Contractul Matrimonial Si Influenta Asupra Relatiilor DE Casatorie

TEMA: ”CONTRACTUL MATRIMONIAL ȘI INFLUENȚA ASUPRA RELAȚIILOR DE CĂSĂTORIE”

CUPRINS:

INTRODUCERE

CAPITOLUL I – NOȚIUNI GENERALE PRIVIND FAMILIA ȘI CĂSĂTORIA

1.1. Concepte și teorii privind familia și funcției ei

1.2. Noțiunea de căsătorie și natura ei juridică

CAPITOLUL II – NOȚIUNEA, FORMA ȘI CONȚINUTUL CONTRACTULUI MATRIMONIAL

2.1. Concepte și teorii privind contractul matrimonial

2.2. Elementele contractului matrimonial

2.3. Conținutul și încheierea contractului matrimonial

2.4. Analiza comparativă a contractului matrimonial în alte țări

CAPITOLUL III – EFECTELE CONTRACTULUI MATRIMONIAL ASUPRA RELAȚIILOR DE CĂSĂTORIE

3.1. Efectele contractului matrimonial asupra relațiilor patrimoniale

3.2. Efectele contractului matrimonial asupra relațiilor nepatrimoniale

3.3. Modificarea, rezilierea, încetarea și nulitatea contractului matrimonial

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate. Familia reprezintă una din cele mai vechi forme de asociere umană, o instituție stabilă cu rosturi fundamentale pentru indivizi și pentru societate.

Abordare juridică descrie familia ca un grup formal fondat pe baza unor legi și acte normative. Familia din cele mai vechi timpuri a avut confruntări cu latura material privind bunurile acumulate împreună de soți, dar și bunuri ce constituie patrimoniul personal. Soluția în acest sens a fost de a încheia contract matrimonial pînă la încheierea căsătoriei.

Contractul matrimonial și influența acestuia asupra relațiilor de căsătorie a fost o problemă actuală în societate odată cu posedarea de bunuri. În relațiile de căsătorie se respecta stabilirea unor relații de încredere, însă în cazurile soților de rea-credință era necesară stabilirea unor reguli ce trebuiau respectate.

Astfel, în teoria dreptul familiei de-a lungul istoriei au fost repartizate discuții ce vizau prevederi esențiale pentru a determina necesitatea de a stabili ordinea în conținut și formă în fazele de încheierea contractului matrimonial, fie acesta în formă scrisă sau stabilit în baza unor cutume.

Sistemul în general, este îndreptat spre a proteja soții de apariția conflictelor ce vizează relațiile patrimoniale și cele nepatrimoniale.

Odată cu dezvoltarea economică apare și necesitate de a proteja bunurile care au fost cîștigate de soți pînă la încheierea căsătoriei. De asemenea, o soluție în a evita implicarea neînțelegerile ce eventual pot apărea este necesar de a se încheia un contract matrimonial.

Influența contractului matrimonial asupra relațiilor de căsătorie are un efect benefic și contribuie în cel mai direct mod la protecția juridică a drepturilor omului.

Actualitatea temei pe care ne-am propus spre investigare este mai pronunțată în ultimii ani în Republica Moldova. Dacă în ultimii 10 ani, contractul matrimonial era încheiate în cazul cetățenilor străini ce încheiau căsătorii cu cetățeni a Republicii Moldova, actualmente se înregistrează un interes sporit față de contractului matrimonial încheiat între cetățeni ai Republicii Moldova. De asemenea, s-a înregistrat și o creștere a numărului de contract matrimonial încheiate. Dacă pînă în 2012 anual la un notar se înregistrau 4 contracte matrimoniale, în prima jumătate a anului 2014 s-au înregistrat 8 contracte matrimoniale. Ceea ce demonstrează că viitorii soți înainte de a-și înregistra căsătoria sunt tentați să apeleze la serviile notariale pentru a-și stabili dispozițiile generale, dar și particularitățile regimului de drept al unor tipuri aparte de averi.

Practica de a încheia contract matrimonial există cu prioritate în familiile avute. În contractul matrimonial se determină regimul matrimonial care va guverna raporturile patrimoniale dintre soți, adică dreptul de proprietate asupra averii totale sau parțiale a soțului și soției. Uneori, regimul matrimonial ales poate să se refere și la sancțiunile patrimoniale ce vor fi aplicate în caz de divorț.

Contractul matrimonial poate reglementa și responsabilitățile soților ce țin atât de îngrijirea copiilor din căsătorii anterioare, cât și a celor care urmează să se nască. Acest aspect poate fi de o însemnătate considerabilă în instanță atunci când unul dintre soți intenționează să renunțe la cariera sa și să se dedice creșterii copiilor. Cel mai des, însă, disputele apar asupra modalității de împărțire a bunurilor conjugale. Contractul matrimonial este folosit pentru a conferi siguranță că averea cuplului va fi corect împărțită, că aceasta va fi transferată corect de la un soț la altul sau că drepturile asupra ei vor fi împărțite în mod egal de către soți sau pe cote-părți. Toate aceste dispoziții și soluții în cazul situațiilor care ar putea să apărea pot fi stabilite, într-o manieră organizată și bine gândită.

Sinteza bibliografică. Prezenta lucrare se bazează pe lucrările savanților antrenați în dreptul familiei: Filipescu I., Cebotari V., Pînzari V., Lupașcu D., Mărgineanu L.

Fundamentul teoretic se axează pe practicile internaționale, dar și pe actele normative care abordează subiectul regimului matrimonial în dreptul familiei.

Scopul și obiectivele cercetării. Prezenta lucrare elucidează evoluția istorică a contractului matrimonial și analizează influența acestora asupra relațiilor de căsătorie.

Obiectivele lucrării au contribuit la efectuarea unui studiu amplu ale principalelor momente ce țin de contractul matrimonial și relațiile de căsătorie. Astfel pentru realizarea scopului studiului efectuat ne-am propus următoarele obiective:

1. Descrierea evoluției istorice a familiei și a contractului matrimonial;

2. Determinarea teoriilor privind familia și contractul matrimonial;

3. Descrierea comparativă a contractului matrimonial în alte state;

4. Prezentarea relațiilor patrimoniale și nepatrimoniale ce influențează relațiile de familie.

Abordarea sistematică a noțiunilor și teoriilor studiate, au contribuit la efectuarea unei analize și sinteze logico-comparative a familiei sub aspectul contractului matrimonial.

Specificăm că teza dată are atât valoare teoretică cât și practică. Baza teoretică a acestei lucrări constituie investigațiile efectuate de către autorii lucrărilor din domeniul filosofiei, istoriei, de teorie a statului și dreptului, de dreptul civil și de dreptul familiei. Baza practică a acestei lucrări se referă mai ales la analiza comparativă a prevederilor legale în alte state cu privire la contractul matrimonial.

Metode de cercetare.

1. Metoda istorică, care are la bază identificarea sensului evenimentelor trecutului, în scopul relevării lor;

Metoda logică, care reprezintă aplicarea procedeelor, studiului inerent și sintezei, argumentarea pe cale strict deductivă;

Metoda comparativă, care constă în evidențierea trăsăturilor comune și a particularităților contractelor consensuale în domeniul cercetat, extinderea orizontului istoric și științific;

Metoda cantitativă, care facilitează sistematizarea și reliefarea legislației și a informației juridice științifice.

Metoda transcendentală, a fost utilizată pentru elaborarea formei și conținutului prezentului studiu.

Metoda intuiționistă a fost utilizată la prelucrarea tuturor datelor empirice, la evidențierea scopului și realizarea obiectivelor tezei.

Metoda fenomenologică a fost utilizată la analiza practicii judiciare.

Metoda bibliografică a servit pentru selectarea bibliografiei pentru materialul prezentat.

Structura lucrării. Prezenta lucrare este structurată în trei capitol, introducere, încheiere și bibliografie, anexe.

Capitolul I descrie noțiunile introductive asupra căsătoriei și familiei, inclusiv teoriile asupra acestora. Aceste noțiuni fiind abordate din perspectivă sociologică și juridică, ceea ce permite formularea multilaterală a subiectului.

Capitolul II este structurat în 4 subcapitole, care includ descrierea contractului matrimonial sub aspectul noțiunii, elementelor componente, conținutului și încheierii acestuia. Toate aceste subiecte țin să descrie evoluția istorică și modalitatea de formulare a contractului matrimonial la etapa actuală în Republica Moldova. De asemenea, va fi abordat subiectul și din perspective altor state.

Capitolul III abordarea influența contractul matrimonial asupra relațiilor de căsătorie, inclusiv cazurile de modificare, reziliere, încetare și nulitate a acestuia.

Concluziile. Contractul matrimonial reprezintă o noutate pentru Republica Moldova. Această lucrare a dezvoltat și a descris subiectul contractului matrimonial în perspectivă istorică, din perspective teoriilor ce au stat la baza acestuia. Toate aceste subiecte au fost dezvoltate făcîndu-se apel atît la experiența națională în acest domeniu, cît și la practica internațională.

Aceste realități ne-au ajutat în a forma o imagine de ansamblu asupra contractului matrimonial, din abordarea legislativă națională, dar și de a oferi o analiză amplă pentru acest subiect.

CAPITOLUL I – NOȚIUNI GENERALE PRIVIND FAMILIA ȘI CĂSĂTORIA

Concepte și teorii privind familia și funcției ei.

Etimologic, termenul „familie” provine din latinescul familia, -ae, care înseamnă totalitatea membrilor dintr-o casă sau gintă. Termenul de „familie”, introdus în Țările Române după 1696 prin filieră neogreacă, desemnează grupul social format din soți și copiii lor, grup numit, până atunci, „fămeie” (de la latinescul familia). Acest termen se opune celui de „casă”, care desemna, în principal, grupul de persoane fizice solidarizate prin legături de sânge și prin interese clientelare.

Definirea noțiunii de familie ridică dificultăți, putînd fi privită atît din punct de vedere sociologic, cît și juridic.

În sens sociologic, familia – ca formă specifică de comunitate umană – desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare. În acest înțeles se poate spune că familia este o realitate socială prin comunitatea de viață a soților, dintre părinți și copii, precum și dintre alte rude. În cadrul relațiilor de familie apar aspecte morale, psihologice, fiziologice și economice între cei care formează comunitatea de viață și interese. Relațiile de familie au un caracter de complexitate pe care nu-l gasim la alte categorii sociale.

Familia constituie elementul natural și fundamental al societății, fiind întemeiată pe căsătoria liber consimțită între bărbat și femeie, pe egalitatea lor în drepturi și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.

Fiind obiect de cercetare a mai multor științe, noțiunea de familie poate avea multiple diversități. În jurisprudență ea este definită sub două aspecte: din punct de vedere sociologic și din punct de vedere juridic.

În sens sociologic, familia – ca formă specifică de comunitate umană – desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare.

Familia este o realitate biologică prin uniunea ce se realizează între un bărbat și o femeie și prin procreare; o realitate socială prin comunitatea de viață între soți, dintre părinți și copii și alte rude. Uniunea familială este o relație specifică, complexă, care îmbină diferite aspecte ce nu pot fi găsite la alte categorii sociale. Ea este o uniune deosebită a societății în baza căreia au apărut mai multe formațiuni obștești, inclusiv statul și dreptul.

Din perspectivă filosofică, familia reprezintă temelia societății, celula de bază a acesteia care asigură funcționalitatea și continuitatea poporului.

Din perspectivă biologică – familia se raportează la relația sexuală dintre bărbat și femeie, în cadrul ei realizîndu-se procreația.

Luînd naștere prin căsătorie, familia poate fi formată din soți, ulterior, după nașterea copiilor – din soți și copii. Aceasta este familia nucleară, dar ea poate fi o familie extinsă atunci cînd este formată din soți, copii, alte rude, cum ar fi părinții soților, fratele sau sora unuia dintre ei.

Conținutul social al familiei constă din următoarele raporturi:

De căsătorie, care constituie baza familiei;

Cele dintre soți, care constituie baza familiei;

Cele dintre părinți și copii, care sunt rezultatul raporturilor dintre soți. În unele cazuri mai pot exista și alte raporturi, cum ar fi raportul dintre mama necăsătorită și copilul ei, dintre adoptat și adoptator etc.

În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție, precum li din alte raporturi asimilate raporturilor de familie .

Aceste două noțiuni ale familiei – cea sociologică și cea juridică – în mod obișnuit se suprapun, însă sunt situații cînd această coincidență nu există. Spre exemplu, în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț relațiile în sens sociologic încetează, deoarece între soți nu mai există o comunitate de viață și de interese. Însă între copil și părinte se păstrează relația juridică, care se manifestă prin dreptul copilului de a primi întreținerea și educația de la părintele care locuiește separat de el, de a-i purta numele de familiei prin stabilirea filiației etc.

Legislația în vigoare nu dă o definiție unică a familiei și nici nu indică cine ar putea fi considerat ca membru al familiei, definiție ce ar putea fi folosită oricînd. Poate asta e și rațional, deoarece familia formează obiect de reglementare în domeniul de aplicare a unor legi speciale și de aici și sensurile speciale ale familiei. De exemplu, potrivit legislației locative din aceeași familie fac parte soții, copiii lor necăsătoriți și părinții soților care locuiesc împreună cu ei. La fel și legislația fiscală consideră că membri ai unei familii sunt soții, copiii lor necăsătoriți și părinții soților întreținuți de aceștea. Potrivit Codului Civil, cercul moștenitorilor legali este foarte mare, cuprinzînd pe soțul supraviețuitor, pe descendenți, ascendenți, rudele în linie colaterală pînă la al IV-lea grad inclusiv. Conform Codului Familiei, familia desemnează toate persoanele care au obligații de întreținere reciprocă, fiind în relații de căsătorie, rudenie, afinitate sau alte relații asimilate de lege cu relațiile de familie (între adoptat și adoptator, între educator și copil).

Familia reprezintă un grup social ce are o valoare dinamică, iar pornind de la această valoare dinamică se determină funcțiile în dependență de factorii externi sau interni.

Factorii externi, situaționali, de mediu existențial au un rol important în asigurarea funcționalitatii familiei și se referă la caracterul societății concret date (autocrat, democrat) cu efecte directe în solidaritatea cuplului și socializarea urmașilor; gradul și nivelul dezvoltării socio-economice, puterea materială, bogația societății reflectate în toate palierele și structurile societății; modele culturale asimilate și practicate, în pricipal în cazul nostru cu urmări asupra funcției sexuale și de reproducere; nivelul instrucției și educației cuplului marital reflectat atît în reproducere cît și  în socializare.

Factorii interni se referă la conținutul relațiilor interpersonale, intrafamiliale, la sistemul comunicării dintre parteneri; dimensiunea familiei, volumul ei demografic împreuna cu structura sa au efecte în proiectarea și realizarea funcțiilor economice dar și de reproducere. La acești factori se integrează și diviziunea rolurilor de familie, a autorității și prestigiului reflectate asupra solidarității cuplului familial, sistemului comunitar construit. Multitudinea punctelor de vedere, a opiniilor privind funcțiile familiei ne determină să procedăm la o sintetizare a acestora, realizată după criterii aleatorii.

Literatura de specialitate ne prezintă că în existența ei familia are trei funcții principale:

Biologică;

Economică;

Educativă.

Socializatoare.

Funcția biologică a familie, care determină creșterea numărului populației și a situației demografice în orice țară, este dictată de însăși natura existenței omului. Atracția către sexul opus, precum și necesitatea de a naște și a crește copii este inerentă naturii umane. Desigur, această necesitate este influențată de societate, fiind în strînsă legătură cu dezvoltarea mijloacelor de producție în societatea concretă. În diferite perioade istorice statul poate să încurajeze natalitatea prin diferite măsuri economice (ca exemplu anii 80 ai secolului XX pe teritoriul fostei URSS) sau să frîneze (ca exemplu China în aceeași perioadă) procesul de creștere a populației. Întreaga dezvoltare a umanității este evoluția formelor de colectiviate, printre care familia este una dintre cele mai vechi și mai specifice pentru afirmarea deplină a ființei umane. Deși relativ independentă față de societate, familia, tipul ei de organizare, este determinată și condiționată, în ultimă instanță, de modul de organizare a societății pe care o reflectă. Familia este un sistem al corpului social, deschis către societate și prin funcțiiile sale strategice interne și externe ea este factor decisiv în dezvoltarea durabilă a societății, precum și a capitalului uman.

Funcția economică a familiei se manifestă prin comunitatea de bunuri a soților, prin faptul că familia poate fi o unitate de producție prin care se asigură o bunăstare a soților și a copiilor, prin susținerea materială reciprocă între membrii familiei și, îndeosebi, a membrilor inapți de muncă și care necesită ajutor material. Funcția economică a familiei, fiind un element nu mai puțin important ca funcția biologică, permite aplicarea în anumite limite, a normelor juridice pentru reglementarea relațiilor ce apar între membrii familiei.

Funcția economică a familiei este influențată de gradul de dezvoltare social-economică a societății și, pe de altă parte, importanța acesteia diferă de la o societate la alta. Din punctul de vedere al dreptului familiei ea își găsește aplicațiunea în regimul comunității de bunuri al soților, precum și în obligația legală de întreținere în anumite cazuri speciale.

Funcția educativă. Educația în familie este unul dintre aspectele socializării individului, apropierea lui de viața obștească și de cea culturală. Datorită intensității emoționale a relațiilor familiale, educația din familie acționează într-o măsură mai mare decît cea obștească asupra emoțiilor și calităților sufletești ale omului.

Funcția socializatoare se referă la transmiterea, asimilarea, și practicarea modelelor culturale, a valorilor, normelor și  regulilor de comportament, respectiv:

Activitățile integrativ formative, psihomorale; transmiterea structurilor de conduită promovate în familie; adaptarea și socializarea integrativa, acceptarea noilor achiziții și practicarea lor în grup; dezvoltarea dimensiunii cultural-formative respectiv, a deprinderilor culturale, estetice, a spiritului critic, a capacității artistice și  creatoare; cooperarea cu alte instituții de profil: școală, asociațiile, fundațiile, cluburile, etc., cu alte structuri de familie, preocupate de educație, înalt educogene, preîntîmpinînd relațiile cu acele locuri slab educogene, sau lipsite de aceste preocupări, marginale;

 Promovarea relațiilor interpersonale, active, prin luarea în considerație a copilului ca subiect activ, pentru că omul devine om numai prin procesul socializării; el nu se naște om, ci devine om prin acest proces care este permanent, continuu.

Aceste funcții se influențează reciproc și sunt într-o legătură directă, ceea ce determină schimbări la nivelul relațiilor din cadrul familiei, atît între soți, cît și în atitudinea părinților față de copii, dar și a copiilor între ei. Funcțiile date constituie un element esențial în creșterea și educarea copiilor.

Familia nu numai că dă copilului primele noțiuni despre conduită, morală, bine și rău, dar imprimă personalității sale în formare reguli și deprinderi, principii ce constituie fundamentul pe care apoi se clădește personalitatea omului matur.

Părinții sunt datori să crească copilul îngrijind, pe lângă sănătatea și dezvoltarea lui fizică, și de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia în raport de însușirile lui (art. 101 Codul Familiei). Aceasta reprezintă, de altfel, o aplicațiune, în planul relațiilor de familie, a unor drepturi și a unor libertăți fundamentale.

Autoritatea tutelară, la rândul ei, are obligația de a verifica modul în care părinții își îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana copilului (art. 108 Codul Familiei).

În cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii necorespunzătoare a îndatoririlor părintești, inclusiv a celor educative, intervin anumite sancțiuni ca: decăderea din drepturile părintești, potrivit dispozițiilor art. 109 Codul familiei, darea copilului în plasament familial sau încredințarea lui spre creștere și educare unor terțe persoane potrivit Ordonanței de Urgență nr. 26/ 9 iunie 1997 sau se angajează chiar răspunderea civilă, administrativă sau penală a părinților.

Comunicarea dintre părinți și copii a fost și rămîne una dintre cele mai profunde și vitale necesități ale omului. Părinții au dreptul și sunt obligați să educe copiii conform propriilor convingeri (art. 1 alin. 1 Codul Familiei). Tot astfel ei poartă răspundere pentru dezvoltarea fizică, intelectuală și spirituală a copiilor. Există o unitate între educația în familie și educația în societate. Statul edictează norme juridice și stabilește atribuții anumitor organe de stat, în vederea asigurării desfășurării corespunzătoare a procesului educativ în familie.

Noțiunea de căsătorie și natura ei juridică

Căsătoria ca instituție a apărut cu mult înaintea creștinismului, jucînd un rol crucial din punct de vedere social și economic din timpuri imemoriale. Căsatoria reprezintă comuniune de viață si de iubire este un bun autentic al umanității. Căsătoria este unul din evenimentele de seama din viața oamenilor.

Căsătoria este o uniune liber consimțită, cu scopul de a forma o familie.
Familia este considerată ca fiind temelia societății. Ea devine apoi element de stabilitate socială, deoarece relațiile din cadrul ei dau tonul relațiilor din societate.

Numele de familie vine din famulus ("sevitor"), care înseamnă potrivit "Dicționarului etimologic al limbii latine", "ansamblul sclavilor și al servitorilor ce trăiau sub același acoperiș". Familia ajunge să cuprindă agnați, rudele pe cale paternă, cognați, rudele pe latura maternă, devenind în cele din urma gens (comunitate formată din rudele de același sînge). Familia, ca nucleu social, înregistrează o evoluție continuă, existînd în forme diferite de-a lungul istoriei.

Reglementarea situației familiei, prin cutume sau prin legi scrise, este una dintre cele mai vechi preocupări ale comunităților umane. La toate popoarele vechi se întîlnesc reguli privind împrejurări dintre cele mai diverse. Celții, de pildă, aveau o situație aparte a familiei: femeia celtă avea dreptul de a-și alege singură soțul. La gali, fiecare dintre soți trebuia să contribuie cu mijloace proprii la formarea averii. În Galia, divorțul se obținea dacă bărbatul comisese un adulter sau dacă femeia săvîrșise acte de înjurii de o gravitate extraordinară la adresa bărbatului. La romani, în vremea imperiului, are loc procesul de slăbire a puterii paterne: patria potestas, puterea deplină a tatălui asupra copiilor lui, devine desueta și la fel puterea asupra soției, care pînă atunci era tratată ca una dintre fiicele sale (loco filiae). Tatăl familiei nu mai putea abandona copiii, prin vînzare ca sclavi, iar pe vremea lui Hadrian un tată este pedepsit cu deportarea pentru că și-ar fi ucis fiul în timpul unei vînători. Contractul de căsătorie avea loc după sacrificii de animale făcute zeilor. La germani, căsătoria se desfășura după reguli strict controlate.

În cadrul civilizației bizantine, băieții se puteau căsători la vîrsta de 14 ani, iar fetele la vîrsta de 12 ani. Alegerea viitorului soț sau a soției era stabilită de părinți.

În vremea feudalismului, în majoritatea statelor europene se tinde să se egalizeze drepturile celor doi membrii ai familie.

De-a lungul Evului Mediu, femeia și-a îndeplinit cu prisosință rolul de procreare. Viața femeii din societatea medievală avea trei aspecte principale: familia, căsătoria și religia. Femeile Evului Mediu au fost renumite ca soții, mame și călugărițe (femei ale bisericii), dar au mai fost cîteva care s-au îndepărtat de tradițiile acelor vremuri; acelea au fost scriitoarele, poetele, educatoarele, și chiar cele care au practicat vrăjitoria.

În întregul Ev Mediu situația femeii era într-o umbră deasă și grea a păcatului originar. Femeile erau văzute ca fiind inferioare bărbaților, și nu se bucurau de afecțiunea lor. Biserica le învăța că trebuie să fie ascultătoare și supuse taților și bărbaților lor. În realitate, foarte puține femei puteau să stea liniștite acasă pentru că cele mai multe erau nevoite să muncească la cîmp alaturi de bărbații și tații lor și în același timp să aiba grijă și de familiile lor (să le hrănească și să le îmbrace). La oraș, femeile aveau o varietate de ocupații: făceau comerț, coceau pîine, torceau. Atît femeile căsătorite cît și cele necăsătorite erau nevoite să muncească pentru a trăi și de multe ori ele lucrau în mai multe locuri deoarece erau plătite mai puțin decît bărbații.

Proprietarii, fie ei bărbați sau femei erau figuri importante în societatea medievală iar o femeie nemăritată proprietară avea drepturi egale cu cele ale unui bărbat. Ea putea să-și facă testament și avea drept de semnătură. Dar din momentul căsătoriei, ea îi ceda pămîntul și drepturile soțului ei. Doar la moartea lui avea dreptul la o treime din pămînt pentru a se întreține.

Căsătoria în societatea medievală era o combinație de obiceiuri și reguli create în lumea antică. Fundamentele căsătoriei au derivat din legile romane și au devenit obiceiuri seculare moștenite și aplicate de către Biserica Creștină de-a lungul Evului Mediu. Datorită credibilității pe care o avea Biserica, societatea nu încerca să schimbe aceste obiceiuri. Dacă cineva era împotriva Bisericii risca să fie respins de către societate. Religia, moștenirea și legea sunt cîțiva factori influentați de biserică, ce determină aspectele căsătoriei în societatea medievală.

Vechii germani sunt responsabili pentru crearea căsătoriilor aranjate. Biserica Romană a moștenit aceste obiceiuri și le-a implementat în structura care a definit căsătoria.

Dupa legea bisericii, căsătoria avea doua etape:

Prima etapă consta în oferirea unui preț pentru mireasă: viitorul soț îi oferea socrului sau un dar (cai, boi, vite, săbii sau sulițe). Fata nu trebuia să fie prezentă la acest schimb, acesta fiind un schimb între doi bărbați: tatăl fetei și viitorul soț.

Dreptul asupra femeii era transferat de la tată la viitorul soț fiind imposibil pentru femei să-și obțină independența. Conceptul de zestre este o adaptare la această tradiție. Cînd se stabilea o căsătorie, familia fetei îi dădea o bucată de pămînt viitorului ginere. Căsătoria era considerată un schimb pentru bărbații celor două familii. Odată cu realizarea acestui schimb, mireasa obisnuia să-i dea viitorului ei soț un dar (care de obicei era o armură sau o armă de autoaparare). Schimbul de daruri întărea obligațiile fetei de a-l servi pe bărbatul ei, atît pe timp de pace, cît și de război. Cînd bărbatul era plecat la lupta ea era lăsată să aibă grijă de casă și de întreaga gospodărie.

În Evul Mediu, pacea era considerată un lux rar și cererea de soldați era foarte mare, iar femeile a căror soți erau plecați la luptă deveneau deseori victime ale bărbaților rămași acasă.

A doua etapă consta în ceremonia care avea loc de abia dupa cîțiva ani. "Prețul miresei" îi era oferit acesteia și devenea din acel moment proprietatea ei. Totuși, din punct de vedere legal soțul era cel care deținea controlul asupra proprietății, atîta timp cît era în viață. Doar dacă femeia rămînea văduvă, proprietatea îi revenea ei.

Dacă pentru prima etapă a căsătoriei, vîrsta medie era de 7 ani la fete, pentru ceremonia de căsătorie vîrsta necesară era de 12 ani la fete și 14 ani la băieți.

