Contributia Bibliotecii Congresului S.u.a. In Procesul Cunoasterii
CUPRINS
Argument
Capitolul 1. Cunoașterea
Cunoașterea- abordare istorică a conceptului
Cunoașterea la nivel filosofic- abordare evolutivă
Cunoașterea în societatea contemporană
Infrastructura cunoașterii
Capitolul 2. Rolul bibliotecilor în organizarea cunoașterii
2.1. Biblioteca. Scurt istoric. Misiune și funcții
2.2. Biblioteca- structură de informare și documentare
2.3. Bibliotecile și rolul lor în societatea cunoașterii
2.4. Rolul bibliotecilor în organizarea cunoașterii
Capitolul 3. Contribuția bibliotecilor în evoluția cunoașterii
3.1. Managementul cunoașterii în biblioteci
3.2. Contribuția bibliotecilor și a bibliotecarilor la progresul cunoașterii
Capitolul 4. Studiu de caz
4.1. The Library of Congress of the United States of America ( Biblioteca Congresului S.U.A) – Contribuția sa în procesul cunoașterii
Concluzii
Bibliografie
Anexe
Argument
Elaborarea lucrării „Bibliotecile și evoluția fenomenului cunoașterii ”, reprezintă aportul informațional cu privire la evoluția fenomenului cunoașterii în structurile infodocumentare, datorat complexității subiectului și a actualității sale debordante, ce promite schibări semnificative în mediile informaționale. Am considerat că este necesară abordarea unei astfel de teme, prin faptul că, fenomenul cunoașterii stă la baza tuturor fundamentelor științifice și astfel, prin analizarea sa, vom elucida importanța și contribuția sa nedefinite încă de la începuturile sale și până în prezent.
Realizarea unei astfel de sinteze, ce cuprinde contribuțiile și mișcările complexe ale fenomenului cunoașterii, pornind de la abordarea istorică și filosofică a sa și până în prezent, unde vorbim în mod evident despre o eră digitală, presupune o muncă laborioasă, cu privire la amalgamul aspectelor decisive care și-au pus în mod evident amprenta asupra societății și pe care am dorit să le aduc în prim plan pentru o evaluare optimă a acestora.
Potrivit teoriei lui Thomas Davenport, prin cunoaștere înțelegem “un mixt, un amestec fluid de experiență adaptată, valori, informație contextuală și înțelegere care oferă un cadru pentru evaluarea și încorporarea noilor experiențe și informații. Își are originea și este aplicată în mintea cunoscătorilor. În organizații, adesea, este întipărită nu numai în documente ci, de asemenea, o găsim în procese, practici și norme organizaționale”
Astfel că, pentru evidențierea procesului și a progresului cunosșterii încă de la începuturile sale și până în prezent, structura acestei lucrări are la bază, nucleul inovației și a tuturor aspectelor referitoare care ajută la îmbunătățirea și organizarea cunoașterii, în planul structurilor infodocumentare.
Lucrarea “Bibliotecile și evoluția fenomenului cuoașterii”, surprinde în cele patru capitole pe care le include, drumul parcurs de fenomenul cunoașterii, în toate fazele sale, începând din perioada antică și continuând până în era digitală, alături de elaborarea tuturor activităților desfășurate și a schimbărilor înregistrate, în cadrul instituțiilor de informare și documentare, alături de produsele și serviciile oferite în prezent utilizatorilor dornici de informare.
Primul capitol “ Cunoașterea”, structurat la rândul său în patru subcapitole concludente, ne atrage atenția asupra conceptului propriu-zis, abordat atât din perspectiva istorică, care aduce un plus societății, prin îmbogățirea intelectului contemporan, cu informații relevante, ce vizează tezaurul societății, dar și din punct de vedere filosofic, unde conceptul capătă dimensiuni ancestrale, prin menționarea unor nume prestigioase, ce au pus bazele universului gnoseologic. Pornind de la aceste aspecte, următoarele două subcapitole, tratează nucleul fenomenului cunoașterii în societatea contemporană și toate manifestările pe care le precede, împreună cu evidențierea organizării sale, sub toate aspectele, ce va determina o structură complexă, incontestabilă.
“Rolul bibliotecilor în organizarea cunoașterii”, reprezintă cel de-al doilea capitol realizat, care înfățișază întreaga activitate de identificare a unei biblioteci, punându-se accent pe partea evolutivă, misiunile și funcțiile specifice ale acesteia, împreună cu, vizarea aspectelor ce contribuie în mod direct la oferirea statutului de structură de informare și documentare. De asemenea, rolul său în societatea contemporană, dar și în organizarea cunoașterii, presupune un subiect extrem de vast și nobil, care cuprinde expunerea tuturor argumentelor solide, care au stat și vor sta la baza sferei inovatoare.
Pornind de la amalgamul aspectelor inovative ce sunt surprinse în componența celui de-al treilea capitol „Contribuția bibliotecilor în evoluția cunoașterii”, pot spune că, materialul se bazează pe metodele practice, conținute de biobliotecă, la nivelul segmentului de populație, reprezentat de utilizatori din toate domeniile de competență, în special de către studenți. Managementul cunoașterii și contribuția bibliotecilor și a bibliotecarului la tot ceea ce înseamnă un real progres și aplicarea lui, constituie piesa de bgază în organizarea și consolidarea unei relații promițătoare de performanță între bibliotecă-biblioecar-utilizator.
Al patrulea capitol reprezintă studiul de caz – “The Library of Congress of the United States of America ( Biblioteca Congresului S.U.A) – Contribuția sa în procesul cunoașterii.”, acoperă segmentul unde am dorit să evidențiez procesul cunoașterii la nivel global, prin intermediul celei mai mari și cunoascute Biblioteci americane, care și- a pus amprenta asupra lumii, Library of Congress, prin “invazia” de inovații, care au stat și vor sta la baza consolidării unui astfel de monument arhitectural și cultural, destinat domeniului educativ. Prin intermediul acestui conspect, am evidențiat importanța unui sistem bine gândit și strategiile care au stat la baza izvorului de cunoaștere.
Cunoașterea
Cunoașterea- abordare istorică a conceptului
Încă de la începutul alfabetizării omenirii, conceptul cunoașterii a stârnit mari controverse prin însuși polisemantismul său, fiind un cuvânt cu o mulțime de interpretări și abordări conceptuale.
Astfel, prin analiza sa, vom constata faptul că acest fenomen laborios are la bază un trecut complex care reușește să evolueze într-un mod alert, oferind mari perspective de extindere și dezvoltare pentru viitor.
Noțiunea de cunoaștere poate fi definită sub diferite forme, fiind un termen cu o dimensiune foarte vastă. Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, cunoașterea este definită astfel: “cunoaște 1. A avea cunoștință de…; a stabili în mod obiectiv natura, proprietățile unui lucru, relațiile dintre fenomene și a le da o interpretare conform cu adevărul; a dispune de date precise și amănunțite privitoare la…; 2. A avea sau a dobândi cunoștințe sistematice (care țin de…), pe baza studiului, a experienței; a avea o pregătire specială, metodică (în ceea ce privește…); cunoaștere 1.Reflectare în gândire a realității existente independent de subiectul cunoscător; 2. faptul de a avea cunoștință de ceva; știință, cunoștință (1); 3. Pregătire intelectuală, instrucție, învățătură.”
Din punct de vedere istoric, putem trasa o linie fină asupra primului război mondial care aduce cu sine o creștere graduală a schimbărilor succesive, determinată de inovarea tehnologică, care și-a pus amprenta asupra proceselor de interacțiune ce au în vedere știința, tehnologia dar și economia. Bineînțeles că odată cu apariția noilior tehnologii, au apărut și specialiștii în informare, care trebuie nu doar să facă față noilor deprinderi individuale, ci și să se adapteze și să genereze noi sisteme de servicii pe plan social. În acest caz, societatea trebuie să fie mereu pregătită la noile schimbări ce vor surveni, deoarece, în prezent este caracterizată prin discontinuități, neavând un flux permanent care să ne poată oferi certitudinea unui viitor generos. Ne aflăm într-o societate în care cunoașterea a ajuns o resursă categorică, în sensul că, multiplele sale influențe își pun tot mai mult amprenta pe cunoașterea în avantajul întregii comunități umane. Cunoașterea este privită și din perspectivă critică, ea reușind astfel să delimiteze succesul de eșec.
Datorită numărului tot mai mare al schimbărilor ce se produc la nivel global, al cărui ritm alert depășește cu mult sfera posibilităților biologice, particulare de însușire a noului și de adaptarea la explozia informațională este imperioasă aplicarea unei startegii care să asigure un raport egal între capacitatea de prelucrare a informațiilor și capacitatea minții omenești de a stoca totalitatea resurselor inovatoare. Unul dintre pilonii de susținere ai acestui proces aflat în plină desfășurare este informatizarea, deoarece, cunoașterea se poate dezvolta în primul rând prin prisma noilor tehnologii care sunt “la modă” în zilele noastre. Astfel au apărut organizațiile dependente de avantaje, obținute ca urmare a investițiilor în IT, bineînțeles acest lucru neînseamnând că orice investiție a societății în acest domeniu, va asigura efectul scontat, creșterea performanțelor și a succesul, rezultând în mare parte, din maniera în care va fi utilizată și valorificată cunoașterea. De asemenea, creativitatea este un alt factor esențial care pune bazele unui drum către un viitor caracterizat prin cunoaștere, indiferent de acțiunile umane și riscurile pe care le implică acest proces evolutiv.
Fenomenul cunoașterii poate fi abordat fie din perspectiva procesului de cunoaștere, fie ca rezultat al activității umane, astfel că filosoful A. Flew ne oferă răspunsurile necesare referitoare la natura cunoașterii, vorbindu-ne despre epistemologie- natura cunoașterii și filosofia spiritului- naturii subiectului cunoscător. De asemenea, filosofii pornesc de la trei tipuri esențiale de cunoaștere precum: cunoașterea factuală, cunoașterea practică și cunoașterea prin contact.
Împreună cu elementele componente pe care procesul cunoașterii le cuprinde, se disting astfel trei niveluri reprezentative ale acestuia: nivelul cunoașterii observaționale constituit din multiplele procese, fenomene și obiecte, în cadrul căruia sunt reliefate prin intermediul organelor de simț, caracteristicile exterioare dar și cele individuale ale obiectului. Cel de-al doilea nivel pune accentul cunoașterea empirică, care presupune analiza descriptivă a obiectelor sinonimice, fiind necesară folosirea unei serii de acțiuni logice precum sinteza datelor, comparația, abstractizarea dar și generalizarea acestora. Și nu în ultimul rând, cel de-al treilea nivel este reprezentat de nivelul cunoașterii teoretice, care are ca scop definitivarea conceptelor și determinarea normelor teoretice și în intermediul căreia capacitatea de elaborare a volumului cunoașterii are o contribuție semnificativă.
În același context, putem sublinia două tipuri elementare de cunoaștere care interacționează, având următoarea structură: doxa sau cunoașterea comună fundamentată pe observație și utilizată în mod firesc de către oamenii în viața cotidiană, bazată pe realitate, cunoștințele fiind exprimate printr-un limbaj natural, dar și cunoașterea științifică, reprezentând opusul celei menționate anterior, deoarece se bazează pe o sere de reguli bine stabilite, având o analiză specifică, structură sistematizată și scopuri precise.
Gândirea filosofică abordată de nume reprezentative din această sferă precum Descartes, Leibniz, Kant, Fr. Bacon etc. alăuri de gândirea științifică fundamentează teoria cunoașterii printr-o serie de aspecte reprezentative pentru o evoluție prosperă începând de la concepte și noi perspective asupra valorificării cunoașterii din prezent.
Toate aceste definiri, alcătuiesc multiplele interpretări ale acestui concept, contribuind astfel la sublinierea noțiunilor care stau la rădăcina fenomenului cunoașterii și crearea relației informarție-cunoaștere. Pentru a materializa această relație este nevoie să aducem în atenție definirea conceptualitate, cunoștințele fiind exprimate printr-un limbaj natural, dar și cunoașterea științifică, reprezentând opusul celei menționate anterior, deoarece se bazează pe o sere de reguli bine stabilite, având o analiză specifică, structură sistematizată și scopuri precise.
Gândirea filosofică abordată de nume reprezentative din această sferă precum Descartes, Leibniz, Kant, Fr. Bacon etc. alăuri de gândirea științifică fundamentează teoria cunoașterii printr-o serie de aspecte reprezentative pentru o evoluție prosperă începând de la concepte și noi perspective asupra valorificării cunoașterii din prezent.
Toate aceste definiri, alcătuiesc multiplele interpretări ale acestui concept, contribuind astfel la sublinierea noțiunilor care stau la rădăcina fenomenului cunoașterii și crearea relației informarție-cunoaștere. Pentru a materializa această relație este nevoie să aducem în atenție definirea conceptuală a acestei noțiuni care pune bazele procesului cunoașterii.
În contextul de față, informația reprezintă un cuvânt cu o întindere polisemantică foarte largă, un fenomen foarte amplu, care necesită o analiză amanunțită a tuturor proceselor de cercetare, indiferent de zona de activitate a societății actuale.
Acestă noțiune aparent simplă, dar cu un substrat greu de definit în profunzimea sa, a stârnit mari controverse la nivel social, deoarece, stările sale de agregare pot determina diferite abordări conceptuale datorită factorilor săi multipli. Informația reprezintă cea mai enigmatică noțiune a societății moderne prin însăși faptul că nu are o definiție clară, concisă, ci poate jongla datorită polisemiei sale în funcție de domeniul din care face parte, nereușind astfel să fie descifrată în profunzimea sa.
Fiind vorba despre o dezvoltare continuă a unui proces aflat într-o continuă desfașurare, informația joacă un rol important pentru societate, nu doar ca esență gnoseologică, ci și ca punct de pornire în sfera universală prin prisma flexibilității sale exuberante. Pe baza interpretărilor fenomenelor informaționale, a măsurării și evaluării lor, se conturează noi orizonturi către o mai bună înțelegere a omului și a societății. Practic, omul aflat în era digitală, nu poate funcționa și nu se poate dezvolta conform societății actuale, indiferent de domeniul său de competență, decât prin intermediul acestor flxuri informaționale. Informația a fost, este și va fi indispensabilă pentru societate și cu atât mai mult, aceasta a reușit prin mișcarea sa progresivă să producă schimbări majore prin aprofundarea nivelului conceptual dar și cel tehnologic.
În acest caz, ne confruntăm cu numeroase cercetări privnd informarea dar și a dizabilităților existente, astfel încât, au fost aduse în atenția publicului multiplele abordări ale cercetărilor de acest fel, ce însumează condițiile elementare necesare pentru un efort științific demn de urmat. Porind de la ideile aferente, Adriana Borună are o abordare particulară în ceea ce privește cercetarea în România, astfel că aceasta structurează tematica dizabilităților din sfera informațională în 3 categorii specifice: prima categorie face referile la documentarea critică a unei problematici vaste; cea de-a doua categorie se referă la analiza în profunzime a tuturor sferelor conceptuale dar și pragmatice; cea de-a treia categorie face trimitere către sistematizarea tuturor soluțiilor din cadrul domeniului examinat, contribuind astfel la dezvoltarea societății românești contemporane.
În prezent, informația presupune o noțiune ușor de asimilat și evaluat, însă aduce mari dificultăți când vine vorba de a o defini, fiind una dintre cele mai enigmatice noțiuni ale lumii moderne. Porinind de la relația informație- cunoaștere, trebuie identificat modul în care aceasta reprezintă fie un elemnet primar al cunoașterii fie este doar o unealtă a acestui proces complex.
Termenul “informație” poate fi folosit din mai multe perspective, însă Hubert Fondin ne oferă șase modalități elementare prin care putem percepe și asimila relevanța acestui termen prin prisma unei analize fundamentale privind știința informării.
“ Orice element discret-distinctiv- orice structură din mediu, fie că omul o percepe sau nu constituie o informație” Prin prisma acestei accepțiuni, putem constata că informația reprezintă o noțiune atât de vastă, încât nu se pot identifica elementele care nu fac parte din acestă sferă, deoarece trăim în acest univers informațional în care orice interacțiune între un emițător și receptor se identifică prin informație, practic orice idee fie ea doar gândită dar negrăită reprezintă o informație pe cale de a fi furnizată. Altfel spus, informația reprezintă acea noțiune prin care noi ca oameni reușim să ne identificăm și să comunicăm, depășind astfel sfera unui subiect particular, a unei domeniu singular, ea fiind parte integrantă din universul cunoașterii umane, sub toate formele și acțiunile sale. Însă trebuie ținut cont de faptul că avem nevoie de o departajare a informațiilor pentru evitarea eventualelor confuzii nedorite cu privire la informațiile deja existente în univers și cele pe care ni le dorim despre univers. Astfel, omul își poate crea propriul univers privind sistemul de informații, fie prin ceea ce asimilează prin intermediul simțurilor, fie din punct de vedre emoțional prin ceea ce gândește.
“ Informația este o cunoaștere comunicată ”. Pornim de la faza incipientă a acestui proces și anume informația latentă, informație pe care o cunoaștem, fiind urmată de comunicarea acesteia, numită informație activă. Trebuie subliniat faptul că informația reprezintă ideea cunoscută atât de emițător, cât și de receptor, alcâtuind de fapt canalul prin care aceasta poate fi furnizată. Privind din perspectiva științei informării-informarea pe domeniu, în procesul comunicării la care participă părțile implicate sunt furnizate un număr mult mai mare de informații decât cele propuse de către emițător și receptor în mod involuntar, însă acest lucru face obiectul unei alte discipline. S- a constata faptul că există o diferență clară între transmiterea unei informației care apelează la procesele cognitive și transmiterea informațiilor din sfera științifică, unde forma de comunicare devine formală, oamenii se referă strict la subiectul abordat, nedepâșind grila științificului. Informațiile sunt pretutindeni, atât în mintea umană, cât și în univers, determinându-se una pe cealaltă, astfel că prin unificarea acestora se va realizeaza un lanț al cunoașterii. Cu toții știm că informațiile reprezintă baza cunoașterii sau cel puțin aceasta este logica firească, însă nici până în prezent nu s-a încheiat controversata dezbatere pe tema ce sau cine a apărut prima (informația sau cunoașterea). Mintea umană este construită astfel încât să poată percepe și asimila un număr tot mai mare de informații în procesul învățării. Practic omul se află într-o continuă evoluție și are nevoie de informare pentru a putea ține pasul cu societatea în care trăiește dar și pentru a deveni mai receptiv în momentul în care primește informații noi, deoarece cunoașterea este determinată de cantitatea de informații asimiliată. Cunoașterea poate fi definită și prin prisma exemplului de evoluție a omului, cu cât copilul este mai mic, cu atât cantitatea de informații este mai mică deoarece capacitatea sa de percepție nu este suficient dezvoltată, însă în procesul dezvoltării sale, informațiile încep să prindă contur, existând o reciprocă contribuind astfel la accelerarea și dezvoltarea procesului cunoașterii. Fiind vorba de o societate aflată în plină ascensiune, se pune problema unui aport informațional foarte vast astfel că, sistemul cunoașterii nu mai acceptă orice tip de informație, acesta trebuie să-și “merite” locul înainte ca ea să fie acceptată, metodă adusă în ideea rafinării lor, deoarece ne confruntăm tot mai mult cu o explozie de informații mai mult sau mai puțin relevante pentru societate.
“ Informația este măsură cantitativă a imprevizibilității conținutului mesajului ”. Această accepțiune se referă la cadrul tot mai restrâns la care se reduce informația, în ideea minimizării incertitudinii receptorului pentru un anumit subiect. Astfel, abordarea cantitativă a informației, poate fi măsurată, în sesnsul că aceasta trebuie să se distingă de acele pseudoinformații, care practic nu fac altceva decât să infesteze procesul comunicării, necontribuind cu nimic la complexitatea universului informațional. Cu toții știm că pentru o comunicare cât mai eficientă între emițător și receptor este necesar ca ambii parteneri de discuție să stăpânească cât mai bine același cod de comunicare. Cu cât elementele în comun sunt într-un număr tot mai mare referitor la subiectul abordat dintre cei doi participanții ai comunicării, cu atât informațiile devin mult mai fluente iar comunicarea este eficace.
Pe de altă parte trebuie luată în vedere și redundanța, care joacă un rol important în desfășurarea informației, deoarece aceasta se referă la informația veche, exprimată prin lucruri simple de genul “ pixul este pe birou”, cu toții știm ce este acela un pix sau un birou, însă tot o informație este și acesta chiar daca aparent pare banală, deaorece astfel de propoziții sau fraze fac parte din viața cotidiană și involuntar nu le mai acordăm importanță fără să ne dăm seama de fapt că, fără acestă informație veche nu am fi putut evolua. Redundanța și informația curentă se află în strânsă legătură una cu cealaltă, dar sunt invers proporționale, deoarece redundanța ne este indispensabilă în viața de zi cu zi, în timp ce informația nouă atrage mai ușor atenția prin însăși noutatea ei, dezvoltând tot mai mult dorința de a descoperi, de a exagera prin suprainformare, chiar dacă s-a constatat că scriem și vrem să oferim tot mai mult în comparație cu ceea ce primim, ce aflăm, cu esența subiectului propriu-zis. Dorința de a epata prin suprainformare devine tot mai acerbă, acesta este și motivul pentru care societatea a deformat realitatea prin apariția tot mai multor surse de informare care nu erau certificate și care au fost puse la îndemâna societății provocând o degringoladă a omenirii deoarece erau puși în fața unor alegeri infantile de a căuta informațiile necesare aflate într-o expansiune a sistemului informațonal, obturând astfel accesul la autenticitatea informațiilor. Una din metodele eficiente pentru eliminarea efectelor catastrofale ale redundanței se referă la misiunea disciplinelor legate de știința informării de a extrage informanțiile relevante pentru utilizatori din amalgamul informațional curent.
Pe lângă redundanță care după cum bine am menționat anterior, suprasolicită spațiul informațional, avem de a face și cu diverse comunicări lipsite de informații, așa-zisele informații nerelevante care fac parte din sfera pseudoinformațiilor fiind legate în mod direct de impostura artistică, profesională sau științifică. Prin urmare, trebuie reținut faptul ca pseudoinformarea poate imbolnăvii societatea în care trăim cu pași mici dar siguri, deoarece acest fenomen a fost preluat și ăndelung discutat de mari personalități ale timpurilor precum Karl Popper care sublinia faptul că acestă pseudoinformare infestează lumea științifică din cauza comunicărilor care nu suportă o analiză discutabilă bazăndu-se doar pe afirmații și de asemenea, comunicările care pretind a fi ceea ce nu sunt. Andreas Freund subliniază subinformarea voită și parainformarea ca elemente constitutive ale fenomenului de mezinformare, fenomen numit prin prisma acestor pseudoinformațiilor. Atât pseudoinformarea, cât și suprainformarea constituie elemente negative pentru societate care o fac să stagneze nicidecum sa progreseze, iar pentru o mai bună funocțonare a acestui proces de îmbogățire este nevoie de o atenție sporită asupra tuturor așa-ziselor informații care nu fac altceva decât să activeze dezinformarea publicului larg.
