Contractul International de Vanzare de Marfuri

=== bda981cd6341b4e9c955052b8e511451a4d0f84e_635671_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND CONTRACTELE DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

Definirea contractului de comerț internațional

Caracterele contractului de comerț internațional

Normele aplicabile contractului de comerț internațional

Condițiile de validitate ale contractelor de comerț internațional

Clauzele contractului de comerț internațional

Clauze generale

Clauze specifice, comune tuturor contractelor de comerț internațional

CAPITOLUL II VÂNZAREA INTERNAȚIONALĂ DE MĂRFURI

Definiție

Interpretarea contractelor de vânzare internațională de mărfuri

Formarea contractului

Efectele contractului

CAPITOLUL III PRESCRIPȚIA ÎN MATERIA DE VÂNZARE DE MĂRFURI

Scopul și sfera de aplicare

Durata și punctul de plecare al termenului de prescripție

Încetarea curgerii termenului inițial. Prelungirea acestui termen

Modificarea termenului

Calcularea termenului de prescripție

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

lit. – litera

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

ș.a. – și alții

vol. – volumul

INTRODUCERE

Dintre realitățile juridice ale comerțului mondial, indiscutabil, contractul este cea mai importantă, cea mai complexă și cea mai relevantă pentru acest domeniu.

Importanța lui se verifică prin aceea că el reprezintă principalul instrument juridic de înfăptuire a circulației valorilor și cunoștințelor la nivel mondial.

De asemenea, relevanța contractului comercial se confirmă prin aceea că el formează instituția juridică cea mai importantă a dreptului comerțului internațional, care polarizează și prin care se exprimă întregul specific al acestui segment, cu totul special, al dreptului privat.

Se poate spune că armătura juridică a oricărei tranzacții internaționale o constituie contractul, care poate fi definit ca fiind un act juridic încheiat prin acordul de voință a două sau mai multe persoane cu scopul de a crea, modifica sau a stinge raporturi juridice.

Comercialitatea și internaționalitatea sunt elementele definitorii ale noțiunii de contract comercial internațional. Raporturile juridico-economice care se nasc prin mijlocirea unui contract comercial internațional trebuie să conțină necesarmente un element de extraneitate, cum ar fi: una din părțile contractante (persoană fizică sau juridică) să fie străină, plata prețului să fie făcută într-o monedă de circulație internațională – element absolut necesar în operația de localizare a contractului.

Consecința internaționalității contractelor comerciale constă în faptul că raportul juridic căruia îi dă naștere iese de sub guvernarea unui anumit sistem de drept național, contractului respectiv fiindu-i aplicabile mai multe izvoare de drept: tratatele internaționale, uzanțele comerciale-uniforme unul din sistemele de drept național.

Încă din momentul încheierii unui contract comercial internațional se pune problema de a ști care va fi sistemul de drept care va cârmui acest contract, din acest moment și până la ultimul act de executare a obligațiilor pe care le conține.

Aceasta se datorează faptului că raporturile juridice prin care se realizează comerțul internațional, prin însăși natura, structura și finalitatea lor, au o aderență internațională, conțin elemente de extraneitate ce pun în prezență și „în conflict" mai multe sisteme de drept, care, cu titluri juridice, se pretind deopotrivă competente pentru cârmuirea, în totalitate sau în parte, a acestor raporturi juridice.

O astfel de problemă se ridică nu numai în cazul în care se investește un litigiu cu privire la un contract comercial internațional ci și atunci când trebuie să se știe după care lege în prezență se va soluționa litigiul, și ea se poate ridica, independent și înainte de orice contencios între părți și tocmai în scopul de a se evita un eventual litigiu.

Contractele de comerț internațional generează drepturi și obligații reciproce între părți. Ele sunt contracte bilaterale, sinalagmatice perfecte.

Reciprocitatea obligațiilor determină implicit interdependența lor, iar de aici decurg consecințele specifice unor asemenea obligații, și anume, posibilitatea invocării excepției de neexecutare, ca și facultatea de a cere executarea contractului ori rezoluțiunea lui de către partea interesată în cazul în care partenerul său contractual nu-și îndeplinește prestația asumată prin contract.

În cadrul contractelor comerciale internaționale este necesar să fie prevăzută, pe baza unor clauze precise, răspunderea părților pentru neexecutarea obligațiilor asumate, din cauze obiective sau subiective alături de reglementări specifice cu privire la consecințe, penalități de întârziere, daune interese, termen de prescripție, cuantum.

Legat de aceasta, trebuie relevat faptul că soluționarea diferendelor dintre părțile contractuale referitoare la interpretarea sau executarea contractului revine instanțelor judecătorești sau organelor arbitrale competente.

Un rol important în conținutul contractului de comerț internațional îl au clauzele ce evocă aspecte strict juridice legate de executarea lui, de consecințele neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a acestuia sau de reglementarea legală ce îi este incidență.

Prin astfel de clauze, părțile stabilesc reperele răspunderii lor pentru felul cum își execută obligațiile contractuale asumate, determină legea aplicabilă contractului lor și hotărăsc jurisdicția la care înțeleg să supună spre soluționare eventualele litigii ce s-ar putea ivi între ele cu referire la executarea contractului.

Clauzele ce evocă aspecte strict juridice nu sunt absolut indispensabile în conținutul contractului. Ele nu sunt menite să clarifice elementele fundamentale ale contractului, ci urmăresc ca finalitate să definească sancțiunile la care se expune contractantul care nu-și execută sau își execută defectuos prestația asumată, să determine legea care guvernează contractul.

De asemenea, în conținutul contractului de comerț internațional părțile pot prevedea clauze exoneratorii sau limitative de răspundere pentru ipoteza când, pe parcursul executării obligațiilor contractuale, ar surveni evenimente imprevizibile și insurmontabile de natură să împiedice pe una din părți să-și îndeplinească prestația asumată în condițiile stabilite prin contract sau să facă mai oneroasă îndeplinirea acelei prestații.

CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND CONTRACTELE DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

Definirea contractului de comerț internațional

Contractele reprezintă instituția centrală a Dreptului comerțului internațional, ele constituind cel mai important instrument juridic de realizare a operațiunilor de comerț exterior și cooperare economică internațională.

Sunt contracte comerciale internaționale acele contracte prin mijlocirea cărora se realizează, de regulă, între parteneri întreprinderi de comerț exterior sau unități autorizate să realizezi direct operațiuni de comerț exterior și comercianți personae fizice sau societăti comerciale străine – din țări diferite, schimburile economice între națiuni.

Din punct de vedere terminologic, legislația și practica jurisdicțională au folosit expresii diferite în definirea conceptului, cum ar fi: contract comercial internațional, contract extern, contract de comerț internațional, contractele de export, de import, de cooperare economică internațională. În literatura de specialitate, majoritatea autorilor folosesc denumirea de contract de comerț internațional.

Asemenea celorlalte contracte, contractul de comerț internațional este un acord de voință între două sau mai multe părți, care – spre deosebire de alte contracte – sunt participanți la comerțul internațional.

Ca și în cazul celorlalte contracte, contractul de comerț internațional se încheie în scopul de a crea, modifica, transmite sau stinge anumite obligații, care – spre deosebire de obligațiile din celelalte contracte – sunt de comerț internațional.

Deci, contractul de comerț internațional este un acord de voință între doi sau mai mulți participanți la comerțul internațional în vederea obținerii unui profit (beneficiu). Acest contract este un contract cu titlu oneros, sinalagmatic, consensual și în cele mai multe cazuri comutativ, existența și întinderea prestațiilor fiind certe, determinate sau determinabile, cu excepția contractelor aleatorii, cum sunt cele de asigurare și reasigurare internațională de mărfuri.

Această definiție se circumscrie activității de comerț exterior prin care se înțeleg operațiunile comerciale sau de cooperar economică și tehnico-științifică privind vânzarea-cumpărarea sa schimburile de mărfuri, prestări de servicii, transportul și expedițiile internaționale, proiectarea sau executarea de lucrări, asistența sa colaborarea tehnică, vânzarea sau cumpărarea de licențe pentru folosirea brevetelor de invenții sau a procedeelor tehnologici consignația sau depozitul, reprezentarea și comisionul, operațiunii valutare, asigurările, turismul și, în general, orice acte sau fapte de comerț.

Așadar, nu toate activitățile de comerț exterior se realizează prin instrumentul juridic al contractului. Astfel, faptele de comerț (manifestări unilaterale săvârșite fără intenția producerii anumitor efecte care se nasc, totuși, întrucât legea leagă apariția lor de respectivele manifestări, de exemplu delictele, gestiunea de afaceri, contraafacerea, etc.) precum și acele operațiuni de tehnică comercială din care se nasc direct drepturi și obligații (ex.: prospectările, demersurile, tratativele, etc.) nu constituie contracte comerciale internaționale. În schimb, celelalte activități enumerate se realizează prin intermediul contractelor comerciale internaționale atunci când formează obiectul unor acte de comerț exterior bilaterale, adică al unor manifestări concordante provenind de la două sau mai multe părți săvârșite cu intenția de a da naștere, a transmite, a modifica sau a stinge drepturi și obligații.

Prin urmare, definiția contractului comercial internațional se completează cu prevederile Codului comercial român privind definirea actului de comerț, prevederi la care, de altfel, și legislația română face trimitere.

Caracterele contractului de comerț internațional

Contractul de comerț internațional poate fi definit ca acordul de voință realizat între doi sau mai mulți participanți la comerțul internațional, subiecți de drept aparținând ordinii juridice internaționale, sau subiecte de drept aparținând ordinii juridice naționale din state diferite în scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice de comerț internațional.

Contractul de comerț internațional se distinge de contractele încheiate de participanții la comerțul intern prin caracteristica de internaționalitate care luată cumulativ cu cea de comercialitate îi definește specificul și-l delimitează de toate contractele reglementate prin normele dreptului comun. Acesta reprezintă un act de comerț generator de obligații juridice în plan comercial în țări diferite.

De o diversă și variată multitudine, contractul comercial internațional se identifică prin caractere juridice proprii care i se pot atribui, astfel: contract cu titlu oneros, contract sinalagmatic, contract cu caracter comutativ, contract consensual și contract reprezentând acte sau fapte de comerț.

Caracterul oneros al contractului comercial internațional își are sorgintea în conceptul Codului civil român care prevede: „contractul oneros este acela în care fiecare parte dorește a procura un avantaj.” În cazul nostru, constatăm faptul că orice contract comercial internațional, se înscrie în categoria generică a faptelor de comerț prin care se urmărește ca finalitate obținerea unui profit.

Finalitatea oricărui asemenea contract, însă, țintește la scopuri similare de către fiecare subiect care participă în contract, care se obligă în ceea ce-l privește, tocmai în vederea obținerii unui avantaj material drept contra prestație a partenerilor săi din respectivul contract. În acest caz în realizarea unui profit de către fiecare cocontractant ține de însăși esența comerțului.

Unele aspecte de aparentă gratuitate, care țin de practica comerțului internațional, care nu pot fi ignorate nici în doctrină, nu obiectează și nu neagă în ultimă instanță caracterul oneros al contractului comercial internațional. Astfel de operațiuni comerciale în planul comerțului internațional precum: distribuirea gratuită de eșantioane, selectarea unor mărfuri, vânzarea promoțională, licențele neremunerate de brevete de invenții, etc., urmărește în finalitatea lor, prin atragerea clientelei și consolidarea poziției pe piață, tot realizarea de profituri sigure și substanțiale în viitor, pe cale indirectă a unor asemenea „invenții”bine plasate.

Contractul comercial internațional este un contract sinalagmatic deoarece obligațiile părților în mod corelativ, dreptul uneia devine prin contract obligația celeilalte și viceversa, reciprocitatea drepturilor și obligațiilor determinând implicit interdependența lor.

Din acest caracter juridic sinalagmatic al contractului comercial internațional decurg consecințele unor asemnea obligații corelative precum facultatea invocării excepției de neexecutare și vocația de a cere executarea ori rezoluțiunea contractului de către partea interesată în cazul în care partenerul său nu execută obligația asumată prin contract.

De esența economică și juridică a operațiunilor de comeț internațional depinde însăși caracterul lucrativ al acestora. Astfel se explică de ce contractele comerciale internaționale care operază în acest domeniu, cu doar o singură excepție sunt contracte sinalagmatice perfecte.

În raporturile de comerț internațional acestea se prezintă în mod invariabil ca fiind contracte comerciale internaționale sinalagmatice perfecte, deoarece prin acestea mandatul se obligă și el față de mandatar, deponentul se obligă și el față de depozitar, iar împrumutatul la rândul său trebuie să plătească împrumutatorului dobânda cuvenită.

Contractul comercial internațional este unul comutativ, deoarece atât existența cât și întinderea obligațiilor și răspunderilor corelative la care părțile convin, sunt certe și determinate ori determinabile din chiar momentul închierii contractului.

Contractul comercial internațional are caracterul juridic consensual, deoarece se închie prin simplul acord de voință al părților, iar forma scrisă în care se realizează acest contract nu se constituie într-o condiție de validitate a contractului. Îndeobște i se recunoaște forma scrisă a contractului comercial internațional ad probatione și nu ad validitatem în sensul că prin înscrisul constatator al voinței părților contractante în deplin consens, conferă acestora deplina certitudine asupra existenței întinderii și condițiilor de executare a obligațiilor corelative la care părțile au convenit pe baza principiului libertății contractuale.

Toate contractele comerciale internaționale sunt fără excepție acte sau fapte de comerț, urmărind întotdeauna un scop speculativ deoarece fiecare din părțile contractante își angajează obligațiile în ideea obținerii unui profit. Cu atât mai mult contractul în cauză – contractul comercial internațional – operând în domeniul cooperării economice internaționale, urmărește în finalitatea sa obținerea profitului în funcție de specificul actelor sau faptelor de comerț pe care le instrumentează juridic.

Normele aplicabile contractului de comerț internațional

Consecința internaționalității contractelor comerciale constă în faptul că raportul juridic căruia îi dă naștere iese de sub guvernarea unui anumit sistem de drept național, contractului resprectiv fiindu-i aplicabile mai multe izvoare de drept: tratatele internaționale, uzanțele comerciale uniforme, unul din sistemele de drept național.

