Contractul – Principalul Izvor de Obligatii Civile Si Comerciale

Capitolul I. Contractul

Noțiune

După modelul Codului civil francez de la 1804, în doctrina națională contractul a fost definit, în general, drept un acord de voință (voințe) realizat cu scopul de a produce (raporturi) efecte juridice.

Pentru comparație, reamintim că doctrina națională, adeptă a „teoriei actul juridic” (după modelul doctrinei germane), definește asemănător și actul juridic (o manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a naște, modifica sau stinge un raport juridic civil concret).

În doctrina recentă, actul juridic civil „normă privată” a fost definit și ca „o declarație de voință făcută cu intenția de a modifica circuitul civil”, caracterizată prin: o voință declarată, efecte juridice și recunoașterea socială a utilității actului.

Potrivit recentelor dispoziții ale art. 1166 C. civ., „Contractul este acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane (realizat, încheiat, format, s.n.) cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”.

O îmbunătățire (meritorie) a definiției contractului constă în renunțarea la sintagma „contractul – „acordul de voință” și adoptarea celei de „acord de voințe”. Noua accepție este mai apropiată de realitate, deoarece nu se poate vorbi despre o voință unică a contractului, ci numai voințe individuale (concordante).

În general însă, apreciem că legiuitorul din 2009-2011 nu a reușit să pună în evidență elementele esențiale de identificare ale contractului. Astfel, în ambele forme, contractul este definit aproape ca și acum două secole.

Reamintim că definiția contractului a fost deseori criticată, cel puțin pentru următoarele două neajunsuri:

nu orice manifestare de voință individuală devine act juridic civil, ci numai aceea care îndeplinește condițiile de validitate cerute de lege;

contractul produce efecte juridice pentru atingerea scopului urmărit (de părți).

În opinia noastră, contractul trebuie definit în raport de caracteristicile sale generale:

contractul este actul juridic cel mai reprezentativ; reprezentativitatea contractului derivă în primul rând, din utilitatea sa practică, fiind cel mai cunoscut procedeu tehnic (juridic) de realizare a schimburilor economice.

contractul este un act juridic special, rod al acordului a două sau mai multe voințe individuale;

contractul este și un act juridic complex, în cuprinsul căruia se regăsesc elemente ce urmează o anumită ordine, precum: motivația contractării, manifestări precontractuale, voințe individuale concordante, momentul încheierii (perfectării) actului, raportul juridic (obligațiile părților) și scopul, finalitatea urmărită.

contractul se încheie pentru realizarea intereselor persoanelor, pentru atingerea obiectivelor urmărite de părți (finalitatea voințelor juridice); în acest context, efectele contractului (obligațiile civile) reprezintă (numai) mijloace juridice de realizare a scopului urmărit de părți.

În consecință, apreciem că definirea contractului în dispozițiile Noului cod civil drept „acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic” (ce reproduc dispozițiile învechite ale art. 942 din Codul civil de la 1864), este nemulțumitoare stadiului actual, fiind depășită, imprecisă și susceptibilă de a crea confuzii.

În opinia noastră, contractul este o înțelegere (un acord de voințe) dintre două sau mai multe persoane, încheiată în condițiile legii, care produce efecte (mijloace) juridice în vederea realizării intereselor (scopurilor) părților.

În consecință, pe scurt, contractul este o „înțelegere juridică”, adică o formă calificată a înțelegerii dintre două sau mai multe persoane, care are avantajul de a asigura părții de bună-credință concursul forței coercitive a statului (în cazul în care cealaltă parte nu-și execută obligațiile asumate).

Contractul este reglementat în Cartea a V-a „Despre obligații”, Titlul II „Izvoarele obligațiilor”, Capitolul I „Contractul”, art. 1166-1323 C. civ.

Reconsiderarea noțiunii de contract. Orientări actuale.

Evoluția societății a impus, inerent, și unele reconsiderări ale conceptului inițial de contract. Astfel, potrivit teoriei voluntariste, în 1804 noțiunea de contract era individualistă și se baza esențialmente pe acordul de voințe.

Potrivit tendințelor actuale, se apreciază că voluntarismul se află în recul, deoarece el nu poate explica unele aspecte moderne ale contractului precum: contractele de adeziune, contractele colective, contractele forțate, rolul bunei-credințe etc. și, potrivit teoriei sociale a contractului (solidarismul contractual), s-ar impune „un intervenționism judiciar sporit, o aplicare selectivă a principiului executării de bună-credință”.

Respingerea contemporană a solidarismului contractual a generat „o nouă criză a contractului” (o „criză de creștere”) cu consecințe practice în utilizarea noțiunii și pentru unele mecanisme juridice de drept public.

În contextul de mai sus se pune întrebarea: fundamentul (esența) contractului constă în voința (voințele) părților sau în executarea lui (obligațiile părților)?

Potrivit dreptului modern al contractelor, voința păstrează un rol esențial în contract (rămânând astfel, fundamentul acestuia). Voința individuală este cea care dă naștere obligațiilor necesare satisfacerii nevoilor contractanților.

Voința individuală nu mai este însă autonomă; ea trebuie raportată la respectul cuvenit față de lege, pentru a deveni un instrument privilegiat al intereselor societății, în general.

În aceste condiții, voluntarismului (tradițional) îi trebuie adăugat caracterul „social”. Vorbim astfel, despre voluntarismul social.

Deși atmosfera generală este prielnică unei stări de criză, apreciem că reconsiderarea noțiunii de contract este o acțiune de mare responsabilitate, în care excesele nu-și găsesc locul. În acest context, ne raliem truismului potrivit căruia „Contractul există de iure în sine, pentru că el nu este decât expresia juridică a libertății individuale” (s.n.).

Capitolul II. Categorii de contracte.

Gruparea contractelor pe categorii prezintă importanță teoretică și practică pentru identificarea caracteristicilor și a regimului juridic aplicabil fiecărui contract civil în parte.

Doctrina organizează contractele după criterii precum: conținutul și corelația lor, modul de formare și de executare, scopul urmărit etc.

După caracterul dispoziției legale care le reglementează, clasificările sunt: expres prevăzute de Codul civil și implicite.

2.1. Clasificări expres prevăzute în Noul cod civil.

După raportul dintre obligații, contractele sunt: sinalagmatice și unilaterale.

Contractele sinalagmatice sunt acelea în care „obligațiile născute din acesta sunt reciproce și interdependente”, așa încât fiecare parte are atât calitatea de creditor, cât și cea de debitor (art. 1171 C. civ.). De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare, părțile au, în același timp, calitățile de creditor și debitor.

Contractele sinalagmatice constituie regula în materia contractelor. Pe lângă reciprocitatea și interdependența obligațiilor, contractele sinalagmatice presupun și un echilibru între prestațiile părților (impus de accepțiunea generală a contractului, în sine). Contractele unilaterale sunt cele în care obligațiile părților nu sunt reciproce sau interdependente chiar dacă executarea lor „presupune obligații în sarcina ambelor părți” (art. 1171C. Civ.)

Noul cod civil instituie astfel un nou criteriu de departajare între contractul sinalagmatic și

cel unilateral: raportul dintre obligațiile părților, manifestat prin reciprocitatea și interdependența

obligațiilor.

Precizăm că separarea de mai sus s-a făcut exclusiv pe criteriul „obligațiilor” asumate în contract (deși „voințele” sunt esențiale în actul privat).

După interesul (scopul) material urmărit de părți, contractele sunt: cu titlu oneros și cu titlu gratuit.

Contractele oneroase sunt cele în care „fiecare parte urmărește să își procure un avantaj în schimbul obligațiilor asumate”. De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, în care vânzătorul urmărește să obțină o sumă de bani, iar cumpărătorul să devină proprietarul lucrului.

Contractele gratuite sunt cele „prin care una dintre părți urmărește să procure celeilalte părți un beneficiu, fără a obține în schimb vreun avantaj” (art. 1172 alin. 2 C. civ.). De exemplu, contractul de donație, împrumutul, depozitul etc.

Contractele cu titlu oneros se împart în contracte comutative și contracte aleatorii.

Contractul comutativ este acela în care, „la momentul încheierii sale, existența drepturilor și obligațiilor părților este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă”. De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, locațiunea etc.

Contractul aleatoriu este cel care, „prin natura lui sau prin voința părților, oferă cel puțin uneia dintre părți șansa unui câștig și o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor și incert” (art. 1173 alin. 2 C. civ.). De exemplu, în contractul de asigurare, de rentă viageră etc.

Contractele cu titlu gratuit se împart în: dezinteresate și liberalități.

Contractele dezinteresate sunt cele în care se urmărește a se face un serviciu, fără contraprestație (de exemplu, comodatul, împrumutul fără dobândă etc.).

Liberalitățile sunt acte juridice prin care „o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane”. Sunt liberalități: donațiile și legatele cuprinse în testament (art. 984 C. civ.).

După forma cerută ad validitatem, contractele sunt: consensuale și solemne.

Contractele consensuale sunt cele care se încheie „prin simplu acord de voință”1 al părților, solo consensu (adică ad validitatem, nu se cere și o anumită formă – art. 1174 alin. 2 C. civ.).

Contractele solemne sunt cele a căror validitate este „supusă îndeplinirii unor formalități prevăzute de lege” (adică la cele patru condiții de fond se adaugă și condiția formei, prevăzută ad validitatem).

Noul cod civil include în clasificarea contractelor „după modul de formare” și contractul real. Astfel, „Contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară remiterea bunului”.

Rezultă că, potrivit legii, „remiterea bunului” în contractul real este o condiție de validitate (alta decât cele prevăzute de art. 1179 C. civ.).

Precizăm că nu împărtășim opinia de mai sus și apreciem că predarea (remiterea, tradițiunea) are natura juridică a unei obligații (speciale), care trebuie executată la momentul încheierii contractului1. Putem spune astfel că sintagma „contract real” are semnificația unui „contract materializat prin predarea efectivă a lucrului”.

Sunt contracte reale: comodatul, depozitul, darul manual etc., a căror încheiere nu poate fi concepută decât însoțită și de predarea (efectivă) a lucrului.

După modul în care sunt exprimate voințele contractante, sunt: contracte negociate, contacte de adeziune, contracte-cadru și contracte obligatorii.

Contractele negociate sunt cele în care părțile, de comun acord, stabilesc conținutul și clauzele acestora. De exemplu, contractul de închiriere a locuinței.

Contractele de adeziune sunt cele ale căror clauze esențiale „sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părți, pentru aceasta sau ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare” (art. 1175 C. civ.).

Contractele-cadru sunt cele în care „părțile convin să negocieze, să încheie sau să mențină raporturi contractuale ale căror elemente esențiale sunt determinate de acesta”.

„Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul și volumul prestațiilor, precum și, dacă este cazul, prețul acestora sunt precizate prin convenții ulterioare” (art. 1176 alin. 2 C. civ.).

Contractele obligatorii sunt cele a căror încheiere este impusă de lege (de exemplu, contractul de asigurare a autovehiculelor, R.C.A.). Potrivit art. 1177 C. civ., „Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale și, în completare, dispozițiilor prezentului cod”. Rezultă că dispozițiile contractuale ale Codului civil constituie dreptul comun pentru contractele de consumație.

2.2. Clasificări rezultând din dispoziții implicite ale Noului cod civil.

După cum sunt sau nu nominalizate de către legiuitor, contractele sunt numite și nenumite.

Contractele numite sunt cele prevăzute și reglementate de Codul civil și alte acte normative. De exemplu, cele prevăzute în Titlul IX „Diferite contracte speciale” din Noul cod civil (vânzarea, schimbul locațiunea etc.) sunt contracte numite.

Contractele nenumite sunt cele pe care legiuitorul nu le nominalizează ca tipuri de contracte distincte (fiind creația exclusivă a părților sau a practicii judiciare).

După efectele lor, sunt contracte constitutive, translative și declarative de drepturi.

Contractele constitutive de drepturi sunt cele care creează raporturi juridice ce au în conținutul lor drepturi și obligații noi. De exemplu, contractul de ipotecă.

Contractele translative de drepturi sunt cele care strămută un drept dintr-un patrimoniu în altul. De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare.

Contractele declarative de drepturi sunt cele care consolidează și definitivează drepturi deja existente (de exemplu, tranzacția).

După corelația existentă dintre ele, contractele sunt: principale și accesorii.

Contractele principale sunt cele care au o existență de sine stătătoare, și deci, nu depind de alte contracte (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare).

Contractele accesorii sunt cele care nu au o existență de sine stătătoare și deci depind de existența altor contracte. De exemplu, ipoteca, gajul etc.

După durata executării, sunt contracte cu executare imediată și cu executare succesivă.

Contractele cu executare imediată (instantanee) își produc efectele „într-un singur moment”. De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, donația etc.

Contractele cu executare succesivă se execută treptat, în timp (durata executării este esențială). De exemplu, contractul de locațiune, contractul de asigurare etc.

De menționat că, prin voința lor, părțile pot conveni ca un contract cu executare dintr-o dată să capete o executare succesivă (de exemplu, o vânzare cu plata prețului în rate)1. Capitolul III. Încheierea contractului

Acordul de voințe realizat cu îndeplinirea condițiilor cerute de lege transformă simpla înțelegere dintre persoane în forma sa calificată, contractul.

Momentul încheierii contractului corespunde momentului realizării acordului de voințe. Acesta este important deoarece marchează transformarea simplului acord de voințe în forma sa juridică, producătoare de obligații.

Momentul încheierii contractului desemnează astfel momentul nașterii (existenței) contractului. Din momentul încheierii sale, contractul produce efecte juridice. Astfel, din acest moment, simplul angajament devine obligație, relația socială devine raport juridic, iar persoanele capătă calitatea de părți contractante etc.

Momentul încheierii contractului este esențial și pentru definirea altor instituții civile cu incidență contractuală, precum: nulitatea, ineficacitatea, legea aplicabilă (tempus regit actum) etc. În consecință, încheierea contractului este un element de referință al construcției juridice.

Formarea contractului (în sensul realizării acordului de voințe)1 este uneori complexă și îndelungată, presupunând discuții și tratative, contracte cadru și contracte preparatorii etc. De exemplu, vânzarea unui imobil de valoare este precedată, de regulă, de un antecontract care fixează termenii negocierii, evaluării, creditării, perfectării contractului final etc.

Contractul cadrul este acordul prin care părțile „convin să negocieze, să încheie sau să mențină raporturi contractuale ale căror elemente esențiale sunt determinate de acesta” (art. 1176 alin. 1 C. civ.). În acest cadru părțile contractante definesc și stabilesc principalele reguli și condiții care vor guverna încheierea unor contracte viitoare.

Contractele preparatorii2 sunt contracte provizorii care premerg contractului preconizat (definitiv). Cele mai cunoscute modalități de exprimare a contractelor preparatorii sunt: acordul de principiu, pactul de preferință, pactul de opțiune și promisiunea bilaterală.

Acordul de principiu este un contract prin care părțile se pun de acord asupra unui număr de aspecte (de exemplu, cu privire la elementele esențiale ale contractului preconizat sau a referitor la maniera de conducere a negocierilor).

Pactul de preferință este un contract prin care o persoană se obligă ca, în cazul în care se va decide să vândă un lucru, să facă mai întâi o ofertă celeilalte părți în condiții predeterminate sau deja propuse terților. În această situație, beneficiarul are un drept de preempțiune la încheierea contractului preconizat.

Pactul de opțiune este un contract unilateral prin care una dintre părți se obligă să încheie un alt contact, în condiții determinat și într-un anumit termen.

În aceste condiții, beneficiarul promisiunii are un drept de opțiune.

Promisiunea bilaterală este un contract prin care părțile se obligă reciproc să încheie un alt contract. De exemplu, în promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare (cunoscută în doctrină și jurisprudență drept „antecontract” datorită frecvenței sale deosebite, în raport cu celelalte varietăți ale promisiunii): promitentul-vânzător se obligă să vândă iar promitentul-cumpărător se obligă să cumpere1.

Capitolul IV. Condițiile de validitate ale contractului

Simpla înțelegere între două persoane se poate transforma în contract doar dacă sunt îndeplinite condițiile impuse de lege, cunoscute drept „condiții de validitate.

Potrivit art. 1179 alin. 1 C. civ., „Condițiile esențiale pentru validitatea unui contract sunt: capacitatea de a contracta, consimțământul părților, un obiect determinat și licit, o cauză licită și morală”. La acestea, de multe ori, legea mai cere și „o anumită formă a contractului” (art. 1179 alin. 2 C. civ.).

De remarcat că, nici în Noul cod civil (care reproduce fidel dispozițiile anterioare ale art. 948) nu se face distincție între elementele structurii contractului și condițiile impuse pentru validitatea sa2.

Precizăm că elementele structurii contractului nu se confundă cu condițiile de validitate, ele având semnificații distincte în construcția actului juridic. De exemplu, toate actele de voință au la bază consimțământul părților (element structural), însă numai cele în care consimțământul este „serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză” (cerințe legale) pot fi calificate acte juridice

Pentru a nu crea confuzii, în cursul lucrării vom folosi sintagma „condiții esențiale de validitate a contractului” în sensul său larg (incluzând și elementele structurii contractului).

Iar termenul de „cerințe” pentru a desemna strict condițiile legale de validitate.

4.1. Capacitatea de a contracta.

Potrivit art. 1180 C. civ., poate contracta „orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege și nici oprită să încheie anumite contracte” .

Subiectele de drept civil sunt persoanele fizice și persoanele juridice. Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi și de obligații civile. Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condițiile cerute de lege, este titulară de drepturi și de obligații civile (art. 25 C. civ.).

Potrivit noii orientări doctrinare, „capacitatea civilă este în strânsă legătură cu calitatea de subiect de drept civil”, dar ele nu se confundă, fiind noțiuni distincte1.

Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile. Capacitatea de exercițiu deplină începe la data când persoana devine majoră (la 18 ani).

Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exercițiu restrânsă. Actele juridice ale minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviințarea părinților (tutorelui) iar, în cazurile prevăzute de lege, și cu autorizarea instanței de tutelă.

Minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum și acte de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la data încheierii lor (art. 41 C. civ.)2.

Potrivit art. 43 alin. 1 C. civ., nu au capacitate de exercițiu: minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani și interzisul judecătoresc.

Pentru cei care nu au capacitate de exercițiu, actele juridice se încheie (în numele acestora) de reprezentanții lor legali.

Ca excepție, potrivit art. 43 alin. 3 C. Civ., „persoana lipsită de capacitate de exercițiu” poate încheia singură acte de conservare și actele de dispoziție de mică valoare (cu caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor)3.

Actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, sunt lovite de nulitate relativă. Acțiunea în anulare poate fi exercitată de reprezentantul legal, de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, precum și de ocrotitorul legal (art. 46 alin. 3 C. civ.)

Potrivit art. 48 C. civ., „minorul devenit major poate confirma actul făcut singur în timpul minorității” (fără să fie reprezentat sau asistat).

Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de administrare. Au calitatea de organe de administrare persoanele care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acționeze, în raporturile cu terții, în numele și pe seama persoanei juridice (art. 209 C. civ.).

Nu pot face parte din organele de administrare și de control ale persoanei juridice incapabilii, cei cu capacitate de exercițiu restrânsă, cei decăzuți din dreptul de a exercita o funcție în cadrul acestor organe.

Nerespectarea dispozițiilor privind capacitatea de exercițiu a persoanei juridice se sancționează cu nulitatea relativă a actului respectiv (art. 211 C. civ.).

4.2. Acordul de voințe: esențial, determinant.

Potrivit art. 1166 C. civ., elementul principal al contractului este „acordul de voințe" (fiecare dintre părți având propria sa voință)1.

În sensul său etimologic (cum sentire), consimțământul reprezintă acordul celor două voințe, ce stă la baza încheierii contractului și care are drept scop să concilieze interesele divergente ale părților contractante .

Consimțământul „este rezultatul a două sau mai multor voințe care se întrunesc la un loc". El „este deci, în totdeauna un act bilateral, pe când voința este, din contra, un act unilateral" (s.n.)2.

Potrivit art. 1182 alin. 1 C. civ., „Contractul se încheie prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta" (s.n.).

În consecință, „oferta" și „acceptarea" reprezintă cele două voințe care, prin reunire (prin acord) determină direct formarea acordului de voințe, adică a consimțământul părților.

Precizăm că, în doctrină, întâlnirea ofertei cu acceptarea este, de regulă, asimilată formării (încheierii) contractului3, susținere deja consacrată, dar pe care nu o împărtășim (deoarece este inexactă și poate fi sursă de confuzii).

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 1179 C. civ., contractul (ca orice act juridic), se încheie valabil într-un singur fel: atunci când manifestarea voințelor comune se realizează în condițiile prevăzute de lege (între care se regăsește și condiția consimțământului).

Desigur, în particular, momentul acordului de voințe și, respectiv, momentul încheierii contractului pot coincide, dar numai în măsura în care sunt îndeplinite și condițiile de validitate. De exemplu, „acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta" nu încheie contractul dacă acceptantul nu are capacitatea de a contracta (prevăzută de art. 1179 alin. 1 pct. 1 C. civ.).

În consecință, acordul de voințe este întotdeauna esențial pentru încheierea contractului, nu însă și suficient.

