Contraventia

CUPRINS

CAPITOLUL I. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND CONTRAVENȚIA

1.1. Definiția contravenției

1.2. Trăsăturile contravenției

1.3 Asemănări și deosebiri între contravenție și alte forme de ilicit

1.3 1 Contravenția și infracțiunea

1.3 2 Contravenția și abaterea disciplinară

1.3.3 Contravenția și fapta prevăzută de legea penală care nu prezintă pericolul social

al unei infracțiuni

CAPITOLUL II SUBIECTUL CONTRAVENȚIEI

2.1. Subiectul activ

2.2. Subiectul pasiv

CAPITOLUL III OBIECTUL CONTRAVENȚIEI

3.1. Obiect juridic

3.2. Obiect material

CAPITOLUL IV LATURA OBIECTIVĂ

4.1 Contravențiile comise prin acțiune sau omisiune

4.2. Elementele laturii obiective a contravenție

CAPITOLUL V.LATURA SUBIECTIVĂ – COMPARAȚIE CU PENAL

5.1. Elemente laturii subiective

5.1.1. Vinovăția

5.1.2. Mobilul și scopul

5.2. Elemente care exclude răspunderea contravențională

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND CONTRAVENȚIA

1.1. Definiția contravenției

“Legea contravențională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală. Constituie contravenție fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată prin lege, ordonanță, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a consiliului județean ori a Consiliului General al Municipiului București”.

1.2. Trăsăturile contravenției

În cea de-a doua parte a art. 1, legiuitorul a oferit definiția contravenției, cu ajutorul căreia se pot identifica atât trăsăturile, cât și conținutul acesteia.

Tipicitatea. Tipicitatea reprezintă corespondența care trebuie să existe între fapta concretă comisă de către contravenient și modelul abstract descris prin norma de incriminare a contravenției. Atunci când legiuitorul incriminează o contravenție, se raportează la un model abstract de faptă care aduce atingere unei valori sociale.

Pentru ca o faptă concretă să fie contravenție, trebuie ca elementele sale să se suprapună exact peste cele abstracte existente în descrierea legală a contravenției. Spre exemplu, constituie contravenție fapta de a călători cu mijloacele feroviare de călători fără a avea legitimație de călătorie valabilă. În aceste condiții, fapta de a călători fără legitimație de călătorie cu un tren de marfă nu se încadrează în tipicitatea faptei descrise de către legiuitor. Vom relua analiza tipicității contravenției în contextul analizei art. 3 din prezența ordonanță.

Antijuridicitatea. Antijuridicitatea reprezintă caracteristica unei fapte de a contraveni ordinii juridice existente). Tipicitatea este un indiciu de antijuridicitate, însă ea nu este suficientă pentru ca fapta să fie contravenție. În lipsa unei atingeri a ordinii juridice existente, nu există nicio rațiune pentru a impune sancționarea unei persoane.

Spre exemplu, fapta persoanei care, pentru a-și salva viața în fața unui atac din partea unei alte persoane, se urcă din fugă într-un autobuz, fără a poseda bilet, este o faptă tipică, întrucât se mulează perfect pe faptă abstractă descrisă de către legiuitor, însă nu este antijuridică, întrucât ea nu aduce atingere ordinii sociale. Astfel, antijuridicitatea unei fapte lipsește atunci când suntem în prezența vreunei cauze justificative: legitima apărare, starea de necesitate, consimțământul victimei, ordinul legii, autorizarea legii sau ordinul autorității legitime.

Vom analiza pe rând aceste cauze, în contextul comentariului art. 11 din ordonanță.

Vinovăția. Vinovăția reprezintă trăsătura contravenției care impune, ca o condiție de existență a unei fapte tipice, necesitatea ca persoana care a comis actul incriminat să fi realizat, la momentul comiterii acelui act, implicațiile actului său și să fi putut să determine efectele acestuia. Cu alte cuvinte, pentru ca o faptă să fie contravenție, este necesar ca autorul acesteia să fi acționat în mod liber și să își fi putut percepe actele și consecințele lor. Spre deosebire de reglementările penale, în prezenta ordonanță nu există nicio definiție a vinovăției sau a formelor acesteia, fiind reglementate doar cauzele care exclud vinovăția: eroarea, constrângerea, cazul fortuit etc.

Lipsa unei astfel de definiții este cel puțin regretabilă, singura soluție care se poate imagina fiind recurgerea la definiția vinovăției și a formelor sale din dreptul penal. Este evident că se poate apela și la soluția definirii în mod autonom, pe cale doctrinară sau judiciară, a formelor vinovăției, însă, în contextul apropierii materiei contravenționale de cea penală, <credem că o astfel de soluție ar implica o lipsă nedorită de consecvență. Vom reveni însă la acest aspect, la momentul analizării tipici lății contravenției.

Legalitatea. Legalitatea implică trăsătura contravenției de a fi prevăzută de lege. Prin lege, în acest context, se înțeleg legile propriu-zise, ordonanțele de Guvern, hotărârile Guvernului, ale consiliilor locale ale comunelor, orașelor, municipiilor, ale sectoarelor municipiului București, ale consiliilor județene ori ale Consiliului General al Municipiului București. De asemenea, prin lege se vor înțelege și decretele emise și intrate în vigoare anterior Constituției din 1991. În ultima perioadă, jurisprudența a achiesat la ideea după care principiul legalității funcționează și în materie contravențională în termeni identici cu principiul legalității pedepsei și incriminării penale. În consecință, nicio persoană nu poate să răspundă contravențional în lipsa unei norme care să stabilească împrejurarea că fapta comisă este contravenție și nicio persoană nu poate fi sancționată cu o sancțiune contravențională pe care legea nu o prevede.

Rezultă din acest principiu că, în primul rând, contravenția trebuie să fie stabilită printr-o normă juridică dintre cele enumerate expres și limitativ în cuprinsul art. 1 din ordonanță. În consecință, o dispoziție a Primarului general al Bucureștiului prin care s-a stabilit o contravenție este nulă, întrucât nu respectă cerința legalității impusă prin art. 1 din ordonanță. Dincolo de interzicerea aplicării retroactive a legii, legalitatea înseamnă ceva mai mult decât atât, accepțiunea sa fiind construită în jurul a două noțiuni: accesibilitate și previzibilitate.

Accesibilitatea presupune posibilitatea reală a celui interesat de a cunoaște legea, în timp ce previzibilitatea implică obligația statelor de a-și construi sistemele sancționatorii astfel încât orice persoană să poată prevedea consecințele oricărei acțiuni sau inacțiuni ale sale, să poată anticipa dacă aceasta este permisă sau interzisă de către legea penală și să poată anticipa sancțiunea pe care o riscă în cazul în care acțiunea ori inacțiunea sa este ilicită. Cele două noțiuni sunt conexe, decurgând una din cealaltă.

Este evident că, atâta timp cât o lege nu este accesibilă, nefiind cunoscută de persoana interesată, aceasta nici nu poate prevedea consecințele încălcării legii, dar și că, atâta timp cât o lege nu este previzibilă, persoana în cauză neputând să anticipeze legalitatea acțiunii sale ori consecințele violării legii, nu se poate vorbi de accesibilitate reală la textul legal.

Pe scurt, fără a prelungi inutil discuția, legalitatea impune, în principal, respectarea următoarelor deziderate:

– Norma contravențională nu poate retroactivă {3). Acest aspect al legalității a primit, de altfel, și o prevedere expresă în art. 12 din ordonanță;

– Norma contravențională trebuie publicată, astfel încât să se poată asigura accesibilitatea reală a oricărei persoane la textul ei. Dacă în privința contravențiilor incriminate prin lege sau prin acte ale Guvernului – ordonanțe sau hotărâri – nu există probleme relative la acest aspect, astfel de acte fiind publicate în Monitorul Oficial, în practică ar putea să apară dificultăți în realizarea accesibilității cu privire la contravențiile incriminate prin acte ale administrației publice locale.

Cât timp prin nerealizarea accesibilității la textul care sancționează un anumit comportament se aduce atingere unor drepturi fundamentale ale persoanei, aceste autorități trebuie să acorde o atenție specială acestui aspect.

O problemă mult mai serioasă cu privire la această chestiune o reprezintă accesibilitatea cu privire la conținutul contravențiilor reglementate prin norme-cadru. Spre exemplu, constituie contravenție reglementată printr-o astfel de dispoziție cea prevăzută în art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990, care sancționează exercitarea de acte de comerț fără autorizație. Dacă accesibilitatea la cuprinsul acestei norme este simplu de probat, accesibilitatea la normele care stabilesc actele de comerț autorizabile este mult mai dificil de realizat în condițiile în care acestea sunt, de multe ori, norme care nu se publică în Monitorul Oficial;

– Norma contravențională trebuie enunțată cu suficientă claritate, astfel încât orice persoană să fie în măsură să înțeleagă ce acțiuni sau inacțiuni sunt interzise, pentru a-și putea regla comportamentul. Doctrina penală a propus mai multe soluții pentru a preîntâmpina existența unor dificultăți sub acest aspect.

Tot prin art. 1 sunt arătate organele puterii de stat care au competența de a stabili și sancționa contravenții, detalii privind competența acestora fiind oferite în cuprinsul art. 2 din ordonanță. Orice contravenție reglementată printr-un act al altui organ decât cele enumerate expres – Parlament, Guvern, consiliile locale și județene – nu va putea fi sancționată, nerespectând condiția legalității.

De aceea, credem că, pe lângă izvoarele scrise ale dreptului contravențional, constituie izvor de drept și cutumă, însă numai cu rol exonerator de răspundere.

1.3 Asemănări și deosebiri între contravenție și alte forme de ilicit

1.3 1 Contravenția și infracțiunea

Potrivit Codului Penal, infracțiunea este definită ca fiind „fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală”. În sensul său cel mai general, infracțiunea, la fel ca și contravenția, este o faptă a omului, un act de conduită exterioară a acestuia, interzis de lege sub o sancțiune specifică, care este pedeapsa.

Atât contravenția, cât și infracțiunea sunt fapte ilicite comise cu vinovăție, care prezintă pericol pentru societate și fiecare dintre ele constituie temeiul angajării uneia din formele răspunderii juridice.

Contravenția este temeiul răspunderii contravenționale și infracțiunea temeiul răspunderii penale. Spre deosebire de infracțiune, care prezintă un pericol social mai ridicat, cu consecințe mai grave și care dăinuie în timp, la contravenție, acest pericol este mai redus, iar urmările sunt mai restrânse. Criteriile generale de deosebire între infracțiuni și contravenții pot fi intrinseci sau extrinseci, după cum țin de însăși natura faptelor sau sunt exterioare acestora. Printre criteriile intrinseci se înscriu în primul rând valorile și relațiile sociale aferente care sunt lezate sau periclitate prin săvârșirea faptei. Astfel, faptele îndreptate împotriva relațiilor sociale legate de valori de care depinde însăși existența comunității, prezintă cel mai înalt grad de pericol social.

De aceea, față de ele legiuitorul reacționează prin mijloacele dreptului penal. În comparație cu acestea, faptele prin a căror săvârșire se pun în pericol valori de care nu depinde însăși existența societății și a componentelor sale, ci funcționarea normală a unui domeniu sau altul de activitate, sunt contravenții.

Pe lângă obiectul ocrotirii juridice, la stabilirea gradului de pericol social trebuie avute în vedere și urmările faptei, respectiv dacă s-a produs o lezare efectivă sau doar o stare pericol. Este de remarcat că unele fapte antisociale vatămă sau pun în pericol valori esențiale; ele constituie infracțiuni numai atunci când se săvârșesc într-un anumit mod ori în anumite condiții. În lipsa acestor împrejurări, fapta constituie contravenție.

Un alt criteriu intrinsec privește rezonanța sociaxistența comunității, prezintă cel mai înalt grad de pericol social.

De aceea, față de ele legiuitorul reacționează prin mijloacele dreptului penal. În comparație cu acestea, faptele prin a căror săvârșire se pun în pericol valori de care nu depinde însăși existența societății și a componentelor sale, ci funcționarea normală a unui domeniu sau altul de activitate, sunt contravenții.

Pe lângă obiectul ocrotirii juridice, la stabilirea gradului de pericol social trebuie avute în vedere și urmările faptei, respectiv dacă s-a produs o lezare efectivă sau doar o stare pericol. Este de remarcat că unele fapte antisociale vatămă sau pun în pericol valori esențiale; ele constituie infracțiuni numai atunci când se săvârșesc într-un anumit mod ori în anumite condiții. În lipsa acestor împrejurări, fapta constituie contravenție.

Un alt criteriu intrinsec privește rezonanța socială diferită pe care o provoacă în rândul colectivității cele două categorii de fapte antisociale. Faptele care vatămă viața, libertatea, integritatea și sănătatea persoanei umane, faptele de furt, tâlhărie, delapidare, trădare, acte de diversiune, atentat, evadare, falsificare de monedă, trafic de stupefiante sau arme, au o vie rezonanță socială, provoacă o evidentă stare de neliniște, de nesiguranță socială. Dimpotrivă, faptele care pun în pericol valori de mică însemnătate, au o rezonanță restrânsă și nu provoacă tendința membrilor societății de a reacționa represiv, ca de pildă în ce privește circulația rutieră, pescuitul, etc.

Ultimul criteriu intrinsec se referă la posibilitatea de restaurare a relațiilor sociale vătămate, de restabilire a ordinii dereglate, prin comiterea acelei fapte. În cazul infracțiunii, este necesar să se aplice o pedeapsă, uneori cu executarea în penitenciar, pe când la contravenție se va aplica o sancțiune mult mai ușoară, făcându-se apel la simțul de răspundere al făptuitorului.

Criteriile extrinseci de diferențiere a infracțiunii de contravenție sunt o consecință și reflectă diferența de grad de pericol social dintre cele două categorii de fapte antisociale. Se numără printre criteriile extrinseci: sursa legislativă, adică sediul normelor juridice care prevăd cele două genuri de ilicit, felul sancțiunilor și modul de aplicare și executare al acestor sancțiuni. În privința faptelor penale, actele normative care le prevăd nu pot emana decât de la organele supreme ale puterii legislative.

Dimpotrivă, contravențiile pot fi stabilite nu numai prin legi, ci și prin hotărâri și ordonanțe ale guvernului, precum și, în anumite condiții, limite și materii, prin hotărâri ale organelor locale. Referitor la modul de sancționare, sancțiunile contravenționale nu vizează decât excepțional, în cazuri limitate și pe scurtă durată libertatea persoanei.

În comparație cu sancțiunile penale, cele contravenționale, chiar când sunt formal asemănătoare, sunt totdeauna mai ușoare, modul lor de executare mai puțin aspru ori consecințele produse sunt mai reduse.

Specific pedepselor, este faptul că acestea nu pot fi stabilite și aplicate decât în instanțele de judecată, pe când sancțiunile contravenționale se constată și se aplică de anumite persoane și organe din cadrul puterii executive. Și procedura diferă; la contravenții există reguli mult mai simple și o operativitate sporită în instrumentarea cauzelor. Întrebarea care se pune frecvent este cine determină în concret gradul de pericol social, adică cine stabilește dacă o anumită faptă ilicită constituie contravenție sau infracțiune. Această posibilitate aparține organului competent să constate asemenea fapte, care trebuie să dea dovadă de discernământ în aprecierea pe care o face.

În acest sens este semnificativ art.10 din Legea 61/1991, potrivit căreia în cazul în care agentul constatator apreciază că sancțiunea amenzii este îndestulătoare, aplică amenda procedând potrivit dispozițiilor Legii nr..32/1968.

În caz contrar, procesul verbal de constatare se trimite de îndată judecătoriei competente care vă hotăra asupra sancțiunii contravenționale ce urmează a fi aplicată. Pe de altă parte, atunci când organul constatator apreciază că fapta a fost săvârșită în astfel de condiții încât potrivit legii penale ea constituie infracțiune, va sesiza organul de urmărire penală. Aplicarea unei sancțiuni contravenționale nu înlătură răspunderea penală, atunci când se constată ulterior că această faptă este infracțiune.

Într-o asemenea situație, răspunderea penală ia locul răspunderii contravenționale.

Dimpotrivă, în cazul în care fapta a fost urmărită ca infracțiune și ulterior s-a stabilit prin rezoluție sau ordonanță a procurorului, ori prin hotărâre judecătorească, că ea ar putea constitui contravenție, actul de sesizare sau de constatare a faptei, împreuna cu copia ordonanței sau a hotărârii se trimit organului în drept să aplice sancțiunea.

Într-un astfel de caz, răspunderea contravențională înlocuiește răspunderea penală. Soluția se impune în ambele ipoteze, deoarece răspunderea penală și cea contravențională nu pot coexista. Într-adevăr, nu este posibil să se aplice pentru aceeași faptă o pedeapsă și o sancțiune contravențional, întrucât printr-o asemenea faptă s-a adus atingere aceleiași relații sociale ocrotite de lege.

În problematica diferențierii contravenției de infracțiune trebuie pornit de la faptul că, până la dezincriminarea contravențiilor ce a avut loc prin Decretul nr..184/1954, acestea reprezentau în dreptul românesc a treia categorie de ilicit penal considerat a fi cel mai puțin grav. Prin reglementarea actuală a contravenției, această remarcă nu mai poate fi susținută, atâta timp cât multe contravenții sunt sancționate mai sever decât unele infracțiuni. În următoarele rânduri, vom încerca să prezentăm principalele diferențe între contravenție și infracțiune. Nu se poate porni această analiză, fără a arăta că nu se poate face abstracție de natura penală a contravenției și de multiplele asemănări care există între aceste forme de ilicit.

Așa cum a arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mai multe spețe, contravenția, chiar dacă este reglementată în dreptul intern ca o formă distinctă de ilicit, prezintă o latură penală care nu poate fi ignorată.

În esență, s-a stabilit în practica Curții că pentru o faptă să aparțină domeniului penal, trebuie avute în vedere trei criterii: calificarea faptei potrivit dreptului național, natura faptei incriminate și natură și gravitatea sancțiunii.

Aceste criterii nu este neapărat a se aplica cumulativ, fiind suficient ca fapta să fie una penală din punct de vedere al Convenției ori să fie expus făptuitorul la o sancțiune care prin natura și gravitatea sa aparține sferei penale, astfel încât, chiar dacă fapta este reglementată în dreptul intern drept contravenție, ea poate fi calificată ca aparținând materiei penale datorită naturii sale juridice și a sancțiunii aplicate, neputându-se recunoaște unui stat posibilitate de a sustrage anumite fapte aplicării prevederilor art.6 al Convenției. Cele trei criterii au fost folosite constant în jurisprudența Curții.

Această practică a Curții Europene a Drepturilor Omului a fost receptată în câteva decizii ale Curții Constituționale. Din păcate, în alte decizii ale judecătorului constituant, natura penală a contravenției nu este analizată corespunzător, pronunțându-se anumite decizii care ignoră caracterul penal al contravenției. Mai mult, deși CEDO a pronunțat o hotărâre de condamnare a statului român tocmai în considerarea „naturii penale” a contravenției, Curtea Constituțională, ulterior acestei decizii, își menține practica în sensul ignorării „caracterului penal” al acesteia.

Spre exemplu, prin Decizia nr..727/2008, Curtea a apreciat că cele reținute de instanța europeană în decizia Anghel împotriva României nu sunt incidente în speță, arătând că spre deosebire de instanța europeană, Curtea Constituțională nu procedează la examinarea în fond a elementelor de fapt ce au general cauza, atunci când este învestită cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate.

Atribuții precum interpretarea și aplicarea corectă a legii revin în exclusivitatea instanțelor de judecată, care, de asemena sunt investite, potrivit legii cu soluționarea căilor de atac împotriva unor acte administrative ori jurisdicționale pretins a fi nelegale. Aceste aprecieri ale Curții sunt însă în totală contradicție cu unele hotărâri ale instanțelor judecătorești, care ulterior pronunțării CEDO au dispus anularea proceselor-verbale de contravenție tocmai în virtutea prezumției de nevinovăție, element care caracterizează „materia penală”. În esență, între contravenție și infracțiune există și alte asemănări decurgând din originea comună și natura juridică apropiată, care justifică ceea ce CEDO denumește latura penală pe care o prezintă contravenția.

Astfel, ambele fapte presupun lezarea unor valori sociale generice, fiind singurele fapte ilicite care aduc atingere unor asemenea valori și implică vinovăția autorului lor. Sub acest al doilea aspect, trebuie remarcat că infracțiunea presupune de regulă intenția ca formă a vinovăției, în cazul contravenției fiind irelevant gradul de vinovăție.

Și în ceea ce privește contravenția își are aplicabilitatea principiul legalității stabilirii și sancționării contravenției, identic, că esență cu principiul legalității incriminării consacrat de dreptul penal. Spre deosebire însă de dreptul penal, unde se poate incrimina doar prin lege organică, în materie contravențională se pot stabili și sancționa contravenții și prin anumite acte administrative normative prevăzute expres de legea cadru. Atât contravențiile cât și infracțiunile sunt fapte expres reglementate prin anumite norme juridice.

De aceea, nu se poate considera că o faptă care este prevăzută într-o normă penală ca infracțiune ar putea deveni contravenție datorită condițiilor concrete în care ea a fost săvârșită, sau că o contravenție, prin modul în care a fost comisă, să devină infracțiune.

În ipoteza în care fapta prevăzută de legea penală prezintă în concret un grad de pericol social redus, se va putea angaja răspunderea specifică prevăzută în art. 18 al Codului penal, iar în ipoteza în care contravenția prezintă o gravitate ridicată se va putea aplica o sancțiune contravențională orientată spre maximul special.