Încă din momentul încheierii unui contract comercial internațional se pune problema de a se ști care va fi sistemul de drept care va cârmui acest contract, din acest moment și până la ultimul act de executare a obligațiilor pe care le conține.

Aceasta se datorează faptului că raporturile juridice prin care se realizează comerțul internațional, prin însăși natura, structura și finalitatea lor, au o aderență internațională, conțin elemente de extraneitate ce pun în prezență și „în conflict" mai multe sisteme de drept, care, cu titluri juridice, se pretind deopotrivă componente pentru cârmuirea, în totalitate sau în parte, a acestor raporturi juridice. O atare problemă se ridică nu numai în cazul în care se ivește un litigiu cu privire la un contract comercial internațional și atunci când trebuie să se știe după care lege în prezență se va soluționa litigiul, ci ea se poate ridica, independent și înainte de orice contencios între părți și tocmai în scopul de a se evita un eventual litigiu.

În acest scop, încă din momentul încheierii contractului, părțile trebuie uneori să țină seama nu numai de legea țărilor lor, dacă este comună ambelor părți, sau de legile lor personale (adică legile țărilor cu care fiecare dintre părți e legată prin cetățenie sau domiciliu), ci și de legile altor țări terțe. Acestea pot fi: legea țării unde se realizează acordul de voință sau actul juridic (negotium) sau a locului unde părțile întocmesc înscrisul constatator (instrumentum),căci, de regulă, actul respectiv sau înscrisul constatator va fi valabil și își va putea produce efectele voite de către părți, chiar și într-o țară terță, numai dacă este încheiat cu respectarea dispozițiilor acestor legi.

Astfel, capacitatea părților de a contracta este determinată în unele sisteme de drept de legea personală a fiecăreia dintre părți (lex personalis), care poate fi legea țării al cărei cetățean este partea (lex patriae) sau legea țării unde partea respectivă își are domiciliul sau reședința (lex domicilii), ori în privința unei persoane juridice, legea țării unde aceasta își are sediul sau principalul stabiliment (legea națională sau lex societatis). Dacă o persoană este capabilă, potrivit legii sale personale, ea va fi socotită ca atare, în orice altă țară, în privința actului încheiat.

Pentru aceste considerente, la momentul încheierii unui raport juridic cu o persoană juridică trebuie să se știe care este legea ei „națională", pentru a se vedea dacă, în conformitate cu această lege, ea are capacitatea juridică necesară pentru actul ce urmează să se încheie.

Tot astfel, pentru a se ști dacă o persoană juridică urmează să activeze în-altă țară, trebuie să se cunoască legea acelei țări, deoarece fiecare stat, în virtutea suveranității sale, are căderea să determine condițiile în care se va desfășura activitatea persoanelor juridice străine pe teritoriul propriu.

În privința efectelor unui act juridic – adică a drepturilor și obligațiilor ce vor decurge din acesta – ele sunt determinate, în genere, de legea aleasă de către părțile contractante, în temeiul legii autonomiei. Dar dacă părțile nu au făcut o atare alegere (electio juris), aceste efecte vor fi guvernate de legea contractului, care poate fi legea țării unde se încheie actul (lex loci actus) sau legea țării unde acesta urmează să se execute (lex loci executionis ori lex loci solutionis) etc.

La momentul realizării efectelor raportului juridic probleme se ivesc, bineînțeles, numai în măsura în care părțile nu execută, de bunăvoie, obligațiile contractuale și urmăresc să fie sesizată instanța judecătorească sau de arbitraj. Atunci se pune problema determinării competenței judecătorești, și anume de a se ști țara ale cărei instanțe vor fi chemate să judece litigiul ivit cu privire la realizarea efectelor raportului juridic dintre părți (de pildă, executarea unui contract), potrivit normelor de drept internațional privat. Faptul acesta prezintă o deosebită importanță, deoarece uneori soluția litigiului depinde în mare măsură de instanța care este sesizată. Fiecare judecător ori arbitru poate avea o optică proprie în privința interpretării clauzelor unui contract, ca și a legilor care-l cârmuiesc. Cu atât mai mult interpretarea poate să difere de la instanțele unei țări (aparținând unui anumit sistem juridic) la cele ale altei țări.

Dacă s-a determinat instanța care va statua, aceasta va trebui să știe după legea cărui stat va aprecia pretențiile părților; va fi aceasta lex fori, ori o altă lege a altui stat și, în acest din urmă caz, dreptul cărui stat va fi luat în considerație. Și bineînțeles, dacă dreptul aplicabil este un drept străin, față de lex fori, se pot ridica o serie de probleme privind însuși dreptul aplicabil, și anume: proba acestuia, cerința aplicării lui din oficiu, controlul corectei lui aplicări etc.

Se pune, în sfârșit, problema de a se ști dacă o hotărâre judecătorească dată de către instanța unei țări poate să producă efecte în afara teritoriului acelei țări. Dacă, pentru a soluționa litigiul, instanța nu a luat în considerare dispozițiile unei legi străine care era competentă potrivit normelor de drept internațional privat, hotărârea astfel dată nu va produce efecte în altă țară. Cu alte cuvinte, pentru ca o hotărâre judecătorească să producă efecte pe teritoriul altei țări, adică să aibă aceeași autoritate și să producă aceleași efecte ca și o hotărâre dată de către instanțele țării unde se cere executarea, este necesar ca în soluționarea litigiului instanța (judecătorul sau arbitrul) să aplice legea normal competentă, chiar dacă aceasta era legea altei țări decât legea forului.

Iată dar considerente pentru care este necesar să se știe care este dreptul aplicabil unui contract (lex causae). Determinarea dreptului aplicabil contractului se poate face în două moduri: subiectiv, adică prin voința părților contractante, și obiectiv, adică prin criterii obiective de localizare a contractului în spațiul unui anumit sistem de drept.

Determinarea dreptului aplicabil de către părți se mai numește și „alegerea dreptului" deoarece părțile contractante, în fața mai multor legi „în conflict" cu privire la contractul lor, procedează la o „alegere" a sistemului de drept pe care îl cred mai apt spre a cârmui raporturile lor juridice (electio juris; law shopping). Iar această alegere se poate face fie în mod indirect, determinând norma conflictuală (de drept internațional privat), care la rândul ei va indica dreptul material aplicabil, fie în mod direct, alegând dreptul material aplicabil, aceasta din urmă fiind mai indicată și de altfel cea mai des utilizată în practică. Exprimarea voinței părților cu privire la alegerea dreptului aplicabil are drept scop evitarea unui conflict de legi, soluționându-l anticipat.

De aceea, voința părților astfel exprimată îndeplinește funcția unei norme conflictuale denumită lex voluntartis. Această posibilitate acordată părților de a-și „alege" dreptul aplicabil este îndeobște recunoscută de aproape toate sistemele de drept, chiar dacă în privința determinării câmpului ei de aplicare există divergențe.

Întrucât contractele sunt, prin excelență, expresia voinței părților, este normal să li se permită părților să-și exprime voința, adică să ia atitudine și cu privire la legea aplicabilă contractului lor; este vorba de o atitudine a părților contractante față de dreptul ce ar urma să guverneze contractul pe care îl încheie. Această stare psihologică se poate manifesta în moduri foarte diferite, începând cu simpla și completa ignorare a legăturii dintre contractul lor și un anumit sistem de drept (situație ce ar reprezenta un caz limită, dar care, din nefericire, se întâmplă adesea în practică, mai ales când contractele se încheie fără participarea juriștilor) și terminând cu acea atitudine în care părțile contractante, conștiente de legătura contractului lor cu anumite sisteme de drept statale, își manifestă în mod evident intenția ca raporturile lor contractuale să fie guvernate de către unul dintre aceste sisteme de drept. Procedând astfel părțile tranșează anticipat un eventual „conflict de legi" între legile în prezență cu privire la contractul lor.

Este de remarcat totuși faptul că, deși în legislații se utilizează formule foarte diferite, acestea duc însă toate la concluzia că părțile contractante au vrut, în mod conștient, să supună contractul lor dreptului unui anumit stat. Această determinare a legii aplicabile se poate face în mod expres sau în mod tacit. În acest din urmă caz proba voinței părților se realizează prin elemente univoce, deduse din circumstanțele de speță, care nu lasă nici o îndoială cu privire la adevărata stare psihologică a părților în privința legii aplicabile în momentul încheierii contractului.

Prin lex causae, adică dreptul material aplicabil al contractului, se înțelege întregul sistem de drept al țării respective, și nu o anumită lege substanțială sau de drept material (deci nu o lege națională privitoare la vânzare, dacă în speță este vorba de un contract de vânzare internațională).

Cu alte cuvinte, plasând contractul lor în spațiul juridic al unui sistem de drept care să-1 cârmuiască, părțile „determină" sau „aleg" legea aplicabilă. Dar ceea ce părțile pot să facă astfel în mod indirect, pot să facă desigur, a fortiori, în mod direct, adică să arate, în mod expres, că înțeleg ca raporturile juridice pe care le leagă între ele să fie cârmuite de legea unei anumite țări, lege care devine astfel lex causae a contractului respectiv.

Acționând astfel, adică referindu-se expres sau tacit la legea unei anumite țări, părțile dau expresie principiului „autonomiei de voință" sau „legii autonomiei", în virtutea căruia acestea au libertatea ca prin voința lor (lex voluntatis) să determine sau să aleagă legea competentă a guverna contractul lor, adică legea aplicabilă acestui contract (lex causae). Scopul acestei „alegeri" a legii aplicabile (electio juris) este acela de a soluționa, preventiv, un „conflict de legi"; în loc ca părțile să lase instanței sau arbitrului sarcina de a aplica normele conflictuale spre a afla legea aplicabilă, ele procedează de la început, în temeiul „legii autonomiei", la determinarea legii competente a cârmui contractul lor.

Lex voluntatis este așadar norma conflictuală (de drept internațional privat) în temeiul căreia părțile contractante pot să aleagă, ca lege competentă a cârmui raporturile lor contractuale (lex causae), sistemul de drept al unui stat.

În modul cel mai obișnuit determinarea sau alegerea dreptului aplicabil contractului (electio juris) se face prin însuși contractul încheiat de către părți, și anume printr-o stipulație a acestuia, denumită convențional pactum de lege utenda. Această stipulație sau clauză contractuală constituie, de altfel, una din clauzele specifice contractelor comerciale internaționale.

Dar cu ocazia încheierii contractului părțile se pot referi la o lege străină, cu altă finalitate, și anume numai pentru a preciza, în acest mod, conținutul contractului lor; adică în loc ca părțile să copieze dispoziții legii străine, transpunându-le corect în contractul lor, ele fac în contextul contractului o simplă referire la legea străină, din care să rezulte că ele înțeleg ca, fie întregul lor contract, fie numai anumite elemente sau efecte ale contractului să fie reglementate așa cum sunt acestea reglementate m legea la care se referă. Astfel, în loc ca părțile să arate, în chiar textul contractului, drepturile și obligațiile ce le revin dintr-un contract de vânzare, ele se referă, de pildă, la legea engleză „Sale of Goods Act (1893) și astfel drepturile și obligațiile lor contractuale vor fi cele arătate în această lege, ale cărei dispoziții au fost astfel încorporate în contractul lor.

Procedând în cest mod se poate spune oare că părțile au „ales legea menită să „cârmuiască" raporturile lor juridice, în calitate de drept material aplicabil, adică lex causae? Ori, dimpotrivă, rezultă din aceasta că părțile, în loc să-și dea osteneala de a înscrie în contractul lor toate clauzele și stipulațiile e care le doresc, au făcut economie de mijloace și de timp și, pe această cale (per relationem), au introdus conținutul lor toate acele clauze și dispoziții din legea străină care le sunt convenabile?

Nu încape nicio îndoială că, acționând în modul acesta, părțile nu fac o „alegere" cu privire la legea aplicabila contractului lor, ele nu „aleg" nici o lege, nici un sistem de drept, care să se aplice contractului cu acest titlu, ci ele desemnează doar, pe această cale de referire sau trimitere (per relationem), dispozițiile sau numai unele din dispozițiile legii străine respective.

Legea la care se referă părțile spre a determina astfel conținutul contractului lor încetează de a mai fi lege din moment ce a fost încorporată în contract și de aceea ea nici nu poate genera la un „conflict de legi", pentru a cărui soluționare să fie necesară intervenția unei norme de drept internațional privat.

Legea la care se referă părțile în acest mod (adică numai spre a determina conținutul contractului lor) poate fi atunci orice lege, din orice țară din lume, deoarece nu cu acest titlu de „lege", de „sistem de drept”vor fi luate în considerație dispozițiile sale, ci doar pentru a face din aceste dispoziții simple clauze sau stipulații ale contractului lor; legea străină la care se referă părțile nu îndeplinește funcția de „lege" aleasă de către părți spre a guverna contractul lor (ea nu este menită să devină dreptul material aplicabil, adică lex causae în privința contractului lor), dispozițiile ei sunt convertite în clauze sau dispoziții ale contractului; ele sunt reduse la nivelul unui conținut contractual cu toate consecințele ce decurg de aici, după cum vom vedea mai departe.

Bineînțeles că nu ne referim aici la cazul în care părțile determină numai norma conflictuală în temeiul căreia se va stabili apoi dreptul material aplicabil, deoarece o atare referire a părților la o lege străină nu dă naștere la îndoieli, ci este sigur că procedând astfel, părțile s-au referit la acea lege luând-o în considerație cu acest titlu (de lege), ca urmare a soluționării în acest mod, de către părți, a unui conflict între normele conflictuale, adică a soluționării unui conflict de legi de gradul al doilea.

Rezultă prin urmare că, lăsând la o parte ipoteza de mai sus a soluționării de către părți a unui conflict de legi de gradul al doilea, părțile contractante se pot referi la o lege străină în două moduri, și anume: fie printr-un pactum de lege utenda, al cărei scop este ca legea străină respectivă să devină dreptul material aplicabil contractului lor (lex causae), fie prin recepția contractuală (în contract) a legii străine; finalitatea acestei recepții constă în faptul că dispozițiile legii străine respective sunt chemate să servească numai pentru determinarea conținutului contractului, ele însele devenind astfel clauze ale contractului în care au fost încorporate.