În funcție de complexitatea contractului, formarea consimțământului (și, de regulă, a contractului) se poate face prin negocieri sau direct (prin simpla întâlnire a ofertei cu acceptarea).

Formarea acordului de voințe prin negociere se realizează atunci când părțile s-au înțeles asupra elementelor esențiale ale contractului („chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredințează determinarea acestora unei alte persoane")2.

Dacă ulterior încheierii contractului părțile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori persoana căreia i-a fost încredințată determinarea lor nu ia o decizie, instanța va putea dispune „completarea contractului, ținând seama, după împrejurări, de natura acestuia și de intenția părților" (art. 1182 alin. 3 C. civ.).

Partea care se angajează într-o negociere este ținută să respecte exigențele bunei-credințe. Este contrară exigențelor bunei-credințe, între altele, conduita părții care inițiază sau continuă negocieri fără intenția de a încheia contractul. Partea care inițiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credințe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți (art. 1183 alin. 1-4 C. civ.).

Informațiile confidențiale comunicate de către o parte în cursul negocierilor nu pot fi divulgate sau folosite în interes propriu, de cealaltă parte (art. 1184 C. civ.).

Formarea acordului de voințe direct, prin întâlnirea ofertei cu acceptarea, este modalitatea cea mai frecventă de realizare a consimțământului.

Oferta de a contracta (policitațiunea) este o propunere făcută altei persoane în vederea încheierii unui contract (voința uneia dintre părți). Oferta se deosebește de promisiunea de a contracta (antecontractul), care este un contract.

Oferta trebuie să conțină „suficiente elemente pentru formarea contractului" și exprimă „intenția ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar" (art. 1188 alin. 1 C. civ.).

Oferta „poate proveni de la persoana care are inițiativa încheierii contractului, care îi determină conținutul sau, după împrejurări, care propune ultimul element esențial al contractului" (art. 1188 alin. 2 C. civ.)1.

Propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă este precisă, nu valorează ofertă, ci, după împrejurări, solicitare de ofertă sau intenție de negociere.

Ca excepție, propunerea adresată unor persoane nedeterminate valorează ofertă dacă aceasta rezultă astfel din lege, din uzanțe ori, în mod neîndoielnic, din împrejurări. În aceste cazuri, revocarea ofertei adresate unor persoane nedeterminate produce efecte numai dacă este făcută în aceeași formă cu oferta însăși sau într-o modalitate care permite să fie cunoscută în aceeași măsură cu aceasta (art. 1189 C. civ.).

Oferta cu termen este irevocabilă. Este de asemenea irevocabilă oferta care „poate fi considerată astfel în temeiul acordului părților, al practicilor statornicite între acestea, al negocierilor, al conținutului ofertei ori al uzanțelor" (art. 1191 alin. 1 C. civ.)2.

Oferta fără termen de acceptare, „adresată unei persoane care nu este prezentă, trebuie menținută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească, să o analizeze și să expedieze acceptarea" (art. 1193 alin. 1 C. civ.).

În cazul de mai sus, oferta poate fi revocată numai dacă „ajunge la destinatar înainte ca ofertantul să primească acceptarea sau, după caz, înaintea săvârșirii actului ori faptului care determină încheierea contractului" (art. 1193 alin. 2 C. civ.).

Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane prezente, rămâne fără efecte dacă nu este acceptată de îndată. Dispozițiile se aplică și în cazul ofertei transmise prin telefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare la distanță (art. 1194 C. civ.).

Oferta este caducă dacă acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau dacă destinatarul o refuză (art. 1195 alin. 1 C. civ.).

De precizat că, decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai atunci când natura afacerii sau împrejurările o impun (art. 1195 alin. 2 C. civ.).

Acceptarea constă în manifestarea voinței destinatarului ofertei de a încheia contractul propus. Astfel, acceptarea este răspunsul destinatarului, prin care se realizează acordul de voințe al părților1.

Acceptarea ofertei se face prin orice act sau fapt al destinatarului care constituie, în mod neîndoielnic, acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată (și care ajunge în termen la autorul ofertei).

De regulă, tăcerea sau inacțiunea destinatarului nu valorează acceptare. Ca excepție, tăcerea constituie acceptare atunci când rezultă din lege, din acordul părților, din practicile stabilite între acestea, din uzanțe sau din alte împrejurări (art. 1196 alin. 2 C. civ.)2.

Potrivit art. 1197 alin. 1 C. civ., răspunsul destinatarului nu constituie acceptare atunci când: cuprinde modificări sau completări, nu respectă forma cerută anume de ofertant sau ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă.

În cazul de mai sus, „răspunsul destinatarului, poate fi considerat însă, după împrejurări, ca o contraofertă" (art. 1197 alin. 2 C. civ.).

Acceptarea tardivă produce efecte numai dacă autorul ofertei îl înștiințează de îndată pe acceptant despre încheierea contractului.

Acceptarea făcută în termen, dar ajunsă la ofertant după expirarea termenului, din motive neimputabile acceptantului, produce efecte dacă ofertantul nu îl înștiințează despre aceasta de îndată (art. 1198 alin. 2 C. civ.).

Comunicarea acceptării trebuie făcută prin mijloace cel puțin la fel de rapide ca cele folosite de ofertant, dacă din lege, din acordul părților, din practicile stabilite între acestea sau din alte asemenea împrejurări nu rezultă contrariul (art. 1200 alin. 2 C. civ.)3.

Oferta sau acceptarea poate fi retrasă, dacă retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu oferta sau, după caz, cu acceptarea.

Oferta și acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului (art. 1187 C. civ.).

Oferta, acceptarea, precum și revocarea acestora produc efecte numai din momentul în care ajung la destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ele din motive care nu îi sunt imputabile.

Contractul se încheie în momentul și în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ea din motive care nu îi sunt imputabile. De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârșește un act sau un fapt concludent, fără a-l înștiința pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părți, al uzanțelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod (art. 1186 C. civ.).

Potrivit art. 1201-1203 C. civ., părțile sunt ținute de clauzele extrinseci la care contractul face trimitere sau de clauzele standard.

Clauzele standard sunt stipulațiile stabilite în prealabil de una dintre părți pentru a fi utilizate în mod general și care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.

Pentru îndeplinirea condițiilor de validitate, consimțământul trebuie să fie valabil exprimat (art. 1179 alin. 1 pct. 2 C. civ.).

Consimțământul trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză (adică să nu fie viciat)1.

Consimțământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violență. De asemenea, consimțământul este viciat în caz de leziune (art. 1206 C. civ.).

Eroarea reprezintă falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui act juridic2.

Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esențială poate cere anularea acestuia (art. 1207 C. civ.).

Eroarea este esențială când poartă asupra:

naturii sau obiectului contractului;

identității obiectului prestației sau asupra unei calități a acestuia ori unei împrejurări considerate esențiale de către părți;

identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia.

Eroarea de drept este esențială atunci când privește o normă

juridică determinantă, potrivit voinței părților, pentru încheierea contractului3. Eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispozițiilor legale accesibile și previzibile.

Victima erorii esențiale „rămâne legată" de contractul astfel încheiat dacă cealaltă parte este de acord cu executarea acestuia (așa cum fusese înțeles), urmând ca prevederile contractuale să fie adaptate în mod corespunzător (art. 1213 alin. 1 C. civ.).

Eroarea care privește simplele motive ale contractului nu este esențială, cu excepția cazului în care prin voința părților asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.

Eroarea este nescuzabilă când faptul asupra căruia a purtat putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligențe rezonabile.

Eroarea este asumată când poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta.

Simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, afară de cazul în care, concretizându-se într-o eroare asupra cantității, a fost esențială pentru încheierea contractului. La cererea uneia dintre părți, eroarea de calcul trebuie corectată (art. 1210 C. civ.)1.

Dolul constă în manevrele frauduloase ale uneia dintre părți pentru a determina cealaltă parte să încheie contractul2.

Contractul este anulabil și atunci când dolul emană de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți.

Dolul nu „se presupune" (art. 1214 alin. 4 C. civ.).

Victima dolului unui terț nu poate cere anularea contractului, decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului (art. 1215 alin. 1 C. civ.).

Violența constă în temerea indusă unei persoane pentru a o determina să încheie un contract.

Partea care a contractat, „sub imperiul unei temeri justificate induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un terț", poate cere anularea contractului.

„Temerea insuflată" trebuie să fie „de așa natură încât partea amenințată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimțământului său, viața, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav și iminent" (art. 1216 alin. 2 C. civ.).

Violența poate atrage anularea contractului și atunci când este îndreptată împotriva unei persoane apropiate, precum soțul, soția, ascendenții ori descendenții părții al cărei consimțământ a fost viciat.

Violența se apreciază „ținând seama de vârsta, starea socială, sănătatea și caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violența, pre cum și de orice altă împrejurare ce a putut influența starea acestuia la momentul încheierii contractului" (art. 1216 alin. 4 C. civ.).

Constituie violență și temerea insuflată prin amenințarea cu exercițiul unui drept făcută cu scopul de a obține avantaje nejustificate.

Simpla temere izvorâtă din respect (temerea reverențiară), fără să fi fost violență, nu atrage anularea contractului (art. 1219 C. civ.).

Violența este viciu de consimțământ și atunci când este exercitată de un terț, însă numai dacă partea al cărei consimțământ nu a fost viciat cunoștea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violența săvârșită de către terț (art. 1220 alin. 1 C. civ.).

Leziunea constă în disproporția vădită de valoare între prestații ce există în momentul încheierii contractului1.

Potrivit dispozițiilor Noului cod civil, „există leziune atunci când una dintre părți, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații" (art. 1221 alin. 1 C. civ.)2. De precizat că, în general, leziunea se apreciază și în funcție de natura și scopul contractului.

Potrivit art. 1221 alin. 3 C. civ., există leziune „și atunci când minorul își asumă o obligație excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obține din contract ori la ansamblul circumstanțelor".

În caz de leziune, partea lezată poate alege între, „anularea contractului sau reducerea obligațiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățită" (art. 1222 alin. 1 C. civ.).

Acțiunea în anulare pentru leziune este admisibilă numai dacă leziunea depășește jumătate din valoarea prestației promise sau executate de către partea lezată.

Leziunea este inadmisibilă în cazul contractelor aleatorii, al tranzacției, precum și al altor contracte anume prevăzute de lege (art. 1224 C. civ.). Instanța de judecată „poate să mențină contractul (s.n.) dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanțe sau, după caz, o majorare a propriei obligații" (art. 1222 alin. 3 C. civ.).

Dreptul la acțiunea în anulare sau în reducerea obligațiilor pentru leziune se prescrie în termen de un an de la data încheierii contractului (art. 1223 alin. 1 C. civ.)1.