De cele mai multe ori, căsătoria nu era alegerea femeii, ci era mai degrabă determinată de voința părinților. Încă de la o vîrstă fragedă, fetele erau obișnuite cu gîndul că se vor căsători. Ele erau învățate cum să devină neveste bune pentru viitorii lor soți, să le facă pe plac și să le crească copiii. Era de neconceput pentru o femeie să-și urmărească propriile idealuri sau să aibă dorințe, acestea fiind privilegiile bărbaților.

Așa cum a fost menționat anterior, femeile erau crescute pentru a se mărita, unica lor alternativă fiind intrarea într-o mănăstire de maici. Femeile puteau fi date la o mănăstire de către propria familie, dar puteau intra și de bunăvoie, indiferent de vîrstă. Pentru multe femei mănăstirea era locul în care scăpau de sărăcie, în care li se oferea oportunitatea de a avea o viață pioasă, de a obține o educație și anumite responsabilități care le erau refuzate în lumea exterioară. Aceste femei puternice au împărțit locuri de cult cu călugării și au căutat moduri de a-l servi pe Dumnezeu și de a-și ajuta comunitatea.

Epoca modernă, a societății industriale, dezvoltă noi relații de familie și de integrare a acesteia în societate. Egalitatea dintre soți și a drepturilor sociale și politice ale familiei sunt realități consfințite de constituțiile statelor, iar integrarea și afirmarea profesională a femeii nu cunoaște restricții din punct de vedere legal. Alvin Toffler, în "Al treilea val", consemnează faptul că în societatea postindustrială de astăzi se trece de la familia lărgită, care locuiește toată în același loc-rezidența, la familia de tip nuclear, alcătuita din soț, soție și de regula doi copii.

Epoca modernă se naște odata cu Iluminismul sau chiar mai devreme, cu orgoliul umanist al Renașterii. Revoluția franceză va fi erupția definitivă a noii epoci, echivalentul unui paricid, căci alungarea sau omorîrea nobililor poate echivala cu renegarea părinților, conform ordinii feudale familiale, în care regele este echivalentul tatălui pentru vasalii săi. În timpul Convenției mai ales, prioritatea era protecția cetățenilor de eventuala tiranie a familiilor și a Bisericii. Statul a limitat, de atunci și pînă astăzi, controlul familiei sau al Bisericii asupra individului, tocmai spre a-și consolida propria influență. Statul, care este garantul drepturilor individuale și primul interesat în afirmarea acestora, urmărește încurajarea tipului familiei conjugale și limitarea oricărei forme de autoritate paternă.

Revoluția industrială a marcat sfîrșitul familiei patriarhale, extinse. Ea consacra, în același timp, și un debut, al apariției unui hibrid al grupului familial, pe care îl vom denumi familia industrială, în fapt o formă denaturată a conceptului familiei clasice.

Dacă, în Evul mediu, căsătoria era mediată prin prezența și cu binecuvîntarea liturgică a unui preot, art. 7 al Constituției din 1791 prevedea că "legea nu mai considera căsătoria decît ca un contract civil." Starea matrimonială devine "stare civilă", nu întrucît mai este echivalentul unei poziții sociale (ca în societățile tradiționale) sau o definiție consacrată religios (biserica creștină), ci pentru că este garantată de legalitatea civilă. Autoritatea publică va lua, așadar, parte activă la formarea familiei începînd cu Revoluția franceză. Statul va impune condițiile pentru încheierea căsătoriilor, adopția, acordarea de drepturi copiilor naturali, exercitarea autorității paterne, divorțul. În 1790 se instituie chiar un tribunal de familie, pentru salvarea victimelor tiraniei familiale; el va fi totuși suprimat în 1796, dar statul își va păstra dreptul de a limita autoritatea paternă în materie de dezmoșteniri, de exemplu. Aceste tribunale renasc în vremea noastră, decizînd scoaterea copiilor de sub tutela părinților în cazul în care acesta acuză tratamente nedrepte. Aberațiile la care se ajunge în cazurile copiilor care hotărăsc să divorteze de parinți sunt enorme.

Conform Constituției Republicii Moldova, căsătoria este izvorul de bază al creării unei familii care, este elementul natural și fundamental al societății (art. 48 alin. 1).

Codul Familiei nu definește căsătoria, în schimb doctrina juridică ne dă o varietate de definiții încă de la Roma Antică.

Cu adevărat, este greu de definit căsătoria, făcînd abstracție de la aspectele sociale și morale ale instituției care nu are consecințe juridice. În continuare, formulînd definiția căsătoriei, s-a ținut cont că acest cuvînt desemnează o situație juridică pe care o dobîndesc cei ce se căsătoresc și un act juridic care dă naștere acestei situații juridice.

Ca situație juridică, căsătoria prezintă statutul legal al soților dobîndit prin încheierea actului juridic al căsătoriei. Această situație, în principiu permanentă, este determinată de reglementarea legală privind căsătoria și există pe tot timpul cît durează căsătoria. în doctrina străină situația juridică a celor căsătoriți stă la baza conceptului precum că căsătoria este un statut pe care îl dobîndesc cei ce se căsătoresc în urma încheierii actului juridic de căsătorie.

Ca act juridic, căsătoria înseamnă acordul de voință al viitorilor soți prin care ei consimt să li se aplice regimul legal al căsătoriei, fără a avea posibilitatea de a-1 modifica. Ca excepție, soții pot încheia un contract matrimonial pentru a modifica doar regimul juridic al bunurilor dobîndite de ei în timpul căsătoriei, în limitele prevăzute de lege.

Însumînd aceste noțiuni, putem defini căsătoria ca uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată potrivit dispozițiilor legale cu scopul de a întemeia o familie și reglementată de normele imperative ale legii.

Căsătoria are următoarele caractere juridice:

căsătoria este o uniune dintre un bărbat și o femeie (art. 48 alin. 2 Constituția Republicii Moldova);

căsătoria este liber consimțită;

căsătoria este monogamă;

căsătoria se încheie în formele cerute de lege și are un caracter solemn;

căsătoria are un caracter personal;

căsătoria are un caracter civil;

căsătoria se încheie pe viață;

căsătoria se întemeiază pe deplină egalitate în drepturi dintre bărbat și femeie;

căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii.

Condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt acele circumstanțe care trebuie să existe în momentul încheierii căsătoriei la organele de înregistrare a actelor de stare civilă pentru ca aceasta să fie valabilă, adică să producă efecte juridice.

Condițiile de fond la căsătorie sînt:

a) diferența de sex – art.2,11,15 CF al RM; art.48 alin. 2 Constituția RM;

b) vîrsta matrimonială – art. 14 Codul Familiei;

c) consimțămîntul la căsătorie – art.11 alin. 1 Codul Familiei prevede că pentru încheierea căsătoriei este necesar consimțămîntul:

reciproc;

neviciat;

exprimat personal și necondiționat al bărbatului și al femeii care se căsătoresc.

d) Comunicarea stării sănătății. Conform art. 11 alin. 2 Codul Familiei persoanele care doresc să se căsătorească sînt obligate să se informeze reciproc despre starea sănătății lor.

CAPITOLUL II – NOȚIUNEA, FORMA ȘI CONȚINUTUL CONTRACTULUI MATRIMONIAL

2.1. Concepte și teorii privind contractele matrimoniale

Originea contractului de căsătorie este destul de veche. În dreptul roman nu era cunoscut, deoarece singura formă de regim matrimonial era regimul dotal, care funcționa ca regim legal. Existența dotei crea raporturi de ordin pecuniar între soți, care constituie originea regimurilor matrimoniale. Așa-numitul instrumentum dotale nu făcea decât să constate constituirea unei dote, dar nu organiza regimul matrimonial, așa încât nu era un adevărat contract de căsătorie.

Nici în vechiul drept francez nu îl găsim înainte de secolul al XVI-lea. În Franța, înainte de această dată, erau în vigoare numai regimurile legale, și anume regimul dotal în ținuturile din Sud (les pays de droit écrit) și regimul comunității în ținuturile din nordul Franței (les pays de coutumes), cu excepția Normandiei, a cărei cutumă interzicea expres soților să aleagă, prin contractul de căsătorie, regimul comunității.

Abia pe la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea apare obiceiul de a deroga de la strictețea regimurilor legale prin convenții particulare. Cu timpul, noul obicei a devenit din ce în ce mai frecvent, contractul de căsătorie transmițându-se astfel dreptului modern.

Sistemele juridice europene actuale sunt derivate din dreptul roman, ca urmare a unei adaptări a acestuia la situații economico-sociale profund diferite. Spre exemplu, regimul dotal roman avea să inspire redactorii Codului civil francez de la 1804. În dreptul roman însă, convenția matrimonială nu era cunoscută.

Obiceiul de a redacta un contract de căsătorie care să modifice cutumele locale apare în Franța la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, când a început să se considere că regimurile legale nu sunt imperative sau prohibitive, ci se poate deroga de la ele prin convenții.

Mai târziu, în dreptul francez, deși soții aveau libertatea de alegere a regimului matrimonial, aceasta nu se putea face decât înainte de căsătorie, întrucât Codul Civil Francez de la 1804 a instituit principiul imutabilității convențiilor matrimoniale.

În dreptul românesc, la geto-daci căsătoriile se încheiau, în mod obișnuit, între persoanele din aceeași clasă și categorie socială. Primele cutume consacrau poligamia ca structură matrimonială, pentru ca, mai apoi, în vremea lui Burebista, cutumele geto-dacice să prevadă monogamia. Și în societatea geto-dacă exista tradiția înzestrării femeii, pentru a ajuta la suportarea sarcinilor căsătoriei.

În dreptul cutumiar român, jus Valachicum, căsătoria era considerată un sacrementum, fiind supusă regulilor canonice ortodoxe, care guvernau toate raporturile familiale. Căsătoria era precedată de logodnă, care avea valoarea unei promisiuni de căsătorie. Dota era constituită de către părinții tinerelor fete și devenea proprietatea femeii măritate, aceasta putând dispune în timpul căsătoriei prin acte inter vivos, cu privire la bunurile primite ca dotă.

Pravilele românești din secolul al XVII-lea au dat instituției căsătoriei și un caracter de contract, de tranzacție, cu toate că biserica din acele vremuri considera căsătoria o taină, în care momentul religios coincidea cu cel juridic. În privința raporturilor patrimoniale dintre soți, toate vechile legiuiri reglementau regimul dotal, regimul matrimonial considerat a fi tradițional la români.

Sub imperiul Codului Calimach și al Legiuirii Caragea, contractul matrimonial nu avea caracter solemn. Potrivit art. 1608 și art. 1616 din Codul Calimach, era suficient pentru valabilitatea unei foi dotale ca ea să fie făcută în scris, sau chiar verbal, în prezența a trei martori, formalitatea transcrierii fiind introdusă abia în 1832, prin Regulamentul Organic, pentru opozabilitate față de terți.

Convențiile matrimoniale (tocmelile) puteau fi făcute nu numai înainte, dar chiar și în urma celebrării căsătoriei (art. 1609 din Codul Calimach), soluție admisă și sub imperiul Legiuirii Caragea, chiar dacă nu era prevăzută expres. Din interpretarea dispozițiilor art. 1614 din Codul Calimah, se poate constata că principiul care guverna aplicarea regimurilor matrimoniale era cel al mutabilității acestora, atâta vreme cât era prevăzut că: „alcătuirile căsătorești, făcute înaintea cununiei, nu sunt oprite a se preface în vremea căsătoriei”, cu respectarea condițiilor prevăzute în partea finală a aceluiași articol, care se referă la interzicerea lezării, prin modificările intervenite, a intereselor anumitor categorii de moștenitori ori ale creditorilor.

Codul civil de la 1864 a deschis o nouă eră în istoria dreptului românesc. După modelul Codului civil francez, Codul civil de la 1864 reglementa, prin art. 1224, principiul libertății convenției matrimoniale, în temeiul căruia viitorii soți puteau să adopte orice regim matrimonial sau să convină cu privire la combinarea de regimuri matrimoniale, cu singura restricție de a nu aduce atingere ordinii publice și bunelor moravuri. Codul civil consacra principiul imutabilității regimurilor matrimoniale. Regimul de drept comun era acela al separației de bunuri, care se aplica numai atunci când soții nu au înțeles, prin convenție matrimonială, să se supună altui regim (art. 1283 C. civ.), fiecare soț păstrând dreptul exclusiv de administrare, folosință și de dispoziție asupra bunurilor sale, cu obligația însă de a contribui la cheltuielile căsătoriei.

Codul civil de la 1864 reglementa regimul dotal prin art. 1233-1293 ca regim convențional, pe care soții îl puteau adopta, cu sau fără modificări, prin convenție matrimonială. Bărbatul era obligat să-și întrețină soția (art. 196 C. civ.), iar acesteia îi revenea obligația de a contribui la sarcinile căsătoriei cu „a treia parte din veniturile sale” (art. 1284 C. civ.). Codul civil reglementa, de asemenea, ca regim matrimonial mixt, societatea de achiziții a soților (art. 1287-1293), formată dintr-o comunitate restrânsă de bunuri, ce se găsea în coproprietatea celor doi soți. Soții puteau stipula societatea de achiziții fie ca un accesoriu al regimului dotal, fie ca un regim distinct. Regimul separației conferea femeii măritate cea mai întinsă libertate patrimonială posibilă, deoarece bărbatul nu dobândea un drept de proprietate, folosință sau administrare asupra averii soției.

Criticile formulate la adresa Codului civil de la 1864 vizau, pe de o parte, consacrarea principiului imutabilității regimurilor matrimoniale, iar pe de altă parte, instituirea caracterului de inalienabilitate al dotei imobiliare.

Sub imperiul Codului civil român din perioada 1865–1954, până la intrarea în vigoare a Decretului nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului Familiei, care a abrogat expres dispozițiile referitoare la căsătorie (art. 1223-1232) și la regimul dotal (art. 1233-1293), libertatea de principiu a regimului matrimonial a fost recunoscută și practicată. Motivul care a determinat pe legiuitor să asigure o atât de largă libertate contractului de căsătorie, este sprijinul pe care a dorit să-l asigure prin acest mijloc căsătoriei însăși, dar nu este mai puțin adevărat că această libertate trebuia să aibă limite, stabilite fie printr-un text redactat în termeni generali, cum era partea finală a art. 1224 al Codului Civil de la 1864, fie specificând în mod explicit clauzele contrare ordinii publice și bunelor moravuri și convențiile care derogă de la dispozițiile prohibitive ale Codului, interzise părților, cum era stipulat în art. 1224, 1225 și 1226 ale aceluiași Cod. Erau interzise, de asemenea, convențiile care vătămau „drepturile bărbatului de cap al familiei sau de cap al asociațiunii conjugale” (art. 1224 Codul Civil).

Dacă legea a dat contractului de căsătorie o întinsă libertate în ceea ce privește fondul, ea l-a supus, în schimb, unei reglementări stricte în ceea ce privește forma, și aceasta în special pentru două motive: primul ar consta în importanța deosebită pe care o are contractul de căsătorie pentru părțile contractante, legea organizând solemnitatea contractului de căsătorie, și al doilea motiv ar fi acela al interesului în cel mai înalt grad al terțelor persoane care intră în raporturi cu soții, deoarece clauzele contractului de căsătorie le sunt opozabile într-o anumită măsură. Art. 1228 al Codului civil de la 1864 stipula întocmirea convențiilor matrimoniale prin tribunal, mai înainte de celebrarea căsătoriei, contractul de căsătorie fiind, deci, un act autentic.

Consacrarea expresă, prin Constituția din 1948, a unor noi principii, incompatibile cu cele proclamate de Codul civil, cum ar fi, spre exemplu, principiul egalității între sexe, a dus la modificarea dispozițiilor din Cod și, implicit, a relațiilor de familie. Astfel, regimul dotal a fost considerat abrogat tacit, femeia măritată exercitându-și singură drepturile, fără să aibă nevoie de autorizația maritală. Regimul separației de bunuri a rămas în vigoare până la adoptarea Decretului nr. 32/1954, prin care au fost abrogate expres dispozițiile art. 1223-1293 C. civ. referitoare la contractul de căsătorie și la drepturile soților legate de acest contract.

Codul Familiei, adoptat la 29 decembrie 1953 și intrat în vigoare la 1 februarie 1954, a scos complet relațiile de familie de sub incidența Codului civil. Regimul matrimonial al comunității de bunuri a devenit regimul legal unic, imutabil și obligatoriu. Codul familiei nu permite încheierea convențiilor matrimoniale, interzicându-le în mod expres, sub pedeapsa nulității, pe cele care ar modifica regulile privind comunitatea de bunuri (prin art. 30 alin. (2) Codul Familiei)

Reconsiderarea concepției în acest domeniu, prin instituirea unei reglementări permisive, care să lase viitorilor soți libertatea de a organiza aspectele patrimoniale ale vieții conjugale, va fi realizată prin noul Cod Civil. Regimul comunității de bunuri, cu unele modificări, va rămâne regimul legal de drept comun, dar va avea un caracter supletiv, urmând a fi aplicabil doar în cazurile în care părțile nu au optat pentru un alt regim matrimonial prin convenție matrimonială, respectiv regimul separației de bunuri sau regimul comunității convenționale.

Pentru a pătrunde în esența juridică a regimului matrimonial contractual specific legislație Republicii Moldova este necesar de a scoate în relief aspectele definitorii, care pun în evidență principalele elemente ale acestei instituții. În cazul nostru, explicarea și definirea regimului matrimonial contractual se impune cu prioritate, întrucât această instituție este una nouă, atât pentru legislația RM, cât și pentru literatura de specialitate. De la început vom analiza sensul termenilor „regim”, „matrimonial”, „contractual”, care alcătuiesc în ansamblu denumirea instituției cercetate.

Prin termenul „regim” se desemnează un sistem de norme sau de reguli proprii activității sau vieții într-o instituție, întreprindere, familie etc., convenție prin care se stabilesc anumite drepturi și obligații. Caracteristic termenului „regim” sunt următoarele sinonime: schemă, sistem, stil, manieră, modalitate, mod, fel. Proveniența acestui termen se trage de la cuvântul francez régime, întrucât instituția cercetată își are rădăcinile la francezi, care astăzi reprezintă populația cea mai cointeresată în aplicarea regimurilor matrimoniale contractuale, iar contractele matrimoniale sunt încheiate de majoritatea cetățenilor Franței.

Proveniența termenului „matrimonial” vine de la latinescul matrimonialis – referitor la căsătorie sau „matrimonium” – căsătorie. Expresia actuală a termenului prin care se subînțeleg relațiile de familie provine din termenul francez matrimonial – care ține de matrimoniu, propriu matrimoniului. Ținând cont de faptul că termenul „patrimonial” stă la baza celui „matrimonial”, considerăm că primul suscită explicarea sensului său în contextul lucrării de față. Astfel, cuvântul „patrimoniu” provine din latinescul patrimonium, ultimul derivând de la pater familias care era proprietarul întregii averi familiale. Noțiunea avea și un caracter real, pentru că desemna bunurile unei familii, bunuri care se transmiteau din tată în fiu.

Potrivit art.284 din Codul Civil al Republicii Moldova, patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale (care pot fi evaluate în bani), privite ca o sumă de valori active și pasive strâns legate între ele, aparținând unor persoane fizice sau juridice determinate. În accepțiunea doctrinară curentă, prin „patrimoniu” se înțelege averea sau avuția unei persoane; totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare economică ce aparțin unui subiect de drept; totalitatea drepturilor și a obligațiilor cu valoare economică, precum și a bunurilor materiale la care se referă aceste drepturi, care aparțin unei persoane.

Înlocuind litera „p” cu litera „m”, legiuitorul a redus sensul unei fraze „patrimoniul acumulat de soți în timpul căsătoriei” la un singur termen – „matrimonial”. Considerăm că utilizarea literei „m” în acest caz își are argumentare și proveniență de la cuvântul „mama”, întrucât termenul „matrimonial” a luat viață după recunoașterea dreptului soției asupra patrimoniului conjugal de a fi pe picior de egalitate cu soțul. În consecință, termenul „matrimonial” se utilizează pentru a desemna patrimoniul acumulat în timpul căsătoriei de către soți împreună, atât de către soț, cât și de către soție. Întru argumentarea acestei idei, reamintim că termenul „matrimonial” provine din latinescul matrimonialis, prin care se desemnează „de căsătorie”, „referitor la căsătorie”.

Termenul „contractual” provine de la cuvântul francez ”contractual”, care semnifică „privitor la un contract”, „prevăzut în contract”, „condiționat printr-un contract”.

Potrivit art.666 din Codul Civil al RM, prin „contract” se desemnează acordul de voință realizat între două sau mai multe persoane prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice.

Totuși, pentru a pătrunde în esența terminologică a conceptului de regim matrimonial contractual, pe lângă elucidarea sensului termenilor care îl alcătuiesc, este necesară definirea separată a noțiunii de „regim matrimonial”, întrucât aceasta reprezintă baza regimului matrimonial contractual. Importanța acestei noțiuni reiese chiar din prevederile legislației, care în art.19 din Codul Familiei al Republicii Moldova prevede că „Regimul legal al bunurilor soților acționează în măsura în care nu este modificat de contractul matrimonial”. Astfel, utilizând termenul „regim matrimonial”, ne referim la regimul legal al bunurilor soților, regim care poate fi modificat doar printr-un contract matrimonial, adică doar prin convenirea de comun acord asupra unui regim matrimonial distinct total sau parțial de cel legal.

În literatura de specialitate termenul „regim matrimonial” este studiat de majoritatea doctrinarilor în domeniu și cunoaște diverse definiții: „totalitatea regulilor de ordin patrimonial care guvernează căsătoria”; „un ansamblu de reguli care cârmuiesc chestiunile de ordin material ce se nasc din unirea soților prin căsătorie”; „totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile dintre soți cu privire la bunurile lor și pe cele care se stabilesc între soți și terțele persoane privind bunurile soților constituie regimul juridic al bunurilor soților, adică regimul matrimonial”; „un ansamblu de norme juridice care guvernează raporturile dintre soți cu privire la drepturile și obligațiile pecuniare ale vieții conjugale, precum și relațiile care privesc gestionarea acestora; „statutul care reglementează interesele patrimoniale ale soților în timpul căsătoriei”; „regimul juridic al bunurilor soților, al drepturilor lor patrimoniale și al obligațiilor pe care soții și le asumă, împreună sau separat, în interesul amândurora sau în interesul satisfacerii nevoilor căsniciei”; „un ansamblu de reguli având drept scop guvernarea raporturilor pecuniare dintre soți”; „raporturile dintre soți, ce decurg din faptul căsătoriei lor, cu privire la patrimoniul acestora”; „un ansamblu coerent de reguli, mai mult sau mai puțin numeroase și mai mult sau mai puțin complexe, a căror finalitate este de a conferi, în domeniul patrimonial, un statut special soților în cadrul raporturilor dintre ei ca și în relațiile lor cu terții”.

Viața suscită o varietate de fapte de diferită natură și proveniență, iar oamenii intră, între ei, în legături dintre cele mai diverse. Satisfacerea necesităților persoanelor se face posibilă prin intermediul încheierii de contracte. Contractele reprezintă cea mai importantă și mai des folosită specie a actelor juridice. Destinația principală a contractului constă în reglementarea, în limitele legii, a comportamentului persoanelor prin determinarea hotarelor posibilului și necesarului și a efectelor nerespectării acestor cerințe. El este principalul izvor de raporturi juridice obligaționale și este definit ca un acord de voințe încheiat între două sau mai multe persoane cu intenția de a produce efecte juridice și cu respectarea dispozițiilor legale.

Datorită schimbărilor ce au loc în societate în sensul larg al acesteia, oamenii sunt în continuă interacțiuni atît prin fapte de diversă natură, cît și de proveniență. Astfel între aceștia se formează un șir de legături care sunt foarte diverse, ca și conținut, dar și ca formă. De aceea, pentru a oferi satisfacerea nevoilor și necesităților persoanelor este posibilă prin intermediul încheierii contractelor. Contractele reprezintă în sine cea mai importantă și mai des folosită specie a actelor juridice. Scopul principal a contractului constă în reglementarea în limitele legii, a comportamentului persoanelor prin determinarea hotarelor posibilului, necesarului și a efectelor în cazul nerespectării acestor cerințe. Contractul reprezintă izvorul central de raporturi juridice obligaționale și poate fi definit ca un acord de voințe încheiat între două sau mai multe persoane cu intenția de a produce efecte juridice și de a respecta dispozițiile legale.

Superioritatea contractului în societate impune necesitatea descoperirii fundamentelor sale, pentru o înțelegere corectă a acestuia, precum și pentru a descoperi eventuale direcții ale evoluției și principii care îi stau la bază. Primele noțiuni teoretice ale contractului s-au format în jurul conceptului autonomie de voință, care a fost întemeiat pe teoriile filosofice ale lui Immanuel Kant și care presupune următoarele: forța obligatorie a contractului se explică datorită voinței părților, iar statul garantează doar executarea actului juridic, orice contract este just și legitim fiindcă se bazează pe această voință, există deplina libertate contractuală, există o deplină obligativitate a contractului exprimată prin adagiul pacta sunt servanda. De asemenea, trecerea timpului și modificarea relatiilor sociale au condus la accentuarea inegalităților dintre participanții la circuitul civil, caracteristicile autonomiei de voință nu au rămas în măsură să explice aceste noi realități. În mod necesar, pentru înlocuirea rolului avut de autonomia de voință au apărut mai multe teorii, majoritatea construite pe doctrina pozitivismului juridic care oferă dreptului obiectiv (normele juridice în vigoare) poziția principală în fundamentarea contractului. Totuși, ideea de contract nu a suferit un declin, de asemenea rolul și importanța acestuia în viața socială, necătînd la discuțiile despre utilitarism, solidarism contractual, analiza economică a contractului sau teoria acestuia ca situație juridică obiectivă. Circuitul civil se bucură de o dezvoltare și creștere deosebită care are nevoie de mecanisme de cuantificare juridică a raporturilor informaționale și economice, iar contractul își menține rolul crucial în fundamentarea acestor raporturi.

Un aspect important, așa cum este indicat în art. 666 din Codul Civil al Republicii Moldova, părților contractante nu lipsește și nu poate lipsi pentru încheierea unui contract și, prin urmare, ea păstrează un rol important în cadrul fundamentelor acestuia, putându-se vorbi doar despre dispariția caracterului său suveran, erodat pe parcursul timpului de necesitatea respectării normelor imperative, precum și de intervenția directă a legiuitorului și cea tot mai frecventă a judecătorului asupra conținutului contractelor, în numele ordinii publice.