1.4. Condițiile de validitate ale contractelor de comerț internațional

Ca în cazul oricărui contract, condițiile de validitate ale contractului de comerț internațional sunt: capacitatea, consimțământul, obiectul și cauza. Termenul este un element esențial în cele mai multe contracte de comerț internațional, iar condiția este esențială în acele contracte în care vânzarea-cumpărarea internațională de mărfuri se efectuează conform mostrei sau pe încercate. În multe cazuri, însă, condiția nu este un element esențial, iar forma – în cele mai multe contracte – nu reprezintă o condiție de validitate.

1. Capacitatea părților

1. Este evident că acest element esențial al contractului de comerț internațional are în vedere diversitatea participanților la relațiile contractuale internaționale.

Comisia Națiunilor Unite pentru Drept Comercial Internațional a soluționat problema condițiilor de validitate în cazul fiecărui contract care a făcut obiectul negocierilor. De fiecare dată, reprezentanții statelor membre și experții internaționali au ajuns la soluții de consens cu privire la capacitate, consimțământ, obiect și cauză, stabilind reguli cu privire la modalități: termen și condiție. Ideea care a guvernat și continuă să guverneze negocierile este că normele privind condițiile de validitate (elementele contractului) trebuie stipulate în mod specific în raport de particularitățile

internațional, condițiile privind capacitatea comercianților persoane fizice cunosc anumite particularități, ca și cele care privesc societățile comerciale, statele și organizațiile internaționale.

Capacitatea statului și a reprezentanților săi în contractele de comerț internațional este reglementată de norme naționale și internaționale, ceea ce îi conferă statului un statut juridic special, ca și în cazul organizațiilor internaționale interguvernamentale implicate în raporturi contractuale internaționale.

Capacitatea de a contracta a comercianților persoane fizice este reglementată de lex personalis, iar a societăților comerciale de lex societatis.

2. Consimțământul părților

Fiind un acord de voință între două sau mai multe persoane care încheie un contract de comerț internațional, consimțământul se concretizează în oferta făcută de o parte și în acceptarea ei de către cealaltă parte.

Consimțământul produce efecte juridice numai dacă a fost exprimat în mod liber, în cunoștință de cauză, nefiind viciat în conținutul său intellectual sau în exercitarea sa liberă.

În contractele de comerț internațional un loc important revine leziunii contractuale, ca viciu de consimțământ și se cunosc reglementări specifice privind eroarea substanțială și eroarea de drept.

3. Obiectul contractului

Obiectul contractului – prestația la care se obligă părțile sau numai una dintre ele în contractul de comerț internațional – trebuie să fie a) determinat în momentul încheierii contractului; b) determinabil ulterior, potrivit clauzelor stipulate în contract.

În multe din statutele acestor organizații se stipulează în mod expres condițiile în care se pot implica în contracte internaționale.

Având în vedere particularitățile contractelor de comerț internațional, eroarea de drept poate fi invocată, deoarece sunt recunoscute dificultățile întâmpinate în cunoașterea normei de drept dintr-un stat străin. Totuși, s-a admis că numai o eroare de drept gravă poate fi considerată drept un viciu de consimțământ, partea înșelându-se cu privire la scopul juridic ce urma să-l atingă.

Contractele de comerț internațional cuprind, de regulă, obligații cu un obiect determinabil, avându-se în vedere că în cele mai multe cazuri se contractează bunuri viitoare, iar frecvența bunurilor fungibile este foarte ridicată.

În cazul prestațiilor pecuniare – preț, navlu, comision etc. prețul ocupă locul cel mai important, urmând să fie perfectat la încheierea contractului. Nu puține sunt, însă, situațiile în care prețul, ca și alte prestații pecuniare (navlu, prime de asigurare etc.), sunt determinabile în viitor, fiind de competența părților să decidă asupra modalităților de determinare a valorii prestației pecuniare și a condițiilor de executare a ei.

4. Cauza – element constitutiv al contractului

Cauza este o condiție de validitate a contractului de comerț internațional vizând scopul pentru care părțile își dau consimțământul.

Cauza trebuie să fie licită și morală, pentru ca să fie îndeplinite condițiile de validitate ale contractului respectiv. Aceste cerințe cu privire la cauză sunt determinate de legea contractului, fiind diferite după cum sunt ele stipulate în legea aplicabilă contractului respectiv.

În comerțul internațional se încheie, însă, acte juridice, cum sunt, de pildă, titlurile de credit, care sunt valabile independent de cauza lor. Este cunoscut că valorificarea cambiei, biletului la ordin, cecului etc. se poate face independent de cauză, care în aceste raporturi juridice nu are importanță.

Clauzele contractului de comerț internațional

Clauzele generale (necesare) ale contractelor de comerț internațional

În această categorie de clauze intră cele comune tuturor contractelor și care, dupa o practică îndelungată, alcătuiesc un set de adevărate uzanțe în materie. Ele, clauzele generale, se mai numesc și necesare deoarece includerea lor în contractul de comerț internațional este obligatorie pentru încheierea acestuia în mod valabil.

Clauze privind identificarea părților și a reprezentanților lor

Aceste clauze se referă la precizarea elementelor necesare identificării părților: nume, prenume, domiciliul (pentru comercianți persoane fizice), denumire, sediu, statut juridic (pentru comercianți persoane juridice), datele de identificare și calitatea reprezentanților când părțile le-au dat acestora împuternicire pentru negocierea și încheierea contractului. În cadrul statutului juridic se vor indica naționalitatea și cetățenia persoanelor juridice, respectiv persoanelor fizice.

Clauze referitoare la obiectul contractului

Atunci când contractul are ca obiect o marfă este obligatorie precizarea unor elemente suficiente de identificare și determinare a mărfii. Între aceste elemente avem: tipul produsului, seria acestuia, caracteristici care individualizează marfa respectivă în cadrul genului respectiv.

Având în vedere că una din particularitățile contractelor de comeț internațional este aceea că ele se referă la bunuri viitoare, părțile trebuie să precizeze suficiente elemente pentru determinarea lor ulterioară. De pildă, asemenea elemente trebuie să fie suficiente pentru ca marfa să fie pusă în fabricație sau să poată fi procurată de pe piața de către vânzător.

Clauze referitoare la cantitatea mărfii

Când contractul are ca obiect bunuri în natură, părțile trebuie să precizeze: cantitatea de marfă, unitatea de măsură prin care s-a efectuat determinarea cantitativă sau urmează să se determine cantitatea mărfii, locul și momentul determinării cantitătții, precum și documentul sau documentele pe baza cărora se constată (atestă) cantitatea mărfii. În cazul în care se prevede o recepție cantitativă, părțile trebuie să prevadă termenele și condițiile de efectuare a acesteia precum și locul recepției.

Ținând seama de natura mărfii și de modalitațile de transport la destinație, părți1e urmează să stipuleze o clauză de toleranță cantitativă. Părțile contractante trebuie să precizeze și condițiile de livrare a mărfii, iar locul trebuie stabilit în raport de natura mărfii.

Clauze referitoare la calitate

Conform O.G.nr .21/1992 privind protecția consumatorilor, calitatea reprezintă ansamblul de proprietăți și caracteristici ale unui produs sau serviciu, care îi conferă acestuia aptitudinea de a satisface necesitațile exprimate sau implicite. În cadrul clauzelor privind calitatea, părțile trebuie să stabilească în primul rând metodologia de determinare a calității.

Contractele conțin stipulații privind partea care propune specificațiile de calitate, natura specificațiilor, termenele și modalitățile de avizare a lor de către cealaltă parte, consecințele pe care le au asupra contractelor eventualele modificări ulterioare ale specificațiilor.

În cazul contractelor în care obiectul îl constituie o prestație privind livrarea unei mărfi, părțile trebuie să includă precizări cu privire la calitatea acestei mărfi. Părțile trebuie să indice: modul de determinare a calității, locul și momentul în care se va determina calitatea, documentul sau documentele care atesta calitatea mărfii.

Răspunderea pentru livrarea mărfii în condițiile de calitate stipulate în contract revine debitorului, ceea ce conferă contractului de comerț internațional un rol esențial în asigurarea și garantarea îndeplinirii condițiilor de calitate.

Părțile trebuie să stipuleze în mod expres cum vor determina calitatea mărfii. Contractele de comerț internațional conțin, totodată, clauze privind controlul și recepția calitativă a mărfurilor. În acest scop, părțile pot recurge la un serviciu specializat de control, care prin expertiza de care dispune poate garanta un control profesional și obiectiv. Acest control se poate efectua în modalități diferite care se recomandă să fie stipulate în contract. Astfel, controlul se poate face la locul de fabricație a mărfii sau la locul de destinație a mărfii.

De asemenea, părțile trebuie să indice actele de control în care se inserează rezultatele verificării mărfii. Aceste documente sunt importante în cazul unor reclamații privind calitatea produsului respectiv.

Având în vedere că operațiunile de control implică cheltuieli, părtile trebuie să indice în contract cum vor fi suportate și în ce proporție de către părți. În contract trebuie să se stipuleze obligația furnizorului privind garanția calității mărfii și termenul de garanție, modalitățile de remediere a lipsurilor calitative și sancțiunile aplicabile furnizorului în cazul unor asemenea lipsuri.

O clauză importantă este și aceea privind condițiile de acordare a asistenței tehnice; acordarea serviciilor implicate de asistenta tehnică; livrarea pieselor de schimb în cazul în care nu se încheie contracte speciale pentru aceste operațiuni.

Clauze referitoare la reclamațiile privind cantitatea și calitatea mărfii

Aceste clauze trebuie completate cu stipulații referitoare la reclamațiile ce vizează eventualele lipsuri cantitative și calitative. Părțile trebuie să indice, în raport de circumstanțele concrete: a. conținutul pe care ar trebui să-l aibă reclamația; b. documentele ce ar urma să o însoțească; c. obligațiile ce revin cumpărătorului până ce s-a dat o soluție la reclamația respectivă; d. procedura de comunicare a reclamației.

Sunt foarte importante și clauzele privind termenele în care sunt efectuate reclamațiile, impunându-se corelarea lor cu: a. termenele privind recepția cantitativă și calitativă și cu b. termenele de garanție. În contract se stipulează și termenul până la care este obligat să răspundă vânzătorul, precum și consecințele încălcării acestui termen.

Clauze referitoare la ambalare și marcare

Părțile trebuie să stipuleze în contract clauze privind felul ambalajului și dacă acesta rămâne în proprietatea vânzătorului sau va trece în proprietatea cumpărătorului. Contractul trebuie să indice prețul ambalajului în special în cazul în care acesta va trece în proprietatea cumpărătorului.

Marcarea ambalajului are, de asemenea, importanță, impunându-se să se indice conținutul marcajului și limba sau codul folosit, așa încât să fie perceput ușor de către destinatar. În privința limbii, se poate stipula obligația traducerii în limba țării de destinație.

Clauze referitoare la livrarea mărfii la termenele stabilite

Părțile trebuie să stipuleze în contract termenele de livrare a mărfii ceea ce înseamnă să se indice: a. data calendaristică sau perioada de timp când livrarea devine scadentă; b. termenele intermediare, în cazul în care livrarea se face în tranșe precizându-se, totodată, și termenul final al livrării.

Este necesar să se precizeze și condițiile care ar putea determina modificarea termenelor de livrare,. indicându-se și documentele prin care se atestă livrarea și data când a fost efectuată. Părțile contractante au îndatorirea să includă în contract răspunderea furnizorului pentru nerespectarea termenelor stipulate în contract pentru livrarea mărfii.

În contract se va indica momentul transmiterii dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător. Clauzele privind livrarea la timp a mărfurilor care fac obiectul contractului sunt convenite de părțile contractante, ținându-se seama de natura și specificitatea mărfurilor respective.

Clauze referitoare la condițiile de expediție, încărcare-descărcare, transport și asigurarea mărfii în timpul transportului

Aceste clauze sunt strâns legate de cele privind condițiile de livrare și pot preciza obligațiile părților fie direct, fie prin referire la INCOTERMS sau la o altă codificare de uzanțe comerciale intemaționale.

Părțile trebuie să stipuleze în contract condițiile de expediere, încărcare-descărcare a mărfii, modalitățile în care se va efectua transportul mărfii și cum se va asigura marfa în timpul transportului. De asemenea, trebuie stipulată și o clauză cu privire la modul în care cheltuielile acestor operațiuni vor fi suportate. În contracte, trebuie să se indice căreia dintre părți îi revine sarcina să încheie contractul de asigurare a mărfii.

Clauze referitoare la obligația de preluare a mărfii

Clauzele referitoare la obligația cumpărătorului de preluare a mărfii sunt corelate cu cele privind obligația furnizorului de livrare a acesteia. Aceste clauze trebuie să indice condițiile și modalitațile în care cumpărătorul urmează să-și îndeplinească această obligație. În contract trebuie să fie stipulate și condițiile în care cumpărătorul poate refuza preluarea mărfii.

Clauze referitoare la preț

Regula este că părțile trebuie să determine prețul, atât pe unitatea de produs, dar și ca valoare totală pentru marfa care a fost contractată . Prețul poate fi determinat sau determinabil. Când plata prețului constituie cauza obligației asumate de una dintre părți (vânzare-cumpărare, comision) trebuie stipulată în contract obligația de executare precum și condițiile de executare a obligației, odată cu modalitățile de plată. Contractul trebuie să indice locul și data efectuării plății, instrumentele de plată, documentele necesare, modalitățile de garantare a plății. Pentru îndeplinirea de către cumpărător a unor condițiuni se poate stipula în contract o reducere de preț. De asemenea, părțile pot conveni asupra ordinii de stingere a debitelor, în cazul în care se pune problema imputației prețului. Părțile trebuie să precizeze obligația cumpărătorului de a plăti prețul, ca o condiție esențială a contractului.

1.5.2. Clauze specifice, comune tuturor contractelor de comerț internațional

1. Clauze prin care se atenuează sau agravează răspunderea părților contractante. Pentru a se garanta executarea unui contract trebuie stipulate acele sancțiuni care se vor aplica vânzătorului sau cumpărătorului în cazul în care încalcă prevederile contractului. Aceste sancțiuni sunt conținute în clauza penală.