4.3. Obiectul contractului

Identificarea obiectului este un subiect disputat în doctrină. Tot astfel, dificil de conturat este și raportul dintre obiectul contractului și obiectul obligației.

Definirea obiectului contractului.

Pentru conturarea instituției obiectului facem următoarele precizări cu caracter general:

conținutul voinței juridice este dat de obiectul și cauza acesteia;

contractul este rodul mai multor voințe concordante, fiecare cu conținut diferit ;

obiectul este important deoarece constituie liantul voințelor concordante.

Potrivit art. 1225 C. civ., „Obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale" (s.n.)2.

În doctrină s-a apreciat, pe bună dreptate, că definiția dată obiectului în Noul cod civil drept prezintă neajunsul că nu are „utilitate practică semnificativă". Astfel, s-a apreciat că, „a spune despre un anumit act juridic (concret) că are obiect operațiunea juridică înseamnă, în realitate, a te referi la conduita părților', de exemplu, transferul unui drept patrimonial de către persoanele care se angajează contractual (s.n.)3.

Raportul dintre obiectul contractului și obiectul obligației. Deoarece art. 1225 C. civ. definește obiectul contractului mai ales prin prisma efectelor sale („ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale"), trecând cu vederea principiul potrivit căruia voința internă, reală este esențială în contract, se impune a răspunde la întrebarea: obiectul contractului se confundă cu obiectul obligației sau acestea sunt distincte?

Într-o opinie (dintre cele mai autorizate) s-a apreciat că „obiectul contractului nu se confundă cu obiectul obligației", obiectul contractului fiind „o noțiune distinctă față de obiectul raportului obligațional". Astfel, între obiectul manifestării de voință (obiectul contractului) și obiectul obligației (născută din contract) există deosebiri majore și, deci, acestea (pe fond) sunt noțiuni distincte4.

În consecință obiectul contractului este „operația juridică pe care părțile au înțeles să o realizeze", iar „obiectul obligației este prestația pe care contractantul se angajează să o execute" (de exemplu, s-a apreciat că, în cazul vânzării, obiectul contractului constă în transferul proprietății)1.

Preluând opinia de mai sus Noul cod civil distinge între obiectul contractului și obiectul obligației. Astfel potrivit art. 1226 alin. 1 C. civ., obiectul obligației este „prestația la care se angajează debitorul" iar obiectul prestației (obiectul derivat al obligației) îl constituie bunurile (obiectul material).2

Reamintim însă că, în doctrina majoritară, anterioară apariției Noului cod civil s-a apreciat (cel puțin la fel de bine argumentat) că obiectul actului juridic (și, implicit, al contractului) este identic (coincide) cu obiectul raportului juridic civil (obiectul obligației)3, precizându-se, printre altele, că obiectul contractului nu trebuie confundat cu conținutul sau efectele contractului (deci, cu drepturile subiective și obligațiile civile născute din acesta)4.

În pofida opiniilor diferite de mai sus, doctrina este totuși unanimă în a aprecia că „Între obiectul contractului și obiectul obligației contractuale există o strânsă legătură" (s.n.)5.

În concluzie, obiectul contractului este diferit de obiectul obligației, însă acestea se află într-o interdependență reciprocă.

Precizăm că identificarea obiectului contractului și a obligațiilor corelative nu are natură pur teoretică, ci prezintă și importanță practică (de exemplu pentru calificarea contractelor, inclusiv în funcție de utilitatea lor economică6).

Cerințele valabilității obiectului.

Potrivit art. 1179 alin. 1 pct. 3, obiectul contractului trebuie să fie „determinat și licit" (art. 1179 alin. 1 pct. 3 C. civ.).

Astfel, obiectul trebuie să îndeplinească următoarele cerințe.

Obiectul contractului trebuie sa existe (cea mai importantă cerință pentru valabilitatea obiectului contractului, întrucât de îndeplinirea ei depind și celelalte).

Ca excepție, contractele pot purta și asupra unor bunuri viitoare (art. 1228 C. civ.).

Situației de mai sus îi corespunde și ipoteza înstrăinării unui bun care aparține unei terțe persoane. Astfel, în condițiile art. 1230 C. civ., „bunurile unui terț pot face obiectul unei prestații" iar art. 1683 alin. 3 C. civ., prevede că dacă la încheierea vânzării lucrul „se află în

proprietatea unui terț, contractul este valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului".

Obiectul contractului trebuie să fie în circuitul civil. Cerința se referă la bunuri, ca obiect derivat al actului juridic civil și se deduce din dispoziția potrivit căreia „Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestații contractuale" (art. 1229 C. civ.).

Bunurile aflate în circuitul civil sunt cele care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile, indiferent că ar fi vorba despre bunuri care pot circula neîngrădit sau despre bunuri care pot circula în condiții restrictive.

Obiectul contractului trebuie sa fie determinat sau determinabil. Cerința obiectului determinat sau determinabil este prevăzută în dispozițiile 1179 alin. 1 pct. 3, art. 1225 alin. 2, și art. 1226 alin. 2 C. civ.1

Când obiectul actului juridic privește un bun individual determinat (res certa), cerința de valabilitate a obiectului este îndeplinită.

În cazul bunuri determinate generic (res genera), cerința este îndeplinită fie prin stabilirea precisă a cantității, calității, valorii (într-o asemenea situație, se spune că obiectul este determinat)2, fie prin stabilirea numai a unor criterii de determinare.

Determinarea obiectului de către un terț, trebuie să se facă „în mod corect, diligent și echidistant". În caz contrar, „instanța, la cererea părții interesate, va stabili, după caz, prețul sau elementul nedeterminat de către părți" (art. 1232 alin. 2 C. civ.).

În contractele încheiate între profesioniști lipsa prețului atrage prezumția că „părțile au avut în vedere prețul practicat în mod obișnuit în domeniul" (art. 1233 C. civ.).

Cerința trebuie respectată în toate cazurile, sub sancțiunea nulității absolute a contractului (art. 1225 alin. 1 pct. 2).

Obiectul contractului trebuie sa fie posibil. Cerința de valabilitate este impusă de regula de drept potrivit căreia nimeni nu poate fi obligat la imposibil – ad impossibilium, nulla obligatio.3

Imposibilitatea poate să fie materială sau juridică și se apreciază în raport de momentul încheierii actului juridic.

Dacă în momentul încheierii unui contract sinalagmatic obiectul era posibil, dar ulterior executarea lui devine imposibilă din cauza unui caz fortuit sau de forță majoră, atunci se va pune problema riscului contractului, iar dacă executarea devine imposibilă din culpa părții, atunci se va angaja răspunderea sa civilă.

De precizat că, „dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părți se află în imposibilitate de a-și executa obligația", contractul este valabil (art. 1227 C. civ.).

Obiectul contractului trebuie sa fie licit și moral. Potrivit cerinței desprinse din prevederile art. 1179 alin. 1 pct. 3 și a art. 1225 alin. 2. C. civ., obiectul contractului trebuie să fie în concordanță atât cu legea, cât și cu regulile de conviețuire socială (morala).

Când obiectul contractului este ilicit sau imoral1, sancțiunea care intervine este nulitatea absolută.

Obiectul ilicit atunci este cel „prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri" (art. 1225 alin. 3 C. civ.)1.

Menționăm că, potrivit noii concepții adoptate de Codul civil, în principiu, bunurile care aparțin altuia pot face obiectul contractului. Altfel, în anumite condiții, „bunurile unui terț pot face obiectul unei prestații, debitorul fiind obligat să le procure și să le transmită creditorului sau, după caz, să obțină acordul terțului" (art. 1230 C. civ.).

Nerespectarea condițiilor prevăzute de lege pentru obiect atrage sancțiunea nulității absolute.

4.4. Cauza

În doctrina națională (ce preia studiile franceze) cauza nu este clar definită, fiind, în general, înțeleasă ca o simplă condiție de validitate.

Potrivit Noului cod civil, „Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul" (art. 1235 C. civ.)2. Astfel, în concepția Codului civil, cauza se prezintă ca un proces psihologic, premergător acordului de voințe, ce constă în rațiunea (motivul, mobilul, imboldul etc.) care determină părțile să încheie contractul.

În opinia noastră, „cauza" înseamnă mai mult; ea este un element structural, esențial al construcției juridice, în funcție de care trebuie apreciat întregul parcurs al contractului: formarea, executarea și finalitatea acestuia.

De la început, precizăm că definirea exactă a cauzei nu este o simplă ambiție doctrinară, ci ea este dictată și de considerente practice. De exemplu, este unanim recunoscut că voința internă este fundamentul contractului și elementul esențial pentru calificarea și interpretarea acestuia. Însă voința internă poate fi identificată numai prin analiza componentelor sale: obiectul și cauza contractului. Astfel, cauza este un element esențial al contractului.

Potrivit art. 1179 alin. 1, pct. 4 C. civ., cauza este una dintre condițiile de fond ale contractului.

Deși, în comparație cu Vechiul cod civil, reglementarea cauzei este merituoasă, ne exprimăm reținerea atât față de calificarea cauzei ca o simplă condiție de fond, cât și față de definirea acesteia, numai ca motiv de a contracta (scopul urmărit de părți nefiind menționat în niciun fel, în acest context). Astfel, cu toate avantajele noilor reglementări, rămân întrebări esențiale, la care trebuie să se răspundă, precum:

este cauza o simplă condiție de validitate sau este un element structural principal al contractului?

cauza reprezintă numai motivul care determină părțile să contracteze sau cuprinde și scopul (finalitatea urmărită)?

Pentru a răspunde la întrebările de mai sus prezentăm câteva elemente ale evoluției conceptului de cauză, în doctrină.

Concepția moderna completează concepția clasica.

În materia cauzei, doctrina franceză s-a confruntat cu două concepții: „concepția clasică" și „concepția modernă."

Potrivit concepției clasice, cauza a fost definită drept scopul urmărit1, pentru care părțile au contractat.

Scopul urmărit „este doar imaginat la momentul încheierii contractului, adică reprezentat intelectual sau previzionat, urmând a fi realizat mai târziu prin efectele și executarea angajamentelor contractuale asumate"1.

Din acest punct de vedere, cauza este obiectivă, fapt pentru care este întotdeauna aceeași pentru fiecare tip de contract. De exemplu, scopul urmărit de toți vânzătorii este obținerea prețului (a unei sume de bani)2.

Scopul urmărit de părți este opozabil însă „motivelor" care au determinat părțile să contracteze. Acestea din urmă sunt, subiective, individuale, diferite de la un contractant la altul1.

Raportul dintre „scop" și „motive" este, în consecință, „distincția dintre rațiunea apropiată (causa proxima) și rațiunile îndepărtate (causa remotae)2.

Concepția modernă constă în principal, în subiectivizarea cauzei.

