CONTRACTUL INDIVIDUAL DE MUNCĂ CU ELEMENT DE EXTRANEITATE I. EXERCITAREA DREPTULUI LA MUNCĂ Î N SPAȚIUL UNIUNII EUROPENE Exercitarea dreptului la… [625159]

CONTRACTUL INDIVIDUAL DE MUNCĂ CU
ELEMENT DE EXTRANEITATE

I. EXERCITAREA DREPTULUI LA MUNCĂ Î N SPAȚIUL UNIUNII EUROPENE
Exercitarea dreptului la muncă în spațiul Uniunii Europene este reglementată de
Regulamentul nr. 492/2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii,
acest act normativ stabilind următoarele reguli:
(i) Accesul la încadrarea în muncă
 Orice resortisant al unui stat membru, indiferent de reședința sa, are dreptul de
acces la o activitate salariată și de a desfășura această activitate pe teritoriul altui
stat membru, în conformitate cu actele cu putere de lege și cu actele
administrative care reglementează încadrarea în muncă a resortisanților statului
respectiv (art. 1 alin.1) ; acest resortisant va beneficia de de aceeași prioritate ca
și resortisanții statului respectiv în ceea ce privește accesul la locurile de muncă
disponibile (alin.2) ;
 Actele cu putere de lege și actele administrative ale statelor membre care
restricționează încadrarea în muncă a străinilor, ca număr sau ca procentaj, în
funcție de întreprindere, de ramura de activitate sau de regiune ori la nivel
național, nu se aplică resortisanților celorlalte state membre (art.4 alin.1),
această regulă exprimând principiull nediscriminării între lucrătorii din cadrul
Uniunii ;
 În cazul în care, într -un stat membru, acordarea unor beneficii de orice natură
întreprinderilor este condiționată de încadrarea în muncă a unui procentaj minim
de lucrători naționali, resortisanții celorlalte state membre sunt consid erați
lucrători naționali, sub rezerva dispozițiilor Directivei 2005/36/CE a Parlamentului
European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor
profesionale . Cu a lte cuvinte, lucrătorii unionali vor fi considerați naționali de
către statul în care aceștia doresc să acceadă la un loc de muncă.
 Încadrarea în muncă și recrutarea unui resortisant al unui stat membru pentru un
loc de muncă într -un alt stat membru nu pot depinde de criterii medicale,
profesionale sau altele care sunt discriminatorii pe criterii de cetățenie, în
comparație cu cele aplicate resortisanților din celălalt stat membru care doresc
să desfășoare aceeași activitate (art.6) ;
 Pe aceeași linie a asi gurării egalității între lucrători, art. 5 prevede că r esortisantul
unui stat membru care caută un loc de muncă pe teritoriul altui stat membru
primește pe teritoriul acestuia aceeași asistență ca și cea acordată de către
oficiile de ocupare a forței de mu ncă propriilor resortisanți care caută un loc de
muncă.

 Orice resortisant al unui stat membru și orice angajator care desfășoară o
activitate pe teritoriul unui stat membru pot face schimb de cereri și de oferte de
încadrare în muncă și pot încheia și exec uta contracte de muncă, în conformitate
cu actele cu putere de lege și cu actele administrative în vigoare, fără a da
naștere la discriminări (art.2) ;
 În domeniul de aplicare al regulamentului nu sunt aplicabile actele cu putere de
lege și actele administ rative sau practicile administrative ale unui stat membru
care (art.3):

(a) restrâng sau supun unor condiții care nu se aplică propriilor lor cetățeni cererea
și oferta de locuri de muncă, accesul la ocuparea unui loc de muncă sau dreptul
străinilor de a desfășura o activitate; sau care

(b) deși se aplică indiferent de cetățenie, scopul sau efectul lor exclusiv sau principal
este de a împiedica accesul resortisanților altui stat membru la locurile de muncă
oferite.

Primul paragraf nu se aplică în cazul c ondițiilor privind cunoștințele lingvistice
solicitate în raport cu natura locului de muncă urmând a fi ocupat.