Astfel, nu se justifică problema ridicată în doctrină potrivit căreia ar trebui să se găsească un răspuns la întrebarea „cine apreciază, cine determină în concret gradul de pericol social, adică cine stabilește dacă o anumită faptă ilicită constituie contravenție sau infracțiune?”, ajungându-se la concluzia că această competență revine agentului constatator care trebuie să dea dovadă de discernământ în ceea ce face.

Majoritatea autorilor consideră că nici agentul constatator, nici vreun alt organ administrativ sau jurisdicțional nu poate să facă această apreciere, întrucât, potrivit principiului legalității, doar actele normative de incriminare sau de stabilire a contravenției indică cu exactitate ce fapte constituie infracțiuni și ce fapte constituie contravenții.

Dacă fapta se încadrează în textul de incriminare, vom fi în prezența unei infracțiuni, iar dacă această faptă realizează latura obiectivă a unei contravenții se va angaja răspunderea contravențională a persoanei care a săvârșit-o. Agentul constatator, organul de urmărire penală sau instanța de judecată trebuie doar să verifice dacă fapta săvârșită reprezintă o infracțiune sau o contravenție, pericolul social neputând constitui un criteriu în aprecierea în concret a unei fapte ilicite.

De aceea, autorul Mircea Ursuța susține că nu există deosebiri de natură intrinsecă între contravenție și infracțiune, întrucât nu poate fi justificată o diferență calitativă între aceste fapte ilicite. După părerea sa, toate deosebirile între aceste două forme de ilicit au un caracter extrinsec.

În anumite cazuri, nu este ușor de încadrat în concret o anumită faptă ilicită datorită unor asemănări între conținutul unor infracțiuni și al unor contravenții. De asemenea, în multe situații, diferența între o contravenție și o infracțiune este dată de un criteriu cantitativ cum ar fi valoarea prejudiciului, de anumiți indici de valoare sau de repetarea unei fapte care ar prezenta conținutul unei contravenții.

De aceea, avându-se în vedere că, în unele cazuri, este greu a se face o încadrare a faptei săvârșite, fie contravenție, fie infracțiune, O.G. nr.2/2001 admite posibilitatea ca agentul constatator, dacă apreciază că fapta a fost săvârșită în astfel de condiții încât, potrivit legii penale constituie infracțiune, să sesizeze organul de urmărire penală competent. Această sesizare este necesară mai ales în ipoteza în care nu se poate determina cu exactitate în momentul constatării faptei dacă acea faptă este contravenție sau infracțiune. De exemplu, în ipoteza în care unui conducător auto i se recoltează probe biologice care atestă o alcoolemie în sânge care ar face ca fapta să fie infracțiune, agentul constatator va trebui să sesizeze organul de urmărire competent.

În urma administrării unei expertize medico-legale se va putea ajunge însă la concluzia că alcoolemia era, la momentul săvârșirii faptei sub limita infracțională, astfel încât fapta constituie contravenție.

În situația încălcării unei reguli de circulație pe drumurile publice soldate cu vătămări corporale ale unei persoane, până ce nu se constată că victima are nevoie de mai mult de 10 zile de îngrijiri medicale și dorește să formuleze plângere penală, nu se poate cunoaște cu certitudine dacă este vorba de infracțiunea de vătămare corporală din culpă sau de o contravenție, astfel încât agentul constatator nu va încheia proces verbal, ci va înainta dosarul organului de urmărire penală.

Ca asemănare, remarcăm și faptul că legislația contravențională a preluat din dreptul penal cauzele care fac ca fapta să nu fie contravenție, respectiv: legitima apărare, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beția involuntară completă și eroarea de fapt, adăugând la acestea infirmitatea, cauza exoneratoare specifică dreptului contravențional.

Principalele diferențe între contravenție și infracțiune constau în sistemul sancționat și procedura aplicabilă.

Nu trebuie omise și alte particularități pe care le prezintă reglementarea actuală a contravențiilor, cum ar fi: în materie contravențională nu este sancționată nicio altă formă de participație în afară de de autorat, tentativă nu se sancționează niciodată, concursul de contravenții presupune regula cumulului aritmetic cu anumite limitări și recidiva contravențională nu este prevăzută de legea cadru.

Prescripția în materie contravențională presupune, de asemenea alte forme și termene decât răspunderea penală, reprezentând o instituție specifică dreptului contravențional. În ceea ce privește sistemul de sancțiuni, în materie penală, sancțiunile se numesc pedepse și sunt: detențiunea pe viață, închisoarea și amenda penală, în timp ce săvârșirea unei contravenții poate fi sancționată cu avertisment, amendă sau prestarea unei activități în folosul comunității.

Prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.108/2003 s-au abrogat dispozițiile cu privire la sancțiunea închisorii contravenționale, avându-se în vedere prevederile art.23 alin. 13 din Constituția României Revizuită potrivit cărora „Sancțiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală”. Și în ceea ce privește pedepsele complementare, ele diferă în dreptul contravențional față de cel penal. Prin art.8, alin.1, al O.G. nr.2/2001 s-a menținut caracterul administrativ al amenzii contravenționale prevăzut pentru prima dată de Decretul nr.184/1954, prin aceasta considerându-se că se diferențiază amenda penală de amendă administrativă.

În realitate însă, chiar menținându-se caracterul administrativ al amenzii, nu putem vorbi de o sancțiune mai ușoară decât amenda penală, întrucât, așa cum a arătat Curtea Europeană a drepturilor Omului, pe lângă natura sancțiunii un criteriu de diferențiere îl constituie și gravitatea ei și că, în esență, este o „realitate incontestabilă” că amenda este o sancțiune cu caracter patrimonial, foarte multe contravenții fiind sancționate cu o amendă în cuantum mai ridicat decât amenda penală.

Cea mai importantă diferență între infracțiuni și contravenții considerăm că decurge din procedura de constatare și sancționare a acestor fapte ilicite. Dacă în materie penală se aplică normele procesual penale, care asigură anumite garanții procesuale persoanei acuzate, iar o pedeapsă se aplică întotdeauna de o instanță independentă și imparțială, în domeniul contravențional există o procedură sumară, efectuate de persoane din sfera administrației publice, iar sancțiunile se aplică, în marea majoritate a cazurilor, de către organele administrative, această procedură completându-se, cu dispozițiile Codului de procedură civilă.

1.4 2 Contravenția și abaterea disciplinară

Spre deosebire de infracțiune, între contravenție și abaterea disciplinară nu există asemănări esențiale. Totuși analiză comparativă a acestor forme de ilicit este prilejuită doar de faptul că în societatea socialistă, datorită tendinței de dezincriminare a unor infracțiuni care se consideră că prezintă un pericol social mai redus, unele dintre aceste au fost calificate contravenții iar altele abateri disciplinare.

Pe de altă parte, a existat tendința „convenționalizării” abaterilor disciplinare, în sensul în care foarte multe fapte, care prin natura lor, constituiau veritabile abateri disciplinare au fost prevăzute și sancționate drept contravenții. Diferențele notabile constau în diferențele existente în valorile ocrotite, sistemul sancționar și procedura aplicabilă.

Potrivit Codului Muncii, abaterea disciplinară este definită astfel: „încălcarea cu vinovăție de către cel încadrat în muncă-indiferent de funcție sau postul pe care îl ocupă-a obligațiilor sale, inclusiv normelor de comportare”. Abaterea disciplinară reprezintă condiția necesară-unicul temei pentru declanșarea răspunderii disciplinare, după cum contravenția este temeiul declanșării răspunderii contravenționale. Atât abaterea disciplinară cât și contravenția sunt fapte ilicite, antisociale, care prezintă pericol social, comise cu vinovăție. Însă, spre deosebire de contravenție, abaterea disciplinară prezintă o periculozitate cantonată, prin însăși conținutul său, la câmpul raporturilor de muncă dintr-o anumită unitate. Contravenția, chiar dacă se săvârșește într-o societate comercială de către personalul său, are o rezonanță mai largă depășind cadrul acesteia.

În primul rând, contravenția aduce atingere unor valori sociale generice, în timp ce abaterea disciplinară lezează doar anumite relații sociale referitoare la disciplină muncii.

Datorită acestei trăsături a contravenției, în doctrină se admite cumulul răspunderii contravenționale cu răspunderea disciplinară. Este important de menționat că este posibil cumulul răspunderii contravenționale cu cea disciplinară fără ca astfel să se încalce principiul non bis în idem adică principiul care nu mai permite declanșarea unei noi judecăți cu privire la aceeași faptă și aceeași persoană, dacă acestea au făcut obiectul unei judecăți pentru care există o hotărâre definitivă.

Rațiunea acestei soluții se află în sfera de relații sociale diferite ocrotite de fiecare din cele două categorii de norme. Sancționarea contravențională a unei persoane pentru o faptă determinată nu înlătură sancționarea aceleiași persoane, pentru aceeași faptă, cu o sancțiune disciplinară

Spre deosebire de actele normative care prevăd și sancționează contravențiile, descriind, în mod explicit aceste fapte ilicite, legislația muncii ca regulă, nu cuprinde enumerarea abaterilor disciplinare.

Abaterile disciplinare sunt determinate doar implicit prin arătarea obligațiilor de serviciu ale salariaților.

Ca urmare, pentru a stabili dacă o anumită faptă constituie abatere disciplinară este necesar să se vadă dacă sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii și apoi să se analizeze prin prisma trăsăturilor generale ale faptei și în ordinea firească a cauzalității, dacă urmările dăunătoare asupra relațiilor de muncă din acea unitate sunt efectul direct al faptei salariatului, precum și în măsura în care efectul dăunător prezintă gradul de intensitate minim care să justifice declanșarea răspunderii disciplinare.

Sub aspectul laturii obiective, atât în cazul răspunderii disciplinare, cât și în cazul cele contravenționale suntem în prezența unei fapte ilicite, contrară unor norme juridice, dar diferită sub aspectul gravității, al periculozității urmărilor pe care le produc, adică a gradului de perturbare a relațiilor sociale.

Aceeași faptă poate constitui în funcție de o seamă de elemente cum ar fi importanța obiectului ocrotit, împrejurările în care a fost comisă fapta, felul și intensitatea vinovăției, scopul urmărit, importanța faptei, etc., fie abatere disciplinară, fie contravenție sau și una și alta. Gravitatea și periculozitatea socială a rezultatului faptei constituie în ultimă analiză elementul laturii obiective care exprimă cel mai bine diferențele de grad, de intensitate, situând o anumită faptă concretă deasupra sau dedesubtul pragului care separă cele două răspunderi și determină dozarea gradată a sancțiunii înăuntrul fiecăruia dintre ele. În același timp, în funcție de acest indice de periculozitate, reflectat în urmările ei directe, fapta se situează dedesubtul său deasupra limitei minime a reglementării și a răspunderii juridice, în general. O faptă al cărei efect dăunător este imperceptibil, apare ca vădit lipsită de importanță și nu angajează niciun fel de răspundere.

Trebuie precizat că subiectul unei abateri disciplinare este întotdeauna determinat, circumstanțiat, calificat și anume un salariat sau angajat pe baza unui contract de muncă, pe când un contravenient, chiar autor al unei contravenții prevăzută în cazul personalului societăților comerciale poate să nu aibă această calitate.

Într-adevăr, administratorii societăților comerciale, de exemplu, fie ei asociați sau neasociați își exercită funcția de multe ori în baza doar a unui raport civil (contract de mandat). Într-o asemena ipoteză, un astfel de administrator nu va răspunde disciplinar, ci conform regulilor mandatului și bineînțeles, când este cazul contravențional.

O altă deosebire esențială decurge din modul în care aceste fapte sunt prevăzute în dreptul obiectiv.

Dacă în ceea ce privește contravenția operează principiul legalității stabilirii și sancționării contravențiilor, abaterile disciplinare nu sunt prevăzute expres într-o normă juridică, ele constituie, încălcări ale legislației muncii. Astfel, se consideră că răspunderea disciplinară intervine ori de câte ori persoana încadrată în muncă încalcă prin fapta sa, săvârșită cu vinovăție, obligația de a respecta disciplina muncii instituită în unitatea în care își desfășoară activitatea.

1.3.3 Contravenția și fapta prevăzută de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni

Legea prevede că nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă (neînsemnată) adusă uneia dintre valorile apărate de lege prin conținutul ei concret este lipsit în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

În urma analizei și evaluării pericolului social concret al infracțiunii se poate stabili că fapta, deși prevăzută de legea penală, nu constituie infracțiune și nu atrage răspunderea penală deoarece lipsește una dintre trăsăturile sale esențiale, respectiv pericolul social.

În astfel de situații procurorul sau instanța de judecată aplică una din sancțiunile cu caracter administrativ prevăzute de lege. Sub aspect procesual, când fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, fiind unul dintre cazurile în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată, se dispune, după caz, scoaterea de sub urmărire penală în faza urmăririi penale, sau achitarea, în cursul judecății.

Este util a prezenta asemănările și deosebire care caracterizează aceste două forme de ilicit, întrucât, în ipoteza în care se săvârșesc asemenea fapte, se angajează două tipuri de răspundere diferite: răspunderea contravențională în cazul contravenției și o răspundere specifică, sui generis, în cazul săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală care nu prezintă în concret pericolul social al unei infracțiuni.

În sens contrar, s-a considerat că aceste fapte ar constitui abateri sau contravenții. Nu se poate spune cu exactitate dacă această opinie este bună, deoarece nu se poate considera că o infracțiune poate deveni contravenție sau abatere prin simplul pericol social mai redus, deoarece astfel s-ar produce atingere principiului legalității incriminării.

Această răspundere sui generis a fost calificată în doctrină inclusiv că o formă a răspunderii administrative, diferită de răspunderea contravențională.

Mulți autori nu pot fi de acord cu această opinie, apreciind că se află în prezența unei răspunderi de sine stătătoare, care nu poate fi calificată nici ca formă a răspunderii penale, nici ca formă a răspunderii administrative.

Pe de altă parte, nu se poate considera că, prin săvârșirea unei asemena fapte, s-ar aduce atingere unui raport administrativ de subordonare, atâta timp cât se realizează latura obiectivă a unei fapte penale, aducându-se atingere unor valori sociale generice.

Instituția prevăzută de art.18 din Codul penal reprezintă una dintre instituțiile cele mai controversate în doctrina românească, putând fi considerată „un specific al dreptului penal român”. Ea a fost introdusă, pentru prima dată, prin Decretul nr.212/1960 prin modificarea art. 1 al vechiului Cod Penal, fiind justificată de faptul că dreptul socialist considera pericolul social ca unic criteriu de delimitare al infracțiunilor de alte forme de ilicit.

În măsura în care nu se poate dispune înlocuirea răspunderii penale cu o răspundere extrapenală prin efectul unei legi de dezincriminare, s-a considerat că o evaluare a pericolului social va putea fi făcută și pe cale judiciară.

Această instituție nu a mai fost prevăzută în formă inițială a Codului Penal din 1969, fiind introdusă prin Legea nr.1/1973, într-o formă îmbunătățită față de precedenta reglementare.

Faptele care atrag această răspundere sui generis, sunt practic faptele prevăzute de legea penală, care se apreciază că nu ar prezenta gradul de pericol social al unei infracțiuni.

De aceea, multe dintre asemănările și deosebirile dintre contravenție și infracțiune sunt și asemănări și deosebiri între contravenție și fapta prevăzută de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni.

Spre exemplu, cu privire la faptele prevăzute de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni se aplică prescripția specifică dreptului penal, pe când răspunderea contravențională se va prescrie potrivit normelor dreptului contravențional. Sancțiunile prevăzute de lege cu privire la aceste două tipuri de ilicit sunt asemănătoare. Săvârșirea unei fapte care nu prezintă în concret pericolul social al unei infracțiuni este sancționată cu una dintre sancțiunile prevăzute în art.91 al Codului penal, care nu au caracterul unei pedepse, respectiv mustrarea, mustrarea cu avertisment, amendă de la 10 lei la 1000 lei. Spre deosebire de legislația contravențională, unde se precizează că doar amenda are caracter administrativ, art.18 al Codului Penal prevede că toate sancțiunile prevăzute în art.91 au caracter administrativ.

Trebuie remarcat cuantumul redus al limitei maxime a amenzii prevăzute de art.91 al Codului penal întrucât, datorită acestui cuantum redus, în practică se poate ajunge la situații injuste. Astfel, presupunând că se săvârșește o faptă care întrunește cerințele laturii obiective a unei fapte prevăzute de legea penală, dar care se apreciază că nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni, i se va aplica făptuitorului o amendă, conform prevederilor art.91 al Codului Penal, al cărei cuantum nu va putea depăși 1000 lei.

Dacă, prin aprecierea unui criteriu cantitativ sau de valoare, fapta este prevăzută în actele normative drept contravenție, va fi aplicată o sancțiune contravențională, care va putea fi mult mai mare decât 1000 lei. Spre exemplu, prin aplicarea art. 18 la o faptă prevăzută de art.97 din Codul Silvic, o persoană ar putea fi sancționată cu maxim 1000 lei în timp ce, dacă fapta ar putea fi considerată contravenție prin cuantumul prejudiciului de sub 5 ori prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, realizându-se latura obiectivă a contravenției prevăzută de art.1 literă din Legea nr.31/2000 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice, limita minimă ar fi de 1000 lei, sancțiunea aplicată putând ajunge până la 3000 lei.

În măsura în care acea acțiune sau inacțiune este prevăzută de legea penală, fapta va putea constitui după caz, fie infracțiune, fie o faptă prevăzută de art.18 al Codului Penal. Evident, răspunderea specifică, prevăzută de art.18 din Codul penal nu se poate cumula cu răspunderea contravențională. O acțiunea sau inacțiune ilicită va putea atrage fie aplicare unei sancțiuni contravenționale, fie aplicarea unei sancțiuni prevăzute în art.91 din Codul penal.

CAPITOLUL II SUBIECTUL CONTRAVENȚIEI

2.1. Subiectul active

Potrivit articolului 5, aliniatul 2 din Legea nr..32/1968, subiectul contravenției este persoana fizică ce comite fapta contravențională. Contravenția, fiind o activitate ilicită, este atribuită unei persoane care a încălcat obligația de conformare.

Pentru ca o asemenea persoană să poată fi subiect al unei contravenții trebuie să aibe vârsta de cel puțin 14 ani. Unele acte normative derogă de la aceasta prevedere, ridicând limita minimă de vârstă.

De exemplu, în Legea nr..61/1991, potrivit Constituției, pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială prevede că sancțiunea închisorii contravenționale poate fi aplicată minorilor numai dacă au împlinit vârsta de 16 ani.

Cu excepția minorilor sub 14 ani și a iresponsabililor permanenți, toți membrii societății sunt susceptibili de a săvârși contravenții.

Stabilirea unei vârste minime este justificată de faptul că această calitate de subiect al contravenției presupune aptitudinea psihică a persoanei de a înțelege și de a-și asuma obligațiile de comportare prevăzute de normele dreptului administrativ, precum și capacitatea de a-și stăpâni și dirija în mod conștient actele de conduită în raport cu aceste norme. În afară de vârstă, o altă condiție referitoare la subiectul contravenției este responsabilitatea. Ea presupune atât un factor intelectiv, care constă în capacitatea persoanei de a înțelege ceea ce face, de a distinge caracterul periculos al unor fapte, de caracterul nepericulos al altora, cât și un factor volitiv, care constă în puterea ei de de a se conduce și de a fi stăpână pe faptele sale.

Persoanele cărora le lipsesc asemena însușiri nu pot fi considerate ca subiecți ai contravenției, deoarece faptele lor nu oglindesc o poziție conștientă, astfel că sancțiunea nu ar fi în măsură să le îndrepte. Responsabilitatea este o calitate generală a oamenilor și din această cauză ea se prezumă, că există la orice persoană. Iresponsabilitatea fiind excepție, trebuie să fie dovedită.

O altă condiție legată de subiectul contravenției este libertatea de hotărâre și acțiune. O persoană, chiar dacă îndeplinește condițiile de vârstă și responsabilitatea, pentru a avea calitatea de subiect al unei contravenții trebuie să fi avut libertatea de a acționa în raport de hotărârea luată. În cazul în care ea a fost constrânsă de o forță exterioară, fizic sau psihic, să comită o faptă contravențională, constrângere căreia nu i-a putut rezista, fapta nu va fi caracterizată ca atare, lipsindu-i vinovăția subiectului.

Pot avea calitatea de subiect activ al contravenției nu numai persoanele fizice, ci și persoanele juridice. Pe de altă parte, toate subiectele de drept sunt titulare de valori sociale care pot fi vătămate prin contravenții. Așadar, fie activ, fie pasiv, subiectele de drept pot fi angrenate în săvârșirea unei contravenții.

Subiecții contravenției sunt contravenientul, subiectul activ, persoana vătămată și subiectul pasiv sau victimă. Noțiunea de subiect al contravenției nu trebuie confundată cu cea de subiect de drept contravențional, deoarece aceasta din urmă constituie genul proxim al speciei subiect al contravenției.

Diferența specifică o reprezintă subiectele raporturilor contravenționale de conformare. O problemă discutată în practica judiciară este aceea determinată de situația în care este sancționat proprietarul unui autovehicul aflat în legătura cu săvârșirea faptei. Opinia că prezumția de la care pornesc organele constatatoare este relativă, iar nu absolută, deoarece nu pot exista prezumții absolute de răspundere juridică, cel puțin nu în materia dreptului contravențional și al dreptului penal.

Dacă s-ar admite teza opusă, ar putea fi sancționat contravențional inclusiv proprietarul unui autoturism furat, deci cel care a comis contravenția este hoțul, ceea ce pare a fi inadmisibil în materie contravențională. Din punctul de vedere al sarcinii probei, proprietarul sancționat, dacă nu este el cel care a săvârșit contravenția este necesar, și totodată suficient, să probeze că nu el a comis-o.