“ Informația este semnificație, conținutul însuși al mesajului”. Pornind de la această accepțiune, observăm faptul că informația ne atrage atenția asupra modului cum aceasta este și trebuie interpretată într-un limbaj obișnuit, referindu-se astfel la sensul “comun” al termenului.
“ Informația este rezultatul observat ( s.n.) al unui proces de comunicare”. Acestă definiție pune în atenția cititorului faptul că informația poate fi privită ca un element de transfer în procesul comunicării de la emițător la receptor, fiind de fapt scopul comunicării. Aș putea spune că această teorie are o dimensiune interesantă deaorece prin prisma acesteia se pot dezvolta numeroase accepții cu privire la sfera informațională precum evidențierea faptului că, pe baza a ceea ce am cercetat în viață, atât am și câștigat, un fel de “ ai carte, ai parte”, cu cât ne cultivăm mai mult, cu atât toate acestea se vor reflecta în gândirea noastră, maniere, comportament, ca rezultat al asimilării unui ansamblu informațional particular ce a contribuit la dezvoltarea noastră personală. De asemenea, pornind de la ideea aferentă, mulți dintre noi își pun întrebări legate de restul informațiilor care nu par a contribui în mod direct la dezvoltarea noastră proprie și care este rolul lor în viața noastră. Un exemplu concludent în acest caz este dat de nenumăratele materii studiate în școli care în prezent, nu par a fi contribuit în vreun fel la ceea ce suntem noi astăzi, parțial este adevărat, însă acestea ne-au oferit noțiunile de bază ale acestora, care, aparent ni se păreau inutile, dar despre care știm câte ceva din fiecare și astăzi, iar acest lucru se datorează informațiilor elementare sedimentate în subconștientul nostru de-a lungul timpului. Practic, totul se rezumă la informare, acțiunea de a cunoaște, deoarece trăim într-un univers în care cunoașterea se bazează pe informații și invers.
“ Informația este procesul însuși de comunicare”. Prin prisma acestei definiții putem observa că nu există comunicare fără informație și nici informația nu poate fi transmisă dacă nu există comunicare, deci, este vorba despre o apartenență a celor două noțiuni. Accentul cade pe circulația informației, pe capacitatea acesteia de a fi căutată, stocată și furnizată pentru a scoate în relief întregul proces.
Cunoașterea la nivel filosofic – abordare evolutivă
Privind din perspectivă filosofică, putem afirma că în acest subcapitol vom aborda problematica euristică a cunoașterii, deoarece, știm cu toții că numai prin pronunțarea cuvântului filosofie, în mintea umană se produce o conexiune a minimum de cunoștințe legate de acest domeniu precum existență, rațiune și de ce nu infinitate, pentru că de fapt asta înseamnă filosofia.
În perioada renascentistă, gândirea filosofică a oferit încredere deplină capacității umane de a obține și asimila cunoașterea, datorită faptului că rațiunea eliberată din acestă perioadă a propus noi metode de gândire, scheme și ipoteze autentice. Dat fiind faptul că, în epoca modernă au apărut primele semnale ale noi filosofii, centrate pe problema cunoașterii după expresiea destinată lui Nicolai Hartmann, bazele gnoseologismului modern nu au întârziat să apară. Tot în această perioadă, se promovează individualismul, filosofia încurajează ființa umană să dea frâu liber găndirii, astfel nonconformismul își pune amprenta asupra condiției umane, având certitudinea că omul se poate elibera doar prin cunoaștere.
Este lesne de înțeles că teoria cunoașterii poate avea o mulțime de abordări și interpretări distincte, care pot soluționa această problematică, de aceea nici filosofia nu face excepție, cu atât mai mult cu cât abordarea ei va fi mai profundă. Pentru a înțelege mai bine un anumit concept sau fenomen este necesară raportarea sa la alți factori adiacenți, tocmai prin faptul că nu poate fi înțeles sub toate aspectele sale, prin propria carecterizare. În prezent, știința reprezintă una dintre cele mai eficiente și puternice forme ale cunoașterii, datorită faptului că aceasta a reușit să pună bazele și să reprezinte punctul de pornire pentru toate celelalte forme secundare ale cunoașterii în relație directă cu filosofia. Abordarea cunoașterii din perspectiva filosofică, presupune o analiză detaliată a explicației raționale și a tot ceea ce presupune această latură profundă în contextul problematicii actuale. În primă fază, accentul cade pe o perioadă incipientă a evoluției gândirii filosofice care are ca și obioectiv reflectarea rațională a realității umane. Pornind de la această idee, grecii au fost foarte încrezători în ceea ce privește definirea rațională a universului, considerând această teorie veridică fără a acorda o importanță prea mare conținutului ei, tratând-o superficial, fapt pentru care ulterior au fost făcute diferențe majore între aparență și esență, între idei și știință, deoarece avem nevoie de dovezi certe, precum știința, în timp ce opiniile și percepțiile sunt desemnate ca fiind iluzorii.
Din perspectiva grecilor antici, filosofia este percepută și asimilată ca o cunoaștere rațională a realității, independentă de nevoi și catalogată drept înțelepciune, datorită faptului că această cunoaștere a absolutului pe care grecii o autentifică în viziunea lor, poate reprezenta un leac pentru soluționarea problemelor vitale. Însă, filosofii nu se rezumă doar la o cunoaștere meditativă, ei sunt primii fondatori ai principiilor metodologice ce stau la baza unui anumit domeniu științific, ocupându-se cu legile cele mai vaste ale dezvoltării gândirii umane, angajați în crearea propriei individualități, a propriului ego.Una din problemele esențiale ale grecilor antici, se referă la scepticism, care și-a pus amprenta tot mai mult asupra teoriei cunoașterii, culminând în cele din urmă cu o analiză critică a fenomenului cunoașterii. Scepticii argumentează de ce trăirea este diferită față de cunoaștere, faptul că ceea ce trăim și simțim reprezintă o realitate, nu putem nega aceste senzații, însă o cunoaștere obiectivă este irealizabilă din punctul lor de vedere, fapt pentru care scepticismul are ca și rezultat analiza critică a inovației.
Printr-o abordare clasică a cunoașterii, îl putem aduce în discuție pe Platon, care ne oferă trei termeni definitorii ai cunoașterii: opinie, adevăr și întemeiere. Printr-o analiză cronologică, “ opinie ” este un termen a cărui semnificație este ușor de determinat, a crede sau nu în ceva anume, a-ți da cu părerea despre ceva, reprezintă într-un mod succint o definiție simplistă a opiniei. Printr-o analiză în amănunt, putem observa faptul că opinia se află oarecum în antiteză cu noțiunea de cunoaștere, deoarece, atunci când vorbim de cunoaștere, vorbim de certitudine, în schimb, opinia prin definiția sa, se referă la o bănuială, bazată doar pe supoziții, ceea ce o face să devină îndoielnică. Există însă șansa ca acestea să devină cunoștință, dar în acel moment își vor pierde astfel titlu de opinie. Trecând la cel de-al doilea termen, “adevăr”, observăm încă de la început, fără a fi nevoie de o analază detaliată că este un element important în procesul cunoașterii, fiind vorba despre raportul cunoaștere-adevăr. Cunoașterea se bazează pe adevăr, nu pe supoziții așa cum am afirmat anterior, tot ceea ce se află sub semnul întrebării sau nu avem dovada clară că informația este veridică, rămâne la nivel de ipoteză, adevărul fiind de altfel singurul element care îi poate oferi certitudine . O altă abordare interesantă a acestui termen, se referă la metoda cauză-efect, care are ca scop identificarea tuturor cauzelor posibile generatoare de probleme în raport cu rezultatul obținut în urma soluționării lor, astfel avem cauza reprezentată de procesul eliminarii unui număr cât mai mare de erori, care are ca efect imediat creșterea progresivă a conținutului informațional. Cel de-al treilea termen utilizat de Platon în definirea cunoașterii este “ întemeierea ” care reprezintă o acțiune întreprinsă de creare a unor rațiuni sau fundamente cu scopul consimșirii opiniilor. Întemeierea vine în ajutorul opiniilor, deoarece, aceasta susține ideea că opinia evocă cunoașterea. Menirea întemeierii este de a demonstra că informația este autentică și poate fi utilizată în mod corespunzător, spre deosebire de obiectul opiniei care este definit prin judecată. Așadar, conceptul cunoașterii a fost materializat ca opinie adevărată și întemeiată în filosofia analitică.
În perioada apoteotică a marilor filosofi, accentul a fost pus asupra naturii, a obiectelor, a lucrurilor cunoscute de ei, neexistând cunoaștere în accepțiunea lor, însă Socrate este cel care concentează filosofia pe om, pe nevoile sale și necesitatea îmbunătățirii morale. Cunoașterea a fost întotdeaună înțeleasă în moduri distincte, în funcție de accepțiunea fiecăruia, însă, Platon consideră cunoașterea ca un proces evolutiv ce se desfășoară în interiorul nostru, în timp ce Fr. Bacon privește cunoașterea ca un imbold al puterii asupra omenirii ce se activează în interirul nostru în momentul în care o deținem. În epoca modernă, teoria cunoașterii este considerată ca disciplină filosofică datorită faptului că aceasta este explicată prin prisma activităților sale multiple.
După cum bine știm, cunoaștere înseamnă informare, fără informare nu avem cum să acumulăm cunoștințe, de aceea, vom aborda informația ca element constitutiv al fenomenului cunoașterii, însă din perspectivă filosofică, datorită faptului că în ultimele decenii, filosofia informației a fost privită ca un domeniu nou de cunoaștere, înglobând totalitatea teoriilor și accepțiunilor informaționale.
Filosofia este o platformă care înglobează totalitatea întrebărilor și a îndoielilor referitoare la ființa umană și existență, în timp ce informația reprezintă cea mai comună dar și cea mai enigmatică noțiune a tuturor timpurilor, fiind de asemenea, dominată și ea de sfera incertitudinilor, chiar dacă scopul său este acela de a o diminua în mod semnificativ. Fiind polisemantică, informația vine în sprijinul cercetării filosofice, în timp ce filosofia prin teoriile sale deontologice asupra gândirii, vine în sprijinul asimilării procesului informațional.
Fenomenul informațional este atât de vast încât oferă șanse reale filosofiei pentru o cercetatare critică, în special din punct de vedere științific și ontologic. Din perspectiva filosofică, informația poate fi mai ușor înțeleasă, prin prisma structurilor și a tipologiilor sale, care înlesnesc percepția asupra tuturor mișcărilor din universul infornmațional, a deficiențelor existente în acest proces complex, prin care se produce ligătura dintre cele două realități. Filosofia informației nu va fi privită doar din perspectiva investigării fenomenului realității, ea reușind să strapungă aceste bariere ontologice și abordează sfera informațională din punct de vedere unitar, funcțional. Datorită faptului că, informația este factorul constitutiv al cunoașterii, o realitate vie, îndoielnică dar indispensabilă și utilizabilă, versatilă și recognoscibilă, face obiectul unei conexiuni indestructibile cu știința sferei existențiale. Doar o accepțiune filosofică poate susține că informația este capabilă să îndeplinească toate rolurile active și pasive, obiective sau subiective, prin aportul său semnificativ în sfera realității și a relațiilor existențiale.
Datorită numărului mare de abordări filosofice, informația poate fi desemnată ca fiind cea mai filosofică temă a lumii moderne, datorită faptului că reprezintă un adevărat templu de gândire al întregului fenomen informațional, indispensabil pentru construirea unei strategii durabile care poate să accepte dar si să facă față impulsurilor informaționale din univers. Filosofia unei societăți se transpune prin prisma caracteristicilor elementare ale forțelor și structurilor menite să asigure coerența sistemului, astfel încât abordarea filosofică a informației doar din perspectiva teoretică, fără contribuția sa reală în societate, poate fi declarată nulă în procesul de dezvoltare.
Profesiile infodocumentare reprezintă unul din factorii importanți ai procesului de dezvoltare, astfel că, se pot coaliza prin filosofie, susținând cercetarea științifică și creativitatea, suportul educațional și îmbogățirea procesului generator de cunoaștere.
Dacă statutul existențial al informației, necesită lămuriri suplimentare în câmpul cunoașterii, iată că, filosofia contribuie în mod vehement la poziționarea și integritatea sa în conștiința socială pentru o mai bună gestionare a societății guvernată de informație.
Cunoașterea în societatea contemporană
În prezent, rolul pe care îl joacă informațiile în procesul cunoașterii este unul esențial, prin valorificarea sarcinilor specifice acestui ansamblu informațional. Dat fiind faptul că, acest fenomen își are rădăcinile din zorii civilizației, unde scrisul, reprezenta o practică importantă, a tuturor timpurilor, fiind o necesitate fundamentală a omului inteligent, informațiile care stau la baza procesului cunoașterii au început să fie din ce în ce mai vaste.
Astfel, pentru o înțelegere sistematică a acestui fenomen, în acest subcapitol vom preciza cronologic, etapele esențiale specifice acestui proces evolutiv, care au avut o contribuție semnificativă, începând de la istoria scrisului și până în prezent, fără de care cunoașterea, nu ar mai fi fost într-un continuu progres, neavând un fundament solid..
Scrisul a devenit o nevoie organică a omului, în momentul în care a reușit să depășească instinctele native caracteristice, chiar dacă, în fază incipientă, acesta a fost reprezentat prin semne, idei, obiecte, fiind o simplă desfătare a văzului.
Pornind de la epoca preistorică, unde scrierea primitivă era reprezentată prin semne necunoscute, pictate sau gravate sub diferite forme pe pereții peșterilor sau prin intermediul instrumentelor de corn, os sau fildeș, de îndată ce a depășit această etapă și a căpătat o formă generală, ridicându-se la nivel de alfabet, scrisul a dobândit o valoare incomensurabilă. Un alt aspect important al timpurilor preistorice, a fost materialul de care omul a dispus pentru a-și transpune o idee, un gând, o credință, contribind astfel la posibilitatea umană de a face tot felul de combinații ale alfabetului astfel încât, să poată adopta forma corespunzătoare matrialului respectiv. Nisipul, huma, argila, sunt doar câteva din materialele specifice acelei epoci, fiind cele mai raspândite și aflate la dispoziția oricui. Pitagora și Arhimede s-au bucurat îndeajuns de mult de acestă epocă, deoarece, nisipul a căpătat ulterior forma locului divin pentru geometrie în școli. Argila, de asemenea, are o însemnătate deosebită, specifică epocii respective, datorită faptului că, scrierea pe argilă frământată s-a practicat o perioadă lungă de timp, căpătând formă de cărămidă, vase sau tablete, în care era imprimat scrisul. Lemnul este un alt suport important pentru scriere, care putea fi ușor zgâriat cu ajutorul unui colț de silex pentru fixarea unor anumite semne specifice,de asemenea, pictatul sau desenatul fiind alte forme de imprimare ale acestora.
Nu este de mirare, că în acea perioadă orice materiale obișnuite pentru noi și care aparent, nu au nici o întrebuințare de acest gen în zilele noastre, asupra epocii preistorice, aveau o însemnătate aparte în ceea ce privește scrierea, frunzele sau ciupercile fiind suporturi indispensabile pentru preistorici. Tot în această categorie specifică materialelor perisabile, se regăsește și ceara, care la rândul său, trebuia întinsă pe plăci lemnoase, luând naștere astfel tabelele cerate, care însă, spre deosebire de celelalte materiale pentru scriere, durata lor de viață s-a dovedit a fi una mult mai îndelungată, fiind utilizată pentru rezolvarea socotelilor. Roca dură reprezintă însă, materialul de bază al scriitorului preistoric, blocurile fiind materia primă din care s-au constituit monumente precum temple, altare, morminte, pe care se pictau sau se zugrăveau conceptele sub forma semnelor specifice, adevărate moșteniri pentru contemporani, deoarece, astfel de opere incomensurabile din punct de vedere valoric, specifice fiecărui domeniu de cercetare, precum istoria, filosofia, literatura sau religia au fost și vor fi neprețuite. Gravarea miilor de semne în granit, a reprezentat o muncă colosală pentru preistorici, însă odată constituite aceste opere, au rămas neprețuite în timp. La această înșiruire nu păutem omite osul de animal și tabelele de fildeș, care, de asemenea au reprezentat materiale de folos specifice acelei perioade, prin întrebuințările lor deosebite. Nici metalul nu a întârziat să apară, fiind unul din elementele fundamentale scrierii, prin turnare sau încălzire, aurul și bronzul consacrând acea perioadă, după cum bine știm de existența vestitelor diplome militare roamne, precum și a celebrului Monumentum Ancyranum din Ankara. Alte metale prețioase care au contribuit în mod semnificativ în procesul scrierii, se referă la argint, aramă, fier, staniu, însă cel mai obișnuit și folosit metal, a fost plumbul, care poate fi găsit în necropole, dar și în ruini.
Bineînțeles că toate aceste materiale au o însemnătate aparte și nu degeaba au fost și vor fi mereu amintite contemporanilor, însă cel mai portabil material, a fost codicele de bronz sau metal maleabil, în defavoarea blocurilor de granit inscripționate cu poeme sau rugăciuni, al căror transport era aproape imposibil din cauza greutății foarte mari, ceea ce nu putea influența decât negativ circulația ideilor scrise, motiv pentru care, doritorii de cultivare, mergeau personal la locul cu pricina, unde se afla monumentul literar. Iată că și de asceastă dată, ființa umană se află înntr-o continuă evoluție, prin faptul că aceasta a dat dovadă de dibăcie și istețime, în momentul în care a făcut tot posibilul ca ideile sale să circule indiferent de materialul pe care natura i l-a pus la îndemână. Pânza este un alt material folosit de către romani destinat practicilor religioase, chiar dacă erau oarecum rezistente, aveau un grad ridicat de deteriorare prin utilizare, fapt pentru care materialele practice au fost la mare căutare, devenind primordiale. Astfel că, primul material care face parte din această categorie se numește papirusul, plăsmuită din trestie și a cărui întrebuințare era foarte utilă pentru înlesnirea procesului de scriere și formare a cărții dar și a bibliotecii.
Papirusul este considerat cel mai vechi material dar și cel mai prețios, de circulație bizantină, pe care s-a scris fără prea mari eforturi, motiv pentru care a fost foarte apreciat în acea perioadă, drept dovadă stând manuscrisele în limbile orientale precum egipteană și grecească. La un moment dat, rata sa de circulație a scăzut, din cauza faptului că era greu de conservat în zonele cu climat umed, iar comerțul a început să decadă în mod considerabil în Mediterană, din cauza izbucnirii războielor cu arabii. Este cunoscut faptul că, manuscrisele pe papirus erau foarte scumpe, fiind împărțite în două forme consacrate: codex chartaceus și volumen, ele contribuind în mod semnificativ la fondarea celor dintâi biblioteci, precum faimoasa bibliotecă din Alexandria.
Ulterior apare pergamentul, care se pregătea din piele subțire de origine animală, în special de oaie, fiind un material mult mai accesibil din punct de vedere al prețului. În antichitate acesta se pregătea printr-un proces specific ce presupunea îmbibarea lui cu anumite substanțe minerale pentru înălbire sau prin colorarea cu purpură, dat fiind faptul că în acea perioadă se foloseau ca materiale de scriere, aurul și argintul. Majoriotatea textelor în limba latină s-au păstrat pe pergament, sub formă de palimpset( pergament șters sau răzuit, refolosit pentru scrierea altor texte). Pergamentul a stat la baza constituirii bibliotecilor medievale, care adăposteau manuscrisele românește, fiind locul unde se diferenșiau mai ușor capodopereler miniaturistice specifice evului mediu și ocupând un loc de onoare încă din secolul XV. Cu timpul, rata de circulație a pergamentului a scăzut în mod semnificativ, devenind un material de lux, fiind înlocuit imediat cu hârtia.
În Evul Mediu, fabricarea hârtiei era destul de veche, fiind materialul de bază al civilizației. În fază incipientă, aceasta era confecționată din pânză de in sau cânepă, ulterior din bumbac, lemn etc. Datorită faptului că era foarte ieftină, răspândirea sa a fost imediată în toate țările, construindu-se ulterior mori speciale pentru confecționarea acesteia. Calitatea hârtie era diferită în funcție de locul de proveniență, astfel că hârtia de cea mai bună calitate o găsim în Damasc, unde avem charta damascena, însă, pe lângă aceasta, existau nenumărate fabrici pentru procurarea hârtiei, care aveau o marcă proprie desemnată prin litere, apoi prin diferite desene sau așa zisele filigrane, folosite și pentru datarea documentelor terminus a quo. Acestea fiind zise, hârtia a fost și va rămâne pretutindeni, cel mai ușor de întrebuințat material, dar și cel mai ieftin, prin intermediul căruia, scrisul va circula în toate formele sale. Chiar dacă nu e foarte rezistentă și nu poate suporta climatul umed, trebuie să recunoaștem că, apariția tiparului nu ar mai fi beneficiat de valoarea cuvenită, dcă nu ar fi existat hârtia.
Nu putem trece la perioada actuală, dacă nu acordăm o importanță deosebită și instrumentelor pentru scriere care au completat acest proces evolutiv, fără de care aceasta nu ar mai fi fost posibil, deoarece, ideile, gândurile, textele nu s-ar mai fi imprimat dacă nu ar fi existat aceste instrumente specifice.
Silexul și lama de metal erau folosite pentru materialel dure, scrierea realizându-se prin zgârâiere sau prin scrijelire, iar pentru rocile tari, se utiliza dalta. Ulterior, omul a descoperit culoarea, cu ajutorul căreia a desenat diferite semne sau figuri, mai întâi cu un cărbune, apoi cu un lut galben și cretă. La scurtă vreme, ființa umană face cunoștință cu penelul și culoarea lichidă, atunci începând cu adevărat procesul de scriere, prin pictarea semnelor (depingere figuris), în negru și roșu. Trestia a fost un al element reprezentativ pentru scriere, prin tăierea sa, omul a dat naștere condeiului primitiv denumit sub diferite forme: fistula, arundo, canna, calamus, iar durata sa de viață a fost până în secolul XII, când și-a făcut apariția pana de pasăre, în special cea de gâscă, care i-a și luat glorioasă locul, până la apariția peniței de metal, în special bronz. Bineînțeles că odată cu apariția peniței metalice, și-a făcut simțită prezența și cerneala, la început fiind utilizată cea din miniu sau oxiod de pălumb și de chinovar pentru roșu și chinoros pentru negru. Mai târziu se folosesc și alte culori pentru scriere precum galben-albastru sau verde, însă majoritatea manuscriselor renumite, sunt realizate în miniatură, cu ajutorul mai multor culori, în special pentru pictarea inițialelor, a diferitelor capitole sau rubrici, ceea ce le oferea o adevărată unicitate și prețiozitate incomensurabilă.
Ca o concluzie a celor mnționate anterior, instrumentele de scris au fost și vor rămâne o adevărată istorie pentru contemporani, care vor putea duce mai departe, cu mândrie, moștenirea strămoșilor ca o emblemă a civilizației.