(2) Printre dispozițiile și practicile unui stat membru menționate la alineatul (1)
primul paragraf se numără în special cele care, într -un stat membru:

(a) fac obligatorie recurgerea la proceduri speciale de recrutare pentru străini;

(b) restrâng sau supun unor condiții diferite de cele aplicabile angajatorilor care
desfășoară activități pe teritoriul statului membru respectiv oferta de mun că
publicată în presă sau prin orice alt mijloc;

(c) supun eligibilitatea pentru ocuparea unui loc de muncă unor condiții de
înregistrare la oficiile de ocupare a forței de muncă sau împiedică recrutarea
nominală a lucrătorilor în cazul persoanelor care n u își au reședința pe teritoriul
statului membru respectiv.
 Resortisantul care deține o ofertă nominală de la un angajator dintr -un alt stat
membru decât cel al cărui resortisant este poate fi supus unei examinări
profesionale, dacă angajatorul solicită în mod expres acest lucru în momentul
prezentării ofertei sale (art. 6 alin.2).

(ii) Desfășurarea activității salariate și egalitatea de tratament

 Lucrătorul resortisant al unui stat membru nu poate fi tratat diferit, pe teritoriul
celorlalte state membre, față de lucrătorii naționali, pe criterii de cetățenie, în

ceea ce privește condițiile de încadrare în muncă și de muncă și, în special, în
ceea c e privește remunerarea, concedierea și, în cazul în care rămâne fără un loc
de muncă, reintegrarea profesională și reangajarea (art. 7 alin.1);
 Lucrătorul resortisant beneficiază de aceleași avantaje sociale și fiscale ca și
lucrătorii naționali (art. 7 al iin.2);
 Lucrătorul resortisant are acces la formare în școli profesionale și centre de
recalificare în baza acelorași acte legale normative și în aceleași condiții ca și
lucrătorii naționali (art.7 alin.3);
 Condițiile discriminatorii pentru lucrătorii care sunt resortisanți ai celorlalte state
membre cuprinse în convențiile colective sau individuale sau în alte reglementări
colective privind accesul la încadrarea în muncă, încadrarea, remunerarea și alte
condiții de muncă sau concedierea sunt nule de drept (art.7 alin.4);
 Lucrătorul care este resortisant al unui stat membru și ocupă un loc de muncă pe
teritoriul altui stat membru beneficiază de egalitate de tratament în ceea ce
privește afilierea la organizații sindicale și exercitarea drepturilor sindicale,
inclusiv a dreptului de vot și accesul la posturile administrative sau de conducere
ale unei organizații sindicale. Acesta poate fi exclus de la participarea la
gestionarea organismelor de drept public și de la exercitarea unei funcții de
drept public. Ma i mult, acesta beneficiază de dreptul de a fi ales în organele
reprezentative ale lucrătorilor din cadrul întreprinderii (art.8);
 Lucrătorul care este resortisant al unui stat membru și care ocupă un loc de
muncă pe teritoriul altui stat membru beneficiază de toate drepturile și
avantajele acordate lucrătorilor naționali în ceea ce privește locuințele, inclusiv
dreptul de proprietate asupra locuinței de care are nevoie (art. 9 alin.1);
 Lucrătorul menționat la alineatul (1) poate, în același temei ca și reso rtisanții
acelui stat, să se înscrie pe lista cererilor de locuință, în regiunea în care ocupă
un loc de muncă, în cazul în care astfel de liste sunt ținute, și beneficiază de
avantajele și prioritățile care decurg din aceasta (art. 9 alin.2);
 Familia sa r ămasă în țara de proveniență este considerată, în acest sens, ca
avându -și reședința în regiunea menționată, în cazul în care lucrătorii naționali
beneficiază de o prezumție similară (art. 9 alin.3).

II. NOȚIUNEA DE LUCRĂTOR1
Trebuie precizat faptul că noțiunea de lucrător a avut de la început o dezvoltare
jurisprudențială la nivelul Curții de Justiție a Uniunii Europene, nebeneficiind până la
adoptarea Directivei privind transparența și previzibilitatea condițiilor de muncă în
Uniunea Europeană de o definiție reglementată prin acte normative unionale .
Astfel, noțiunea de lucrător a fost dezvoltată de către Curtea de Justiție a Uniunii
Europene în cauza Lawrie -Blum2, ocazie cu care a statuat că „ trăsătura distinctivă a
relației de muncă este aceea că o persoană prestează o activitate cu valoare
economică în favoarea unei alte persoane, în a cărei subordonare se află, în schimbul
căreia primește o remunerație. ”
În acest context, trebuie precizat că instanța Uniunii Europene a atri buit illo tempore
noțiunii de „ lucrător ” un „ înțeles unional ” cu ocazia interpretării dispozițiilor legale
ce reglementează la nivelul Uniunii Europene libera circulație a persoanelor,
„întrucât dacă acest termen ar fi avut originea în dreptul intern, atun ci fiecare stat ar
fi avut posibilitatea de a modifica înțelesul noțiunii de lucrător migrant, lipsind astfel
anumite categorii de persoane de beneficiul protecției acordate de tratat”3.
În prezent, pentru prima oară la nivel unional, Directiva p rivind transparența și
previzibilitatea condițiilor de muncă în Uniunea Europeană4, adoptată în vederea
implementării principiilor enunțate în Pilonul european al drepturilor sociale5,
definește conceptul de lucrător6 în cuprinsul său, în scopul de a asigura o
implementare uniformă a domeniului de aplicare personal al directivei.
Criteriile de identificare a statutului de lucrător se referă la:

1 Secțiunea privind noțiunea de lucrător a fost analizată în Ocrotirea muncii în era digitalizată. Desppre necesitatea
reevaluării conceptelor de lucrător și subordonare , Al. Athanasiu, A. -M. Vlăsceanu, Conferința Internațională de
Dreptul Muncii – Noile te hnologii -consecințe asupra raportului de muncă, Sibiu, 11 -12 octombrie 2019, Ed. Universul
Juridic, București 2020
2 Deborah Lawrie -Blum împotriva Land Baden -Württemberg, Hotărârea Curții din data de 3 iulie 1986, Cauza c -66/85,
EU:C:1986:284 . Pentru mai multe detalii, a se vedea Al. Athanasiu, A. M. Vlăsceanu, Interdicția de concedierea a
lucrătoarelor gravide, în Revista Română de Drept Privat nr. 1/2015, pp. 58 -85.
3M.K.H. Unger, căsătorită R. Hoekstra împotriva Bestuur der Bedrijfsvereniging voor Detai lhandel en Ambachten à
Utrecht, Hotărârea Curții din data de 19 martie 1964, Cauza 75/63, EU:C:1964:19 .
Pentru mai multe detalii cu privire la conceptul de „lucrător”, a se vedea și Al. Athanasiu, în cadrul Opinii ale
specialiștilor cu privire la „alte rap orturi de muncă” decât cele care izvorăsc din contractul individual de muncă, la
https://www.juridice.ro/647687/opinia -specialistilor -sursele -izvoarele -nationale -ale-altor -raporturi -de-munca.html
(consultat la data de 07.10.2019)
4Directiva (UE) 2019/1152 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 iunie 2019 privind transparența și
previzibilitatea condițiilor de muncă în Uniunea Europeană, publicată în JO L 186, 11.7.2019, p. 105 -12
5 Proclamația interinstituțională privind P ilonul european al drepturilor sociale, publicată în J. Of. al Uniunii Europene
C 428, 13.12.2017, pp. 10 -15.
Directiva contribuie la implementarea principiului 5 („Locuri de muncă sigure și adaptabile”) și a principiului 7
(„Informații despre condițiile de angajare și protecția în caz de concediere”).
6 Art. 2 pct. 1 lit. a) Directiva p rivind transparența și previzibilitatea condițiilor de muncă în Uniunea Europeană
definește lucrătorul ca fiind „ o persoană fizică ce îndeplinește, pentru o anumită perioad ă de timp, servicii pentru o
altă persoană și sub coordonarea acesteia, în schimbul unei remunerații”.

(i) Prestarea unei munci autentice și efective , i.e. prestarea unei activități cu
valoare economică, ce nu se realizează pe o scară atât de redusă încât să fie
considerată ca marginală sau pur și simplu ca un accesoriu fără utilitate.
Totuși, activitățile de durată mai scurtă, pe un număr limitat de ore sau cu
o productivitate mai redusă nu pot fi invocate pentru a exclude pers oana
care le întreprinde de la statutul de lucrător7.
(ii) Remunerarea în schimbul muncii prestate este al doilea criteriu obligatoriu
de identificare a statutului de lucrător. Nivelul retribuirii financiare sau în
natură, oricât ar fi de scăzut, nu elimină efectele identificatorii ale acestui
criteriu.
(iii) Subordonarea persoanei care desfășoară o activita te productivă există
atunci când alegerea activității, nivelul retribuirii și condițiile de muncă sunt
stabilite de către o altă persoană decât prestatorul de servicii8.
Noțiunea de lucrător are în accepțiunea Curții de Justiție un înțeles autonom, cu alte
cuvinte acesta nu depinde de definiția consacrată în fiecare dintre statele membre al
Uniiunii.
În acest sens, CJUE a stabilit faptul că :
(i) Noțiunea de lucrător nu este univocă, ci variază în funție de domeniul de
aplicare avut în vedere9 ;
(ii) Noțiunea de lu crător poate avea valențe diferite în înțeles în funcție de
dispozițiile din Tratatul de Funcționare al UE10 sau dreptul derivat11 ;
(iii) Noțiunea de lucrător are un înțeles comunitar impus de necesitatea
interpretării și aplicării uniforme în toate statele membre12.