Subiectul activ – persoana fizică – Subiectul activ al contravenției este persoană ce săvârșește o faptă prevăzută de legea contravențională, prin acte de executare, de determinare sau de complicitate. Deci, contravenientul este persoana fizică ce participă la săvârșirea unei contravenții în calitate de autor, instigator sau complice, dacă această faptă este consumată.

Persoana fizică poate fi un cetățean român, un cetățean străin sau apatrid, fără a interesa domiciliul acestuia. De la principiul generalității răspunderii contravenționale, legea face două excepții, anume:

– Militarii în termen, cărora nu li se aplică sancțiuni contravenționale, ci sancțiuni administrative-disciplinare, în cazul în care au săvârșit contravenții. Astfel, conform art.44 din O.G. nr..2/2001, procesul-verbal de constatare se trimite comandantului unității din care face parte contravenientul pentru a i se aplică, dacă procesul-verbal este întemeiat, măsuri disciplinare.

– Minorii între 14-18 ani au capacitate de exercițiu restrânsă, care se răsfrânge și în domeniul răspunderii lor contravenționale. Ei răspund contravențional pe jumătate, în sensul că minimul și maximul amenzii se reduc la jumătate din minimul și maximul amenzii stabilite în actul normativ pentru fapta săvârșită.

Subiectul activ al contravenției nu se confundă cu făptuitorul deoarece calitate de făptuitor este dată de împrejurarea comiterii unei fapte prevăzute și sancționate de legea contravențională, care poate sau nu să fie contravenție. Făptuitorul devine contravenient numai dacă fapta pe care a comis-o realizează toate condițiile obiective și subiective de existență a contravenției. Corelația între noțiunea de făptuitor și cea de contravenient este una gen-specie.

Prin art.10 alin.1 din actul normativ-cadru se prevede că dacă aceeași persoană a săvârșit mai multe contravenții, sancțiunea se aplică pentru fiecare contravenție în parte. Astfel, se reglementează pluralitatea de contravenții, atunci când o persoană a săvârșit mai multe fapte de același gen, în același timp și constatate de agentul constatator în același timp.

O contravenție poate fi comisă și de mai multe persoane, fiind vorba despre instituția participației, a pluralității de contravenienți. Art.10 alin.3, stabilește că atunci când au luat parte mai multe persoane, sancțiunea urmează să se aplice fiecărei persoane în mod separat.

De asemena, subiectul activ al contravenției nu trebuie confundat cu subiectul de drept contravențional care cuprinde toate persoanele implicate în raporturi juridice contravenționale, respectiv subiectele active și pasive ale raporturilor juridice contravenționale de conformare și conflict.

Pentru ca o faptă prevăzută de legea contravențională să fie contravenție este necesar ca făptuitorul să fi împlinit vârsta de 14 ani și să aibe discernământ. Nu are capacitate juridică contravenientul care a decedat după săvârșirea contravenției.

În acest caz, actul constatator este lovit de nulitate virtuală, deoarece moartea contravenientului nu este menționată expres printre cauzele de nulitate.

În nicio situație nu poate fi acceptată teza ca obligația de plată a amenzii aplicate anterior decesului contravenientului s-ar transmite la moștenitori, deoarece răspunderea contravențională are caracter personal.

O altă condiție a subiectului activ al contravenției este cea referitoare la existența responsabilității acestuia. Responsabilitatea este starea psihofizică a unei persoane de a avea capacitatea reprezentării conduitei sale și a urmărilor acesteia, orientându-și în mod voit energia să fizică în raport cu această conduită. Din perspectiva dreptului, responsabilitatea există sau nu, dar din punct de vedere medical ea poate avea mai multe grade de intensitate. Omul perfect normal fiind o excepție, cvasitotalitatea oamenilor au unele deficiențe psihofizice. Eventualele alterări ale facultății mintale ale contravenientului care nu abolesc discernământul vor fi apreciate cu ocazia individualizării sancțiunilor aplicabile, dar ele nu produc niciun efect referitor la existența responsabilității sale.

Sunt anumite legislații care consideră diminuarea responsabilității o cauză de atenuare a răspunderii.

Responsabilitatea, condiție a subiectului activ al contravenției, nu se confundă cu responsabilitatea juridică sau răspunderea juridică, deoarece prima este o categorie psihologică ce vizează capacitatea psihofizică a omului de a realiza semnificația acțiunilor sau inacțiunilor sale și a consecințelor acestora, asupra cărora el are controlul.

În această accepțiune, responsabilitatea este opusă iresponsabilității, caracterizare ce reiese din interpretarea articolului 48 al Codului Penal.

Responsabilitatea și capacitatea făptuitorului persoană fizică sunt necesare pentru dobândirea calității de contravenient, dar ele nu sunt și suficiente.

Pe lângă cerința responsabilității și a condiției capacității juridice, mai trebuie îndeplinită una, și anume libertatea de voință și de acțiune.

Ca și celelalte condiții, nici cea privind existența libertății de voință și acțiune nu este prevăzută expres de lege, dar ea se desprinde din art.11 al O.G., care face referire la art.46 din Codul penal, care reglementează constrângerea fizică și morală drept cauze de inexistență ale vinovăției.

Legiuitorul, uneori, din rațiuni de politică judiciară sau datorită particularităților unor categorii de subiecți activi ai contravenției, impune și îndeplinirea unor condiții speciale referitoare la subiectul activ al acesteia. Subiectul activ al unei asemenea contravenții este numit în doctrină subiect calificat.

De exemplu, în practica judiciară a fost anulat un proces verbal de sancționare a unei persoane fizice care nu îndeplinea condițiile prevăzute de lege.

Nerespectarea obligației de a păstra și a prezenta acte contabile și registrele contabile.

O.G nr.15/1996 art.9 lit. b)

Obligația de a păstra și de a prezenta actele contabile revine angajaților cu atribuții în domeniul contabilității sau administratorului, care are obligația de a organiza contabilitatea firmei. În aceste condiții aplicarea amenzii prevăzute de art. 9 lit. b) din O.G nr.15 1996 contestatoarei care, potrivit fișei postului și contractului de muncă, nu are astfel de atribuții este nelegală.

Furnizarea de lămuriri în momentul întocmirii procesului-verbal și semnarea acestui act fără obiecțiuni, nu echivalează cu o renunțare la dreptul de a formula contestație în măsura în care ulterior, în cadrul termenului de 15 zile de la comunicarea sau înmânarea actului persoana sancționată ajunge la concluzia că procesul verbal este nelegal.

TRIBUNALUL BUCUREȘTI SECȚIA a – VIII-a, DECIZIA

CIVILĂ NR.2850 DIN 15 DECEMBRIE 2005

„Prin sentința civilă nr.5034/19.09.2005, Judecătoria Sectorului 4 București a admis plângerea formulată de petenta G.M și a anulat procesul-verbal de contravenție seria E nr..0050504 din data de 09.05.2005 întocmit de intimata Garda-Financiară-Comisariatul General. Pentru a hotăra astfel, prima instanță a reținut că prin procesul verbal de contravenție atacat a fost sancționată cu amendă de 1000000 lei vechi numita G.M angajată la SC.D.S.2000 SRL pentru încălcarea normelor prevăzute de art.9 lit. b) din O.G. nr. 15/1996 reținându-se că nu păstrează și nu prezintă la sediul social declarat documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în. Registrărilor în contabilitatea și a registrelor contabile legale.

Din contractul de muncă și din fișa postului contestatoarei nu rezultă că aceasta ar avea atribuții în domeniul financiar-contabil în cadrul instituției controlate astfel încât nu putea fi persoana vinovată de neregulile depistate.

Prima instanță mai reține și faptul că semnarea procesului verbal fără obiecțiuni nu echivalează cu o renunțare la dreptul de a formula contestație. Împotriva sentinței a declarat recurs intimata.

În susținerea recursului, recurenta a arătat că activitatea pentru care s-a aplicat sancțiunea nu este în legătură cu Legea nr.82/1992 iar contestatoarea a fost întrucât s-a prezentat ca reprezentantă a societății și a dat lămuriri agenților constatatori semnând procesul verbal fără obiecțiuni.

Analizând materialul probator administrat în cauză, Tribunalul constată că recursul este nefondat.

Prima instanță a reținut în mod corect că din contractul de muncă și din fișa postului persoanei sancționate nu rezultă că aceasta ar fi avut atribuții în ceea ce privește păstrarea și prezentarea actelor solicitate de organele de control. Chiar dacă nu este vorba de o sancțiune întemeiată pe legea nr..82/1992, prima instanță a reținut în mod corect că, fiind vorba de acte contabile, gestionarea lor se face de către angajații cu atribuții în domeniul contabilității sau de către administrator, care are obligația de a organiza contabilitatea firmei iar contestatoarea nu face parte din categoria aceasta, atribuțiile sale în cadrul firmei neavând legătură cu gestionarea actelor contabile.

Cât privește faptul că a furnizat agenților constatatori lămuriri și a semnat procesul-verbal fără obiecțiuni, prima instanță a reținut în mod corect că acest fapt nu echivalează cu o renunțare a dreptului de a formula contestație în măsura în care ulterior, în cadrul termenului de 15 zile de la comunicare sau înmânarea

Actului, persoana sancționată ajunge la concluzia că procesul-verbal este nelegal.

Față de aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. Civ., Tribunalul va respinge recursul ca fiind nefondat”

Calitatea subiectului activ este fie o cerință esențială, fie un element circumstanțial de calificare. În practica juridică, dacă se constată faptul că a fost sancționată o altă persoană decât cea care potrivit legii putea avea calitatea de contravenient, actul constatator este anulat. Astfel, în această speță, instanța a anulat procesul-verbal de contravenție încheiat pe numele administratorului societății comerciale, considerând că obligația de a elibera bon fiscal revine operatorului aparatului de marcat electronic fiscal, iar nu altei persoane fizice sau juridice. În virtutea regulii personalității răspunderii contravenționale, de asemena, instanțele consideră că nu poate fi sancționat un club de fotbal pentru faptele comise de suporteri.

Subiect activ al contravenției. Nelegalitatea sancționării unui club de fotbal pentru faptele contravenționale ale suporterilor

O.U.G. nr.2/2001, art. 13 alin. (1), art.26, alin. (3

În procesul-verbal de contravenție se reține că suporterii echipei au scandat sloganuri prin care au creat o atmosferă ostilă, degradantă, umilitoare, ofensatoare la adresa suporterilor echipei adverse.

Nu se poate trece la analiza răspunderii intimatei contestatoare pentru faptele suporterilor săi în condițiile în care în procesul verbal nu a fost reținută decât fapta suporterilor, și nu a S.C F.C.S. S.A

Având în vedere modalitatea în care a fost încheiat, procesul verbal conține neconcordanțe între persoana care a săvârșit contravenția și cea amendată, Tribunalul constată că acesta este lovit de nulitate.

TRIBUNALUL BUCUREȘTI, SECȚIA a-VIII-a, DECIZIA

CIVILĂ NR..2565 DIN 3 NOIEMBRIE 2005

Prin sentința civilă nr..4092/17.06.2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr.. 5584/2005 a fost admisă excepția nulității absolute a procesului-verbal de contravenție seria CND 2003 nr..0000090 din 11.05.2005, cu consecința admiterii plângerii contravenționale formulate de petenta S.C.F.C.S București SA împotriva procesului – verbal de contravenție și a exonerării acesteia de plata amenzii contravenționale de 40.000.000 milioane lei vechi.

S-a reținut sancționarea petentei ca urmare a scandării de sloganuri prin care au creat o atmosferă ostilă, degradantă, umilitoare și ofensatoare la adresa suporterilor echipei F.C.R, prin utilizarea frecventă, în sens sugestiv, a termenului „țigan”, lozinci ce au fost scandate în mod organizat, dirijat de către șefii galeriei S.

Instanța a reținut că prin procesul verbal de contravenție nu s-a stabilit săvârșirea de către petentă a contravenției de a nu lua măsuri pentru stoparea manifestărilor discriminatorii ale galeriei astfel că nu s-a putut pune problema responsabilității petentei pentru această faptă-nereținută în procesul verbal de contravenție – cu toate că agentul constatator a dezvoltat în întâmpinare ipoteza responsabilității petentei pentru neimplicarea

În al doilea rând, s-a reținut că procesul verbal de contravenție a fost încheiat în data de 11.05.1005 pentru o faptă săvârșită în data de 13.04.2005, nu numai în lipsa contravenientei, dar și fără ca aceasta să fie înștiințată despre încheierea unui proces-verbal, încheind procesul-verbal fără știrea contravenientului, acestuia fiindu-i încălcat dreptul de a formula obiecțiuni.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, invocând nelegalitatea și netemeinicia sentinței civile pronunțată de instanța fondului, faptul că instanța de fond a făcut greșită aplicarea a dispozițiilor art.47 din O.G. nr.2/2001, acestea fiind incidente doar pentru aspectele juridice ce nu sunt reglementate de legea specială, or O.G. nr. 2/2001 reglementează expres posibilitatea încheierii procesului-verbal de contravenție în lipsa contravenientului, prin formularea de obiecțiuni la contestarea procesului-verbal de contravenție, iar cu privire la aplicarea sancțiunii contravenționale, recurenta menționează că această măsură se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârșirii faptei, conform art. 13, alin. (1) din O.G. nr.2/2001, iar în conformitate cu cu art.26 alin. (3), în cazul în care contravenientul nu este prezent, sau, deși prezent, refuză să semneze procesul-verbal, comunicarea acestuia precum și a înștiințării de plată se face de către organul constatator în termen de cel mult o lună de la data încheierii.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct.9 și art. 304 C.proc. Civ.

La dosar au fost depuse acte. Analizând probele administrative în cauză, Tribunalul constată că recursul nu este fondat.

Instanța de recurs constată că în mod corect a fost reținută nelegalitatea procesului-verbal de către instanța de fond, în condițiile în care actul de constatare și sancționare a contravențiilor nu conține descrierea faptei săvârșite de către S.C. F.C.S București SA.

Astfel, conform mențiunilor din procesul verbal, la data de 13.04.2005 cu ocazia desfășurării meciului de fotbal dintre F.C.S. și F.C.R, suporterii echipei S. au scandat sloganuri prin care au creat o atmosferă ostilă, degradantă, umilitoare la adresa suporterilor echipei F.C.R, prin utilizarea frecventă în sens sugestiv al termenului „țigan”. Lozincile au fost scandate în mod organizat, dirijat de către șefii galeriei echipei S.

Se constată că agentul constatator face referire la suporterii echipei S. și nu la SC F.C.S București SA.

Tribunalul apreciază că nu se poate trece la analiza răspunderii intimatei contestatoare pentru faptele suporterilor săi în condițiile în care procesul-verbal nu a fost reținută decât fapta suporterilor și nu cea SC F.C.S. SĂ.

Având în vedere că, modalitatea în care a fost încheiat procesul verbal conține neconcordanțe între persoana care a săvârșit contravenția și cea amendată, Tribunalul constată că acesta este lovit de nulitate.

Având în vedere aceste considerente, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C.proc. Civ, Tribunalul va respinge recursul constatând că celelalte motive invocate nu vor fi analizate, față de nelegalitatea actului de sancționare reținută în analiza primului motiv.”

Subiectul activ – persoana juridică – Persoana juridică, așa cum prevede Ordonanța nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, poate răspunde contravențional în cazurile și condițiile prevăzute de actele normative în materie.

Persoanelor juridice care au săvârșit abateri administrativ – contravenționale li se pot aplica unele sancțiuni care nu pot fi aplicate persoanelor fizice sau funcționarilor publici, cum ar fi: închiderea unității, retragerea licenței sau avizului pentru anumite operațiuni sau pentru activități de comerț exterior, temporar sau definitiv.

Trebuie precizat însă că persoanelor juridice nu li se poate aplica sancțiunea obligării la o activitate în folosul comunității.

Potrivit unui punct de vedere exprimat în doctrina recentă, din concepția greșită privind natura juridică a răspunderii contravenționale s-a ajuns la răspunderea contravențională a persoanei juridice, deși fosta lege cadru în materia contravențiilor – Legea nr.32/1968 – nu instituia o astfel de răspundere.

Dispoziția care a permis o astfel de abordare a fost art.5 alin.3 din Legea nr.32/1968, care stabilea că amendă pentru contravenții poate fi aplicată și persoanei juridice, dacă se prevede astfel într-un act normativ de nivelul legii. Rațiunea textului, de natură exclusiv procedurală, a fost supralicitată, adoptându-se acte normative care fac din persoană juridică subiect activ al contravenției. Această „trecere” de la aspectul procedural al aplicării amenzii contravenționale persoanei juridice la aspectul de fond, specific dreptului contravențional, s-a operat expres prin O.G. nr.23/1992 privind modificarea unor sancțiuni contravenționale care, modificând Legea nr.12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite, a introdus în art.20 alin.1 ipotezele unor fapte noi (literele d, e, f), nesancționându-le în cazul în care au fost săvârșite de persoane juridice.

Un pas mai departe în abordarea greșită a problemei a fost făcut prin actele normative, cu precădere din perioada post-decembristă, în care amenzile contravenționale aplicabile persoanelor juridice au fost fixate în cuantum sensibil majorat față de cele prevăzute pentru persoana fizică, fără să se abroge textul care prevedea că în cazul aplicării amenzii persoanei juridice, aceasta trebuie să recupereze suma prin decizie de imputație emisă împotriva persoanei fizice vinovate de săvârșirea contravenției.

În acest mod, contrar oricărei logici, persoana fizică putea fi sancționată contravențional cu amendă, de exemplu, până la 50.000 lei, dacă sancțiunea i se aplică în mod direct, sau până la 5 milioane lei, dacă sancțiunea era aplicată prin intermediul persoanei juridice. Astfel, prin H.G. nr.127/1994 privind stabilirea și sancționarea unor contravenții la normele pentru protecția mediului înconjurător s-a distins de plano între limitele amenzilor prevăzute pentru persoanele fizice și cele prevăzute pentru persoanele juridice, cele din urmă fiind sensibil mai mari față de cele dintâi, iar H.G. nr.922/1995 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor în domeniul îmbunătățirilor funciare s-a referit în art.4 la persoanele juridice vinovate de săvârșirea faptelor contravenționale.

Un exemplu pregnant îl oferă Legea nr.169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr.18/1991, prin care modificându-se art.90, s-a prevăzut că sancțiunile contravenționale pot fi aplicate și persoanelor juridice, dar în cuantum majorat de 10 ori față de cele aplicabile persoanelor fizice.

Legea modificatoare necuprinzând însă nicio dispoziție cu privire la art.5 alin.3 din Legea nr.32/1968 referitor la acțiunea în regres a persoanei juridice împotriva persoanei fizice vinovate, limitele maxime, astfel majorate, ale amenzii pentru persoanele juridice erau, în fapt, aplicabile persoanei fizice.

De altfel, trebuie menționat și faptul că sub legea cadru anterioară persistă și o anumită confuzie între autorul contravenției – persoană fizică și autorul contravenției – persoană juridică. Astfel, Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor (abrogată în prezent) prevedea în art.38 că amenzile contravenționale pot fi aplicate atât persoanelor fizice, cât și persoanelor juridice, părând a reglementa un fel de coautorat al acestora în săvârșirea contravenției. O dispoziție similară a fost inserată în O.U.G. nr. 60/2001 privind achizițiile publice (abrogată în prezent), în art.99 alin.2.

În O.G. nr.47/2000 privind stabilirea unor măsuri de protecție a monumentelor istorice care fac parte din Lista patrimoniului mondial s-a distins însă între persoana fizică și cea juridică, prevăzându-se în art.12 alin.3 că sancțiunile contravenționale se aplică persoanelor fizice și persoanelor juridice, după caz, potrivit legii, ceea ce trebuie apreciat ca fiind mai aproape de sensul juridic al răspunderii contravenționale.

Toate aceste observații, pe deplin întemeiate în opinia noastră, sunt acum de domeniul istoriei legislației. Prin art.3 alin.2 al O.G. nr.2/2001 a fost instituită răspunderea contravențională a persoanei juridice.

Una dintre condițiile răspunderii contravenționale a persoanei juridice este existența capacității juridice a acesteia. Conform art. 35 din Decretul nr.. 31/1954: „Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale. Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși. Faptele ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor. Faptele ilicite atrag și răspunderea personală a celui ce le-a săvârșit atât față de persoana juridică, cât și față de cel de-al treilea.”

Persoanele juridice care sunt supuse înregistrărilor în. Registrării au capacitatea de a avea drepturi și obligații de la data înregistrării lor. Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi și obligații, după caz, de la data actului de dispoziție care le înființează, de la data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de legea care reglementează persoana juridică în cauză. Răspunderea contravențională a persoanei juridice este directă și personală, ceea ce înseamnă că eventualul drept de regres al persoanei juridice împotriva presupusului său excede raportului juridic contravențional de conflict.

Dreptul de regres al persoanei juridice împotriva persoanei fizice care este răspunzătoare de comiterea contravenției este exercitabil în temeiul răspunderii civile delictuale. Entitățile fără personalitate juridică nu răspund contravențional.

De exemplu, consiliul local, formele de organizare a unor profesii liberale care nu au personalitate juridică, etc.

Conform art. 3, alin. (2) din O.G. nr.2/2001, persoana juridică răspunde contravențional în cazurile și în condițiile prevăzute de actele normative prin care se stabilesc și se sancționează contravenții. De pildă, potrivit art. 50 alin (2) din O.G. nr.21/1992 privind protecția consumatorilor, sancțiunile contravenționale prevăzute de alin (1) al aceluiași articol se pot aplica și persoanelor juridice.