În doctrină s-a remarcat faptul că, contractul este cel mai adecvat mijloc de reglementare a relațiilor dintre oameni. Acesta este forma juridică care organizează schimbul de valori în societate. Conținutul social-economic al contractului în parcursul istoriei umanității a fost influențat în aspect evolutiv în funcție de dezvoltarea raporturilor sociale care erau reglementate în contract. Conceptul de ”contract” este cunoscut și îl regăsim în literătură încă din dreptul roman. Termenul ”contract” are origine latină și provine de la verbul ”contrahere”, ceea ce înseamnă a lega, a constrânge. Contractul avînd funcția de reglementare a conduitei subiectelor este privit în trei sensuri: contractul ca izvor de apariție a raportului juridic, ca însuși raportul juridic și ca forma raportului juridic deja apărut.

Actualul Cod Civil al Republicii Moldova în Titlul II vorbește despre contracte și conținutul acestora în general, iar în Titlul III reglementează unele categorii de contracte (obligații). Potrivit art. 666 alin.(1) Cod Civil al Republicii Moldova, contractul civil este acordul de voință realizat între două sau mai multe persoane prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice.  Aplicarea normelor juridice civile privind contractul în domeniul raporturilor juridice familiale, direct sau subsidiar, are loc frecvent, în lipsa unei reglementări proprii. Teoria contractuală în dreptul familiei se află într-o stare embrionară și acest embrion nu trebuie extirpat în temeiul că o astfel de teorie există deja în civilistică, ci, din contra, urmează să fie dezvoltat, favorizat și adaptat la condițiile reglementării relațiilor de căsătorie și de familie.

În doctrina juridică, există un interes enorm de important a savanților în ceea ce privește căsătoria, dacă aceasta reprezintă un contract sau nu. De asemenea, căsătoria, care în perioada romană era o instituție pur civilă, în timp a dobîndit treptat un caracter religios, din cauza influenței mereu în creștere a Bisericii creștine. Una din cele mai de seamă direcții prin care Biserica și-a exercitat autoritatea spirituală asupra populațiilor creștine a fost schimbarea căsătoriei, instituție de cea mai mare importanță socială, într-o instituție pur religioasă.

Sub influența dreptului canonic legislația civilă a fost impregnată din ce în ce mai mult de dispoziții bisericești, astfel că în jurul secolului al X-lea, reglementarea căsătoriei a ieșit complet din domeniul dreptului civil, fiind guvernată de o legislație special elaborată de soboarele bisericești și de juriștii Bisericii catolice. Sub influența crescândă a creștinismului, se consideră că bărbatul și femeia formau aceeași ființă, rezultată din taina căsătoriei, bărbatul continuând totuși să fie capul femeii – (vir est caput mulieris, erunt duo in carne una).

Începând din secolul al XVI-lea, autoritățile civile din Franța au reacționat împotriva atotputernicei Biserici în chestiunile interesând căsătoria, fiind ajutate și de ordonanțele regilor francezi. Laicizarea definitivă și completă a legislației matrimoniale nu s-a înfăptuit decât prin reformele radicale impuse de Revolușia franceză. Constituția din anul 1791 (Titlul II, art.7) declară că legea nu consideră căsătoria decât ca un contract civil., iar în 1792 este introdusă noțiunea de căsătorie civilă.

Natura juridică a căsătoriei de contract consensual nu a fost totuși străină dreptului canonic catolic. Laicizarea căsătoriei a răpit orice dimensiune metafizică instituției căsătoriei, iar ideea de contract a fost manipulată tocmai pentru a extirpa căsătoriei orice temei transcendent. Cu toate acestea, aspectele esențiale ale teoriei canonice a căsătoriei, privită ca instituție juridică, iar nu ca taină sau sacrament, au fost preluate en gros din dreptul canon în dreptul secular. Astfel, căsătoria putativă, consacrată teoretic în secolul al XII-lea de canonistul Pierre Lombard, a fost în întregime preluată în spațiul dreptului civil, după cum s-au împrumutat elementele esențiale ale condițiilor de validitate și efectele căsătoriei.

Transformată în contract și înțeleasă ca instituție juridică, “operațiunea” căsătoriei a fost în dreptul modern descarnată de orice valențe religioase. Definirea ei se face prin raportarea la instrumentele curente ale dreptului civil, la manifestarea juridică a voinței necesară formării ei și la efectele pe care o asemenea manifestare le poate produce, în combinație cu normele obiective.

Dreptul modern a repudiat în cele din urmă ideea de contract-căsătorie, preferând natura juridică a „instituției civile”.

Mai mult ca atât, timp de câteva decenii, natura juridică a căsătoriei a divizat autorii literaturii de specialitate. Pentru unii, căsătoria era o instituție civilă care nu poate fi clasată, după caracterele sale principale, în domeniul juridic al contractelor:

Primus fiindcă părților nu li se permite să stabilească de sinestătător clauzele uniunii lor, așa cum se întâmplă în cazul contractelor obișnuite.

Secundus, pentru că între contract și căsătorie există numeroase deosebiri în ceea ce privește formarea consimțământului, viciile de consințământ, capacitatea părților, obiectul și efectele căsătoriei, regimul juridic al nulităților.

Tertius, fiindcă spre deosebire de teoria contractuală – care trebuie să se adapteze principiului fundamental în materie de contracte, acela al consensualismului și, implicit, să admită desfacerea căsătoriei prin învoiala părților – teoria instituțională are meritul de a conferi căsătoriei stabilitate și permanență.

La polul opus, adepții tezei naturii contractuale a căsătoriei invocau, în esență, două argumente: legătura juridică dintre părți nu se poate forma decât în temeiul acordului de voințe dintre viitorii soți, iar acest acord de voințe este generatorul drepturilor și obligațiilor cu caracter juridic dintre soți. Împrejurarea că, într-adevăr, în cazul căsătoriei părțile nu au libertatea de a stipula clauze particulare nu răpește ipso facto natura contractuală a căsătoriei, fiindcă în orice contract există o oarecare limită a latitudinii de a stipula, și anume, potrivit art. 667 alin. (1), Cod civil RM – libertatea determinării clauzelor contractuale este limitată de normele imperative, iar potrivit art.207 alin. (3) – libertatea contractuală este limitată și de normele care interesează ordinea publică sau bunele moravuri. Căsătoria este un act prea important sub aspectul statutului persoanei și interesează în multe privințe societatea și ordinea publică pentru a fi menținut în limitele convențiilor curente.

Deci, în legătură cu natura juridică a căsătoriei, în doctrina juridică s-au conturat trei teorii, și anume:

a) Teoria contractuală – care consideră căsătoria fie un contract civil sui generis, fie un act juridic – condiție, fie un act juridic – uniune;

b) Teoria instituțională – potrivit căreia căsătoria este o instituție juridică, un statut reglementat de lege;

c) Teoria mixtă (contractual – instituțională), dominată în doctrina occidentală.

Din punct de vedere juridic, teza naturii contractuale a actului juridic al căsătoriei este inacceptabilă, deoarece între actul juridic al căsătoriei și contractul civil, chiar dacă ambele sunt, în esența lor, acte juridice civile bilaterale, există deosebiri esențiale, și anume:

– contractul poate fi încheiat atât între persoane fizice, cât și între persoane juridice, iar căsătoria se încheie doar între persoane fizice;

– în cazul contractului, fiecare parte poate fi alcătuită din una sau mai multe persoane fizice sau juridice, iar la încheierea căsătoriei participă doar un singur bărbat și o singură femeie;

– în materie de contracte acționează principiul libertății de voință a părților, conferind acestora o largă autonomie în ceea ce privește determinarea efectelor actului juridic încheiat, principiu în mod evident lipsit de eficiență în materie de căsătorie. Libertatea contractuală nu este însă, absolută, acest principiu fiind totuși, limitat prin lege, or viitorii soți, consimțind la căsătorie, acceptă drepturile și obligațiile personale și patrimoniale prestabilite de legiuitor;

– în cazul contractului, pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ și să fie liber, adică neviciat. În schimb, consimțământul la căsătorie, pentru a fi valabil trebuie să mai fie deplin exprimat personal și necondiționat, actual, public. Altfel spus, contractul este, în principiu, un act juridic consensual, iar căsătoria, dimpotrivă, este un act juridic esențialmente solemn;

– contractul poate fi încheiat personal sau prin reprezentare, iar căsătoria se încheie doar în prezența viitorilor soți;

– cauza contractelor, pentru a fi valabilă, trebuie să fie licită și morală, iar cauza căsătoriei, pe lângă aceste cerințe, trebuie să vizeze întemeierea unei familii, conform art.48 alin.(1) din Constituția Republicii Moldova;

– prin contract fiecare parte urmărește un scop diferit de al celeilalte părți, în timp ce, în cazul căsătoriei, soții urmăresc un scop comun, adică întemeierea unei familii;

– în cazul contractelor, sfera și conținutul drepturilor și obligațiilor sunt determinate, de regulă, de părțile contractante, iar în cazul căsătoriei statutul juridic de persoană căsătorită este stabilit de legiuitor, de norme imperative, de la care soții nu pot deroga prin acordul lor de voință;

– spre deosebire de contracte, căsătoria nu poate fi afectată de termene sau condiții, pentru că consimțământul la căsătorie trebuie să fie liber și deplin exprimat. Altfel spus, căsătoria este un act juridic esențialmente pur și simplu, iar contractul poate fi pur și simplu sau afectat de modalități;

– contractul poate fi desfăcut prin acordul părților și fără intervenția instanței de judecată, adică mutuus dissensus, iar căsătoria, chiar dacă există acordul soților, poate fi desfăcută numai prin mijlocirea instanței de judecată (art.37 Codul Familiei al Republica Moldova) sau a oficiului stării civile (art.36 Codul Familiei al Republicii Moldova);

– nulitatea căsătoriei prezintă anumite particularități față de nulitatea contractului și a celorlalte acte juridice.

Savanții care se află pe poziția că căsătoria este un contract ca M. Antokolskaia, J.Carbonnier, E. Ghetman, O. Ioffe menționează că acest tip de contract este unul deosebit – sui generis. M. Antokolskaia menționează că acordul privind încheierea căsătoriei după natura sa juridică nu se deosebește de contractul civil. În acea parte în care este reglementat de legislație și dă naștere la efecte juridice el este un contract. Autoarea consideră că în partea ce nu este reglementată de normele de drept, căsătoria poate fi considerată de cei ce se căsătoresc ca „jurământ dat în fața lui Dumnezeu, obligație morală sau o convenție patrimonială”.

S. Cebotari menționează că căsătoria nu este un contract civil obișnuit, ci un contract al cărui loc se află în dreptul familiei care, fiind o ramură de sine stătătoare, distinctă de drept civil, necesită elaborarea unei teorii contractuale specifice acestei ramuri de drept. Căsătoria poate fi reglementată numai de normele juridice ale dreptului familiei, deoarece fiind o instituție complexă atinge viața lăuntrică a fiecărei familii și chiar a fiecărui individ, ceea ce nu poate fi reglementat în aceeași ordine cu relațiile marfă-bani specifice dreptului civil.

Concluzionând, menționăm că căsătoria este un act juridic ce se deosebește de contract, însă nu și ceea ce implică o atare concluzie, pentru că actul juridic, înțeles ca manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice – de a da naștere, modifica sau stinge raporturi juridice – este termenul generic care desemnează faptele juridice cu caracter volițional, adică contractele și actele juridice unilaterale. Or, căsătoria este, prin însăși esența sa, un acord de voințe între două persoane, realizat în scopul de a da naștere drepturilor și obligațiilor specifice. Faptul că, odată încheiată căsătoria, soții sunt supuși unui regim legal și imperativ, căsătoria devenind o stare juridică cu un statut legal, este numai consecința manifestării de voință a părților și nu poate absorbi însuși actul care l-a generat.

În raport cu vechea reglementare, noul Cod al familiei din 2001 se caracterizează prin unele novațiuni esențiale menite să consolideze raporturile de familie, un loc aparte atribuindu-se reglementărilor ce vizează căsătoria. Însă, cu regret, atât legiuitorul moldav cît și doctrina nu a oferit definirea căsătoriei. Ținând cont de elemente căsătoriei formulate de Codul familiei, susținem că căsătoria – reprezintă acea alianță liber consimțită de un bărbat și o femeie, aflați pe picior de egalitate, având drept scop crearea unei familii și menținerea relațiilor de familie, în urma căreia se nasc drepturile și obligațiile soților, reglementate de legislația familială în vigoare.

Structura Codului Familiei din 2001 are la bază reglementările constituționale ce țin de ocrotirea familiei, maternității, paternității și a copilului. Scopurile lui principale constau în consolidarea familiei, asigurarea unei protecții juridice efective a membrilor ei în noile condiții social-economice, protecția prioritară a intereselor copiilor minori și a membrilor familiei inapți de muncă. Noua codificare s-a înfăptuit ținându-se cont de sporirea elementelor cu caracter contractual și dispozitiv din cadrul raporturilor familiale, menținându-se însă și elementul imperativ de reglementare. Se poate afirma că Codul Familiei a combinat reglementările cu caracter imperativ și dispozitiv ale raporturilor juridice existente în societate din acest domeniu.

Pe de o parte, aceasta înseamnă că subiecții raporturilor de drept familial (soții, părinții, copiii, alți membri ai familiei) sunt puși pe picior de egalitate, ei sunt în drept să încheie între ei diferite convenții de drept familial: convenții de căsătorie, convenții privind bunurile comune, educarea copiilor, susținerea materială, plasarea copilului într-o casă de copii de tip familial etc. Majoritatea normelor din noul Cod poartă un caracter dispozitiv, deoarece subiecții raporturilor de familie sunt în drept, bucurându-se de o largă autonomie de voință, să-și realizeze drepturile și obligațiile familiale patrimoniale și personale nepatrimoniale, precum și alte drepturi care derivă din acestea.

Pe de altă parte, egalitatea juridică a subiecților raporturilor de drept familial nu poartă un caracter absolut, libertatea încheierii convențiilor matrimoniale este vizibil limitată și pusă sub controlul organelor competente ale statului. Imperativitatea unor norme din Codul Familiei face imposibilă întreruperea celor mai multe raporturi familiale doar prin simplul acord al părților. Acțiunea imperativă a multor norme ale Codului se manifestă prin faptul că realizarea drepturilor și obligațiilor familiale subiective se află, de asemenea, sub controlul statutului, organele de tutelă și curatelă, procuratura și alți subiecți abilitați să efectueze controlul în acest domeniu. Reglementarea raporturilor juridice matrimoniale prin intermediul elementelor imperative a permis includerea în Cod și a unui sistem specific de sancțiuni, caracteristice doar dreptului familial, care, de regulă, au un caracter de reprimare, printre care: decăderea din drepturile părintești, transmiterea copilului pentru educație în instituțiile specializate pentru copii, anularea adopției, nulitatea căsătoriei etc.

Cu alte cuvinte, cea de-a doua codificare a dreptului familial din Republica Moldova se caracterizează prin unele novațiuni esențiale. De exemplu, sunt inserate unele instituții și norme noi pentru legislația moldovenească, printre care: contractul matrimonial, contractul privind pensia de întreținere, acordul privind educarea copiilor, drepturile copiilor în familie, casele de copii de tip familial etc. Calitatea lui ne dă dreptul să afirmăm că el este o bază juridică temeinică pentru stabilitatea raporturilor de familie în noile condiții social-economice și politice din Republica Moldova, însă dreptul familiei ca o ramură autonomă de drept privat poate pretinde la o teorie contractuală specifică inclusă în Partea Generală a Codului familiei, care, fiind dezvoltată și susținută de normele juridice perfecționate, să fie o argumentare legală a tuturor contractelor ce pot reglementa majoritatea raporturilor familiale.

2.2. Elementele contractului matrimonial

Conform art. 27 Codul Familiei, contractul matrimonial este convenția încheiată benevol între persoanele care doresc să se căsătorească sau între soți, în care se determină drepturile și obligațiile patrimoniale ale acestora în timpul căsătoriei și/sau în caz de divorț.

În sens juridic, convenția este o înțelegere între două sau mai multe persoane privind apariția, modificarea sau încetarea relațiilor juridice civile sau, după expresia savantului O.S. Ioffe, ”uneori prin contract se înțelege însăți obligația ce apare dintr-o astfel de convenție, iar unele cazuri acest termen înseamnă document, actul ce fixează apariția obligației conform voinței tuturor participanților lui”.

Contractul matrimonial, fiind una din varietățile contractelor juridice civile, are și unele particularitățim cum ar fi: componența specială a subiectelor, conținutul și obiectul contractului. Totodată, contractul matrimonial trebuie să corespundă cerințelor de bază referitoare la contractele juridice civile, atît după forma încheierii, cît și după conținutul și libertatea manifestării voinței părților. Astfel, contractul matrimonial este o înțelegere la baza căruia se află voința comună a soților sau a viitorilor soți. Această înțelegere se bazează pe libertatea încheierii căsătoriei și principiul egalității în drepturi a soților în familie.

Doctrina românească definește contractul matrimonial ca fiind ”convenția prin care viitorii soți reglementează regimul lor matrimonial, condiția bunurilor lor prezente și viitoare, în raporturile pecuniare ce izvorăsc din căsătorie” sau „actul convențional prin care viitorii soți, uzînd de libertate conferită de legiuitor, își stabilesc regimul matrimonial propriu sau își modifică, în timpul căsătoriei, regimul matrimonial sub care s-au căsătorit”.

Contractul matrimonial este un contract consensual, sinalagmatic, cu titlu oneros. El intra în vigoare din momentul cînd părțile s-au înțeles în privința tuturor clauzelor și această înțelegere a fost semnată în forma cerută de lege. Dacă contractul a fost încheiat de persoanele care vor să se căsătorească, el se consideră încheiat sub condiție suspensivă, deoarece va fi valabil din momentul încheierii căsătoriei. Dar și în cazul acesta el este un contract consensual. Contractul matrimonial este un contract sinalagmatic, deoarece fiecare dintre soți se obligă reciproc, astfel încît obligația fiecăruia din ei să fie cprelativă obligației celuilalt. Aceasta se întemeiază pe legislația familială, principiile și natura relațiilor familiale. Titlul oneros se manifestă în conținutul contractului, care modifică regimul legal și dacă unuia dintre soți i se oferă mai multe drepturi, el, respectiv, are și mai multe obligații.

Prin forma contractului matrimonial se are în vedere modul în care se manifestă voința părților la încheierea contractului matrimonial.

Legea prevede în ce formă trebuie încheiat contractului matrimonial pentru ca acesta să fie valabil, respectiv să producă efecte juridice. Astfel, art.28, alin.(3) Codul Familiei al Republicii Moldova dispune: „Contractul matrimonial se încheie în formă scrisă și se autentifică notarial. Nerespectarea acestor prevederi atrage nulitatea contractului”.

Forma scrisă a contractului matrimonial presupune redactarea unui document care să exprime conținutul actului respectiv.

Legea prevede „contractul matrimonial se încheie benevol între persoanele care doresc să se căsătorească sau între soți”. Prin această frază urmează să înțelegem că părți ale contractului matrimonial pot fi numai persoanele care doresc să se căsătorească sau soții, dar nu și aceea precum că însuși contractul matrimonial, ca document, trebuie formulat și redactat numai de soți sau de viitorii soți.

În caz de necesitate, persoanele cointeresate în alcătuirea proiectului contractului matrimonial pot solicita ajutorul competent al unui jurist, fie al unui avocat sau fie al unui notar. Această libertate își are argumentarea sa: „- Deoarece legea prevede un șir de norme imperative, de la care părțile contractante nu pot să devieze, precum și datorită faptului că nu toți acei care doresc să se căsătorească sau acei căsătoriți pot înțelege voința legiuitorului, este binevenit ajutorul unui specialist, care va asigura contractul matrimonial cu condiția de valabilitate”.

Forma autentificată notarial a contractului matrimonial, care presupune înregistrarea acestuia la un Birou Notarial de stat sau privat. Însă pentru ca Biroul Notarial să-l autentifice acesta trebuie să corespundă tuturor condițiilor de valabilitate, precum și altor cerințe legale.

Conform prevederilor Legii cu privire la notariat, ce reies din art.45:

(1) „Contractului matrimonial nu trebuie să conțină ștersături sau adăugiri, cuvinte suprimate sau alte corectări nespecifice, precum nu poate fi scris în creion”.

(2) „Textul contractului matrimonial trebuie să fie scris citeț, datele, termenele și sumele trebuie să fie scrise cu litere, cel puțin o singură dată”.

(3) „Numele, prenumele și, după caz, patronimicul soților sau al viitorilor soți vor fi scrise deplin, indicîndu-se domiciliul și codul de identificare”.

(4) „Dacă contractul matrimonial este expus pe două sau pe mai multe foi separate, ele vor fi cusute, numerotate și sigilate”.

Conform art.44 din Legea cu privire la notariat:

(2) „Contractul matrimonial trebuie să fie semnat de către părți în prezența notarului”.

Prezența simultană a soților în momentul semnării contractului matrimonial este o altă exigență sancționată de lege cu nulitate absolută. Fiecare parte are însă posibilitatea de a fi reprezentată printr-un mandatar cu procură autentică și specială, care să fie prezent în timpul semnării contractului (se constată deci o deosebire față de formalitățile impuse pentru încheierea căsătoriei, care nu este posibilă prin mandatar).

(3) „Dacă o parte, din cauza unei defect fizic, a unei boli sau din alte motive întemeiate nu poate semna personal, atunci ea poate împuternici o altă persoană să semneze în prezența sa și a notarului. În acest caz se va indica din ce cauză partea care a cerut efectuarea acestui act nu poate semna personal documentul. Contractul matrimonial nu poate fi semnat de cealaltă parte a contractului din numele pății ce se află în imposibilitate de a semna”.

(4) „Dacă o parte sau ambele părți sînt analfabete sau nevăzătoare, notarul este obligat să le citească conținutul contractului”.

(5) „Dacă o parte sau ambele părți sînt surde, mute sau surdomute și, în același timp, analfabete, la îndeplinirea contractului matrimonial este obligatorie prezența unui interpret special”.

Contractul matrimonial se alcătuiește în trei exemplare – cîte un exemplar la fiecare parte, iar unul se păstrează la biroul notarial. Toate exemplarele se semnează de către părți, fiind egal autentice (art.54 Legea cu privire la notariat).

Legea familială nu prevede expres în ce limbă urmează a fi redactat contractul matrimonial. Însă, datorită faptului că contractul matrimonial este supus autentificării notariale, acesta trebuie să corespundă condițiilor de limbă prevăzute pentru autentificarea actelor notariale. Astfel, conform art.5 al Legii cu privire la notariat și art.17 al Legii cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești „Actele notariale se îndeplinesc în limba moldovenească și în rusă, dar pot fi traduse și-n altă limbă solicitată”.

Totuși una dintre primele obligații ce sînt puse în sarcina notarului este aceea de a explica părților esența și importanța contractului matrimonial pe care vor să-l încheie, după cum și a efectelor juridice ale lui, de a controla conformitatea conținutului cu interesele părților și cu legislația, obligație ce reiese din art.50, alin.(2) al Legii cu privire la notariat.

Autentificarea notarială a contractului matrimonial se consideră îndeplinită după plata taxei de stat. Conform art. 2 al Legii Republicii Moldova cu privire la metodologia calculării plății pentru servicii notariale „Cuantumul plății pentru servicii notariale se determină:

a) în funcție de valoarea tranzacției dacă poate fi evaluată. Aceasta înseamnă că dacă contractul matrimonial prevede sau din acesta reiese care este valoarea totală a bunurilor enumerate în contractului matrimonial, atunci taxa de stat va fi calculată reieșind din prevederile art. 8 al Legii RM cu privire la metodologia calculării plății pentru servicii notariale, după cum urmează:

b) în formă de sumă fixă în cazul în care tranzacția nu este evaluabilă”. Aceasta înseamnă că dacă nu poate fi determinată valoarea bunurilor, de exemplu, din motivul că ele vor fi acumulate pe viitor, atunci se vor aplica prevederile art. 0 al Legii cu privire la metodologia calculării plății pentru servicii notariale, conform căruia „Plata pentru autentificarea contractului matrimonial este de 100 lei”.

Consider necesară mențiunea că sumele respective se încasează de notar numai pentru autentificarea notarială a contractului matrimonial existent, nu și pentru încheierea acestuia. Dacă dorim să încheiem contract matrimonial cu ajutorul unui specialist vom fi nevoiți să achităm două sume diferite: una pentru formularea și redactarea contractului matrimonial, taxă ce se stabilește de comun acord cu specialistul (jurist, avocat, notar), și una pentru autentificarea notarială, taxă stabilită de lege.

Conform art.13 al Legii cu privire la metodologia calculării plății pentru servicii notariale „Serviciile notariale se plătesc în ziua autentificării contractului matrimonial”. Aceasta înseamnă că dacă persoana nu va achita suma stabilită, contractul matrimonial nu va fi autentificat notarial.

În Federația Rusă, conform art.4 din Legea taxei de stat, taxa pentru autentificarea contractului matrimonial este de 1,5% din suma contractului, dar nu mai puțin de 50% din salariul minim stabilit pe țară. Dacă obiect al contractului matrimonial este viitoarea avere a soților, care nu se supune taxei de stat la momentul autentificării contractului matrimonial, atunci mărimea taxei de stat va fi egală cu mărimea a două salarii minime.

În Germania autentificarea notarială a contractului matrimonial este necesară numai atunci cînd acesta conține clauze privind drepturile la proprietate și la întreține la bătrînețe. Tariful pentru autentificarea notarială a contractului matrimonial, în Germania, se calculează reieșind din valoarea averii, cu excepția posibilelor datorii.

În Suedia contractul matrimonial trebuie să fie încheiat în formă scrisă, semnat de ambii soți și de doi martori, și înregistrat la judecătoria din raionul respectiv.

La musulmani (în Siria, Iordania, Emiratele Arabe Unite, Egipt etc.) contractul matrimonial se consideră încheiat la momentul expunerii acordului de voință, în prezența a doi martori.

În dreptul francez, de exemplu, contractul matrimonial este un act solemn, supus unor formalități a căror nerespectare atrage nulitatea absolută a actului (ad solemnitatem). Această solemnitate se traduce prin exigența încheierii contractului matrimonial în formă autentică, în fața notarului, care, fiind și un fel de consilier al familiei, poate interveni pentru a lămuri soții cu privire la alegerea lor și a formula clauzele, care uneori pot fi destul de complexe. El conferă și autenticitate elementelor contractului pe care le constată personal – data încheierii, vărsăminte de sume ce au loc în fața lui.

Sub pedeapsa nulității, orice modificare a contractului matrimonial (făcută înainte de încheierea căsătoriei) trebuie să fie constatată prin act notarial, întocmit în prezența și cu consimțămîntul exprimat simultan de toate persoanele care au fost părți în contractul inițial de căsătorie. Chiar respectînd aceste condiții, actul modificativ trebuie, sub pedeapsa inopozabilității față de terți, de astă dată, să fie materialmente alăturat actului inițial, în sensul de a fi redactat în continuarea minutei contractului matrimonial și, la eliberarea copiei investită cu formulă executorie sau altei copii a contractului matrimonial, notarul este obligat să transcrie și actul modificativ (omisiunea de a o face angajîndu-i, de alt fel, responsabilitatea).