Întâia formă a scrisului a fost sub forma imaginilor care aveau propria lor simbolistică, propriul limbaj. Astfel, prima scriere a fost generalizată, însă foarte complexă din punct de vedere interpretativ, fiind destul de greu de asimilat, dar și de efectuat, motiv pentru care, imediat s-a pornit un proces de șlefuire a sa, căpătând valori fonetice. Se pare că acest proces a fost extrem de benefic, datorită faptului că, prin mișcarea sa continuă de simplificare a semnelor, acestea au luat forme fixe ale alfabetului, existând o armonie între litere. Lgenda spune că simbolurile au fost motorul de pornire pentru scrierea propriu-zisă. Odată ce au existat materialele, uneltele dar și forma finală a ideilor sau noțiunilor exprimate, scrierea a început să fie rapid popularizată, devenind indispensabilă pentru omenire. Scrisul a reprezentat principala metodă de transmitere a ideilor, însă trebuia găsită și o formă care să îl cuprindă, o formă utilă, așa a fost descoperită cartea, volumina plumbea, lintei, chartacea, pergamena, fiind primele cărți apărute. Cartea însemna întotdeauna o muncă bine organizată, care avea ca rezultat un număr considerabil de exemplare edificate. Tot prin intermediul ei au fost dezvoltate și alte practici, precum comerțul de carte, din care, beneficiile materiale erau satisfăcătoare. Ca urmare a celor menționate anterior, s-a dovedit că cea mai bună formă a scrisului era cea practicată în școli, unde metoda de învățare era foarte bine sistematizată. Sub influența școlii carolingiane, s-au transcris cele mai cunoascute opere ale antichității și prin intermediul căreia, am fost împroprietăriți cu un număr considerabil ale acestora..
Ceea ce este cu adevărat reprezentativ și care a contribuit în mod evidenta la cultura noastră este cartea veche românească. Aceasta este considerată ca fiind oaza de înțelegere și aprofundare a trecutului strămoșesc dar și a viitorului omenirii, prin intermediul căreia, istoria poporului nostru este mai valoroasă, mai intensă, ce vibrează odată cu sufletul nostru. De aceea, eforturile care se fac pentru protejarea patrimoniul cultural național sunt de-a dreptul lăudabile, deoarece lucrările consacrate acestor tehnici pentru descoperirea și studierea cărților vechi, rolul prezenței dar și a circulației lor în cultura românească, dar în special retroacțiunea aspura comunităților și a oamenilor care își dedică timpul asupra acestor activități, merită cu adevărat încurajate și aplaudate, datorită faptului că, aceste situații au început să devină din ce în ce mai particulare. O analiză la fel de importantă, se referă la grafica textelor respective, a gravurilor și a altor decorații specifice. Deslușirea și redarea însemnărilor, reprezintă un alt punct de interes, în ceea ce privește descrierea cărților, dat fiind faptul că, aceste indicii complexe din punct de vedere semnificativ, subliniază aspectul unor întâmplări remarcabile, de ordin social sau particular, aspecte legate de viața proprietarilor sau utilizatorilor de carte, cât și informații caracteristice despre repararea sau legarea cărților.
Ca o continuitate a acestui proces evolutiv, ajungem în sfârșit în prezent, unde vom încerca să subliniem și de ce nu, să nuanțăm aspectele importante, care au avut o influență pozitivă asupra dezvoltării societății și a tehnicilor de informare care și-au făcut simțită prezența.
În secolul XX, informația a început să prindă contur sub toate aspectele sale, devenind elementul de bază pentru asimilarea corectă a tuturor aspectelor ce presupun dezvoltatea individuală și socială. Conceptul de globalizare a reprezentat liantul de bază al aspectelor politice, economice, culturale, unde relația informațe-globalizare are un caracter din ce în ce mai imperativ, simțindu-se tot mai mult nevoia de utilizare a unor aspecte mult mai complexe, dar omogene, de abordare și de remediere a disputelor existente. Fenomenul globalizării este unul foarte important, datorită faptului că, elementele esențiale care stau la baza evoluției mondiale sunt într-un continuu proces de redresare și restructurare. Odată cu apariția acestui proces de mare amploare, informația are o poziționare defensivă la nivel mondial, înțeleasă ca o siguranță metodologică, fără de care globalizarea nu ar putea funcționa în parametrii normali, rămânând doar o enigmă și o somitate devastatoare. Nenumăratele încercări de a înțelege metamorfoza informației, demonstreză varietatea sa conceptuală, ca parte integrantă în mișcarea contemporană a noțiunilor, dar în special a utilității sale indispensdabile. Informația a ajuns să fie cea mai complexă valoare, absolut necesară pentru progresul uman, inepuizabilă și voluminoasă, însă pot exista și dificultăți în ceea ce privește administrarea globală a informației, din cauza cărora apar iminentele erori, provocând astfel, deficiențe în procesul dezvoltării.
În spațiul românesc, abordarea relația informație-globalizare privită din perspectiva Nadiei Petre, are un puternic impact asupra dezvoltării societății. Aceasta își propune să evidențieze globalizarea sub toate aspectele sale, fie ele înfloritoare sau nu, tocmai pentru a demonstra că, în special confuziile și inadvertențele la nivel global nu pot fi evitate ci, mai degrabă remediate. În încercarea sa de a soluționa abordarea acestor probleme, autoarea oscilează între accentuarea avantajelor și a dezavantajelor, puctând însă fără rețineri, intensificarea reprezentativă a mișcării informației, dorința de progres la nivel global al fenomenului informațional, ca factor stimulativ în acest proces. La nivel analitic, informația devine partea esențială a operațiilor de globalizare, prin formele și influențele sale superioare de acțiune, în timp ce globalizarea este fără îndoială, un fenomen informațional. Ca în orice relație analitică este absolut necesară, prezența contradicțiilor de orice natură, deoarece reprezintă partea dinamică a relației. Pe baza acestor contradicții s-au dezvoltat noi strategii de abordare a problemelor existente, care au avut un impact pozitiv asupra societății și care au contribuit la dezvoltarea unor noi etape preliminarii motorului informațional. Nu putem afirma cu precizie în care perimetru al globalizării, manifestările informaționale sunt mai pregnante, însă, putem afirma neîndoielnic, faptul că informația reprezintă angrenajul sistemului economic, politic și cultural, fiind elementul decisiv al mișcării.
Punând în relație societatea informațională cu societatea cunoașterii, conform Nadiei Petre, vom constata că sunt evidențiate în primul rând premisele care au demarat apariția și amplificarea etapelor evolutive în societatea informațională, iar în al doilea rând, vom observa o dezvoltare în ceea ce privește partea tehnologică și funcțională a acesteia. Privind partea tehnologică, accentul cade pe vectorii componenți, unde, internetul și cartea electronică reprezintă punctele forte ale tehnologiei, în ceea ce privește transmiterea informațiilor, iar din perimetrul vectorilor funcționali ne confruntăm cu managementul cunoașterii și educația centrată pe e-learning. Prin intermediul acestor procedee, se susține ideea că, informația este factorul primordial în procesul de eliminare a diverselor probleme determinate de globalizăre.
În linii mari, globalizarea presupune procesul de mare anvergură, a dimensiunii contemporane, care generează totalitatea mișcărilor informaționale, pe toate planurile, însă, păstrându-și o logică rațională în planul comunicării.
Știința modernă și procesul său evolutiv, au fost temeinic influențate de o sumă de factori determinanți în societatea contemporană, datorită faptului că, se regăsesc numeroase feluri de cunoaștere legate de complexitatea disciplinelor existente. În prezent, fructificarea capacității de asimilare a oamenirii, prin cercetare și învățare, reprezintă din punctul de vedere al specialiștilor, un beneficiu adus de noile tehniologii, care au facilitat în mod progresiv aceste practici uzuale de cultivare. Totodată, trebuie menționat faptul că, aceste mișcări progresive ale științei și tehnologiei, pot avea și efecte nocive asupra societății, în sensul unei mecanizări totale a lumii actuale, având ca efect robotizarea minții umane și incapabilitatea acesteia de a mai conștientiza relația dintre cercetarea de bază și cercetarea aplicativă. S-a demonstrat că, în cele mai multe cazuri, tehnologia în exces este în detrimentul societății, din cauza faptului că, cercetarea științifică fundamentală a început să se bazeze pe progresele tehnologice, pierzând din ce în ce mai mult teren, fiind realmente extirpată prin noile abordări tehnologice. Chiar dacă ne confruntăm cu un summum de noțiuni, aparent sinonimice din sfera cunoașterii, ele au definiții și întrebuințări diferite, fapt pentru care este necesar să acordăm o atenție sporită în momentul în care vorbim despre știință în general sau cercetare științifică (proces de creștere a cunoașterii), ambele noțiuni având semnificații distincte.
Indiferent de metoda de abordare a activităților actuale, privind cercetarea științifică fundamentală sau cea aplicativă, trebuie știut faptul că, liantul de bază al acestui sistem automatizat este cunoașterea propriu-zisă, fără de care noile tehnologii, inovațiile sau marile invenții, nu s-ar mai fi putut dezvolta și valorifica, iar ca medii instituționale în care se desfășoară aceste activități, putem sublinia instituțiile din învățământul superior și institutele de cercetare publice și firmele. Elementele semnificative, ce caracterizează cu adevărat societatea contemporană, se referă la fluxurile informaționale, ce leagă diferite persoane, prin schimbul diferitelor obiecte, evoluția profesiilor de la preocupări fizice, spre cele intelectuale, de cultivare și dezvoltare personală, dar și la nivel social, prin abandonarea organizațiilor obisnuite și îndreptarea către asociații fondate pe cercetare și inovare.
În prezent, actuala reconstituire a cunoașterii umane este fondată pe elementele de manipulare, stocare și propagare a informației. Acest proces de reconstituire a cunoașterii nu se desfășoară doar în universități sau instituții destinate cercetării, ci are o plajă amplă de dezvoltare și valorificare și în alte domenii precum industriile și agențiile guvernamentale sau prin intermediul unor parteneriate realizate în cadrul acestor categorii instituționale. Promovarea cunoașterii, s-a realizat în mare parte prin intermediul educației, cercetării și inovației, iar propagarea sa, a căpătat un caracter din ce în ce mai global. S-a dovedit faptul că, progresul cunoașterii în societatea contemporană, se bazează foarte mult pe asimilarea cunoașterii științifice și tehnologice, ceea ce face ca realitatea dezvăluită prin cunoașterea fundamentală, să fie problematică. Făcând o retrospectivă asupra evoluției cunoașterii de la începuturile sale, până în prezent, nu putem să nu observăm poziția sa superioară din punct de vedere cronologic. Dat fiind faptul că este un fenomen de o mare anvergură, bazat pe aprofundare continuă, care și-a pus amprenta asupra omenirii și prin intermediul căreia s-a și dezvoltat, a deveit una dintre cel mai importante elemente în soluționarea problemelor viitoare ale societății.
Acestea fiind zise, am considerat că este impetuos necesar să abordăm acest subiect, urmărindu-i toate etapele sale de dezvoltare până în prezent, pentru o mai produndă înțelegere și asimilare a informațiilor constitutive ale procesului evolutiv al cunoașterii.
Infrastructura cunoașterii
În prezent, cunoașterea este unica sursă de alimentare informațională pentru societate, motiv pentru care, poate oferi avantaje viabile, datorită faptului că bunurile de cunoaștere sunt într-un continuu progres odată cu utilizarea lor, în timp ce bunurile materiale scad în mod semnificativ. Chiar dacă, cunoașterea este înrudită cu datele și informația, trebuie reținut faptul că, există o distincție clară între cele trei noțiuni, ce nu trebuie încălcată, fiind concepte interschimbabile. În general, succesul și insuccesul organizațional, depind foarte mult de aceste trei noțiuni de bază, în funcție de necesitățile pe care le avem și ceea ce reușim sau nu să realizăm cu fiecare în parte. Problematica definirii cunoașterii este dată și de complexitatea sa, dar și de numeroasele discipline care epuizeză acestă noțiune, pentru a defini diferite aspecte, motiv pentru care, au contribuit în mod semnificativ la amplitudinea acestor deficiențe.
Relația date-informație-cunoaștere
Cunoașterea înseamnă tot ceea ce este cunoscut de om, fiind parte integrantă în procesele organizaționale, servicii, produse, sistem, dar valorificarea sa se face prin intermediul peroanelor. Cea mai importantă funcție a cunoașterii este reprezentată de inepuizabilitatea sa în momentul utilizării și capacitatea de regenerare permanentă, conferindu-i astfel valoarea cuvenită. În ceea ce privește structura sa ierarhică, datele, informațiile și înțelepciunea, formează angrenajul de bază al cunoașterii, fără de care, acest fenomen nu s-ar mai afla într-un continuu progres, astfel încât, ne vom ocupa conștincios de abordarea evolutivă a fiecarui element în parte, cu scopul evidențierii rolului lor esențial.
Datele reprezintă o primă formă a informației, care poate fi utilă sau nu. Ele pot deveni informații prin intermediul unor procese specifice, care le oferă posibilitatea dezvoltării lor actuale, ca factor stimulativ în societatea cunoașterii. Datele pot fi sintetizate, astfel încât produsul finit să aibă o formă concretă și totodată relevantă pentru societate, prin condensare. De asemenmea, selcția datelor în mod organizatoric în vederea colectării a număr imoprtant, face obiectul contextualizării lor, alături de caluculul propriu-zis al acestora, care are ca scop principal, procesarea și uniunea lor ca parte integrantă a societății, în vederea servirii unor informații necesare. Repartiția datelor pe diferite tipuri de categorii, dar și eliminarea tuturor inadvertențelor existe, constituie procese importante care contribuie în mod semnificativ la șlefuirea datelor.
Din punct de vedere tradițional, datele sunt definite ca fiind o serie de fapte diverse, sau ținta anumitor obiective, ce pot fi prezentate sub forma unor înregistrări sistematizate ale tranzacțiilor, în cadrul sistemului informatic, care este răspunzător pentru administrarea acestora și a numărului crescut de cereri din partea organizațiilor. Datele au o structură centralizată, ușor de utilizat, care facilitează răspândirea și corelarea lor, prin intermediul calculatoarelor, aflate la dispoziția angajaților. Din punct de vedere analitic, calitatea și cantitatea datelor este dată de evaluarea amănunțită, în ceea ce privește managemntul acestora, prin prisma costurilor, a vitezei de transmitere și a capacității de înglobare. În mod involuntar, organizațiile sunt dependente de aceste date, motiv pentru care rata lor de circulație a crescut semnificativ, chiar dacă există și o parte industrială care nu consideră benefică această exploatare asiduă a datelor, prin faptul că, îngreunează identificarea celor care sunt cu adevărat utile.
Pentru a putea deveni informație, datele trebuie prelucrate în funcție de cerințele informaționale aferente, presupunând colectarea și distribuirea lor, către departamentul de stocare, al căror obiectiv principal este de facilita această tranziție, care să stea la baza luării anumitor decizii.
În concluzie, datele reprezintă materialul brut, care poate fi prelucrat sub toate aspectele sale, cu scopul obținerii suportului final al informației.
Informația este ceea ce numim astăzi o comunicare între două sau mai multe persoane, un mesaj care se bazează pe inovație, nu pe ceea ce cunoștea utlizatorul la început, din diversele domenii de utilizare. Drept urmare, informația reprezintă cel mai important instrument de cercetare în sistemul informațional, având ca activitate principală, evaluarea obiectivă a relațiilor cauză-efect la nivel social. Practic, informația trebuie să reprezinte liantul de bază pentru consolidarea deciziilor, să aibă sub autoritatea sa, o serie de atribute, precum: abordarea unui caracter obiectiv, care să se canalizeze pe aprecieri veridice, verificate, nu pe elemnte care au un caracter interpretativ, nesigur; să fie coerentă și accesibilă, astfel încât să ofere proiecția unei viziuni concrete asupra procesului și nu în ultimul rând, trebuie să fie reprezentativă, curentă și interceptată la timp, evitând astfel eventualele inadvertențe, care pot contribui la așa numitul fenomen de “ îmbătrânire a informației”
Și în ceea ce privește informația, ca noțiune fundamentală a fenomenului cunoașterii, avem o clasificare promptă, care să certifice întregul aport pe care îl aduce această noțiune, aparent simplă.
Această clasificare a informației, se bazează pe o delimitare clară între informația orală, scrisă și cea audiovizuală. Astfel că, prima și cea mai simplă de furnizat este informația orală, în mod ascendend sau descendent, dar care prezintă dejavantajul faptului că, față de informația scrisă, nu beneficiază de o precizare exactă, în situații decizionale. Informația scrisă reprezintă rezultatul final al redactării informației orale, având ca exemple concludente, caietele de sarcini, articolele, documentele etc., toate acestea înglobează informația scrisă. Din această clasificare laborioasă, informația audiovizuală este cea mai complexă, prin faptul că, existența sa, a survenit ca urmare a contopirii informațiilor menționate anterior, ca de exemplu: filmele, afișele, schemele etc, prin parcurgerea unui traseu cronologic de altfel, pornind de la informarea pe cale orală, apoi scrisă și ulterior audiovizuală.
De asemenea, informațiile mai pot fi diferențiate și în funcție de conținutul lor, astfel, ne vom concentra atenția asupra informațiilor de bază, care își pun accentul pe partea generală, a resurselor întreprinderii, a investițiile etc., informația profesionalizată, bazată pe sfera cunoștințelor de ordin strategic privind funcția conducerii, aflată în posesia organelor și posturile care îndeplinesc o astfel de funcție dar și informația curentă, operativă, care se referă la o gamă amplă a problemelor de ordin general.
Bineînțeles că, fiind vorba despre un subiect atât de amplu, aceste clasificări nu se opresc aici, existând căte o repartizare sistematică pentru fiecare domeniu în parte, având în vedere faptul că, informația este pretutindeni.
Cunoașterea- Este lesne de înțeles faptul că, la nivelul acestui concept apar nenumărate întrebări legate de complexitatea cunoașterii, însă, referindu-ne strict la relația informație-cunoaștere, cea mai des întălnită întrebare, face referire la sinonimia celor două noțiuni, sau la posibilitatea acesteia de a avea și o altă semnificație în afara sferei digitale, în sensul de cunoaștere propriu-zisă, ce se află la dispoziția umană.
Având în vedere că am discutat pe parcursul acestei lucrări despre fenomenul cunoașterii în general dar și în ceea ce privește abordarea diferitelor perspective ale acestuia, consider că, pentru facilitarea drumului parcurs spre o mai bună înțelegere a relației menționate în partea incipientă a subcapitolului, trebuie abordat, de această dată, acest fenomen și dintr-o accepție particulară a societății, precum: 1. cunoașterea ca factor de producție, 2. cunoașterea privită ca bun public.
1.Pe lângă factorii tradiționali ai cunoașterii, există și un factor important care se impune din punct de vedere economic, în sensul că, societatea beneficiază de venituri substanțiale și de un succes scontat, de pe urma acestui “conglomerat” de cunoștiințe, generat de cunoaștere. Capacitatea cunoașterii înglobează mai multe dimensiuni și forme, astfel contribuie la dezvoltarea cunoștiințelor în management, aduce mari progrese în domeniul psihologic, aduce o nouă tehnologie de organizare superioară a întregului suport de activități, toate aceste elemnet constitutive, se bucură de un progres constant, datorită fenomenului aflat în plină ascensiune. Cunoașterea, ca factor de producție este net superioară celorlalți factori, datorită faptului că ea nu cunoaște proprietatea de raritate, prin care sunt caracterizați factorii aferenți. Productivitatea cunoștiințelor reprezintă de asemenea un factor decisiv în succesul economic al societății, deoarece fabricarea, accesarea și utilizarea cunoștiințelor, vor fi întotdeauna punctele cheie în deartajarea țărilor din punct de vedere valoric, fiind o perspectivă de viitor.
2.Prin cunoașterea ca bun public, înțelegem că, prin epuizarea unei cantități cât mai mari de cunoștiințe, nu vom diminua “stocul”, ci din contră, ne vom îmbogăți din punct de vedere intelectual, având în vedere că, aprofundarea este cea mai bună metodă pentru dezvoltare și inovare. Cunoașterea are toate atuurile necesare unui bun public, deoarece, consumul unei părți, nu poate afecta consumul altei părți, existând mereu un echilibru între consum și cunoștiințe, odată consumate, ele sunt regenerabile dar și versatile.
Având în vedere fragilitatea societății cunoașterii, cunoașterea propriu-zisă are la bază acest sistem informatic, centrat pe vectori reprezentativi, de ordin funcțional și tehnologic, care au capacitatea de a o transforma dintr-o societate informațională, în societate a cunoașterii.
Cunoașterea tacită și cunoașterea explicită. Pentru a putea vorbi despre cunoașterea nouă, avem nevoie de o trimitere la cele două forme de cunoaștere, datorită faptului că, generarea noutății, necesită o interacțiune dar în același timp și o distincție, între cele două forme menționate.
Astfel că, prin cunoașterea tacită, înțelegem o formă de cunoaștere personală, informală, aflată în psihicul uman, constând în cele mai bune practici prin transmiterea abilităților în mod direct între oameni, situându-se la un nivel subiectiv de înțelegere, separat de nivelul de raționalizare. În viziunea organizațională, cunoașterea tacită este un fenomen dificil de comunicat, avându-și rădăcinile doar în acțiune, motiv pentru care este subjugat unei ambiguități cauzale, fiind în mare parte imobil. Transferul cunoașterii tacite este implicit, deoarece, asigură efectul scontat al atribuțiilor avute și se realizează prin propagarea experienței de la o persoană la alta.
Cunoașterea explicită reprezintă în mod evident opusul primei forme de cunoaștere, așadar, nu o să întâmpinăm dificultăți în ceea ce privește descrierea sa. Este o cunoaștere formală, foarte ușor transmisibilă prin intermediul diferitelor limbaje, are o structură bine organizată, bazată pe reguli și este considerată ca fiind o cunoaștere codificată. Cunoașterea explicită se bazează foarte mult pe noile dezvoltări tehnologice, fiind o îndrumătoare a acțiunilor, în timp ce cunoașterea tacită aduce noutate prin intermediul propriului intelect. Cunoașterea explicită beneficiază de numeroase atribute pe care le poate oferi organizațiilor precum: control și performanță. Dtorită faptului că are un caracter codificat și poate fi comunicată, transferul intern este mult mai facil, dar și ușor imitabil de către adversari, ceea ce nu este tocmai bine.
Aceste forme de cunoaștere au întrebuințări diferite, însă nu pot funcționa una fără cealaltă, astfel că, ele trebuie să fie într-un permanent echilibru, formând un tot unitar. Dacă cunoașterea tacită se adresează angajaților, “obligându-i” să fie mai inventivi, cunoașterea explicită, se ocupă de partea organizațională și de maximizarea rezultatelor aferente.
Cunoașterea nouă. Chiar dacă cunoașterea a evoluat extrem mult în ultimii ani, într-un timp relativ scurt, prin apariția tot mai mare a diverselor tehnologii care au adus atât avantaje cât și dezavantaje pentru societate, în sensul că, au reușit, în mod involuntar, să ne îngrădească anumite abilități pe care, cu siguranță le-am fi putut dezvolta în mod armonios, se pare că, aceste lucruri au fost preluate și prelucrate de către mecanismul tehnologic.