În practica judiciară, în aplicarea art.26 alin (1) lit. i și a art.26 alin (5) din Legea 50/1991, s-a decis că este nelegală sancționarea instituției în care lucrează funcționarul „responsabil de verificarea documentațiilor care stau la baza emiterii certificatului de urbanism și a autorizațiilor de construire sau de desființare (…)”.

Într-o asemenea situație trebuie sancționat funcționarul în cauză, nu instituția. Răspunderea contravențională a persoanei juridice nu este exclusă de o eventuală răspundere a persoanei fizice, dar nici nu o exclude pe aceasta, astfel că cele două pot coexista cu privire la una și aceeași faptă.

2.2. Subiectul pasiv

Subiectul pasiv al contravenției – victima – Subiectul pasiv al contravenției este persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale vătămate prin contravenție. Astfel spus, subiectul pasiv al contravenției este victima acesteia său persoana vătămată.

Spre deosebire de contravenient, subiectul pasiv nu trebuie să îndeplinească nici o condiție generală, decât aceea de a i se fi cauzat o vătămare materială sau morală prin contravenție. Nu trebuie însă să se confunde, chiar dacă de cele mai multe ori este așa, persoana vătămată prin contravenție cu persoana prejudiciată prin aceasta.

Persoana prejudiciată este cea are a suferit un prejudiciu material sau moral prin contravenție. Această persoană este subiect de drept civil, adică titulatura acțiunii civila ce rezultă din săvârșirea contravenției.

De exemplu, în cazul contravențiilor prevăzute de art.83 din Legea nr.137/1995 privind protecția mediului, subiectul pasiv al contravenției este statul, iar subiectul de drept civil este persoana fizică sau juridică prejudiciată prin activitatea contravențională.

În cazul contravențiilor la care nu identificăm un subiect de drept lezat, altul decât statul, acesta din urmă are calitatea de subiect pasiv al contravenției (de exemplu, în cazul unor fapte contravenționale constând în nesocotirea regulilor de circulație).

Așa cum am precizat, subiectul pasiv al contravenției nu trebuie să îndeplinească condiții generale, dar unele norme de stabilire și sancționare a contravențiilor impun, pentru existența contravenției sau a unei variante calificate a acesteia, ca subiectul pasiv să aibă anumite calități sau însușiri.

De pildă, pentru existența contravenției prevăzută de art. 276 alin.1 lit. c din Codul muncii, subiectul pasiv trebuie să aibă calitatea de salariat.

Așa cum am văzut, subiectul activ al unei contravenții poate fi orice persoană fizică sau juridică (regulă), iar subiect pasiv o persoană fizică, o persoană juridică sau statul. În cazul răspunderii contravenționale, subiectele acestei forme de răspundere administrativă sunt persoanele fizice și juridice.

Sancțiunile contravenționale se aplică persoanelor fizice sau juridice care au săvârșit contravenții. Persoana fizică său persoana juridică sunt socotite subiect pasiv al răspunderii, adică cel asupra căruia se aplică sancțiunea juridică de către subiectul activ.

Subiectul activ al răspunderii contravenționale este, de regulă, o autoritate a administrației publice centrale sau locale, adică fie o autoritate de stat, fie o autoritate a comunității locale. S-a arătat că subiectul activ al răspunderii contravenționale poate fi, în condițiile legii, și o persoană juridică de drept privat, dacă este implicată în realizarea unui serviciu public.

Dacă pe baza fostei reglementări, persoana fizică era, de regulă, subiectul pasiv al contravenției, conform actualei legi-cadru, calitatea de subiect pasiv poate să o aibă și o organizație nestatală sau chiar cu caracter statal, un agent public, în funcție de subiectul nemijlocit al contravenției.

CAPITOLUL III OBIECTUL CONTRAVENȚIEI

3.1. Obiect juridic

Întrucât contravenția este, alături de infracțiune, singura formă de ilicit care aduce atingere unor valori sociale aparținând întregii comunități, obiectul generic al contravenției îl reprezintă relațiile sociale ocrotite de normă de drept contravențional.

Fiecare contravenție are însă și un obiect specific, subsumat celui generic, ce rezultă din textul actului normativ ce o prevede.

De regulă, contravențiile sunt grupate în actele normative potrivite obiectului lor juridic. Și în materia contravențională operează distincția între obiectul juridic și obiectul material. Majoritatea contravențiilor nu au obiect material, fiind fapte de pericol.

Obiectul contravenției îl constituie valorile, relațiile sociale, bunurile sau interesele legitime, apărate prin normele de drept administrativ cărora li se aduce atingere sau sunt puse în pericol de fapta săvârșită. Este valoarea socială și relațiile sociale generate de aceasta, vătămate prin acțiunea sau inacțiunea interzisă de normă contravențională. În cazul contravenției, vătămarea sau periclitarea valorilor sociale, bunurilor, intereselor legitime, în jurul cărora și datorită lor există aceste relații sociale.

Fiecare contravenție, are un obiect specific, ce rezultă din textul actului normativ pe care o prevede. Obiectul contravenției se deosebește de cel al infracțiunii prin aceea că valorile, relațiile sociale, bunurile sau interesele legitime, apărate prin norme de drept administrativ au o importanță socială mai redusă, ele fiind legate de activitatea organelor ce realizează administrația publică în anumite domenii de activitate sau privesc unele raporturi sociale de o rezonanță mai redusă, pe când obiectul infracțiunii vizează valorile fundamentale ale statului.

Spre exemplu, infracțiunea constând în deținerea ilegală a unei arme de foc are ca obiect relațiile sociale care apără viața și integritatea oamenilor, persoanelor, ordinea și liniștea publică deci valori fundamentale ale societății, pe când contravenția constând în neprezentarea titularului permisului de armă de vânătoare pentru a i se aplica viza anuală de către poliție, are ca obiect relațiile sociale privind evidența armelor și munițiilor.

Dreptul contravențional ocrotește relațiile sociale importante care nu sunt protejate de legea penală. Obiectul contravenției este o entitate preexistentă săvârșirii acesteia, deoarece are ființă anterioară actului de conduită, ceea ce înseamnă că obiectul trebuie să existe. De exemplu, lipsa obiectului de la locul unde credea făptuitorul că se află are ca efect rămânerea faptei în stadiul de tentativă.

Cunoașterea exactă a obiectului contravenției este importantă din perspectiva încadrării juridice a faptei ce constituie contravenție, în special în cazul unor norme contravenționale asemănătoare.

3.2. Obiect material

Obiectul material al contravenției nu se confundă cu instrumentele sau mijloacele materiale cu ajutorul cărora a fost comisă contravenția și nici cu lucrurile produse prin contravenție. Valorile sociale ce formează obiectul contravenției pot fi vătămate în cele mai diverse forme.

Astfel, în cazul valorilor sociale neexprimate fizic, vătămarea constă într-o stare de tulburare a relațiilor sociale privind aceste valori, iar în cazul valorilor sociale ce au aspect material, vătămarea poate consta fie într-o lezare fizică, fie numai într-o stare de periclitare a acestora.

Obiectul juridic al contravenției este reprezentat de valoarea socială ocrotită și relațiile sociale generate de aceste. Obiectul material al contravenției este entitatea fizică împotriva căreia este îndreptat elementul material al contravenției.

De exemplu, în cazul contravenției de construire fără autorizație, obiectul material îl constituie edificiul realizat de către contravenient. Important este de menționat că numai obiectul juridic este o condiție preexistentă, generală a contravenției, în timp ce obiectul material este o condiție specifică numai anumitor contravenții.

Au obiect material numai contravențiile ce vizează valori sociale exprimate fizic sau care au și un aspect fizic.

De exemplu, nu au obiect material contravențiile referitoare la circulația pe drumurile publice. În unele cazuri, se poate spune că obiectul material rezidă în obiectul său persoana împotriva căreia este orientat elementul material al contravenției. Majoritatea contravențiilor nu au obiect material.

În cazul contravențiilor ce au obiect material, acesta trebuie cercetat pentru a se constata urmările pe care acțiunea sau inacțiunea le-a produs.

Pe de altă parte, în cazul contravențiilor cu obiect material trebuie să verifice existența și starea acestuia la momentul săvârșirii faptei, deoarece dacă obiectul nu există fizic la acel moment, fapta se situează în afara dreptului contravențional, iar dacă acesta suferise deja o vătămare fizică, fapta va fi apreciată prin luarea în considerare a acestei vătămări.

Majoritatea contravențiilor, au un singur obiect juridic, excepție făcând contravențiile complexe care pot avea două sau mai multe obiecte juridice specifice. Obiectul juridic complex este specia de obiect al contravenției ce cuprinde două sau mai multe obiecte juridice specifice reunite. Dintre aceste obiecte unul este principal, iar celălalt sau celelalte sau secundare. Calificarea unui obiect juridic ca fiind principal sau secundar se face ținând seama de obiectul juridic generic al contravenției respective.

Plângerea contravențională, admisa având ca obiect anulare proces verbal de contravenție.

Prin cererea înregistrată sub nr.728/313/16.04.2007, petentul R.L.E. a solicitat anularea procesului verbal de contravenție seria AY nr.2882120 încheiat la data de 18.03.2007 de Postul de Poliție Tâmna, în contradictoriu cu intimata I.P.J. Mehedinți. În motivarea plângerii, petentul a susținut, pe de o parte, ca procesul verbal mai sus menționat este întocmit fără respectarea condițiilor prevăzute de OG nr.2/2001 iar pe de altă parte, că nu a circulat cu viteza reținută.La data de 10 mai 2007 s-a înregistrat sub nr.906/313/2007aceeasi plângere contravențională a petentului, plângere trimisă de IPJ Mehedinți. Prin încheierea de ședința din 15 iunie 2007 instantă, constatând îndeplinite condițiile art.164 C.pr. civ., a dispus conexarea celor două dosare.La dosarul cauzei s-au depus: procesul verbal de contravenție în litigiu, adresa nr.5235/28.06.2007 emisă de IPJ Mehedinți, adresa nr.78549/12.07.2007emisa de IPJ Mehedinți. Petentul a solicitat în dovedirea plângerii proba cu martorul Ilie Ionuț Claudiu. Martorul a fost audiat nemijlocit, depoziția sa fiind atașata dosarului cauzei. În soluționarea cauzei, instanța a dispus efectuarea unei adrese către I.P.J. Mehedinți pentru a comunica dispoziția inspectorului general al Inspectoratului General al Poliției Romane prin care agentul Martin Cristina Alina a dobândit calitatea de agent de poliție specializat al Poliției Rutiere, atestatul prin care agentul Martin Cristina Alina a dobândit calitatea de operator calificat și instruit pentru utilizarea cinemometrelor conform reglementarilor în vigoare, certificatul de verificare metrologică a cinemometrului cu care a fost depistat petentul, buletinul de verificare metrologică în termen de valabilitate și dovada că a fost efectuată autosetarea cinemometrului răspunzându-se cu adresele nr.78552/30.07.2007. Intimata IPJ Mehedinți a răspuns solicitării instanței prin adresa nr.5235/28.06.2007, la care a atașat buletinul de verificare metrologică al aparatului radar. Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține că plângerea formulată de petent este întemeiată, urmând să fie admisă pentru următoarele motive:

Prin procesul verbal de contravenție seria AY nr.2882120 încheiat la data de 18.03.2007 de Postul de Poliție Tâmna, petentul R.L.E. a fost sancționat contravențional cu suma de 351 lei, reținându-se ca la data de 18.03.2007, petentul a condus autoturismul marca "VOLKSWAGEN" cu nr.de înmatriculare DJ.11. YIY pe DN 6 în dreptul localității Tâmna cu viteza de 107Km/h, fapta sa constituind contravenția prev. de art. 102 alin.3 lit. e din OUG 195/2002. Dreptul la judecarea cauzei în mod echitabil este al doilea element cuprins de art.6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pentru a fi echitabil, procesul trebuie să se desfășoare după o procedură contradictorie, cu respectarea dreptului la apărare și al egalității armelor, iar fiecare parte trebuie să dispună de posibilități suficiente, echivalente și adecvate pentru a-și susține poziția asupra problemelor de fapt și drept. Cel mai important dintre principiile rezultate din art.6 al Convenției este acela al egalității armelor. Acest principiu presupune că fiecare parte din proces trebuie să aibă șanse egale de a-și prezenta cauza, inclusiv probele, și să nu fie dezavantajata de partea adversă, În speță, agentul constatator era obligat să întocmească procesul verbal conform anexei 1D și să menționeze cu ce aparat radar a efectuat măsurarea vitezei petentului și pe ce autoturism a fost amplasat. Procedând astfel, instanța nu poate stabili, fără dubiu, dacă viteza petentului a fost măsurată cu aparatul radar al cărui certificat de verificare metrologică a fost depus de către intimat și dacă, pe cale de consecință, cele reținute în procesul verbal de constatare a contravenției corespund adevărului. În consecință, instantă, constatând încălcarea art.6 din Convenție, va admite plângerea și va anula procesul verbal de constatare a contravenției.

CAPITOLUL IV LATURA OBIECTIVĂ

4.1 Contravențiile comise prin acțiune sau omisiune

La fel ca și în cazul infracțiunilor, contravențiile se pot comite fie prin acțiune, fie prin omisiune. Acțiunea constă în realizarea a ceea ce norma contravențională interzice, iar inacțiunea constă în abținerea de a efectua o acțiune pe care legea pretinde a fi îndeplinită, încălcându-se în acest fel o normă operativă. Contravențiile săvârșite prin acțiune sunt contravenții comisive, în timp ce contravențiile săvârșite prin omisiune se numesc contravenții omisive. De asemenea, la fel ca în dreptul penal, putem vorbi de categoria contravențiilor omisive improprii. În măsura în care contravenția are un obiect material, aceasta se consumă în momentul în care este lezat acest obiect, întrucât legea contravențională nu sancționează tentativa la contravenții. De regulă, însă, contravențiile fiind fapte de pericol, se consumă în momentul în care se realizează acțiunea sau inacțiunea sancționată de normă contravențională.

Dacă fapta descrisă în procesul-verbal nu întrunește elementele laturii obiective a unei contravenții, instanța va dispune anularea procesului-verbal contravențional.

Latura obiectivă a contravențiilor este aspectul exterior al acesteia, adică acea parte a contravenției care se poate observa de către ceilalți și constă în acțiunea sau inacțiunea descrisă și interzisă de normă prin care este stabilită contravenția, rezultatul produs și raportul cauzal între acestea.

Jurisprudență

Plângere contravențională. Revizuire. Omisiunea instanței de a se pronunța asupra excepției nulității procesului verbal de constatare și sancționare a contravențiilor.

Plângere contravențională. Revizuire. Omisiunea instanței de a se pronunța asupra excepției nulității procesului verbal de constatare și sancționare a contravențiilor.

Prin cererea înregistrata pe rolul acestei instante sub nr. _ revizuentul _ a formulat în contradictoriu cu intimata _ cerere de revizuire a sentinței civile nr. _, pronunțată de Judecătoria Vaslui în dosarul nr. _, solicitând și suspendarea executării sentinței civile nr. _.

În motivarea cererii revizuentul arata că prin sentința civilă _ Judecătoria Vaslui a respins plângerea sa formulata împotriva procesului-verbal de contravenție seria _, nr. _, întocmit de către _.

Arata revizuentul că instanța a reținut că procesul-verbal este temeinic și legal dar a respins apărările sale, iar instanță de recurs a confirmat sentința Judecătoriei și i-a respins recursul.

Susține petentul ca nici una din cele două instante nu s-a pronunțat asupra excepției nulității absolute, excepție ce a fost invocată la _.

Considera revizuentul ca procesul-verbal este lovit de nulitate absolută raportat la faptul că agentul constatator a reținut în sarcina să mai multe contravenții, deși a fost sancționat pentru o singură contravenție.

Susține revizuentul că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra excepției invocate, motiv pentru care a declarat recurs împotriva sentinței Judecătoriei însa și instanță de recurs a trecut cu vederea acest aspect.

În dovedirea cererii nu au fost depuse acte.

În drept cererea a fost motivata pe dispozițiile art. 322, alin. 2 Cod procedura civilă.

Cererea a fost legal timbrata cu taxa timbru și timbru judiciar.

Pentru cererea de suspendare a sentinței civile nr. _ a fost achitata cauțiunea în cuantum de 500 lei.

La dosarul cauzei a fost atașat dosarul nr. _.

În cauză a fost administrata proba cu înscrisuri.

Analizând actele și lucrările dosarului instanță de judecata retine următoarele:

Prin sentința civilă nr. _, pronunțată de Judecătoria Vaslui în dosarul nr. _, rămasa irevocabila prin respingerea recursului formulat de revizuient, s-a respins plângerea contravențională formulată de petentul _ în contradictoriu cu ___.

Critica petentului vizează nesoluționarea de către ambele instante a excepției nulității absolute a procesului-verbal de contravenție, excepție invocată de petent prin precizările formulate, aflate la filele 32 – 33 dosar nr. __.

În motivarea excepției nulității absolut petentul a arătat ca agentul constatator a reținut în sarcina sa comiterea a doua contravenții deși a fost sancționat doar pentru o singură contravenție. Una dintre contravenții reținută în sarcina petentului este aceea ca a circulat în localitatea _ cu viteza de 111 Km/h iar cea de a doua contravenție reținută în sarcina sa este aceea ca petentul a circulat în afara localității cu viteza de 148 km/h, iar pe raza localității __

Arata petentul ca pentru fiecare contravenție reținută în sarcina sa, sistemul de sancționare este diferit iar agentul constatator nu a individualizat fiecare contravenție în parte.

„Excepția” de nulitate a procesului-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nu constituie o excepție propriu-zisă de natură să conducă la respingerea acțiunii sau la întârzierea judecății. Aspectele sesizate de către petent nu privesc desfășurarea judecații cauzei și nici nu constituie impedimente în analizarea procesului-verbal de contravenție ci vizează chiar legalitatea procesului-verbal ce presupune examinarea în fond a celor invocate de petent.

Din considerentele sentinței civile nr. _ rezulta fără dubiu că instanța de judecată a analizat motivele de nelegalitate invocate de către petent: „retine instanța faptul că petentul a depășit de mai multe ori viteza legală, atât în localitate cât și în afara localității, fapt consemnat în procesul-verbal de contravenție nu înseamnă că s-au săvârșit mai multe fapte contravenționale ci una singură, textul de lege – art. 102, alin. 3 – nefăcând deosebire între depășirea vitezei în localitate sau în afara localității”.

Având în vedere aceste considerente, văzând neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. art. 322, alin. 2 Cod procedura civilă, instanță de judecata va respinge cererea de revizuire.

Prin respingerea capătului principal, urmează a fi respins ca rămas fără obiect capătul de cerere vizând suspendarea executării.

4.2. Elementele laturii obiective a contravenție

Latura obiectivă a contravenției este alcătuită din mai multe elemente. Elementele oricărui act de conduită sunt: elementul material, urmarea imediată și raportul de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată. Latura obiectivă mai poate fi denumită latura fizică, perioada externă, conținutul constitutiv obiectiv sau aspectul fizic. Perioada externă a convenției se poate realiza în întregime, poate rămâne în stare de tentativă sau numai în faza actelor preparatorii.

Una dintre componentele aspectului obiectiv al contravenției este acțiunea sau inacțiunea interzisă de normă ce prevede contravenția.

Descrierea activității interzise este făcută de normă contravențională printr-o expresie care poartă denumirea de verbum regens. Acțiunea sau inacțiunea se poate realiza prin acte materiale, prin cuvinte sau în scris.

În conținutul anumitor contravenții, legiuitorul prevede două sau mai multe modalități normative de producere a faptei, care pot forma alternativ conținutul obiectiv al aceleiași contravenții.

În aceste cazuri, realizarea elementului material, în una sau mai multe dintre modalitățile alternative, nu influențează unitatea contravențională, ci numai, eventual individualizarea răspunderii contravenționale.

Nu se confundă, însă, contravențiile ce au mai multe modalități normative, cu cele complexe, care au un element material plural.

În cazul contravențiilor complexe, elementul material este alcătuit din două sau mai multe acțiuni sau inacțiuni, lipsa uneia având ca efect excluderea existenței contravenției complexe.

Acțiunea este o activitate a unei persoane prin care aceasta face ceea ce este interzis de legea contravențională.

Inacțiunea este activitatea unei persoane, care nu face ceea ce legea contravențională o obligă să facă.

Contravențiile al căror verbum regens obligă destinatarul să nu aibe o anumită conduită se numesc contravenții comisive, deoarece cel obligat desfășoară o activitate oprită de lege, iar contravențiile al căror verbum regens obligă destinatarul să iasă din pasivitate și să îndeplinească o anumită activitate sunt denumite contravenții omisive.

În cazul unor contravenții, legiuitorul impune ca acțiunea sau inacțiunea să întrunească unele cerințe, în lipsa cărora fapta nu este contravenție.

Atașarea cerințelor esențiale elementului material poate privi comiterea faptei într-un anumit loc, într-un anumit timp, prin anumite mijloace, etc.

Cerințele esențiale sunt, de fapt, condiții ale elementelor constitutive obiective, fără de care actul de conduită nu poate realiza conținutul juridic al contravenției.

Dacă instanța constată că acțiunea sau inacțiunea descrisă de normă contravențională nu a fost efectuată, va anula actul constatator pentru lipsa elementului legal, care este un element constitutiv al contravenției.

Urmarea imediată este acea componentă a laturii obiective ce constă în consecința pe care acțiunea sau inacțiunea a produs-o valorii sociale împotriva căreia a fost îndreptată. Valoarea socială ocrotită poate fi lezată sau numai periclitată, în funcție de împrejurarea dacă aceasta are sau nu o existență materială.

Rezultatul faptei, component al laturii obiective a conținutului contravenției, este impus atât de realitate, cât și de definiția vinovăției, care trebuie să fie raportată la o anumită consecință sau urmare. Urmarea imediată nu se confundă cu efectele subsecvente ale contravenției.