Motivele formalității substanțiale ale autenticității contractului matrimonial sînt următoarele:

1. Autenticitatea asigură imutabilitatea convențiilor matrimoniale, pentru că unul din originalele actului rămînîne în arhiva Biroului notarial, părțile ne putînd nimici originalul ce-l dețin în mîna lor, spre a fi considerate ca fiind căsătorite fără contract, ceea ce s-ar fi putut întîmpla dacă contractul matrimonial n-ar fi fost supus autentificării;

2. Contractul matrimonial fiind autentic, părțile sau reprezentanții lor nu pot nimici efectele lui, prin tăgăduirea semnăturii lor, ceea ce ar fi fost cu putință dacă s-ar fi putut face o convenție matrimonială printr-un act cu semnătură privată; 3. Convențiile matrimoniale cuprinzînd mai întotdeauna liberalități făcute, fie de viitorii soți între ei, fie de terții viitorilor soți, asemenea liberalități cer neapărat un act autentic.

2.3. Conținutul și încheierea contractului matrimonial

Scopul încheierii contractului matrimonial este de a modifica regimul patrimonial al soților, pentru că el să satisfacă necesitățile lor. Motivul acestor acțiuni poate fi diferit, de la dorința soțului de a păstra capitalul societății comerciale care îi aparține, în caz de divorț, pînă la tedințele femeii de a obține egalitate cu soțul în toate domeniile. Oricare ar fi motivul încheierii contractului, el nu are importanță juridică în conținutul acestuia.

Subiecte ale contractului matrimonial pot fi persoanele care doresc să se căsătorească sau soții. Conform legislației în vigoare, soți sunt persoanele care au încheiat căsătorie în modul prevăzut de lege. În ceea ce privește persoanele care doresc să se căsătorească, legea nu stabilește expres din ce moment persoana este atribuită la categoria dată. Reieșind din art. 10 Codul Familiei, acestea pot fi persoanele care au depus declarație de căsătorie la organul de înregistrare a actelor de stare civilă. Pentru persoanele care nu au depus această declarație, intenția de a înregistra căsătoria nu este determinată și deci contractul încheiat în așa mod va fi lipsit de importanță.

Cei ce doresc să încheie contract matrimonial, trebuie să aibă capacitatea juridică ce presupune prezența capacității de folosință și de exercițiu. Adică, aptitudinea persoanelor fizice de a avea drepturi și obligații civile și aptitudinea persoanelor fizice de a-și dobîndi, prin acțiunile sale, drepturi și obligații.

Nu pot încheia contractul matrimonial persoanele majore incapabile, precum și minorii care încă nu au calitatea de soți.

O altă condiție pentru încheierea contractului matrimonial este consimțămîntul, adică exteriorizarea voinței juridice. Validitatea convenției presupune coincidența voinței lăuntrice cu cea externă.

Pentru a fi valabil, consimțămîntul trebuie să provină de la persoana cu discernămînt; să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice; să fie exteriorizat; să nu fie viciat.

Conform prevederilor art. 28 alin. 3 Codul Familiei, contractul matrimonial se încheie în formă scrisă și se autentifică notarial. Nerespectarea acestor prevederi atrage nulitatea contractului.

Obiectul contractului matrimonial îl constituie drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților, în mod prioritar, partea ce reglementează regimul juridic al bunurilor soților. Pe lîngă acesta, soții pot include în contract și alte prevederi ce se referă la relațiile patrimoniale. Alte categorii de relații, în special cele personale familiale, nu pot forma obiectul contractului matrimonial, iar includerea lor atrage recunoașterea nulității acestor prevederi. Este de menționat faptul că acesta nu atrage nulitatea tuturor prevederilor contractului matrimonial, ci numai a prevederilor care contravine legislației sau naturii relațiilor juridice familiale.

Legislația familială a altor state prevede că obiect al contractului matrimonial pot fi nu numai drepturile patrimoniale, dar și cele nepatrimoniale dintre soți, cum ar fi de exemplu, probleme educației copiilor și locul lor de trai, în cazul divorțului părinților.

Conținutul contractului matrimonial reprezintă prin sine alegerea și constatarea regimului juridic matrimonial dintre soți sau viitorii soți.

Persoanele care doresc să se căsătorească, de obicei, nu au bunuri comune, însă ei pot prevedea în contractul matrimonial cine și în ce mărime va suporta cheltuielile pentru nuntă, care va fi soarta bunurilor transmise soților în calitate de daruri de către părinți, rude, prieteni.

Persoanele căsătorite au posibilitatea în orice moment să prevadă regimul juridic al patrimoniului care îl au la dispoziție și pe care-l vor procura în timpul căsătoriei.

Elementul esențial al conținutului contractului matrimonial este stabilirea regimului juridic al bunurilor soților. Astfel, contractul matrimonial poate stabili regimul comun, separat sau pe cote ale patrimoniului asupra tuturor bunurilor soților, asupra unor categorii de bunuri sau asupra bunurilor fiecărui soț în parte. Soții ar putea lua ca bază regimul legal, modificîndu-l și completîndu-l cu o prevedere sau alta.

În cazul stabilirii regimului proprietății comune asupra tuturor bunurilor soților, orice obiect, cu excepția celor ce aparțineau unuia dintre soți, înainte de încheierea căsătoriei, devine proprietatea comună, deoarece conform art. 29 alin. 3 Codul Familiei contractul matrimonial încheiat în timpul căsătoriei nu are acțiune retroactivă.

Regimul proprietății comune poate fi stabilit în privința mai multor bunuri sau a unuia. Acest fapt este rațional a fi indicat în privința bunurilor primite de unul din soți în dar sau prin moștenire.

Conform art. 29 alin. 2 Codul Familiei, soții sunt în drept să stabilească regimul separării de bunuri. Acest regim presupune că între soți nu există nici un fel de proprietate comună. Fiecare dintre soți își procură bunuri pentru el însuși care îi vor aparține cu drept de proprietate personală. Regimul separării este binevenit pentru familia unde ambii soți au un venit de sine stătător, împart egal obligațiile casnice și educă copiii. Totodată, acest regim necesită a determina în ce măsură fiecare dintre soți va participa cu venitul său la administrarea gospodăriei comune.

Regimul proprietății pe cote-părți presupune trecerea proprietății fiecăruia dintre soți în proprietatea comună pe cote-părți. Acest regim se stabilește în privința bunurilor comune și celor personale și, de regulă se determină mărimea cotei fiecăruia dintre soți. Dacă nu este indicată mărimea cotei, atunci cotele vor fi determinate prin evidența investițiilor și cheltuielilor fiecărui soț în proprietatea comună.

În baza principiului disponibilității, soții sau cei care vor să se căsătorească pot stabili un regim mixt, cum ar fi, de exmplu, domiciliul i se atribuie statutul proprietății comune în devălmășie, iar oricărui alt bun imobil procurat în timpul căsătoriei i se va atribui statutul proprietății separate.

Conform art. 29 alin. 4 Codul Familiei, în contractul matrimonial soții au dreptul să stipuleze obligația de întreținere reciprocă. În cazul soțului inapt de muncă, care are dreptul la întreținere conform legislației în vigoare, condițiile acestei întrețineri pot fi îmbunătățite și în nici un caz defavorizate. În contract poate fi stabilit și dreptul la întreținere a unuia dintre soți care după lege nu beneficiază de acest drept. Toate prevederile ce se referă la întreținere nu pot fi inferioare celor prevăzute de lege.

Părțile sunt în drept să stabilească în contractul matrimonial ordinea împărțirii patrimoniului, în cazul desfacerii căsătoriei. Acest fapt este important atunci cînd unul dintre soți se ocupă cu gospodăria casnică și îngrijirea copiilor, renunțînd la interesele profesionale pentru binele familiei.

În prezența regimului separării de bunuri stabilit în contractul matrimonial soții pot prevedea ordinea de participare la veniturile reciproce. Acesta este cazul cînd fiecare dintre soți are surse proprii de venit. De exemplu, soțul se obligă să transmită soției jumătate din activitatea de antreprenor, iar soția soțului – o treime din salariul primit de ea. În cazul regimului comun sau pe cote-părți, soții oricum participă la veniturile comune sau pe cote-părți, dar modul de participare la un anumit tip de venit poate fi schimbat. Participarea soților la veniturile individuale trebuie să fie reciproce, pentru a nu pune pe unul dintre ei într-un situație nefavorabilă. Această participare nu presupune a fi întotdeauna echivalentă.

Cheltuielile familiale, fiind o noțiune complexă, sînt compuse din diferite tipuri de cheltuieli, în dependență de cerințele, posibilitățile sau starea materială a familiei. De aceea soții pot prevedea în contractul matrimonial ordinea de participare a fiecăruia la cheltuielile comune. Cheltuielile familiale le putem grupa în modul următor:

Cheltuieli necesare precum plata chiriei și a serviciilor comunale, plata pentru transport, alimentare cît și cheltuielile privind întreținerea automobilului (benzina, parcare, reparație);

Cheltuieli legate de achitarea studiilor, asistenței medicale, tratamentul staționar;

Cheltuieli pentru odihnă și călătorii;

Așa-zisele „cheltuieli de buzunar”, de care soții dispun după bunul lor plac.

Această grupare dă posibilitatea soților să se orienteze mai bine în varietatea cheltuielilor și să formuleze corect conținutul contractului matrimonial.

Conform legii cheltuielile familiale sunt suportate de ambii soți. În prezența regimului pe cote-părți cheltuielile vor fi suportate în dependență de cota-parte a fiecăruia dintre soți. La stabilirea regimului separat temeiurile de stabilire a cheltuielilor comune dispar, de aceea apare necesitatea de a stabili modul de suportare a cheltuielilor. Soții pot stabili limitele în care fiecare soț trebuie să contribuie la cheltuielile familiale. De exemplu, soții pot conveni că cheltuielile legate de plata domiciliului comun le suportă soția, iar de procurarea alimentelor – soțul. Soții pot conveni nu numai asupra cheltuielilor comune, dar și asupra celor personale. În cazul dat trebuie indicat la care anume cheltuieli și în ce condiții sunt gata să participe, deoarece în caz contrar vor fi nevoiți să participe la toate cheltuielile individuale.

Contractul matrimonial poate prevedea clauze atît pentru durata căsătoriei, cît și în caz de divorț. Pentru cazul divorțului și partajării patrimoniului soții vor stabili bunurile ce vor transmise fiecăruia dintre ei. În contractul matrimonial această prevedere este una din cele mai importante, deoarece soții stabilesc concret bunurile ce vor aparține fiecăruia din ei în caz de desfacerea căsătoriei. Prin aceasta sunt înlăturate temeiurile litigiilor ulterioare. De exemplu, în baza contractului matrimonial, după divorț, apartamentul va trece în proprietatea soției, iar vila și mașina – soțului. Trebuie de subliniat că soții pot indica în contract drepturile asupra unui bun anume în caz de divorț, nu în caz de survenire a acestuia în urma morții. Aceasta este important prin aceea că prin contract matrimonial nu se pot face dispoziții pentru caz de deces. În cazul prezenței regimului comun sau pe cote-părți pot fi enumerate bunurile ce în mod obligatoriu vor fi transmise atît în limitele cotelor stabilite, cît și indiferent de ele. Celelalte bunuri vor fi împărțite proporțional cu cotele fiecăruia.

În cazul regimului separat poate fi vorba de obiecte concrete, care vor fi transmise în proprietatea unui soț, indiferent de faptul cui i-au aparținut în timpul căsătoriei. Această transmitere poate fi atît de oneroasă, de exemplu vînzare-cumpărare, cît și gratuită, cum ar fi donația.

Articolul 29 alin. 4 Codul Familiei prevede posibilitatea stabilirii unor sancțiuni pentru soțul culpabil de desfacerea căsătoriei. De exemplu, dacă motivul desfacerii căsătoriei va fi comportamentul nedemn al unuia dintre soți, partajul averii dobîndite în timpul căsătoriei se va efectua după cum rezultă din regimul pe cote-părți, iar partea soțului vinovat va fi micșorată.

În contractul matrimonial pot fi incluse și alte clauze referitoare la relațiile patrimoniale dintre soți. Numărul clauzelor ce pot fi stabilite în contractul matrimonial nu este limitat, deoarece leguitorul permite pe lîngă clauzele enumerate includerea unor alte prevederi privind relațiile patrimoniale. Aceste prevederi se pot referi, de exemplu, la convențiile patrimoniale dintre soți, la dreptul de posesie, folosință, dispoziție a proprietății celuilalt soț. Contractul poate prevedea obligația soțului de a procura, într-un termen anumit, celuilalt soț un bun, de exemplu automobil, vilă, etc., în dependență de starea materială a familiei date.

Legislația enumără și clauze care nu pot fi prevăzute în contractul matrimonial (art. 29 alin. 6 Codul Familiei).

În primul rînd, contractul matrimonial nu poate afecta capacitatea juridică a soților. Astfel, în contract nu poate fi prevăzută interdicția unui soț de a se ocupa cu o anumită activitate sau interdicția de a încheia un anumit tip de convenție, de exemplu, contract de donație. După cum vedem, contractul matrimonial nu poate conține lezări totale sau parțiale ale capacității de exercițiu și folosință.

În al doilea rînd, în baza contractului matrimonial nu poate fi lezat dreptul soților de a se adresa în judecată, deoarece acest drept este expres prevăzut de art. 26 al Constituției Republicii Moldova și este un principiu al dreptului familiei.

În al treilea rînd, contractul matrimonial nu poate reglementa relațiile personale nepatrimoniale dintre soți. Drepturile nepatrimoniale sunt stabilite de lege și, după regula generală, nu pot fi modificate la voința părților. În contractul matrimonial nu pot fi incluse clauze cum ar fi afecțiunea și stima reciprocă, deoarece acestea fac parte din relațiile morale ale familiei și se formează în afara dreptului. Acest fapt se datorează imprevizibilității psihologice a relațiilor familiale.

În al patrulea rînd, drepturile și obligațiile dintre soți și copii lor nu pot forma conținutul contractului matrimonial, deoarece relațiile dintre părinți și copii formează o altă instituție a dreptului familiei. Relațiile dintre soți privind copiii sunt subordonate relațiilor părintești, avînd un caracter nepatrimonial și sunt reglementate de normele imperative ale legii.

În al cincilea rînd, contractul matrimonial nu poate limita dreptul soțului inapt de muncă la întreținere (art. 82-83 Codul Familiei). După cum a fost menționat, contractul matrimonial poate conține prevederi privind întreținerea, dar nu în defavoarea soților. Contractul matrimonial poate prevedea garanții mai mari în acest sens decît legea, astfel că aceste prevederi ar trebui să aibă efect. De exemplu, dacă legea stabilește pentru soțul inapt de muncă suma de 500 lei, iar contractul matrimonial 2000 lei, această prevedere ar trebui să aibă prioritate față de cea legală. Cu atît mai mult că statul nu poate acorda această sumă, iar soțul a fost de acord cu ea prin încheierea contractului.

În fine, contractului matrimonial nu poate prevedea condiții care ar leza drepturile și interesele legitime ale soților sau contravin principiilor și naturii relațiilor familiale (art. 29 alin. 6 Codul Familiei).

2.4. Analiza comparativă a contractului matrimonial în alte țări

Familiile din lume se confruntă cu problema consecințele proprietății lor în urma încheierii căsătoriei. Multe dintre acestea se întreabă ce se va întîmpla cu proprietatea lor, atunci cînd vor încheia căsătoria sau în cazul în care vor divorța. Aceste întrebări devin mult mai dificile în cazul căsătoriilor cu persoane din diferite țări (cupluri internaționale), iar în ultima perioadă apar din ce în ce mai multe cupluri de acest fel.

Notarii din Europa sunt experți în domeniul dreptului regimurilor matrimoniale și consecințelor înregistrării contractului matrimonial. Notarii pot oferi recomandări și consultații despre legea aplicată cu privire la contractul matrimonial; oferi răspunsuri asupra întrebărilor ce țin de problemele juridice.

Aproximativ există 16 milioane de cupluri internaționale în Uniunea Europeană, estimativ 460 milioane de euro sunt în ”joc” atunci cînd aceste cupluri divorțează sau cînd unul dintre parteneri decedează.

Totuși, normele privind dreptul de proprietate a cuplurilor internaționale sunt extrem de complexe și dificile pentru a fi interpretate.

În continuare, vor fi elucidate întrebări cheie pentru contractul matrimonial a țărilor membre ale Uniunii Europene. Acestea vor include abordări asupra legii aplicabile privind contractul matrimonial; bunuri care fac parte din proprietatea personală și proprietate comună; existența registrelor de proprietate matrimonială; modalitate de separarea bunurilor în caz de divorț.

Austria

Contractul matrimonial nu este obligatoriu în Austria, de aceea în cazul în care soții nu aleg legea aplicabilă, se va aplica legea cu privire la efectele personale legale matrimoniale de la data la care se aplică căsătoria . Aceasta corespunde statutului comun sau, în absența acestuia, a ultimului statut personal comun (=naționalitate), cu condiția ca unul dintre soți să o fi menținut. În caz contrar, se va aplica legea statului în care ambii soți au domiciliul sau, în absența acestuia, legea statului în care aceștia au avut ultimul domiciliu comun, cu condiția ca unul dintre soți să îl fi menținut.

În Republica Austria nu există un registru special pentru înregistrarea contractelor de căsătorie sau a altor acorduri încheiate între soți și nu există obligația de a le înregistra. Soții/Soțiile antreprenorilor pot solicita înregistrarea contractului de căsătorie la Registrul Comerțului, pentru ca drepturile lor să fie opozabile creditorilor societății.

Regimul legal de proprietate matrimonială este cel al separării bunurilor. Fiecărui soț îi va reveni ceea ce el/ea a adus în căsătorie și este unicul proprietar al bunurilor pe care el/ea le dobândește în timpul căsătoriei. Cu privire la dispunerea asupra bunurilor lor, în principiu, soții nu fac obiectul niciunei limitări și nu sunt obligați a garanta datoriile celuilalt partener.

În principiu, soții pot dispune în mod liber de propriul lor bun individual în timpul căsătoriei. Aceștia pot limita libertatea lor de a dispune de anumite bunuri printr-un acord de interzicere a înstrăinării și/sau sarcinii în favoarea celuilalt partener. Înregistrarea unui astfel de acord de interzicere în cartea funciară este, de asemenea, opozabil terțelor persoane, astfel încât, din acel moment, se poate dispune de respectiva proprietate imobiliară numai cu consimțământul celuilalt partener.

În momentul în care soții dobândesc proprietatea asupra unui „imobil în condominiu“, având înțelesul în limitele Legii privind Condominiulu, aceștia pot dispune doar de proprietatea în condominiu, precum și de utilizarea concomitentă a obiectului . Cotele-părți de proprietate în condominiu pot fi, de asemenea, de comun acord, limitate, grevate sau pot face obiectul executărilor. Înstrăinarea unei cote-părți de proprietate de către unul dintre soți, trebuie să fie aprobată de celălalt partener. Dacă reședința deservește o nevoie urgentă de locuință a cel puțin unuia dintre soți, este interzisă depunerea unei solicitări, în timpul căsătoriei, de către celălalt partener, de execuție a proprietății de condominiu, deținută în comun conform Codului Civil.

Dacă numai unul dintre soți are dreptul de a dispune de reședința care deservește nevoia urgentă de locuință a celuilalt partener, în general, este interzisă dispunerea de reședință în defavoarea celuilalt partener de către cel care are dreptul de a dispune.

În absența unui contract care să stabilească contrariul, principiul separării bunurilor rămâne în vigoare până la divorț. Soții pot diviza proprietatea matrimonială de uz zilnic și economiile matrimoniale prin intermediul unui contract sau prin completarea unei cereri – în termen de un an de la pronunțarea divorțului – pentru o decizie a instanței.

Proprietatea matrimonială de uz zilnic și economiile matrimoniale fac subiectul divizării. „Proprietatea matrimonială de uz zilnic“ reprezintă toate bunurile fizice, utilizate de ambii soți pe parcursul conviețuirii matrimoniale. Aceasta include de asemenea reședința matrimonială și conținutul acesteia. Drepturile pot forma, de asemenea, parte a proprietății matrimoniale de uz zilnic (drepturile reale asupra bunurilor imobile). „Economiile matrimoniale“ reprezintă economiile sau bunurile pe care soții le-au acumulat pe parcursul conviețuirii matrimoniale și care sunt, de obicei, intenționate realizării.

Sunt exceptate de la divizare bunurile pe care unul dintre soți le-a adus în căsătorie, le-a dobândit în urma decesului sau pe care el/ea le-a primit ca donație de la terțe persoane, bunuri care deservesc uzul personal al unuia dintre soți, în mod individual, sau exercitării ocupației lui/ei, precum și bunuri care aparțin unei societăți sau sunt părți sociale/acțiuni ale unei societăți, cu condiția ca acestea să nu reprezinte doar investiții. Reședința matrimonială și conținutul acesteia sunt – chiar dacă unul dintre soți le-a adus în căsătorie sau le-a moștenit sau le-a primit drept donație – incluse în cazul în care soții sunt de acord cu acest lucru, în cazul în care unul dintre soți este dependent de utilizarea acestora continuă pentru a-și asigura necesitățile vieții curente sau în cazul în care un minor (copil comun) necesită utilizarea acestora continuă. Includerea reședinței matrimoniale în acțiunea de divizare, în conformitate cu punctul 82 alin 2 poate fi exclusă prin intermediul unui acord încheiat între soți.

Proprietatea care face obiectul divizării va fi împărțită în mod echitabil. În acest sens, calitatea și gradul de contribuție al fiecărui soț la dobândirea proprietății și bunăstarea copiilor vor fi luate în considerare.

În cazul în care soții au încheiat un contract de căsătorie și bunurile care fac parte din bunurile comune nu fac obiectul divizării, efectele acestuia, în absența unui alt contract, depinde de vina soților cu privire la acțiunea de divorț. În cazul în care nu se poate stabili gradul de vină, fiecărui soț îi va reveni ceea ce el sau ea a adus în căsătorie. În cazul în care vina unuia dintre soți este mai preponderentă, celălalt partener poate alege fie anularea contractului de căsătorie, fie o divizare egală (50% – 50%), aferentă situației de deces a unuia dintre soți. Dreptul care decurge dintr-un contract de moștenire rămâne neafectat, în favoarea partenerului fără vină.

Belgia

De la 1 septembrie 2011, în Belgia există registrul central al convențiilor matrimoniale. Registrul electronic respectiv este gestionat de Federația Regală a Notariatului Belgian.

Soții care nu au încheiat o convenție matrimonială se supun, începând cu data oficierii căsătoriei civile, regimului legal, care este unul de (separație de bunuri cu) proprietate în comun doar pentru bunurile dobândite după încheierea căsătoriei. Acest regim împarte bunurile soților în trei patrimonii distincte: cele două patrimonii de bunuri proprii ale soților alcătuite din toate bunurile pe care le-au deținut înaintea căsătoriei, la care se adaugă toate bunurile dobândite prin succesiune sau donație ori bunurile care le înlocuiesc pe acestea [articolele 1399 – 1404 Codul Civil]. Anumite bunuri sunt proprii, indiferent de momentul dobândirii lor: acestea includ, de exemplu, accesoriile proprietăților imobiliare, hainele și obiectele de uz personal, dreptul la pensie ale fiecărui soț etc. Patrimoniul comun constă în toate câștigurile, atât venituri de natură profesională, cât și veniturile obținute din bunurile proprii ale fiecărui soț, precum și bunurile dobândite cu titlu oneros pe durata căsătoriei (articolul 1405 Codul Civil).

Fiecare dintre soți poate dispune de bunurile proprii (articolul 1425 Codul Civil), cu excepția locuinței familiale care nu poate fi niciodată vândută sau grevată de ipotecă doar de către unul dintre soți, fără consimțământul celuilalt [articolul 215 alineatul (1) Codul Civil]. Patrimoniul comun trebuie să fie administrat în interesul familiei. Regula generală aplicabilă prevede că oricare dintre soți poate administra patrimoniul comun. De exemplu, activitățile cotidiene (cum ar fi activitățile legate de gospodărie și de creșterea copiilor) pot fi întreprinse separat de către soți. În anumite situații, este posibilă administrarea exclusivă (de exemplu, atunci când unul dintre soți exercită o profesie independentă (articolul 1417 alineatul (1) Codul Civil). În ceea ce privește chestiunile mai importante precum încheierea unui credit ipotecar,ambii soți trebuie să acționeze împreună (articolul 1417 paragraful 2, articolele 1418 și 1419 Codul Civil). În cazul în care lipsește consimțământul unuia dintre soți, actul juridic este declarat nul. Cu toate acestea, drepturile terților sunt protejate dacă soțul a acționat cu bună-credință (articolele 1422 și 1423 Codul Civil).

În cazul în care soții nu aleg legea aplicabilă, proprietatea matrimonială se află sub incidența legii statului pe al cărui teritoriu ambii soți își stabilesc prima reședință obișnuită după celebrarea căsătoriei, Dacă soții nu au o reședință comună în același stat, legea aplicabilă este cea a statului a cărui cetățenie o dețin ambii soți la data celebrării căsătoriei. În celelalte situații, legea aplicabilă este cea a statului pe teritoriul căruia s-a celebrat căsătoria. (articolul 51 din Codul de drept internațional privat). Nu există nicio convenție internațională care trebuie să fie respectată cu privire la anumite țări.

Regimul matrimonial încetează și trebuie să se efectueze lichidarea lui și partajul proprietății matrimoniale. Aceasta depinde de regimul matrimonial aplicabil.

La data încetării regimului legal, bunurile aflate în patrimoniul comun trec automat în proprietatea comună a "post-comunității de bunuri", pentru care – înainte de lichidare și de partaj – se aplică normele legislației generale cu privire la coproprietate (articolul 577-2 Codul Civil). Pentru lichidarea și partajul definitiv al proprietății matrimoniale, trebuie să se stabilească componența exactă a celor trei mase de bunuri (articolele 1427 – 1449 Codul Civil).

La data desființării regimului comunității universale de bunuri, bunurile aflate în patrimoniul comun trec automat în proprietatea comună a "post-comunității de bunuri".

În situația desființării regimului separației de bunuri, trebuie să se efectueze doar lichidarea judiciară/partajul bunurilor pe care soții le au în proprietate comună.

În acest context, Codul de procedură prevede norme pentru lichidarea (judiciară)/partajul (judiciar) (articolele 1205 – 1224 din Codul de procedură).

Bulgaria

Există un registru electronic central în cadrul Agenției de Registru (art. 19 din Codul Familiei).

În lipsa unei convenții matrimoniale încheiate între soți prin care aceștia să opteze pentru un alt regim, se va aplica regimul juridic al comunității de bunuri (art. 18 alin. 2 din Codul Familiei). Articolul 21 și următoarele din Codul Familiei reglementează regimul juridic al comunității de bunuri. Bunurile dobândite în timpul căsătoriei ca rezultat al contribuțiilor comune ale soților sunt bunuri comune ale celor doi soți (fac parte din comunitatea de bunuri), indiferent de care dintre soți au fost dobândite. Comunitatea de bunuri nu include bunurile dobândite înainte de căsătorie sau bunurile dobândite prin moștenire sau donație în timpul căsătoriei.