Totodată, părțile pot stipula clauze exoneratorii de răspundere, în cazul în care în cursul executării obligațiilor contractuale survin evenimente imprevizibile ce împiedică îndeplinirea obligațiilor asumate. În contract se pot stipula și clauze privind rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea obligațiilor de către una sau alta dintre părți.

Clauze referitoare la dreptul aplicabil

Încă din momentul încheierii contractului, părțile își exprimă voința lor de a supune raporturile lor contractuale unui anumit sistem de drept. În consecință, sistemul de drept ales de părți va reprezenta dreptul aplicabil contractului.

În cazul în care părțile contractante nu fac uz de clauza referitoare la dreptul aplicabil, clauza cunoscută sub denumirea de clauză electio juris, lex contractus va fi determinată de către organul de jurisdicție competent.

3. Clauza privind soluționarea litigiilor

Părțile contractante obișnuiesc să prevadă în contractele lor54 clauze privind preîntâmpinarea litigiilor pe parcursul executării obligațiilor stipulate în contract. Dacă litigiile nu pot fi preîntâmpinate, părțile contractante recurg mai întâi la o soluționare amiabilă pe cale de conciliere, metoda aceasta dând rezultatele scontate în cele mai multe cazuri.

Oricum, în contract trebuie stipulată o clauză de jurisdicție privind opțiunea părților contractante pentru instanțele judecătorești sau un tribunal arbitral.

Dacă părți1e recurg la arbitraj, vor stipula în contract o clauză cunoscută sub denumirea de clauză compromisorie. Convenția de arbitraj este înțelegerea prin care părți1e contractante supun spre soluționare diferendul dintre ele unui arbitraj, renuntând la dreptul lor de a supune litigiul, respectiv unei instanțe judecătorești.

Părțile sunt obligate să arate, în cadrul compromisului – sub sancțiunea nulității – obiectul litigiului, ceea ce distinge compromisul de clauza compromisorie, care stipulează înțelegerea părților cu privire la soluționarea unui "litigiu viitor și eventual”. În clauza de arbitraj, părțite trebuie să precizeze "dacă arbitrajul va judeca în drept strict sau numai ex aequo et bono", ținându-se seama de consecințele la care poate s ducă ''un arbitraj din aceasta ultima categorie (ex aequitate)".

CAPITOLUL II
VÂNZAREA INTERNAȚIONALĂ DE MĂRFURI

Definiție

Având în vedere că vânzarea internațională de mărfuri este una dintre cele mai importante componente ale comerțului mondial, Comisia Națiunilor Unite pentru Drept Comercial Internațional a elaborat și adoptat Reguli uniforme, aplicabile contractelor în acest domeniu în scopul facilitării schimburilor comerciale și stimulării tranzacțiilor internaționale.

Contractul de vânzare-cumpărare este un instrument juridic prin care se efectuează operațiuni comerciale internaționale de transmitere a mărfurilor de la producător la consumator.

Contractul de vânzare-cumpărare internațională de mărfuri este un act juridic prin care părțile, vânzătorul, pe de o parte, și cumpărătorul, pe de altă parte, aparținând unor state diferite, se obligă să transfere proprietatea unei mărfi în schimbul unui preț.

Deci, contractul de vânzare-cumpărare de mărfuri este: a) un act comercial și b) internațional, implicând „atât criterii juridice, cât și criterii economice”.

Caracteristicile contractului de vânzare-cumpărare internațională

Contractul de vânzare-cumpărare internațională de mărfuri are caracteristici juridice comune, fiind: a) un contract sinalagmatic, bilateral; b) un contract cu titlu oneros; c) un contract comutativ.

Așadar, contractul de vânzare-cumpărare internațională de mărfuri întrunește caracteristici din dreptul comun, dă naștere unor obligații reciproce pentru ambele părți, care urmăresc interese patrimoniale; întinderea drepturilor și obligațiilor vânzătorului și cumpărătorului sunt cunoscute din momentul în care s-a perfectat acordul de voință.

Contractul de vânzare-cumpărare internațională de mărfuri are, totodată, caracteristici juridice specifice, rezultând din operațiunile de comerț exterior pe care le facilitează. Astfel, la caracteristicile din dreptul comun2 se adaugă caracterul comercial și caracterul internațional.

Convenția de la Haga din iunie 1955 privind vânzarea internațională de bunuri mobile corporale și Convenția Națiunilor Unite privind contractele de vânzare internațională de mărfurinu fac deosebire între vânzarea civilă și vânzarea comercială. Este știut, însă, că determinarea caracterului comercial al vânzării internaționale ar prezenta interes în privința efectelor contractului și formei contractului.

Contractul de vânzare-cumpărare internațională de mărfuri este un contract care comportă caracteristici specifice, deoarece privește operațiuni comerciale internaționale, în sensul că ele se derulează între comercianți – persoane fizice sau societăți comerciale – care țin de state diferite; marfa vândută poate face obiectul unui transport din teritoriul unui stat în teritoriul altui stat; actele care constituie oferta sau acceptarea pot fi îndeplinite pe teritorii diferite; predarea lucrului vândut urmează să se facă pe teritoriul altui stat.

Interpretarea contractelor de vânzare internațională de mărfuri

În procesul negocierii Regulilor uniforme în materie de vânzare internațională de mărfuri s-a avut în vedere nevoia „unor coordonate minime” privind interpretarea în condițiile frecvenței deosebite și a sferei de cuprindere a tranzacțiilor comerciale în acest domeniu.

Reprezentanții unor state au considerat că „regulile de interpretare ar trebui să fie cât mai complete” pentru ca pretutindeni în lume „interpretarea să ducă la aceleași concluzii”.

Reguli privind interpretarea

S-a convenit ca la interpretarea Convenției să se țină seama de „caracterul său internațional și de necesitatea de a promova aplicarea sa uniformă, precum și de a asigura respectul bunei-credințe în comerțul internațional”.

Negocierile au subliniat importanța acestor reguli de interpretare, situând buna-credință între „coordonatele fundamentale ale interpretării contractelor”. Buna-credință a fost evocată ca fiind necesară în toate fazele contractului. Absența bunei-credințe „are consecințe grave în încheierea și derularea tranzacțiilor internaționale”.

Consensul realizat asupra includerii bunei-credințe între principiile și regulile fundamentale ale interpretării în vânzarea internațională de mărfuri s-a apreciat a fi „o contribuție la așezarea schimburilor comerciale internaționale pe baza încrederii mutuale și a respectului între parteneri”, considerându-se că această evoluție este firească în practica comercială internațională.

Problemele cârmuite de Convenție „care nu sunt rezolvate în mod expres de către ea” urmează să fie „reglementate potrivit cu principiile generale din care ea se inspiră” sau, în lipsa acestor principii, în conformitate „cu legea aplicabilă în temeiul normelor de drept internațional privat”.

Convenția stipulează expres că – potrivit scopurilor ei – „indicațiile și celelalte manifestări ale unei părți trebuie interpretate după intenția acesteia, când cealaltă parte cunoștea sau nu putea să ignore această intenție”

Dacă intenția unei părți contractante nu poate fi stabilită, indicațiile și celelalte manifestări ale acestei părți „trebuie interpretate potrivit cu semnificația pe care le-ar fi acordat-o o persoană rezonabilă, cu aceeași pregătire ca cealaltă parte, afiată în aceeași situație”.

Pentru a determina intenția unei părți sau „a ceea ce ar fi înțeles o persoană rezonabilă” este necesar să se țină seama de circumstanțele pertinente, îndeosebi de negocierile care au putut avea loc între părți, de obișnuințele care s-au stabilit între ele, de uzanțe și de întreg comportamentul ulterior al părților. Deci, atât criterii obiective, cum sunt uzanțele și obișnuințele părților, cât și criterii subiective, care țin de comportamentul acestora sunt de natură a servi la determinarea intenției în procesul, adeseori complex, al interpretării contractului.

În cursul negocierilor privind interpretarea Convenției s-a realizat consensul asupra stipulării în text a rolului uzanțelor și obișnuințelor, observându-se că părțile sunt legate „prin uzanțele la care ele au consimțit și de obișnuințele care s-au stabilit între ele”. În felul acesta,
s-a subliniat, încă odată, actualitatea și însemnătatea uzanțelor și obișnuințelor în schimburile comerciale internaționale.

Convenția stipulează reguli exprese cu privire la forma contractului, precizând că acesta nu trebuie să fie încheiat, nici constatat în scris și „nu este supus niciunei alte condiții de formă”.

În baza art. 29 din Convenție, un contract „poate fi modificat sau reziliat prin acordul părților”.

Un contract scris care conține o dispoziție ce stipulează că orice modificare sau reziliere amiabilă trebuie făcută în scris „nu poate fi modificat sau reziliat în mod amiabil într-o altă formă”.

În temeiul Regulilor uniforme stipulate în Convenție, principiul care guvernează probațiunea este „libertatea probei contractului”. Potrivit art. 11 din Convenție, contractul „poate fi probat prin orice mijloace, inclusiv prin martori”.

În mod expres se precizează că termenul înscris cuprinde și comunicările adresate prin telegramă sau prin telex. Evident, în circumstanțele actuale sfera de cuprindere a acestui termen ar putea fi extinsă, incluzând teiefaxul, iar cu timpul, și alte mijloace moderne de comunicare.

Formarea contractului

Negocierile asupra textelor Convenției s-au oprit, mai întâi, asupra „încheierii contractului” pentru a defini această primă fază a procesului contractual. în urma unei analize mai ample s-a ajuns la concluzia că pentru a acoperi întregul proces a cărui finalitate o constituie încheierea contractului ar trebui să denumim acea fază drept „faza formării contractului”, cuprinzând: 1. oferta; 2. acceptarea ofertei; 3. încheierea contractului.

Oferta

Propunerea de încheiere a unui contract adresată uneia sau mai multor persoane determinate reprezintă oferta.

Convenția stipulează câteva condiții de validitate ale ofertei: a) să fie adresată uneia sau mai multor persoane determinate; b) să fie suficient de precisă, adică să conțină denumirea mărfurilor și, expres sau implicit, cantitatea și prețul sau să dea informații care să permită determinarea lor; c) să denote voința ofertantului de a se angaja în cazul acceptării.

Oferta produce efecte în momentul în care ajunge la destinatar, când este făcută verbal „sau este predată destinatarului însuși prin orice mijloace”.

Oferta poate fi revocată până la încheierea contractului, în cazul în care „revocarea sosește la destinatar înainte ca acesta să fi expediat acceptarea”. Totuși, revocarea nu este posibilă dacă oferta prevede un termen determinat pentru acceptare sau în alt fel, că este irevocabilă. De asemenea, oferta nu poate fi revocată în cazul în care „era rezonabil pentru destinatar să considere oferta ca irevocabilă”, ceea ce l-a determinat să întreprindă acțiuni prin care să-i dea curs.

Chiar dacă oferta este irevocabilă, ea încetează atunci „când neacceptarea sa ajunge la ofertant".

Acceptarea ofertei

Momentul acceptării ofertei – esențial în încheierea contractului – este definit ca fiind acela în care destinatarul, printr-o declarație sau altă formă de manifestare, își „exprimă acordul său la o ofertă”. Convenția precizează că tăcerea sau inacțiunea, prin ele însele, „nu pot constitui acceptare”.

Acceptarea ofertei produce efecte în momentul în care indicația de acceptare parvine ofertantului. În cazul în care această indicație nu parvine ofertantului ia termenul pe care l-a stipulat sau – în lipsa unei asemenea stipulații, într-un termen rezonabil, ținând seama de împrejurările tranzacției și de rapiditatea mijloacelor de comunicare – acceptarea nu produce efecte.

În cazul în care – în temeiul ofertei, al obișnuințelor care s-au stabilit între părți sau al uzanțelor – destinatarul ofertei poate arăta că o acceptă prin îndeplinirea unor acte de natură a confirma această concluzie, acceptarea produce efecte în momentul în care asemenea acte sunt îndeplinite în termenul stipulat sau într-un termen rezonabil, ținând seama de împrejurările tranzacției respective.

Suntem în prezența unei acceptări tacite a ofertei. Momentul producerii efectelor acceptării este cel al îndeplinirii unuia din actele din care rezultă că oferta a fost acceptată: expedierea mărfurilor sau plata prețului.

Trebuie observat, însă, că negociatorii Convenției au inclus și una din condițiile acceptării exprese. Este vorba despre condiția ca actul de acceptare tacită să fie săvârșit în termenul stipulat de ofertant sau, în lipsa unei asemenea stipulații, într-un termen rezonabil, ținând seama de împrejurările tranzacției și de rapiditatea mijloacelor de comunicare folosite de ofertant.

Regula instituită de Convenție cu privire la conținutul acceptării este ca acceptarea să fie pură și simplă, adică să concorde cu conținutul ofertei. Un răspuns care „tinde să fie acceptarea unei oferte, dar care conține completări, limitări sau alte modificări este o respingere a ofertei și constituie o contraofertă”.

De la această regulă Convenția instituie o excepție, stipulând că, totuși, un răspuns care „tinde să fie acceptarea unei oferte, dar care conține elemente complementare sau diferite care nu alterează în mod substanțial termenii ofertei, constituie o acceptare”. Deci, contractul se încheie în baza ofertei care conține modificările din acceptare.

La această excepție Convenția stipulează o excepție „cazul în care ofertantul, fără întârziere nejustificată, a relevat verbal diferențele sau a adresat un aviz în acest scop”.

Ca atare, în acest caz, răspunsul nu va fi considerat o acceptare, deși nu alterează în mod substanțial termenii ofertei.

În privința termenului de acceptare, Convenția precizează că acesta începe să curgă din momentul în care telegrama este predată spre expediere sau de la data care apare pe scrisoare ori, în lipsă, de la data menționată pe plic. Așadar, în cazul în care ofertantul a stabilit un termen, acesta începe să curgă în raport cu mijloacele de comunicare folosite.