Factorul esențial în generearea de cunoaștere nouă, se referă la implementarea unor strategii noi din punct de vedere practic, care să ajute la îmbunătățirea proceselor creatoare pentru generarea cunoașterii. Așadar, asupra acestui proces evolutiv de inovare, și-au pus amprenta mai mulți specialiști, însă, japonezii I. Nonaka și H. Takeuchi, sunt renumiți în acest domeniu. Cei doi cercetătoti, împreună cu R. Toyama propun un altfel de model, unificat pentru dinamizarea cunoașterii. format sub formă de spirală și care are la bază două concepte aflate în opoziție precum: “ordine și haos, micro și macro, parțial și total, minte și trup, tacit și explicit, eu și alții, deducție și inducție și creativitate și control”. Scopul acestei spirale în procesul de creare a cunoașterii, era bazat pe gândirea dialectică, care poate depăși și rezuma astfel de contradicții. Propunerea japonezilor cu scopul înțelegerii modului cum organizațiile produc cunoașterea în mod dinamic are la bază trei elemente fundamentale, care trebuie să se afle într-un raport reciproc de condiționare, pentru a ajunge la forma finală a spiralei generatoare de cunoaștere:
“- Procesul SECI ( proces de creare a cunoașterii prin conversie între cunoașterea tacită și cunoașterea explicită).
– Ba ( contextul partajat pentru crearea cunoașterii)
– Bunurile de cunoaștere ( intrările, ieșirile și factorii care moderează procesul de creare a cunoașterii).
Socializare ( de la cunoaștere tacită la cunoaștere tacită este procesul de conversie a cunoașterii tacite noi prin partajarea experiențelor).
Externalizare ( de la cunoaștere tacită la cunoaștere explicită este procesul de articulare a cunoașterii tacite în cunoașterea explicită).
Combinare ( de la cunoaștere explicită la cunoaștere explicită este procesul de conversie a cunoașterii explicite în seturi mai complexe și sistematice de cunoaștere explicită).
Internalizare ( de la cunoaștere explicită la cunoaștere tacită este procesul de conversie ( concretizare) a cunoașterii explicite în cunoașterea tacită).”
Cei trei japonezi susțin faptul că, că acest proces începe la nivel individual, iar pe măsura deplasării sale în comunitate are capacitatea de a se extinde, fiind un proces care nu are sfârșit, actualizându-se în mod permanent.
Cel de-al doilea element reprezentativ al modelului ba (loc), pune accentul pe contextul fizic de care are nevoie cunoașterea pentru a putea fi creată. “ În crearea cunoașterii, generarea și regenerarea lui ba este cheia, deoarece ba oferă energia, calitatea și locul pentru realizarea conversiilor individuale și pentru deplasarea de-a lungul spiralei cunoașterii.”
Cel de-al treilea element constitutiv, se referă la bunurile de cunoaștere, care sunt evidențiate de intrările, ieșirile dar și de agenții definitorii ai procesului de creare a cunoașterii. De asemenea, aceste bunuri sunt și ele la rândul lor ierarhizate în patru tipuri reprezentativ, cu scopul de a fi percepute așa cum sunt ele construite, procurate și valorificate:
“ Bunuri de cunoaștere care țin de experiență ( cunoaștere tacită partajată prin experiențe comune abilități și know-how al indivizilor, grijă, iubire, încredere și securitate, energie, pasiune și tensiune).
Bunuri de cunoaștere conceptuală ( cunoaștere explicită articulată prin imagini, simboluri și limbaj concepte de produse, design).
Bunuri de cunoaștere sistemice ( cunoaștere explicită sistematizată și împachetată documente, specificări, manuale, baze de date, patente și licențe).
Bunuri de cuoaștere care țin de rutină ( cunoaștere tacită de rutină și întipărită în acțiuni și practici know-how în operații zilnice, practici organizaționale, cultură organizațională).”
Chiar și generarea de cunoașterea nouă, pentru a putea fi asimilată și utilizată în mod coerent este nevoie ca aceasta să fi avut deja o bază anterioră a cunoașterii, care să reprezente punctul de pornire în acest proces laborios de îmbogățire permanentă a cunoștiințelor prin învățare.
Piața cunoașterii. Este cunoscut faptul că, noțiunea de cunoaștere s-a transformat cu timpul, într-un produs de mare anvergură, rata sa de comercializare fiind în plină ascensiune, datorită circulației sale foarte densă. La nivel organizațional, cunoașterea este foarte dinamică, comparativ cu cea individuală, datorită mișcării sale permanente influențată de o serie de factori alternativi.
T. Davenport și L. Prusak demonstrează faptul că, piața cunoașterii nu este deloc diferită comparativ cu piața de bunuri, deoarece, și în acest context avem vânzători și cumpărători de cunoaștere, care chiar negociază pentru obținerea și satisfacerea nevoilor solicitate. Structura sa ierarhică se aseamănă până în cele mai mici detalii cu o piață obișnuită de bunuri, având la baza sa brokeri și antreprenori care își exercită atribuțiile în vedea atingerii scopurilor propuse. Cei care își exercită activitățile în perimetrul pieței cunoașterii sunt supranumiți actori, deoarece, aceștia au capacitatea de a-și asuma zi de zi câte un rol specific sau chiar mai multe în același timp (cumpărător, vânzător și broker). Din punct de vedere analitic, vom observa că din această categorie de actori, cumpărătorii sunt cei care se confruntă cu remedierea anumitor probleme, a căror rezolvare necesită un bagaj mai mare de cunoștințe. Vânzătorii de cunoaștere, sunt însă acei oameni dintr-o anumită organizație, care se ocupă cu comercializarea acestor cunoștințe substanțiale referitoare la un anumit subiect sau domeniu. Acest rol nu poate fi substituit de oricine, deoarece este necesară prezența unor persoane înzestrate cu abilități bune de comunicare, sigure pe sine care știu exact ce au de oferi, prin puterea de convingere. Iar ultima categorie de actori, se referă la brokerii de cunoaștere, care se ocupă cu conexiunile dintre cumpărători și vânzători. Pe lângă aceste trei mari categorii, avem nevoie și de câteva elemente constitutive care stau la temelia convențiilor de pe piața cunoașterii, fără de care aceastea nu s- ar mai cuantifica: renume, reciprocitate și altruism.
În cadrul unui studiu referitor la piețele cunoașterii, s-a constatat că au un grad destul de ridicat de ineficiență în cadrul organizațiilor, cauzalitatea acestora fiind dată de diferitele aspecte care vizeză existența anumitor lacune în ceea ce privește informația cu privire la piața cunoașterii, asimetria cunoașterii la nivelul organizațiilor și localizarea care se referă la obținerea cunoașterii din sursele foarte apropiate organizațiilor și nu din surse îndepărtate, de unde ar trebui de fapt. Pe lângă aceste inadvertențe, organizațiile se mai confruntă și cu anumite distorsiuni care frânează fluxul cunoașterii, dar și cu o serie de obstacole care reduc piețele organizaționale. Însă, ca în orice situație critică, există și anumite remedii care pot combate aceste probleme, prin inovațiile tehnologice cu potențial mare de transformare a dinamicii piețelor, dar și prin alocarea unor spații specifice, destinate schimbului de cunoaștere precum sălile de discuții, universitățile colective, târguri de cunoaștere etc. Avantajele organizațiilor, cât și ale beneficiarilor, sunt date de eficiența piețelor de cunoaștere, cu cât acestea sunt mai eficiente, cu atât și participanții acestui proces vor fi mai fericiți, mai împliniți. Spre deosebire de piețele pentru bunuri, pițele de cunoaștere, au capacitatea de a-și extinde stocul total al cunoașterii din organizație, la fiecare vânzare, prin faptul că această cunoaștere este rulată în permanență, ca un mecanism fără oprire, iar convenția în sine duce la inovare, la generarea de cunoaștere nouă.
Pentru a izbândi în această industrie, și pentru un management de succes, este nevoie de o mai bună instruire asupra piețelor cunoașterii, cu privire la relațiile sociale, economice și politice, care fac ca acest mecanismn inovator, să fie într-o continuă mișcare și un progres permanent.
Rolul bibliotecilor în organizarea cunoașterii
Biblioteca. Scurt istoric. Misiune și funcții
În zilele noastre, conceptul de bibliotecă, a devenit un subiect controversat, prin prisma faptului că, la baza acestui concept stau mai multe definiții pertinente, care au contribuit la explicarea acestuia, având o semnificație destul de vastă și versatilă.
Astfel că, etimologia acestui termen “ se regăsește în greaca veche și s-a format prin unirea lui biblion (carte) cu theke (dulap). A fost preluat de latini (bibliotheca) prin intermediul cărora a pătruns apoi în aproape toate limbile moderne. În perioada medievală termenul grecesc bibliotheke a fost părăsit pentru o vreme și înlocuit cu latinescul libreria. Acesta a fost abandonat în secolul al XVII-lea și înlocuit cu bibliotheca.”
Este cunoscut faptul că, biblioteca a luat naștere împreună cu cartea, care a avut de asemenea un traseu evolutiv destul de amplu, începând de la cunoscutele tăblițe de lut și până la produs finit al zilelor noastre, numit carte. Conceptul s-a aflat într-o permanentă ascensiune, astfel că, astăzi putem privi biblioteca ca pe o instituție de cultură, cu numeroase atribute semnificative în ceea ce privește colectarea, depozitarea și valorificarea tezaurului cultural, regăsit în documente, cu scopul perpetuării procesului cunoașterii.
Biblioteca mai poate fi definită și ca „o colecție publică sau privată de documente deținută și administrată de o persoană sau o instituție”
Din perspectivă istorică, putem spune că biblioteca antichității reprezenta un simbol al recunoașterii sociale, datorită faptului că, o instituție, care deținea colecții documentare dar și cărturari prestigioși din acele vremuri erau foarte mult apreciate, fiind considerate adevărate valori intelectuale, avându-și existența fie în palatele regale, fie în apropierea templelor. În perioada medievală, valoarea documentelor era destul de mare, astfel încât bibliotecarii treceau în rândul savanților acelor vremuri. Accentul era pus în mare parte pe extinderea tradițiilor cărturărești , în timp ce bibliotecile își făceau tot mai mult simțită prezența în cadrul mănăstirilor, având ca rol important, nu doar conservarea documentelor, ci și salavarea întregii moșteniri a civilizației vechi. Pornind de la această idee, biblioteca medievală a contribuit exclusiv la construcția fundamentală a emancipării progresului social, fiind liantul de bază al conceptului de bibliotecă din zilele noastre.
Epoca renascentistă este epoca care a pus bazele solide ale bibliotecii, printr-o evoluție permanentă a acesteia, fiind instiuția care reprezenta oglinda societății, prin însăși faptul adăpostirii tezaurului cultural, care nu a încetat să progreseze. Astfel au apărut diverse tehnici de dezvoltare, prin simplificarea accesului la carte, precum tiparul, care a condus la un progres numeric al bibliotecilor dar și al activităților desfășurate. Ulterior, apar noi idei, conform cărora se pun bazele constiturii bibliotecilor de ordin național și public, care să ofere acces la educație și cultură, iar importanța universităților este recunoscută prin prisma bibliotecilor deținute, în timp ce bibliotecarul devine documentarist și este învestit în funcția de administrator și organizator al platformei documentare . Odată cu apariția democrației, evoluția bibliotecilor este evidentă prin aparția numeroaselor funcții și misiuni atribuite, devenind astfel prezențe absolut necesare comunităților.
În secolul XIX, democratizarea a condus la constituirea bibliotecilor publice în spațiile urbane și rurale și dezvoltarea celor școlare îpreună cu apariția învățământului pentru noi categorii sociale. Mai târziu, odată cu dezvoltarea asiduă a acestui proces evolutiv, s-a constata organizarea unor noi tipuri de biblioteci, în prima jumătate a secolului XX, precum bibliotecile publice și cele specializate. Dat fiind faptul că biblioteca reprezintă una dintre cele mai importante instituții care oferă acces liber la știință și contribuie în mod semnificativ la dezvoltarea intelectului social, prin democratizare, valoarea informației a căpătat dimensiuni incomensurabile, devenind principalul factor al bibliotecilor actuale.
Astfel, se constituie Sistemul Național de Biblioteci care are menirea de a raspunde nevoilor sociale existențiale ale fiecărei țări.“ Bibliotecile naționale își asumă misiunea patrimonială, ca misiune principală, bibliotecile publice se pun în serviciul comunităților locale sprijinind aceste comunități în activitățile lor educative și culturale, bibliotecile școlare devin o componentă a procesului didactic, bibliotecile universitare își dezvoltă funcțiile educative și de cercetare, bibliotecile specializate deservesc comunități specializate și de cele mai multe ori sprijină activitatea de cercetare atât în faza premergătoare cercetării prin activitățile de informare și documentare cât și în faza de valorificare a rezultatelor cercetării prin activitățile de diseminare.”
Acestea fiind zise, observăm faptul că secolul XXI vine cu o multitudine de schimbări, aparent greu de asimilat de către societate într-un timp relativ scurt, trecând de la tradițional la contemporan, însă aceste schimbări sunt percepute de către biblioteci și societate ca mijloace importante de dezvoltare în acest proces evolutiv de informare, testând astfel capacitatea de adaptare continuă la provocările societății aflate în plină ascensiune, unde tot ceea ce înseamnă informare trebuie să se afle într-un continuu progres.
Având la bază informații relevante cu privire la constituirea și istoricul bibliotecii, în continuare, ne vom ocupa de analiza acesteia, presupunând menționarea atât a misiunilor, cât și a funcțiilor specifice, care constituie de fapt, nucleul bibliotecilor.
„Extras din IFLA-UNESCO Public Library Manifesto 1994, următoarele misiuni-cheie referitoare la informare, alfabetizare, educație și cultură ar trebui să fie în centrul serviciilor bibliotecii publice:
crearea și întărirea deprinderilor de lectură la copii începând de la vârste fragede;
susținerea educației individuale și autodidacte, dar și a celei instituționale la toate nivelurile;
oferirea de posibilități pentru dezvoltarea creativității personale;
stimularea imaginației și creativității copiilor și tinerilor;
promovarea conștientizării moștenirii culturale, a aprecierii artei, realizărilor științifice și inovațiilor;
oferirea posibilității de accesare și exprimare culturală a tuturor artelor dramatice;
încurajarea dialogurilor interculturale și susținerea diversității culturale;
susținerea tradiției orale;
asigurarea accesului cetățenilor la toate tipurile de informație comunitară;
oferirea de servicii informaționale adecvate firmelor, asociațiilor și grupurilor de interese locale;
facilitarea deprinderii abilităților informaționale și de operare a calculatorului;
susținerea și participarea la activități și programe de alfabetizare pentru toate vârstele și chiar inițierea lor, dacă este necesar.”
Un aspect la fel de important existent în procesul evolutiv al bibliotecilor, îl constituie cele patru funcții determinante în organizarea și constituirea acestora, astfel că:
„funcțiile bibliotecii s-au conturat de-a lungul timpului, chiar dacă existența lor în formă incipientă a fost evidentă încă din Antichitate:
funcția custodială- cea mai veche și mai cunoscută, de conservare a cunoștințelor umane, indiferent de suportul pe care se află;
funcția educațională- accesul la informație se face prin lectură; prin organizarea cunoștințelor în bibliotecă, acesta este un factor esențial în dezvoltarea intelectuală a cititorilor;
funcția informațională- datorită funcției de conservare a cunoștințelor, bibliotecile sprijină procesul de cercetare oferind informații. Cercetarea are nevoie de multe informații și conduce spre noi căi ale cunoașterii, producând ea însăși informații;
funcția estetică- bibliotecile nu sunt doar locuri de păstrare a cărților, ci și importante centre informaționale și de cultură pentru indivizi, instituții și organizații. Într-o bibliotecă se pot include lucrări de artă, se pot păstra manuscrise vechi, cărți rare și prețioase.”
Nenumăratele schimbări sociale și tehnologice, au condus la reevaluarea funcțiilor și serviciilor specifice acestor instituții, prin faptul că informația a devenit un drept activ intangibil al bibliotecii, construind astfel “procesele complexe de stocare, prelucrare, circulație și utilizare.”
Acestea fiind zise, conceptul de bibliotecă reprezintă un summum de schimbări de natură tehnologică și socială, generat de o mulțime de factori adiacenți, care au contribuit într-un final la o mai bună organizare a acesteia, pentru acumularea rapidă a informației, conservarea și furnizarea sa către utilizatori. Toate aceste etape care s-au desfășurat de- a lungul timpului, au contribuit la evaluarea aspectelor constitutive ale acesteia, atingând performanțele dorite in domeniul informatic, asigurându-le astfel succesul dorit.
Biblioteca- structură de informare și documentare
“ În conformitate cu Legea bibliotecilor nr.334/2002, în: Monitorul Oficial, Partea I, nr. 132/11.11. 2005: Biblioteca este instituția, compartimentul sau structura specializată ale cărei atribuții principale sunt: constituirea, organizarea, prelucrarea, dezvoltarea și conservarea colecțiilor de cărți, publicațiilor seriale, a altor documente de bibliotecă și a bazelor de date, pentru a facilita utilizarea acestora în scop de informare, cercetare, educație sau recreere; inițierea, organizarea și desfășurarea de proiecte și programe culturale, inclusiv în parteneriat cu autorități și instituții publice, cu alte instituții de profil sau prin parteneriat public-privat; în cadrul societății informației biblioteca are rol de importanță strategică.”
În societatea contemporană, bibliotecile s-au dezvoltat destul de mult datorită propriilor strategii, care au ajutat destul de mult la îndeplinirea obiectivele stabilite și a face față tuturor provocărilor mediului electronic, care și-a pus aprenta tot mai mult asupra societății, fiind factorul reprezentativ pentru contextul informațional actual. Au existat numeroase schimbări care au intervenit la nivelul bibliotecilor, ca structură de informare și documentare, la nivelul serviciilor oferite de către acestea, din punctul de vedere al nevoilor permanente de informare ale utilizatorilor, cât și în ceea ce privește existența diverselor procese biblioteconomice, dar și a profesiilor aferente. Toate acestea au avut o contribuție semnificativă în procesul de transformare a bibliotecii de la tradițional, la contemporan dominate de tehnologia informației și comunicării. Prin acest concept, înțelegem faptul că, biblioteca a abordat noi strategii de adaptare pentru a reuși să-și definitiveze poziția sa în contextul actual, fiind parte integrantă a mediului electronic de informare și comunicare.
Este cunoscut faptul că, informația este principala resursă strategică a bibliotecii, fapt pentru care, aceasta reușește să pună bazele unei relații solide între sursa de informare și beneficiarul acesteia. Fără îndoială, biblioteca reprezintă mijlocul de informare, prin intermediul căreia este posibilă comunicarea la nivel intelectual a societății.
Ele au devenit de-a lungul timpului, adevărate tezaure culturale, centre de informare și documentare, comunicare și educare continuă, datorate mediului electronic afalat în plină ascensiune.
În acest context, bibiotecile sunt nevoite să ofere răspunsul provocărilor iminente ale mediului electronic:
”
extinderea comunității deservite și exigențe din ce în ce mai ridicate din partea utilizatorilor;
asimilarea informaticii în conținutul activității biblioteconomice;
diversificarea tipologiei documentare;
diversificarea tipologiei produselor și serviciilor oferite;
mutarea accentului de la document spre informație;
mutații în ciclul de viață al unui document( construcția, prelucrarea, comunicarea, utilizarea, arhivarea);
mutații în conținutul proceselor biblioteconomice în funcție de tipologia documentară și a produselor și serviciilor solicitate( și oferite);
necesitatea depășirii barierei spațiu-timp în comunicarea și utilizarea informației;
etc….”
În abordarea acestui concept “ structură de informare și documentare”, biblioteca trece prin mai multe etape care constituie nucleul informațional.
Astfel că, în cele ce urmează vom aborda biblioteca din perspectiva mai multor dimensiuni competente care să asigure statutul de structură infodocumentară.
“ Dimensiunea informațională și tehnologică a bibliotecii“- biblioteca modernă se bazeză pe informații din ce în ce mai specializate din cadrul Tehnologiei Informației și Comunicării (TIC), unde utilizatorii sunt dornici de o informare cât mai complexă, datorită platformelor îmbunătățite ale serviciilor oferite. Astfel, bibliotecile reprezintă sapțiile în care se desfășoară activitățile informaționale, fiind astfel un sapțiu digitizat unde internetul reprezintă factorul de bază al contextului digital. Acesta a pus demult stăpânire pe colecțiile bibliotecii, care sunt digitizate sub forma unor platforme online ce pot fi accesate prin intermediul unor anumite programe specializate. Avantajele acestor cataloage online, presupun menținerea unei legături strânse între bibliotecă și utilizator, oferindu-i acestuia oportunitatea de a căuta și regăsi informația dorită. De asemenea, crearea unei platforme Web a bibliotecii, asigură actualizarea și furnizarea informațiilor necesare utilizatorului, care conduc astfel la o simplificare a cerințelor sale de căutare, dar și la comunicarea cu celelalte biblioteci. Tot aici vom întâlni și tehnologiile video care, ajută la promovarea acestora, dar și a serviciilor oferite de către acesata pentru utilizatorii cu deficiențe de vedere, pentru a le facilita accesul. Un alt aspect important pe care l-au dezvoltat bibliotecile în cadrul procesului de dezvoltare, îl reprezintă promovarea acestora în mediul tehnologiei mobile, cu scopul facilitării accesul de către utilizator, dat fiind faptul că trăim într-o eră digitală, unde tehnologia se află pretutindeni, motiv pentru care nici bibliotecile nu s-au lăsat mai prejos. Profitând de amplitudinea avantajelor oferite de internet, bibliotecile au continuat să se extindă prin diverse metode tehnologice, dezvoltând produsele și serviciile de informare electronice, disponibile online precum colecții și biblioteci digitale, bazele de date, platformele pentru activități paratjate, ealearning etc. Toate acestea oferă un acces facil la informația dorită, însă trebuie menționat faptul că, pentru o mai bună coordonare a acestora este nevoie de o securizare a lor, cu scopul protejării sistemului informatic.
“Dimensiunea educativă a bibliotecii”- dimensiunea educativă se regăsește în toate tipurile de biblioteci, datorită faptului că, biblioteca prin însăși menirea sa, are rolul de a oferi acces la informare pentru persoanele defavorizate din acest punct de vedre, luptând astfel pentru egalitatea șansei la educație a oamenilor, a celor care fac parte din categoria abandonului școlar sau a acelora care nu au acces la informație din cauza deficinețelor. Astfel că, dimensiunea educativă este susținută prin diverse programe de lectură, cursuri de instruire și popularizare a științei și cunoașterii, parteneriate cu instituții educative, cu scopul dezvoltării conceptului de educație în rîndul publicului larg. Bibliotecile pun tot mai mult accentul pe platformele Web disponibile, datorită faptului că prin intermediul acestora, utilizatorii se află în permanentă legătură cu sursele de informare, fiindu-le mult mai ușor să-și caute informațiile dorite, contribuind astfel la formarea lor, prin dobândirea competențelor specifice. Toate aceste platforme au un rol decisiv în procesul educativ, prin prisma faptului că acestea contribuie la îmbogățirea aspectului cultural al utilizatorului. Mai mult decât atât, bibliotecile sunt cele care trebuie să se reinventeze în permanemță pentru a putea beneficia de rezultate excepționale.