Bunurile mobile dobândite de unul dintre soți în timpul căsătoriei care servesc uzului personal sau care sunt destinate exercitării profesiei sunt considerate bunuri personale ale soțului în cauză. Bunurile mobile dobândite în timpul căsătoriei de către unul dintre soți care are calitatea de comerciant individual sunt, de asemenea, bunuri personale ale soțului în cauză. Bunurile dobândite în timpul căsătoriei integral prin intermediul proprietății proprii ale unuia dintre soți sunt considerate de asemenea bunuri proprii ale acestuia (art. 22 și 23 din Codul Familiei).

Ambii soți au dreptul de a gestiona comunitatea de bunuri. Fiecare dintre soți poate lua măsuri de gestionare a comunității de bunuri (art. 24 alin. 1 din Codul Familiei).

Pe durata căsătoriei, niciunul dintre soți nu poate înstrăina partea din comunitatea de bunuri pe care ar fi îndreptățit să o primească după încetarea comunității de bunuri. Înstrăinarea bunurilor care fac parte din comunitatea de bunuri se va face în comun de către ambii soți (art. 24 alin. 3 din Codul Familiei).

Înstrăinarea bunurilor comune imobile realizată doar de către unul dintre soți poate face obiectul unei contestații. Celalalt soț poate depune o contestație în termen de șase luni de la data la care a luat cunoștință de înstrăinarea în cauză, însă nu mai târziu de trei ani de la efectuarea înstrăinării (art. 24 alin. 4 din Codul Familiei).

În cazul în care unul dintre soți înstrăinează cu titlu oneros bunuri comune mobile fără consimțământul celuilalt soț, contractul este obligatoriu pentru celălalt soț, dacă partea terță implicată nu a știut sau nu ar fi putut ști, în mod rezonabil, că nu există consimțământul celuilalt soț. În cazul înstrăinării cu titlu gratuit a bunurilor comune mobile, sau în cazul înstrăinării care necesită întocmirea actului și legalizarea semnăturilor de către un notar, se aplică regulile privind înstrăinarea bunurilor imobile fără consimțământul celuilalt soț (art. 24 alin. 5 din Codul Familiei).

Chiar dacă unul dintre soți este proprietarul unic al locuinței familiei, soțul în cauză nu o poate înstrăina fără consimțământul celuilalt soț, dacă soții nu au o altă locuință. În lipsa consimțământului, înstrăinarea se va realiza cu acordul judecătorului de la prima instanță, dacă se constată că înstrăinarea nu aduce prejudicii copiilor minori și familiei (art. 26 din Codul Familiei).

Fiecare dintre soți poate încheia contracte cu terți sau cu celălalt soț în vederea înstrăinării bunurilor personale (art. 25 din Codul Familiei).

Relațiile patrimoniale dintre soți sunt reglementate de legea aplicabilă relațiilor personale dintre aceștia. Relațiile personale dintre soți sunt reglementate de legea națională care le este comună, iar dacă cei doi soți au cetățenii diferite, atunci vor fi reglementate de legislația din țara unde se află reședința obișnuită comună a soților sau, dacă nu există o astfel de reședință, de legea țării cu care ambii soți au în general legăturile cele mai strânse (art. 79 din Codul privind Dreptul Internațional Privat) .

Cu toate acestea, instanța poate stabili o cotă-parte mai mare din comunitatea de bunuri pentru soțul căruia i s-au aîncredințat copiii minori, dacă prin aceasta se confruntă cu dificultăți speciale. În afară de partea sa, soțul în cauză va primi bunurile mobile destinate creșterii și educării copiilor (art. 29 alin. 1 și 2 din Codul Familiei). În cazul divorțului, instanța poate stabili o cotă-parte mai mare dacă aportul unuia dintre soți la achiziționarea proprietății a fost considerabil mai mare decât contribuția celuilalt soț (Art. 29 alin. 3 din Codul Familiei).

În cazul divorțului, fiecare soț are dreptul la o parte din valoarea bunurilor destinate exercițiului profesiei și drepturilor de creanță ale celuilalt soț care au fost dobândite în timpul căsătoriei, dacă acestea au o valoarea semnificativă și dacă soțul în cauză a contribuit la achiziționarea acestor bunuri fie prin munca sa, fondurile sale, îngrijirea copiilor sau întreținerea gospodăriei. Această cerere poate fi înaintată, de asemenea, înainte de divorț, atunci când comportamentul soțului care a dobândit proprietatea pune în pericol interesele celuilalt soț sau pe cele ale copiilor (art. 30 din Codul Familiei).

Articolul 31 din Codul Familiei prevede că cererile fundamentate pe articolele 29 alin. 3 și 30 pot fi înaintate în termen de un an de la încetarea căsătoriei; cererea pe baza art. 29 alin. 1 și 2 poate fi înaintată în termen de un an de la data intrării în vigoare a hotărârii judecătorești privind încredințarea minorilor.

Bunurile dobândite de către soți în timpul căsătoriei sunt bunuri personale ale acestora ( art. 33 alin. 1 din Codul Familiei).

La încetarea căsătoriei, fiecare dintre soți poate pretinde o parte din valoarea proprietății dobândite de celălalt soț în timpul căsătoriei, în măsura în care cel dintâi a contribuit la dobândirea acesteia prin munca sa, fondurile sale, îngrijirea copiilor, întreținerea gospodăriei sau în alt mod (art. 33 alin. 2 din Codul Familiei).

În temeiul convenției matrimoniale, soții pot conveni asupra împărțirii bunurilor lor în cazul divorțului (art. 38 din Codul Familiei).

Cipru

Secțiunea 13 din Legea 232/91 prevede că independența patrimonială a soților nu este afectată de căsătorie; fiecare dintre soți își păstrează bunurile proprii și dobândește bunuri proprii chiar și după încheierea căsătoriei. Este evident că soții pot dobândi bunuri în comun, însă fiecare dintre soți va avea o cotă indiviză din bunul comun în cauză. În cazul anulării ori desfacerii căsătoriei, sau al separării părților, fiecare parte poate pretinde contribuția pe care a adus-o la sporirea proprietății celuilalt soț.

După cum s-a afirmat mai sus, Secțiunea 13 din Legea 232/91 prevede că independența patrimonială a soților nu este afectată de căsătorie; fiecare dintre soți își păstrează bunurile proprii și dobândește bunuri proprii chiar și după încheierea căsătoriei. Prin urmare, fiecare soț își administrează proprietatea.

Instanțele din Cipru vor aplica întotdeauna lex fori (legea forului) în cauzele care vizează bunurile matrimoniale.

În cazul anulării ori desfacerii căsătoriei, sau al separării părților, fiecare soț poate pretinde contribuția pe care a adus-o la aprecierea proprietății celuilalt soț. În particular, Secțiunea 14 din Legea 232/91 prevede că dacă proprietatea oricăruia dintre soți a sporit în timpul căsătoriei și celălalt soț a contribuit la această creștere, atunci celălalt soț poate înainta instanței o cerere privind bunurile matrimoniale și poate pretinde partea din proprietate care corespunde aprecierii la care a contribuit. Există prezumția relativă conform căreia contribuția este de o treime din creștere, cu excepția cazului când se dovedește că este mai mare sau mai mică (a se vedea 2.2). Se acceptă că natura contribuției nu este exclusiv pecuniară; se poate considera în mod similar că soțul care are grijă de copiii minori ai familiei și de gospodărie și care îi oferă sprijin moral celuilalt soț care lucrează a contribuit la sporirea proprietății celuilalt soț.

Dacă soții au dobândit bunuri pe cale de donație, succesiune, testament sau alte surse cu titlu gratuit, acestea nu sunt luate în calcul la stabilirea aprecierii proprietății soților.

Croația

Legislația croată nu impune obligația înregistrării convenției matrimoniale.

În conformitate cu legislația croată, soții au bunuri proprii și bunuri comune (articolul 247 din Codul Familiei). Proprietatea comună include toate bunurile pe care soții le-au câștigat prin muncă în timpul căsătoriei sau bunurile care s-au dezvoltat din această proprietate (articolul 252 din Codul Familiei).

Bunurile pe care un soț le deține în momentul în care intră în căsătorie rămâne bunuri proprii ale acestuia. Bunurile proprii le includ, de asemenea, proprietatea și pe cele dobândite de un soț în timpul căsătoriei prin moștenire sau donație.

În ceea ce privește administrarea și dispoziția asupra comunității de bunuri, Codul Familiei prevede aplicarea articolelor 37-46 din Legea privind Dreptul de Proprietate și alte Drepturi privind Proprietatea.

În ceea ce privește comunitatea de bunuri, este important să se facă o distincție între cazurile de simplă administrare și cazuri de administrare extraordinară. În ambele situații, se impune consimțământul celuilalt soț, dar în cazul administrării extraordinare, acest consimțământ trebuie să se acorde în mod expres, în timp ce în cazul administrării ordinare consimțământul celuilalt soț se prezumă până la proba contrarie (articolul 251 din Codul Familiei). Neacordarea consimțământului în cazul administrării simple (ordinare) nu afectează drepturile și obligațiile terților de bună credință (articolul 251 din Codul Familiei). Cazurile de administrare ordinară privesc activitățile obișnuite de întreținere (de exemplu, repararea unei mașini sau înlocuirea unui geam spart) și utilizarea bunurilor în scopul care le-a fost destinat, dacă acestea nu duc la costuri extrem de ridicate și dacă este în interesul soților.

Cazurile de administrare extraordinară sunt următoarele: reparații capitale, înstrăinarea proprietății, închiriere pentru o perioadă de timp mai mare de un an, o ipotecă constituită asupra unui imobil sau un drept de retenție în cazul bunurilor mobile, servituți reale și personale, sarcini reale sau dreptul de a construi pe proprietate. În aceste situații se impune consimțământul expres al ambilor soți (articolul 41 alineatul 1 din Legea privind Dreptul de Proprietate și alte Drepturi privind Proprietatea).

În cazul în care unul dintre soți se opune unor acte de administrare extraordinară, decizia aparține instanței de judecată sesizată de unul sau de ambii soți, în cadrul unei proceduri extra-contencioase (articolul 40 alineatul 3 din Legea privind Dreptul de Proprietate și alte Drepturi privind Proprietatea). Dacă lipsește consimțămantul pentru acte de administrare extraordinară, soții pot cere dizolvarea comunității de bunuri (articolul 41 alineatul 3 din Legea privind Dreptul de Proprietate și alte Drepturi privind Proprietatea).

Regimurile matrimoniale sunt supuse legislației statului ai cărei cetățeni sunt ambii soți. În cazul în care aceștia nu au aceeași cetățenie, legea aplicabilă este legea țării în care ambii soți își au reședința obișnuită comună. În cazul în care soții nu au aceeași cetățenie sau nu au o reședință obișnuită comună, se aplică legea ultimei țări în care soții au avut reședința comună. În cazul în care legea aplicabilă nu poate fi stabilită în baza acestor norme, se aplică legea croată (articolul 36 din Legea privind Dreptul Internațional Privat).

Legea aplicabilă regimurilor matrimoniale convenționale este legea care ar fi fost aplică regimului matrimonial legal în momentul în care soții au încheiat convenția.

Republica Croația nu este parte semnatară a Convenției de la Haga din 1978 privind Legea Aplicabilă Regimurilor matrimoniale.

Convenții bilaterale privind asistența juridică internațională care includ normele privind conflictul de legi în ceea ce privește relațiile de proprietate matrimonială s-au încheiat cu Republica Cehă, Ungaria, Mongolia, Polonia, România, Federația Rusă și Republica Slovacă.

Ambii soți au dreptul să depună o cerere în instanță partajul bunurilor după încheierea căsătoriei (în caz de divorț) și în timpul căsătoriei. Soții pot de asemenea conveni cu privire la partajul comunității de bunuri. În cazul în care nu se ajunge la un acord privind împărțirea, instanța va decide în conformitate cu normele de procedură civilă. Cu excepția cazului în care soții au convenit altfel, comunitatea de bunuri a acestora se va împărți în mod egal. Partajul imobilelor care fac parte din comunitatea de bunuri poate fi făcut prin echivalent (în cazul în care există mai multe bunuri imobiliare), geometric, prin divizarea unui lot, prin vânzarea proprietății și împărțirea beneficiilor, prin plată sau prin acordarea unui drept de abitație. Bunurile mobile care fac parte din comunitatea de bunuri pot fi împărțite în părți echivalente (în cazul în care există mai multe bunuri), prin vânzare și împărțirea prețului, prin plată sau fizic.

Danemarca

Acordurile între soți privind separarea proprietății se înregistrează în Registrul Personal menținut de către Curtea de înregistrare.

Regimul matrimonial legal în Danemarca este regimul comunității de bunuri. Toate bunurile deținute de soți în momentul încheierii căsătoriei sau pe care le dobândesc ulterior devin parte a bunurilor comune. Cu toate acestea, soții pot conveni să nu aplice reglementările juridice asupra bunurilor lor și să încheie un acord integral sau parțial privind bunurile proprii (a se vedea la 3.1.). O persoană care face o donație sau care lasă o moștenire poate de asemenea decide ca donația sau moștenirea să nu facă parte din comunitatea de bunuri. În lipsa unui acord care să stipuleze contrariul, bunurile comune nu includ drepturile necesionabile și drepturile referitoare la personalitate, cum ar fi anumite forme de drepturi de autor și fondul comercial personal aferent activităților profesionale. În plus, la partajul bunurilor în cazul unui divorț sau al unei separări de drept, fiecare soț își păstrează drepturile juste de pensie. Dacă mariajul a durat doar o perioadă scurtă de timp, soții își păstrează integral drepturile de pensie. (Legea privind efectele juridice ale căsătoriei, art. 15, 16, 16 lit. a și Capitolul 4).

În principiu, fiecare soț poate administra în mod liber bunurile pe care le-a adus în căsătorie, precum și bunurile dobândite de el în timpul căsătoriei. Dacă aceste bunuri fac însă parte din bunurile comune, soțul va trebui să le gestioneze în mod responsabil. (Legea privind efectele juridice ale căsătoriei, art. 16-17) Un soț nu poate înstrăina sau ipoteca un bun imobiliar ce face parte din bunurile comune fără consimțământul celuilalt soț, dacă acel bun este folosit ca reședința familiei sau dacă are legătură cu activitatea profesională a soțului. Totodată, soțul nu poate înstrăina, da ca garanție sau ipoteca bunurile de gospodărie din locuința comună a soților, instrumentele de lucru sau bunurile necesare la desfășurarea activității profesionale ale celuilalt soț sau bunurile folosite de copii pentru nevoile lor personale, dacă acestea fac parte dintre bunurile comune (art. 19 din Legea privind efectele juridice ale căsătoriei). Dacă unul dintre soți refuză să consimtă la înstrăinarea bunurilor menționate, administrația regională de stat poate permite înstrăinarea dacă nu există motive rezonabile pentru refuzul acesteia. Dacă proprietatea susmenționată este înstrăinată fără consimțământul sau permisiunea celuilalt soț, acesta din urmă are dreptul de a solicita anularea înstrăinării de către o instanță de judecată, dacă terțul implicat cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască faptul că soțul care a realizat înstrăinarea nu avea dreptul de a înstrăina bunul. (Legea privind efectele juridice ale căsătoriei, art. 16 și 18-20).

Potrivit practicii juridice, relațiile patrimoniale dintre soți în Danemarca sunt guvernate de legea țării unde se află reședința obișnuită a soțului la momentul încheierii căsătoriei. Se va aplica totuși legea țării unde se află noua reședință obișnuită a soțului, dacă soțul își schimbă reședința obișnuită ca o consecință directă a căsătoriei. În lumina legislației daneze, "reședință obișnuită" înseamnă locul unde o persoană locuiește, având intenția de a rămâne; o persoană își păstrează reședința obișnuită chiar dacă locuiește o anumită perioadă într-o altă țară. În ceea ce privește țările nordice (Finlanda, Islanda, Norvegia și Suedia), legea aplicabilă relațiilor patrimoniale dintre soți este guvernată de Convenția Nordică privind Căsătoria. În conformitate cu articolul 3 al Convenției, relațiile patrimoniale dintre soții care erau cetățeni ai unei țări semnatare la momentul încheierii căsătoriei vor fi guvernate de legea statului semnatar în care soții își stabilesc reședința obișnuită după încheierea căsătoriei. Dacă ambii soți se stabilesc ulterior în altă țară semnatară și locuiesc în această țară timp de minim doi ani, atunci se va aplica legea din țara respectivă. Dacă ambii soți au avut într-o perioadă anterioară din timpul căsătoriei reședința obișnuită în țara respectivă, sau dacă ambii sunt cetățeni ai acestei țări, atunci se va aplica legea țării respective imediat ce soții se stabilesc în acea țară. (Convenția Nordică privind Căsătoria, Acordul de modificare din 2006).

În cazul divorțului, separării de drept etc., soții pot încheia un acord privind împărțirea bunurilor comune. În lipsa unui atare acord, fiecare soț va primi, în principiu, jumătate din bunurile comune existente. Partea fiecărui soț din bunuri se va calcula separat, prin stabilirea valorii totale a bunurilor comune aparținând unui soț, cu deducerea datoriilor acestuia (excluzând datoriile aferente bunurilor proprii). Dacă datoriile unui soț depășesc activele sale, valoarea totală este stabilită ca fiind zero. În cazul în care în urma calculului se constată că partea unui soț este mai mare decât partea celuilalt soț, diferența va fi compensată. (Legea privind partajul bunurilor familiale, art. 53 și 58)

Drepturile de pensie, drepturile necesionabile, bunurile proprii etc. nu vor face obiectul partajului. Fiecare dintre soți are dreptul de a exclude dintre bunurile comune acele bunuri folosite exclusiv pentru nevoile sale personale, cu condiția ca valoarea acestora să nu fie disproporționată având în vedere situațiile financiare ale soților. Bunurile dobândite pentru uzul copiilor minori pot fi excluse dintre bunurile comune de către soțul cu care locuiesc copiii.

Estonia

Republica Estonia deține un registru unic al regimurilor matrimoniale. Acesta este registrul național deținut la birourile de carte funciară ale tribunalelor (Harju, Viru, Pärnu și la birourile de carte funciară ale Tribunalului Tartu), care se împart în regiuni de carte funciară.

La data încheierii căsătoriei, soții sunt obligați să își aleagă regimul matrimonial. Pot opta între regimul comunității de bunuri, regimul comunității/participării la achiziții sau regimul separației de bunuri.

Dacă soții nu și-au ales regimul proprietății matrimoniale până la data încheierii căsătoriei sau la data încheierii convenției matrimoniale, se presupune că se aplică regimul juridic al comunității de bunuri. Conform acestui regim, bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune ale soților. 

În baza regimului comunității de bunuri, următoarele sunt considerate a fi bunuri proprii:

bunurile personale (de exemplu îmbrăcăminte);

bunurile deținute de oricare dintre soți înaintea căsătoriei;

bunurile dobândite în timpul căsătoriei cu titlu gratuit (precum donația sau moștenirea);

bunurile dobândite în schimbul altor bunuri proprii.

Partajul bunurilor comune este posibil numai după încetarea regimului comunității de bunuri (cauzată de decesul unuia dintre soți, de divorț sau de încheierea unei convenții matrimoniale care impune un regim diferit al bunurilor).

În baza regimului participării la achiziții și a regimului separației de bunuri, soții nu au niciun bun comun. (Legea privind Dreptul Familiei în Estonia)

În baza regimului comunității de bunuri, soții își exercită în comun drepturile și obligațiile aferente proprietății comune sau cu acordul celuilalt soț. Pentru tranzacțiile privind bunurile mobile sau dreptul de proprietate comună al soților, consimțământul celuilalt soț se prezumă (consimțământul nu este prezumat pentru tranzacțiile cu bunuri imobile). Unul dintre soți poate încheia tranzacții cu bunuri comune în devălmășie pentru satisfacerea nevoilor zilnice ale familiei sale și fără consimțământul celuilalt soț.

Tranzacția cu bunuri imobile comune efectuată fără consimțământul celuilalt soț este lovită de nulitate.

În cadrul regimului participării la achiziții, bunurile care aparțin unuia dintre soți reprezintă bunurile sale proprii, de care doar soțul proprietar poate dispune liber (fără consimțământul celuilalt soț) indiferent dacă bunurile au fost dobândite înainte sau în timpul căsătoriei. Cu toate acestea, pentru încheierea tranzacțiilor referitoare la casa care servește drept locuință a familiei sau este folosită de către soțul neproprietar, este necesar consimțământul acestuia din urmă. Dacă o asemenea tranzacție se încheie fără consimțământul soțului neproprietar, aceasta este lovită de nulitate.

Fiecare dintre soți își administrează bunurile proprii separat, pe propria cheltuială.

În cadrul regimului separației de bunuri, cu privire la raporturile patrimoniale, soții sunt considerați ca și când ar fi necăsătoriți și fiecare dintre ei își administrează și dispune de bunurile sale separat, pe propria cheltuială.

Conform Legii privind dreptul internațional privat, dacă soții nu și-au exprimat opțiunea referitoare la legea aplicabilă, cea care reglementează efectele juridice generale ale căsătoriei la data încheierii căsătoriei este valabilă și pentru raporturile lor patrimoniale. Efectele juridice generale sunt determinate în conformitate cu legea țării unde se află reședința comună a soților. În lipsa unei reședințe comune, se aplică legea din țara de cetățenie comună. Dacă soții domiciliază își au reședința în state diferite și au cetățenii diferite, efectele juridice generale ale căsătoriei sunt determinate de legea din statul unde au avut ultimul lor reședință comun, în cazul în care unul dintre soți locuiește încă în statul respectiv. Dacă nu se poate stabili care lege se aplică pe baza criteriilor menționate mai sus, se va aplica legea din țara cu care soții au cele mai strânse raporturi.

Estonia a încheiat acorduri cu Letonia, Lituania, Polonia, Rusia și Ucraina privind asistența juridică și relațiile juridice care guvernează relațiile de proprietate dintre soți.

În cazul regimului comunității de bunuri, bunurile comune se împart între soți în conformitate cu prevederile asupra proprietății comune. Conform Legii cu privire la Proprietate, odată cu încetarea coproprietății, proprietatea se împarte conform acordului care există între proprietarii comuni. Dacă nu se ajunge la niciun acord, instanța va emite o hotărâre judecătorească.

Partajul bunurilor comune în devălmășie este posibil numai după încetarea regimului comunității de bunuri (cauzată de decesul unuia dintre soți, de divorț sau de încheierea unei convenții matrimoniale care impune un regim diferit al bunurilor). Se prezumă că proprietatea care nu a fost partajată va fi proprietatea comună a soților până la momentul partajului.

În cadrul regimului participării la achiziții și a regimului separației de bunuri, soții nu au niciun bun comun, astfel încât nu se realizează niciun partaj al bunurilor.

Finlanda

În Finlanda există un registru pentru chestiuni matrimoniale care acoperă întreaga populație. Autoritatea guvernamentală locală, adică oficiul stării civile, are rolul de autoritate de înregistrare.

Conform Legii căsătoriei din Finlanda, atât bunurile dobândite de un soț înainte de încheierea căsătoriei, cât și cele dobândite în timpul căsătoriei sunt exclusiv bunurile sale proprii (art. 34 din Legea căsătoriei). Cu excepția cazului în care soții au convenit contrariul, soții au un drept matrimonial asupra bunurilor celuilalt soț, indiferent dacă bunurile sunt imobiliare sau mobile (un drept patrimonial izvorât din căsătorie). Bunurile acoperite de dreptul matrimonial (bunuri matrimoniale) sunt partajate în cazul desfacerii căsătoriei. Cu toate acestea, persoana care face o donație, care lasă un testament sau titularul unei polițe de asigurare poate stabili ca soțul donatarului, moștenitorului sau beneficiarului asigurării să nu aibă niciun drept matrimonial asupra bunurilor primite de soțul său sub formă de donație, moștenire sau în baza unei clauze a poliței de asigurări privind beneficiarul (art. 35 din Legea căsătoriilor).

Pe durata căsătoriei, soțul posesor al bunurilor își administrează liber bunurile deținute (art. 36 din Legea căsătoriei). Cu toate acestea, chiar dacă locuința familiei este deținută exclusiv de unul dintre soți, acesta trebuie să obțină consimțământul celuilalt soț dacă dorește să înstrăineze proprietatea. Dacă soțul posesor înstrăinează locuința conjugală fără consimțământul celuilalt soț, acesta din urma poate contesta actul legal. Dreptul la acțiune se prescrie în termen de trei luni de la încheierea actului juridic (art. 38 din Legea căsătoriei). Dacă soții dețin în comun proprietatea, atunci au obligația de a desfășura activitățile aferente proprietății respective în mod solidar. În cazul în care unul dintre soți înstrăinează sau gajează proprietatea mobilă care este deținută de celălalt soț sau de ambii soți în mod solidar, fără a avea consimțământul celuilalt soț, cel din urmă are dreptul de a o răscumpăra. Dacă terțul nu a acționat cu bună credință sau dacă actul juridic nu a fost fundamentat pe un schimb, soțul are dreptul de a redobândi proprietatea fără a o răscumpăra (art. 58 din Legea căsătoriei).

Dacă soții nu au convenit altfel, relațiile patrimoniale dintre aceștia sunt guvernate de legea țării în care se află domiciliul celor doi soți după căsătorie. Dacă domiciliul soților este mutat ulterior într-o țară diferită, se va aplica legea acelei țări, dacă soții au locuit acolo timp de minim cinci ani. Legislația țării în cauză va fi aplicată însă imediat după schimbarea domiciliului, dacă soții au avut domiciliul în acea țară anterior în timpul căsătoriei, sau dacă ambii sunt cetățeni ai acelei țări. Cu toate acestea, legea aplicată raporturilor patrimoniale dintre cei doi soți nu se modifică atunci când domiciliul soților este mutat ulterior într-o țară diferită dacă soții sau logodnicii au stabilit pe cale convențională legea aplicabilă raporturilor lor patrimoniale; sau, în virtutea desfacerii căsătoriei, separării sau procedurilor de divorț în curs de desfășurare, unul dintre soți a dobândit dreptul de a solicita partajul bunurilor matrimoniale înainte de momentul când ar deveni aplicabilă legea celeilalte țări. Dacă soții nu domiciliază în aceeași țară, raporturile lor patrimoniale vor face obiectul legii din țara cu care cei doi soți au cea mai strânsă legătură, luându-se în considerare toate aspectele relevante (art. 129 din Legea căsătoriei). În plus, Convenția Nordică privind Căsătoria încheiată între Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia și Suedia cuprinde prevederi aproape identice despre conflictele de legi în ceea ce privește căsătoria, adopția și tutela și este aplicabilă dacă ambii soți sunt cetățeni ai unui stat semnatar în momentul căsătoriei și își stabilesc apoi domiciliul într-un stat semnatar al Convenției.