Potrivit acestei teorii, sunt integrate (adăugate cauzei clasice) și rațiunile personale ce stau la originea manifestării de voință: motivele sau mobilele care au determinat părțile să contracteze.

Dacă teoria clasică opunea radical „cauza" și „motivele", în schimb, teoria modernă confundă cele două noțiuni (cel puțin parțial)3.

În consecință, teoria modernă-subiectivă completează teoria clasică-obiectivă (adăugând la scopul contractului și motivele care au determinat părțile să contracteze).

În doctrina franceză s-a apreciat că teoria modernă (subiectivă) are meritul de a remedia limitele teoriei clasice și prezintă eficiență practică.

De exemplu, în materia donației, cauza clasică (scopul animus donandi) nu este niciodată ilicită, în schimb, motivele care au determinat liberalitatea pot proba caracterul ilicit 4.

Raportul dintre cauza obiectivă (scopul) și cauza subiectivă (motivul) devine relevant, răspunzând la următoarele întrebări:

De ce vinde o persoană un imobil ? Este evident, pentru a încasa prețul: scopul imediat urmărit de vânzător (element obiectiv, relevat de natura contractului încheiat);

Dar, de ce a dorit persoană să-și procure lichidități ? Pentru a achita o datorie, pentru a specula la bursă etc. (rațiuni, motive, diferite de la un vânzător la altul și subiective)5.

Consacrând concepția dualistă, în dreptul pozitiv noțiunea de cauză reunește două realități, cu domeniu propriu de aplicare: cauza eficientă (motivul, sursa contractării) esența teoriei moderne și cauza finală (scopul obligației) susținută de teoria clasică16.

Noțiunea de cauză se explică atât prin rațiunile imediate care au determinat părțile să încheie contractul, cât și prin interesele îndepărtate. Astfel, cauza constituie premisa încheierii contractului, dar și finalitatea acestuia (fiind prezentă pe toată desfășurarea contractului).

În pofida distincțiilor evidențiate prin analiza dualistă, noțiunea de cauză are un caracter unitar. Precizăm că, adoptarea teoriei moderne a cauzei (motiv, mobil al contractării), completează numai teoria clasică a cauzei (nu o înlocuiește), dând astfel naștere unui concept nou, dualist. Astfel, cele două concepte nu se exclud reciproc, ci se reunesc.

Apreciem că, definind cauza drept „motivul care determină fiecare parte să încheie contractul", legiuitorul a fost neinspirat și inconsecvent2, fapt pentru care textul de lege va trebui corelat cu realitatea.

Cauza: mai mult decât o condiție de validitate.

În doctrină, actul juridic civil este definit, de regulă, ca „o manifestare de voință făcută pentru a produce efecte juridice". Astfel, cauza nu se regăsește printre elementele ce definesc actul juridic civil.

În temeiul unei uzanțe îndelungate, „cauza" a fost prezentată numai ca o condiție de validitate a actului juridic, aspect reconfirmat și de noile dispoziții (retranscrise și neclare) ale art. 1179 alin. 1 pct. 4 C. civ.

Având în vedere că obiectul și cauza constituie conținutul voinței fiecărei părți contractante, apreciem că acestea sunt elemente ale structurii actului juridic.

Distincția dintre elementele structurii și condițiile de validitate ale contractului este importantă. Per a contrario, dacă am admite că ele două calități se suprapun, ar trebui să recunoaștem, implicit, că noțiunea de cauză se circumscrie exclusiv fazei formării (și deci, după încheierea contractului, nu se mai poate vorbi despre cauză, scop final etc.).

În concluzie,

Cauza este mai mult decât o simplă condiție de validitate, cauza este un element al structurii actului juridic.

Contractul se finalizează odată cu realizarea scopului urmărit de fiecare dintre părți (a se vedea în acest sens și alte dispoziții ale Noului cod civil, care fac trimitere la "scopul contractului", prezentat ca element important al interpretării actului juridic – art. 1266 alin. 2 C. civ.).

Cauza, ca element al voinței, ține strict de o anumită persoană. Astfel, fiecare parte contractantă are interesul său propriu și, în consecință, contractul nu are o cauză a sa, ci cauze

distincte pentru fiecare parte1.

Aprecierea instituției „cauzei" la valoarea sa reală nu este o simplă discuție doctrinară, ci are mare utilitate practică. De exemplu, interpretarea și calificarea unui contract (a voinței „concordante" și a clauzelor lui) fără a se avea în vedere scopul urmărit de părți, este de neacceptat.

Nu în ultimul rând, precizăm că noțiunea de „cauză" a dispărut din proiectele europene ale contractelor2, fiind înlocuită cu cea de „interes". S-a conturat astfel, cea mai generală definiție a cauzei: „interesul urmărit de părți în contract". În acest context, reamintim că în definirea contractului legiuitorul folosește, mai nou, și termenul de intenție (art. 1166 C. civ.).

Cerințele valabilității cauzei.

În contextul general al analizei noastre, amintim că nici „motivele" și nici „scopul" contractului nu se confundă cu consimțământul.3

Împreună cu obiectul, cauza formează conținutul contractului. Corelația dintre obiect și cauză este exprimată sugestiv în doctrina franceză:

obiectului trebuie să ne arate ce au vrut părțile, iar

cauza trebuie să răspundă la întrebarea: pentru ce au vrut (încheierea contractului)4.

Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele cerințe: să existe, să fie licită și morală (art. 1236 alin. 1 C. civ.).

Existența cauzei valabile se prezumă, până la proba contrară. Cauza neprevăzută expres, nu condiționează valabilitatea contractului (art. 1239 C. civ.).

Potrivit art. 1238 C. civ., „Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepția cazului în care contractul a fost greșit calificat și poate produce alte efecte juridice" (s.n.)5.

Cauza este ilicită când este „contrară legii și ordinii publice"16.

Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri.

Cauza ilicită sau imorală atrage sancțiunea nulității absolute a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască (art. 1238 alin. 2 C. civ.).

Conformitatea contractului cu ordinea publică și bunele moravuri este o cerință importantă a valabilității lui.

Ordinea publică și bunele moravuri sunt reguli de ordin social, economic și profesional care limitează libertatea contractuală.

4.5. Forma consacrată a contractului

După criteriul formei cerute ad validitatem, contractele pot fi consensuale („când se formează prin simplul acord de voință") sau solemne („când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalități")2.

Dispoziția legală de mai sus este o reflectare a celor două principii în materie: consensualismul și formalismul contractual (cu precizarea că regula este consensualismul iar formalismul excepția)3.

Prin forma contractului (stricto sensu) se înțelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de voință făcută cu intenția de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

Formalismul contractual se manifestă prin: forma ad validitatem, forma ad probationem și forma prevăzută de lege pentru opozabilitatea contractelor față de terți. Forma cerută pentru valabilitatea actului juridic este o condiție de validitate, esențială și specială, care constă în necesitatea îndeplinirii formalităților prestabilite de lege, în lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea naște în mod valabil4.

Forma cerută ad validitatem prezintă următoarele caractere: este un element constitutiv (esențial) al actului juridic civil, în lipsa căruia actul juridic va fi lovit de nulitate absolută, este incompatibilă cu manifestarea tacită de voință, deci presupune manifestarea expresă de voință, și este exclusivă, în sensul că, pentru un anumit act juridic civil solemn, trebuie îndeplinită o

anumită formă, de regulă, forma autentică.1

Potrivit art. 1178 C. civ. „Contractul se încheie prin simplul acord de voințe al părților dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă." (s.n.)2. Astfel, „Voința poate fi manifestată și printr-un comportament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor statornicite între acestea sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare (art. 1240 alin. 2 C. civ.)".

Ca excepție, condiția de formă „trebuie respectată" atunci când este prevăzută de legea specială (art. 1179 alin. 2 C. civ.)3. Este consacrat astfel, principiul consensualismului, potrivit căruia contractul se încheie „prin simplul acord de voință" (deci, fără o formă anume).

Pentru înscrierea în cartea funciară este cerută întotdeauna forma autentică. Astfel, potrivit art. 1244 C. civ., „trebuie să fie încheiate prin înscris autentic (…) convențiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară" (s.n.)4.

Principalele acte juridice pentru care legea prevede forma solemnă (de regulă, autentică) sunt: contractul de donație (art. 1011 alin. 1 C. civ.); testamentul (art. 1040 C. civ.); constituirea unei ipoteci imobiliare (art. 2388 C. civ.); vânzarea unei moșteniri (art. 1747 alin. 2 C. civ.); contractul de întreținere (art. 2255 C. civ.); contractul de arendare (care trebuie încheiat în scris, potrivit art. 1838 alin. 1 C. civ.) etc.

Sancțiunea nerespectării „formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea" valabilă a contractului este nulitatea absolută (art. 1242 C. civ.). Ca excepție, părțile pot conveni „ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere" (art. 1242 alin. 2 C. civ.)5.

În concluzie apreciem că, deși aparent Codul civil este susținătorul "libertății formei", dispozițiile sale, prin care o anumită formă este impusă contractului (în general), sunt numeroase. În acest context, clasica întrebare contractuală: consensualism sau formalism, rămâne de actualitate1.

Forma ceruta pentru probarea actului juridic constă în cerința întocmirii unui înscris. Forma ad probationem se justifică prin importanța actului probat, dar și prin avantajul practic de redare fidelă a conținutului și, prin aceasta, prevenirea unor eventuale litigii.

Forma ad probationem este obligatorie, în sensul că nerespectarea ei atrage inadmisibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă.2

De menționat că nerespectarea formei ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci numai imposibilitatea dovedirii actului juridic civil (cu un alt mijloc de probă).

Forma scrisă este cerută pentru actele juridice civile „al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 lei" (art. 303 alin. 2 C. proc. civ.)3.

În alte cazuri, forma ad probationem este instituită cu caracter particular. Astfel, trebuie încheiate (și probate) prin înscris: contractul de societate (art. 1884 C. civ.); contractul de depozit (art. 2104 C. civ., cu excepțiile arătate la art. 2124 alin. 2 C. civ. și art. 2133 C. civ.); contractul de asigurare (art. 2200 alin. 1 C. civ.); contractul de tranzacție (art. 2272 C. civ.) etc.

Forma cerută pentru opozabilitate față de terți este dată de formalitățile impuse pentru ca actul juridic să devină opozabil și persoanelor care nu au participat la încheierea lui.

Forma cerută pentru opozabilitate are drept scop ocrotirea drepturilor și intereselor terților față de eventualele prejudicii, ce le pot fi aduse prin acte juridice civile. Nerespectarea acesteia este sancționată cu inopozabilitatea actului juridic (astfel că terțul poate ignora actul juridic invocat). Forma cerută pentru opozabilitate față de terți este (și ea) obligatorie.