“Dimensiunea culturală a bibliotecii”- funcția culturală a bibliotecii este resimțită mult mai pregnant în cadrul bibliotecilor publice, datorită faptului că este tipul de instituție care are datoria de a proteja și valorifica întreaga moștenire existentă în periemtrul local, dar și de a se implica și totodată de a suține acțiunile culturale și artistice ale comunității. Patrimoniul documentar local este de o importanță majoră pentru bibliotecile publice, reprezentând oglinda comunității, fiind parte constitutivă a moștenirii culturale naționale și universale. Diversele activități desfășurate precum: prezentările de carte, conferințe ale peronalităților cunoscute din lumea științifică și culturală, expozițiile din diferitele domenii ale cunoașterii, acțiunile artistice, toate acestea sunt parte integrantă a bibliotecilor publice, ce au condus în mod evident la valorificarea patrimoniului cultural local, național și universal, ceea ce înseamnă o contribuție semnificativă asupra educației culturale a publicului existent.
“Dimensiunea socială a bibliotecii”- dimensiunea socială este dată prin faptul că, biblioteca fiind parteneriatul autorităților centarle și locale, dar și al altor organizații și instituții, această garantează în mod independent, un acces demoratic la totalitatea serviciilor sale , dar și a colecțiilor. Biblioteca vine în sprijinul comunităților defavorizate, cu scopul încurajării egalității de șansă în mediul social. În momentul actual, biblioteca reprezintă singura instituție care se află la dispoziția publicului larg pe toată perioada zilei, având acces gratuit și oferind servicii de cea mai bună calitate care vin în sprijinul fiecărui cetățean dornic de informare și culturalizare. Se dezvoltă, de asemenea, ideea de comunicare între biblioteci, de alianță, constatând de fapt, că prin colaborarea lor în diverse proiecte și activități partajate, vor reuși să se sprijine reciproc, creând astfel produse și servicii de înaltă calitate ce vor urma a fi puse la dispoziția utilizatorilor, dând naștere unor noi modele și strategii de comunicare, ce vor viza o mai bună interacțiune cu publicul larg. Bibliotecile au realizat faptul că, doar printr-o colaborare continuă, se vor bucura de un adevărat progres social.
În concluzie, “ biblioteca are un rol major în instrucție, educație, informare pe diferite trepte ale cunoașterii, petrecere a timpului liber. Structura și funcțiile bibliotecii o definesc drept centru de informare- prin stocarea, prelucrarea și oferirea unui amplu tezaur de cunoștințe; centru de învățare- într- o lume în continuă schimbare învățarea fiind fundamentală pentru fiecare individ; centru de cultură- prin varietatea informațiilor și multiple forme de comunicare între indivizi.“
Bibliotecile și rolul lor în societatea cunoașterii
Societatea cunoașterii reprezintă sfera în care bibliotecile își desfășoară propriile activitatățile, fiind componenta indispensabilă a structurilor infodocumentare, prin intermediul căreia, acestea își pun în valoare calitatea cunoașterii în diferite domenii de cercetare. Prin abordarea terminologică științifică, vom observa faptul că, se pune foare mult accent pe identificarea, analiza și evaluarea domeniului de cercetare, fiind singurul mod prin care se pot evidenția funcționalitatea, dinamica și legăturile existențiale ale tuturor mișcărilor constitutive cuprinse în dimensiunea conceptuală. De-a lungul timpului, se remarcă faptul că, evoluția sa a devenit un spațiu competitiv, care își creează propiile conexiuni din trecut până în prezent pentru o consolidare cât mai profundă, a tuturor acțiunilor integrate în dezvoltarea cunoașterii. Expansiunea cunoașterii din ultimele două secole, a determinat evaluarea tuturor elementelor componente, dintr-o viziune unitară, analizând existența unui adevărat teritoriu vast al universului terminologic. În pofida faptului că, universul terminologic infodocumentar a fost la un moment dat caracterizat prin nenumărate nehotărâri ce acopereau aproape toate zonele infodocumentare, într-un final, acesta a înțeles că este necesară implementării unei strategii de organizare, motiv pentru care s-a constatat ulterior, prezența unor reglementări bazate pe evoluție. Bineînțeles că toate aceste disfuncționalități ale domeniului infodocumentar au avut efecte negative asupra societății, însă au exista și nenumărate inițiative pentru promovarea și ajustarea componentelor de bază ale teritoriului infodocumentar, acționând prin diverse asociații profesionale din cadrul câmpurilor infodocumentare.
Astfel, structurile infodocumentare reprezintă, poate unele dintre cele mai vechi instituții cu caracter socio-cultural, care caută în permanență mijloace de evoluție în cadrul societății umane, prin intermediul funcțiilor îndeplinite. Printre cele mai cunoscute, se numără bibliotecile, cu o vastă sferă a definirilor lor. Conform descrierii lui I. Stoica bibliotecile sunt “ structuri de reflectare și de esențializare a metodelor organizatorice ale societății”, “structuri care exprimă calitatea proceselor intelectuale din societate”, “ modele ordonate de gândire și acțiune intelectuală”.
Bibliotecile sunt constituite pentru a înlesni comunicarea de noțiuni, concepte, păreri între oameni, creând coexiuni între trecut și prezent, dar și noi perspective de viitor, fiind parte integrantă a sistemelor societății, directe și indirecte. Bibliotecile privite din perspectiva unor instrumente de comunicare, acestea sunt privite ca “ o suită de momente de organizare superioară a informațiilor, care permit transferul repotențat al acestora prin timp și spațiu”
În contextul evolutiv, bibliotecile până să ajungă ceea ce sunt ele ca instituții în prezent, au trecut prin multe etape edificatoare, care ulterior, le-au acordat poziția actuală. Bineînțeles că demersul lor evolutiv în societății cunoașterii, nu s-a bazat numai pe asimilarea lor ca instrumente de conservare, ele reușind să ofere în societatea contemporană, o nouă viziune asupra relațiilor existențiale cu utilizatorii, relația structuri infodocumentare-utilizatori, bazându-se foarte mult pe acces liber și flexibilitate. Bineînțeles că este necesar un efort considerabil depus din partea structurilor infodocumentare pentru a se putea menține în centru atenței publice, fiind nevoie de investiții consistente atât în plan de imagine, pentru a avea un design cât mai plăcut, atrăgător, cât și în ceea ce privește suportul informațional, care trebuie să fie cât mai diversificat pentru o mai bună eficiență și a face față concurenței bazată pe inovație.
Altfel spus, ne aflăm într-o perioadă dominată de schimbări, în care totul stă sub semnul evoluției, motiv pentru care adaptarea și flexibilitatea reprezintă cuvintele cheie ale societății cunoașterii în care ne aflăm, asităm la transformarea societății umane într-o societate a cunoașterii prin informație, o societate aflată într-o permanentă evoluție, caracterizată și stapânită de mediul electronic. Biblioteca desemnată ca fiind centrul informativ, dar și formativ trebuie să întâmpine utilizatorii într-un mod prietenos, fiind caracterizată de un ambiant confortabil, relaxant, unde utilizatorul își poate satisface în liniște nevoile sale de informare, fiind ajutat de către bibliotecar șă-și găsească informațiile dorite, în ideea facilitării procesului de căutare-regăsire a informației.
Bibliotecile nu pot rămâne doar simple depozite de carte, iar acest lucru a fost demonstrat prin faptul că, acestea nu au încetat niciodată să se reinventeze, motiv pentru care progresele economice dar și sociale au determinat cresterea unui număr considerabil de medii și canale de informații, precum OPAC, CD-ROM, Internet, toate acestea au condus la modificări importante în structurile infodocumentare. Trecerea la o bibliotecă automatizată a presupus și modificari substanțiale în planul funcțiilor existențiale precum: funcția de diseminare a informației a luat locul funcției de conservare și disponibilizare a documentelor, însă această tranziție nu a avut în nici un caz efecte nocive asupra bibliotecilor, ci chiar a dus la dezvoltarea unor noi stratageme în adoptarea unor noi funcții și mult mai complexe.
Pornid de la explicațiile schimbărilor ce au avut loc, datorită dezvoltării tehnologiilor informației și comunicațiilor, dar și pe fondul unei globalizări economice mondiale, societatea cunoașterii se află în permanentă legătură cu societatea informațională.
Este știut faptul că, prin abordarea conceptului de cunoaștere vom înțelege existența unui raport al cunoașterii cu informația, de unde va rezulta, un grad mult mai mare de siguranță sau validitate al cunoașterii, astfel că, acest concept însemnă de fapt înțelegere, spre deosebire de informație, care reprezintă un set de fapt, care nu sunt întotdeauna înțelese. Așadar, cunoaștere reprezintă unicul concept care nu poate fi confundat cu datele sau informațiile, în timp ce acestea nu pot fi cu ușurință deosebite între ele.
Societatea cunoașterii nu reprezintă o noutate, deoarece aceasta a existat dintotdeauna, ceea ce este însă nou astăzi, se referă la viteza de invovare, a tot ceea ce înseamnă înnoirea cunoașterii. Făcându-se o medie a cantității de informații noi acumulate în timp, s-a constat faptul că, o dată la cinci ani, volumul cunoașterii se dublează. Cunoaștere nu mai este doar o componentă modernă la nivel economic, ci ea s-a transformat în principiul de bază al existenței. Așa cum societatea cunoașterii se află în permanentă evoluției, bazată pe o educație solidă, la fel cresc și cerințele de cunoaștere, care trebuie să fie în mod obligatoriu actualizate pentru a putea face față noului val de ascensiune informațională.
Structurile infodocumentare au devenit o componentă importantă a industriei cunoașterii, având calitatea unor organizații, ce participă în mod constant în procesul generarării de cunoaștere nouă, a tot ceea ce este cuprins în sfera inovației. Misiunea lor este de a reduce inegalitatea dintre țări, cu privire la accesul și exploatarea cunoașterii. Datorită faptului că, structurile infodocumentare s-au ocupat secole întregi cu achiziția, organizarea și stocarea cunoașterii, a venit momentul în care acestea se pot extinde pe piața cunoașterii, prin transferul cunoașterii în cadrul unei societăți a cunoașterii funcționale. De asemenea, această poziție a lor poate fi consolidată prin faptul că au capacitatea de a genera cunoaștere, fiind un mare imbold pentru societatea contemporană, care se află într-o permanentă căutare și exploatare a cunoașterii. Datorită unei mari experiențe acumulate în timp, structurile infodocumentare au reușit să creeze legături solide între informare și utilizatori, prin implicarea acestora în diferite proiecte sau activități reprezentative, sporind astfel noua industrie bazată pe servicii și orientare spre clienți. Practic, societatea cunoașterii ne oferă oprtunitatea de ne dezvolta , iar investițiile în cercetarea și dezvoltarea tehnologică, dimensiunile educației, transferul de informații, reprezintă elementele fundamentale pentru o societate a cunoașterii prosperă și eficientă.
În lumea contemporană, noile tehnologii împreună cu mass-media domină societatea cunoașterii, care pare a fi mai puțin captivantă pentru generațiile actuale, fără a conștientiza faptul că, niciodată accesul la informație nu a fost mai liber și mai rapid ca acum, funcționând după principiul că ceea ce este ușor de obținut, nu stârnește prea mare interes. Astfel, rolul bibliotecilor a devenit unul și mai complex, mai ales pentru cele publice și cele universitare care, în prezent trebuie să se confrunte cu mentalitățile adânc înrădăcinate ale tinerilor, dezvoltând astfel, tot mai mult rolul lor educativ, care pare a fi tot mai greu de manageriat. De aceea, misiunea bibliotecilor este cu atât mai complicată, cu cât necesită reînnoirea strategiilor abordate pentru obținerea efectul scontat.
Pornind de la acestă idee, bibliotecile s-au transformat tot mai mult în ultimul timp, tocmai pentru a intra în rândul lumii sau mai bine zis al tinerilor și anume în mediul digital, acolo unde aceștia își desfășoară cele mai multe activități. Așa au apărut bibliotecile digitale, care au ajuns ulterior să îndeplinească majoritatea cerințelor și pretențiile potențialilor utilizatori.
Biblioteca Digitală Europeană reprezintă cel mai bun exemplu în care putem sublinia faptul că, prin digitizarea documentelor relevante ale culturilor naționale, acestea pot acționa în așa fel încât să păstreze dar și să valorifice patrimoniul cultural al Statelor Membre ale Uniunii Europene, oferind în același timp și asigurarea perpetuării culturale. Volumul de informație electronică a crescut în mod considerabil în ultimul timp, fapt pentru care, accesul global la informație, precum și globalizarea au un efect major asupra societății moderne, punându-se tot mai mult accentul asupra creării unei organizații globale.
Rolul bibliotecilor în organizarea cunoașterii
Dezvoltarea neîncetată a noilior tehnologii informaționale, au condus la numeroase schimbări în paradigmele informației și comunicării, precum și ale metodelor de organizare și comunicare a cunoașterii. Utilizarea tot mai mare a computerelor și a inteligenței artificiale, au contribuit la modificări substanțiale în ceea ce privește intelectul și cunoașterea în general. Societatea secolului XXI, pune accentul tot mai mult pe relația solidă dintre știință și tehhnologie, ceea ce înseamnă evidențierea tot mai mare a relațiilor colective, care ajută la diversificarea și organizarea cunoașterii. Noua tehnologie a venit cu schimbări majore în ceea ce privește organizarea, făcând posibil caracterul interdisciplinar și apariția unor noi segmente ale cunoașterii, care au dus la schimbarea bruscă a modului de a gândi și a instrumentelor organizatorice ale cunoașterii. Existența nenumăratelor medii informaționale, au determinat reanalizarea sistemelor de ierarhizare a cunoașterii, dar și stimularea bibliotecarului de a găsi noi modalități de inovare, raportate la noua tehnologie, în ceea ce privește împachetarea, distribuirea și regăsirea informației. Secolul XXI este cunoscut ca fiind secolul dezvoltării diigitale și a noilor tehnologii ce stau la baza Internetului. Astfel, conceptul de conectare la reațea este conceptul care a adus nenumărate schimbări la nivelul organizațional al cunoașterii. Pentru biblioteci această perioadă este caracterizată ca fiind, era tehnologiei informaționale și totodată, internetul reprezintă stălpul central al societății cunoașterii. Noua tehnologie aduce cu ea metode facile de adaptare și asimilare a acesteia, contribuind astfel la simplificarea procesului de furnizare a sferei informaționale.
Bibliotecile digitale sunt din ce în ce mai flexibile, oferind acces gratuit la multiplele baze de date informaționale, oricărui cetățean dornic de informare, în orice moment, tocmai în ideea încurajării pentru învățarea activă și permanentă. Astfel, pentru o mai bună organizare și funcționalitate, bibliotecilor le revina sarcina de a clasifica, ordona și a organiza informația, care reprezintă de fapt nucleul cunoașterii. Inserarea tehnologiei în biblioteci, înseamnă utilizarea acesteia, cu scopul creării instrumentelor specifice și eficicace de căutare, selectare, stocare, diseminare și regrupare a informațiilor existente pe diferite suporturi digitizate. Astfel vorbim despre ceea ce numim noi astăzi, inteligență artificială, care și-a făcut tot mai mult simțită prezența, odată cu apariția și integrarea noilor tehnologii în cadrul bibliotecilor. Raportul ponderii inteligenței artificiale în domeniile selectării, achiziționării, structurării și diseminării informațiilor este unul destul de mare pentru societatea cunoașterii, devenin în același timp instrumentul formal al cunoașterii.
Sistemele de organizare a cunoașterite sunt construite în ideea unei mai bune organizari a materialelor relevante, cu scopul facilitării câutării și regăsirii informațiilor, dar și pentru îndeplinirea rolului de administrare a colecțiilor. Acest sistem se bazezaă foarte mult pe conexiunea dintre nevoia utilizatorului de informare și suportul documentar din cadrul colecțiilor, prin intermediul căruia utilizatorul poate avea un acces rapid la informația dorită, fără o cunoaștere anterioară a acesteia. Sistemul de organizare a cunoașterii funcționează ca un ghid de informare asupra utilizatorului, direcționându-l prin intermediul informațiilor încărcate pe paginileWeb ale acestora, sau a motoareleor de căutare a site-urilor, către obținerea informației dorite. Pe lângă facilitățile oferite de către acest sistem, avem și câteva avantaje de care organizațiile pot beneficia, în sensul că, pot răspunde la întrebările referitoare la colecții și asupra nevoilor salede îmbunătățire. Printr-o evaluare rapidă a tuturor aspectelor precizate este de înțeles faptul că, toate bibliotecile digitale beneficiază de astfel de sisteme, deoarece, acestea oferă o vedere de ansamblu asupra conținutului colecțiilor și contribuie în mod evident la facilitarea regăsirii informațiilor. Structura acestor sisteme de organizare poate fi: fiei una tradițională ( Dewey
sau INSPECT Thesaurus) sau o schemă dezvoltată comercial ( Hotmail, Alapage, Yahoo etc) , dar și o schemă dezvoltată local pentru un intranet colectiv.
„McDermott arată că, pentru a susține cunoașterea, trebuie să ne concentrăm pe comunitatea care o deține și pe oamenii care o folosesc, nu pe cunoașterea însăși. Iar îmbunătățirea capacității unei organizații de a susține cunoașterea implică identificarea și sprijinirea comunităților care deja partajează cunoașterea despre subiecte cheie. Același autor vorbește despre patru provocări cheie în constituirea unei comunități, provocări care dacă sunt depășite, organizația poate construi medii de învățare mai fluide și mai flexibile. Cele patru provocări sunt:
provocarea tehnică ( proiectarea de siteme umane și informaționale care nu numai că fac informația disponibilă, dar și ajută membrii comunității să gândească împreună);
provocarea socială ( dezvoltarea de comunități care partajează cunoașterea și care totuși păstrează suficientă diversitate pentru a încuraja gândirea mai degrabă decât copierea);
provocarea managerială ( crearea unui mediu care într-adevăr apreciază partajarea cunoașterii);
provocarea personală ( să fim deschiși la ideile altora, dispuși să partajăm idei și să ne menținem setea pentru cunoașterea nouă).”
Altfel spus, datorită tuturor schimbărilor survenite în ultimii 20 de ani, atât din punct de vedere politic, cât și economic în România, au fost generate transformări esențiale în cadrul bibliotecilor în plan organizațional, dar îndeosebi în cel cultural. În planul acestor schimbări au fost subliniate doar aspecte pozitive, legate de perfecționarea calității serviciilor și produselor furnizate, dar și a performanțelor oferite de către aceste structuri. În acest caz, putem afirma faptul că, pentru determinarea maximizării eficienței calității serviciilor și a produselor oferite pentru utilizatori într-o bibliotecă, este necesară o cultură organizațională corespunzătoare, care să poată îndeplini nevoile caracteristice unei societăți și economii axate pe cunoaștere.
Contribuția bibliotecilor în evoluția cunoașterii
Managementul cunoașterii în biblioteci
În abordarea acestui capitol, vom sublinia în mod cert, definirea celor doi termeni „management” și „cunoaștere”, dar și contribuția semnificativă a acestora în activitatea bibliotecilor, care stau la baza structurii infodocumentare. Datorită amalgamului informațional care vine în întâmpinarea acestor concepte, consider că este absolut necesară, evidențierea infrastructurii celor două noțiuni care joacă un rol important în dezvoltarea bibliotecilor.
În fază incipientă, conceptul de management pare ușor de definit privit dintr-o perspectivă subiectivă, însă, printr-o analiza mai amănunțită a conceptului, acesta ne pune oarecum în dificultate, în ceea ce privește definirea concretă și completă a acestuia. Astfel că: „prin management înțelegem toate sarcinile specifice conducerii unei inteprinderi ( în cazul nostru unei biblioteci). Este vorba așadar de mult mai mult decât de simpla administrare.”
Bineînțeles că, sarcinile managementul sunt extrem de complexe și ramificate, astfel încât, este recomandată o structurare bine gândită a acestora, care să acopere în totalitatea câmpul managerial circumscris. Un adevărat punct de interes pentru biblioteci, se referă la abordarea sarcinilor de management de personal și a sarcinilor de management de patrimoniu. Însă, pentru soluționarea acestor sarcini, avem nevoie de o serie de instrumente elementare.
De asemenea, pentru fluidizarea procesului de management în biblioteci, avem nevoie de următoarea listă de o importanță majoră pentru manageri:
”
personal
organizare
planificare
coordonare
informație
comunicare
marketing
prelucrarea datelor
control ”
Bineînțeles că, este destul de complicat să analizăm în detaliu aceste domenii, însă ne vom putea axa pe o definiție clasică a bibliotecii, orientată pe managementul strategic. Astfel, precizia asupra tuturor sarcinilor și obiectivelor întrunite de bibliotecă în activitățile sale de evaluare, este extrem de importantă, deoarece, cunoașterea misiunii bibliotecii, reprezintă întotdeauna punctul principal de pornire în sistemul infodocumentar. Un exemplu concludent în acest caz, îl reprezintă oferta de produse și servicii, care funcționează doar prin prisma acestor misiuni și obiective.
Managementul științific, reprezintă un alt tip important de management care poate fi privit din perspectiva biblioteconomică, constând într-un studiu sistematic de organizare și conducere, unde se pune în relief, analizarea și raționalizare tuturor organizațiilor complexe. În scurte cuvinte, managementul științific este caracterizat printr-o maximizare a eficienței producției, bazată pe o organizare optimă ( științifică). Un nume relevant în acest doemniu este reprezentat de Frederick Winslow Taylor, supranumit “părintele managementului științific”,care și–a concentrat foarte mult atenția asupra găsirii unor metode științifice în privința dezvoltării productivității muncii, cu scopul atingerii progresului continuu, astfel a luat naștere cunoscuta lucrare “Principiile managementului științific”, unde sunt conturate întocmai aceste metode științifiec atent selecționate.
În acest context, avem prezentată o altă definiție relevantă a managementului, care susține întru totul afirmațiile aferente.
“În concepția noastră managementul de bibliotecă este o componentă a științei managementului care studiază tehnicile de conducere a bibliotecilor, procesele și realțiile de management din biblioteci în scopul obținerii și furnizării de servicii informaționale cerute de clienți.”
Tot aici, putem aminti în linii mari și importanța managementului informației, care face de altfel obiectul procesului cunoașterii, datorită faptului că, acesta reprezintă treapta de temelie a societății contemporane, dar mai ales în cadrul procesului evolutiv al structurilor infodocumentare.
Astfel că, managementul informației presupune “Aplicarea principiilor managementului la achiziția, organizarea, controlul, diseminarea și utilizarea informațiilor relevante pentru funcționarea eficientă a organizațiilor de toate felurile. Termenul “informații” se referă aici la toate tipurile de informații valoroase, indiferent dacă își au originea în interiorul sau în exteriorul organizației, inclusiv la resursele de date, precum datele de producție; înregistrările și fișierele legate, de exemplu, de funcția personal; datele de cercetare a pieței; și inteligența competitivă dintr-o gamă largă de surse. Managementul informației se ocupă de valoarea, calitatea, dreptul de proprietate, utilizarea și securitatea informațiilor în contextul performanței organizaționale”
Pornid de la această definiție amplă, putem constata faptul că, managementul informației face o sinteză asupra metodelor de abordare specifice managementului general și specializat, fiind astfel, managementul existenței raționale. Datorită faptului că, informația, prin natura sa devine o sursă importantă, indispensabilă în sfera existențială a domeniului cunoașterii și al acțiunii umane, managementul este cel care organizează și structurează toate acțiunile, în ceea ce privește pregătirea informației pentru etapele primordiale ale ansamblului social.