În sistemul bunurilor matrimoniale din Finlanda, data inițierii procedurilor de divorț este determinantă pentru stabilirea bunurilor incluse la partajul bunurilor matrimoniale (bunuri acoperite de dreptul matrimonial). Prin urmare, dreptul matrimonial al unuia dintre soți nu acoperă niciun bun dobândit, moștenit sau primit prin donație de celălalt soț după acea dată. Pentru întinderea partajului, valoarea relevantă a bunurilor este cea de la data partajului. Ambii soți au dreptul de a primi jumătate din proprietate matrimonială netă a soților (art. 35 din Legea căsătoriei). Prin urmare, se calculează totalul bunurilor matrimoniale care se împarte apoi în două părți pentru a se stabili dreptul fiecărui soț. După acest calcul, trebuie să se deducă datoriile personale ale fiecărui soț asumate înainte de inițierea procedurilor de divorț și partea sa din datoriile comune ( art. 99 din Legea căsătoriei). Dacă unul dintre soți are datorii exagerate, bunurile sale vor fi notate ca egale cu zero. Dacă proprietatea unuia dintre soți acoperită de dreptul matrimonial depășește proprietatea celuilalt soț, diferența dintre cele două se va compensa. Rezultatul final al partajului poate fi ajustat (pentru a deveni rezonabil), dacă ar conduce la un prejudiciu nerezonabil al unuia dintre soți iar celălalt soț ar primi un beneficiu nejustificat ca urmare a partajului (art. 103b din Legea căsătoriei).

Dacă soții au încheiat o convenție matrimonială care exclude reciproc dreptul matrimonial, după desfacerea căsătoriei se va realiza doar separația bunurilor. În cadrul separării de bunuri, ambii soți vor primi propriile lor bunuri. Rezultatul final al separației de bunuri poate fi ajustat printr-o hotărâre judecătorească potrivit căreia o parte a proprietății unui soț sau proprietatea integrală va fi acoperită de dreptul matrimonial. În acest caz, celălalt soț va primi jumătate din bunurile acoperite de dreptul matrimonial. Ajustarea separației de bunuri este posibilă de exemplu în cazul în care unuia dintre soți i s-ar permite să păstreze un volum considerabil de bunuri iar celălalt soț ar rămâne fără nicio locuință (art. 103b din Legea căsătoriei).

Dacă partajul bunurilor nu poate fi executat altfel, sau dacă nu se pot partaja bunurile comune, instanța de judecată își poate exprima acordul de a vinde bunurile și de a partaja venitul încasat.

Franța

În Franța, nu există un registru al proprietății matrimoniale sau un registru al convențiilor matrimoniale.

În cazul în care nu a fost încheiată o convenție matrimonială, este incident regimul comunității legale: comunitatea redusă la achiziții (articolul 1400-1491 Codul Civil). Bunurile dobândite cu titlu oneros după căsătorie sunt comune. Cu toate acestea, bunurile deja deținute de unul dintre soți până la data încheieri căsătoriei sau dobândite prin donație, succesiune legală sau testament și bunurile de ”natură personal” sunt proprii (articolul 1404 Codul Civil).

Fiecare soț își poate administra și poate dispune de bunurile sale proprii (articolul 1428 Codul Civil) și de proprietatea comună (articolul 1421 alineatul (1) Codul Civil). Cu toate acestea, datorită caracterului important, anumite tranzacții referitoare la proprietatea comună trebuie realizate în comun. Acest lucru înseamnă că tranzacția trebuie realizată de ambii soți sau de unul dintre aceștia, dar cu aprobarea celuilalt. Această cerință se aplică în special: acte de dispoziție asupra bunurilor comune fără beneficii financiare și actele prin care se garantează cu proprietatea comună datoria unui terț (articolul 1422 Codul Civil) și actele de dispoziție referitoare la imobile, la fonduri de comerț și la părți sociale care sunt deținute în comun (1424 Codul Civil).

În cazul în care unul sau ambii soți au încălcat aceste reguli, celălalt soț poate solicita anularea acțiunii respective (articolul 1427 Codul Civil).

În cazul exercitării inadecvate a voinței sau în caz de incapacitate a unuia dintre soți, celălalt soț se poate adresa instanței pentru ca aceasta să îl (o) înlocuiască în exercitarea acelor puteri (articolul 1426 Codul Civil).

,Soții nu pot dispune separat de drepturile legate deasigurarea locuinței familiei (articolul 215 alineatul (3) Codul Civil).

Căsătoriile celebrate înainte de 1 septembrie 1992 cad sub incidența dreptului comun, în timp ce căsătoriile încheiate după această dată cad sub incidența Convenției de la Haga din 14 martie 1978 privind legea aplicabilă regimurilor matrimoniale.

Legea aplicabilă regimurilor matrimoniale pentru soții căsătoriți înainte de 1 septembrie 1992 este în principiu cea a locului primului domiciliu matrimonial. Legea indicată guvernează toate relațiile de proprietate dintre soți, indiferent de locul unde sunt situate bunurile acestora. Acest criteriu de legătură este permanent: legea statului în care soții și-au avut primul domiciliu matrimonial se aplică pe parcursul întregii durate a căsătoriei, chiar dacă soții se mută în alt stat.

Pentru căsătoriile celebrate înainte de 1 septembrie 1992, Convenția de la Haga din 14 martie 1978 se aplică relațiilor patrimoniale existente între soți, cu excepția regimului primar care este în continuare guvernat de prevederile franceze aplicabile în mod imperativ (articolele 212-226 Codul Civil). În cazul în care soții nu au făcut nicio alegere înainte de căsătorie, legea aplicabilă este, în principiu, cea a primei reședințe obișnuite a acestora. Spre deosebire de dreptul comun, Convenția de la Haga prevede trei cazuri în care legea aplicabilă se schimbă în mod automat (articolul 7 alineatul (2)): în cazul în care soții își stabilesc reședința în statul a cărui naționalitate o au amândoi; în cazul în care locuiesc mai mult de 10 ani într-un stat după căsătorie; pentru soții care nu și-au stabilit reședința obișnuită pe teritoriul aceluiași stat după ce s-au căsătorit (și al cărui regim matrimonial a căzut, prin urmare, sub incidența legii statului a cărui cetățenie o dețin în comun soții), în cazul în care își stabilesc reședința obișnuită în același stat. Această schimbare automată va avea efecte numai pentru viitor (cu toate acestea, articolul 8 permite soților să își pună toate bunurile sub incidența noii legi, cu condiția ca această alegere să nu afecteze nefavorabil drepturile terților).

Divorțul este o cauză de încetare a regimului matrimonial. Dacă raporturilor patrimoniale dintre soți li se aplică regimul legal, fiecare soț reintră în posesia bunurilor sale proprii (articolul 1467 Codul Civil), iar proprietatea comună este împărțită în două părți egale între aceștia (articolul 1475 Codul Civil). Înainte de această împărțire, este elaborat un bilanț de rambursare (articolul 1468 Codul Civil) datorat de comunitate fiecăruia dintre soți (articolul 1433 Codul Civil) sau de către unul dintre soți comunității (articolul 1437 Codul Civil). În cazul în care soțul este un debitor, partea sa în distribuția proprietății comune este redusă. În cazul în care soțul este creditor, își poate exercita dreptul retrăgând din bunurile aparținând proprietății comune.

Germania

În Germania, așa-numitul "Registru al regimurilor matrimoniale" este gestionat de instanțele regionale (adică ale statelor federate sau "Länder").

Așa-numita comunitate de achiziții (regimul participării la achiziții) este regimul matrimonial legal prestabilit. În esență, acesta corespunde separației bunurilor. Nici bunurile soțului, nici bunurile soției nu devin bunuri comune ale soților (art. 1363 alin (2) (Codul Civil German). Aceeași regulă se aplică bunurilor pe care unul dintre soți le dobândește după celebrarea căsătoriei. Cu toate acestea, orice sporire a patrimoniului soților care are loc în timpul căsătoriei va fi împărțită în mod egal în momentul încetării acestui regim matrimonial, în special ca rezultat al divorțului sau al decesului unuia dintre soți. În general, soții nu sunt supuși niciunor restricții privind înstrăinarea bunurilor lor și nu vor răspunde pentru datoriile celuilalt soț.

În general, soții pot dispune liber de bunurile care le aparțin în timpul căsătoriei, sub rezerva acordurilor care prevăd contrariul. 

Cu toate acestea, principiul libertății de a dispune de bunurile proprii este limitată după cum urmează:

Soțul nu poate dispune de bunurile proprii în totalitate fără consimțământul celuilalt soț. Conform jurisprudenței, un bun care reprezintă 80% din bunurile comune ale soțului care dispune de acesta poate fi considerat "totalitatea bunurilor" (art. 1365 Codul Civil German). În practică, aceste condiții se întâlnesc adesea în cazul bunurilor imobiliare.

În plus, un soț poate dispune de obiecte din gospodărie (pe care le deține în mod exclusiv) numai cu consimțământul celuilalt soț (art. 1369 Codul Civil German). "Locuința matrimonială" nu se numără printre obiectele gospodărești. În acest caz, totuși, condițiile de la articolul 1365 Codul Civil German, menționate mai sus, sunt incidente în practică.

Dacă celălalt soț nu își dă consimțământul în prealabil, un contract va fi suspendat și nu va avea efecte juridice până în momentul în care soțul își dă consimțământul (art. 1366 alin. (1) Codul Civil German). Dacă nu se dă consimțământul, contractul va fi nul. În anumite cazuri, instanța de dreptul familiei poate acorda consimțământul în locul soțului care îl refuză. Dacă un terț solicită ca partenerul său contractual să își dea consimțământul, respectivul consimțământ trebuie notificat terțului în termen de două săptămâni. În caz contrar, consimțământul se va considera refuzat.

În lipsa alegerii legii, va prevala legea națională comună a soților în momentul căsătoriei. Dacă soții nu au aceeași cetățenie la momentul respectiv, se aplică legea statului în care ambii își au reședința. Alternativ, efectele căsătoriei vor fi supuse legii cu care soții au împreună cea mai apropiată relație (art. 15 alin. (1) din Legea introductivă privind Codul civil german) colaborat cu art. 14 alin. (1) punctele 1-3 din Legea introductivă privind Codul civil german.

Articolul 16 alineatul (1) din Legea introductivă privind Codul civil german conține o dispoziție privind protecția terților de bună-credință care se bazează în mod legitim pe aplicarea regimului matrimonial german în lipsa unei dispoziții contrare prevăzute în Registrul regimurilor matrimoniale.

Tratatul de prietenie Germania-Iran din 17 februarie 1929 prevede aplicarea legii naționale corespunzătoare atât în cazul soților iranieni în Germania, cât și soților germani în Iran (conform protocolului final privind art. 8 alin (3) din tratat). În plus, în virtutea articolului 15 alineatul (4) din Legea introductivă privind Codul civil german, se aplică dispozițiile Legii privind regimul matrimonial al persoanelor strămutate și refugiaților (germani) .

Având în vedere că, în cazul comunității de achiziții ca regim matrimonial legal, coexistă categorii separate de bunuri, nu va exista, în cazul divorțului, o realocare a bunurilor. Pe de altă parte, câștigurile acumulate se egalizează; în cazuri excepționale, atribuirea unor anumite obiecte unuia dintre soți este compensată prin cererea de egalizare (art. 1383 Codul Civil German).

Regatul Unit (Anglia/ Țara Galilor)

Anglia și Țara Galilor nu au un regim al bunurilor matrimoniale ca atare, nu există comunitate de bunuri și prin urmare căsătoria nu are, în principiu, consecințe de natură patrimonială. Cu toate acestea, în cazul divorțului instanțele de judecată dispun de o competență discreționară foarte amplă în ceea ce privește pronunțarea a numeroase hotărâri (denumite ”măsuri suplimentare compensatorii”).

Scoția are un sistem modificat al bunurilor proprii (separației). Regula generală este că dreptul de proprietate asupra bunurilor nu este afectat de căsătorie (secțiunea 24 din Codul Familiei (Scoția) 1985). Sistemul însă este modificat în unele aspecte importante:

Oricare dintre soți are dreptul legal de ocupare a locuinței familiei, chiar dacă aceasta este în proprietatea exclusivă a celuilalt soț.

Există principiul justei împărțiri (care în mod normal înseamnă împărțire egală) a bunurilor matrimoniale în cazul divorțului.

Soțul supraviețuitor are anumite drepturi protejate la moartea celuilalt, moștenind de cele mai multe ori întregul patrimoniu, în baza testamentului.

Secțiunea 37 din Codul proprietății din 1925 prevede că 'în ceea ce privește achiziția unei cote dintr-un bun, (…) soțul și soția vor fi tratați ca două persoane', astfel că se aplică legislația generală în materie de proprietate. Legislația din Anglia și Țara Galilor nu conferă niciunui soț dreptul de a fi consultat sau de a avea un cuvânt decisiv în ceea ce privește locuința familiei deținută de celălalt soț.

Este important de reținut că legislația din Anglia și Țara Galilor face diferența dintre proprietarul legal (titular nominal al dreptului de proprietate) și beneficiarul real/proprietarul economic. Prin urmare, legea trust-ului permite dobândirea unui drept la beneficiu, chiar dacă celălalt soț este proprietarul legal. În general, proprietarul legal este cel care are dreptul de a administra bunurile, dar dacă celălalt soț (sau cealaltă persoană) are un drept la beneficiu în raport cu bunurile respective, acest drept poate impune anumite restricții.

Premisa este că fiecare soț își administrează propriile sale bunuri dar, conform regulilor normale de reprezentare, oricare dintre ei îl poate autoriza pe celălalt să îi administreze bunurile proprii. Fiecare soț are dreptul să înstrăineze bunurile sale proprii. Cu toate acestea, drepturile legale de ocupare a locuinței conjugale au drept consecință imposibilitatea soțului care deține locuința de a o înstrăina fără consimțământul celuilalt soț. În lipsa acestui consimțământ, drepturile de ocupare sunt opozabile față de cumpărător (Legea privind locuințele conjugale din Scoția 1981).

Instanțele din Anglia și din Țara Galilor vor aplica întotdeauna lex fori în cauzele privind divorțul și consecințele financiare ale acestuia, dacă au competența necesară. A se vedea punctul 9. de mai jos privind forum non conveniens.

Legea aplicabilă, dacă soții nu și-au exprimat opțiunea, este legea de la locul situării proprietății (lex situs) în cazul bunurilor imobile și legea locului unde se află domiciliul soților în cazul bunurilor mobile. Dacă soții domiciliază în țări diferite și conflictul privind bunurile lor mobile survine în Scoția, se va aplica legislația din Scoția (lex fori) (secțiunea 39 din Codul Familiei (Scoția) 2006).

În cazul divorțului, instanțele de judecată dispun de o competență discreționară foarte amplă în ceea ce privește pronunțarea a numeroase hotărâri (denumite 'măsuri suplimentare compensatorii'), inclusiv realocarea sau chiar vânzarea bunurilor, plasarea bunurilor într-un fond fiduciar, plata de sume forfetare, plăți periodice, hotărâri privind pensiile etc. (secțiunile 21 ș.u. din Legea privind cauzele matrimoniale 1973). Statutul din secțiunea 25 enumeră ”aspectele care trebuie luate în considerare de instanța de judecată atunci când stabilește modul în care își va exercita competențele”, primul dintre acestea fiind bunăstarea copiilor familiei. Scopul final al măsurilor suplimentare compensatorii este de a obține o soluție echitabilă.

Acestea fiind spuse, în același caz pledoariile principale au sugerat că anumite grupuri de bunuri (în special bunurile dobândite înainte de căsătorie, moștenite și primite prin donație, sau bunurile ”ne-matrimoniale”) trebuie tratate în mod diferit față de ”fructele activității comune” și de locuința conjugală în cadrul partajului aferent divorțului. S-a susținut totodată că pe măsură ce relațiile sunt mai lungi, distincția dintre acestea ar trebui să fie cu atât mai puțin importantă.

În Scoția, soții pot încheia un acord privind partajul. Dacă nu ajung la un consens, oricare dintre soți poate solicita compensare financiară la momentul divorțului, în baza principiilor stipulate în secțiunea 9 din Codul Familiei (Scoția) 1985. Unul dintre aceste principii afirmă că valoarea netă a "bunurilor matrimoniale", astfel cum sunt definite (adică bunurile dobândite de către soți, în afară de donații sau moșteniri, în timpul căsătoriei și înainte de data separării, inclusiv orice locuință cumpărată în vederea căsătoriei; secțiunea 10 din Codul Familiei (Scoția) 1985) trebuie împărțită în mod echitabil între soți (secțiunea 9(1) (a) din Codul Familiei (Scoția) 1985). Împărțirea în mod echitabil presupune că în mod normal valoarea netă va fi împărțită în mod egal între soți, însă instanța de judecată are competența de a se abate de la egalitatea strictă a cotelor în anumite circumstanțe speciale.

Spania

Efectele căsătoriei sunt reglementate de legea națională comună a soților (determinată de cetățenie și, dacă ambii soți sunt spanioli, de asemenea, de "vecindad civil", care stabilește care dintre diferitele sisteme spaniole s-ar putea aplica) la momentul încheierii căsătoriei. În lipsa unei astfel de legi, acestea sunt reglementate de legea națională sau de legea reședinței obișnuite a oricăruia dintre soți, astfel cum a fost convenit de ambii soți într-un act autentic înainte de celebrarea căsătoriei. Dacă aceștia nu au făcut o astfel de alegere a legii, efectele căsătoriei sunt reglementate de legea reședinței obișnuite comune a acestora imediat după celebrarea căsătoriei sau, dacă nu există o astfel de reședință, de legea din locul în care a fost celebrată căsătoria (art. 9 alin (2) Codul Civil).

În cazurile în care nu este posibil să se stabilească legea aplicabilă (adică pentru soții cu vecindad civil diferită care nu au încheiat niciun acord înainte de celebrarea căsătoriei, care nu au o reședință obișnuită comună după căsătorie și care au încheiat căsătoria în străinătate), se aplică norma privind conflictul de legi pentru căsătoriile dintre spanioli (art. 16 alin. (3) CC).

În Spania există mai multe registre civile. Atât căsătoria, cât și orice convenție matrimonială trebuie înregistrate în registrul civil al locului în care se află reședința obișnuită a soților (art. 1333 Codul Civil, art. 69 Codul Familiei și art. 70 Codul Familiei). Numai înregistrarea căsătoriei este obligatorie (art. 71 Codul Familiei). Regimul matrimonial și orice schimbare/modificare adusă acestuia trebuie înregistrate pentru a putea fi opuse terților.

Spania nu are doar un singur corp legislativ care să guverneze regimurile matrimoniale, de aceea, aceste răspunsuri se vor referi în mod special la Codul civil spaniol.

Regimul matrimonial aplicabil este cel stipulat de soți într-o convenție matrimonială (art. 1315 Codul Civil): comunitatea de achiziții (sociedad de gananciales), separația bunurilor sau participarea. În lipsa unei convenții, regimul matrimonial aplicabil este comunitatea de achiziții (art. 1316 Codul Civil). În cadrul acestui sistem, achizițiile și beneficiile obținute de fiecare dintre soți atât timp cât sistemul este în vigoare sunt comune și se împart în mod egal în momentul dizolvării regimului (art. 1344 Codul Civil). Sistemul prevede existența atât a bunurilor proprii, cât și a bunurilor comune și permite transformarea bunurilor proprii în bunuri comune și viceversa prin intermediul unui acord încheiat între soți sub forma unui act autentic. Bunurile considerate proprii sunt enumerate la articolul 1346 Codul Civil. Acestea includ bunurile pe care soții le-au adus în căsătorie și cele pe care le-au dobândit cu titlu gratuit în timpul căsătoriei.

Bunurile considerate comune sunt enumerate la articolul 1347 Codul Civil. În ceea ce privește înstrăinarea bunurilor, fiecare dintre soți poate dispune de propriile bunuri și nu este responsabil pentru datoriile celuilalt (art. 1373 Codul Civil).

Administrarea bunurilor comune (achizițiilor) este reglementată de articolele 1375-1391 Codul Civil. Fiecare dintre soți își administrează bunurile proprii (deși există dispoziții speciale referitoare la locuința familiei conform cărora este întotdeauna necesar acordul ambilor soți) (art. 1320 Codul Civil). Bunurile comune sunt administrate în comun de ambii soți (art. 1375 Codul Civil), cu excepția cazului în care convin altfel în cadrul unei convenții matrimoniale. În principiu, soții pot dispune liber de bunurile lor personale în timpul căsătoriei.

Oricare dintre soți poate administra și dispune singur de bunurile comune în exercitarea autorității domestice (art. 1319 Codul Civil și art. 1365 Codul Civil), cu excepția locuinței familiei (chiar dacă aceasta aparține doar unuia dintre soți, este necesar consimțământul celuilalt) (art. 1320 Codul Civil).

Bunurile se împart după cum urmează. Mai întâi, se întocmește un inventar (art. 1396 Codul Civil), atât al activelor (art. 1397 Codul Civil), cât și al pasivelor (art. 1398 Codul Civil). De îndată ce acesta este finalizat, mai întâi se plătesc datoriile comune în bani sau în bunuri comune (art. 1399-1400 Codul Civil). Creditorii își păstrează drepturile până se realizează plata integrală (art. 1401 Codul Civil). După plata creditorilor, se plătesc compensațiile și rambursările cuvenite fiecăruia dintre soți (art. 1403 Codul Civil), iar ceea ce rămâne se împarte în mod egal soțului și soției sau moștenitorilor lor (art. 1404 Codul Civil).

Se exclud din partaj bunurile personale, care nu pot fi împărțite de vreme ce aparțin proprietarului. Acestea sunt enumerate la articolul 1346 Codul Civil.

Locuința familiei, în ciuda faptului că este exclusă din partajul bunurilor, dacă aceasta aparține unuia dintre soți, poate fi acordată de instanțe celuilalt soț, dacă acesta din urmă depinde de continuarea utilizării acesteia pentru a-și satisface nevoile vitale sau dacă un copil comun are o nevoie substanțială de a continua utilizarea acesteia (art. 96 Codul Civil).

CAPITOLUL III – EFECTELE CONTRACTULUI MATRIMONIAL ASUPRA RELAȚIILOR DE CĂSĂTORIE

3.1. Efectele contractelor matrimoniale asupra relațiilor patrimoniale

Totalitatea raporturilor patrimoniale dintre soți referitoare la bunurile lor, la drepturile reale și de creanță, precum și la raporturile patrimoniale în care ei intră cu terții în calitatea lor de soți alcătuiesc obiectul regimului matrimonial.

Potrivit art.284 din Codul Civil, patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale (care pot fi evaluate în bani), privite ca o sumă de valori active și pasive strâns legate între ele, aparținând unor persoane fizice și juridice determinate. Toate bunurile persoanei fizice sau juridice fac parte componentă a patrimoniului ei.

Termenul „patrimoniu” mai este definit în sens economic și în sens juridic. În sens economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor ce constituie averea unei persoane, iar în sens juridic, patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor și obligațiilor cu conținut economic, evaluate în bani, care aparțin persoanei. Deci, patrimoniul cuprinde toate drepturile și obligațiile ce revin unei persoane, cu condiția ca acestea să aibă un caracter patrimonial, adică să poată să reprezinte o valoare bănească. Drepturile personale nepatrimoniale nu fac parte din patrimoniu.

Patrimoniul este o universalitate juridică și nu una de fapt, de aceea el se menține atât pe timpul vieții titularului său, cât și după moartea acestuia, până când patrimoniul trece la succesorii săi universali sau cu titlu universal. Patrimoniul există și atunci când pasivul depășește activul, adică și atunci când datoriile sunt mai mari decât activul. Astfel, patrimoniul fiind o noțiune pur juridică nu poate fi înstrăinat, fiindcă este indisolubil legat de persoană și îl însoțește pe tot parcursul vieții sale, variind dinamic prin schimbul conținutului său. O persoană poate să înstrăineze toate elementele componente ale patrimoniului fără ca să-și înstrăineze prin aceasta însuși patrimoniul. Concluzionăm că obiectul regimului matrimonial contractual îl formează toate elementele componente ale patrimoniului soților, prin care se au în vedere atât bunurile aparte sau o totalitate de bunuri, cât și drepturile și obligațiile ce există și ce pot apărea în legătură cu acestea. Mai mult ca atât, regimul matrimonial contractual este el însuși un obiect și anume obiectul juridic al contractului matrimonial.

Accepțiunea care trebuie conferită noțiunii de bunuri, folosită de Codul Familiei, este aceea din dreptul civil. Potrivit art.285 din Codul Civil, bunuri sunt toate lucrurile susceptibile apropierii individuale sau colective și drepturile patrimoniale, iar lucruri sunt obiectele corporale în raport cu care pot exista drepturi și obligații civile.

În sensul atribuit de legiuitor, termenul „bun” din articolul nominalizat cuprinde orice element al activului patrimonial al persoanei, adică atât lucrurile și animalele cât și drepturile asupra lor sau, altfel spus, atât lucrurile cât și drepturile patrimoniale, care pot fi reale și obligaționale. De exemplu, bunurile includ: lucrurile care au o existență materială și valoare economică, operele științifice, literare, artistice, invențiile etc., dacă au o valoare economică și sunt susceptibile de drepturi patrimoniale, drepturile de creanță.

Prin „lucru” înțelegem tot ceea ce se află în natură, fiind perceptibil prin simțurile noastre, având o existență materială (terenurile, casele de locuit, alte construcții, autoturismele etc.). Uzual, în drept, lucrurile sunt denumite bunuri, având în vedere avantajele pe care le oferă omului. De aceea, în majoritatea cazurilor se susține că prin bunuri se înțeleg lucrurile utile omului pentru satisfacerea nevoilor sale materiale și culturale, susceptibile de apropiere, sub forma drepturilor patrimoniale. Pentru ca un lucru să devină bun în sens juridic este necesar ca acesta să fie util omului, să aibă o valoare economică și să fie susceptibil de apropiere, sub forma unor drepturi ce intră în compunerea unui patrimoniu, fie al unei persoane fizice, fie al unei persoane juridice. Numai în cazul în care lucrul întrunește aceste trei calități se poate vorbi de bun în sensul dreptului civil. Unele lucruri nu pot fi considerate bunuri, deoarece nu sunt susceptibile apropierii, după cum o cere și art.285 alin.(1) din Codul Civil. La această categorie de lucruri se atribuie luna, soarele și alte corpuri cerești care, deși au o valoare economică și sunt utile omului, nu pot fi apropiate prin folosire, prin ocupație sau prin alte mijloace. Posibil, unele dintre aceste lucruri cândva vor putea fi considerate bunuri în sensul dreptului civil. De exemplu, nu este exclus faptul că omul într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat va locui pe lună sau pe alte planete, care, la moment, nici nu sunt cunoscute.

Prin urmare, în categoria de bunuri legiuitorul a inclus atât lucrurile cât și drepturile patrimoniale. Pornind de la art.285 din Codul Civil, susținem că orice lucru este un bun, și nu orice bun este un lucru, iar corelația dintre bun și lucru constă în faptul că bunul este genul, iar lucrul este specia. Astfel, bunul poate fi definit ca lucru față de care pot exista drepturi și obligații patrimoniale și care poate fi folosit în viața socială, precum și ca drept patrimonial.