7 A se vedea cauza Lawrie -Blum, sus -citată.
8 Dita Danosa împotriva LKB Līzings SIA. Hotărârea Curții (camera a doua) din 11 noiembrie 2010, Cauza c -232/2009,
EU:C:2010:674 . A se vedea prin analogie și Debra Allonby împotriva Accrington & Rossendale College, Education
Lecturing Services, trading as Protocol Professional și Secretary of State for Education and Employmen. Hotărârea
Curții din data de 13 ianuarie 2004. Cauza c -256/01. EU:C:2004:18 .
9 Maria Martinez Sala împotriva Freistaat Ba yern, C -85/96, ECLI:EU:C:1998:217, paragraph 31 : ”De asemenea, trebuie
subliniat că, în dreptul comunitar, noțiunea de lucrător nu este univocă, ci variază în funcție de domeniul de aplicare
avut în vedere.
10 Jurnalul Oficial C 326 , 26/10/2012 p. 0001 – 0390
11 Maria Martinez Sala împotriva Freistaat Bayern, C -85/96, ECLI:EU:C:1998:217, paragraph 31 ”Astfel, noțiunea de
lucrător utilizată în cadrul articolului 48 din Tratatul CEE și al Regulamentului nr. 1612/68 nu coincide în mod necesar
cu noțiunea care prevalează în domeniul articolului 51 din Tratatul CE și al Regulamentului nr. 1408/71.”
12 M.K.H. Unger, căsătorită R. Hoekstra împotriva Bestuur der Bedrijfsvereniging voor Detailhandel en Ambachten à
Utrecht, C -75/63, ECLI:EU:C:1964:19
”If the definitio n of this term were a matter within the competence of national law, it would therefore be possible for
each Member State to modify the meaning of the concept of 'migrant worker' and to eliminate at will the protection
afforded by the Treaty to certain cate gories of person.
Moreover nothing in Articles 48 to 51 of the Treaty leads to the conclusion that these provisions have left the definition
of the term 'worker' to national legislation. On the contrary, the fact that Article 48 (2) mentions certain elements of
the concept of 'workers', such as employment and remuneration, shows that the Treaty attributes a Community
meaning to that concept.
Articles 48 to 51 would therefore be deprived of all effect and the above mentioned objectives of the Treaty would be
frustrated if th e meaning of such a term could be unilaterally fixed and modified by national law.

De asemenea, CJUE a statuat că în sfera conceptului de lucrător se regăsesc și
următoarele situații :
(i) Calitatea de lucrător în sens comunitar se păstrează, în anumite
împrejurări, și ulterior încetării raportului de muncă atunci când acea
persoană se află în căutarea unui loc de muncă într -un alt stat membru13 ;
(ii) Persoana care ulterior terminării studiilor într -un alt stat membru caută un
loc de muncă14 ;
(iii) Persoana care urmează studii într -un alt stat membru și prestează,
concomitent, o activitate care cuprinde elementele esențiale ale raportului
de muncă15 ;
(iv) Este lucrător în înțeles unional și persoana de sex femeinin care a încetat
să presteze activitate ca urmare a constrângerilor fizice determinate de
ultimul trimestru de sarcină și a consecințelor n așterii care a împiedicat -o
să reia activitatea, în măsura în care aceasta ăși va găsi un alt loc de muncă
într-o perioadă rezonabilă16 ;
(v) Lipsa unui contract de muncă formal, încheiat cu respectarea condițiilor de
aplicabilitate generală cerute de legislați a unui stat membru, nu duce la
înlăturarea aplicării dispozițiilor comunitare adoptate în vederea protejării