Așa cum am menționat încă de la începutul capitolului, vom încerca să abordăm acest subiect, prin prisma definițiilor concledente ale celor două mari concepte, pentru o înțelegere cât mai profundă a subiectului. Dat fiind faptul că abordarea managementului a fost destul de complexă, ne vom ocupa în cele ce urmează, de abordarea cunoașterii sub toate aspectele sale.
“Ce este cunoașterea? Răspunsul la o astfel de interogație, aparent descurajant de simplă, întâmpină totuși numeroase dificultăți. Ca termen filosofic, semnificația cunoașterii este dificil de precizat și clarificat întrucât deține un spectru foarte amplu de aplicabilitate. Termenul desemnează o diversitate deconcertantă de activități și de rezultate ale activităților omenești. În sens restrâns, conceptului îi pot fi atribuite două determinații:
(a). activitatea de producere a cunoștințelor – capacitățile sau facultățile nostre de cunoaștere, funcționarea și limitele acestora;
(b). cunoștințe gata constituite: noțiuni, judecăți, teorii.
În accepția cea mai cuprinzătoare, cunoașterea este un proces prin care omul își dezvoltă capacitatea de a se raporta la zone tot mai extinse ale existenței. Prin cunoaștere omul pătrunde în structurile tot mai profunde ale realității, descoperind și formulând în limbaj, legile care guvernează existența și dezvoltarea obiectelor și fenomenelor.”
Pornind de la uniunea celor două concepte care formulează o definiție amplă, ne vom axa pe epistemologia manangemetului cunoașterii care presupune nenumărate abordări, cu scopul înțelegerii profunde a importanței sale.
Astfel că, din punctul de vedre al unor autori, managementul cunoașterii pare a fi o practică a managementului particular, lipsit însă de o bază filosofică clară și nu o epistemologie aplicată a unui context organizațional. De aici, rezultă o problematică asupra incertitudinii faptului că, practicile manageriale referitoare la cunoaștere, ce stau la dispoziția organizațiilor, pot avea sau nu capacitatea de a dobândi și o întemeiere epistemologică și filosofică. Infrastructura managementului cunoașterii, presupune o implicare epistemologică a construcției sale, fiind susținută de N. M. Alix, ca o soluție împotriva lipsei de coerență conceptual-metodologică, asupra aspectelor manageriale alfate sub semnul incertitudinii cu mult timp în urmă. Această implicare este absolut necesară pentru a introduce în domeniul mangamentului cunoașterii, un grad înalt de reflexivitate și control metodologic. Insistența pentru studiile domeniului cunoașterii, în ceea ce privește necesitatea obținerii unei imagini concludente asupra conceptelor cunoașterii, dar și a cunoașterii în contextul organizațional, este remarcabilă, datorită aplicării unei noi orientări a managementului strategic.
Este știut faptul că, managementul cunoașterii nu mai reprezintă ceva nou pentru societate, apariția lui fiind în anii 90, când îl regăseam în limbajul specialiștilor în IT, iar mișcarea a continuat până în prezent și va continua și în viitor, evidențiată fiind prin publicațiile consacrate managementului și a domeniilor înrudite. Dat fiind faptul că trăim într-o societate a cunoașterii, dezvoltarea impresionantă a managementului , prin diversele implementări ale programelor de administrare eficace a cunoașterii organizaționale, cât și a beneficiilor obținute de câtre unele companii, au condus la o complexitate a conceptului unde, își face cu ușurință apariția următoarei întrebări “Managementul cunoașterii sau cunoașterea managementului?”.
Altfel spus, având în vedere faptul că managementul s-a clădit practic prin prisma fenomenului cunoașterii, progresul său fiind evidențiat pe baza unor elemente esențiale precum: cultura, dezvoltată de către oameni, organizația, care presupune disciplină și tehnologia care se bazează pe unelte, managementul cunoașterii definit pe o scară largă, reprezintă un amalgam de proceduri și tehnici, care au drept țintă, identificarea, organizarea și administrarea cunoașterii aflate în posesia unei organizații.
Pornid de la aceste abordări conceptuale, atent analizate și detaliate, se pare că, apariția mananegementului cunoașterii în structurile infodocumentare este una extrem de benefică, bazată pe multiplele forme ale mișcării informației, ca element principal. Relația dintre managementul cunoașterii și structurile infodocumentare este extrem de bine consolidată, chiar dacă în literatura de specialitate, au existat suspiciuni în ceea ce privește existența unor diferențe neesențiale. Astfel, aplicarea managementului cunoașterii în structurile infodocumentare, reprezintă una dintre temele mai puțin studiate în cercetarea de specialitate românească, în timp ce pe plan internațional, abordările sale sunt segmentate și în mare parte contradictorii.
În cea mai mare parte, majoritatea domeniilor de activitate, au fost nevoite să fie ușor adaptabile la noile condiții oferite de către societatea cunoașterii din ultimii ani. La nivelul societății contemporane s- a constata tot mai mult dependența creată de sfera noilor tehnologii, care au influențat tot mai mult modul în care trăim, muncim sau comunicăm. Progresul tehnologiilor din mediul electronic, au contribuit foarte mult la implementarea accesului tot mai mare la informație și inovare. În ceea ce privește implementarea noilor tehnologii în cadrul bibliotecilor, acestea au fost determinate de serviciile și produsele oferite de către acestea, preluând o succesiune de concepte și discipline noi, bazate pe diferite domenii de cercetare, precum cel economic, managementului calității, marketingului, managementului performanței, toate cu scopul menținerii poziției lor, într-o societate dominată de o mulțime de schimbări. Prin abordarea rolului de bibliotecă, în societatea cunoașterii, vom înțelege că este necesară atenția asupra aspectelor ce definesc realitatea actuală. Astfel, cunoașterea reprezintă elementul de bază pentru asigurarea succesului individual și cel organizațional, unde importanța cunoașterii și a informației, dar și a cererilor înaintate de către oameni pentru dobândirea celor două resurse, relevă contextul indispensabil al dezvoltării structurilor infodocumentare, cu scopul reexaminării funcțiilor și obiectivelor lor.
De-a lungul timpului, structurile infodocumentare au simțit numeroasele schimbări apărute la nivelul soceietății, generate de economia cunoașterii, motiv pentru care, bibliotecile au fost nevoite să se adapteze acestor schimbări, să fie capabile de a răspunde tuturor provocărilor produse de era informațională și să evolueze la nivelul global al fenomenului cunoașterii. Bibliotecile sunt singurele responsabile pentru potențialul unui rol activ în revoluția cunoașterii, ce presupune realizarea unei interfețe între oameni și cunoaștere, creându-se astfel, o rețea a cunoașterii la nivel global. Odată cu dezvoltarea economiei cunoașterii, atribuțiile managementului cunoașterii în structurile infodocumentare, au devenit din ce în ce mai importante. În scurte cuvinte, dezvoltarea managementului cunoașterii în structurile infodocumentare, trebuie să țină cont de revizuirea tuturor serviciilor de cunoaștere, canalizate pe rețelele de informare de mare viteză.
De reținut este faptul că, bibliotecile au nevoie în primul rând de tehnologie pentru a se bucura de succesul scontat, având efecte esențiale asupra mediului în care biblioteca își desfășoară activitatea. Există nenumărate beneficii care aduc un aport considerabil bibliotecilor, unde tehnologia informației poate fi transferată aproape oriunde în lume prin intermediul Word Wide Web-ului, ce este responsabil pentru majoritatea modificărilor produse, însă există și câteva aspecte care dezavantajează în mod direc funcționalitatea bibliotecilor, prin abundența surselor de informare disponibile pe internet, care pot duce la defavorizarea activităților de achiziție și de diseminare a informației, modificări ce nu ar fi putut fi posibile cu cinci ani în urmă.
În concluzie, bibliotecile trebuie să depună eforturi substanțiale pentru o bună funcționare în societatea contemporană, dar și în vederea perfecționării comunicării interne și externe între cercetători și pentru îmbogățirea câmpului lor informaional. Altfel spus, condițiile desfășurate în cadrul activității de bibliotecă, pe plan politic și social, în teritoriile industrializate, s-au transformat în mod evident în ultimii ani și vor continua să progreseze din toate punctele de vedere, în sprijinirea procesului de inovare.
Contribuția bibliotecilor și a bibliotecarilor la progresul cunoașterii
Tema implicării bibliotecior și a bibliotecarilor în progresul cunoașterii, presupune o abordare destul de complexă și diversificată, în ceea ce privește îndeplinirea misiunilor curente, atât de câtre instituție, cât și cele ale personalului specializat.
Biblioteca, știm cu toții că a fost dintotdeauna parte integrantă a comunității, mai exact, a tradiției culturale a popoarelor, datorită faptului că, nevoia de culturalizare era simțită din ce în ce mai tare, iar cartea a fost pretutindeni în relație directă cu biblioteca. Conform bibliologului Dan Simionescu, relația carte-bibliotecă este sintetizată astfel: “Cartea și biblioteca sunt două noțiuni în perfectă armonie, care trăiesc bine una lângă alta, ba mai mult se completează în așa fel, încât una fără alta nu poate viețui… Cartea este mijlocul necesar de a trăi, o necesitate vitală pentru omul înzestrat cu pasiunea cunoașterii adevărului și a noului, pentru acel dotat cu simțul a tot ce este frumos în lume”
Tot bibliologul Dan Simionescu, ne oferă o altă definiție amplă asupra contribuției bibliotecii în societatea cunoașterii și a bibliotecarului : “… Biblioteca viitorului ne introduce metode noi de difuzare a cărților și informare a cititorilor prin informatizarea și automatizarea diferitelor servicii. Bibliotecarul trebuie să fie pregătit din timp pentru scimbare, pentru < șocul viitorului!>”
Astfel, este evidentă schimbarea, în care omul este din ce în ce mai dornic de informare, iar informația captă dimensiuni ample, devenind indispensabilă societății.
Odată cu conștientizarea potențialului imens al informației existent în întreg ansamblul proceselor de dezvoltare, înglobarea bibliotecilor în această sferă, a condus la o adevărată reconsiderare a rolului social existent. În acest sens, activitatea de cercetare este unica oportunitate de a desluși noi înțelegeri, reglementări, abilități și comportamente, existente atât la nivelul structurilor paterne, cât și în planul biblioteconomic. Ca organism al comunității, biblioteca se transformă într-o structură dinamică, ce participă în procesele complexe de reabilitare umană, prin promovarea celor mai importante valori. Acestea pot depăși sfera tradițională, doar prin intermediul conceptului de reconceptualizare, prin puterea managementului de specialitate pentru a promova transformările și de a aborda noi strategii de dezvoltare care să contribuie în mod intensiv asupra societății democratice. Așadar aceste fluctuații sunt nevoite să treacă prin toate etapele circumscrise proceselor biblioteconomice, iar în acest fel, bibliotecile pot fi parte componentă a strategiilor comunitare, bazate pe principiile umanismului și democrației.
Așadar, schimbările în domeniul bibliotecilor sunt imprevizibile, ele căpătând amploare în urma ultimei revoluții informaționale, astfel că, această problematică a fost atent analizată de către But Nanus, care afirmă existența a cinci “revoluții informaționale: 1) invenția scrisului; 2) invenția tiparului; 3) introducerea mijloacelor de comunicare în masă; 4) inventarea computerului; 5) furnizarea dintre computere și telecomunicații. Pe baza celei de-a cincea revoluții, milioane de oameni au sau vor avea acces la o multitudine de servicii informaționale rapide, relativ ieftine și în contexte variate”
Astfel, se prevede viitorul informației : “Prin ambițioasele sale proiecte, revoluția în domeniul informației trimite la perspectiva pe termen lung care va avea, cu siguranță, asupra mediului natural și a celui umanizat, efecte dintre cele mai imprevizibile. Semnalele emise de mașinile informaționale de mâine- computere, aparatură pentru facsimile, camere TV, video, reproducătoare cu disc etcaetera, cer canale speciale (board-brand-widt channels) pentru comunicarea lor eficientă; pentru a se bucura de avantajele acestor canale, majoritatea țărilor sunt angaate în direcția unor adaptări majore ale propriilor sisteme de comunicare.”
Acestea fiind spuse, este clar faptul că această tendință a dezvoltării și-a pus amprenta asupra societății, datorită faptului că, sfera tehnologică, fiind atât de amplă, ne va furniza noi concepte pentru distribuirea și organizarea informației electronice sub toate aspectele sale. Astfel, specialișii preconizeză pentru ceea ce numim noi bibliotecă a viitorului, ca fiind acea bază de date, unde informațiile ocupă dimensiuni reduse, bine indexate și oferă un acces rapid oricărui utilizator conectat la rețea.
Tehnologia aflată în contiuu progres, a condus la numeroasele schimbări abordate anteror în ceea ce privește evoluția bibliotecilor, dar au avut o contribuție la fel de importantă și în cazul bibliotecarului.
Astfel, biblioteca este o instituție flexibilă, în interorul căreia activitățile desfășurate, pun în prim plan relația cu utilizatorul, cu nevoile sale de informare și dorințele sale cele mai pretențioase în ceea ce privește lectură. În ultimii ani, biblioteca și-a schimbat tot mai mult tiparul în care își desășoară activitățile, începând de la înlocuirea documentelor tradiționale, cu cele electronice, ulterior, prin dezvoltarea tot mai mare a procesuluii cunoașterii, documentele au fost introduse în baze de date, în ideea facilitării accesului pentru utilizatorii aflați la distanță și nu numai. Însă cel mai important aspect, face trimitere către bibliotecarul din spatele rafturilor, care are menirea de a veni în întâpinarea utilizatorilor și a-i ajuta în căutarea informațiilor dorite. În profesia de bibliotecar, regăsim sarcini tehnice și științifice, care caracterizeză de fapt, existența acestei profesii și fără de care nu și-ar mai avea rostul.
“ Binliotecarul trebuie să aibă competențe legate de modul de consultare mai amănunțită a instrumentelor, dar și capacitatea de a îndrepta utilizatorul către un anumit serviciu.”
Pe lângă cerințele menționate anterior, bibliotecarul trebuie în primul rând să dea dovadă în relația cu utilizatorul, de amabilitate, să fie un bun ascultător, să aibă capacitatea rapidității în a înțelege și asimila cerințele utilizatorului, să fie familiarizat cu încăperea instituției în care își desfășoară activitatea, să aibă cunoștințe avansate în ceea ce privește cunoașterea serviciilor oferite publicului, să fie capabil să recomande posibiliele servicii cerute de către utilizatorii mai puțin informați, aflate în cadrul bibliotecii. De asemenea, este absolut necesară, existența unui telefon, pentru preluarea apelurilor telefonice ale utilizatorilor care doresc să afle informații în mod indirect, iar misiunea bibliotecarului este de a fi cât mai amabil și concis în răspunsurile oferite, iar în funcție de aceste aspecte, vor depinde vizitele utilizatorului respectiv sau nu la bibliotecă. Existența pliantelor, a ghidurilor, dar și a rețelei documentare este extrem de benefică, deoarece, toate aceste elemente esențiale, conduc la facilitarea informațiilor oferite potențialilor utilizatori, care își doresc să afle, fie programul bibliotecii, fie paleta serviciilor oferite de către aceasta. Prin intermediul utilizatorilor, dornici de informare, se pot afla atât avantajele, cât și dezavantajele unei biblioteci, oferindu-le astfel, posibilitatea de a se perfecționa.
În “Ghidul de biblioteconomie de Brigitte Richter se afirmă că: bibliotecarul trebuie să opteze pentru o veritabilă politică de prezență lângă aleși/autorități, mai ales la manifestările culturale și inaugurări (…) El va stimula publicul să participe la viața culturală, difuzând afișele expozițiilor, anunțând în bibliotecă programele teatrale, ale concertelor, ale muzeelor. Bibliotecarul colaborează cu asociațiile culturale, se asociază la activitățile acestora, le găzduiește în bibliotecă. Autoarea ghidului sus-citat arată că: fiind el însuși o persoană ce face parte din colectivitate, bibliotecarul nu trebuie să-și concentreze eforturile numai către ceea ce se întâmplă în serviciul său, ci trebuie să fie atent la tot ce implică viața socială ca promisiune de activitate. Este bine ca el să cunoască toate domeniile acțiunii culturale. “
În mare parte, funcția de bibliotecar este desconsiderată de către cei necunoscători, crezând că nu au nici o activitate de îndeplinit și sunt simplii consumatori, însă biblioteca vine în sprijinul acestora, contrazicând totul, cu argumente reprezentative pentru soluționarea problemelor comunității, organizând prin diverse colaborări, activități culturale de informare. Bibliotecarul are responsabilitatea de a-și creea un sistem de relații în comunitate, să impresioneze prin informarea sa precoce despre organizația respectivă, creându-și astfel o imagine de calitate în societate, astfel încât să inspire credibilitate, devenind o persoană plăcută și utilă. De asemenea, pentru a distruge în definitiv concepția negativă a celor din afara sistemului, bibliotecarul trebuie să fie înzestrat cu bune abilități de comunicare, să aibă putere de convingere asupra prezenței sale în comunitate, astfel încât să fie un bun exemplu în ceea ce privește acestă funcție și nu să o transforme în ceea ce numesc alții, a fi un funcționar inutil, desconsiderat sau chiar ignorat. La fel de importante pentru profesia de bibliotecar sunt și elementele legate de aspectul plăcut al acestuia, comunicarea degajată, orizontul social și cultural, care constituie aspecte esențiale în crearea unei impresii bune a bibliotecarului în societate și de care depinde succesul acestuia în activitățile desfășurate. Cursurile de perfecționarea, participarea la diverse activități, reuniuni sau simpozionae unde poate comunica și dezvolta abilitățile în ceea ce privește informarea profesională sunt de asemenea, extrem de utile pentru bibliotecar.
Din punctul de vedere al specialiștilor, autorizați în domeniul științei bibliotecilor, bibliotecarul contemporan, trebuie să îndeplinească o serie de cerințe esențiale și eficiente, pentru a răspunde în mod adecvat la o cerere:
”
să stăpânească terminologia folosită în descrierea produselor din domeniu,
să stabilească legături între produse și aplicabilitatea lor,
să facă presupuneri sau să creeze teorii care îi vor ajuta să regăsească informația cea mai relevantă pentru cerere,
să utilizeze cele mai potrivite elemente și metode pentru combinarea și rezumarea informațiilor regăsite.”
Utllizatorii reprezintă elementul de bază în schimbul de informații, de aceea activitățile desfășurate în cadrul structurilor infodocumentare au o planificare bine definită, care să vină în întâmpinarea lor, oferindu-le un cadru prietenos în care acesștia să poată beneficia de informațiile dorite. Activitatea cu utilizatorii trebuie să se axeze pe un sistem temeinic, bazat pe diferite forme și procedee de muncă, adaptabile pentru orice tip de utilizator, indiferent de vârstă și de caracteristicile individuale.
Așadar, ”Educația informațională este baza procesului de învățare continuu și este comună tuturor disciplinelor, mediilor educaționale și tuturor nivelurilor de cultură. Educația informațională ajută individul să dețină controlul asupra informației, să fie mai încrezător și să aibă un control mai mare asupra procesului educațional. Un consumator de informații are următoarele aptitudini:
este capabil să hotărască cantitatea de informații de care are nevoie;
accesează informația necesară în mod eficient;
evaluează informația și sursa sa în mod direct;
încorporează informația selectiv în cunoașterea sa;
utilizează informația selectată pentru îndeplinirea obiectivelor personale;
înțelege problemele de natură economică, legislativă și socială ale utilizării informației și folosește informația în mod etic și legal.”
Tehnologia informației a contribuit în mod semnificativ în procesul evolutiv al structurilor infodocumentare, dar și a profesioniștilor existenți, unde necesitatea ansamblului informațional și a calității sale, au făcut ca personalul de bibliotecă, să fie indispensabil activității de bibliotecă, prin prisma abilităților sale perfectibile ce susțin procesul de evaluare a surselor. Astfel, profesioniștii din informare sunt nevoiți să realizeze și să verifice sisteme și să aibă în vedere, managementul resurselor de informație. Indiferent de parcursul bibliotecilor, funcțiile acestora nu se vor pierde niciodată, eventual, vor fi repartizate în funcție de alte criterii, chiar dacă există posibilitatea ca biblioteca să devină parte integrantă a unei unități mai ample. Astfel, este lesne de înțeles că, aflându-ne în era digitală, bibliotecile, în următorii ani, vor fi preocupați în cea mai mare parte de publicațiile în format electronic, datorită rezervei lor față de suportul papetar, fiind mult mai disponibil și mai ușor de utilizat cel digital.
Conform cercetătorului F. W. Lancaster, avem câteva perspective concludente în ceea ce privește viitorul bibliotecii:
”
Bibliotecile nu vor mai fi necesare deloc.
Bibliotecile vor deveni centre de intermediere.
Bibliotecile vor fi centre de intermediere, dar vor elabora indexuri și alte instrumente pentru a facilita accesul la resursele aflate în rețea.
Bibliotecile vor prelua noi roluri importante în constituirea de baze de date, în crearea de noi forme de informații și, posibil, în unele activități de editare electronică.
Bibliotecile vor rămâne importante ca locuri pe care oamenii le vizitează, cel puțin în viitorul care poate fi anticipat.”
Bineînțeles că, unele dintre aceste afirmații generate de F. W. Lancaster, contravin universului nostru rațional, deoarece, din punctul nostru de vedere, bibliotecile vor exista permanent și vor juca mereu rolul de intermediar între utilizator și nevoile sale de informare, indiferent de schimbările prin care vor mai trece și de ce nu, își vor dezvolta acțiunile de cercetare efectivă a cunoașterii, în constituirea și partajarea sa, focalizându-se astfel pe crearea unei infrastructuri virtuale de bibliotecă.
Studiu de caz
The Library of Congress of the United States of America ( Biblioteca Congresului S.U.A) – Contribuția sa în procesul cunoașterii.
Am ales această temă, datorită complexisității sale debordante și a faptului că, The Library of Congress, reprezintă una dintre cele mai mari și cunoscute biblioteci publice din S.U.A, fiind deținătoarea unui număr impresionant de cărți și obiecte, conform celor menționate de Guiness World Records.
Biblioteca Congresului S.U.A, cunoscută și sub denimirea scurtă The Library of Congress sau Library of Congress este cea mai importantă și mai mare bibliotecă publică a Uniunii. Reprezentând cea mai veche instituție federală culturală a națiunii, Biblioteca Congresului S.U.A, a fost construită bineînțeles de către Congresul american în anul 1800 în Washington, având sediul în clădirea Capitolului Statelor Unite în perioada secolului XIX, fiind desemnată cea mai mare și impunătoare clădire din lume.