Noțiunea de „bunuri” urmează a fi înțeleasă în sensul ei juridic, desemnând atât lucrurile ce pot fi obiect de drepturi și obligații patrimoniale, cât și drepturile și acțiunile privind lucrurile și drepturile patrimoniale. Prin termenul „bunuri” se desemnează atât bunurile corporale (mobile și imobile) cât și bunurile incorporale, adică drepturile reale (principale și accesorii) și drepturile de creanță, precum și acțiunile privind drepturile patrimoniale. Astfel, drepturile patrimoniale sunt considerate bunuri, deci toate drepturile și obligațiile cu caracter economic se referă la bunuri sau sunt ele însele bunuri.

Necesitatea reglementării relațiilor patrimoniale dintre soți. Dreptul comun nu este suficient pentru reglementarea acestor relații patrimoniale. De aceea, a fost necesară o reglementare specială a raporturilor patrimoniale dintre soți, ceea ce s-a făcut prin normele dreptului familiei.

Numeroase raporturi patrimoniale care iau ființă între soți în timpul căsătoriei pot fi cuprinse în trei categorii:

Raporturi care se nasc cu privire la contribuția soților la cheltuielile căsniciei;

Raporturi cu privire la bunurile lor;

Raporturi privitoare la obligația reciprocă de întreținere.

În general, raporturile patrimoniale dintre soți sunt stabilite prin normele Codului Familiei, dar există și acte juridice pe care soții le încheie și își găsesc reglementarea în Codul Civil. De altfel, în acele cazuri în care dreptul familiei nu oferă soluții normative proprii acestora, urmează a se face aplicarea dispozițiilor dreptului civil.

Bunurile soților, în legătură cu care se creează raporturile care au cea mai mare pondere în ansamblul relațiilor patrimoniale dintre ei sunt, potrivit Codului Familiei, împărțite în: bunuri comune, care constituie regula, și bunuri proprii, care constituie excepția. Această afirmație își are temeiul în aceea că toate bunurile dobîndite de soți în timpul căsătoriei sunt prezumate de lege a fi comune. În schimb, pentru că un bun să poată fi considerat propriu al unuia dintre soți, va trebui să se facă dovadă în acest sens. Prezumția de comunitate are la bază realitatea că, în mod obișnuit, soții dobîndesc bunuri în timpul căsătoriei din veniturile ce sunt rezultatul muncii lor. Leguitorul a înțeles să acord prioritate comunității de bunuri tocmai datorită faptului că aceasta este destinată acoperirii sarcinilor rezultate din căsătoriem precum și creșterii și educării copiilor.

Odată cu încheierea căsătoriei între soți apar nu numai raporturi personale, dar și raporturi

patrimoniale. Patrimoniale sînt acele relații care apar între soți în legătură cu bunurile ce le aparțin cu drept de proprietate privată, în special cu dreptul de dispoziție a acestora și în legătură cu acordarea întreținerii unuia dintre soți celuilalt.

Relațiile patrimoniale dintre soți sînt reglementate de lege mult mai detaliat decît cele personale. Deși acestea derivă de la relațiile personale și au un rol mai puțin important în viața de familie a soților, totuși ele sînt reglementate de un număr mai mare de norme ale Codului Familiei.

Relațiile patrimoniale sînt reglementate de lege mai pe larg, deoarece în aceste relații deseori sînt implicate persoane terțe care înaintează anumite cerințe exprimate în concretizarea totalității bunurilor comune, a bunurilor personale ale fiecăruia dintre soți, a răspunderii fiecăruia dintre soți pentru datoriile comune și personale etc. Trebuie de menționat că drepturile patrimoniale pot fi realizate silit și pentru neîndeplinirea obligațiilor patrimoniale pot fi stabilite sancțiuni, ceea ce nu întîlnim la reglementarea juridică a raporturilor personale dintre soți.

Desigur, aceste reglementări nu cuprind toate relațiile patrimoniale dintre soți, unele din ele, precum cheltuielile pentru petrecerea vacanței, odihna activă, distracții și altele rămîn în afara legii. Dispozițiile generale privind proprietatea soților sînt cuprinse în Codul Civil (art. 371-373).

Codul Familiei, fiind legea specială, reglementează raporturile patrimoniale dintre soți mult mai detaliat decît Codul Civil, luînd în considerație specificul raporturilor juridice familiale, fâcînd mai multe precizări și excepții.

În doctrina română aceste dispoziții se numesc regim matrimonial și care este definit ca totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile dintre soți cu privire la bunurile lor și pe cele care se stabilesc între soți și terțele persoane privind bunurile soților sau un ansamblu de regimuri care cîrmuiesc chestiunile de ordin pecuniar ce se nasc din unirea soților prin căsătorie.

În literatura de specialitate, regimurile matrimoniale pot fi clasificate:

1. în funcție de izvorul lor;

2. după structura regimului matrimonial;

3. după posibilitatea modificării regimului matrimonial în timpul căsătoriei.

În literatura de specialitate este unanim recunoscută clasificarea bunurilor soților în două mari categorii: bunuri comune ale soților și bunuri proprii ale fiecăruia dintre soți. În legătură cu aceasta s-a instituit expresia „Regula o constituie comunitatea de bunuri a soților, iar bunurile proprii constituie excepția”. Totuși, reieșind din prevederile legislației naționale (art.22 alin.(2) din Codul Familiei), propunem divizarea bunurilor matrimoniale ale soților în trei categorii: a) bunuri comune, b) bunuri proprii și c) bunuri de uz personal.

Prin bunuri comune se înțeleg bunurile dobândite de către soți în timpul căsătoriei, cu excepția celor atribuite la categoria bunurilor proprii. Acestea aparțin ambilor soți cu drept de proprietate în devălmășie, dacă regimul matrimonial contractual nu prevede altfel.

Bunurile comune, după cum am menționat anterior, sunt bunurile dobândite de soți în timpul căsătoriei, cu excepția celor atribuite la categoria bunurilor proprii. Acestea, pentru ca să intre în categoria bunurilor comune, trebuie să întrunească cumulativ următoarele condiții:

a) să fie dobândite de soți împreună sau de oricare dintre ei;

b) să fie dobândite în timpul căsătoriei;

c) să nu facă parte din categoriile de bunuri pe care legea le consideră bunuri proprii.

Prin bunuri proprii se înțeleg bunurile care au aparținut fiecăruia dintre soți până la încheierea căsătoriei și bunurile primite în dar, obținute prin moștenire sau în baza altor convenții gratuite de către unul dintre soți în timpul căsătoriei. Bunurile proprii sunt proprietate personală a fiecăruia dintre soți, dacă regimul matrimonial contractual nu prevede altfel.

După cum am menționat anterior, pe lângă bunuri comune, fiecare dintre soți dispune în temeiul legii de bunuri proprii, care aparțin numai unuia dintre soți și care poate dispune de aceste bunuri independent de celălalt soț.

Potrivit art.22 din Codul Familiei, la categoria proprietății personale a soților se atribuie atât bunurile ce au aparținut fiecăruia dintre soți până la încheierea căsătoriei și bunurile primite în dar, obținute prin moștenire sau în baza altor convenții gratuite de către unul dintre soți în timpul căsătoriei (alin.1), cât și lucrurile de uz personal (îmbrăcămintea, încălțămintea și alte obiecte), cu excepția bijuteriilor de preț și altor obiecte de lux, indiferent de timpul și modul de dobândire, care sunt proprietate personală a soțului care le folosește (alin.2).

Ca și în cazul bunurilor comune, soții pot modifica prin contract matrimonial regimul bunurilor proprii în cel de bunuri comune, cu unele restricții legale, la care ne-am referit mai sus când am analizat categoria bunurilor de uz personal.

Prin bunuri de uz personal se înțeleg lucrurile de uz personal (îmbrăcămintea, încălțămintea și alte obiecte), cu excepția bijuteriilor de preț și altor obiecte de lux, pe care soția/soțul le folosește, indiferent de timpul și modul de dobândire (art.22 alin.(2) din Codul Familiei). Asupra acestor categorii de bunuri soțul proprietar nu poate dispune prin contract matrimonial.

Lucrurile de uz personal sunt recunoscute de lege ca fiind proprietate personală a soțului care le folosește, indiferent de timpul și modul de dobândire, și nu pot face obiect al regimului matrimonial contractual al soților, dacă ele au destinația uzului personal, adică se includ în categoria celor strict necesare pentru existența oricărei persoane. Din aceste lucruri fac parte: îmbrăcămintea, încălțămintea, lucrurile de igienă personală etc. De aceste bunuri persoana nu poate fi lipsită nici prin hotărâre judecătorească. Chiar și clauza contractului matrimonial prin care se limitează dreptul soțului asupra acestor bunuri este lovită de nulitate absolută.

Importanța și necesitatea acestei categorii de bunuri rezultă din protecția instituită de către regimul matrimonial imperativ, care interzice soților de a dispune altfel asupra acestor bunuri. Deși, legea nu-l denumește astfel, considerăm că prevederea art.22 alin.(2) din Codul Familiei este o normă cu caracter imperativ, care vine să ocrotească interesele soților împotriva eventualelor slăbiciuni sau lipsă de chibzuință.

3.2. Efectele contractelor matrimoniale asupra relațiilor nepatrimoniale

Relațiile personale constituie principalul conținut al relațiilor dintre soți. De aceea, raporturile patrimoniale dintre soți, ca de altfel toate raporturile de familie patrimoniale, sunt subordonate finalității relațiilor personale și sarcinilor principale ale familiei.

Relațiile persoanele dintre soți cuprind un domeniu foarte vast. Normele dreptului familiei reglementează numai o parte din aceste relații, care dobîndesc astfel un caracter juridic. Celelalte relații personale, ca, de exemplu, acelea referitoare la prietenia și afecțiunea reciprocă, au un caracter moral. În acest sens art. 2 Codul Familiei prevede că relațiile de familie se bazează pe prietenia și afecțiunea reciprocă între membriii ei. Reglementarea anumitor relații personale dintre soți are o influență și asupra raporturilor moral dintre aceștia. Întradevăr, asemenea reglementare constituie un îndrumar în ceea ce privește comportarea soților în cadrul familiei.

Potrivit art. 44, pct. 1 din Constituția României și art. 1 alin. 4 Codul Familiei, soții au drepturi și obligații egale în ceea ce privește relațiile dintre ei și în exercițiul drepturilor părintești. Făcînd aplicarea acestui principiu, art. 25 din același Cod dispune că bărbatul și femeia au drepturi și obligații egale în căsătorie. Deși acest text figurează în secțiunea I, intitulată Drepturi și obligațiile personale ale soților, din capitolul III, intitulat Efectele căsătoriei, nu există nici o îndoială că bărbatul și femeia au drepturi și obligații egale în căsătorie nu numai în privința relațiilor personale dintre ei, ci în privința celor patrimoniale la care dă naștere căsătoria dintre soți. În acest sens, art. 1 alin. 4 Codul Familiei care face aplicarea în domeniul relațiilor de familie a principiului egalității sexelor prevăzut de art. 44, pct. 1 din Constituția României.

Legea nu prevede ce se întîmplă în cazul în care soții nu cad de acord asupra unui act sau asupra unei măsuri care trebuie luată în decursul căsătoriei. În această situație, soții nu se pot adresa autorității tutelare sau instanței judecătorești pentru a decide privitor la neînțelegerea dintre ei, așa cum pot face în privința dezacordului referitor la exercițiul drepturilor și îndatoririlor părintești. Ei singuri trebuie să înlăture neînțelegerea respectivă pentru a nu degenera și duce la divorț în condițiile art. 38 Codul Familiei. Astfel, de exemplu, în privința dezacordul dintre soți privind locuința comună, refuzul nejustificat al unuia dintre soți de a locui împreună cu celălalt soț poate constitui un motiv de desfacerea căsătoriei.

Există mai multe obligații prevăzute în legislația familială românească cu privire la relațiile personale dintre soți:

Obligația de sprijin reciproc moral. Soții își datorează unul altuia sprijin moral (art. 2 Codul Familiei). Aceasta este o consecință a prieteniei și a afecțiunii pe care se întemeiază raporturile de căsătorie. Obligația constă, de exemplu, în sprijinul pe care un soț trebuie să-l acorde celuilalt, pentru a-și ridica nivelul intelectual, sau în îngrijirile cu caracter personal pe care unul dintre soți trebuie să le dea celuilalt dacă vîrsta, starea sănătății sau infirmitatea acestuia le-ar cere. Această obligație are un caracter juridic. Obiectul obligației îl constituie sprijinul moral reciproc.

Această obligație îmbracă multiple forme, reținute și de dispozițiile Codului Familiei, în acest articol obligația fiind determinată doar generic. Încalcarea obligației de sprijin moralm în funcție de fapta săvîrșită, se poate constitui într-o contravenție (ca de exemplu cea prevăzută de art. 1 pct. 23 din Legea nr. 61/ 1991, constînd în alungarea din locuință comună a soțului, a soției sau a copiiilor, precum și a oricăror alte persoane aflate în întreținere) sau chiar într-o infracțiune, sancționată de dispozițiile Codului Penal (de exemplu infracțiunea de abandon a familiei – art. 305 alin. 1).

Obligația de sprijin moral constă, așadar, în îndatorirea pe care o are fiecare soț de a acorda celuilalt ajutor în cazul în care acesta, datorită vîrstei sau sănătățiim are nevoie, precum și de a fi solidar cu celălalt în toate împrejurările vieții.

Obligația de fidelitate.

Soții sunt datori, după încheierea căsătoriei, să întrețină împreună relații sexuale și, în același timp, să mi întrețină relații sexuale în afara familiei, adică să fie fideli unul altuia.

Deși Codul Familiei nu o spune expres, nu există nici o îndoială asupra existenței obligației de fidelitate a fiecăruia dintre săți față de celălalt, a cărei încălcare constituie adulterul. Codul Familiei se referă la unele consecințe ale acestei obligații. Astfel, prezumția de paternitate, prevăzută de art. 53 Codul Familiei, se întemeiază pe obligația de fidelitate a soției. Dacă această obligație există pentru femeie, ea există, în virtutea principiului egalității dintre sexe, și pentru bărbat.

Încălcarea obligației de fidelitate poate constitui un element de care să se țină seama în cadrul motivelor de divorț.

Sub aspect penal, această încălcare constituie, în condițiile art, 304 Codul Penal infracțiunea de adulter.

Obligația de a locui împreună.

Pentru că relațiile de familie să capete conținut și finalitate, este necesar ca soții să locuiască împreună.

Întrucît este stabilit cu putere de principiu că soții decid împreună, de comun acord, în tot ceea ce privește căsătoria (art. 26 Codul Familiei), înseamnă că tot astfel ei vor putea hotărî și cu privire la domiciliul care-l vor avea. Deși nemenționat expres, domiciliul comun al soților se deduce indirect din ansamblul reglementărilor legate de căsătorie. Astfel, ideea unui domiciliu comun al soților ar rezulta din dispozițiile art. 100 Codul Familiei prin care se stabilește că minorul locuiește la părinții săi.

Este posibil ca, pentru motive temeinice, soții să aibă, de obicei pentru perioade limitate de timp, domicilii separate. De astfel, o asemenea ipoteză a și fost avută în vedere de leguitor atunci cînd a statuat asupra drepturilor și obligațiilor părinților față de copiii lor minori, arătîndu-se că „dacă părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul” (art. 100 alin. 2 Codul Familiei).

Finalitatea relațiilor dintre soți impune obligația lor de a locui împreună. Făcînd aplicarea acestei obligații, unele acte normative cuprind dispoziții care facilitează viața în comun a soților. În tot ceea ce privește căsătoria, deci și în privința locuinței, soții decid de comun acord (art. 26 Codul Familiei). Ei se pot înțelege, pentru motive temeinice, că fiecare să aibă domicilii separate.

În prima situație, sunt posibile, domicilii separate ale soților. În cea de-a doua situație, neînțelegerea dintre soți poate constitui un element în cadrul motivelor de divorț. Astfel, refuzul nejustificat al unuia din soți de a locui împreună cu celălalt soț ar putea conduce la concluzia că nu mai este cu putință continuarea căsătoriei li, ca urmare, ar putea constitui un motiv de divorț.

Îndatoririle conjugale. Această obligație este distinctă de aceea privind locuința comună și există fie că soții au locuință comună, fie că locuiesc separat. Întreruperea în fapt a vieții conjugale, dacă soții trăiesc despărțiți, prezintă interes sub aspect penal, în sensul că urmărirea penală nu poate începe pentru adulterul soțului săvîrșit în asemenea condiții (art. 304 alin. 6 Codul penal);

Numele soților. Cu ocazia încheierii căsătoriei, viitorii soți trebuie să declare numele pe care s-au învoit să-l poarte în timpul acesteia. Potrivit principiului egalității sexelor, art. 27 Codul familiei acordă viitorilor soți următoarele posibilități: a) să-și păstreze fiecare numele avut înainte de căsătorie; b) să poarte amîndoi, după încheierea căsătoriei, ca nume comun numele unuia dintre ei; c) să poarte amîndoi, după încheierea căsătoriei, ca nume comun, numele lor reunite.

Leguitorul făcînd o enumerare limitativă a posibilităților de alegere a numelui la încheierea căsătoriei, înseamnă că soții nu vor putea crea alte situații relative la numele ce-l vor purta. Opțiunea soților va fi făcută fie în cuprinsul declarației de căsătorie, fie ulterior, dar nu mai tîrziu de momentul încheierii căsătoriei, printr-un înscris separat care se va atașa la declarația de căsătorie.

Dacă viitorii soți nu s-au pronunțat în nici un fel pînă la momentul încheierii căsătoriei cu privire la numele ce-l vor purta în viitor, se prezumă că fiecare rămîne la numele avut de pînă atunci.

O dată numele comun declarat (potrivit art. 25 Codul Familiei) soții sunt obligați să-l poarte tot timpul căsătoriei, schimbarea acestuia neputîndu-se face decît cu consimțămîntul celuilalt soț (art. 28 Codul Familiei). În cazul în care fiecare dintre soți și-a păstrat numele avut înainte de încheierea căsătoriei, schimbarea lui pe cale administrativă se poate face fără consimțămîntul celuilalt soț, cu privire la numele căruia această schimbare nu are nici un efect. Chiar dacă soții au nume comun, schimbarea numelui de familie al unuia dintre ei nu atrage și schimbarea numelui celuilalt (art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 975/ 1968), numai că în această ipoteză, astfel cum am arătat deja, este necesar consimțămîntul celuilalt (art. 28 alin 2 Codul Familiei). Soții vor putea cere și împreună schimbarea numelui lor comun, dar, în acest caz, fiecare va trebui să solicite schimbarea printr-o cerere separată (art. 5 din Decretul nr. 975/ 1968).

Conform art. 9 alin. 2 Codul Familiei, drepturile și obligațiile juridice ale soților iau naștere din ziua înregistrării căsătoriei la organele de stare civilă.

Nu toate relațiile de familie sînt reglementate de normele dreptului familiei. Așa raporturi ca dragostea, prietenia, stima etc. sînt reglementate de normele etice și morala societății.

Reglementarea juridică poate fi aplicată numai în relațiile nepatrimoniale asupra cărora statul poate influența, cum ar fi educația copiilor, egalitatea în drepturi a bărbatului cu femeia, libertatea credinței corespondenței personale etc.

Personale sînt drepturile și obligațiile soților care nu au un conținut economic. Ele sînt reglementate de capitolul IV Codul Familiei care cuprinde trei articole – 16; 17; 18.

Drepturile și obligațiile personale ale soților sînt inseparabile de persoanele soților și nu pot fi înstrăinate. Ele nu pot fi obiect al contractului matrimonial și nici al oricăror altor contracte. Acest fapt asigură un principiu esențial al dreptului familiei – egalitatea soților în familie – și exclude orice încercare de încălcare a lui prin încheierea de acte juridice.

Egalitatea soților în drepturi reiese din totalitatea relațiilor sociale, fiind bazate pe Declarația universală a drepturilor omului, Convenția asupra drepturilor politice ale femeii, adoptată de către ONU la 20 decembrie 1952, Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei, adoptată la 18 decembrie 1979, ratificată de Republica Moldova prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 87-XIII la 28 aprilie 1994, Constituția Republicii Moldova și Codul Familiei.

Nu se admite nici o limitare directă sau indirectă a drepturilor, stabilirea unor avantaje directe sau indirecte la încheierea căsătoriei și în raporturile de familie în funcție de origine, sex, rasă, naționalitate, limbă, religie, opinie, apartenență politică, avere, caracterul ocupației, domiciliu și alte împrejurări.

Relațiile personale dintre soți care apar în urma încheierii căsătoriei și care sînt reglementate de legislație sînt cele care privesc:

– numele soților;

– domiciliul soților;

– alegerea profesiei și îndeletnicirii;

– cetățenia;

– capacitatea de exercițiu a minorului care se căsătorește;

– corespondența și relațiile sociale;

– obligația de sprijin moral reciproc;

– obligația de fidelitate.

Alegerea numelui de familie se face pînă la înregistrarea căsătoriei. Dacă pînă la momentul înregistrării căsătoriei soții nu au decis în privința numelui, schimbarea numelui poate fi făcută numai printr-o cerere separată în conformitate cu regulile generale prevăzute de secțiunea a cincea a Legii privind actele de stare civilă (art. 49-53).

Articolul 17 alin. 3 Codul Familiei stipulează că schimbarea numelui de familie al unuia dintre soți nu implică schimbarea numelui de familie al celuilalt soț.

Codul Familiei (art. 16 alin. 3) prevede că soții își determină domiciliul în mod liber și independent. Dreptul oricărui cetățean al Republicii Moldova de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, dreptul de a ieși, de a imigra și de a reveni în țară este garantat de art. 27 al Constituției Republicii Moldova.

Domiciliul soțului, conform art. 30 Codul Civil, este locul unde acesta își are locuința statornică sau principală. De exemplu, la transferarea salariatului, în baza unei înțelegeri prealabile cu angajatorul, la muncă într-o altă localitate angajatorul este obligat să-i compenseze cheltuielile legate de mutarea într-o altă localitate a salariatului și a membrilor familiei sale (art. 177 alin. 1 Codul Muncii).

Fiecare dintre soți este în drept să-și continue ori să-și aleagă de sine stătător îndeletnicirea și profesia (art. 16 alin. 2 Codul Familiei). Desigur, această prevedere trebuie interpretată de soți reieșind din stima reciprocă, înțelegerea în familie, răspunderea față de membrii familiei.

Soții își datorează reciproc sprijin moral (art. 18 alin. 2 Codul Familiei). Aceasta este o consecință a prieteniei și a afecțiunii pe care se întemeiază raporturile de căsătorie. Obiectul obligației este sprijinul moral reciproc, ceea ce, de fapt, este scopul unei căsătorii reușite.

Soții își datorează fidelitate conjugală (art. 18 alin. 2 Codul Familiei), încălcarea acestei obligații de către unul dintre soți constituie adulterul, care este un motiv grav pentru desfacerea căsătoriei. Pe obligația de fidelitate a soției se întemeiază prezumția de paternitate prevăzută de art. 47 alin. 3 Codul Familiei: "copilul născut din părinți căsătoriți are ca tată pe soțul mamei".

Dacă această obligație există pentru femeie, ea există, în virtutea principiului egalității dintre sexe, și pentru bărbat.

Fiecare dintre soți are cetățenia sa. După regula generală, căsătoria nu are nici un efect în ceea ce privește cetățenia soților. Femeia sau bărbatul care s-au căsătorit cu un cetățean al altei țări nu pierd cetățenia Republicii Moldova, în cazul cînd cetățeanul Republicii Moldova s-a căsătorit cu un apatrid, acestuia din urmă i se poate acorda cetățenia Republicii Moldova dacă căsătoria a durat cel puțin trei ani, regula generală fiind zece ani (art. 17 Legea cetățeniei Republicii Moldova).

Capacitatea de exercițiu. Conform art. 14 Codul Familiei, vîrsta de căsătorie este de 18 ani, iar în anumite condiții vîrsta matrimonială poate fi micșorată pînă la 16 ani. Conform art. 20 alin. 2 Codul Civil, minorul dobîndește prin căsătorie capacitatea deplină de exercițiu.

Desfacerea căsătoriei nu afectează capacitatea deplină de exercițiu a minorului. Corespondența și relațiile sociale. În relațiile sociale și corespondența proprie soții sînt liberi. Această prevedere este bazată pe art. 30 din Constituția Republicii Moldova, care stipulează că statul asigură fiecărei persoane secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare. Așadar, nici unul dintre soți nu este îndreptățit să exercite controlul asupra corespondenței sau a relațiilor sociale a celuilalt soț. încălcarea acestui drept poate servi ca motiv de divorț.

Articolele 16-18 ale Codului Familiei, care reglementează relațiile personale ale soților, sînt niște norme declarative ce nu conțin sancțiuni pentru încălcarea prevederilor stipulate în ele. Totuși ele au o importanță deosebită, deoarece subliniază cele mai principale momente, care au o însemnătate deosebită în asigurarea egalității soților în familie, ocrotirea intereselor fiecăruia dintre ei și asigură scopul educării eficiente a copiilor în familie. Faptul se lămurește prin aceea că relațiile de familie au un caracter strict personal, sînt bazate pe încredere reciprocă și reies din principiul inadmisibilității amestecului în relațiile de familie al oricăror persoane sau organe de stat.

3.3. Modificarea, rezilierea, încetarea și nulitatea contractelor matrimoniale.

Abordarea modificării contractelor matrimoniale este un subiect ce determină un șir de dezbateri, deoacere în multe țări europene, în mod tradițional a fost proclamată imposibilitatea de schimbare a regimului matrimonial în timpul căsătorie – ca principiu. Așa dar, în dreptul francez, belgian sau spaniol nu admiteau valabilitate vreunei convenții între soți, care să modifice regimul matrimonial adoptat la încheierea căsătoriei.

Principiul imuabilității regimului matrimonial era întemeiat pe următoarele considerații:

Mai întîi, contractul de căsătorie era un pact între două familii: părinți, moștenitorii cei mai apropiați ai viitorilor soți, interveneau în cadrul acestui contract în scopul de a apăra interesele familiei. În consecință, soții nu aveau puterea să-l modifice singuri. Astăzi această concepție este depășită; interesul familiei, care poate uneori, dimpotrivă, să presupună modificarea contractului de căsătorie, este acela al familiei conjugale.

Era luat în considerație, de asemenea, interesul soților înșiși. Dacă regimul matrimonial ar fi putut fi schimbat, ar fi fost posibil ca unul dintre soți, profitînd de influența pe care ar fi căpătat-o asupra celuilalt în timpul căsătoriei, l-ar fi determinat pe acesta să consimtă la o convenție modificatoare, care să-i aducă mari avantaje.

Se dorea, de asemenea, și nu în ultimul rînd, protejarea terților cu care soții contractau. Aceste este, de fapt, principiul temei al acestui principiu, imposibilitatea schimbării regimului matrimonial asigura o totală securitate, în măsura în care ei nu riscau să le fie opusă o modificare survenită în decursul căsătoriei, fie în mod secret, fie în detrimentul drepturilor lor.