În cazul în care ofertantul stabilește termenul de acceptare prin telefon, prin telex sau prin alte mijloace de comunicare instantanee, acesta „începe să curgă din momentul în care oferta parvine destinatarului”. Zilele de sărbătoare sau nelucrătoare – care cad în perioada în care curge termenul de acceptare – sunt cuprinse în calculul acestui termen. Totuși, dacă notificarea nu poate fi remisă la adresa ofertantului, în ultima zi a termenului, pentru că acesta cade într-o zi de sărbătoare sau nelucrătoare la sediul j ofertantului „termenul este prelungit până la prima zi lucrătoare care urmează”.

Acceptarea tardivă este cea care parvine ofertantului după expirarea termenului stipulat în ofertă sau a termenului rezonabil reglementat prin Convenție.0 asemenea acceptare produce, totuși, efectele dacă ofertantul, fără întârziere, îl informează verbal pe destinatar sau îi adresează un aviz în acest sens.

Sunt situații în care întârzierea comunicării acceptării nu a avut loc din culpa acceptantului. Astfel, dacă scrisoarea sau alt înscris conținând o acceptare tardivă denotă că a fost expediată în astfel de condiții încât – dacă transmiterea ar fi fost regulată – ar fi parvenit ofertantului „acceptarea tardivă produce efecte ca o acceptare”, în afară de cazul în care, fără întârziere, ofertantul îl informează verbal pe acceptant că „el consideră că oferta sa a devenit caducă sau dacă îi adresează un aviz în acest scop”.

Acceptarea poate fi retractată dacă retractarea ajunge la ofertant înainte de momentul în care acceptarea ar fi produs efecte sau în acel moment.

Încheierea contractului

Momentul încheierii contractului este acela „în care acceptarea unei oferte produce efecte”.

Așa cum a rezultat din analiza acceptării ofertei, Convenția stipulează momentele în care aceasta își produce efectele: a) cel al recepției, când acceptarea parvine ofertantului; b) cel al realizării acordului de voință între părți; c) cel în care actul de acceptare tacită a fost îndeplinit

Aceste momente în care acceptarea unei oferte produce efecte constituie momentul în care „contractul este încheiat”.

Este evident că toate etapele parcurse: a) oferta; b) acceptarea; c) încheierea propriu-zisă a contractului, subliniază complexitatea procesului parcurs, justificând opțiunea negociatorilor pentru noțiunea de „formarea contractului”.

Efectele contractului

Efectele contractelor de vânzare-cumpărare internațională de mărfuri, se concretizează în obligațiile care se nasc în sarcina părților și în transmiterea proprietății și a riscurilor..

Obligațiile vânzătorului

Poziția vânzătorului în contractul de vânzare internațională de mărfuri este foarte importantă, concretizându-se în câteva obligații principale: 1. predarea mărfii; 2. transmiterea proprietății asupra acesteia; 3. remiterea documentelor referitoare la marfă.

Predarea mărfii

Prin predarea mărfii „se înțelege transmiterea materială a mărfii”, constând în „actele, faptele sau procedeele prin care marfa este remisă cumpărătorului”.

În cazul în care vânzătorul nu este ținut să predea marfa într-un loc special, obligația sa de predare constă: a) în remiterea mărfurilor primului transportator pentru a le transmite cumpărătorului; b) în punerea mărfurilor la dispoziția cumpărătorului; c) în punerea mărfurilor la dispoziția cumpărătorului în locul în care părțile știau că se găseau sau trebuiau fabricate ori produse; în locul în care vânzătorul avea sediul în momentul încheierii contractului.

Termenul predării mărfii

În practica tranzacțiilor internaționale, predarea mărfii implică obligația respectării termenului de executare, partenerii înțelegând să vândă și să cumpere „în cadrul unui anumit termen”.

Vânzătorul este obligat să predea mărfurile la data fixată prin contract, dacă în contract
s-a stabilit o asemenea dată sau data este determinată prin referire la contract.

Vânzătorul este obligat să predea mărfurile în orice moment în cursul perioadei de timp fixată prin contract sau determinabilă prin referire la contract, în afara cazului în care din împrejurări nu rezultă că alegerea datei nu revine cumpărătorului.

În toate celelalte cazuri, vânzătorul este obligat să predea mărfurile „într-un termen rezonabil, calculat de la încheierea contractului”.

Termenul predării mărfurilor poate fi determinat (cert) sau determinabil. Se știe că determinarea termenului depinde de bunurile ce fac obiectul contractului, dacă sunt fungibile sau nefungibile. Termenul mai poate fi riguros, ferm sau simplu.

Predarea mărfii – după felul termenului – poate fi promptă; la termen; imediat ce este gata sau este posibil să fie predată. Termenul mai poate fi stabilit prin uzanțe comerciale sau prin orice modalitate de către părți.

Obligațiile vânzătorului în cazul în care contractul implică transportul mărfii

Dacă potrivit prevederilor contractului sau în conformitate cu Convenția, vânzătorul remite mărfurile unui transportator și dacă mărfurile nu sunt clar identificate conform contractului – prin aplicarea unui semn distinctiv pe mărfuri, prin documentele de transport sau prin orice alte mijloace – vânzătorul are obligația să transmită cumpărătorului un aviz de expediție prin care să fie specificate mărfurile.

În cazul în care vânzătorul este ținut să ia măsuri pentru transportul mărfurilor, el este obligat să încheie contractele ce se impun pentru ca transportul să fie efectuat până la locul prevăzut, cu mijloacele de transport adecvate împrejurărilor și în condițiile obișnuite pentru un asemenea transport.

În cazul în care vânzătorul nu este ținut să subscrie el însuși o asigurare pe tot timpul transportului, el are obligația să furnizeze cumpărătorului – la cererea acestuia – toate informațiile de care dispune și care îi sunt necesare pentru încheierea unei asigurări.

Având în vedere importanța transportării mărfurilor în deplină siguranță, de regulă, părțile stipulează în contract modalitățile în care se va efectua transportul..

Remiterea documentelor referitoare la marfa

Dacă vânzătorul este obligat să remită documentele referitoare la mărfuri, el este ținut să execute această obligație la momentul, la locul și în forma prevăzută în contract..

Cumpărătorul păstrează dreptul de a cere daune – interese în conformitate cu prevederile Convenției.

În cazul în care în contract nu s-a stabilit felul documentației pe care vânzătorul urma să o predea cumpărătorului și nici modalitatea și termenul de predare a acesteia, vânzătorul are îndatorirea să predea cumpărătorului documentația tehnică potrivit practicii existente în țara vânzătorului, așa încât să se asigure folosirea normală a mașinilor și utilajelor care au făcut obiectul tranzacției comerciale.

Conformitatea mărfii

Vânzătorul este obligat să predea mărfuri a căror: a) cantitate; b) calitate și c) tip, corespund celor prevăzute în contract, deci, când toate aceste elemente sunt în conformitate cu stipulațiile contractuale.

Mărfurile nu sunt conforme cu contractul decât dacă: a) sunt adecvate întrebuințărilor la care servesc în mod obișnuit mărfuri de același tip; b) sunt adecvate oricărei întrebuințări speciale care a fost adusă, expres sau tacit, la cunoștința vânzătorului, în momentul încheierii contractului, în afara de cazul în care rezultă din împrejurări că cumpărătorul le-a lăsat la competența ori aprecierea vânzătorului sau că era rezonabil din partea lui să o facă; c) posedă calitățile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca mostră sau model; d) sunt ambalate sau condiționate în conformitate cu modelul obișnuit pentru mărfuri de același tip sau, în lipsa unui model obișnuit, într-un mod propriu pentru a le conserva și proteja.

În toate cazurile vânzătorul nu este răspunzător de o lipsă de conformitate, pe care cumpărătorul o cunoștea sau nu se putea să nu o cunoască în momentul încheierii contractului.

Răspunderea vânzătorului pentru lipsa de conformitate

Vânzătorul este răspunzător de orice lipsă de conformitate care există în momentul transmiterii riscurilor către cumpărător, chiar dacă această lipsă nu apare decât ulterior.

În baza Convenției, vânzătorul este răspunzător de orice lipsă de conformitate care apare după momentul transmiterii riscurilor către cumpărător, cu condiția ca aceasta să fie imputabilă neexecutării oricărei obligații ce-i revine, inclusiv celei de garanție potrivit cu care, în timpul unei anumite perioade, mărfurile vor rămâne adecvate întrebuințării lor normale sau unei întrebuințări speciale.

În cazul predării anticipate a mărfii, vânzătorul are dreptul – până la data prevăzută în contract – să livreze partea sau cantitatea lipsă ori să predea mărfuri noi, care să înlocuiască mărfurile neconforme cu contractul, fie să repare orice lipsă de conformitate a mărfurilor, cu condiția ca exercitarea acestui drept să nu cauzeze cumpărătorului nici inconveniente, nici cheltuieli nerezonabile. în acest caz, cumpărătorul păstrează dreptul de a cere daune – interese, în temeiul prevederilor Convenției.

Obligațiile cumpărătorului privind conformitatea mărfurilor

Pentru a garanta realizarea obligațiilor stipulate în contract și a facilita derularea tranzacțiilor în acest domeniu, Convenția stabilește obligații privind conformitatea mărfurilor și în seama cumpărătorului.

Cumpărătorul are obligația să examineze mărfurile sau să le supună examinării într-un termen cât mai scurt, ținând seama de împrejurări. Dacă contractul implică transportul mărfurilor, examinarea poate fi amânată până la sosirea lor la destinație. în cazul în care mărfurile sunt redirijate sau reexpediate de cumpărător fără a fi avut în mod rezonabil posibilitatea să ie examineze și dacă, în momentul încheierii contractului vânzătorul cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască posibilitatea acestei redirijări sau reexpedieri, examinarea poate fi amânată până la sosirea mărfurilor la noua destinație.

Cumpărătorul este obligat să denunțe vânzătorului lipsa de conformitate, precizând natura defectului, într-un termen rezonabil – din momentul în care l-a constatat sau ar fi trebuit să-l constate. Dacă nu-și îndeplinește această obligație, cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de lipsa de conformitate.

De asemenea, în cazul în care cumpărătorul nu denunță lipsa de conformitate cel mai târziu într-un termen de doi ani – calculat de la data la care mărfurile i-au fost remise în mod efectiv – este decăzut din dreptul de a se prevala de lipsa de conformitate.

Vânzătorul nu se poate prevala de faptul că cealaltă parte – cumpărătorul – nu a examinat mărfurile, potrivit prevederilor Convenției, dacă lipsa de conformitate se referă la elemente pe care le cunoștea sau pe care nu putea să le ignore ș/' „pe care nu le-a arătat cumpărătorului”.

În cazul în care cumpărătorul nu a procedat la denunțarea lipsei de conformitate, fiind decăzut din dreptul de a se prevala de lipsa de conformitate, dar are o scuză rezonabilă pentru aceasta, el poate reduce prețul (bonificație); 2. poate să ceară daune-interese.

Obligația vânzătorului de a preda mărfurile libere de orice drept sau pretenție a unui terț

Vânzătorul are obligația să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenție a unui terț, exceptând cazul în care cumpărătorul acceptă să preia mărfurile în aceste condiții.

În cazul în care dreptul invocat de terț este întemeiat pe un drept de proprietate, este admisă posibilitatea cumpărătorului de a prelua mărfurile, dacă ambele părți au încheiat contractul în cunoștință de cauză.

Vânzătorul are obligația să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenție a unui terț întemeiată pe proprietatea industrială sau altă proprietate intelectuală, pe care le cunoștea sau nu putea să le ignore în momentul încheierii contractului, cu condiția ca acest drept sau această pretenție să fie întemeiată pe proprietatea industrială sau altă proprietate intelectuală: a) în temeiul legii statului unde mărfurile trebuie să fie vândute sau utilizate, dacă părțile au avut în vedere, în momentul încheierii contractului, că mărfurile vor fi revândute sau utilizate în acest stat; sau b) în toate celelalte cazuri, în temeiul legii statului în care cumpărătorul își are sediul.

Vânzătorul nu este ținut de această obligație dacă: a) în momentul încheierii contractului, cumpărătorul cunoștea sau nu putea să ignore existența dreptului sau a pretenției; sau b) dreptul sau pretenția rezultă din faptul vânzătorului de a se fi conformat planurilor tehnice, desenelor, formulelor sau altor specificații analoage furnizate de cumpărător.

Obligația cumpărătorului de a denunța vânzătorului dreptul sau pretenția terțului

Cumpărătorul are obligația să denunțe vânzătorului dreptul sau pretenția terțului, precizând natura acestui drept sau acestei pretenții, într-un termen rezonabil, calculat din momentul în care le-a cunoscut sau ar fi trebuit să le cunoască.

Dacă cumpărătorul nu denunță vânzătorului dreptul sau pretenția terțului, pierde dreptul de a se prevala de dispozițiile Convenției privind obligația vânzătorului de a preda mărfurile libere de orice drept sau pretenție a unui terț.

În cazul în care vânzătorul cunoștea „dreptul sau pretenția terțului și natura sa’’ nu poate să se prevaleze de dispozițiile Convenției privind obligațiile cumpărătorului de a-și denunța existența unui asemenea drept sau a unei asemenea pretenții.

Mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de contravenție la contract de către vânzător

Analiza acestor mijloace s-a efectuat în cursul negocierii Convenției, din unghiul de vedere al răspunderii contractuale a vânzătorului. S-a avut în vedere că reglementările cât mai complete privind această răspundere vor oferi garanții privind respectarea tuturor clauzelor contractuale.

În cazul în care vânzătorul nu a executat oricare dintre obligațiile care îi revin din contract sau din Convenție, cumpărătorul este îndreptățit: a) să ceară vânzătorului executarea obligațiilor sale, acționând în baza drepturilor ce-i sunt conferite prin Convenție; b) să ceară daune-interese.

Cumpărătorul nu pierde dreptul de a cere daune-interese dacă își exercită dreptul de a recurge la un alt mijloc. Nici un termen de grație nu poate fi acordat.

În baza reglementărilor Convenției, niciun termen de grație nu poate fi acordat vânzătorului de către judecător sau arbitru atunci când cumpărătorul se prevalează de unul din mijloacele de care dispune în caz de contravenție la contract.

Totuși, Convenția stipulează posibilitatea cumpărătorului de a acorda vânzătorului un termen suplimentar, de o durată rezonabilă, pentru a-și putea executa obligațiile sale.