La jumătatea secolului al XIX-lea, biblioteca a trecut printr-o perioadă defavorabilă, însă și-a revenit destul de repede, aflându-se în plină ascensiune, crescând din punct de vedere valoric și ca dimensiuni și culminând cu edificarea unei clădiri separate. Astfel, în momentul actual, biblioteca este deținătoarea a trei clădiri importante, precum: Thomas Jefferson, John Adams, clădirea memorială James Madison și în anul 2007, a fost ridicată cea mai nouă clădire a bibliotecii Campusul Packard, constituită pentru conservarea materialelor audio-vizuale, prin intermediul cărora, Biblioteca Congresului își desfășoară activitățile. Cu toate că are statutul unei biblioteci publice, fiind deschisă publicului larg, cărțile deținute de către aceasta, pot fi consultate exclusiv de înalții oficiali ai guvernului și membrii Congresului.
“Bibioteca conține mai multe e 30 de milioane de cărți și alte materiale tipărite în peste 470 de limbi din toată lumea , mai mult de 61 de milioane de manuscrise și cele mai rare colecții de cărți din America de Nord inclusiv forma nefinisată a Declarației de Independență. Mai mult decât atât biblioteca deține și o copie a bibliei lui Gutenberg, peste un milion de ediții al ziarelor din toată lumea de aproximativ 3 secole ,peste 6.000 de benzi desenate, 4,8 milioane de hărți ,2,7 milioane de înregistrări și peste 1,7 milioane de imagini și poze dar și importante piese de artă ca Betts Stradivarius, Cassaveti Stradivarius.”
Thomas Jefferson, denumit părintele bibliotecii, a avut un rol deosebit de important în formarea și dezvoltarea bibliotecii, fiind participantul de seamă, în ceea ce privește semnarea primei legi, ce viza structura Bibliotecii Congresului, din anul 1802. Tot această lege, a elaborat postul de bibliotecar al Congresului, dar și a Comitetului central al bibliotecii, contribuind și la permisiunea ca, atât președintele, cât și vicepreședintele, să beneficieze de împrumutul cărților. În anul 1814, Biblioteca Congresului a fost nimicită, alâturi de cele 3000 de volume pe care le avea în posesie, de câtre trupele britanice, însă Thomas Jefferson, în interval de o lună de zile , a dăruit bibliotecii propria colecție de cărți, alcătuită din volume străine, de filosofie, literatură și științe, agonisită în aproximativ jumătate de secol. Astfel că, în anul 1815, oferta lui Thomas Jefferson a fost acceptată de către bibliotecă, oferindu-i suma de 23, 950 de dolari, în schimbul celor 6, 487 de cărți deținute.
De asemenea, vom menționa cele mai prețioase cărți din America de Nord, incluzând și forma nefinisată încă a Declarației de Independență, o singură copie din toate cele patru existente a Bibliei lui Gutenberg, mai mult de un milion de ediții ale ziarelor din întreaga lume, din ultimele trei secole, mai mult de 6.000 de benzi desenate și filme, 4, 8 milioane de hărți, aproximativ 14 milioane de poze și imagini, incluzând desenele arhitecturalwe dar și piesele de artă, Betts Stradivarius și Cassavetti Stradivarius și aproximativ 3 milioane de înregistrări. James H. Bullington, cu titlul oficial de Librarian of Congress este actualul director al bibliotecii, fiind cel de-al treisprezecelea director al Bibliotecii Congresului, de la apariția sa și până în prezent. Traducerea titlului Librarian of Congress în limba română este egală cu Bibliotecarul Congresului, ce are privilegiul de afi desemnat, directorul instituției Library of Congress.
„ Bibliotecarul bibliotecii Congresului este numit președintele Statelor Unite, la recomandarea și aprobarea Senatului țării. Acesta are funcția de bibliotecar șef al tuturor secțiunilor bibliotecii dar una dintre cele mai mai responsabilități ale sale este de a numi un ” Poet Laureatte” , un poet laureat în poezie. De-a lungul timpului au existat doar 13 persoane care au avut onoarea de a fii bibliotecarul bibliotecii Congresului în 208 ani de existență a instituției:
1. John James Beckley (1802 – 1807)
2. Patrick Magruder (1807 – 1815)
3. George Watterston (1815 – 1829)
4. John Silva Meehan (1829 – 1861)
5. John Gould Stephenson (1861 – 1864)
6. Ainsworth Rand Spofford (1864 – 1897)
7. John Russell Young (1897 – 1899)
8. Herbert Putnam (1899 – 1939)
9. Archibald MacLeish (1939 – 1944)
10. Luther H. Evans (1945 – 1953)
11. Lawrence Quincy Mumford (1954 – 1974)
12. Daniel J. Boorstin (1975 – 1987)
13. James H. Billington (1987 – prezent).”
Dintre aceștia, bibliotecarul Ainsworth Rand Spofford a folosit strategia filosofică a lui Jefferson, astfel că, în anul 1870, acesta a implementat legea copyright-ului, iar ulterior, în anul 1973 a reușit să convingă Congresul, cu privire la aprobarea construirii unei clădiri noi, fapt ce s- a concretizat în anul 1886, după o serie de evaluări a proiectelor implicate. Această construcție fost creată în stil italian renascentist, cu ajutorul desenelor realizate de cei doi arhitecți John Smithmeyer și Paul J Petz. Ulterior, în anul 1984, a primit aprobarea fondurilor necesare pentru reabilitarea clădirii, purtătore încă a numelui președintelui Thomas Jefferson din anul 1980. Această restaurare, a presupus conservarea valorilor secolului XIX, dar și a modernizării designului exterior, pentru a putea răspunde exigențelor specifice secolului XXI. La împlinirea celor 100 de ani de la înființare, în anul 1997, biblioteca a fost redeschisă.
„Serviciile de referință prestate la 545,084 persoane din populație, sunt efectuate personal, prin telefon, și prin corespondență scrisă sau electronică. Din totalul de 141,847,810 elemente din colecții a bibliotecii, pot fi enumerate: 21218408 carti catalogate în Biblioteca Congresului a sistemului de clasificare 11599606 cărți cu caractere mari sau ridicate, incunabule (cărți tipărite înainte de 1501), monografii, seriale, muzică, legături de ziare, broșuri, rapoarte tehnice, precum și alte documente tipărite; 109029796 elemente fac parte din colecții speciale. Acestea includ: 3005028 materiale audio, cum ar fi discuri, casete, cărți, și alte formate înregistrate; 62778118 manuscrise; 5357385 hărți; 16086572 microfilme; 5674956 piese din tablă de muzică; 14388175 materiale vizuale, inclusiv: 1207776 imagini în mișcare; 12536764 fotografii; 98288 postere; 545347 stampe și desene. Aproape 22 milioane de discuri, casete și alte documente în sistem de tip Braille la mai mult de 500.000 de nevăzători și persoane cu handicap fizic. Înregistrate mai mult de 85 milioane de vizite și 610 milioane de start-opinii pe site-ul Bibliotecii Web. La finele anului, American Biblioteca online are în memorie colecții istorice conținute 15.3 milioane fișiere digitale.”
Majoritatea materialelor disponibile în bibliotecă, au fost dobândite prin diverse metode, precum cumpărarea, primirea sub formă de cadou, provenite de la anumite agenții guvernamentale (de stat, locale și federale), donații, schimburi interbibliotecare, atât cu bibliotecile din Statele Unite, cât și cu cele străine. Prin intermediul acestor schimburi, se realizeză achiziția unor materiale indispensabile pentru bibliotecă, ce nu pot fi procurate prin intermediul altor metode. Biblioteca Congresului a avut grijă cu privire la menținerea departamentului său și în străinătate, tocmai în ideea consolidării unei legături benefice, pentru simplificarea metodelor de achiziție a diverselor materiale de cercetare specifice țărilor respective, ce sunt indispensabile pentru Biblioteca Congresului și indisponibile prin intermediul metodelor convenționale de achiziție. Biblioteca se extinde tot mai mult, colaborând cu instituțiile din întreaga lume, pentru a o dezvolta la nivelul unei biblioteci digitale, datorită faptului că, majoritatea conținutului colecțiilor este constitut din serii în 470 de limbi străine, mai puțin în limba engleză. Biblioteca este deținătoarea celei mai voluminoase colecții de materiale în limba rusă în S.U.A, dar și cea mai mare din afara Rusiei 9 peste 750.000 de articole). De asemenea, aceasta este posesoarea celei mai mari colecții de cărți rare din America de Nord ( peste 700.000 de volume), dar și una dintre cele mai voluminoase colecții de cărți din emisfera vestică, ce cuprinde întâia carte tipărită „The Bay Psalm Book” (1640), existentă pe teritoriul Americii de Nord.
Biblioteca de asemeea, este înzestrată cu 100 de exemplare rare, destinate copiilor, precum „Noua The Children’s Play-Thing” ( Philadelphia, 1763) și “The Chioldren’s Bbilble” (Philadelphia, 1763), însă una dintre cele mai mici cărți, se regăsesște tot aici în Bbiblioteca Congresului “ Old King Cole, fiind de 1/25 x 1/25”, iar cea mai mare carte din cadrul bibliotecii este alcătuită din imagini color din Bhutan. Studenții de la Massachusetts Institute of Technology, împreună cu echipa de la Microsoft, au realizat 40.0000 de fotografii digitale, destinate culturii, disponibile pentru Arhivele Naționale Bhutan. Unele dintre cele mai importante categorii de manuscrise, cuprind documentele președinților, în număr de 23, începând de la George Washington la Calvin Coolidge. În anul 1930, a fost achiziționată, una dintre cele mai importante comori ale Bibliotecii Congresului și anume Biblia Gutenberg, fiind una dintre cele trei trei exemplare pe pergament, existente în întreaga lume.
Biblioteca cuprinde cea mai impresionantă colecție de muzică americană din lume, având peste 22 de milioane de produse și mult peste 1 milion de imagini și fotografii în catalogul online. Acesată colecție cuprinde o serie de manasucrise originale ale compozitorilor de teatru American, dar și cea mai mare și importantă colecție de intrumente muzicale din lume, participând însă și la sponsorizarea unei serii de concerte de muzică și evenimente culturale. Arhiva populară de Cultură în Folklife, American Center (AFC) este deținătoarea unui număr impresionant de produse, peste 1,5 milioane, fiind cel mai mare depozit de documente culturale tradiționale din S.U.A, cuprinzând cea mai veche colecție de muzică indiană din America și cea mai veche înregistrare etnografică, fiind totodată, cla mai mare depozit din lume. În anul 1931, biblioteca a oferit materiale specifice pentru persoanele cu dizabilități de vedere, precum înregistrări sonore și sisteme de scriere pentru nevăzători- braille. Acest departament destinat persoanelor cu handicap se află într-un continuu progres pentru dezvoltarea și îmbunătățirea acestor servicii prin intermediul dispozitivelor digitale. De asemenea, fondul bibliotecii înglobează cea mai mare colecție de CRISS din S.U.A- Cross (numărul de telefon și adresa), având la dispoziție peste 8.000 de volume și cărți ce cuprind peste 124.000 de telefoanme, directoare și microfilmate din cele 650 de orașe din S.U.A, primind aproximativ 1.500 de materiale din mai mult de 100 de țări, constituind astfel, o colecție extrem de vastă de cărți străine. Aceasta cuprinde și cel mai vechi ziar din lume “Mercurius Publicas Comprising the Sum of Forraign Inteligence”, apărut în anul 1659, în data de 29 decembrie.
Biblioteca Congresului este cea mai importantă bibliotecă a timpului, cuprinzând colecții din toate domeniile, cu cele mai diverse informații tehnice și științifice.
“În 1897, Biblioteca și-a deschis porțile publicului fiind elogiată ca un monument național grandios -cea mai mare, mai costisitoare și mai sigură bibliotecă din lume”
Tot în Statele Unite ale Americii este reliefată profesia de bibliotecar și importanța tezaurului conținut în bibliotecii, unde Spofford, fondatorul Bibliotecii Congresului, ne dezvăluie secretele unei unei biblioteci de succes.
În S.U.A, subiectele lui Ainsworth Rand Spofford, inițiatorul Bibliotecii Congresului, făceau referire la modul de întreținere al coperților cărților. Biblioteca Congresului a avut parte de o extindere a bibliotecii, devenind una cu statut Național- de la 60.000 de articole, ajungand la mai mult de un milion. Odată cu pensionarea sa, Spofford a publicat în anul 1908 în ziarul New York Times cartea “A book for all readers” și a descris-o ca: “scrisă în deplinătatea cunoștințelor și experienței de bibliotecar veteran, ajutând în ghidarea noilor membri ce iși vor alege această profesie”. Plecând de la premisa că, legătoria cărților era foarte importantă pentru Spofford, precum și de “vastele cunoștinte legate de cărți”,”în conformitatea cu vechea și moderna literatură”,experiența avută în limbile străine și o solidă educație în domeniul istoriei și “familiarizarea membrilor cu privire la formarea unei biblioteci și a restaurării volumelor puse deja in folosință”. Dat fiind faptul că, ziarul Times a publicat articolul în care se precizau atât dezavantajele și discomfortul muncii în bibliotecă, cât și salariile destul de mici ale unui bibliotecar, Spofford a oferit un răspuns elocvent în acest caz, afirmând că “avantajele profesiei de bibliotecar includ apetitul pentru aceia care sunt înfometați și însetați în asimilarea de noi cunoștințe”, ”servind ca un ghid, filozof și prieten” pentru dornicii de informare.
A invăța încontinuu pentru tine însuți este o nobilă ambiție, dar, a învăța doar de dragul de a comunica este de departe cea mai nobilă ambiție. De fapt, bibliotecarul a devenit mult mai inspirat, căutând să promoveze inteligența în comunitatea în care trăia, fiind și foarte modest. Unul dintre cei mai buni bibliotecari din țară, a spus că, un bibliotecar devotat ar practica această meserie, neavand niciun sprijin din partea nimanui, nici măcar a familiei, iar cei devotați ar face-o trăind doar cu apă și pâine de dragul profesiei de a fi bibliotecar. Cărțile pe care bibliotecarul le-a păstrat, au servit ca tratament regal, potrivit spuselor lui Spofford, care a ales cele mai fine și elegante coperți din piele, cea mai fină piele de Marocco, cu cât mai roșu, cu atat mai bine. Legăturile roșii ale cărților “au aprins” rafturile, transformând bibliotecile într-un loc mai cald și primitor. Această practică, a devenit politica Bibliotecii Nationale a Franței, îmbracând astfel, cea mai mare parte a colecției lui, în cea mai fină piele de Marocco.
În cele ce urmează, ne vom ocupa de analiza sistematică a website-ului Bibliotecii Congresului, pentru a evidenția, munca laborioasă depusă pentru realizarea unui pachet de date complex, cu peste 15 milioane de teme digitale, destinate utilizatorilor, care aduce o contribuție permanentă în procesului inovator, aflat în plină ascensiune.
Bineînțeles că, Biblioteca Congresului (BC), poate fi consultată și prin intermediul unui websiteului lor oficial www.loc.gov, ce oferă publicului larg, o platformă complexă, cu peste 15 milioane de teme digitale, din colecțiile sale. Scopul Bibliotecii este unul educațional, ce oferă prin intermediul programului K-12, principalele surse documentare și obiecte originale, indispensabile perioadei de studii. Având la bază, materiale de înaltă calitate, Biblioteca, reprezintă instrumentul fundamental în instruirea și perfecționarea educatorilor și profesorilor din toate domeniile, pentru încurajarea gândirii critice și studiu de caz a studenților. Astfel, educatorii au posibilitatea acesării, tuturor descoperirilor profesionale ale bibliotecii, prin intermediul accesării platformei online în comunitate. De asemenea, Biblioteca Congresului, oferă oportunitatea descoperirilor profesionale și prin intermediul programului Summer Teacher Institutes. Tot aici, partiocipanții muncesc împreună cu personalul, respectând însă, anumite reguli esențiale ale bibliotecii, pentru descoperirea principalelor surse pe diverse teme, exploatând căi diferite de integrare a surselor identificate în cursurile de studiu. Înscrierile în astfel de programe, se realizează la începutul anului școlar, pregătirea fiind gratuită, exceptând costurile de transport ( drumul până la Washington DC), care vor fi suportate de către participanți.
Am ales pentru acest studiu de caz, exeperiența unei tinere, care a participat la acest program, Summer Teacher Institute, care ne-a împărtășit câteva experiențe trăite în toată această perioadă.
“Am participat la programul Summer Teach Institute cu 2 ocazii diferite: prima data la partea de incapător, folosind surse primare și după, ca participant mai avansat, studiind partea mai avansată a meterialelor.Datorită acestui institut, am întalnit educatori talentați și dedicați, din toata țara chiar și specialișt ai bibliotecii și profesori specializați în studii sociale, engleză și arte.Toți erau deschiși la provocările noii aventuri digitale pline de resurse, cu diferite teme disponibile pe www.loc.gov, în special elevii. Toți cei care urmau cursurile erau îndrumați de cei mai buni; din grupul Library of Congress Educational Outreach, făceau parte cei mai buni instructori, cu o experiență vastă, care te învățau și îți explicau din surse digitizate. Experientele au fost copleșitoare și provocatoare! Educatorii nu trebuiau să meargă în Washington DC, ca să profite de oportunitățile bibliotecii, aceștia puteau vizitau resursele bibliotecii, prin pagina profesorilor, disponibilă pe www.loc.gov/teachers, pentru a afla noi descoperiri profesionale ce le ofereau planuri, timp și descoperiri de bună calitate colegilor pentru curriculum. Urmărind acest program, profesorii învățau cum să introducă la cursuri, primele resurse și să învețe studenții în a gândi critic, a descoperi informații utile specifice secolului 21. Programul (TPS Direct) poate fi folosit independent sau poate fi integrat într-un program de descoperire. În plus, acesta oferă interacțiune profesională pentru profesorii care se implică în cadrul acestui proiect.”, ne mărturisește Vicki Builta.
Tot ea ne spune că, Biblioteca Congresului se află în colaborare cu instructorii educaționali ai școlii, universităților, bibliotecilor, dar și a fundațiilor care le oferă descoperiri profesionale comunităților locale. Tot în cadrul bibliotecii, vom găsi și “Programul de învățare cu surse primare”,valabil în 50 de țări, prin parteneriate locale și regionale și poate fi accesat pe siteul www.loc.gov/teachers/tps, pentru obținerea mai multor informații. Biblioteca, se află de asemenea, în parteneriat cu educatorii individuali, care contribuie în mod semnificativ la răspândirea informațiilor în lume, transferul în comunități, despre vasta colecție de surse și materiale de curs, dar și oferirea oportunităților marilor descoperiri. În primavara anului 2008, a fost ales, de către colegii ambasadorilor Bibliotecii Congresului, un grup de 9 persoane participante în program. Acești educatori (din Illnois, Indiana, Carolina de Sud și Nord și California) au fost găzduți o săptamana în Washington DC , pentru instruire, ce consta în învățarea extinderii informațiilor prin intermediul surselor digitale. Aceasta a reprezentat o metodă chiar utilă, datorită faptului că, toți educatorii au avut parte de o zonă de confort, unde au putut să îmbine perfect, instrucțiunile cu explorarea, reușind astfel, să ajungă la o metodă suficient de bună pentru o educație în domeniu, cât mai bună a studenților. Ambasadorii Bibliotecii Congresului, mai oferă oprtunitatea educatorilor și profesorilor, șansa să scrie în surse pincipale, diferite publicații și să facă prezentări în cadrul congreselor. După o scurtă analiză, a acestor metode nou introduse, s-a constatat că, rata răspunsurilor obținute în urma acestor conferințe și prezentări, s-a dovedit a fi pozitivă, astfel că, pedagogii s-au declarat, foarte încântați de posibilitățile enorme ale website-ului BC.
Website-ul Bibliotecii Congresului, oferă o vastă platformă de instrumente și ghiduri, în multe formate, care ajută la simplificarea găsirii informațiilor solicitate de către utilizatori. Astfel, avem redat un exemplu concludent în acest caz:
“Aici se găsesc câteva locuri pentru a face căutarea mult mai interesantă, folosind Războiul Civil ca exemplu. Mergeti pe wesite-ul BC www.loc.gov sub titlul “Popular topics and collections”, selectati “Browse by Topic”. Pe ecran veți vedea o listă cu temele. Selectati ‘American History”. Dați pagina mai jos și selectați ‘Civil War and Reconstruction (1861-1877)” și explorați colecțiile.
Un alt mod de a explora tematica Războiului Civil (Civil War):
Mergeti pe website-ul BC
Selectați ‘Teachers”(partea stângă a paginii)
Selectați “See all Themed Resourses”
Dați în jos la pagina”The Civil War”
Sunt foarte multe resurse aici, pe care biblioteca ți le-a pus la dispoziție în urma căutării. Nu rata:
Setările surselor primare
Planuri de lecție
Conexiuni de colecție.”
Biblioteca Congresului folosește o strategie destul de interesantă, pentru atragerea utilizatorilor, pornind de la sursele primare, oferind astfel șansa studenților, să asimilieze mult mai bine informațiile, pornid de la istoricul acestora, cu scopul realizării unei conexiuni între trecut și prezent.
“De exemplu, citind o scrisoare a unui soldat din timpul Războiului Civil, trimisă acasă familiei, vei auzi ceva de genul ”este cel mai trist lucru pe care l-am citit”. Conexiunile s-au făcut initial și încep explorările. Studenții se vor întreba despre lucrurile în care credeau, gânduri care duc la mai multă informare despre temele istorice.”
Tot Vicki Builta, ne mărturisește faptul că, proiectul său, din timpul programului din 2008, s-a focalizat pe citirea nuvelei “Coliba Unchiului Tom” de Harriet Beecher Stowe. Aceasta este o nuvelă destul de dificilă pentru studenții secolului 21 de înțeles, deoarece, aceștia nu au suficiente informații despre acea perioadă, scriindu-se destul de puțin pe această temă. Studenții folosesc website-ul BC și pentru politică, economie, influențe morale și culturale a perioadei istorice din timpul scrierii nuvelei. De aici rezultă faptul că, studenții pot alege diverse teme pentru proiecte, analiză literară, prin intermediul ghidurilor ce cuprind surse primare valabile în bibliotecă, dar și utilizarea variantei digitale, prin accesarea site-ului www.loc.gov., pentru o înțelegere mai profundă a informațiilor și aprofundarea anumitor lucruri care sunt reflectate în carte.
Primul pas în acest proces de învațământ este de a introduce site-ul Bibliotecii Congresului tuturor studenților și de a-i învăța cum să îl folosească pentru obținerea unor rezultatelor dorite. Urmatorul pas, ar fi de a introduce studenților, puterea resurselor primare, cu rugămintea unei examinări a unor materiale muzicale din secolul XIX, cuprinse în colecția American Memory.