Urmarea imediată este o componentă a laturii obiective de care depinde ființa contravenției, în timp ce consecințele următoare sunt doar elemente circumstanțiale, cu caracter accidental, care pot fi prezentate sau pot lipsi. Lipsa acestor elemente circumstanțiale va avea ca efect doar excluderea existanței conținutului agravat sau calificat al contravenției.

În cazul contravențiilor pentru care legea pretinde un rezultat fizic, acesta trebuie să se producă deoarece altfel fapta nu va fi contravenție sau va rămâne în stare de tentativă. Aceste contravenții sunt numite și contravenții de rezultat.

În schimb, dacă legea nu impune producerea unui rezultat material, fapta respectivă va fi contravenție fără ca în lumea înconjurătoare să aibă loc o modificare fizică. Aceste contravenții sunt numite contravenții formale sau de pericol.

Determinarea momentului producerii urmării imediate este foarte importantă, întrucât la data survenirii sale contravenția s-a consumat său epuizat. Sunt contravenții la care momentul consumării nu coincide cu cel al epuizării. O asemenea formă de contravenție este contravenția continuă care se epuizează în momentul în care agentul a realizat acțiunea sau inacțiunea și s-a produs ulmarea imediată specifică acelei contravenții.

Apoi, stabilirea momentului producerii rezultatului este importantă pentru incidența sau nu a unor cauze de inexistentă a contravenției. De regulă, data apariției rezultatului este cea în funcție de care se determină incidența unor acte de clemență, aplicarea legii contravenționale în timp și spațiu, incidența instituției minorității, aplicarea instituției prescripției, calcularea unor termene substanțiale, etc.

Legătura de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată este o componentă a laturii obiective ce constă în relația de la cauză la efect ce trebuie să existe între aceste două elemente ale laturii obiective.

Deși legiuitorul nu prevede expres acest element în cadrul laturii obiective a conținutului contravenției, existența sa este dedusă din normele de stabilirea și cele de sancționare a contravenției care, mai ales în cazul contravențiilor ce produc vătămări fizice, impun implicit această componentă.

Relația cauzală este acel raport între două fenomene în care unul precede și determină pe celălalt. Primul fenomen poartă de numirea de fenomen-cauză, iar cel de-al doilea este denumit fenomen-efect.

Legătura de cauzalitate nu se confundă cu raportul de independență și nici cu raportul de condiționare.

Raportul de interdependență este acea specie de legătură între două fenomene, ce presupune că unul dintre acestea este dependent de celălalt.

Raportul de condiționare este acea relație între două fenomene, în cadrul căruia unul dintre cele două fenomene, favorizează apariția celuilalt fenomen.

Cu toate că legătura de cauzalitate este un element indispensabil oricărei contravenții, problema stabilirii acesteia apare relevantă pragmatic numai în cazul contravențiilor de rezultat. Legătura de cauzalitate trebuie cercetată numai în cazul faptelor îndreptate împotriva unor valori sociale ce au existența materială, deoarece în cazul contravențiilor ce aduc atingere unor valori sociale neexprimate fizic ea rezultă din săvârșirea faptei.

Stabilirea raportului de cauzalitate în majoritatea cazurilor nu ridică dificultăți, dar sunt unele spețe care pun problema determinării existenței acestuia datorită condițiilor speciale în care sunt săvârșite anumite fapte.

Există raport de cauzalitate chiar dacă între momentul realizării elementului material al conținutului contravenției și data survenirii rezultatului a trecut o perioadă de timp mare, dacă rezultatul se datorează în mod obiectiv acțiunii sau inacțiunii făptuitorului. Indiferent de numărul și diversitatea cauzelor, legătura de cauzalitate trebuie stabilită exclusiv între activitățile de natură umană și rezultatul acestora.

Cauzalitatea în drept se stabilește diferit față de alte domenii ale științei, cum ar fi științele naturii sau filozofia.

În multe spețe cercetarea legăturii de cauzalitate se realizează ușor. Sunt însă, și cazuri atipice, neobișnuite, în privința cărora este foarte greu de stabilit legătura de cauzalitate.

Pe de altă parte, sunt unele cazuri foarte complexe, care solicită mai mult eforturile practicianului pentru determinarea cauzalității.

Aceste situații au determinat formularea mai multor teorii asupra cauzalității doar în măsura în care poate controla activitatea sau utilizează energiile sale în sensul producerii rezultatului antisocial.

Teoria și doctrina au demonstrat că toate concepțiile referitoare la cauzalitate au unele neajunsuri, deoarece nu acoperă întreaga paletă de situații ivite în cazuistică.

De aceea, probabil stabilirea legăturii de cauzalitate este o sarcină a organului care transpune în realitate legea.

Organele implicate în aplicarea legii vor lua în considerare scopul edictării normei juridice încălcate prin fapta ilicită. Practic, până la urmă, stabilirea relației cauzale este o problemă lăsată la înțelepciunea organului care aplică legea.

Deci, latura obiectivă o formează acțiunea sau inacțiunea producătoare a urmărilor socialmente periculoase sau care amenință anumite valori sociale și urmarea imediată sau rezultatul faptei

CAPITOLUL V.LATURA SUBIECTIVĂ – COMPARAȚIE CU PENAL

5.1. ELEMENTE LATURII SUBIECTIVE

5.1.1. Vinovăția

Latura subiectivă se referă la atitudinea psihică a contravenientului față de fapta săvârșită și urmările sale.

Elementul principal al laturii subiective este vinovăția, care constă în poziția contravenientului din punct de vedere al dorinței și voinței sale cu privire la fapta săvârșită și consecințele acesteia.

La majoritatea contravențiilor acest element are forma de intenție, însă la unele fapte putem întâlni și culpă. Aceste forme de vinovăție pot influența gravitatea contravenției, nu însă și existența sa ca atare.

Desigur, este de la sine înțeles că săvârșirea faptei cu intenție prezintă un pericol social mai ridicat decât atunci când aceasta se comite din culpă. Practic, este greu să se stabilească întotdeauna forma de vinovăție cu care a acționat făptuitorul deci legiuitorul nu face nici o diferență între intenție și culpă.

Organul constatator va trebui să țină seama de formă de vinovăție cu care a acționat făptuitorul cu ocazia individualizării și aplicării sancțiunii contravenționale.

Aspectul subiectiv al conduitei contravenționale este desemnat prin termenul de vinovăție.

Potrivit articolului 1 din O.G. nr.2/2001, contravenția este o faptă săvârșită cu vinovăție.

În lipsa vinovăției nu poate exista răspundere contravențională. În concepția reglementării actuale, vinovăția presupune că activitatea ilicită a persoanei să se bazeze pe convingerea acesteia și libertatea sa de deliberare și rezoluție. Ca orice activitate umană, contravenția apare întâi de toate în mintea persoanei care o va săvârși. Într-adevăr, chiar dacă s-a săvârșit o faptă periculoasă social, nu este suficient ca aceasta să fie caracterizată contravenție, ci mai trebuie ca ea să fie imputabilă unei persoane, deoarece contravenția nu este o simplă descărcare de energie fizică, ci un act de conduită reprobabil.

Vinovăția contravenientului constă în totalitatea condițiilor cerute de lege referitoare la atitudinea psihică a făptuitorului, pentru că acea faptă să constituie contravenție.

Conținutul contravenției nu este realizat decât, dacă, alături de aspectul obiectiv al contravenției, coexistă și aspectul moral, latura subiectivă a faptei, adică laboratorul unde a fost concepută și hotărâtă săvârșirea contravenției.

Chiar dacă latura subiectivă poate ființa fără latura obiectivă, în lipsa acesteia din urmă rămâne fără niciun efect pe planul dreptului contravențional.

Pe de altă parte, existența obiectivă a unei fapte este nerelevantă contravențional, dacă nu are corespondență morală, pentru că fapta ce constituie contravenție nu este o simplă degajare sau descărcare de energie, ci este o activitate conștientă și voită. Anumite norme contravenționale pretind că latura subiectivă a contravenției să mai cuprindă unele cerințe, respectiv un anumit mobil sau un anume scop.

În toate cazurile în care lipsește vinovăția, o faptă prevăzută de legea contravențională nu poate fi considerată contravenție.

Vinovăția este atitudinea psihică a persoanei ce comite fapta contravențională, care se manifestă fără constrângere pe planul relațiilor sociale, de prevedere a rezultatului faptei sale ori de posibilitatea reprezentării acestuia.

Pentru ca o faptă să fie contravenție nu este suficientă săvârșirea acesteia, chiar dacă este prevăzută de legea contravențională, ci mai trebuie realizată o cerință, respectiv că făptuitorul să fi avut la momentul săvârșirii faptei reprezentarea conduitei sale și a rezultatului produs de fapta sa.

Altfel, oricât de reprobabil ar fi gândul unei persoane, dacă nu se exteriorizează, rămâne fără relevanță pe planul răspunderii contravenționale. Stabilirea existenței sau în existanței vinovăției făptuitorului presupune cercetarea gândului cu care acesta a săvârșit fapta.

Un făptuitor va fi considerat contravenient numai dacă a comis fapta având reprezentarea că face ceva negativ sau a avut o conduită neglijentă ori ușuratică, în cazurile când legea pretinde subiecților să fie prudenți și chibzuiți.

Întrucât nu se poate pătrunde în mintea persoanei pentru a se putea determina direct care a fost atitudinea acesteia față de elementul material, latura subiectivă a actului de conduită va fi dedusă din examinarea datelor și împrejurărilor cauzei.

Însă, sunt cazuri atipice în care aspectul obiectiv al faptei nu coincide cu cel subiectiv, situație ce face mai complicată operațiunea de stabilire a vinovăției.

În aceste situații, dacă ar fi luate în considerare numai aparențele, s-ar ajunge la erori judiciare. Pentru evitarea acestor neajunsuri, organele competente trebuie, mai întâi, să constate săvârșirea faptei, iar dacă această operațiune va avea un răspuns pozitiv, ele sunt obligate să determine vinovăția făptuitorului. Vinovăția este atitudinea făptuitorului față de elementele laturii obiective.

Elementul moral al contravenției, în cazul celor mai multe contravenții, nu trebuie să îndeplinească nicio cerință specială.

Există unele contravenții în conținutul cărora legiuitorul a prevăzut anumite cerințe pe care elementul moral trebuie să le îndeplinească. Aceste cerințe pot privi fie o finalitate specială urmărită de către făptuitor, fie o anumită motivație a acestuia. Știința dreptului numește finalitatea specială vizată de agent cu termenul scop, iar motivației speciale existente în mintea făptuitorului i-a atribuit termenul mobil.

În cazurile când scopul și mobilul sunt cerințe ale normei de stabilire și sancționare a contravenției, ele capătă calitatea de cerințe ale normei de stabilire și sancționare a contravenției.

Contravenția, ca faptă a omului, cuprinde și alte elemente subiective, cum ar fi motivul sau scopul Faptele omului sunt determinate în general de anumite necesități, dorințe, interese, emoții, sentimente, pasiuni, care, în anumite situații, devin adevărate motive sau mobiluri ale faptei ilicite.

5.1.2. Mobilul și scopul

Mobilul este o condiție accidentală a elementului moral al contravenției, ce constă în cauza psihică a actului de conduită. Nicio activitatea umană, dacă provine de la o persoană cu discernământ, nu este efectuată fără o cauză internă, fără un impuls interior.

Deși prezent la orice faptă, cu excepția celor comise de iresponsabili, mobilul nu face parte decât rar din conținutul contravenției.

Dar o corectă individualizare a răspunderii și a sancțiunilor contravenționale presupune analiza persoanei contravenientului și, implicit, a mobilurilor care au stat la geneza săvârșirii faptei sale.

Mobilul nu trebuie ignorat din analiza personalității contravenientului, deoarece s-ar ajunge la consacrarea unui drept contravențional abstract.

Legea poate atribui mai multe funcții mobilului contravenției, respectiv de condiție esențială, de condiție circumstanțială sau de circumstanță.

De multe ori, printr-o faptă ilicită se urmărește un scop, care devine călăuză a întregii atitudini a contravenientului.

Scopul contravenției este o condiție accidentală a vinovăției ce constă în obiectivul actului de conduită. De regulă, finalitatea contravenientului este de a produce o anumită schimbare în lumea înconjurătoare.

Obiectivele contravenientelor pot fi însă și de natură morală, situații în care nu are loc nicio mutație în realitatea obiectivă.

Ca și mobilul, scopul apare numai accidental în conținutul unor contravenții. Deși este strâns legat de mobil, scopul nu se confundă cu acesta, pentru că în timp ce mobilul este de regulă, irațional, scopul este factorul psihic conștient și rațional, care constă în reprezentarea de către subiect a obiectivului pe care îl urmărește prin realizarea actului.

Scopul poate fi imediat și final (mediat). Scopul imediat al contravenției este finalitatea vizată de făptuitor în raport de normă contravențională, care nu este decât o etapă pentru realizarea scopului imediat.

Scopul final este obiectivul urmărit, cel mai îndepărtat în timp, și care dă satisfacție impulsului ce a determinat săvârșirea contravenției. La fel ca și mobilul, scopul trebuie luat în considerare cu prilejul individualizării răspunderii contravenționale și a sancțiunilor de drept contravențional.

Vinovăția făptuitorului poate avea grade diferite de intensitate, legiuitorul penal a reglementat două forme și patru modalități ale acesteia, respectiv intenția și culpă.

Alături de formele reglementate, doctrina susține existența unei a treia forme de vinovăție, dedusă din anumite norme de stabilire și sancționare a contravențiilor, și anume intenția depășită. Toate aceste forme pot fi preluate și de către dreptul contravențional.

Atenția acordată formelor și modalităților vinovăției se datorează în primul rând, împrejurării că trebuie delimitată zona unde încetează vinovăția de ce a fortuitului.

În al doilea rând, se impune departajarea elementului moral al contravenției de anumite cauze care-l exclud., cum ar fi: minoritatea, eroarea de fapt, iresponsabilitatea, beția etc. Nu în ultimul rând, sunt unele contravenții la care elementul subiectiv trebuie să îmbrace forma intenției, determinată de scop.

Intenția este o formă a vinovăției ce constă în atitudinea făptuitorului de a prevedea rezultatul faptei sale, pe care îl urmărește sau îl acceptă.

Intenția presupune că făptuitorul să-și dea seama de efectele pe care le cauzează elementul material și urmărește aceste consecințe sau numai acceptă eventualitatea survenirii lor.

Din definiția intenției reiese că aceasta poate avea două modalități: intenția directă și intenția indirectă. Intenția directă este când făptuitorul urmărește producerea rezultatului și cea indirectă când făptuitorul acceptă eventualitatea survenirii rezultatului.

Din punct de vedere cantitativ, intenția poate fi premeditată, repentină sau afectivă și obișnuită sau simplă. Când făptuitorul comite faptă cu detașare psihică și după o prealabilă pregătire a acesteia, intenția este premeditată.

Intenția este când făptuitorul ia decizia spontană de a comite fapta deoarece se află sub influența unei tulburări sau a unei emoții puternice.

Provocarea este o specie de intenție repentină. Intenția este obișnuită atunci când făptuitorul comite fapta netulburat și nestăpânit de emoție, dar fără o pregătire a comiterii acesteia.

În funcție de existența sau nu a unui scop, în norma de incriminare, intenția este simplă și calificată. Intenția este simplă atunci când agentul prevede și urmărește survenirea rezultatului, fără ca norma de incriminare să vizeze existența unui anumit scop.

Intenția calificată există când făptuitorul dorește producerea rezultatului în vederea realizării unei anumite finalități înscrise în norma ce prevede contravenția.

În raport de momentul reprezentării, intenția este inițială și supravenită. Intenția este inițială când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale de la început și intenția este supravenită dacă reprezentarea urmării a apărut pe parcursul săvârșirii faptei.

În funcție de numărul faptelor pe care urmează să le comită făptuitorul, intenția este: unică și complexă.

O altă formă a vinovăției este culpa, ce constă în atitudinea făptuitorului de prevedere a rezultatului faptei fără ca acesta să-l urmărească, apreciind nefondat că acesta nu se va produce, ori de neprevedere a rezultatului faptei, deși trebuia să-l prevadă.

În cazul culpei, făptuitorul trebuie să fie conștient de împrejurarea că prin efectuarea acțiunii sau inacțiunii sale există un risc substanțial și nejustificat al apariției unor vătămări ale valorilor sociale.

Riscul ivirii rezultatului poate fi prefigurat, dar neacceptat, sau poate fi reprezentat, deși făptuitorul avea această obligație.

Culpa are două modalități normative: culpa cu prevedere și culpa simplă. Culpa cu prevedere este o modalitate a culpei ce constă în atitudinea făptuitorului de a prevedea rezultatul faptei sale, pe care nu-l urmărește, socotind fără temei că el nu se va produce.

În cazul culpei cu prevedere, delicventul percepe riscul, dar îl ignoră.

Culpa simplă este acea modalitate a culpei ce constă în în atitudinea făptuitorului de a nu prevedea rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă.

Această modalitate a culpei este aplicabilă, de regulă, în cazul persoanelor care desfășoară anumite activități reglementate, iar datorită neatenției celor care le desfășoară, activitățile respective cauzează anumite rezultate periculoase.

Ultima formă a vinovăției, o reprezintă praeterintenția sau intenția depășită. Praeterintenția este o formă de vinovăție ce cuprinde în conținutul său atât intenția cât și culpă. Intenția depășită este singura formă de vinovăție nereglementată în general, dar legiuitorul face aplicații ale acesteia în cazul anumitor contravenții.

În cazul praeterintenție, făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, îl urmărește sau îl acceptă, dar peste acest rezultat se produce un alt rezultat mai grav, pe care, deși l-a prevăzut, nu l-a acceptat sau pe care nu l-a prevăzut, deși trebuia și putea să îl prevadă.

În unele opinii, se susține că praereintenția poate reuni numai intenția și culpa simplă. Această opinie nu se regăsește în practică instanței supreme, fiind contestată de unii autori.

5.2. Elemente care exclude răspunderea contravențională

În cadrul relațiilor sociale se pot ivi anumite situații de conflict, care, uneori îmbracă forme destul de grave. În asemena situații, persoana care consideră că interesele și drepturile sale legitime sunt pe nedrept lezate sau puse în pericol, simte instinctiv pornirea de a răspunde la violență prin diferite forme de autoapărare.

În statul de drept, interesele ordinii juridice interzic justiția privată, impunând ca orice situație să se rezolve numai de către organele statului abilitate în acest sens.

Deci, nimănui nu-i este îngăduit să-și facă singur dreptate recurgând la acte și procedee contrare ordinii de drept pentru a-și apăra drepturile și interesele legitime lezate prin acțiunea altei persoane.

Expresia „legitimă apărare” în înțelesul obișnuit are semnificația situației în care, fiind ținta unei agresiuni, o persoană are dreptul să riposteze pentru a se apăra.

Într-un atare caz, riposta în apărare este legitimă, corespunzând sentimentului general de dreptate și siguranță personală.

În înțelesul tehnic, potrivit legii, poate invoca stare de legitimă apărare persoana care comite o contravenție pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public, atac ce pune în pericol grav persoană sau drepturile celui atacat ori interesul public.

Spre exemplu, este în legitimă apărare o persoană agresată, care în timpul nopții, tulbură liniștea publică prin strigăte de ajutor. De asemenea, se află în legitimă apărare o persoană care aruncă asupra unui agresor substanțe iritante lacrimogene.

Deși, de regulă, nimeni nu-și poate face singur dreptate, totuși legiuitorul permite, în cazul unor situații excepționale, ca persoanele fizice să înlăture orice atac care pune în pericol valorile sociale referitoare la viața persoanei, integritatea sa corporală, sănătatea sa, ori la interesele publice. Săvârșirea unor fapte în stare de legitimă apărare nu a fost niciodată sancționată, în decursul istoriei, deoarece o asemenea faptă nu reprezintă altceva decât înlăturarea unei agresiuni ce vizează valori sociale importante.

Nu poate fi sancționată o conduită care nu prezintă pericol sau care, dimpotrivă, prezintă utilitate social.

Legitima apărare este o ripostă la un atac îndreptat împotriva celor mai importante valori sociale, ripostă determinată de nevoia apărării acestor valori. Fapta săvârșită în stare de legitimă apărare nu este contravenție.

Codul penal reglementează detailat toate condițiile în care fapta prevăzută de normă de lege este caracterizată ca fiind săvârșită în stare de legitimă apărare.

Condițiile legitimei apărări au menirea de a împiedica subiectivismul, arbitrariului sau abuzul organelor competente ori al destinatarilor legii penale.

Din prevederile art.44 ale Codului penal reiese că, pentru existența legitimei apărări, trebuie îndeplinite două categorii de condiții: condiții referitoare la atac și condiții referitoare la apărare.

Condițiile atacului sunt: să fie material, direct, imediat și injust, să fie îndreptat contra drepturilor unei persoane sau unui interes general, să pună în pericol drepturile vizate sau interesul general. Condițiile atacului sunt: să fie necesar, să fie orientat împotriva agresorului, să fie proporțională cu gravitatea pericolului, să îmbrace forma unei fapte prevăzute de legea penală.

Atacul

Atacul poate fi definit ca o activitate ofensivă violentă a unei persoane fizice îndreptată spre valorile sociale ocrotite de legea contravențională. Numai omul poate declanșă un atac, ceea ce înseamnă că animalele sau alte entități nu pot determina agresiuni, care să dea dreptul la o apărare legitimă.

În acest caz, se are în vedere numai reacția neinfluențată, liberă, a animalelor, deoarece dacă omul folosește animalul ca pe un instrument nu mai vorbim de fapta animalului, ci de fapta omului. Există atac și în cazul în care două persoane au impresia reciprocă și concomitentă că sunt agresate una de către cealaltă.