Potrivit art. 18 alin. 1 C. civ., obiectul publicității îl formează „drepturile, actele și faptele privitoare la starea și capacitatea persoanelor, cele în legătură cu bunurile care aparțin acestora, precum și orice alte raporturi juridice…în cazurile expres prevăzute de lege".

Principala aplicație a formei cerute pentru opozabilitatea față de terți este publicitatea imobiliară prin cărțile funciare14.

Cartea funciară „descrie imobilele și arată drepturile ca au ca obiect aceste bunuri". Drepturile reale imobiliare se dobândesc, atât între părți, cât și față de terți, numai prin înscrierea lor în cartea funciară" (art. 876, 885 alin. 1 C. civ.)2.

Alte modalități de publicitate se realizează prin înscrierea în: arhiva electronică de garanții reale mobiliare a constituirii gajului și a oricărei garanții reale mobiliare, registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, registrul asociaților și fundațiilor, registrul persoanelor puse sub interdicție, registrul special al contractelor de arendare ținut de secretarul consiliului local (art. 1838 alin. 3 C. civ.), înregistrarea contractelor de locațiune și de cesiune de creanțe (art. 19 din Legea nr. 7/1996) etc.

Precizăm că forma cerută ad probationem și forma prevăzută de lege pentru opozabilitatea contractelor față de terți reprezintă în doctrină „formalismul indirect sau atenuat".

Capitolul V. Nulitatea contractului

Pe scurt, contractul înseamnă acord de voințe realizat în condițiile prevăzute de lege.

În cazul în care contractul a fost numai aparent încheiat, deși nu îndeplinea condițiile esențiale de validitate prevăzute de art. 1179 C. civ., sancțiunea aplicabilă este nulitatea.

Nulitatea și validitatea contractului se situează pe poziții contrarii și, deci, se exclud reciproc. Astfel, validitatea consfințește încheierea contractului (atunci când manifestarea voințelor concordante îndeplinește condițiile legale); în schimb, nulitatea desființează contractul (acționând în sens invers) și îl readuce la stadiul anterior, de simplă manifestare de voințe3 (potrivit art. 1254 alin. 1 C. civ., „Contractul lovit de nulitate este considerat a nu fi fost niciodată încheiat")4.

Precizăm însă că spiritul general, impus de dispozițiile Codului civil, este acela al păstrării contractului în vederea realizării intereselor urmărite de părți. Deși neconsacrată legislativ, în doctrină se vorbește (justificat) despre o prezumție de valabilitate a actului juridic1.

În același context, precizăm că toate dispozițiile referitoare la nulitatea relativă (inclusiv prezumția de nulitate relativă), nulitatea parțială, nulitatea contractului plurilateral, confirmarea nulității, conversiunea actului nul, interpretarea clauzelor în sensul de a produce efecte etc., conduc către aceeași finalitate: salvarea actului juridic civil.

Pentru considerentele de mai sus, intervenția nulității asupra contractului este privită în dreptul civil numai ca o soluție extremă.

5.1. Nulitatea-sancțiunea formării contractului

Nulitatea este sancțiunea civilă care intervine, în cazul încheierii unor acte juridice, cu nerespectarea condițiilor de validitate (de fond și de formă) cerute de lege. Astfel, potrivit art. 1246 alin. 1 C. civ., „Orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității, dacă prin lege nu se prevede o altă sancțiune."

Din definiția dată nulității se desprind următoarele elemente:

nulitatea este o sancțiune de drept civil;

nulitatea sancționează numai nerespectarea condițiilor de validitate cerute de lege;

nulitatea operează2 exclusiv în faza formării (încheierii) actului juridic civil3.

În concluzie, nulitatea operează în toate cazurile în care nu sunt îndeplinite condițiile de validitate.

În doctrină nulitatea se clasifică în principal, după criteriile interesului ocrotit și al întinderii efectelor sale.

După criteriul interesului ocrotit, nulitatea poate fi absolută sau relativă.

Nulitatea absolută sancționează încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general4.

Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acțiune sau de excepție. Instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută.

Contractul lovit de nulitate absolută „nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege" (art. 1247 alin. 4 C. civ.).

Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție.

Nulitatea relativă sancționează încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular1.

Nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziția legală încălcată.

Contractul lovit de nulitate relativă este susceptibil de confirmare (art. 1261 alin. 2 C. civ.).

Confirmarea „contractului anulabil" reprezintă voința de a renunța la dreptul a invoca nulitatea (art. 1262 C. civ.)2.

Nulitatea acoperită prin confirmare înseamnă validarea contractului (art. 1261 C. civ.)3.

Când confirmarea contractului este expresă, actul confirmativ trebuie să cuprindă obiectul, cauza și natura obligației și să facă mențiune despre motivul acțiunii în nulitate, precum și despre intenția de a repara viciul pe care se întemeiază acea acțiune.

Confirmarea își produce efectele din momentul încheierii contractului și atrage renunțarea la mijloacele și excepțiile ce puteau fi opuse, sub rezerva însă a drepturilor dobândite și conservate de terții de bună-credință (art. 1265 alin. 1 C. civ.)4.

Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acțiune numai în termenul de prescripție stabilit de lege. Ca excepție, „partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar și după împlinirea termenului de prescripție a dreptului la acțiunea în anulare" (art. 1249 alin. 2 C. civ.).

Prezumția de nulitate relativă. În cazurile în care „natura nulității nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este anulabil" (art. 1252 C. civ.).

După criteriul întinderii efectelor sale nulitatea poate fi totală sau parțială.

Nulitatea totală desființează întreg (tot) contractul. Astfel, clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri și care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său, dar numai dacă sunt, prin natura lor, esențiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat (art. 1255 alin. 1 C. civ.).

Nulitatea parțială desființează numai o parte a contractului, adică numai acele clauze contrare ordinii publice sau bunelor moravuri, neesențiale pentru existența actului juridic. Astfel, contractul poate exista și într-un cadru restrâns, adică în limitele clauzelor care au respectat condițiile de validitate. De exemplu, contractul de vânzare a unui autocamion împreună cu marfa sa (în care părțile urmăresc înstrăinarea și, respectiv, dobândirea vehiculului), poate fi sancționat cu nulitatea parțială a obiectului, dacă marfa este un produs interzis comercializării

(iar vânzarea camionului poate rămâne valabilă)1. În cazul contractelor cu mai multe părți (contract plurilateral) în care prestația fiecărei părți este făcută în considerarea unui scop comun, nulitatea contractului în privința uneia dintre părți nu atrage desființarea în întregime a contractului, afară de cazul în care participarea acesteia este esențială pentru existența contractului (art. 1256 C. civ.).

În baza spiritului general al păstrării actului juridic, potrivit art. 1259 C. civ., „Contractul nul poate fi refăcut, în tot sau în parte, cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de lege la data

refacerii lui.

În toate cazurile, contractul refăcut nu va produce efecte decât pentru viitor, iar nu și pentru trecut" (s.n.)1.

În același sens, potrivit dispozițiilor art. 1260 C. civ., referitoare la „Conversiunea contractului nul", un contract lovit de nulitate absolută va produce totuși efectele altui act juridic pentru care sunt îndeplinite condițiile de fond și de formă prevăzute de lege (cu excepția cazului în care „intenția de a exclude aplicarea conversiunii este stipulată în contractul lovit de nulitate")2. Precizăm că, în doctrină, rolul și importanța nulității sunt controversate. Literatura se specialitate este însă unanimă în a aprecia că nulitatea este caracterizată prin funcțiile sale: preventivă, sancționatorie, reparatorie, operatorie și mijloc de garanție3.

Nulitatea (fie ea absolută sau relativă) nu operează de drept. În acest context, sub aspect procesual, uneori, doctrina face distincție între acțiunea în constatarea nulității absolute și acțiunea în pronunțarea nulității relative, din care s-ar putea interpreta că instanța constată nulitatea absolută, fără să facă o apreciere proprie, pe când, nulitatea relativă este supusă aprecierii instanței.

Precizăm că, exceptând nulitățile amiabile, toate celelalte nulități (indiferent că sunt absolute sau relative) sunt judiciare, astfel spus „necesită intervenția instanței judecătorești pentru a fi declarate (constatate, sau după caz, pronunțate)14.

În concluzie, pentru a opera, nulitatea trebuie să fie constatată de părți (pe cale amiabilă) ori de instanța de judecată.

În consecință, întotdeauna, până la declararea nulității, se prezumă că actul juridic a fost valabil încheiat 5

5.2. Ineficacitatea-sancțiunea neexecutării contractului

Nulitatea nu se confundă cu ineficacitatea actului juridic civil6. Nulitatea sancționează neîndeplinirea condițiilor de validitate la momentul încheierii actului juridic și, atunci când este constatată (sau pronunțată), are ca efect desființarea actului juridic.

Ineficacitatea presupune lipsa efectelor juridice datorită intervenției unor cauze posterioare încheierii (valabile) a actului juridic.

Precizăm că numai un act care există juridic (a fost valabil încheiat) poate fi eficient sau ineficient. Astfel, în cazul actului juridic desființat (nul), problema ineficacității efectelor nu se mai pune.

În consecință, sub aspectul raportului nulitate-ineficacitate, contractul se poate afla în trei ipostaze:

când a fost valabil încheiat și produce efecte juridice – contractul este eficace;

când, deși a fost valabil încheiat, nu produce efecte (datorită intervenției unor cauze apărute ulterior încheierii lui) – contractul este ineficace;

când nu au fost respectate condițiile de validitate – contractul este nul (și desființat ca act juridic).

Sunt cauze de ineficacitate: rezoluțiunea, rezilierea, caducitatea, revocarea, inopozabilitatea etc.1 În lipsa unor reglementări în materie, de cele mai multe ori, doctrina și practica națională nu fac distincție între cele două instituții. Astfel, în contextul unei interpretări mai largi, nulitatea este și ea prezentată drept o cauză de ineficacitate a actului juridic2.

Nu împărtășim opinia doctrinei majoritare și apreciem că separarea cauzelor de nulitate de cele de ineficacitate este importantă pentru înțelegerea și evaluarea actului juridic (întrucât au locuri și roluri total diferite).

Apreciem că distincția nulitate – ineficacitate nu este o simplă problemă teoretică, ci poate avea și importante consecințe practice.

Capitolul VI. Interpretarea și calificarea contractului

Interpretarea contractului este operația juridică prin care se determină înțelesul clauzelor contractuale, prin cercetarea manifestării de voință (voința declarată în strânsă corelație cu voința internă, reală).

Regulile de interpretare a contractelor sunt prevăzute de art. 1266-1269 C. civ. Astfel, potrivit art. 1266 alin. 1 C. civ., „Contractele se interpretează după voința concordantă3 a părților, iar nu după sensul literal al termenilor" (s.n.).