În acest caz, avem exemplificat următorul aspect: “African American Sheet Music 1850-1920”. Studenții vor răspunde la niște întrebări de bază despre muzică: Unde și când a fost piesa creata? Ce ai observat despre prezentarea generală a piesei? Sunt cuvinte sau ilustrații pe care le-ai observat la inceput? Te gândești la ceva când asculți această piesă? De aici pot apărea mai multe întrebări ca: Se văd înclinațiile creatoarului? Ai simțit ceva în timpul ascultării? Pentru cine a fost această piesă? Care a fost publicul care a apreciat acest tip de muncă muzicală? Căutând în profunzime, invatatul poate începe! Studenții pot trage concluzii despre sursele primare care pot colabora cu cele adiționale surselor secundare. BC oferă instrumente de analizat și ghiduri ale profesorilor valabile pe www.loc.gov/teachers/usingprimerysources/guides.html, pe mai multe formate ale surselor primare de pe site. Ghidul include:
-analiza cărților și a altor texte
-analiza manuscriselor
-analiza hărților
-analiza picturilor în mișcare
-analiza fotgrafiilor și printurilor
-analiza bucăților/părților muzicale și cântecelor
-analiza înregistrărilor sonore
Studenții vor decide apoi, pe ce particularitate din analiza de grup se vor focusa. Pentru a salva timpul studenților, am căutat în adresă, o colecție particulară, care le va oferi sursele primare studenților, pe care ar trebui să le caute și să posteze informațiile găsite pe www.ahstom.wikispaces.com. Wiki este de fapt un instrument de învățare, unde sunt postate diverse informații pe www.ahstom.wikispaces.com , fiind și o extensie a învățării. Studenții pot folosi materialul pentru a-și reîmprospăta memoria, se face cercetare folosind colecțiile care au fost puse pe link.Wiki mai poate fi folosit pentru studenți, pentru a posta ghidul lor complet de analiză sau proiectele pe tema instrucțională din grup.”
În cele ce urmează vom vorbi despre schimbare și inovare și totalitatea proceselor care contribuie în mod direct la website-ului BC, reprezentând însă, o muncă extraordinară, aflată într-un continuu progres, fiind constituit din 15 milioane de teme digitale, pregătite pentru folosință. Majoritatea utilizatorilor sunt familiarizați cu Proiectul Istoriei Veteranilor disponibil pe www.loc.gov/vets, încărcat de centrul bibliotecii American Folklife, pentru a colecționa poveștile veteranilor din U.S din timpul razboului și până în prezen. Mulți dintre aceștia, au membrii ai familiei, prieteni care sunt în armată și bineînțeles că le-ar plăcea o conexiune facilă cu aceștia. Unele component ale website-ului bibliotecii sunt noi și în plină evoluție. În zona destinată expozițiilor pe www.loc.gov/exhibits, vom desoperi că putem explora multe dintre colecțiile speciale, colectii extraordinare, ca și cum ai vizita Washington DC . Noile portițe interactive ale acestei expoziții, oferă oportunitatea vizitatorilor de a le vedea, Thomas Jeffreson’s Library, Exploring the Early Americas, Creatind the Unites States , precum și câteva expoziții prezentate anterior. O noua ediție a website-ului bibliotecii myLOC.gov, oferăo platformă largă de instrumente și resurse destinate profesorilor și studenților. Înregistrarea pe myLOC.gov este gratuită și reprezintă locul unde ne putem crea propria colecție de resurse, ce poate fi salvată și accesată în viitor. Acest site, se află în plină ascensiune și include o platformă extrem de vastă cu resurse destinate domeniului educativ.
Acestea fiind spuse, putem constata faptul că, politica Statelor Unite în ceea ce privește realizarea unui sistem de organizare și promovare a informașiilor este foarte bine definit, astfel încât, atragerea utilizatorilor dorinici de cunoaștere este facilitată, prin intermediul numeroaselor strategii de abordare, care au condus de-a lungul timpului, la performanțe considerabile și inovare. În cele din urmă, putem afirma cu încredere, faptul că, Library of Congress își merită pe deplin statutul pe care îl are la nivel mondial și a impactului puternic pe care îl produce.
Concluzii
Pornind de la abordarea fenomenului cunoașterii și schimbările survenite în interiorul procesului aflat în plină ascensiune, aflat la scară globală, implicațiile de ordin major care au vizat formele de organizare în diferitele instituții de informare și cercetare, au dus la determinarea unei strategii bine definite, care să concretizeze natura bunurilor incluse și dobânmdite, cât și proiectarea funcțiilor manageriale ale bibliotecilor. Nivelul capacității de învățare și asimilare a tuturor informațiilor relevante, accesibile în cadrul structurilor infodocumentare, oferă o gamă foarte largă de informare, specifice procesului inovativ, care aduce în atenția publică, o mai bună organizare și siatematizare a surselor de informare. Astfel, se vor evidenția aspectele referitoare la managementul unui centru de informare, prin spiritul competitiv, care este tot mai des înmtâlnit în societatea actuală, datorită exploziei informaționale resimțite tot mai mult la nivel global.
Practic, în această lucrare sunt reliefate elementele care au condus la nevoia adoptării procesului managerial al cunoașterii în structurile infodocumentare și adoptarea unui model strategic de aplicare a funcțiilor necesare în organizarea și gestionarea instrumentelor specifice, purtătoare de informații. Studiile teoretice și practice, realizate pe parcursul identificării și aplicării acestora, au avut ca rezultat, evidențierea tuturor aspectelor pe care specialiștii instituțiilor purtătoare de informații, trebuie să le coroboreze, cu scopul constituirii unui sistem funcțional, adaptat societății contemporane. Elementele pozitive, evidențiate în cuprinsul lucrării, din țară și din străinătate, au privit în mod exclusiv implementarea unui management performant în dezvoltarea cunoașterii. Toate cercetările desfășurate la nivelul acestor instituții de importanță majoră, identificate la nivelul bibliotecilor și specialiștilor, au demonstrat ascensiunea unui nou model de planificare legat de schimbările permanente ale societății și adaptarea indispensabilă la nivelul structurilor infodocumentare, care au nevoie de extindere și perfecționare, în ceea ce privește oferta produselor și serviciilor oferite, care vin în întâmpinarea utilizatorilor și doriotorilor de informare de pe piața cunoașterii.
Așadar, fenomenul cunoașterii a fost și va rămâne unul dintre cele mai importante instrumente, aflat la baza societății, care coordonează, organizează, particularizează și evaluează informația, sub toate aspectele sale, în toate domeniile de competență existente, la nivel global.
Bibliografie:
BÂRLIBA, Maria Cornelia. Paradigmele comunicării. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1987, 281 p.
BRÂNCOVEANU, Romulus. Managementul cunoașterii. București: Editura Universității din București, 2007, 487 p.
DIMA, Eugenia; COBEȚ, Doina; MANEA, Laura. Dicționar Explicativ al Limbii Române. Chișinău: ARC, 2007. 2246 p.
DAVENPORT, Thomas D.; PRUSAK, Laurence. Op. cit., p. 381 p.
ENACHE, Ionel. Planificarea și organizarae serviciilor de bibliotecă. București: Editura Universității din București, 2004, 196 p.
HERSCH, Jeanne. Mirarea filozofică. București: Editura Humanitas, 2006, 289 p.
MANDEAL, Rodica; PORUMBEANU, Octavia-Luciana. Noi profesii în informare și documentare. Ed.a. 2-a revizuită. București: Editura Universității din București, 2009, 145 p.
MANDEAL, Rodica; PORUMBEANU, Octavia-Luciana. Servicii și produse de informare în societatea contemporană. București: Editura Universității din București, 2006, 206 p.
MARINESCU, Nicoleta. Biblioteca de la tradiție la modernitate. Iași: Editura Astel Design, 1999, 210 p.
MATEI, Horia. Cartea: un călător milenar. București: Editura Tineretului, 1964, p. 320.
NANUS, Bart. Information Science and the Future, vol. 2 1976, vol. 2. București: Business Tech Internationl Press, 2000, 240 p.
PETRE, Nadia. Informația- factor esențial al globalizării. București: Editura Universității Naționale de Apărare “ Carol I”, 2012, 218 p.
PETRESCU, Victor; SACHELARIE, Octavian. Introducere în managementul de bibliotecă. Târgoviște: Bibliotheca, 2003, 191 p.
POPA, Silvia. Comunicare și bibliotecă. Brașov: Universitatea Transilvania, 2002, 172 p.
PORUMBEANU, Octavia-Luciana. Managementul cunoașterii și structurile infodocumentare. Ed a II-a. București: Editura Universității din București, 2011, 371 p.
PORUMBEANU, Octavia-Luciana. Teoria și practica informației. București: Editura Universității din București, 2003.
POPESCU, Cristina. Știința bibliotecii între concept și practică. București: Univers Enciclopedic Gold, 2012, 303 p.
REGNEALĂ, Mircea. Tratat de biblioteconomie , vol. 1. București: Editura ABR, 2013, 467 p.
REGNEALĂ, Mircea. Trata de biblioteconomie, vol. 2. București: Editura ABR, 2013, 559 p.
REGNEALĂ, Mircea. Studii de biblioteconomie. Constanța: Ex Ponto, 2001, 400 p.
SACERDOȚEANU, Aurelian. Evoluția scrisului și cartea până la apariția tiparului. București, Școala Superioară de Arhivistică și Paleografie 1937, 24 p.
SIMIONESCU, Dan. Cartea și biblioteca. Contribuții la istoria culturii românești. Târgoviște: Editura Bibliotheca, 2002, 192 p.
STOENESCU, Constantin Managementul cunoașterii: teme actuale. București: Editura Universității din București, 2011.
STOICA, Ion. Bibliotecile și criza de identitate. București: Editura Universității din București, 2001, 211 p.
STOICA, Ion. Criza în structurile infodocumentare. Sensuri și semnificații contemporane. Constanța: Ex Ponto, 2001, 223 p.
STOICA, Ion. Numai cercetarea salvează. Constanța: Ex Ponto, 2013, 208 p.
STOICA, Ion. Scurtă introducere la o enciclopedie a informației. Constanța: Ex Ponto, 2010, 159 p.
STOICA, Ion. Interfețe bibliometrice. Constanța: Ex Ponto, 1997, 198 p.
STROE, Constantin. Filozofie. Cunoaștere. Cultură. Comunicare. București: Lumnia Lex, 2000, 311 p.
Teoria cunoașterii științifice .Coord. Ștefan Georgescu, Mircea Flonta, Ilie Pârvu. București: Editura Academiei R.S.R., 1982, p. 9. Apud: PORUMBEANU, Octavia-Luciana. Teoria și practica informației. București: Editura Universității din București, 2003.
MURRAY, Stuart A. P. The Library: an illustrated history. Chicago: ALA, 2009, 310 p.
WATSON, Malcolm; Tradus de: PORUMBEANU Octavia-Luciana. Managementul informației și al bibliotecilor în mileniul III. București: Editura A.B.I.R., 2004, 213 p.
W. Neubauer. Tradus de: GROBLACHER, Alex Managementul în biblioteci. București: Kriterion, 1998, 266 p.
Studii și articole
GIJU, George Ciprian. Managementul cunoașterii- resursa cheie în noua economie. În: Economie teoretică și aplicată, XVII, 2010, nr. 6, p.18-19
NONAKA, I; TOYAMA, R.; N. SECI. Be and Leadership: A Unified Model of Dynamic Knowledge Creation. În: LITTLE, Stephen; QUINTAS, Paul and RAY, Tim. (eds.) Managing Knowledge. An Essential Reader. London: The Open University and Sage Publications, 2002, p. 41-67.
Resurse web:
BULUȚĂ, Gheorghe. Biblioteca și educația în societatea contemporană: [on-line], p.13-14 [accesat 3 mai 2015]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.lisr.ro/15-buluta.pdf
DINTE, Constantin; GIGI, Ion-Trifoi. Informația și rolul acesteia în managementul financiar al întreprinderii:[on-line], p.1-2 [accesat 7 aprilie 2015]. Disponibil pe Internet la adresa:
http://www.oeconomica.uab.ro/upload/lucrari/820062/24.pdf
Experience the Library of Congress : [on-line]. JnuarY/February 2010, Ebsco http://search.ebscohost.com, p. 50. [accesat 12 mai 2015]. Disponibil pe Internet la:
http://eds.a.ebscohost.com/eds/pdfviewer/pdfviewer?sid=e85a2fc3-4a90-464c-b415-5f19b8092280%40sessionmgr4002&vid=111&hid=4102
IFLA-UNESCO. Public Library Manifesto 1994.[accesat 1 mai 2015]. Disponibil pe Internet la adresa:
http://ghid-pentru-bibliotecari.arc-software.ro/doku.php?id=misiunea-si-functiile-bibliotecilor-publice
IORDAN, Jeny. Rolul inteligenței artificiale în crearea sistemelor de organizare a cunoașterii pentru bibliotecile digitale: [on-line], p. 37 [accesat 3 mai 2015]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.lisr.ro/4-5-iordan.pdf.
IRIMIA, Lavinia. Historia.ro:[on-line], [accesat 11 mai 2015]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cea-mai-mare-biblioteca-lume-este-biblioteca-congresului-sua
McDERMOTT, Richard. Why Information Tehnology Inspired but Cannot Deliver Knoledge Management. În: LESSER, Eric L.; FONTAINE, Michael A.; SLUSHER, Jason A. (eds.) Knoledge and Communities. Boston: Butterworth- Heinemann, 2000, p.21-35. Apud: PORUMBEANU, Octavia-Luciana. Cunoașterea organizațională și comunitățile de practică: [on-line], p. 68-69 [ accesat 4 mai 2015]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.lisr.ro/8-porumbeanu.pdf
NĂSTASE, Carmen. Economia cunoașterii: note de curs (anul II): [on-line]. [Accesat 7 aprilie 2015]. Disponibil pe Internet la:
https://www.google.ro/webhp?sourceid=chrome-instant&ion=1&espv=2&ie=UTF-8#q=economia+cunoasterii+nastase+carmen
POPOVICI, Florin George. Zwischen uns sei Wahrheit!. Conceptul de cunoaștere: [on-line], [accesat 6mai 2015]. Disponibil pe Internet la adresa:
TÎRZIMAN, Elena. Bibliotecile în societatea contemporană- provocări, mutații, perspective în context digital: [online], p.13 [accesat pe 1 mai 2015]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.lisr.ro/13-tirziman.pdf.
Tribunalul tinerilor specialiști: Universul Bibliotecilor: [on-line], p. 1. [accesat 11 mai 2015]. Disponibil pe Internet la adresa:
http://bsclupan.asm.md:8080/xmlui/bitstream/handle/123456789/671/14.pdf?sequence=1.
VOIEVOZEANU, Maria. Informația- Factor esențial al globalizării: [on-line], p. 12 [accesat 3 mai 2015].Disponibil pe Internet la adresa:
http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2012Ianuarie/Voievozeanu%20Maria%20Carmen%20-%20Informatia-factor%20esential%20al%20globalizarii/Rezumat%20teza%20doctorat%20Nadia%20Petre%20mn.pdf
Bibliografie:
BÂRLIBA, Maria Cornelia. Paradigmele comunicării. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1987, 281 p.
BRÂNCOVEANU, Romulus. Managementul cunoașterii. București: Editura Universității din București, 2007, 487 p.
DIMA, Eugenia; COBEȚ, Doina; MANEA, Laura. Dicționar Explicativ al Limbii Române. Chișinău: ARC, 2007. 2246 p.
DAVENPORT, Thomas D.; PRUSAK, Laurence. Op. cit., p. 381 p.
ENACHE, Ionel. Planificarea și organizarae serviciilor de bibliotecă. București: Editura Universității din București, 2004, 196 p.
HERSCH, Jeanne. Mirarea filozofică. București: Editura Humanitas, 2006, 289 p.
MANDEAL, Rodica; PORUMBEANU, Octavia-Luciana. Noi profesii în informare și documentare. Ed.a. 2-a revizuită. București: Editura Universității din București, 2009, 145 p.
MANDEAL, Rodica; PORUMBEANU, Octavia-Luciana. Servicii și produse de informare în societatea contemporană. București: Editura Universității din București, 2006, 206 p.
MARINESCU, Nicoleta. Biblioteca de la tradiție la modernitate. Iași: Editura Astel Design, 1999, 210 p.
MATEI, Horia. Cartea: un călător milenar. București: Editura Tineretului, 1964, p. 320.
NANUS, Bart. Information Science and the Future, vol. 2 1976, vol. 2. București: Business Tech Internationl Press, 2000, 240 p.
PETRE, Nadia. Informația- factor esențial al globalizării. București: Editura Universității Naționale de Apărare “ Carol I”, 2012, 218 p.
PETRESCU, Victor; SACHELARIE, Octavian. Introducere în managementul de bibliotecă. Târgoviște: Bibliotheca, 2003, 191 p.
POPA, Silvia. Comunicare și bibliotecă. Brașov: Universitatea Transilvania, 2002, 172 p.
PORUMBEANU, Octavia-Luciana. Managementul cunoașterii și structurile infodocumentare. Ed a II-a. București: Editura Universității din București, 2011, 371 p.
PORUMBEANU, Octavia-Luciana. Teoria și practica informației. București: Editura Universității din București, 2003.
POPESCU, Cristina. Știința bibliotecii între concept și practică. București: Univers Enciclopedic Gold, 2012, 303 p.
REGNEALĂ, Mircea. Tratat de biblioteconomie , vol. 1. București: Editura ABR, 2013, 467 p.
REGNEALĂ, Mircea. Trata de biblioteconomie, vol. 2. București: Editura ABR, 2013, 559 p.
REGNEALĂ, Mircea. Studii de biblioteconomie. Constanța: Ex Ponto, 2001, 400 p.
SACERDOȚEANU, Aurelian. Evoluția scrisului și cartea până la apariția tiparului. București, Școala Superioară de Arhivistică și Paleografie 1937, 24 p.
SIMIONESCU, Dan. Cartea și biblioteca. Contribuții la istoria culturii românești. Târgoviște: Editura Bibliotheca, 2002, 192 p.
STOENESCU, Constantin Managementul cunoașterii: teme actuale. București: Editura Universității din București, 2011.
STOICA, Ion. Bibliotecile și criza de identitate. București: Editura Universității din București, 2001, 211 p.
STOICA, Ion. Criza în structurile infodocumentare. Sensuri și semnificații contemporane. Constanța: Ex Ponto, 2001, 223 p.
STOICA, Ion. Numai cercetarea salvează. Constanța: Ex Ponto, 2013, 208 p.
STOICA, Ion. Scurtă introducere la o enciclopedie a informației. Constanța: Ex Ponto, 2010, 159 p.
STOICA, Ion. Interfețe bibliometrice. Constanța: Ex Ponto, 1997, 198 p.
STROE, Constantin. Filozofie. Cunoaștere. Cultură. Comunicare. București: Lumnia Lex, 2000, 311 p.
Teoria cunoașterii științifice .Coord. Ștefan Georgescu, Mircea Flonta, Ilie Pârvu. București: Editura Academiei R.S.R., 1982, p. 9. Apud: PORUMBEANU, Octavia-Luciana. Teoria și practica informației. București: Editura Universității din București, 2003.
MURRAY, Stuart A. P. The Library: an illustrated history. Chicago: ALA, 2009, 310 p.
WATSON, Malcolm; Tradus de: PORUMBEANU Octavia-Luciana. Managementul informației și al bibliotecilor în mileniul III. București: Editura A.B.I.R., 2004, 213 p.
W. Neubauer. Tradus de: GROBLACHER, Alex Managementul în biblioteci. București: Kriterion, 1998, 266 p.
Studii și articole
GIJU, George Ciprian. Managementul cunoașterii- resursa cheie în noua economie. În: Economie teoretică și aplicată, XVII, 2010, nr. 6, p.18-19
NONAKA, I; TOYAMA, R.; N. SECI. Be and Leadership: A Unified Model of Dynamic Knowledge Creation. În: LITTLE, Stephen; QUINTAS, Paul and RAY, Tim. (eds.) Managing Knowledge. An Essential Reader. London: The Open University and Sage Publications, 2002, p. 41-67.
Resurse web:
BULUȚĂ, Gheorghe. Biblioteca și educația în societatea contemporană: [on-line], p.13-14 [accesat 3 mai 2015]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.lisr.ro/15-buluta.pdf
DINTE, Constantin; GIGI, Ion-Trifoi. Informația și rolul acesteia în managementul financiar al întreprinderii:[on-line], p.1-2 [accesat 7 aprilie 2015]. Disponibil pe Internet la adresa:
http://www.oeconomica.uab.ro/upload/lucrari/820062/24.pdf
Experience the Library of Congress : [on-line]. JnuarY/February 2010, Ebsco http://search.ebscohost.com, p. 50. [accesat 12 mai 2015]. Disponibil pe Internet la:
http://eds.a.ebscohost.com/eds/pdfviewer/pdfviewer?sid=e85a2fc3-4a90-464c-b415-5f19b8092280%40sessionmgr4002&vid=111&hid=4102
IFLA-UNESCO. Public Library Manifesto 1994.[accesat 1 mai 2015]. Disponibil pe Internet la adresa:
http://ghid-pentru-bibliotecari.arc-software.ro/doku.php?id=misiunea-si-functiile-bibliotecilor-publice
IORDAN, Jeny. Rolul inteligenței artificiale în crearea sistemelor de organizare a cunoașterii pentru bibliotecile digitale: [on-line], p. 37 [accesat 3 mai 2015]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.lisr.ro/4-5-iordan.pdf.
IRIMIA, Lavinia. Historia.ro:[on-line], [accesat 11 mai 2015]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cea-mai-mare-biblioteca-lume-este-biblioteca-congresului-sua
McDERMOTT, Richard. Why Information Tehnology Inspired but Cannot Deliver Knoledge Management. În: LESSER, Eric L.; FONTAINE, Michael A.; SLUSHER, Jason A. (eds.) Knoledge and Communities. Boston: Butterworth- Heinemann, 2000, p.21-35. Apud: PORUMBEANU, Octavia-Luciana. Cunoașterea organizațională și comunitățile de practică: [on-line], p. 68-69 [ accesat 4 mai 2015]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.lisr.ro/8-porumbeanu.pdf
NĂSTASE, Carmen. Economia cunoașterii: note de curs (anul II): [on-line]. [Accesat 7 aprilie 2015]. Disponibil pe Internet la:
https://www.google.ro/webhp?sourceid=chrome-instant&ion=1&espv=2&ie=UTF-8#q=economia+cunoasterii+nastase+carmen
POPOVICI, Florin George. Zwischen uns sei Wahrheit!. Conceptul de cunoaștere: [on-line], [accesat 6mai 2015]. Disponibil pe Internet la adresa:
TÎRZIMAN, Elena. Bibliotecile în societatea contemporană- provocări, mutații, perspective în context digital: [online], p.13 [accesat pe 1 mai 2015]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.lisr.ro/13-tirziman.pdf.
Tribunalul tinerilor specialiști: Universul Bibliotecilor: [on-line], p. 1. [accesat 11 mai 2015]. Disponibil pe Internet la adresa:
http://bsclupan.asm.md:8080/xmlui/bitstream/handle/123456789/671/14.pdf?sequence=1.
VOIEVOZEANU, Maria. Informația- Factor esențial al globalizării: [on-line], p. 12 [accesat 3 mai 2015].Disponibil pe Internet la adresa:
http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2012Ianuarie/Voievozeanu%20Maria%20Carmen%20-%20Informatia-factor%20esential%20al%20globalizarii/Rezumat%20teza%20doctorat%20Nadia%20Petre%20mn.pdf
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Contributia Bibliotecii Congresului S.u.a. In Procesul Cunoasterii (ID: 106532)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.