În acest caz, riposta fiecăreia dintre cele persoane este justificată, dar legitimă apărare intră în conexitate cu eroarea de fapt. Există atac chiar dacă acesta provine de la persoana care inițial a fost victimă, în situația în care riposta victimei originare are loc după consumarea atacului ce a vizat-o.

Atacul este material când se îndreaptă împotriva aspectului fizic al valorii sociale.

Legitima apărare este incidentă numai în cazul faptelor îndreptate împotriva unor valori sociale care pot fi lezate prin acte fizice, întrucât doar aceste valori sociale pot fi atacate material.

Faptele săvârșite în scris, prin gesturi, sau verbal cu toate că insuflă în multe cazuri temeri sau afectează demnitatea persoanei nu pot îmbrăca de regulă, forma unui atac în sensul legii penale.

În cazuri speciale, insulta poate să se concretizeze și într-o agresiune ce justifică o ripostă pe căi de fapt.

De exemplu, se obiectivizează prin anumite gesturi cum ar fi scuipături, aruncarea cu diverse lichide, etc.

Dacă o persoană reacționează la atacuri imateriale, săvârșind o faptă prevăzută de legea penală, în funcție de datele și împrejurările ripostei, ea va putea beneficia de efectele unor circumstanțe atenuante.

Atacul este material și atunci când agresorul își orientează energia fizică împotriva bunurilor unei persoane, fie prin punerea în executare a hotărârii de a le distruge, fie prin acțiunea de trecere în stăpânirea sa. Relațiile dușmănoase dintre agresor și victimă nu constituie un atac împotriva primului.

De asemenea, un conflict verbal nu poate dă dreptul la o ripostă ce ar punea în pericol viața victimei. În toate cazurile, atacul nu poate fi material dacă se concretizează prin cuvinte sau în scris.

Atacul este direct când se îndreaptă asupra unei valori sociale, chiar dacă nu are un contact fizic cu valoarea socială împotriva căreia este orientat. Atacul nu este direct dacă între victimă și agresor se află un obstacol material, care a împiedicat victima să acționeze și să pericliteze viața persoanei care a ripostat.

Condiția analizată presupune existența unei relații cauzale între agresiune și pericol, iar nu neapărat contactul fizic între actele ofensive violente ale agresorului și valoarea periclitată.

Când este imitent sau actual, atacul este imediat. După gradul său de realizare poate fi: eventual, viitor, iminent, actual și consumat. Dintre aceste cinci forme, numai a treia și a patra sunt vizate de lege. Atacul are caracter eventual dacă nu este sigur că se va declanșa, adică are un caracter nesigur în ceea ce o privește.

Când atacul este îndepărtat, atunci se poate numi atac viitor. Un asemenea atac nu este luat în considerare pentru că lipsește relația de cauzalitate dintre agresiune și pericol. Până la momentul iminenței urmează să mai aibă loc și alte descărcări de energie.

Dacă durata de timp până la declanșarea este aproape imperceptibilă și atacul este pe cale să apară, atacul este iminent.

Îndepărtarea în timp și spațiu a unui atac declanșat nu acordă dreptul la o ripostă legitimă cât timp pericolul nu este iminent, deoarece un atac iminent, dar lipsit de un pericol identic, nu primejduiește valoarea socială vizată.

Atacul este actual când a început și se desfășoară, dar și în acest caz trebuie realizată cerința iminenței sau existenței pericolului.

Atacul este consumat în momentul când a încetat și nu mai există iminența reluării acestuia de către agresor.

Atacul nu mai este actual sau iminent dacă agresorul a fost dezarmat definitiv. De asemenea, atacul nu este iminent dacă nu era pe cale să se producă.

În toate cazurile, cât timp nu a existat un atac efectiv din partea victimei, care să întrunească cerințele prevăzute de lege, nu se poate reține că fapta a fost săvârșită în legitimă apărare, pentru că atacul nu era iminent.

În concluzie, un atac eventual, un atac viitor, sau un atac consumat nu dau dreptul la ripostă, deoarece în cazul atacului eventual, pericolul nu este sigur că va surveni, în cazul atacului viitor acesta nu crează un pericol iminent, iar în ipoteza agresiunii consumate valoarea socială nu mai este pusă în pericol.

Dacă atacul a luat sfârșit, riposta nu mai poate avea loc, pentru că ea ar realiza conținutul unei răzbunări, care își pierde caracterul de apărare, deoarece se transformă într-o agresiune.

Atacul este injust când se efectuează împotriva legii. Injustețea atacului poate îmbrăca haina infracțiunii sau cea a altor forme de ilicit.

Atacul nu este injust dacă agresiunea are loc în cadrul unui joc sportiv ce se desfășoară potrivit regulilor sale de desfășurare sau când organele statului intervin pentru restabilirea ordinii și a liniștii publice, respectând toate condițiile legale necesare unei asemenea intervenții.

Atacul unui iresponsabil este un atac ce nu poate fi calificat ca fiind injust. Dacă totuși cel ce ripostează nu cunoaște starea de iresponsabilitate, legitima apărare va fi incidentă, dar în concurs cu eroarea de fapt.

În situația inversă, când o persoană iresponsabilă respinge un atac provenit de la o persoană responsabilă, riposta primei persoane nu este în legitimă apărare, ci în stare de iresponsabilitate deoarece acesteia îi lipsește voința de a se apăra.

În stare de necesitate se va afla și cel care va reacționa la un atac ce emană de la o persoană aflată sub incidența celorlalte cauze ce determină inexistența contravenției, deoarece în atare situații atacul nu poate fi apreciat ilicit.

Agresiunea exercitată de o persoană pentru a imobiliza un infractor, în cazul infracțiunilor flagrante, este o activitate permisă de lege.

O altă condiție a atacului este să fie îndreptat împotriva unei persoane, drepturile acesteia sau împotriva unui interes general.

Valorile sociale împotriva cărora este îndreptat atacul sunt cele mai importante: viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, drepturile persoanei ori vreun interes public. Sfera valorilor sociale contra cărora este orientată agresiunea poate fi împărțită în următoarele două categorii: drepturile persoanei fizice și interesele generale.

Persoana fizică este protejată împotriva oricăror atacuri ce privesc dreptul la viață, dreptul la integritate corporală, dreptul la sănătate, dreptul la libertate, dreptul la demnitate și drepturile patrimoniale. Legiuitorul a inclus în categoria valorilor sociale ce pot fi lezate de atac întreg catalogul drepturilor subiective și al intereselor publice.

Deși orice drept ar putea forma ținta unei agresiuni, totuși, datorită obiectului specific al unor drepturi, unele sunt de principiu excluse din sfera atacului, pentru că ocrotirea lor se poate realiza prin alte modalități decât prin utilizarea mijloacelor particulare de ripostă, pentru rațiunea că reacția privată este o excepție de la principiul conform căruia aceasta trebuie realizată de stat prin organele sale. Dacă atacul agresorului vizează bunuri neimportante, nu se poate riposta în legitimă apărare prin comiterea unei fapte îndreptate împotriva agresorului. Nu poate fi vorba de interes public dacă fapta agresorului viza furtul unor bunuri publice obișnuite.

Ultima condiție a atacului, este să pună în pericol grav drepturile persoanei sau interesul general. Cu toate că orice drept subiectiv său interes public pot fi agresate, nu orice atac le pune într-un pericol grav care să legitimeze o ripostă pe căi de fapt.

Nu orice pericol justifică o reacție prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea contravențională, ci numai un pericol grav.

Gravitatea pericolului se apreciază în raport cu valoarea primejduită, de persoana făptuitorului și de împrejurările cauzei. Pericolul este grav dacă este de natură să producă o vătămare iremediabilă sau greu de înlăturat, dacă pericolul nu ar fi fost oprit. În lipsa unui pericol grav, agresorul inițial nu este îndreptățit la o ripostă de natură să pericliteze viața victimei.

După cele amintite mai sus, pericolul trebuie să fie iminent sau actual, ceea ce înseamnă că un pericol eventual, viitor sau consumat nu poate justifica o ripostă.

În toate cazurile, împrejurările ce sunt luate în considerare la aprecierea pericolului sunt cele contemporane existenței pericolului.

Cerința gravității pericolului nu este necesară printre condițiile legitimei apărări, întrucât este imposibil de cântărit gravitatea consecinței pe care pericolul ar fi produs-o, dacă aceasta nu a survenit Această dificultate are ca efect soluții eronate și arbitrarii, dar condiția gravității pericolului este și inutilă, cât timp legea pretinde respectarea proporției între reacție și pericol.

Apărarea

Apărarea folosită pentru a înlătura un atac care întrunește condițiile analizate anterior se materializează sub forma unei reacții firești contrar unei agresiuni ce periclitează valorile sociale.

Prin urmare, apărarea în cazul legitimei apărări este o faptă prevăzută de legea contravențională prin care o persoană anihilează un atac material, direct, imediat, injust și periculos, orientat împotriva drepturilor unei persoane sau a interesului general.

Ripostă poate lua forma oricărei fapte prevăzute de legea contravențională, indiferent de încadrarea juridică a acesteia.

Reacția poate fi individuală sau colectivă și poate proveni de la victimă sau orice altă persoană, interesată sau nu.

Pentru a fi legitimă, reacția la atac, adică apărarea, trebuie să respecte unele condiții analizate în următoarele rânduri.

Apărarea trebuie să fie necesară pentru înlăturarea atacului și ea devine necesară când se impune față de natură și condițiile atacului, adică este o reacție firească și proporțională cu natura agresiunii.

Condiția necesității apărării pentru înlăturarea atacului este una care trebuie analizată în concreto pentru că intensitatea apărării este privită în raport cu gravitatea atacului. Apărarea este necesară și în cazurile în care cel agresat putea să evite agresiunea prin alt mijloc, deoarece ex post este de multe ori greu sau imposibil de stabilit dacă victima atacului putea sau nu să-l evite.

În cazurile în care atacul putea fi evitat și acest lucru se poate stabili cu certitudine, apărarea este necesară, deoarece curajul, demnitatea și solidaritatea socială sunt virtuți care imprimă ripostei caracter necesar. A accepta contrariul ar însemna să admitem umilința, lașitatea sau egoismul.

Pe de altă parte, fugă nu se confundă cu retragerea demnă din fața agresiunii. Necesitatea se apreciază în raport cu valoarea socială vizată, intensitatea actului, caracterul imediat al atacului, locul atacului, timpul atacului și persoana făptuitorului.

Așadar, apărarea este necesară chiar dacă victima avea și altă cale de a înlătura atacul. Astfel spus, victima unei agresiuni ce realizează cerințele legii are dreptul să înfrunte pericolul determinat de atac. În cazul faptelor comise în domiciliul persoanei, legiuitorul a instituit o prezumție de existență a legitimei apărări sub toate condițiile sale, inclusiv condiția necesității.

Conceptul de necesitate, în cazul legitimei apărări, se desprinde sub realizarea condițiilor instituite de lege referitoare la pericolul atacului, în timp ce, la starea de necesitate, necesitatea este pretinsă de inevitabilitatea îndepărtării pericolului.

Ripostă victimei sau a terțului care acționează pentru apărarea victimei, nu-și pierde caracterul necesar nici în cazurile în care mijloacele acestora sunt insuficiente pentru a îndepărta agresiunea.

În cazul legitimei apărări, riposta nu trebuie să fie indispensabilă. Activitatea de apărare poate fi exercitată de către victimă sau orice altă persoană care dorește să intervină în sprijinul victimei și independent de existența sau nu a vreunei legături, de orice natură, între victimă și terța persoană.

De altfel, în cazul apărării interesului general, întotdeauna riposta pornește de la o terță persoană. Terțul poate să intervină, chiar dacă victima nu-i cere ajutorul, inclusiv în cazul în care victima n-ar dori acest lucru.

Uneori, ca urmare a ripostei, cel care sare în ajutorul victimei sau pentru apărarea interesului public poate ajunge în postura de victimă, caz în care sunt create condițiile unei noi apărări, pe care o poate derula aceasta din urmă sau un terț.

Însă, ca și victimă, terții care efectuează activitatea de apărare trebuie să respecte toate cerințele apărării, inclusiv proporționalitatea ripostei cu agresiunea.

Pentru a se încadra în condițiile cerute, apărarea trebuie să se îndrepte împotriva atacatorului sau a mijloacelor folosite la atac.

Reacția prin care se urmărește anihilarea unei agresiuni trebuie orientată contra agresorului sau mijloacelor folosite ca atare.

Dacă, din eroare, riposta este orientată asupra altei persoane decât atacatorul, legitima apărare intră în concurs cu eroarea de fapt. În acest caz, trebuie îndeplinite atât condițiile legitimei apărări, cât și ale erorii de fapt.

Pe de altă parte, în cazul în care agresiunea provine de la mai multe persoane, riposta poate fi nedeterminată dacă agentul nu are posibilitatea identificării agresorului. În acest caz, legitima apărare este concurentă cu starea de necesitate.

Ripostă făptuitorului nu poate fi îndreptate niciodată împotriva bunurilor agresorului, dacă acestea nu au nici o legătură cu atacul, în sensul că nu au fost utilizate și nici nu urmează a fi folosite de către atacator. Dacă prin reacția asupra bunurilor agresorului nu se urmărește paralizarea atacului și nici nu se putea realiza în concret un asemenea efect, riposta îmbracă arma răzbunării.

Apărarea trebuie să fie proporțională cu gravitatea pericolului și ea presupune existența unui raport de proporționalitate între apărare și atac. Aprecierea proporționalității apărării cu gravitatea atacului se face printr-o echivalare relativă.

Cântărirea proporției se face cu luarea în calcul a tuturor datelor și împrejurărilor cauzei, dându-se pondere diferită unora dintre ele comparativ cu altele.

De pildă, derularea atacului pe timp de noapte, existența unui conflict anterior între părți, disproporția de forțe între agresor și victimă, etc, relativizează condiția proporției apărării cu pericolul determinat de atac. Pe de altă parte, proporționalitatea apărării cu efectul posibil al pericolului nu înseamnă asemănarea sau echivalența mijloacelor, pentru că mijloacele în sine nu sunt relevante.

Ceea ce are importanță este efectul utilizării mijloacelor, pentru că cel ce reacționează la un atac, de regulă surprinzător, este prins nepregătit și nu acționează absolut liber. Reacția are loc, așadar, prin folosirea mijloacelor aflate la îndemână și sub stresul atacului.

Cel care ripostează la o agresiune poate să-și aleagă mijloacele cu care se opune atacului, fără că apărarea sa să fie considerată disproporționată.

În esență, evaluarea proporției dintre atac și apărare se face prin măsurarea aproximativă a gravității pericolului și a împrejurărilor în care a avut loc atacul. Pentru existența depășirii limitelor legitimei apărări este necesar ca agentul să reacționeze la un atac care întrunește condițiile necesare și legale, deoarece depășirea înseamnă trecerea peste barierele legitimei apărări.

Mai mult, depășirea limitelor legitimei apărări presupune, pe lângă condițiile atacului și realizarea cerințelor apărării, mai puțin cea referitoare la proporția dintre atac și ripostă. Dacă nu sunt întrunite oricare dintre celelalte condiții, cu excepția condiției proporționalității, nu poate fi vorba de depășirea limitelor legitimei apărări.

În asemenea cazuri poate fi incidentă vreo altă cauză de inexistentă a contravenției, poate fi incidentă provocarea sau pur și simplu riposta rămâne fără nici un efect pe planul existanței contravenției sau al individualizării răspunderii contravenționale.

Prin urmare, excesul de apărare nu se poate concretiza decât din punct de vedere al intensității reacției, iar nu și prin alte modalități, cum ar fi riposta întârziată sau prematură.

Dacă riposta este exagerată, adică depășește limitele comparabile cu efectele agresiunii, apărarea devine și ea un atac ce acordă dreptul la o reacție legitimă.

Acest lucru este posibil, deoarece persoana care ripostează în mod disproporționat se situează în afara limitelor dreptului la apărare, încălcând legea ceea ce are semnificația unui atac ce legitimează o reacție.

Excesul de apărare este de două feluri: justificat și scuzabil. În cazul excesului justificat de apărare, cel care se apără încalcă regula proporționalității între gravitatea actului și consecințele apărării datorită unei alterări a facultăților sale mintale, survenită pe fondul unei pierderi parțiale a controlului energiei fizice.

Sunt cazuri în care, deși este vorba de o depășire a limitelor legitimei apărări, cel ce ripostează nu este totuși subiect activ al unei contravenții, deoarece excesul de apărare se datorează apariției, în momentul ripostei, a unei stări de iresponsabilitate.

În asemena ipoteze, inexistența contravenției se datorează alterării totale a facultăților mintale ale celui ce reacționează.

Cazuri de exces de apărare, ce determină inexistența contravenției, sunt și acelea în care riposta este disproporționată din cauza reprezentării false, de către agent, a altor date ale realității contemporane momentului reacției.

În aceste cazuri depășirea limitelor legitimei apărări întră în conjuncțiune cu eroarea de fapt.

Excesul de apărare este scuzabil când depășirea proporției dintre apărare și atac nu se datorează temerii sau tulburării făptuitorului. Ripostă este scuzabilă numai dacă se grefează pe o situație de fapt ce întrunește toate condițiile legitimei apărări, mai puțin proporției dintre apărare și atac. Numai excesul justificat este asimilat de legiuitor cu legitima apărare și constituie cauza de inexistență a contravenției.

Excesul este scuzabil, deoarece, riposta este într-o disproporție vădită față de atac, deși sunt întrunite toate condițiile atacului.

Acesta însă nu trebuie confundat cu provocarea, circumstanța atenuantă ce constă în săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă.

Depășirea limitelor legitimei apărări, în mod scuzabil, se diferențiază de provocare prin aceea că se grefează pe existența tuturor condițiilor de aplicare a legitimei apărări, cu excepția condiției proporției, și lipsa tulburării sau temerii, în timp ce provocarea are ca premisă preexistența unei tulburări sau emoții, dar îi lipsește una sau mai multe dintre condițiile pe care le presupune depășirea limitelor legitimei apărări..

Constatarea legitimei apărări sau a excesului justificat are ca efect inexistența contravenției. O faptă comisă în legitimă apărare nu are caracter ilicit. Legitima apărare este o cauză ce exclude caracterul ilicit de orice natură: contravențional sau extra contravențional al faptei.

Această cauză, deși nereglementată decât în materia răspunderii penale, este împrumutată în toate ramurile dreptului, condițiile de incidență prevăzute de legea penală sunt aceleași în toate ramurile dreptului, inclusiv în materia răspunderii contravenționale.

Dacă anterior agresiunii cel care s-a apărat îl provocase pe agresor, atunci victima va suporta prejudiciul suferit proporțional cu gradul vinovăției sale.

Excesul justificat de apărare exclude caracterul ilicit al faptei, excluzând și răspunderea civilă.

Însă, în cazul excesului scuzabil, răspunderea civilă va fi înlăturată numai proporțional cu prejudiciul produs până în momentul depășirii echivalenței agresiunii. Legitima apărare poate intra în concurs cu alte cauze de inexistență a contravenției. Cel mai adesea legitima apărare poate coexista cu stare de necesitate sau cu eroarea de fapt.

Legitima apărare este o cauză de inexistență a contravenției și produce efecte în rem, ceea ce înseamnă că, dacă s-a probat existența legitimei apărări, consecințele sale se vor extinde asupra tuturor participanților la săvârșirea faptei.

Efectele legitimei apărări sunt generale, adică determină inexistența oricărei forme de ilicit, contravențional penal, civil, disciplinar, administrativ, etc.

Starea de necesitate

Se află în stare de necesitate persoana care comite o contravenție pentru a salva de la un pericol iminent, și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, sau a altuia, precum și un interes public. Comiterea unei contravenții în asemenea condiții este caracteristică stării de necesitate.

În această situație pericolul inevitabil și iminent face ca titularul valorii amenințate, sub presiunea constrângerii, să săvârșească o faptă necesară, indispensabilă pentru salvarea acestor valori. În momentul apariției pericolului, făptuitorul este obligat, pentru a apăra valoarea socială amenințată, să sacrifice o valoare socială de mai mică importanță.

Existența pericolului inevitabil și iminent constrânge pe contravenient să comită o faptă ilicită, dar necesară salvării valorii amenințate. Conceptual de necesitate este legat de ideea de inevitabilitate, de constrângere și nu de ideea utilității raportului de valori aflate în joc. Pentru a exista starea de necesitate, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții: fapta contravențională să se săvârșească ca urmare a unui pericol neprevăzut, pericolul să fie iminent și inevitabil, fapta să fie săvârșită numai în scopul de a salva viața, integritatea corporală sau sănătatea făptuitorului, a altei persoane, un bun material al său, al altuia ori un interes public și prin contravenția comisă să nu se producă, în mod conștient urmări mai grave decât dacă nu se intervenea.

Starea de necesitate nu se confundă cu starea de asediu, sau cu starea de urgență, deși ambele pot fi surse ale stării de necesitate. Cel care intervine în stare de necesitate apără de la un pericol iminent valori sociale deosebite-viața, integritatea corporală sau sănătatea, un bun important sau un interes public.

Acțiunea de salvare poate aparține atât persoanei titulare a valorii sociale periclitate, cât și a altei persoane interesate sau neinteresate și chiar împotriva voinței persoanei aflate în pericol. Sursele pericolului pot fi dintre cele mai diverse, cum ar fi: fenomene naturale, fapte ale unor personae iresponsabile, reacții ale animalelor, activități umane, defectarea unor instalații tehnice, etc.