Cumpărătorul este îndrituit să ceară vânzătorului executarea obligațiilor sale

Cumpărătorul este în drept să ceară vânzătorului executarea oricăreia dintre obligațiile sale, cu excepția cazului în care cumpărătorul s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu această cerere.

Negocierile au dus la concluzia că este necesar să se acționeze pentru finalizarea contractului, prin realizarea obligațiilor asumate de vânzător.

În cazul în care vânzătorul notifică cumpărătorului intenția sa de a-și executa obligațiile într-un termen determinat se prezumă că a cerut cumpărătorului să-i răspundă dacă acceptă executarea.

Dacă cumpărătorul nu îi răspunde într-un termen rezonabil, în baza reglementărilor Convenției, vânzătorul este îndrituit să-și execute obligațiile în termenul pe care l-a indicat în cerere. Cumpărătorul nu are dreptul – înainte de expirarea acestui termen – să se prevaleze de un mijloc incompatibil cu executarea obligațiilor de către vânzător.

Notificarea făcută de vânzător în termenele stipulate în Convenție5 nu produce efecte decât în cazul în care „a fost primită de către cumpărător”.

în privința modalităților de executare – în natură sau prin echivalent – Convenția lasă părților posibilitatea să dispună. Tribunalul poate cere executarea în natură numai dacă o face în temeiul propriului său drept „pentru contracte asemănătoare, necârmuite de Convenție”.

În celelalte cazuri, instanța poate dispune plata de daune-interese, deci executarea prin echivalent.

Mijloace specifice de executare de care dispune cumpărătorul

În cazul în care mărfurile nu sunt conforme cu contractul, cumpărătorul are dreptul să ceară vânzătorului predarea unor mărfuri de înlocuire, dacă lipsa de conformitate constituie o contravenție esențială la contract și dacă această predare este cerută în momentul denunțării lipsei de conformitate sau într-un termen rezonabil, calculat de la această denunțare.

Definirea noțiunii de contravenție esențială la contract” se face prin prisma noțiunii de cauză – care reprezintă o condiție de validitate a contractului. Negocierea a luat în considerare atât exigențele școlii „ civil law”, cât și pe cele ale școlii „ common law ", acceptându-se să se recurgă în argumentație la comparația cu „reasonable person”.

Cumpărătorul are dreptul să ceară vânzătorului să repare lipsa de conformitate, în afara de cazul în care aceasta ar fi nerezonabil, prin luarea în considerare a tuturor împrejurărilor.

În baza Convenției, reparația trebuie cerută în momentul denunțării lipsei de conformitate, făcută într-un termen rezonabil, calculat de la această denunțare.

Cumpărătorul poate reduce prețul – chiar dacă prețul a fost sau nu plătit. Această reducere este proporțională cu diferența dintre valoarea pe care mărfurile efectiv predate o aveau în momentul predării și valoarea pe care mărfurile conforme ar fi avut-o în acel moment.

Măsura reducerii prețului are un caracter subsidiar și restrictiv, cumpărătorul nefiind în poziția să recurgă la reducerea prețului, în cazul în care vânzătorul repară orice deficiență a obligației sale.

Această reparație poate să fie efectuată: a) fie anterior scadenței, în cazul predării anticipate a mărfii; b) fie după data predării mărfii; c) ori în cazul în care cumpărătorul refuză să accepte primirea unor mărfuri reparate, deci el, „nu acceptă executarea de către vânzător”.

Cumpărătorul poate, totodată, să ceară rezoluțiunea contractului. în contractele de comerț exterior – după cum se știe – rezoluțiunea are câteva importante trăsături caracteristice: a) organele de jurisdicție nu pot acorda un termen de garanție; b) partea care a optat pentru rezoluțiune nu mai poate cere executarea contractului; c) după introducerea acțiunii în rezoluțiune, debitorul își poate îndeplini obligațiile numai în contractele care nu au termen; d) rezoluțiunea poate fi judiciară sau de drept. Rezoluțiunea „eliberează cele două părți de obligațiile lor”.

Cumpărătorul poate declara rezoluțiunea contractului în două situații: a) în cazul în care neexecutarea de către vânzător a oricăreia dintre obligațiile sale ce rezultă din contract sau din convenție „constituie o contravenție esențială la contract”; b) în caz de nepredare a mărfurilor, vânzătorul nu predă mărfurile în termenul suplimentar acordat de cumpărător sau declară că nu le va preda în termenul astfel acordat.

Negocierile au subliniat caracterul de excepție al rezoluțiunii contractului, reprezentanții statelor participante insistând să se recurgă la o asemenea măsură „numai în ultimă instanță", când „celelalte măsuri s-au epuizat” în efortul părților de realizare a obligațiilor lor contractuale. Astfel, s-a ajuns la concluzia că în cazul în care vânzătorul a predat mărfurile, cumpărătorul este decăzut din dreptul de a rezolvi contractul dacă nu a făcut-o: a) în caz de predare tardivă, într-un termen rezonabil, calculat din momentul în care a știut că predarea a fost efectuată; b) în cazul unei contravenții, alta decât predarea tardivă, într-un termen rezonabil.

În baza Convenției, rezoluțiunea are unele caracteristici specifice. în cazul neexecutării contractului de către vânzător: a) este extrajudiciară, în sensul că „se declară” de către cumpărător, în mod unilateral; b) nu are efect decât dacă declarația este făcută prin notificare de către cumpărător; c) instanța nu poate acorda vânzătorului un termen de grație.

În cazul în care vânzătorul nu predă decât o parte din mărfuri sau dacă numai o parte din mărfurile predate este conformă cu contractul, măsurile și mijloacele de care dispune cumpărătorul privesc numai partea lipsă sau neconformă, el neputând „să declare contractul rezolvit în totalitatea sa, decât dacă neexecutarea parțială sau lipsa de conformitate constituie o contravenție esențială la contract”.

Obligațiile cumpărătorului

În contractele de vânzare internațională de mărfuri, cumpărătorul are două obligații principale: 1. să plătească prețul; 2. să preia mărfurile predate.

Totodată cumpărătorul are obligația de a specifica forma, măsura sau alte caracteristici ale mărfii, precum și obligația de a conserva mărfurile

Plata prețului

Dacă vânzătorul este obligat să predea marfa în cantitatea și calitatea stipulate în contract și la termenul stabilit, cumpărătorul are drept obligație principală să plătească prețul convenit.

Definirea obligației

Această obligație este definită în Convenție în sensul ei modem, care depășește formula clasică a transmiterii contravalorii mărfii vânzătorului. Astfel, obligația cumpărătorului de a plăti prețul „o cuprinde pe aceea de a lua măsurile necesare și de a îndeplini formalitățile destinate să permită plata prețului, care sunt prevăzute de contract sau legi și reglementări”.

Determinarea prețului

Prețul mărfurilor vândute trebuie determinat în contract – în mod expres sau implicit – sau printr-o dispoziție care permite să fie determinat.

Determinarea prețului se poate face printr-o dispoziție care permite să fie determinat. Această determinare – cu valoarea unei prezumții legale relative – se referă la făptui că părțile sunt reputate, în lipsa uneia sau unor indicații contrare, că au avut în vedere, în mod tacit, prețul practicat în mod obișnuit în momentul încheierii contractului, în ramura comercială respectivă, pentru aceleași mărfuri vândute în împrejurări comparabile.

În cazul în care prețul este stabilit în raport cu greutatea mărfurilor, greutatea netă este cea care – în caz de îndoială – determină prețul.

Locul plății prețului

Dacă cumpărătorul nu este ținut să plătească prețul într-un loc deosebit, el urmează a fi plătit vânzătorului la sediul acestuia, iar – în cazul în care plata trebuie să se efectueze contra remiterii mărfurilor sau a documentelor – la locul acestor remiteri.

În cazul în care vânzătorul își schimbă domiciliul după încheierea contractului, el are obligația să suporte cheltuielile accesorii plății rezultate din această schimbare.

Momentul efectuării plății

Dacă cumpărătorul nu este ținut să plătească prețul într-un alt moment determinant, el are obligația să plătească în momentul în care vânzătorul îi pune la dispoziție mărfurile ori documentele pertinente cu privire la mărfuri.

Practica relațiilor comerciale demonstrează că vânzătorul poate condiționa remiterea mărfurilor sau a documentelor de efectuarea plății.

Dacă contractul stipulează transportul mărfurilor, vânzătorul poate condiționa expedierea lor sau a documentelor pertinente de plata prețului1.

Obligația cumpărătorului este să plătească prețul la data stabilită prin contract ori la data care rezultă din contract, nemaifiind necesară nicio cerere sau orice altă formalitate din partea vânzătorului.

Preluarea mărfii

Preluarea mărfii este o altă obligație la executarea căreia este ținut cumpărătorul.

Cumpărătorul trebuie să îndeplinească orice act, așteptat în mod rezonabil din partea lui, care să permită vânzătorului să efectueze livrarea mărfii.

Această obligație include, pe de o parte, predarea mărfurilor și, pe de altă parte, preluarea acestora.

Mijloace de care dispune vânzătorul în caz de contravenție la contract din partea cumpărătorului

Dacă vreuna dintre obligațiile ce îi revin cumpărătorului nu a fost îndeplinită de acesta, vânzătorul este îndreptățit: să ceară executarea contractului; să recurgă la măsuri intermediare; să ceară daune-interese; să declare contractul rezolvit.

Vânzătorul este îndrituit să ceară cumpărătorului executarea obligațiilor sale

Vânzătorul poate cere cumpărătorului să-și execute obligațiile asumate prin contract. Vânzătorul poate cere cumpărătorului să plătească prețul, să preia marfa predată sau să execute alte obligații ce îi revin în baza contractului.

În exercitarea drepturilor sale, vânzătorul este obligat să nu se prevaleze de vreun mijloc incompatibil cu cererile adresate cumpărătorului în baza Convenției.

Vânzătorul poate recurge ia măsuri intermediare

Vânzătorul poate acorda cumpărătorului un termen suplimentar, de o durată rezonabilă, pentru executarea obligațiilor ce îi revin în baza contractului.

Înainte de expirarea termenului suplimentar acordat cumpărătorului, vânzătorul nu se poate prevala de niciunul din mijloacele de care dispune, în caz de încălcare a contractului, afară doar de situația în care a primit, din partea cumpărătorului, o notificare prin care îl informează că nu își va executa obligația în termenul ce i s-a acordat.

În cazul în care în contract se prevede obligația cumpărătorului să specifice forma, măsura ori alte caracteristici ale mărfii și dacă el nu efectuează această specificație la data convenției sau într-un termen rezonabil, socotit de la primirea unei cereri a vânzătorului, acesta din urmă poate „să efectueze singur această specificare”, potrivit cu nevoile cumpărătorului de care are cunoștință.

În cazul în care vânzătorul efectuează el însuși specificarea, are obligația să aducă la cunoștința cumpărătorului modalitățile și „să-i acorde un termen rezonabil pentru o specificare diferită” .

Vânzătorul poate să declare contractul rezolvit

Vânzătorul este îndrituit să declare contractul rezolvit dacă neexecutarea de către cumpărător a oricărei obligații ce rezultă pentru el din contract sau în baza Convenției constituie o contravenție esențială la contract.

Vânzătorul poate să declare contractul rezolvit și în cazul în care cumpărătorul nu-și execută obligația de plată a prețului sau nu preia mărfurile predate în termenul suplimentar acordat de vânzător sau dacă declară că nu o va face în termenul astfel acordat.

În baza Convenției – în cazul în care cumpărătorul a plătit prețul – vânzătorul este decăzut din dreptul de a declara contractul rezolvit dacă nu a făcut-o în caz de executare tardivă de către cumpărător, înainte de a fi știut că executarea a avut loc sau în cazul unei alte contravenții a cumpărătorului decât executarea tardivă într-un termen rezonabil.

Dispoziții comune obligațiilor vânzătorului și cumpărătorului

După ce stipulează obligațiile specifice vânzătorului și ale cumpărătorului, Convenția precizează care sunt regulile comune obligațiilor vânzătorului și cumpărătorului.

Efectele specifice contractului de vânzare internațională de mărfuri

Ca în cazul oricărui contract sinalagmatic, contractul de vânzare internațională de mărfuri produce trei efecte specifice: excepția de neexecutare; rezoluțiunea; riscurile contractului.

Excepția de neexecutare a contractului

Exceptio non adimpleti contractus se referă la trei situații concrete:

O parte poate să amâne executarea obligațiilor ce-i revin, atunci când rezultă că – după încheierea contractului – cealaltă parte nu va executa o parte esențială a obligațiilor sale1.

În cazul în care vânzătorul a expediat deja mărfurile când se relevă motivele enunțate mai sus, el este în măsură să se opună ca mărfurile să fie remise cumpărătorului, chiar dacă acesta deține un document care-i permite să le obțină.

În situația în care partea care amână executarea obligațiilor sale pentru motivele menționate – indiferent dacă o face înainte sau după expedierea mărfurilor – are obligația să adreseze imediat o notificare în acest scop celeilalte părți și trebuie să procedeze la executare dacă cealaltă parte dă garanții suficiente de bună executare a obligațiilor sale.

Rezoluțiunea contractului

După modul în care operează, rezoluțiunea poate fi declarată printr-un act unilateral de către partea interesată ori poate să rezulte din acordul părților.

Declarația de rezoluțiune a contractului are efect numai dacă s-a făcut prin notificare către cealaltă parte. În baza Convenției, dacă notificarea este făcută în temeiul dispozițiilor acesteia și prin mijloacele adecvate împrejurărilor, o întârziere sau o eroare în transmiterea comunicării sau dacă aceasta nu a ajuns la destinație nu privează cealaltă parte contractantă de dreptul de a se prevala de ea.

În contractele cu predări succesive, dacă neexecutarea de către o parte a unei obligații privind o predare constituie o contravenție esențială la contract în egătură cu predarea respectivă, cealaltă parte poate declara contractul rezolvit pentru acea predare.

În cazul în care neexecutarea de către o parte a unei obligații privind o predare dă celeilalte părți motive serioase pentru a crede că se va produce o contravenție esențială la contract în legătură cu obligațiile viitoare, partea respectivă poate declara contractul rezolvit pentru viitor, cu condiția de a o face într-un termen rezonabil.