În legislația familială a Republicii Moldova, contractul matrimonial poate fi modificat sau reziliat în orice moment, în baza acordului dintre soți. Acordul privind modificarea sau rezilierea contractului matrimonial se întocmește în scris și se autentifică notarial (art. 30 Codul Familiei). La modificarea contractului drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților se mențin, însă în formă schimbată, iar la reziliere încetează din momentul autentificării notariale pentru viitor. În lipsa contractului matrimonial, raporturile patrimoniale dintre soți vor fi reglementate de normele regimului legal al bunurilor soților și obligația de întreținere dintre soți și foștii soți.

Atunci cînd unul dintre soți refuză să modifice sau să rezilieze contractul matrimonial, celălalt se poate adresa în instanța de judecată cu o cerere pentru a-și apăra dreptul pe care el îl consideră lezat.

Modificarea și rezilierea contractului matrimonial poate fi efectuată de către instanța de judecatorească în modul și temeiurile prevăzute de legislația civilă.

Codul Civil al Republicii Moldova prevede mai multe temeiuri de modificare sau reziliere a contractelor și întrucît Codul Familiei face expres trimitere la legislația civilă, putem aplica aceste temeiuri și pentru contractul matrimonial. Un temei pentru modificarea contractului matrimonial este schimbarea esențială a condițiilor de la care părțile au pornit în momentul încheierii lui. Esențiale sunt recunoscute acele schimbări care, dacă părțile ar fi putut presupune că ele vor avea loc contractul ar fi fost încheiat cu alte clauze sau nu ar fost încheiat deloc.

Pentru a recunoaște schimbarea circumstanțelor ca fiind esențială, instanța de judecată trebuie să stabilească următoarele momente. În primul rînd, în momentul încheierii contractului părțile au reieșit din faptul că schimbările nu vor avea loc. În al doilea rînd, schimbarea circumstanțelor a survenit din împrejurări pe care partea cointeresată nu a putut să le învingă după apariția lor. De exemplu, pot fi recunoscute schimbările ca fiind esențiale în cazul în care unul dintre soți a suferit un eșec în activitatea sa de întreprinzător prin faptul că întreprinderea a fost falimentată, iar prevederile contractului s-au bazat pe veniturile lui din activitatea de întreprinzător. La fel esențiale pot fi considerate schimbările sociale care au dus la faptul că soțul care și-a asumat anumite obligații nu mai are posibilitatea obiectivă de a realiza un cîștig pentru întreținerea familiei. Un al treilea moment este că executarea contractului în forma inițială ar leza corelația intereselor patrimoniale a părților prevăzută de contract în așa măsură încît pentru partea cointeresată ar fi survenit o pagubă care ar fi lipsit-o de rezultatul scontat la încheierea contractului. În al patrulea rînd, din conținutul contractului nu reiese că riscul schimbării circumstanțelor este pusă pe seama părții cointeresate.

Modificarea contractului prin hotărîrea instanței de judecată în baza schimbării esențiale a circumstanțelor se permite ca excepție în cazurile cînd rezilierea contractului contravine intereselor obștești sau cu mult depășește cheltuielile necesare pentru executarea contractului în condiții modificate.

Temei pentru modificarea contractului matrimonial poate servi și faptul că unul dintre soți refuză să-și execute obligațiile ce îi revin. În acest caz instanța de judecată trebuie să stabilească că neexecutarea este intenționată sau din culpă gravă și că neexecutarea dă temei soțului cointeresat să presupună că nu poate conta pe executarea în viitor a contractului.

Cu dreptul soților de proprietate este strîns legată noțiunea de datorii ale soților față de terțele persoane, adică față de creditori. Datoriile pot fi personale sau comune. Pentru datoriile personale soții răspund cu prorietatea personală și cu cota-parte din proprietatea în devălmășie, iar pentru cele comune – cu toată averea personală și comună. Această regulă este aplicată în cazul cînd soții se supun regimului legal al bunurilor și în cazul cînd între ei este încheiat un contract matrimonial. Fiecare dintre soți este obligat să înștiințeze creditorii săi despre încheierea, modificarea sau rezilierea contractului matrimonial. Dacă soțul debitor nu a anunțat creditorul, el răspunde pentru datoriile sale indiferent de conținutul contractului. Asta înseamnă că bunurile debitorului pot fi urmărite, deși conform contractului matrimonial ele au fost cedate celuilalt soț sau au devenit proprietate comună în devălmășie. În așa mod legislatorul garantează apărarea drepturilor creditorilor care sunt ocrotite de lege. O altă garanție a drepturilor creditorilor este că aceștea pot cere modificarea sau rezilierea contractului matrimonial prin instanța de judecată. Examinînd o astfel de cerere, instanța de judecată va reieși din aceleași motive care au fost menționate mai sus pentru modificarea sau rezilierea contractului matrimonial la cererea unuia dintre soți și, respectiv, vor fi examinate probele dacă întradevăr interesele creditorului ocrotite de lege au fost lezate.

Modificarea clauzelor contractuale sau rezilierea contractului matrimonial la cererea creditorilor poate îmbrăca diferite aspecte, de exemplu, achitarea datoriei înainte de timp, preyentarea unei garanții adăugătoare, a unui gaj etc.

Contractul matrimonial poati fi modificat sau reziliat și în baza altor clauze prevăzute de soți la încheierea contractului (boala unuia dintre soți, invaliditatea, pierderea venitului etc.)

Încetarea contractului matrimonial. Regimul matrimonial ia sfîrșit în mod diferit în conformitate cu legislația fiecărui stat în parte. În legislația României, de regulă, regimul matrimonial se sfîrșește prin modificarea sau schimbarea lui în timpul căsătoriei, separație de corp, separație judiciară de bunuri, moartea unuia dintre soți, anularea căsătoriei putative sau desfacerea căsătoriei.

Data dizolvării regimului matrimonial este foarte importantă, deoarece ea reprezintă momentul la care încetează efectele acestuia. Din acest moment, bunurile dobîndite de soți nu vor mai fi comune, prezumția mandatului tacit reciproc nu mai funcționează etc. Este, de asemenea, data la care, în majoritatea sistemelor de drept, se va evalua starea bunurilor comune sau care dau drept de participare, ce urmează a fi împărțite în cadrul lichidării regimului matrimonial.

În cazul regimului separației bunurilor nu se pun probleme deosebite de ordin patrimonial, fiecare dintre soți avînd propriul său patrimoniu, de care poate să dispună în mod liber.

Este însă diferită situația regimurilor matrimoniale de tip comunitar, în care se pune problema desființării comunității.

Moartea unuia dintre soți sau declararea judecătorească a morții este o cauză necesară de dizolvarea a comunității. Decesul unuia dintre soți declanșează, în principiu, două partaje + acela al comunității și acela al succesiunii. În mod normal, lichidarea și partajul comunității trebuie să se realizeze mai întîi, întrucît partea ce revine moștenitorilor soțului predecedat din bunurile comune face parte din succesiune.

Dizolvarea comunității nu presupune neapărat și lichidarea acesteia. În fapt, se face, de obicei, lichidarea comunității atunci cînd moștenitorii sunt rude îndepărtate. În cazul în care moștenitorii sunt descendenți ai soților, aceștia rămîn cel mai adesea în indiviziune atît între ei, cît și cu acela dintre părinți care supraviețuiește, lăsîndu-i, de obicei, acestuia folosința tuturor bunurilor. Încetarea regimului matrimonial însă are loc la data decesului în toate cazurile, chiar dacă nu se face lichidarea regimului, întrucît de la data încetării regulile de administare a bunurilor care au constituit comunitatea se schimbă.

Legislația familială a Republicii Moldova prevede în art. 31, clauzele contractului matrimonial se sting din momentul încetării căsătoriei, cu excepția celor care au fost stipulate pentru perioada de după încetarea căsătoriei. Deci, la decesul unuia dintre soți încetează căsătoria și, respectiv, încetează și contractul matrimonial. Căsătoria mai poate înceta prin divorț în baza cererii unuia sau a ambilor soți și în aceste cazuri contractul matrimonial încetează odată cu căsătoria din momentul indicat în art. 39 Codul Familiei. Excepție de la regula generală este că pot rămîne în vigoare clauze ce au fost prevăzute pentru perioada de după încetarea căsătoriei. De exemplu, obligația unuia dintre soți de a-l întreține pe celălalt sau dreptul unuia dintre soți de a folosi bunul celuilalt și după desfacerea căsătoriei.

După cum este prevăzut în art. 31 alin. 2 Codul Familiei, contractul matrimonial poate fi declarat nul total sau parțial de către instanța judecătorească în baza temeiurilor prevăzute de Codul Civil. Față de contractul matrimonial putem aplica următoarele temeiuri, prevăzute de legislația civilă și care pot duce la nulitatea contractului:

Încheierea contractului matrimonial cu o persoană cu capacitate de exercițiu deplină într-un moment în care ea nu putea să conștientizeze acțiunile sale ori să le dirijeze (art. 225 Codul Civil). Astfel poate fi starea de ebrietate, influența drogurilor, stresul puternic etc.;

Contractul matrimonial a fost încheiat în baza unei erori considerabile (art. 227 Codul Civil);

Contractul matrimonial încheiat prin dol, violență sau din cauza unui concurs de împrejurări grele de care a profitat cealaltă parte (art. 228-230 Codul Civil);

Contractul matrimonial a fost încheiat cu o persoană limitată în capacitatea de exercițiu în urma abuzului de alcool sau droguri, fără acordul curatorului lui (art. 224 Codul Civil);

Contractul matrimonial încheiat fictiv (care nu a avut intenția de a produce efecte juridice) sau stimulat (cu intenția de a ascunde un alt act juridic).

Conform art. 31 alin. 3 Codul Familiei, contractul matrimonial poate fi declarat nul la cererea unuia dintre soți sau a procurorului în cazul cînd el conține clauze care lezează drepturile și interesele unuia dintre soți, ale copiilor minori ori ale altor persoane ocrotite prin lege. Este de menționat faptul că în acest caz contractul poate fi declarat nul total sau parțial, adică nulitatea se aplică numai în privința clauzelor care contravin legislației.

Nulitatea căsătoriei declarată de către instanța judecătorească în temeiul art. 41 Codul Familiei duce la nulitatea contractului matrimonial. Excepție poate exista în cazul cînd unul dintre soți a fost de bună credință (art. 44 alin. 3 Codul Familiei), adică nu a știut și nici nu putea să știe despre existența impedimentelor la căsătorie.

Contractul matrimonial poate fi declarat nul de către instanța judecătorească la cererea soțului a cărui interese au fost încălcate prin încheierea acestui contract, sau la cererea tutorelui soțului incapabil, sau la cererea procurorului.

Contractul matrimonial declarat de instanță judecătorească nul este nul din momentul încheierii lui și nu produce efectele juridice care au fost stipulate în conținutul lui.

ÎNCHEIERE

Protejarea drepturilor de proprietate în cadrul relațiilor de căsătorie a constituit obiectul unor preocupări sporite. Problemele legate de protejarea proprietății în cazurile acțiunilor ilegale și inechitabile ale soțului de rea-credință, evitarea situației neplăcute de întemeiere a familiei cu o persoană imorală care privește căsătoria ca pe o formă de îmbogățire personală continuă și în prezent să fie actuale în majoritatea țărilor.

Soluția care a rezistat în timp, răspunzînd celor mai pretențioase cerințe conjugale, este contractul matrimonial prin care soții sau viitorii soți stabilesc regimul aplicabil bunurilor lor în timpul căsătoriei și/sau în caz de divorț.

Contractul matrimonial este o convenție încheiată benevol între persoanele care doresc să se căsătorească sau între soți, care determină drepturile și obligațiile în timpul și/ sau în cazul desfacerii acesteia.

Teoria căsătoriei privită prin prisma contractului matrimonial a apărut în Roma Antică. În perioada dată, contractul matrimonial prevedea doar mențiuni asupra relațiilor patrimoniale și era abordată în mare parte ca o afacere. În timp, normele bisericești oferă căsătoriei un caracter moral și subliniază aspectele sacre.

În legea iudaică, contractul matrimonial include obligațiile soțului față de soția sa. Aceasta fiind o noutate pentru istoricul contractului matrimonial.

Contractul matrimonial s-a constituit de-a lungul istoriei mai întîi la nivel de cutumă și era în formă verbală, constînd din înțelegerea dintre bărbații familiei (viitorul soț și tătăl viitoarei soții), pe parcursul istoriei s-a ajuns la contractul matrimonial în formă scrisă și cu putere juridică.

Această formă de protecție a proprietății în relațiile familiale reprezintă o noutate pentru Republica Moldova și este privită despre de sceptic de persoane. Contractul matrimonial este privit ca o soluție pentru oamenii cinici și ca un distrugător al sentimentului de bază al căsătoriei – încrederea. În mentalitatea persoanelor din țările ce au făcut parte din URSS, ca bază a constituirii unei familii sunt sentimente romantice și latura moral-spirituală. Pragmatismul și dragostea sunt incompatibile în mintea acestor persoane.

Pe cînd în Statele Unite ale Americii și Europa, contractul matrimonial este încheiat de către aproximativ 70% dintre familii.

Facînd apel la statisticile ce prezintă date asupra numărului în creștere al divorțurilor, iar necesitatea de a încheia un contract matrimonial este direct proporțională. De aceea, contractul matrimonial capătă o popularitate în rîndurile cetățenilor Republicii Moldova, ceea ce că aceștia au un grad sporit al maturității pentru a analiza consecințele ce pot surveni asupra bunurilor în cazul unui eventual divorț. Multe dintre cei care întocmesc un contract matrimonial consideră că, în cazul unui divorț acestia îi va face să evite conflictele ce țin de partajarea bunurilor.

De asemenea, încheierea unui contract matrimonial nu este solicitată doar de persoanele ce doresc să încheie căsătoria, ci și de soții care sunt căsătoriți de mult timp.

Experții din domeniu vorbesc despre avantajele contractului matrimonial în a preveni ”suprizele” ce pot apărea în cazul unui divorț. Cu toate acestea, în contractul matrimonial pot fi specificate veniturile viitoare de la o afacere sau activele suplimentare acumulate prin moștenire nu pot fi împărțite cu soțul.

Toate aceste elemente au dezvoltat subiectul ce ține de contractul matrimonial, subliniind toate aspectele legale, dar nu în cele din urmă a evidenția că, această convenție are menirea de a proteja valorile familie.

În calitate de recomandare ar fi stabilirea unui registru civil al contractului matrimonial, care ar cuprinde o bază de date în care s-ar înregistra orice modificare sau schimbare. De asemenea, acest registru ar putea oferi o statistică despre numărul de contracte matrimoniale încheiate, iar aceasta ar fi publică pentru persoanele interesate.

Cu toate acestea, ar fi nevoie spre a informa înainte de încheierea căsătoriei pe viitorii soți despre posibilitatea de a încheia contract matrimonial, asupra avantajelor și dezavantajelor.

BIBLIOGRAFIE

Acte legislative și normative

Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994

Codul Familiei din 26.10.2000. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova: 26.04.2001, nr. 47-48.

Codul Civil din 06.06.2002. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova: 22.06.2002, nr. 82-86.

Convenția Statelor membre ale CSI cu privire la asistența juridică și raporturi juridice în materie civilă, familială și penală. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte (1990-1998), Ediție specială, v. 16, Chișinău, Moldpress, MORM, 1999, p.262-291.

Legea cu privire la notariat, nr. 453 – XI din 08.11.2002 în vigoare 21.11.2002.

Monografii, manuale

BACACI, Alexandru, DUMITRACHE, Viorica, HAGEANU, Codruța. Dreptul familiei. Ediția a II-a, revizuită și adăugită. București: ALL BECK, 2001, 304 p. ISBN 973-655-077-X.

CEBOTARI, Valentina. Dreptul familiei. Chișinău: Tipografia Academiei de Științe a Republicii Moldova, 2004, 336 p. ISBN 9975-62-112-0.

CRĂCIUNESCU, Cristiana Mihaela. Regimuri matrimoniale. București: ALL BECK, 2000, 192 p. ISBN 973-655-002-8.

CRETNEY, Stephen. Family Law in the Twentieth Century: A History. Oxford: New Ed edition, 2005, 976 p. ISBN-13: 9780199280919.

FILIPESCU, Ion P., FILIPESCU, Andrei I. Tratat de dreptul familiei. București: ALL BECK, 2001, 616 p. ISBN 973-655-104-0.

LUPAȘCU, Dan, CRISTUS, Nicoleta, PADURARIU, Ioana. Dreptul familiei: culegere de practica judiciară. București: Universul Juridic, 2010, 489 p. ISBN 973-127-411-9.

MĂRGINEANU, Lilia, MĂRGINEANU, Gabriel. Dreptul familiei. Chișinău: Elena-V.I., 2002, 417 p. ISBN 9975-9548-6-3.

PÎNZARI, Veaceslav. Căsătoria în legislația României și a Republicii Moldova. Chișinău: Universitas, 2006, ISBN 978-9975-50-019-7.

PISARENCO, Olga. Regimul matrimonial contractual. Chișinău: Universitatea de Stat din Moldova, 2014, 198 p. C.Z.U: 347.6 (043.3).

АБАШИН, Эдуард. Брачный договор. Москва: Инфра-М, 2005, 25 с., ISBN 5-8199-0016-2.

Contribuții din materiale simpozioanelor, conferințelor

CRĂCIUNESCU, Cristiana-Mihaela. Considerații generale privind convențiile matrimonial în noul cod civil. În: Conferința Noul Cod Civil: conf. șt. , Dolj, 22 oct. 2011. Craiova, 2011, 7 p.

Pagina web, contribuții în pagina web

Contractul Matrimonial – Google sites. [citat: 27 ian. 2015]. Disponibil: https://sites.google.com/site/contractmatrimonial/home

NISTOR; Mariana, Note de curs la disciplina Dreptul Familiei. În: Institutul de Științe Penale și Criminologie Aplicată [online][citat: 19 ian. 2015]. Disponibil: http://criminology.md/new/suport/sup18.pdf

Cursuri universitare online. [citat: 6 feb. 2015]. Disponibil: https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/dreptul-familiei/efectele-casatoriei/

The Evolution of Families and Marriage. [citat: 22 aprilie 2015]. Disponibil: http://www.sagepub.com/upm-data/41374_1.pdf

Official website of Notaires de France. [citat: 22 aprilie 2015]. Disponibil: http://www.notaires.fr/en/marriage-contract-choose-their-matrimonial-regime

Couples in Europe. [citat: 24 aprilie 2015]. Disponibil: http://www.coupleseurope.eu/

Limitele contractuale în reglementarea relațiilor de familie. [citat: 3 mar. 2015]. Disponibil: http://avvocato.md/limitele-contractuale-in-reglementarea-relatiilor-de-familie/

ANEXE

Model de Contract Matrimonial

Republica Moldova, municipiul Chișinău

Anul doua mii șapte luna august ziua unu

Noi, subsemnații;

XXXXXXX, născut la data de XXX, posesor a buletinului de identitate nr, XXXXXXX, eliberat la data de XXX și XXXXXX, născut la data de XX, posesoare a buletinului de identitate nr.XXXXXX, eliberat la data de XXX, domiciliați în mun. Chișinău, XXXX care au înregistrat căsătoria în registrul actelor de stare civilă cu nr.13 la data de XXX la O.S.C.Chișinău, denumiți în continuare „Soți”, au încheiat prezentul contract cu privire la următoarele:

I.DISPOZIȚII GENERALE

Prin contractul matrimonial soții modifica regimul legal al proprietății în devălmășie stabilit de legislație. Contractul matrimonial încheiat între soți stabilește că toate bunurile dobândite de fiecare dintre soți în timpul căsătoriei sînt proprietate personală a soțului care le-a dobândit.

De asemenea, va fi constituit regimul personal asupra bunului, dobândit până la înregistrarea căsătoriei dintre soți, sau în perioada căsătoriei dar fiind dobândite în urma încheierii contractelor cu titlu gratuit sau moștenire.

În caz de divorț dintre soți, în baza înțelegerii reciproce, asupra întregii averi dobândite în timpul căsătoriei se menține regimul de drept al proprietății personale pentru fiecare dintre soți.

II.PARTICULARITĂȚILE REGIMULUI DE DREPT AL UNOR TIPURI APARTE DE AVERE

2.1. Depunerile bancare de pe cont, depuse de către soți în timpul căsătoriei, precum și dobânzele privind acestea, sunt în timpul căsătoriei și în caz de divorț proprietatea aceluia din soți, pe numele căruia este deschis contul respectiv.

2.2. Acțiunile și alte valori mobiliare, dobândite în timpul căsătoriei, precum și dividendele privind acestea, aparțin în timpul căsătoriei și în cazul divorțului aceluia din soți, pe nume căruia a fost înregistrat dreptul de proprietate asupra acțiunilor și altor valori mobiliare.

2.3. Bunurile imobile care vor fi dobândite în timpul căsătoriei, aparțin în timpul căsătoriei și în caz de divorț aceluia din soți, pe numele căruia a fost înregistrat dreptul de proprietate asupra lor.

III.CONDIȚII SUPLIMENTARE

3.1 Averea, care aparține unuia din soți după lege sau în conformitate cu prevederile prezentului contract, nu poate fi recunoscută ca proprietate comună în devălmășie a soților în baza faptului ca în timpul căsătoriei din contul averii comune a soților sau a averii personale a celuilalt din soți au fost efectuate depuneri, care au majorat considerabil valoarea acestei averi. În același timp celălalt soț are dreptul la compensarea proporțională a costului depunerilor efectuate.

3.2 Contractul matrimonial poate fi modificat sau reziliat în orice moment, în baza acordului dintre soți. Acordul privind modificarea sau rezilierea contractului matrimonial se întocmește în scris și se autentifică notarial.

3.3 Fiecare dintre soți este obligat să înștiințeze creditorii săi despre încheierea, modificarea sau rezilierea contractului matrimonial. În cazul neexecutării acestei obligații, soțul debitor răspunde pentru obligațiile sale indiferent de conținutul contractului.

IV.DISPOZIȚII FINALE

4.1 În caz de aparține a litigiilor între părțile contractante cu privire la partajarea averii ele vor fi soluționate pe cale amiabilă. În caz contrar, părțile se vor adresa instanței de judecată spre soluționarea litigiilor.

4.2 Soții au fost informați de către notar cu privire la consecințele de drept ale regimului de drept ales de ei.

4.3 Prezentul contract intră în vigoare din momentul autentificării notariale. Contractul matrimonial încheiat în timpul căsătoriei nu are acțiune retroactivă.

4.4. Cheltuielile legate de întocmirea și autentificarea prezentului contract sunt suportate de soți.

Prezentul contract este întocmit în trei exemplare, unul dintre care este păstrat la biroul notarului, XXXX celelalte sunt eliberate părților.

SEMNĂTURILE:

___________________________ 2. ____________________________

/numele, prenumele / /semnătura/ /numele, prenumele / /semnătura/

ANEXE

Model de Contract Matrimonial

Republica Moldova, municipiul Chișinău

Anul doua mii șapte luna august ziua unu

Noi, subsemnații;

XXXXXXX, născut la data de XXX, posesor a buletinului de identitate nr, XXXXXXX, eliberat la data de XXX și XXXXXX, născut la data de XX, posesoare a buletinului de identitate nr.XXXXXX, eliberat la data de XXX, domiciliați în mun. Chișinău, XXXX care au înregistrat căsătoria în registrul actelor de stare civilă cu nr.13 la data de XXX la O.S.C.Chișinău, denumiți în continuare „Soți”, au încheiat prezentul contract cu privire la următoarele:

I.DISPOZIȚII GENERALE

Prin contractul matrimonial soții modifica regimul legal al proprietății în devălmășie stabilit de legislație. Contractul matrimonial încheiat între soți stabilește că toate bunurile dobândite de fiecare dintre soți în timpul căsătoriei sînt proprietate personală a soțului care le-a dobândit.

De asemenea, va fi constituit regimul personal asupra bunului, dobândit până la înregistrarea căsătoriei dintre soți, sau în perioada căsătoriei dar fiind dobândite în urma încheierii contractelor cu titlu gratuit sau moștenire.

În caz de divorț dintre soți, în baza înțelegerii reciproce, asupra întregii averi dobândite în timpul căsătoriei se menține regimul de drept al proprietății personale pentru fiecare dintre soți.

II.PARTICULARITĂȚILE REGIMULUI DE DREPT AL UNOR TIPURI APARTE DE AVERE

2.1. Depunerile bancare de pe cont, depuse de către soți în timpul căsătoriei, precum și dobânzele privind acestea, sunt în timpul căsătoriei și în caz de divorț proprietatea aceluia din soți, pe numele căruia este deschis contul respectiv.

2.2. Acțiunile și alte valori mobiliare, dobândite în timpul căsătoriei, precum și dividendele privind acestea, aparțin în timpul căsătoriei și în cazul divorțului aceluia din soți, pe nume căruia a fost înregistrat dreptul de proprietate asupra acțiunilor și altor valori mobiliare.

2.3. Bunurile imobile care vor fi dobândite în timpul căsătoriei, aparțin în timpul căsătoriei și în caz de divorț aceluia din soți, pe numele căruia a fost înregistrat dreptul de proprietate asupra lor.

III.CONDIȚII SUPLIMENTARE

3.1 Averea, care aparține unuia din soți după lege sau în conformitate cu prevederile prezentului contract, nu poate fi recunoscută ca proprietate comună în devălmășie a soților în baza faptului ca în timpul căsătoriei din contul averii comune a soților sau a averii personale a celuilalt din soți au fost efectuate depuneri, care au majorat considerabil valoarea acestei averi. În același timp celălalt soț are dreptul la compensarea proporțională a costului depunerilor efectuate.

3.2 Contractul matrimonial poate fi modificat sau reziliat în orice moment, în baza acordului dintre soți. Acordul privind modificarea sau rezilierea contractului matrimonial se întocmește în scris și se autentifică notarial.

3.3 Fiecare dintre soți este obligat să înștiințeze creditorii săi despre încheierea, modificarea sau rezilierea contractului matrimonial. În cazul neexecutării acestei obligații, soțul debitor răspunde pentru obligațiile sale indiferent de conținutul contractului.

IV.DISPOZIȚII FINALE

4.1 În caz de aparține a litigiilor între părțile contractante cu privire la partajarea averii ele vor fi soluționate pe cale amiabilă. În caz contrar, părțile se vor adresa instanței de judecată spre soluționarea litigiilor.

4.2 Soții au fost informați de către notar cu privire la consecințele de drept ale regimului de drept ales de ei.

4.3 Prezentul contract intră în vigoare din momentul autentificării notariale. Contractul matrimonial încheiat în timpul căsătoriei nu are acțiune retroactivă.

4.4. Cheltuielile legate de întocmirea și autentificarea prezentului contract sunt suportate de soți.

Prezentul contract este întocmit în trei exemplare, unul dintre care este păstrat la biroul notarului, XXXX celelalte sunt eliberate părților.

SEMNĂTURILE:

___________________________ 2. ____________________________

/numele, prenumele / /semnătura/ /numele, prenumele / /semnătura/