Un exemplu potrivit pentru a prezenta starea de necesitate, ca fiind o cauză care înlătură caracterul contravențional al faptei, reiese din următoarea speță:

Situația medicală de urgență. Starea de necesitate.

O.U.G. nr. 195-2002, art.90 lit. e)

O.G. nr. 85-2003, art.231 lit. h)

O.G. nr.2-2001

Urgența cu care recurentul-pârât a acționat pentru a ajunge în timp util la spital cu o pacientă pe care o transportă, ceea ce a determinat imposibilitatea prezentării la organele de poliție în vederea anunțării accidentului ca și în împrejurarea că la momentul producerii evenimentului rutier celălalt conducător auto implicat a declarat că nu ar aprecia că care pagube materiale, împrejurare care a întărit convingerea recurentului că nu ar exista în fapt pagube pentru anunțarea cărora să fie necesară anunțarea organelor de poliție, constituie elemente care, coroborate, conduc spre reținerea în favoarea recurentului a unor cauze care înlătură caracterul contravențional al faptei, prevăzute la art.90 lit. e) din O.U.G. nr.195/2002, respective starea de necesitate în care s-a aflat recurentul-petent.

TRIBUNALUL BUCUREȘTI SECȚIA A – VIII-a,

DECIZIA CIVILĂ NR.700 DIN 17 MARTIE 2005

Prin sentința civilă nr.6 12.01.2005, pronunțată în dosarul nr.9523/2004, Judecătoria Sectorului 4 București a admis în parte plângerea contravențională formulată de contestatorul I.I împotriva procesului verbal de contravenție seria AU nr.003441 12.09.2004 încheiat de intimata M.A.I–D.G.P.M.B, a înlăturat măsura reținerii atestatului profesional seria CTPX nr.02046 eliberat de MTCT-Autoritatea Rutieră Română, obligând intimație să restituie atestatul contestatorului, și a menținut celelalte dispoziții ale procesului verbal.

Pentru a hotăra în acest sens, prima instanță a reținut că fapta petentului constituie contravenția prevăzută de art.160 alin. (1) din H.G. nr.85/2003, neexistând niciunul din motivele de nulitate absolută a procesului-verbal prevăzute de O.G. nr.2/2001 și a constatat că procesul-verbal este legal și temeinic în ceea ce privește aplicarea sancțiunii amenzii.

Instanța de fond a apreciat că în mod corect a fost reținut permisul de conducere însă în ceea ce privește reținerea permisului profesional a constatat că s-a realizat cu încălcarea art.236 alin. (1) din H.G. nr.85/203, potrivit căruia reținerea atestatului se poate realiza doar atunci când se constată că valabilitatea acestuia a expirat, ori atestatul petentului era valabil până la data de 17.12.2008.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs petentul, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VIII-a la data de 23.02.2005 sub nr. 1604/CV/2004.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că în mod greșit s-a reținut în procesul-verbal, și ulterior, de către prima instanță că a condus autoturismul B-53-XPA pe Calea Vitan pentru că în realitate evenimentul rutier a avut loc în parcarea-Policlinicii “Sf. Ioan” și că nu a fost vorba de o manevră greșită, ci de o alunecare înspre spatele mașinii, determinată de înclinarea terenului.

Recurentul a mai arătat că faptul de a nu se fi prezentat la unitatea de poliție pentru anunțarea accidentului care a avut ca urmare pagube materiale s-a datorat urgenței în care se afla, fiind nevoit să însoțească la policlinică clientă pe care o avea și care se afla într-o stare gravă, ceea ce a necesitat și operarea ei.

Potrivit susținerilor recurentului, hotărârea de a nu se prezentă la organul de poliție a luat-o în comun acord cu celălalt șofer implicat în accident, care a acceptat să meargă cu recurentul la târg, în vederea cumpărării unei bare cu care să fie înlocuită cea care a crăpat în momentul atingerii, situație în care acesta nu a apreciat că ar fi fost păgubit.

Intimata, deși legal citată nu s-a prezentat în instanță și nu a formulat întâmpinare.

În cadrul probei cu înscrisuri, care a fost admisă la cererea recurentului, au fost depuse la dosarul cauzei adeverința nr. 594/15.10.2004 eliberată de SC B.T. SRL, care confirmă absolvirea de către recurent a cursurilor de siguranță rutieră organizate conform prevederilor art.242 din H.G. nr.85/2003, chitanța și factura fiscală cu care s-a achitat contravaloarea cursului de siguranță rutieră, o schiță a locului accidentului și o scrisoare medicală eliberată după consultarea clientei care se afla în autoturismul condus de recurent în momentul producerii accidentului

Analizând actele și lucrările dosarului în raport de dispozițiile art.304 C proc. Civ., Tribunalul apreciază că recursul este întemeiat pentru considerentele ce se vor prezenta în cele ce urmează. Se reține în primul rând faptul că prin procesul-verbal de contravenție contestat recurentul-petent a fost sancționat cu amendă contravențională de 2.000.000 lei în baza art.90 lit. e) din O.U.G. nr.195/2002, raportat la art. 226 lit. a) din H.G.R. nr. 85/2003.

Totodată, în baza articolului 231 lit. h) din O.G. nr.85/2003, s-a dispus reținerea permisului de conducere și a atestatului profesional a petentului, faptele reținute în sarcina acestuia fiind aceea de a nu se fi asigura la schimbarea direcției de mers, ceea ce a avut drept consecință tamponarea vehiculului B-13-NSK care se afla staționat – și aceea de a nu se fi prezentat în termenul stabilit de lege pentru anunțarea accidentului.

Așa cum rezultă din actele dosarului, recurentul-petent nu s-a asigurat corespunzător că poate să pornească din loc fără a pune în pericol ceilalți participanți la trafic, astfel că în mod corect s-a dispus sancționarea sa contravențională cu amendă pentru această faptă prevăzută la art.160 alin. (1) din H.G. nr.83 2003.

În ceea ce privește însă cea de-a doua faptă constatată, neprezentarea termenului prevăzut de lege la unitatea de poliție pe raza căruia s-a produs accidentul de pe urma căruia au rezultat numai pagube materiale, se cuvine a fi reevaluat întreg materialul aflat la dosarul cauzei.

Se reține că recurentul a recunoscut săvârșirea faptei ce i se impută, însă pe lângă această recunoaștere, în baza probatoriilor administrate se conturează și împrejurările săvârșirii faptei.

Urgența cu care recurentul-petent a acționat pentru a ajunge în timp util la spital cu o pacientă pe care o transportă, ceea ce a determinat imposibilitatea prezentării la organele de poliție în vederea anunțării accidentului, ca și împrejurarea că la momentul producerii evenimentului rutier celălalt conducător auto a declarat că nu ar aprecia că are pagube materiale, împrejurare care a întărit convingerea recurentului că nu ar exista pagube pentru anunțarea cărora să fie necesară anunțarea organelor de poliție, constituie elemente, care coroborate, conduc spre reținerea în favoarea recurentului a unor căușe care înlătură caracterul contravențional al faptei prevăzute la art.90 lit. e) din O.U.G. nr.195/2002, respectiv stare de necesitate în care s-a aflat recurentul petent.

Se reține totodată, așa cu corect a apreciat și instanța de fond, că măsura reținerii atestatului profesional a fost nelegal aplicată, nefiind îndeplinită în cauza condiția prevăzută la art. 236 alin. (1) din H.G. nr.85/2003, respectiv valabilității atestatului.

Pentru aceste motive și în raport de condițiile reținute, situația în care s-a aflat recurentul la data producerii faptei prevăzute de art.90 lit. e) din O.G. nr.195/2002, conduc spre reținerea în favoarea acesteia a stării de necesitate, ca o cauză de înlăturare a răspunderii contravenționale, cu toate consecințele ce decurg din aceasta.”

Constatarea existenței stării de necesitate are ca efect excluderea caracterului contravențional al faptei prevăzute de lege și, pe cale de consecință, imposibilitatea tragerii la răspundere specifică, deoarece numai contravenția este temeiul răspunderii contravenționale. În unele cazuri, activitatea de salvare desfășurată în stare de necesitate lezează valori sociale ale unor personae fără nicio implicare în declanșarea pericolului.

Valoarea socială salvată aparține de cele mai multe ori făptuitorului, dar sunt și cazuri când valoarea socială salvată aparține unui terț. Starea de necesitate poate intra în concurs cu legitima apărare dacă două sau mai multe persoane se află în stare de necesitate comună și sunt nevoite să-și îndrepte acțiunea una împotriva alteia.

Dacă o persoană aflată în stare de necesitate apreciază fals pericolul, această cauză intră în concurs cu eroarea de fapt. Dacă făptuitorul și-a dat seama, la data săvârșirii activității de salvare, că produce efecte mai grave decât cele care ar fi avut loc în ipoteza în care rămânea în pasivitate, deși nu beneficiază de efectele stării de necesitate, este recunoscută totuși în favoarea sa circumstanța atenuată privind depășirea limitelor stării de necesitate. Starea de necesitate poate intra în concurs cu toate celelalte cauze de inexistență ale contravenției.

Constrângerea fizică sau morală

Fapta săvârșită din cauza unei constrângeri exercitate asupra făptuitorului de către o altă persoană nu constituie contravenție.

Contravenția poate fi comisă datorită unei constrângeri fizice, căreia făptuitorul nu i-a putut rezista, sau din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin amenințarea cu un pericol grav pentru persoana sa, ori alteia și care nu putea fi înlăturată decât prin comiterea faptei respective. Deci, există constrângere fizică și constrângere morală, cunoscută și sub denumirea de amenințare.

În accepțiune juridică obișnuită, constrângerea este o împrejurare exterioară, excepțională, imprevizibilă și de neînlăturat, ce determină comiterea unei fapte antisociale. În cazul incidenței constrângerii, conduita făptuitorului se situează în afara controlului acestuia, datorită unei energii străine lui, care îl determină să acționeze sau să rămână imobilizat. În momentul săvârșirii faptei, făptuitorul trebuie să aibă voința liberă, să nu fie supus niciunei forțe exterioare, care să-i paralizeze factorul volitiv. Pentru a fi cauză ce exclude vinovăția, energia străină făptuitorului trebuie să determine în exclusivitate fapta antisocială.

Dacă energia exterioară nu a fost singura cauză a rezultatului, ci a intrat în conjuncțiune cu alte energii, este necesar să se stabilească gradul de contribuție cauzală al fiecăreia dintre energiile cu rol cauzal.

Ambele forme constituie cauze care pun persoana făptuitorului în imposibilitatea de a-și determina liber voința și ca atare, prezența lor exclude caracterul contravențional al faptei. Motivul care înlătură acest caracter constă în lipsa trăsăturii esențiale a contraveției–vinovăția-corelată cu lipsa libertății de voință și acțiune a făptuitorului, condiție indispensabilă subiectului oricărei contravenții.

Pentru a fi vorba de constrângere fizică trebuie îndeplinite următoarele condiții: fapta comisă să fie prevăzută și sancționată drept contravenție într-un act normativ, contravenția să fie săvârșită datorită unei acțiuni exterioare de constrângere fizică exercitată asupra făptuitorului prin care este paralizată capacitatea contravenientului de a-și dirija liber voința și acțiunile sale, constrângerea fizică exercitată trebuie să fie de natură a paraliza libertatea de voința și acțiune a făptuitorului care nu poate întreprinde alte măsuri decât comiterea contravenției respective.

Deci, făptuitorul devine un instrument care este pus în mișcare sau oprit să acționeze de un factor exterior căruia el nu-i poate rezista în niciun fel.

Dacă se stabilește că persoană față de care s-a exercitat constrângerea avea posibilitatea să opună rezistență ori să se sustragă acestei constrângeri nu se poate reține existența acestei cauze de înlăturare a caracterului contravențional.

Constrângerea morală există atunci când persoană comite o sancțiune prevăzută și sancționată de un act normativ, datorită unei amenințări cu un pericol grav pentru persoana sa ori a altuia, pericol ce nu poate fi înlăturat în alt mod.

Ca și constrângerea fizică cea morală este ca o cauză care răpește persoanei constrânse posibilitatea de a-și putea determina și dirija liber voința fapt ce exclude existența vinovăției și pe cale de consecință, înlătură caracterul contravențional al faptei.

Pentru existența constrângerii morale trebuie îndeplinite următoarele condiții: să se exercite asupra psihicului făptuitorului o acțiune de constrângere de către o altă persoană prin amenințare. Există constrângere morală atunci când o persoană se află sub presiunea unei temeri puternice provocată de amenințarea venită din partea altei persoane care o constrânge să acționeze în sensul dorit de cel care amenință.

Persoana expusă unui pericol poate fi făptuitorul ori altă persoană indiferent dacă între ele există vreo legătură de rudenie, prietenie, etc.

De asemenea, este necesar ca între răul cu care se amenință și cel care ar rezulta din săvârșirea contravenției să existe o anumită proporție. În același timp se consideră că pericolul cu care se amenință să fie grav, adică să se refere la un rău ireparabil sau greu de remediat fiindcă numai teamă de un astfel de rău va justifica existența constrângerii.

Această constrângere va avea efecte pe linia înlăturării caracterului contravențional al faptei, numai în măsura în care pericolul pe care îl vizează amenințarea este actual sau iminent, pe cale să se producă și dacă are un caracter injust.

O altă condiție a constrângerii morale este ca pericolul grav să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârșirea unei contravenții prevăzută și sancționată de un act normativ, impusă de cel care amenință.

Cu alte cuvinte, cel constrâns nu are o altă posibilitate, decât cel mult să suporte producerea răului cu care este amenințat, ceea ce nu reprezintă o soluție de salvare.

Cazul fortuit

Cazul fortuit este acea cauză de înlăturare a caracterului contravențional al faptei ce constă în comiterea unei fapte prevăzute de legea contravențională, al cărui rezultat este consecința unei forțe a cărei intervenție nu putea fi prevăzută.

Cazul fortuit este o împrejurare imprevizibilă care determină producerea unei consecințe, fără ca vreunei persoane să i se poată reține vinovăție.

Cazul fortuit începe acolo unde încetează culpă și sfârșește acolo unde începe forța majoră.

Cazul fortuit afectează fie factorul intelectiv fie factorul volitiv, deoarece făptuitorul nu prevede rezultatul faptei ori îi lipsește manifestarea de voință.

Cazul fortuit este o întâmplare imprevizibilă, care nu poate fi stabilită decât ex post iar nu și ex ante, întrucât accidentalitatea unei împrejurări este o problemă ce se analizează în concreto. Conform art. 47 Codul penal: „Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat este consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.”

Din prevederile legale rezultă că pentru existența cazului fortuit, trebuie îndeplinite anumite condiții, prima dintre ele constând în cerința ca rezultatul faptei să fie consecința unei împrejur pări imprevizibile.

Imprevizibilitatea împrejurării de care depinde caracterul contravențional al faptei trebuie să fie obiectivă, adică nici o altă persoană, aflată în locul făptuitorului, să nu fi avut posibilitatea prevederii survenirii întâmplării și efectelor acesteia.

În caz contrar, rezultatul faptei este previzibil, iar agentul înseamnă că a acționat din culpă, situație în care fapta prevăzută de legea contravențională va fi contravenție dacă legiuitorul o sancționează. În rândurile următoare, vom prezenta o speță reprezentând situația de mai sus.

„Lucrări de demolare a unor pereți ai construcției în afara autorizației de construire. Caz fortuit. Lipsa dovezii.”

Legea nr.5/1991, art.26 alin. (1) lit. a) O.G. nr.2/2001, art. (1) alin. 1)

Chiar dacă în urma decopertării imobilului s-ar prăbuși porțiuni din pereții mansardei și etajului 1, petentul nu era în drept să procedeze la îndepărtarea integrală a acestora, în mod voluntar, cât timp riscul de prăbușire iminentă nu a fost dovedit.

TRIBUNALUL BUCUREȘTI SECȚIA a VIII DECIZIA CIVILĂ nr.2408 din 13.10. 2005

Prin plângerea înregistrată pe rolul judecătoriei sectorului 1 București, sub numărul 10093/2005, petentul C.I., în contradictoriu cu intimata Primăria Sectorului 1 București, a solicitat anularea procesului – verbal nr.33/10.03.2005 întocmit de intimată.

În motivarea plângerii, petentul a arătat că decopertarea pereților în vederea executării lucrărilor conform autorizației de construire, etajul superior și mansarda s-au prăbușit, fiind necesară desființarea acestora pentru a nu periclita persoane ori bunuri învecinate.

Prin sentința civilă nr. 7160/11.07.2005 Judecătoriei Sectorului 1 București, s-a respins ca neîntemeiată plângerea contravențională, având în vedere că fapta îi este imputabilă petentului în condițiile în care o parte din pereți au fost desființați voluntar de către petent, astfel cum a confirmat martorul audiat.

Petentul a formulat recurs împotriva acestei sentințe invocând oral motivul prevăzut de art.304 pct.9c. Proc. Civ. Susținând că prăbușirea a avut loc din cauza stării imobilului, iar îndepărtarea porțiunilor rămase neprăbușite era necesară pentru a nu pune în pericol vieți omenești.

Analizând actele și lucrările dosarului, Tribunalul reține următoarele:

Prin procesul–verbal nr.33/10.03.2005, întocmit de intimată, s-a aplicat recurentului o amendă de 100.000.000. Lei pentru săvârșirea faptei prevăzute de art.26, alin. (1) lit. a) din Legea nr.50 1991, reținându-se că a efectuat lucrări de dezafectare la un imobil fără autorizație de desființare.

Apărările recurentului privind netemeinicia procesului-verbal sunt apreciate și de către Tribunal ca neîntemeiate. Astfel, chiar dacă în urma decopertării imobilului s-au prăbușit porțiuni din pereții mansardei și etajului 1, totuși recurentul a procedat la îndepărtarea integrală a acestora, în mod voluntar deși nu poseda autorizație de desființare respectiv de construire pentru aceste lucrări, ci numai pentru consolidare și supraetajare. Necesitatea desființării pereților pentru a nu pune în pericol persoane sau bunuri învecinate, deci incidența unui caz fortuit ca împrejurare care înlătură răspunderea contravențională prevăzut de art.11 alin.1 din O.G. nr.2/2001 nu a fost dovedită nici la fond și nici la recurs.

Punctul de vedere exprimat extrajudiciar de un expert tehnic nu probează iminența producerii unor pagube pentru a justifica dezafectarea pereților înainte de obținerea autorizației. Nici obținerea autorizației de desființare, după data întocmirii procesului-verbal nu prezintă relevanță fiind necesar ca aceasta să existe înainte de începerea lucrărilor.

Prin urmare, este legală și temeinică soluția instanței de fond de respingere a plângerii ca neîntemeiată, Tribunalul urmărind să respingă recursul ca nefondat, conform art. 312C. Proc. Civ”.

Sursele cazului fortuit sunt diverse, spre exemplu: starea maladivă a unei persoane, o energie naturală, tehnicizarea activității, comportarea unei persoane, reacția animalelor, etc.

Imprevizibilitatea, în situația cazului fortuit, se referă la intervenția împrejurării ce determină rezultatul, iar nu la însuși rezultatul produs.

O altă condiție necesară pentru existența cazului fortuit este ca împrejurarea imprevizibilă să fi intrat în conjuncțiune cu fapta cărei consecință a determinat-o.

Viteza excesivă, defecțiunile la sistemul de frânare, neatenție inculpatului și reacția tardivă a acestuia sunt elemente care exclud cazul fortuit, chiar dacă și victimei i se poate imputa faptul că a traversat strada în fugă și printr-un loc nepermis.

Dacă accidentul este imputabil exclusiv victimei, existența unei îmbibații alcoolice în sângele făptuitorului nu are vreo influență cu privire la la excluderea caracterului infracțional al faptei, atâta vreme cât stare de ebrietate nu are niciun rol cauzal.

Ultima condiție pentru a avea loc cazul fortuit în cadrul dreptului contravențional este ca fapta care a produs rezultatul socialmente periculos datorită intervenirii împrejurării fortuite să fie o faptă prevăzută de legea contravențională.

Numai fapta prevăzută de legea contravențională poate constitui premisa discutării incidenței sau neincidenței cazului fortuit, cauză care determină inexistența contravenției.

Cazul fortuit este o cauză care exclude caracterul contravențional al faptei prevăzute de legea contravențională. Cazul fortuit este o cauză reală, ceea ce înseamnă că efectele sale se vor extinde asupra tuturor participanților.

Iresponsabilitatea

Potrivit legilor în vigoare, fapta săvârșită de o persoană care din cauza stării mintale sau vreunei infirmități nu poate să răspundă de fapta imputată nu este contravenție. Iresponsabilitatea datorită stării mintale a făptuitorului constituie o cauză de înlăturare caracterului contravențional al faptei comise, deoarece ea nu este săvârșită de un subiect responsabil.

O asemenea persoană nu posedă însușirile mintale necesare pentru a înțelege de ce anumite acțiuni sau inacțiuni prezintă pericol social și de ce au ele caracter ilicit. Aceste însușiri mintale sunt reprezentate de discernământ, inteligență, conștiință și rațiune.

Caracteristic stării de iresponsabilitate este lipsa acelor facultăți psihice ale persoanei datorită unor anomalii sau boli mintale (schizofrenie, cretinism, infantilism, debilitate mintală, psihoză, etc.) care nu-i permit să înțeleagă natura și semnificația actelor sale de conduită sau să fie stăpână pe ele. În raport cu aceste cauze și cu efectele lor, starea de incapacitate psihică poate fi determinată sau temporară.

Pentru ca fapta prevăzută de legea penală să fie contravenție, făptuitorul trebuie să fie în deplinătatea facultăților psihice, adică să aibă capacitatea reprezentării actului său de conduită și rezultatului acesteia.