Riscurile contractului

În procesul negocierilor s-a acordat o atenție deosebită definirii cu cât mai mare precizie a momentului transferului riscurilor. S-a convenit că regula o constituie că riscurile se transmit de la vânzător la cumpărător în momentul predării mărfii.

Pierderea sau deteriorarea mărfurilor survenită după transferul riscurilor către cumpărător, nu-l eliberează pe acesta de obligația de plată a prețului, în afară de cazul în care acestea sunt imputabile vânzătorului.

În cazul în care contractul de vânzare implică un transport al mărfurilor – iar vânzătorul nu este ținut să le remită într-un loc determinat – riscurile sunt transferate cumpărătorului în conformitate cu contractul de vânzare.

Dacă vânzătorul este ținut să remită mărfurile transportatorului într-un loc determinat, riscurile nu sunt transferate cumpărătorului până în momentul în care mărfurile nu au fost remise transportatorului în locul respective.

Riscurile sunt transferate cumpărătorului când el preia mărfurile ori – dacă nu face acest lucru la timpul potrivit – riscurile sunt transferate cumpărătorului din momentul în care mărfurile sunt puse la dispoziția sa, iar el săvârșește o contravenție la contract prin nepreluarea lor.

Dacă cumpărătorul trebuie să preia mărfurile în alt loc decât sediul vânzătorului, riscurile sunt transferate în momentul în care este efectuată predarea, iar cumpărătorul cunoaște că mărfurile au fost puse la dispoziția sa în locul respectiv.

Convenția stipulează că în cazul în care vânzătorul a comis o contravenție esențială la contract, dispozițiile enunțate mai sus nu aduc atingere mijloacelor de care dispune cumpărătorul în raport cu respectiva contravenție.

După cum observă profesorul Tudor R. Popescu, transferul riscurilor constituie un efect al contractului – ce se află la dispoziția părților – fiind de domeniul autonomiei de voință, ceea ce se concretizează în preocuparea părților să reglementeze în fiecare contract această problemă, care interesează în cel mai înalt grad pe fiecare dintre ele. în cazul în care lipsește o stipulație contractuală, problema riscurilor contractuale este guvernată de legea care reglementează contractul (Ies contractus), așa cum reglementează orice alt efect al acestuia.

În unele sisteme de drept, cum este cel olandez, riscurile se transmit cumpărătorului în momentul individualizării bunului. în alte sisteme de drept, cum este cel german, riscurile contractului se transmit în momentul predării bunului cumpărătorului. în aceste sisteme de drept, este vădită interdependența dintre transmiterea riscurilor contractului și transmiterea dreptului de proprietate

Daunele-interese

La daune-interese (dezdăunări) poate fi obligată partea care a săvârșit încălcarea unei obligații contractuale. La dezdăunări poate fi obligat atât vânzătorul, cât și cumpărătorul, în raport cu încălcarea săvârșită.

Daunele-interese cuprind atât pierderea suferită, cât și lipsa de câștig – lucrum-cessans, pe care a suferit-o cealaltă parte. în baza Convenției, aceste daune-interese „nu pot fi superioare pierderii suferite și câștigului nerealizat, pe care partea în culpă le-a prevăzut sau ar fi trebuit să le prevadă în momentul încheierii contractului.

Dacă partea care cere daune-interese a declarat contractul rezolvit – după ce a intrat în posesia mărfurilor – este aplicabil prețul curent din momentul intrării în posesie și nu prețul curent din momentul declarării rezolvirii.

Convenția precizează că prețul curent este cel al locului unde ar fi trebuit făcută predarea mărfurilor sau – în lipsă de preț curent în acel loc – prețul curent practicat într-un alt ioc, care în mod rezonabil poate fi considerat drept loc de referință, avându-se în vedere diferențele la cheltuielile de transport ale mărfurilor.

Convenția precizează că, în toate cazurile, partea care invocă încălcarea contractului trebuie să ia măsurile rezonabile – având în vedere împrejurările date – pentru a limita pierderea, inclusiv câștigul nerealizat, rezultat ai contravenției la contract. în cazul în care partea care invocă contravenția ia contract neglijează să ia măsuri pentru a limita pierderea, partea în culpă este îndrituită să ceară o reducere a daunelor-interese egală cu mărimea pierderii care ar fi trebuit evitată prin măsurile respective.

Dacă o parte nu plătește prețul sau orice altă sumă datorată, cealaltă parte are dreptul la dobânzi asupra acestei sume, fără a prejudicia asupra daunelor-interese pe care este îndreptățită să le solicite în temeiul prevederilor Convenției

Exonerarea

Convenția de la Viena reglementează forța majoră ca exoneratoare de răspundere, fără a utiliza în mod explicit acest termen. După cum observă profesorul Dragoș-Alexandru Sitaru „sub aspectul condițiilor de fond, din text rezultă că o parte este exonerată de răspundere pentru neexecutarea oricăreia dintre obligațiile sale contractuale, dacă dovedește că această neexecutare a fost determinată de o „piedică” care îndeplinește următoarele caracteristici cumulative: a) este independentă de voința acestei părți; b) este fortuită, adică partea nu se putea aștepta în mod rezonabil, din partea ei, să o ia în considerare la momentul încheierii contractului; c) este imprevizibilă și insurmontabilă”.

Efectul exonerator de răspundere în cazul forței majore se întinde numai pe „timpul duratei împiedicării”.

Dacă neexecutarea de către o parte este determinată de neexecutarea de către un terț pe care ea l-a însărcinat să execute în întregime sau parțial contractul, această parte nu este exonerată de răspundere decât în cazul în care dovedește că sunt întrunite condițiile de exonerare menționate mai sus, atât în privința sa, cât și a terțului.

Obligația părții care nu a executat este de a avertiza cealaltă parte despre piedica și efectele acesteia asupra capacității sale de executare.

În baza Convenției, exonerarea de răspundere a uneia dintre părți nu împiedică cealaltă parte „să-și exercite toate drepturile sale, altele decât cel de a obține daune-interese”.

Conservarea mărfurilor

Îndatorirea de a conserva mărfurile este, în principiu, comună ambelor părți.

După cum observă profesorul Tudor R. Popescu „oricare dintre părțile contractate se poate afla în situația de a păstra mărfurile pentru cealaltă parte”

În cazul în care cumpărătorul întârzie să preia mărfurile predate sau nu plătește prețul, atunci când plata prețului și predarea mărfii trebuie să se facă simultan, „vânzătorul, dacă are mărfurile în posesia sau sub controlul său, trebuie să la măsuri rezonabile pentru a le asigura conservarea, ținând seama de împrejurări”.

În baza art. 80 din Convenție, vânzătorul este îndreptățit „să le rețină până ce va obține de la cumpărător rambursarea cheltuielilor sale rezonabile”.

Dacă cumpărătorul a primit mărfurile și înțelege să-și exercite dreptul de a le refuza – în baza contractului sau a dispozițiilor Convenției – are obligația să ia, având în vedere împrejurările date, „măsuri rezonabile pentru a le conserva”.

În cazul în care mărfurile expediate cumpărătorului au fost puse la dispoziția sa la locul lor de destinație, iar cumpărătorul își exercită dreptul de a le refuza, „el trebuie să le ia în posesie pe seama vânzătorului, cu condiția de a putea să o facă fără plata prețului și fără inconveniente sau cheltuieli nerezonabile”

Potrivit Convenției, partea care este ținută să ia măsuri pentru conservarea mărfurilor poate să le depoziteze în magaziile unui terț pe cheltuiala celeilalte părți cu condiția ca cheltuielile ce ar rezulta din depozitare „să nu fie nerezonabile.

Totodată, Convenția precizează că partea care trebuie să asigure conservarea mărfurilor, în baza reglementărilor enunțate, este îndrituită să ie vândă „prin toate mijloacele adecvate, dacă cealaltă parte întârzie în mod nerezonabil să preia mărfurile în posesie ori să le preia sau să le plătească prețul ori cheltuielile pentru conservarea lor”.

Dacă mărfurile sunt supuse unei deteriorări rapide sau când conservarea lor atrage cheltuieli nerezonabile, partea care are îndatorirea să asigure conservarea mărfurilor trebuie, în mod rezonabil, să se preocupe să le vândă.

Potrivit prevederilor Convenției, partea care vinde mărfurile „are dreptul să rețină din rezultatul vânzării o parte egală cu cheltuielile rezonabile de conservare și de vânzare a mărfurilor”. Ea are obligația să dea celeilalte părți surplusul realizat din vânzarea mărfurilor.

CAPITOLUL III
PRESCRIPȚIA ÎN MATERIA DE VÂNZARE DE MĂRFURI

Scopul și sfera de aplicare

Încă înainte de elaborarea unor Reguli uniforme privind încheierea și derularea contractelor de vânzare internațională de mărfuri, reprezentanții statelor – luând în considerare problemele apărute în schimburile comerciale internaționale – au convenit asupra unor reglementări necesare privind prescripția asupra vânzării internaționale de mărfuri.

Scopul reglementării

În precizarea scopului reglementării, statele părți au avut în vedere – în primul rând – experiența acumulată în schimburile comerciale internaționale.

Noua reglementare s-a considerat a înlesni dezvoltarea comerțului mondial, prin precizarea necesară a unor termeni de prescripție în materie de vânzare internațională de bunuri corporale.

Statele-participante au apreciat, totodată, că prin adoptarea Protocolului de modificare a Convenției asupra prescripției în materie de vânzare internațională de mărfuri se asigură armonizarea necesară a reglementărilor privind prescripția cu cele ale Convenției Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, adoptată șase ani mai târziu.

Sfera de aplicare

Convenția determină condițiile în care drepturile și acțiunile reciproce ale unui cumpărător și ale unui vânzător – născute dintr-un contract de vânzare internațională de bunuri mobile corporale, sau referitoare la o contravenție la acest contract, rezilierea ori nulitatea sa – nu mai pot fi exercitate ca urmare a expirării unui anumit interval de timp. Convenția desemnează acest interval de timp prin expresia „termen de prescripție”.

Termenul de prescripție nu se confundă și nu afectează un termen în cursul căruia o parte trebuie să adreseze o notificare celeilalte părți sau să îndeplinească orice act, altul decât deschiderea unei proceduri, sub sancțiunea pentru partea respectivă de a nu-și putea exercita dreptul său.

Convenția consideră contractul de vânzare de bunuri mobile corporale ca având caracter internațional dacă „în momentul încheierii contractului, cumpărătorul și vânzătorul își au sediul în state diferite". Nici naționalitatea părților, nici calitatea sau caracterul civil sau comercial al părților sau ale contractului „nu sunt luate în considerare”.

Prin Protocolul de modificare a Convenției s-a precizat că dispozițiile acesteia nu se aplică decât: a) dacă, în momentul încheierii contractului, părțile „își au sediul în state contractante” sau b) dacă „regulile dreptului internațional privat fac aplicabilă contractului de vânzare legea unui stat contractant”.

Dispozițiile Convenției nu se aplică în cazul în care „părțile au exclus în mod expres aplicarea sa”.

În baza Protocolului de modificare a Convenției, textele acesteia nu reglementează vânzările de obiecte mobile corporale cumpărate pentru o folosință personală, familială sau casnică, în afara cazului în care dacă vânzătorul, la un moment oarecare înaintea de încheierea sau chiar la încheierea contractului, nu a știut și nu ar fi fost presupus a cunoaște că aceste obiecte erau cumpărate pentru o asemenea folosință.

De asemenea, textele Convenției nu reglementează vânzările la licitatii ca autorități judiciare; de valori mobiliare, efecte de comerț și monede; de nave, vapoare, aeroglisoare și aeronave; de electricitate.

Dispozițiile Convenției nu se aplică drepturilor întemeiate: pe orice prejudiciu corporal sau decesul unei persoane; pe orice prejudiciu nuclear cauzat de către lucrul vândut; pe orice privilegiu, gaj sau altă măsură asiguratorie; pe orice decizie sau sentință pronunțată ca urmare a unei proceduri; pe orice titlu executoriu potrivit legii locului unde se cere executarea; pentru orice cambie sau orice cec sau bilet la ordin.

Totodată, nu intră sub incidența Convenției contractele în care partea preponderentă a obligațiilor vânzătorului „constă într-o furnizare de mână de lucru sau de alte servicii”11. Convenția stipulează în mod expres că sunt asimilate vânzărilor „contractele de furnizare de bunuri mobile corporale urmând a fi fabricate sau produse”, în afară de cazul în care partea care comandă lucrul „nu trebuie să furnizeze o parte esențială din elementele necesare acestei fabricații sau producții”.

Pentru a delimita cât mai complet sfera de aplicare, s-a precizat că la interpretarea și aplicarea Convenției „se va ține cont de caracterul său internațional și de necesitatea de a se promova uniformitatea”.

Durata și punctul de plecare al termenului de prescripție

Precizând de la început că termenul de prescripție este de 4 ani, în Convenție sunt stipulate dispoziții riguroase cu privire la modalitățile determinării termenului de prescripție și a punctului de plecare a acestui termen.

În același timp, Convenția prevede o „limitare generală a termenului de prescripție”, precizând că fără a ține seama de dispozițiile textului acesteia, „orice termen de prescripție expiră cel mai târziu 10 ani după data la care a început să curgă în conformitate cu reglementările convenite.

O asemenea limitare generală a termenului de prescripție nu-și are corepondent în multe sisteme de drept și nici în dreptul român.

Dispozițiile Convenției privind această limitare generală au avut în vedere particularitățile vânzării intenaționale, generalizând și codificând experiența acumulată în raporturile din acest domeniu.

Termenul de prescripție curge de la data la care acțiunea poate fi exercitată, în temeiul reglementărilor exprese stipulate în Convenție.

În baza Convenției, punctul de plecare al termenului de prescripție nu este întârziat când o parte este obligată prin contract să adreseze o notificare celeilalte părți sau când convenția de arbitraj prevede că niciun drept nu va lua naștere atâta timp cât o sentință arbitrală nu va fi fost pronunțată”. Această dispoziție trebuie coroborată cu dispozițiile Convenției, potrivit cărora introducerea unei acțiuni arbitrale face să înceteze curgerea termenului de prescripție, așa cum vom demonstra în analiza care urmează.