În consecință, dreptul național a consacrat metoda interpretării subiective a contractelor4. Rezultă că, inclusiv determinarea sensului clauzelor (obligațiilor) contractuale, se va face numai în raport de voința reală 5.

Tot astfel, în interpretarea sistematică (indivizibilă) a contractului, „clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului" (art. 1267 C. civ.).

De precizat că, Noul cod civil nu face nici o trimitere la criteriile obiective de interpretare (prevăzute de art. 970 din Codul civil de la 1864) care constau în legea supletivă, obiceiul sau uzanțele și echitatea1.

Regulile de interpretare a clauzelor îndoielnice (clauzele susceptibile de mai multe înțelesuri) sunt prevăzute de art. 1268 C. civ. (acestea se interpretează în sensul ce se potrivește cel mai bine naturii și obiectului contractului).

Clauzele îndoielnice se interpretează ținând seama, între altele, de natura contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părți, de sensul atribuit în general clauzelor și expresiilor în domeniu și de uzanțe.

Clauzele îndoielnice se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce nici unul2.

Clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra aplicării contractului la un caz particular nu îi restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au fost expres prevăzute.

„Regulile subsidiare de interpretare" constituie elementul de noutate în materia interpretării contratului:

potrivit art. 1269 C. civ., „Dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă" (adică, a debitorului, s.n.)3;

– „Stipulațiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus" (a profesionistului) și deci în favoarea consumatorului4.

Interpretarea este distinctă de calificarea juridică a contractului. Cu toate acestea, „în practică, prin legătura dintre ele, cele două operații sunt adesea confundate"5.

Calificarea contractului este operațiunea prin care se raportează un caz concret (act juridic, fapt juridic) la un concept abstract recunoscut de o autoritate normativă, în scopul aplicării regimului său juridic.

În practică, de regulă, un contract este calificat exclusiv în raport de obligațiile principale ale părților1 (a se vedea de exemplu, calificarea în cazul „vânzării cu clauză de întreținere")2. Apreciem această modalitate de lucru „simplistă și superficială" deoarece prezintă neajunsul că ignoră principiul potrivit căruia voința – este fundamentul contractului (și numai, apoi sunt obligațiile).

În concepția Noului cod civil, „obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea" (art. 1225 alin. 1). Din textul de lege rezultă că obiectul este cel care califică contractul și, deci, cel care determină regimul juridic aplicabil.

Împărtășim, cu rezerve, susținerile legiuitorului. Astfel, reamintim că voința de a contracta înseamnă, cel puțin în aceeași măsură, și scopurile urmărite de contractanți (nu numai obiectul acordului de voințe).

Apreciem că operațiunea calificării unui contract (concret) trebuie să cuprindă toate elementele cu valoare de calificare, precum: calitatea părților, obiectul și cauza (conținutul voinței), forma contractului, obligațiile asumate etc. Toate aceste elementele ale calificării trebuie analizate ca un tot unitar, ca o structură cu rol proeminent în operațiunea de calificare3.

Calificarea contractului nu trebuie însă înțeleasă ca o „operație aritmetică", ci problemele trebuiesc tratate potrivit „staturii lor reale, fierbinți".4

În doctrină, calificarea juridică a contractului a fost apreciată și ca „un prim rezultat al interpretării"5.

Capitolul VII. Legea aplicabilă contractului

Problema aplicării în timp a dispozițiilor civile este de mare actualitate. Potrivit art. 6 din Noul cod civil, "Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă".

În contextual de mai sus, precizăm că, pentru delimitarea criteriului neretroactivității, trebuie să se țină seama, pe de o parte, de diferitele perioade în care timpul poate fi considerat (trecutul, prezentul și viitorul), iar, pe de altă parte, de elementele prin care o situație juridică poate fi legată de una dintre aceste perioade (fie constituirea, modificarea sau stingerea situației juridice, fie efectele pe care aceasta le produce)1.

În materia contractului, legiuitorul din 2011 a stabilit ca regulă2, aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului juridic, atât în privința condițiilor de validitate (și, pe cale de consecință, a nulității), cât și pentru alte aspecte precum: cauzele de ineficacitate; regulile de interpretare a actului; efectele actului juridic (inclusiv cele produse după intrarea în vigoare a unei noi legi) ori încetarea contractului.

În condițiile art. 4 din Legea nr. 71/2011, actele juridice lovite de nulitate sau ineficace la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispozițiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispozițiilor legii noi.

Astfel, validitatea sau eficacitatea actelor juridice se apreciază potrivit condițiilor stabilite de legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic, fiind fără relevanță faptul că legea nouă (ulterioară momentului încheierii actului) ar adăuga o condiție de validitate sau eficacitate a actului juridic sau ar suprima o asemenea condiție.

De exemplu: art. 102 din Legea nr. 71/2011 prevede că modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării, iar elementele ce nu fac obiectul modificării sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat contractul; art. 202 din Legea nr. 71/2011 prevede că dispozițiile art. 2515 C. civ. (care permit părților să modifice, în anumite condiții, durata termenelor sau cursul prescripției) nu validează convențiile având ca obiect modificarea regimului legal al prescripției încheiate anterior intrării lor în vigoare etc.

Potrivit art. 6 alin. 2 C. civ. și al art. 3 din Legea nr. 71/2011, legea în vigoare la data încheierii unui act juridic va reglementa atât efectele trecute, (adică efectele care s-au produs sub imperiul), cât și efectele viitoare, adică efectele care se vor produce după intrarea în vigoare a legii noi (ultraactivitatea legii vechi).

De exemplu, în susținerea regulii de mai sus, art. 108 din Legea nr. 71/2011 stabilește că dispozițiile art. 1274 C. civ. privitoare la transferul riscurilor în contractele translative de proprietate se aplică numai contractelor încheiate după intrarea lui în vigoare1.

Capitolul VIII. Efectele contractului: mijloace juridice de realizare a intereselor părților

Momentul încheierii contractului este un element de referință a construcției juridice, la care trebuie raportată întreaga sa structură. El este cel care desparte (și, totodată, unește) formarea contractului de faza executării obligațiilor2.

Din momentul încheierii, contractul își produce propriile consecințe juridice, cunoscute și ca „efectele contractului".

În doctrină, efectele actului juridic se confundă, de regulă, cu cauza (scopul) contractului. Astfel, actul juridic este definit, curent, ca „o manifestare de voință făcută cu scopul de a produce efecte juridice".

Nu împărtășim opinia majoritară de mai sus și apreciem că „producerea efectelor juridice" nu constituie scopul contractului (în sine). Astfel, ne raliem opiniei potrivit căreia efectele contractului reprezintă (numai) mijloace juridice de realizare a intereselor urmărite de părți3.

De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare, scopul final urmărit de cumpărător este acela de a-și apropria total lucrul (dobândirea dreptului de proprietate fiind numai expresia juridică „aproprierii" respective).

Ca efect (principal) al contractului, părțile intră în raporturi juridice. Obligația civilă (în sens larg) este alcătuită din două laturi inseparabile: una activă (creditorul) și alta pasivă (debitorul și datoria ce-i incumbă)4.

Potrivit art. 1273 alin. 1 C. civ., „Drepturile reale se constituie și se transmit prin acordul de voință al părților (prin contract, s.n.) chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de gen".

Ca excepție, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc atât între părți, cât și față de terți, numai prin înscrierea lor în cartea funciară (art. 885 alin. 1 C. civ.). Rezultă că, în materie imobiliară, încheierea contractului nu mai este translativă de drepturi reale (urmând ca transferul dreptului real imobiliar să de realizeze, inclusiv între părți, ulterior, cu ocazia înscrierii în cartea funciară)1.

În caz de transmitere succesivă a proprietății unui bun mobil corporal către mai multe persoane, cel care a dobândit cu bună-credință posesia efectivă a bunului este titular al dreptului, chiar dacă titlul său are dată ulterioară (art. 1275 alin. 1 C. civ.)2.

Potrivit art. 1282 C. civ., „La moartea unei părți, drepturile și obligațiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulația părților ori din natura contractului nu rezultă contrariul3.

În doctrina recentă s-a afirmat că efectele contractului au natură normativă. Astfel, efectul contractului constă în „norma privată" – normă de conduită generată de contract (deosebită de

norma obiectivă adoptată sau sancționată de stat)4.

8.1. Forța obligatorie a contractului (PACTA SUNT SERVANDA)

„Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante" (art. 1270 alin. 1 C. civ.).

Părțile „sunt ținute să își execute obligațiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creșterii costurilor executării propriei obligații, fie datorită scăderii valorii contraprestației" (art. 1271 alin. 1 C. civ.).

Din dispozițiile respective se conturează două idei: obligativitatea contractului și relativitatea efectelor contractului (res inter alios acta).

Contractul „valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui (art. 1272 alin. 1 C. civ.)1.

Ca excepție, potrivit teoriei impreviziunii, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației, în temeiul art. 1271 alin. 1 și 2 C. civ., instanța poate să dispună:

adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;

încetarea contractului, la momentul și în condițiile pe care le stabilește.

Potrivit art. 1271 alin. 3 C. civ., dispoziții de mai sus sunt aplicabile numai dacă:

schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;

schimbarea împrejurărilor, precum și întinderea acesteia nu au fost și nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;

debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că și-ar fi asumat acest risc;

debitorul a încercat, într-un termen rezonabil și cu bună-credință, negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului.

Precizăm că în doctrină, impreviziunea în contracte este analizată ca raport dintre forța obligatorie a contractelor și forța legii (intervenția legiuitorului în contracte)2.

În contextul de mai sus, precizăm că, față de concepția secolului al XIX-lea, perioada modernă se caracterizează prin „declinul forței obligatorii a contractului", consecință a modificărilor survenite în timp, asupra conceptului general de contract, în special a diminuării rolului voinței subiectelor în executarea obligațiilor contractuale.

Reprezentativă pentru acest proces este puterea dată judecătorului de a elimina clauzele abuzive cuprinse în contractele de consumație.

8.2. Principiul relativității efectelor contractului (RES INTER ALIOS ACTA)

Semnificația principiului relativității efectelor, instituit de art. 1270 alin. 1 C. civ., este aceea că puterea obligatorie, efectele contractului, privesc numai părțile contractante. Astfel, contractul (rod al voințelor părților) nu poate să profite și nici să lezeze interesele altor persoane.

Față de terți, contractul încheiat apare numai ca un fapt juridic care trebuie respectat, adică le este opozabil. În consecință, dacă una din părțile contractante, prin neexecutarea obligațiilor, produce o pagubă celeilalte, ea va răspunde în temeiul răspunderii civile contractuale, spre deosebire de terții care nesocotesc drepturile izvorâte dintr-un contract și care vor răspunde în temeiul răspunderii civile delictuale (art. 1349 și urm. C. civ).

Totuși, potrivit art. 1280 C. civ., „contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel" (s.n.).