În lipsa aptitudinii bio-psiho-fizice, persoana fizică nu poate fi subiect pasiv al raportului contravențional de constrângere, deoarece este o persoană anormală, iar legea sancționează exclusiv persoanele cu un comportament firesc.

Prin fire normală nu se înțelege idealul, ci tipul de om care își poate conștientiza activitatea și dirija voința.

Lipsa vreunuia dintre cei doi factori psihici – intelectivi și volitivi- înseamnă incapacitate, fiindcă aceste persoane nu realizează caracterul ilicit al faptelor lor sau nu se pot stăpâni. Incapacitatea intelectivă sau volitivă a persoanei este datorată alienației mentale sau altor cauze.

Această cauză de excludere a vinovăției nu trebuie confundată cu alte incapacități prevăzute de lege și ea poate fi înnăscută sau apărută după naștere. În esență, incapacitatea penală a persoanei fizice se datorează fie stării de inconștiență, fie imaturității acesteia. Bolile mintale sunt foarte diverse, dar ceea ce este relevant în această problemă este efectul bolilor, care este necesar să abolească discernământul făptuitorului.

Încă din trecut, în antichitate, iresponsabilii erau trași la răspundere civilă, dar nu erau sancționați penal.

În Evul Mediu, bolnavii psihici erau apreciați că persoane „posedate de diavol”, calificare ce atrăgea sancțiuni mult mai severe decât în cazul oamenilor sănătoși psihic. Sub influența ideilor umaniste, generată mai târziu, a apărut nesancționarea iresponsabililor, datorită lipsei discernământului.

Foarte important de știut este că la unele boli mintale, discernământul nu este înlăturat în întregime sau este prezent doar cu caracter pasager. Dacă fapta este săvârșită în momentele de luciditate, agentul va răspunde contravențional. Starea de hipnoză trebuie asimilată cu iresponsabilitatea, deoarece făptuitorul care se găsește în această stare nu are capacitatea de a realiza conduita sa și consecințele acesteia.

Pentru că starea mintală a unei persoane să determine înlăturarea caracterului contravențional al unei fapte este necesar că incapacitatea psihică să fie constatată de un organ medical de specialitate. Constatarea iresponsabilității are loc pe baza unei expertize de specialitate, întocmită de o comisie de medici legiști, care va trebui să decidă dacă făptuitorul a avut sau nu discernământ în momentul comiterii faptei.

În practică sunt luate în considerarea și alte acte medicale.

Iresponsabilitatea trebuie să îndeplinească anumite condiții, printre care amintim că făptuitorului trebuie să îi lipsească unul dintre cei doi factori, intelectivi sau volitivi și lipsa celor doi factori, sau a unuia dintre ei, să existe în timpul comiterii contravenției, starea de iresponsabilitate nu este determinată de beție, minoritate sau eroare de fapt, ea având propriile ei caracteristici, și ultima condiție, deși cea mai importantă este ca fapta comisă în stare de iresponsabilitatea să fie prevăzută de legea contravențională.

Iresponsabilitatea constatată legal are ca efecte înlăturarea caracterului contravențional al faptei prevăzute de legea contravențională.

Dacă la săvârșirea contravenției, alături de persoana iresponsabilă s-au aflat și persoane responsabile, acestea vor răspunde contravențional. Pentru a exclude contravenția, iresponsabilitatea trebuie să fie totală. Lipsa parțială a discernământului nu are ca efect lipsa capacității psihofizice a făptuitorului.

Aceasta va putea totuși să fie luată în considerare, la individualizarea judiciară a sancțiunilor, ca o circumstanță atenuată judiciară. Survenirea stării de iresponsabilitate, într-un moment ulterior săvârșirii faptei, nu exclude infracțiunea sau contravenția, ci va pune problema suspendării procesului penal sau a amânării ori suspendării executării pedepsei.

În cazul în care făptuitorul a comis mai multe fapte dintre care unele în stare de normalitate, iar altele în stare de incapacitate, tratamentul juridic va fi diferit, în funcție de atitudinea bio-psiho-fizică a făptuitorului.

Astfel, pentru fapta sau faptele săvârșite în stare de anormalitate este exclusă răspunderea contravențională, iar pentru faptele ori fapta comisă în stare de normalitate făptuitorului i se vor aplica sancțiunile corespunzătoare unei persoane capabile din punct de vedere contravențional.

Faptul că achitarea s-a dispus pentru iresponsabilitate, nu constituie o cauză pentru nerezolvarea acțiunii civile, lipsa discernământului având ca efect numai excluderea răspunderii penale nu și a celei civile.

Beția involuntară completă

Beția este acea cauză care exclude vinovăția datorită împrejurării că făptuitorul se afla în momentul săvârșirii faptei prevăzute de legea contravențională în stare de beție involuntară totală produsă de alcool sau alte substanțe.

Sub denumirea de beție, Codul penal acoperă mai multe forma de intoxicare.

După gradul de intoxicație, beția poate fi totală sau parțială. Beția totală, este de trei feluri: psihopatică, epileptică și totală. Primele forme de beții intră în sfera psihopatologiei și țin de incapacitate sau iresponsabilitate, deoarece sunt specii de alienație mintală. Beția completă este singura formă care intra în sfera cauzei de înlăturare a vinovăției analizate.

Ca și celelalte cauze care înlătura caracterul contravențional al faptei, beția presupune câteva condiții. Trebuie să fie accidentală, adică persoana în cauză să fi ajuns în stare de beție datorită unor împrejurări mai presus de voința sa.

Persoana care ajunge voit în stare de beție, pentru prima oară în viață, nu beneficiază de această cauză de excludere a caracterului contravențional al faptei, întrucât starea nu a fost provocată de cauze independente de voința sa. Beția trebuie să fie completă, adică energia psihică a persoanei să fie paralizată în totalitate.

Nu poate fi reținută beția, chiar dacă este completă, atâta timp cât făptuitorul a ajuns cu voia sa în stare de beție. Beția patologică nu constituie cauză de excludere a caracterului contravențional al faptei dacă făptuitorul consumă voluntar alcool. Beția nu este completă ori de câte ori făptuitorul a avut coerență în vorbire.

Beția trebuie să existe în momentul comiterii faptei prevăzute de legea contravențională, existența sa după sau înaintea momentului săvârșirii faptei constituind contravenție. Numai fapta prevăzută de legea contravențională realizează premisa discutării incidenței sau neincidențeo beției, cauză care exclude caracterul contravențional al faptei.

Beția este o cauză de înlăturare a caracterului contravențional al faptei, numai dacă este complet involuntară. În schimb, dacă este voluntară, persoanele consumând alcool din obișnuință, nu numai că nu beneficiază de un tratament sancționar mai blând, ci li se reține circumstanțe agravante.

Minoritatea

Conform art.50 din Codul penal: „Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal.” Minoritatea făptuitorului este acea cauză care exclude vinovăția, datorită faptului că acesta nu a împlinit, la data comiterii faptei, vârsta minimă prevăzută de lege. Dintre cele patru etape ale vieții, copilăria, adolescența, maturitatea și bătrânețea, numai ultimele trei sunt cuprinse în sfera subiecților activi ai contravenției, deoarece copilăria este o incapacitate bio-psiho-fizică normală, firească.

Adolescența este etapă ce debutează cu apariția discernământului și se finalizează cu desăvârșirea acestuia. Prima parte a adolescenței este denumită adolescență primară, iar cea de-a doua adolescență secundară. În dreptul penal adolescenții primari beneficiază de prezumția relativă de lipsă a discernământului.

În schimb, adolescenții secundari sunt prezumați relativ că au discernământ. Din punct de vedere al dreptului contravențional, calitatea de subiect pasiv al raportului penal de constrângere o poate avea, fără nicio deosebire, orice persoană fizică matură sau ajunsă la vârsta senectuții.

Pentru a exclude caracterul contravențional al faptei, minoritatea trebuie să îndeplinească câteva condiții.

Dacă în momentul săvârșirii faptei minorul împlinise vârsta de 14 ani, acesta va răspunde contravențional, chiar dacă vârsta a fost împlinită în timpul efectuării elementului material al faptei. Numai fapta prevăzută de legea contravențioanală realizează situația discutării incidenței sau neincidenței minorității, cauză care exclude vinovăția.

Pe de altă parte, nu în toate minorul sub vârsta de 14 ani este lipsit de capacitatea de reprezentare activității sale. Astfel, este posibil ca un minor să nu răspundă contravențional, deși el a săvârșit faptă cu vinovăție.

Fapta săvârșită de un minor care nu îndeplinește condițiile pentru a fi subiect activ al contravenției nu constituie contravenție. Minoritatea este o cauză personală de inexistență a contravenției și ea nu se răsfrânge asupra celorlalți participanți decât dacă și aceștia se află în stare de minoritate.

Minorul care nu răspunde contravențional va răspunde civil, ori de câte ori acesta a acționat cu discernământ. De asemenea, alături sau pentru minor, vor răspunde civil și părinții acestuia.

Eroarea de fapt

Această cauză exoneratoare de răspundere presupune necunoașterea sau cunoașterea greșită de către făptuitor, în momentul comiterii contravenției, a existenței unei stări de fapt, situații sau împrejurări de care depinde caracterul contravențional al unei fapte. Dacă el ar fi cunoscut în mod corect realitatea nu ar fi săvârșit contravenția.

Eroarea de fapt se caracterizează prin accea că făptuitorul, deși are capacitatea fizică și psihică, în momentul comiterii contravenției, își reprezintă greșit realitatea obiectivă, deoarece nu cunoaște anumite stări de fapt, situații sau împrejurări în momentul respectiv, ori le cunoștea greșit, deformat, astfel încât, în ambele există o discordanță între această realitate obiectivă și imaginea pe care și-o face acea persoană despre realitate.

Această contradicție între realitatea obiectivă și reprezentarea sa subiectivă îl pune pe contravenient în imposibilitatea de a-și da seama de caracterul ilicit al faptei comise și în consecință de a-și putea dirija voința și acțiunea în mod conștient.

De subliniat este faptul că eroarea de drept, adică necunoașterea sau cunoașterea greșită a legii, nu înlătură caracterul contravențional al faptei pentru că nimeni nu se poate apăra invocând necunoașterea legii, nemo censetur ignorare legem.

„Eroare de drept. Inadmisibilitatea invocării necunoașterii legii.

O.G. nr.2/2001, art.11

Necunoașterea obligației conducătorului auto implicat într-un accident de circulație soldat cu pagube materiale de a se prezenta la organele de poliție pentru anunțarea accidentului nu constituie motiv de exonerare de răspundere. Nici lipsa petentului din localitate nu se încadrează în prevederile art.11 din O.G. nr.2/2001.

Tribunalul București, Secția a VIII-a,

Decizia civilă nr.1764 din 21 iulie 2005

Prin sentința civilă nr.2283/22.04.2005, Judecătoria Sectorului 2 București a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de petentul P.I. împotriva procesului-verbal de contravenție seria AU nr.0109858 01.01.2005, încheiat de intimata Brigada de Poliție Rutieră.

Instanța a reținut că petentul a fost sancționat contravențional cu amendă și reținerea permisului în baza art.223 lit. c) din H.G nr.85/2003 deoarece nu s-a prezentat la organele de poliție în termenul de 48 de ore de la producerea accidentului în care a fost implicat. Instanța a mai reținut că procesul-verbal de contravenție este legal întocmit, iar susținerea petentului în sensul că a fost plecat din localitate în interes de serviciu nu constituie cauză de înlăturare a caracterului contravențional al faptei și nu poate servi drept temei pentru reducerea perioadei de suspendare a permisului.

Petentul a declarat recurs împotriva sentinței, fără a formula motivele în scris. În ședința publică din 21.07.2005 a arătat că nu avea la cunoștință de conținutul legii și anume că trebuie să se prezinte la organele de poliție în termen de 48 de ore și oricum era plecat din localitate în interes de serviciu.

Analizând actele dosarului în raport cu susținerile petentului, Tribunalul constată că recursul este nefondat, întrucât necunoașterea legii nu poate fi invocată ca temei pentru înlăturarea răspunderii contravenționale, nefiind menționată printre cauzele care înlătură răspunderea contravențională, prevăzute de art.11 din O.G. nr.2/2001.

Nici faptul că recurentul a fost plecat din localitate în perioada în care trebuia să anunțe accidentul nu este în măsură să-l exonereze de răspunderea contravențională, deoarece nu se înscrie în prevederile textului legal citat mai sus.

Pentru considerentele expuse, Tribunalul constată că sentința atacată este legală și temeinică, astfel că va respinge ca nefondat recursul, în baza art.312 C.proc. Civ.”

.

În practică, se pot întâlni și situații când deși făptuitorul se află în eroare de fapt, acest lucru nu înlătura caracterul contravențional al faptei. Una din aceste situații este întâlnită în cazul contravențiilor îndreptate împotriva persoanei, eroarea făptuitorului cu privire la identitatea victimei (eror în personam) nu înlătură caracterul ilicit al faptei deoarece normele de legalitate nu apără viața, integritatea corporală, sănătatea sau alte atribute ale unei anumite persoane, ci ale oricărei ființe umane.

Infirmitatea

Conform art.11 din O.G. nr.2/2001, fapta nu constituie contravenție dacă făptuitorul se află în stare de infirmitate ce are legătura cu fapta săvârșita.

Infirmitatea este un defect fizic congenital sau survenit în urma unui accident, unei boli sau alte cauze

Care determină săvârșirea unei fapte prevăzute de legea contravențională.

Pentru a fi incidență, această cauză de inexistentă a vinovăției este necesară că starea de infirmitate să existe în momentul săvârșirii contravenției și fapta să se datoreze acestuia.

Practica judiciară consemn eză cazuri în care a fost reținută infirmitatea.

De exemplu, din actele medicale depuse la dosarul unei cauze a rezultat că „petentul a avut probleme psihice încă din anul 2000, suferind de psihoză reactivă, tulburări dizarmonice de personalitate, tulburări de comportament. În cursul lunii septembrie 2003, petentul a fost internat la Spitalul Județean Târgu-Jiu secția psihiatrie pentru o tulburare de dispoziție, reținându-se cu ocazia internării că acesta are cel puțin capacitatea de raționament redusă.”

CONCLUZII

După apariția Ordonanței Guvernului nr.2/2001 și în special în ultimii ani, în domeniul contravențional s-au produs numeroase transformări. Reglementarea actuală a sancțiunilor contravenționale a introdus un regim sancționator nu numai diversificat, dar mai ales mult mai suplu, mai funcțional și mai eficient. Cu toate acestea, unii doctrinari susțin că aceasta nu este analizată și elaborată suficient, lăsând loc de interpretări greșite și unele confuzii.

Sfera sancțiunilor contravenționale putem spune că este una vastă, termen justificat prin dispoziția cuprinsă în art. 5 alin. (4) al O.G. nr. 2/2001, ce prevede: „prin legi speciale se pot stabili și alte sancțiuni principale sau complementare”. Din perspective noastră, un inconvenient ar fi acela că în privința unor sancțiuni (cu precădere avertismentul), rămâne acea flexibilitate a agentului constatator de a hotărî necesitatea aplicării sancțiunii unei sancțiuni cu alta, spre exemplu, aplicarea amenzii în locul avertismentului, din simplu exces de zel.

În cadrul social actual acest lucru duce, în practică, la ivirea unor abuzuri nejustificate, care adesea rămân nesesizate, deoarece, mai ales în cazul sancțiunilor pecuniare minore, contravenientul preferă să plătească jumătate din minimul amenzii în termen de 48 de ore, decât să sesizeze organul competent cu o plângere, și să piardă această posibilitate, de a plăti, practic, mai puțin, chiar și animat de convingerea că nu va mai fi nevoit să o plătească deloc. Acest lucru este un fenomen des întâlnit în cazul sancțiunilor cu o valoare pecuniară mică și datorită neîncrederii totale a cetățeanului de rând în sistemul justiției, sau, poate și mai grav, a unei insuficiențe informări a populației cu privire la drepturile sale.

Constatarea și aplicarea sancțiunilor contravenționale, cu eficiență și rigurozitate, ori de câte ori este necesar, duce spre o ameliorare a comportamentului contravenientului, în cele mai multe cazuri, cu privire la săvârșirea unor noi contravenții

Majoritatea problemelor întâlnite în practica judiciară, își au originea în insuficiența reglementare a fenomenului contravențional. În opinia noastră, reglementarea acestora poate fi făcută doar prin elaborarea unui Cod Contravențional care pe lângă o parte generală și una specială, să includă și o parte procedurală.

Însă, mai înainte de toate, cum remarca un distins profesor de drept public, Ioan Muraru:” morală trebuie să stea la baza statului și dreptului, la baza guvernării”, astfel încât prima și cea mai importantă regulă este accea de a fii oameni, o regulă nescrisă, dar de o însemnătate deosebită.

Prin urmare vorbim despre triunghiul drept-om-moralitate, la baza căruia sta conceptul de om echilibrat, nepervertit moral de vicisitudinile lumii în care trăim și care în acest moment, da exemple notabile însă există și omul condamnabil din punct de vedere moral și legal. În sens metaforic vorbim de un labirint în care mulți semeni se pierd, nereușind să facă diferența dintre liberul arbitru și limita libertății individuale, știind că omul este măsura tuturor lucrurilor, capabil în a menține echilibrul la nivel interpersonal și interetnic sau social, ori capabil de dispute și conflicte ce au efecte negative, scoțând la iveală tot ce este mai imoral.

În opinia mea această situație poate fii combătuta printr-o superioară înțelegere a lucrurilor, iar cea mai simplă formulare a esenței dreptului, a fost dată de Christian Thomasius:” Quod tibi non vis fieri, alteri ne faceris”, respectiv, nu face altuia ceea ce nu vrei să ți se facă ție!

Bibliografie

Dobrinoiu Vasile, Pascu Ilie, Molnar Ioan, Nistoreanu Gheorghe, Boroi Alexandru, Lazăr Valerică, Drept Penal, Partea Generală, Ed. Europa Nova, București, 1997.

Drăganu Tudor, Liberul acces la justiție, Ed. Lumina Lex, București, 2003.

Hotca Mihai Adrian, Drept contravențional, Partea generală, Ed. Editas, București, 2003.

Hotca Mihai Adrian, Regimul juridic al contravențiilor, Editura C.H. Beck, București, 2008.

Iorgovan Antonie, Tratat de Drept Administrativ, vol. II, Ed. All Beck, București, 2002.

Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, ed.4, vol. II, Ed. All Beck, București, 2005.

Petrescu Rodica Narcisa, Drept administrativ, Ed. Accent, Cluj –Napoca, 2004.

Podaru Ovidiu, Chiriță Radu, O.G. 2 2001 privind regimul juridic al contravențiilor. Comentată și adnotată, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2004.

Poenaru Iulian, Noul regim al contravențiilor, ordonanța nr. 2/2001, în Revista „Dreptul” nr. 12/2001 (internet).

Poenaru Iulian, Răspunderea pentru contravenții, Ed. Lumina Lex, București, 1998.

Poenaru Iulian, Regimul juridic al contravențiilor, Ed. Lumina Lex, București, 2002.

Severin Daniel, Răspunderea contravențională, Practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2007.

Țiclea Alexandru, Tărăcilă Ioan Doru, Stan Ion Nită, Rujoiu Constantin, Corbu Marin, Răspunderea contravețională, Ed. Atlas Lex, București, 1996.

Țiclea Alexandru, Reglementarea contravențiilor, ed. A V-a, Ed. Lumina Lex, București, 2007.

Ursuța Mircea, Procedura contravențională, Universul Juridic București, 2008.

Codul penal 2008, Meteor Press, București, 2008.

Monitorul Oficial, Arhiva Monitorului Oficial, Internet.

www.echr.coe.int.

www.contabilul.ro

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor – actualizată la data de 27.04.2007

Bibliografie

Dobrinoiu Vasile, Pascu Ilie, Molnar Ioan, Nistoreanu Gheorghe, Boroi Alexandru, Lazăr Valerică, Drept Penal, Partea Generală, Ed. Europa Nova, București, 1997.

Drăganu Tudor, Liberul acces la justiție, Ed. Lumina Lex, București, 2003.

Hotca Mihai Adrian, Drept contravențional, Partea generală, Ed. Editas, București, 2003.

Hotca Mihai Adrian, Regimul juridic al contravențiilor, Editura C.H. Beck, București, 2008.

Iorgovan Antonie, Tratat de Drept Administrativ, vol. II, Ed. All Beck, București, 2002.

Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, ed.4, vol. II, Ed. All Beck, București, 2005.

Petrescu Rodica Narcisa, Drept administrativ, Ed. Accent, Cluj –Napoca, 2004.

Podaru Ovidiu, Chiriță Radu, O.G. 2 2001 privind regimul juridic al contravențiilor. Comentată și adnotată, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2004.

Poenaru Iulian, Noul regim al contravențiilor, ordonanța nr. 2/2001, în Revista „Dreptul” nr. 12/2001 (internet).

Poenaru Iulian, Răspunderea pentru contravenții, Ed. Lumina Lex, București, 1998.

Poenaru Iulian, Regimul juridic al contravențiilor, Ed. Lumina Lex, București, 2002.

Severin Daniel, Răspunderea contravențională, Practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2007.

Țiclea Alexandru, Tărăcilă Ioan Doru, Stan Ion Nită, Rujoiu Constantin, Corbu Marin, Răspunderea contravețională, Ed. Atlas Lex, București, 1996.

Țiclea Alexandru, Reglementarea contravențiilor, ed. A V-a, Ed. Lumina Lex, București, 2007.

Ursuța Mircea, Procedura contravențională, Universul Juridic București, 2008.

Codul penal 2008, Meteor Press, București, 2008.

Monitorul Oficial, Arhiva Monitorului Oficial, Internet.

www.echr.coe.int.

www.contabilul.ro

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor – actualizată la data de 27.04.2007