O acțiune rezultând dintr-o încălcare a contractului poate fi exercitată „începând cu data la care această încălcare s-a produs”. Convenția precizează că o acțiune sprijinită pe neconformitatea lucrurilor poate fie exercitată începând cu data la care „lucrul a fost în mod efectiv remis cumpărătorului sau oferta de remitere a lucrului a fost refuzată de către cumpărător”. O acțiune sprijinită pe doi – săvârșită înaintea încheierii contractului sau în momentul încheierii contractului – sau rezultând din manopere frauduloase ulterioare, poate fi exercitată, pentru aplicarea prevederilor

Încetarea curgerii termenului inițial. Prelungirea acestui termen

Convenția reglementează trei cauze de încetare a curgerii termenului de prescripție și stipulează condițiile în care se prelungește acest termen.

Încetarea curgerii termenului de prescripție

Cauzele (cazurile) de încetare a curgerii termenului de prescripție sunt: a) îndeplinirea de către creditor a unui act introductiv al oricărei proceduri împotriva debitorului; b) îndeplinirea de către creditor a oricărui act care are efect întreruptiv de prescripție conform legii statului unde debitorul își are sediul; c) recunoașterea de către debitor a obligației pe care o are față de creditor, îndeplinirea de către creditor a unui act introductiv al oricărei proceduri împotriva debitorului.

Convenția precizează că termenul de prescripție „încetează să curgă când creditorui îndeplinește orice act care, după legea jurisdicției sesizate, este considerat introductiv al unei proceduri judiciare împotriva debitoruluii.

Atunci când părțile au convenit să supună diferendul lor arbitrajului, termenul de prescripție încetează să curgă începând de la data la care una dintre părți recurge la procedura de arbitraj” în modul prevăzut de Convenția de arbitraj sau prin legea „aplicabilă acestei proceduri”.

Convenția stipulează că în lipsa oricărei dispoziții în această privință, „procedura de arbitraj se consideră angajată la data la care cererea de arbitrare este notificată la reședința obișnuită sau la sediul celeilalte părți” sau, în lipsă, „la ultima sa reședință sau ultimul său sediu cunoscut”.

Dacă creditorul introduce orice altă procedură5 împotriva debitorului, termenul de prescripție încetează să curgă atunci când creditorul își valorifică dreptul său spre a-i obține recunoașterea sau executarea”, cu excepția cazului în care legea care reglementează această procedură dispune altfel. Convenția prezintă, în același timp, procedurile la care se referă acest text.

Potrivit dispozițiilor Convenției, în interesul înfăptuirii prevederilor enunțate, „o cerere reconvențională este considerată a fi fost introdusă la aceeași dată ca și actul privitor la dreptul căruia este opusă, cu condiția ca atât cererea principală cât și cererea reconvențională să decurgă din același contract sau din mai multe contracte încheiate în cursul aceleiași operațiuni”.

Așadar, în cazul în care debitorul introduce împotriva creditorului o cerere principală, iar creditorul – la rândul său – formulează o cerere reconvențională împotriva debitorului, această ultimă cerere are ca efect încetarea curgerii prescripției în formele procedurale enunțate mai sus, de la data introducerii cererii principale, sub condiția ca ambele cereri să decurgă din același contract sau din mai multe contracte încheiate în cursul aceleiași operațiuni.

Încetarea curgerii termenului de prescripție prin introducerea de către creditor a unei proceduri împotriva debitorului – înainte de expirarea termenului de prescripție – nu are loc atunci când procedura s-a încheiat „fără ca o hotărâre să fi fost pronunțată asupra fondului pricinei”3. în cazul în care procedura s-a încheiat fără a se fi pronunțat o hotărâre asupra fondului pricinei „creditorul beneficiază de un termen de un an cu începere de la încheierea procedurii”4

Potrivit Convenției, o procedură introdusă împotriva unui debitor „face să înceteze cursul prescripției față de un codebitor solidar”5 în cazul în care creditorul îl informează pe acesta din urmă în scris despre introducerea procedurii „înainte de expirarea termenului de prescripție prevăzut în prezenta Convenție”

În cazul în care o procedură este introdusă de un subdobânditor împotriva cumpărătorului, termenul de prescripție7 încetează să curgă, cât privește recursul cumpărătorului împotriva vânzătorului, dacă cumpărătorul a informat, în scris, vânzătorul înaintea expirării termenului de introducere a procedurii.

Atunci când procedura introdusă de creditor împotriva debitorului principal și procedura introdusă de subdobânditor împotriva cumpărătorului inițial1 s-au încheiat, termenul de prescripție al recursului creditorului împotriva debitorului solidar, precum și cel al cumpărătorului inițial împotriva vânzătorului „este considerat a nu fi încetat să curgă”11. Creditorul și, respectiv, cumpărătorul „dispun totuși de un termen suplimentar de un an începând de la data la care procedura s-a încheiat, dacă în acel moment termenul de prescripție a ajuns la expirare sau dacă îi mai rămâne să curgă mai puțin de un an”

Îndeplinirea de către creditor a oricărui alt act care are efect întreruperea de prescripție conform legii statului unde debitorul își are sediul.

În cazul în care creditorul săvârșește – în statul unde debitorul își are sediul său și mai înainte de expirarea termenului de prescripție – un act, altul decât cele examinate mai sus, care, după legea statului respectiv are drept efect •edeschiderea unui termen de prescripție, „un nou termen de 4 ani începe să curgă începând de la data stabilită prin această lege”.

Noul termen de 4 ani este – așa cum rezultă din text – tot un termen de prescripție a dreptului la acțiune al creditorului.

Prin aceste dispoziții sunt recunoscute de plin drept într-un stat con- :_actant actele de procedură efectuate de creditor într-un alt stat contractant, sub condiția informării imediate a debitorului aflat în celălalt stat contractant decât cel în care au fost efectuate actele de procedură de către creditor.

Recunoașterea de către debitor a obligației pe care o are față de creditor

În cazul în care – înaintea expirării termenului de prescripție – debitorul recunoaște în scris obligația sa față de creditor „un nou termen de prescripție de 4 ani începe să curgă” începând din momentul recunoașterii.

Plata dobânzilor sau executarea parțială a unei obligații de către debitor are același efect „ca și o recunoaștere, dacă rațional se poate deduce din această plată sau din această executare că debitorul își recunoaște obligația sa”.

Efectul întreruperii termenului de prescripție prin recunoașterea de către debitor a obligației sale față de creditor îl constituie un nou termen de prescripție, care este tot un termen de prescripție a dreptului la acțiune al creditorului.

Modificarea termenului

Convenția stipulează în mod expres că termenul de prescripție nu poate fi modificat, nici cursul său schimbat – printr-o declarație a părților sau pe calea unui acord între ele – cu excepția cazurilor prevăzute expres în Convenție.

În cursul termenului de prescripție, debitorul poate, oricând, să prelungească acest termen „printr-o declarație scrisă adresată creditorului”.

Dispozițiile Convenției privind modificarea termenului de prescripție de către părți nu afectează validitatea oricărei clauze a contractului de vânzare stipulând că procedura de arbitraj „poate fi angajată într-un termen de prescripție mai scurt” decât cel prevăzut în Convenție „cu condiția ca numita clauză să fie valabilă în raport cu legea aplicabilă contractului de vânzare”.

Efectele expirării termenului de prescripție

Convenția stipulează că expirarea termenului de prescripție „nu este luată în considerare în orice procedură decât dacă ea este invocată de către partea interesată”.

Efectul prescripției

Efectul prescripției constă în faptul că „niciun drept nu este recunoscut nici nu devine executoriu în nicio procedură începută după expirarea termenului de prescripție”.

Efectul prescripției nu se produce: a) când prescripția nu este invocată de către partea interesată; b) atunci când dreptul este invocat pe cale de excepție.

Invocarea pe cale de excepție este riguros reglementată de Convenție, care stipulează că „fără a se ține seamă de expirarea termenului de prescripție” o parte poate invoca un drept și să-l opună celeilalte părți ca mijloc de apărare sau de compensație, cu condiția în acest din urmă caz: „a) ca cele două creanțe să fie născute din același contract sau din mai multe contracte încheiate în cursul aceleiași tranzacții, sau b) ca, creanțele să fi putut face obiectul unei compensații la un moment oarecare mai înainte de expirarea termenului de prescripție”.

Efectul prescripției asupra dreptului subiectiv și al obligației correlative

În cazul în care debitorul execută obligația sa „după expirarea termenului de prescripție”, el nu are dreptul să ceară restituirea, chiar dacă ignoră – în momentul executării obligației sale – că „termenul de prescripție este expirat.

Expirarea termenului de prescripție cu privire la partea principală a datoriei „are același efect privitor la dobânzile acesteia”

Optica Convenției privind efectul prescripției asupra dreptului subiectiv și a obligației corelative se regăsește în mai multe sisteme de drept, inclusiv în sistemul nostru de drept..

Calcularea termenului de prescripție

Convenția stipulează că termenul de prescripție „este calculat astfel încât să expire la miezul nopții al zilei a cărei dată corespunde celei la care termenul a început să curgă.

În lipsa unei date corespunzătoare, „termenul de prescripție expiră la miezul nopții al ultimei zile a ultimei luni a termenului.

Termenul de prescripție este calculat „prin referire la data locului unde procedura a fost angajată. S-a convenit ca în cazul în care ultima zi a termenului este o zi de sărbătoare sau orice altă zi de vacanță judiciară – ceea ce împiedică începerea procedurii în jurisdicția unde creditorul angajează o procedură judiciară sau revendică un drept, termenul de prescripție să fie prelungit „în așa fel încât să înglobeze prima zi utilă” care urmează zilei de sărbătoare sau de vacantă.

CONCLUZII

Piața de mărfuri constituie o categorie economică complexă, fiind expresia totalității tranzacțiilor de vânzare-cumpărare încheiate într-un anumit spațiu geografic.

În condițiile în care desfășurarea schimburilor economice de mărfuri nu are la bază acte de planificare, ci se desfășoară în mod spontan, piețelor de mărfuri le revine funcția de verificare și atestare a echilibrului dintre volumul, structura și calitatea producției în economia privată, în raport cu aceleași elemente exprimate în cerere.

Pornind de la aceste considerente, contractul de vânzare-cumpărare internațională
constituie principalul instrument juridic de realizare a schimburilor comerciale internaționale de mărfuri sau servicii.

Așa cum am prezentat în definirea noțiunii de „contract de vânzare-cumpărare internațională”, pornim de la definiția contractului de vânzare consacrată prin dispozițiile art. 1.650 C. civ., cu mențiunea că, în materia contractului de vânzare-cumpărare internațională, bunul care face obiectul contractului este marfa.

În acest context, contractul de vânzare-cumpărare internațională poate fi definit ca fiind acel contract prin care vânzătorul se obligă să predea cumpărătorului mărfurile, să transmită acestuia proprietatea asupra mărfurilor și, dacă este cazul, să remită documentele referitoare la marfă cumpărătorului, cu obligația acestuia din urmă de a plăti un preț și de a prelua marfa.

Ca specificitate a acestui contract este faptul că părțile contractante trebuie să aibă sediul în state diferite.

Reglementarea pe plan internațional a contractului de vânzare internațională de mărfuri este dată de Convenția Națiunilor Unite de la Viena din anul 1980 asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, ca act final al Convenției Națiunilor Unite, organizată cu acest scop potrivit Rezoluției nr. 33/93 din 16 decembrie 1978 a Adunării Generale a ONU, la care România a aderat prin Legea nr. 24/1991 pentru aderarea României la Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri.

Încă de la început, se impune precizarea că, în virtutea rolului voinței părților în planul determinării domeniului de aplicare personală a Convenției, potrivit art. 6 din Convenție, părțile pot să excludă aplicarea Convenției sau, sub rezerva dispozițiilor art. 12, să deroge de la oricare dintre dispozițiile sale sau să le modifice efectele.

De asemenea, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate, părțile pot proceda la excluderea Convenției, fie în mod explicit, prin inserarea în contract a unei clauze

În acest sens, fie implicit, prin referirea la o reglementare internă (de exemplu, dreptul intern al unui stat sau o anumită lege din acel stat) sau internațională, alta decât Convenția, în materie, sau prin inserarea în contract a unei soluții diferite de cea prevăzută în Convenție, această din urmă modalitate fiind cea mai frecventă în practică.

Convenția nu este înlăturată atunci când părțile trimit la un sistem de drept pentru a reglementa numai aspectele pe care Convenția nu le acoperă, ca, de exemplu, transferul proprietății asupra mărfii vândute.

De asemenea, prin soluțiile moderne, Convenția de la Viena din anul 1980, realizând obiectivele exprimate în chiar preambulul său, și anume eliminare; obstacolelor juridice în schimburile internaționale și favorizarea dezvoltării comerțului internațional, are și meritul de a realiza un remarcabil compromis între reglementări; principalelor sisteme de drept ale lumii, în materia vânzării internaționale de mărfuri, mai ales între sistemul romanist (romano-germanic] și cel anglo-saxon (de common law).

BIBLIOGRAFIE

Tratate. Cursuri. Monografii

Victor Babiuc – “Dreptul comerțului internațional “, Ed. Sylvi, București, 2002

Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu – “Dreptul comerțului international”. Vol. 1. Partea generală, București, 1994;

Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu – „Dreptul comerțului internațional. Partea Specială”, Ed. Lumina Lex, București, 1997;

Dumitru Mazilu, Tratat de dreptul comerțului internațional, Editura Universul Juridic, bucurești 2011;

Nicu Duret, Gabriela Mironov – “Dreptul comerțului internațional”, Ed. Pro Universitaria, București, 2010;

Dumitru Mazilu – “Tratat privind dreptul comerțului internațional”, Ed. Universul juridic, București, 2011;

Tudor R. Popescu, Ion Flonder, “Dreptul comerțului internațional”, Editura Fundației „Andrei Șaguna”, Constanța, 2000;

Ștefan Scurtu – “Dreptul comerțului internațional”, Ed. Universitaria, Craiova, 2003;

Dragoș-Alexandru Sitaru – “Dreptul comerțului internațional”-tratat-partea generală, Ed. Lumina Lex,București, 2004;