Excepțiile de la principiul relativității efectelor contractului se referă la situațiile în care contractul încheiat produce efecte față de anumite persoane care nu au participat nici direct, nici prin reprezentare la încheierea contractului și nici nu au calitatea de succesori ai părților.

Cele mai cunoscute excepții de la principiul relativității efectelor contractului sunt: promisiunea faptei altuia și stipulația pentru altul.

Promisiunea faptei altuia (convenția de porte-fort) este un contract prin care o persoană (debitorul) se obligă să determine pe o terță persoană să-și asume un anumit angajament în folosul creditorului din contract.

Potrivit art. 1.283 C. civ., „Cel care se angajează la a determina un terț să încheie sau să ratifice un act este ținut să repare prejudiciul cauzat dacă terțul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat și ca fideiusor, dacă terțul nu execută prestația promisă".

Intenția promitentului de a se angaja personal nu se prezumă, ci trebuie să reiasă neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care acesta a fost încheiat.

Stipulația pentru altul (contractul în favoarea unei terțe persoane) este un contract care conferă un drept unei persoane ce nu este nici parte (și nici reprezentant).

Contractul în folosul unei terțe persoane este o veritabilă excepție de la principiul relativității efectelor contractului.

Potrivit art. 1.284 C. civ., „Oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul unui terț.

Prin efectul stipulației, beneficiarul dobândește dreptul de a cere direct promitentului executarea prestației".

Beneficiarul stipulației trebuie să fie determinat sau, cel puțin, determinabil la data încheierii stipulației, să existe în momentul în care promitentul trebuie să își execute obligația și să accepte stipulația.

Stipulația poate fi acceptată și după decesul stipulantului sau al promitentului.

Stipulația poate fi revocată cât timp acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant sau la promitent. Stipulantul este singurul îndreptățit să revoce stipulația, creditorii sau moștenitorii săi neputând să o facă. Stipulantul nu poate însă revoca stipulația fără acordul promitentului dacă acesta din urmă are interesul să o execute.

Revocarea stipulației produce efecte din momentul în care ajunge la promitent. Dacă nu a fost desemnat un alt beneficiar, revocarea profită stipulantului sau moștenitorilor acestuia, fără a agrava însă sarcina promitentului1.

În acest context precizăm că, și acordurile colective reprezintă excepții reale (adevărate) de la principiul relativității efectelor, deoarece persoanelor cărora li se aplică, nu sunt terți, nici părți, nici reprezentanți și nici avânzi cauză2.

Principiul opozabilității contractului. Simulația. Potrivit art. 1281 C. civ., „Contractul este opozabil terților, care nu pot aduce atingere drepturilor și obligațiilor născute din contract. Terții se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepția cazurilor prevăzute de lege".

Ca excepție, terții nu sunt obligați să ia în considerare unele situații juridice, create prin contract. O asemenea situație, excepție de la opozabilitatea față de terți a contractului, este simulația.

Simulația este operațiunea juridică prin care, printr-un act juridic public, aparent, denumit și simulat, se creează o altă situație juridică decât cea stabilită printr-un act juridic ascuns, secret, dar adevărat (actul ascuns trebuie să se încheie concomitent sau înainte de încheierea actului public).

Simulația presupune realizarea concomitentă a două operații juridice: una reală și alta fictivă.

Simulația se poate realiza: prin încheierea unui contract fictiv; prin deghizare și prin interpunere de persoane.

Efectul principal al simulației este inopozabilitatea față de terții de bună-credință a situației juridice create prin actul secret.

Contractul secret produce efecte numai între părți și, dacă din natura contractului ori din stipulația părților nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal (art. 1289 alin. 1 C. civ.).3

Contractul secret nu poate fi invocat de părți, de către succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular și nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terților care, întemeindu-se cu bună-credință pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent (art. 1290 alin. 1 C. civ.).

Terții pot invoca simulația împotriva părților, atunci când aceasta le vatămă drepturile (art. 1290 alin. 2 C. civ.).

Existența contractului secret nu poate fi opusă de părți creditorilor dobânditorului aparent care, cu bună-credință, au notat începerea urmăririi silite în cartea funciară sau au obținut sechestru asupra bunurilor care au făcut obiectul simulației (art. 1291 alin. 1 C. civ.).

Dovada simulației poate fi făcută de terți sau de creditori cu orice mijloc de probă. Părțile pot dovedi și ele simulația cu orice mijloc de probă, atunci când pretind că aceasta are caracter ilicit (art. 1292 C.civ.).

8.3. Riscul contractului

Riscul contractului este instituția destinată a răspunde la întrebarea: cine va suporta pagubele contractului, în cazul imposibilității fortuite de executare a obligației ce revine uneia dintre părți?

Regula generală, impusă de art. 558 C. civ., este că proprietarul suportă riscul pieirii bunului, „dacă acesta n-a fost asumat de o altă persoană sau dacă prin lege nu se dispune altfel."

Precizăm că principiul res perit domino (potrivit căruia riscul pieirii lucrului este suportat de proprietar) nu are caracter imperativ. Astfel, părțile pot conveni ca vânzătorul să suporte riscurile după ce a operat transferul proprietății sau cumpărătorul să își asume riscurile înainte de momentul transferării dreptului de proprietate (de exemplu, în cursul executării lucrului viitor)1.

În schimb, în contractele translative de proprietate operează o regulă specială potrivit căreia „cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligației de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului (art. 1274 alin. 1 C. civ.)2.

În contextul de mai sus, când bunul piere fortuit, debitorul obligației de predare pierde dreptul la contraprestație, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie (art. 1274 C. civ.).

Ca excepție de la regula specială instituită de art. 1274 alin. 1. C. civ., „creditorul pus în întârziere, va prelua riscul pieirii fortuite a bunului" (și nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit și dacă obligația de predare ar fi fost executată la timp).

Capitolul IX. Cesiunea și încetarea contractului

Cesiunea contractului constă în cedarea către un terț a locului pe care una dintre părți îl ocupă în cadrul raportului juridic constituit, în timpul derulării contractului. Astfel, potrivit art. 1315 alin. 1 C. civ., „O parte poate să își substituie un terț în raporturile născute dintr-un contract numai dacă prestațiile nu au fost încă integral executate, iar cealaltă parte consimte la aceasta".

Dispozițiile de mai sus ale Noului cod civil privitoare la cesiunea drepturilor și obligațiilor contractuale sunt pe deplin justificate și de natură a înlătura o întreagă dispută doctrinară, anterioară.

Potrivit textului de lege, pentru încheierea valabilă a cesiunii contractului se cere acordul părții cedate (condiție de validitate). Astfel, în raporturile de cesiune a contractului se disting trei subiecte: cedatul, cedentul și cesionarul.

Cesiunea contractului poate fi totală sau parțială.

Precizăm că obiectul cesiunii îl formează întotdeauna drepturile împreună cu obligațiile contractuale ale cedentului.

Cesiunea contractului și acceptarea acesteia de către contractantul cedat (când aceasta este dată prin act separat) trebuie încheiate în forma cerută de lege pentru validitatea „contractului cedat" (art. 1316 C. civ.).

Potrivit art. 1318 alin. 1 C. civ., „Cedentul este liberat de obligațiile sale față de contractantul cedat din momentul în care substituirea își produce efectele față de acesta" (nu din momentul încheierii contractului de cesiune?)1.

Potrivit art. 1320 C. civ., „Cedentul garantează validitatea contractului" (s.n.) iar atunci când „garantează executarea contractului, acesta va fi ținut ca un fideiusor pentru obligațiile contractantului cedat".

Contractul încetează „în condițiile legii, prin executare, acordul de voință al părților, denunțare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiției, imposibilitate fortuită de executare, precum și din orice alte cauze prevăzute de lege" (art. 1321 C. civ.).

De precizat că, potrivit art. 1276 C. civ., dreptul de denunțare unilaterală recunoscut uneia dintre părți, poate fi exercitat numai „atât timp cât executarea contractului nu a început".

Ca excepție la regula de mai sus „în contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept poate fi exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar și după începerea executării contractului, însă denunțarea nu produce efecte în privința prestațiilor executate sau care se află în curs de executare. Dacă s-a stipulat o prestație în schimbul denunțării, aceasta produce efecte numai atunci când prestația este executată (art. 1276 alin. 3 C. civ.).

Contractul încheiat pe durată nedeterminată poate fi (oricând) denunțat unilateral de oricare dintre părți, cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz (art. 1277 C. civ.).

„La încetarea contractului părțile sunt liberate de obligațiile asumate. Ele pot fi însă ținute la repararea prejudiciilor cauzate și, după caz, la restituirea, în natură sau prin echivalent, a prestațiilor primite în urma încheierii contractului (art. 1322 C. civ.).

Bibliografie

Legislație

Constituția României, republicată, publicată în: M. Of. al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003

Noul Cod Civil, publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie, intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011

Tratate, cursuri, monografii

L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Volumul II. Contractul, Ed. Universul Juridic, București, 2009

L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Volumul I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, București, 2006

Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2002

L. Stănciulescu, Curs de drept civil. Contracte, Ed. Hamangiu, București, 2012

N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2002

G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, București, 2008

E. Chelaru, Drept civil. Partea generală, Ed. All Beck, București, 2003

P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat, Ed. Rosetti, București, 2003

P. Vasilescu, Actul juridic civil. Introducere în dreptul civil de I. Reghini, S. Diaconescu, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2001

C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Hamangiu, București, 2008

D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. III, Tipografia Curții Regale, București, 1926

I. Ceterchi, Teoria generală a statului și dreptului, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967

B. Zorgo, Ce este voința?, Ed. Enciclopedică Română, București, 1969

Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Șansa SRL, București, 1998

A. Ionașcu, Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1963

A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, București, 1980

D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Științifică, București, 1969

P. Demetrescu, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1968

Ph. Remy, Le solidarisme contractuel, mythe ou realite, Economica, Paris, 2001

Ch. Jamin, Plaidoyer pour le solidarisme contractuel, L.G.D.J., Paris, 2001

F. Terre, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 2002

X. Henry, Des contracts civils et commerciaux aux contracts de consommation, Presses Universitaires de Nancy, 2009

Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris 2002

L. Mazeaud, Fr. Chabas, Lecons de droit civil. Obligations. Theorie generale, Montcrestien, Paris, 1998

J. Four, J.L. Aubert, E. Savaux, Droit civil. Les obligations. L’ acte juridique, Sirey, Paris, 2006

H. Kelsen, La theorie juridique de la convention, Nice, 1940

C. Larroumet, Droit civil. Les obligations. Le contract. Conditions de formation, Economica, Paris, 2007

Ph. Malaurie, L. Aynes, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligațiile, Ed. Wolters Kluwer, România, București, 2010