The concept of 'workers' in the said Articles does not therefore relate to national law, but to Community law. The
expression 'wage -earner or assimilated worker' used by Re gulation No 3 has a meaning only within the framework and
the limits of the concept of 'workers' provided for in the Treaty to the application of which this Regulation is limited.
(…)
The concept of 'wage -earner or assimilated worker' has thus a Community meaning, referring to all those who, as
such and under whatever description, are covered by the different national systems of social security.”
13 Maria Martinez Sala împotriva Freistaat Bayern, paragraful 32 : ”La încheierea raportului de muncă, persoana î n
cauză își pierde, în principiu, calitatea de lucrător, deși, pe de o parte, această calitate poate produce anumite efecte
după încetarea raportului de muncă și, pe de altă parte, o persoană care caută în mod real un loc de muncă trebuie de
asemenea să fi e considerată lucrător (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 iulie 1986, Lawrie -Blum 66/85, Rec.,
p. 2121, punctul 17, Hotărârea din 21 iunie 1988, Lair, 39/86, Rec., p. 3161, punctele 31 -36, și Hotărârea din 26
februarie 1991, Antonissen, C -292/89, Re c., p. I-745, punctele 12 și 13).”
14 M. J. E. Bernini împotriva Minister van Onderwijs en Wetenschappen, C -3/90, ECLI:EU:C:1992:89, ” The reply to the
first question must therefore be that a national of a Member State who has worked in another Member State in the
context of occupational training must be regarded as a worker within the meaning of Article 48 of the EEC Treaty and
of Regulation No 1612/68 if he has performed services in return for which he has received remuneration, provided that
his activities are genuine and effective. (..)A migrant worker who voluntarily ceases employment in order to devote
himself, after the lapse of a certain period of time, to full -time studies in the country of which he is a national, retains
his status as a worker on con dition that there is a relationship between his previous occupational activity and the
studies pursued.”
15 L. N. împotriva Styrelsen for Videregående Uddannelser og Uddannelsesstøtte , C-46/12, ECLI:EU:C:2013:97 ,
pargraful 30: ” Rezultă că un cetățean al Uniunii care își urmează studiile într -un stat membru gazdă sau care
desfășoară o activitate salariată în acest stat și beneficiază de calitatea de „lucrător” în sensul articolului 45 TFUE se
poate prevala de dreptul, consacrat la articolele 18 TFUE, 21 TF UE și/sau 45 TFUE, de circulație și de ședere liberă pe
teritoriul statului membru gazdă fără a fi supus unor discriminări directe sau indirecte pe motivul cetățeniei sale.”
16 Jessy Saint Prix împotriva Secretary of State for Work and Pensions, C -507/12, E CLI:EU:C:2014:2007, CJUE a statuat
că: ” Articolul 45 TFUE trebuie interpretat în sensul că o femeie care încetează munca sau care încetează să caute un loc
de muncă din cauza constrângerilor fizice care apar în ultima perioadă a sarcinii și în perioada ult erioară nașterii își
păstrează statutul de „lucrător”, în sensul acestui articol, cu condiția să își reia activitatea sau să își găsească un alt l oc
de muncă într -o perioadă rezonabilă după nașterea copilului.”

drepturilor lucrătorului, dacă sunt întrunite cerințele unui raport de
muncă17 ;
(vi) În sfera conceptului de lucrător se regăsește și categoria funcțion arilor18.
În ceea ce privește directivele, așa cum s -a afirmat în literatura de specialitate,
acestea au în vedere noțiunea de lucrător în sens larg ”indiferent de natura
nexumului (legăturii) juridic – contract de muncă sau al tact sau fapt juridic – dacă
elementele constitutive ale conceptului de lucrător sunt ilustrate convingător și
probate concludent”19
Noțiunea de lucrător, are, așadar, un înțeles conceptual diferit de noțiunea de
salariat consacrată în Codul muncii. Astfel, noțiunii de lucrător îi core spunde
conceptul de raport de muncă, în timp ce noțiunii de salariat îi corespunde instituția
contractului individual de muncă.20
Drept urmare, se poate afirma, fără dubiu, că noțiunea de salariat așa cum este
aceasta reglementată de Codul muncii are o arie de înțelegere mult mai restrânsă
decât cea de lucrător promovată în jurisprudența CJUE.

17 Albron Catering BV împotriva FNV Bondgenote n și John Roest, C – 242/09, ECLI:EU:C:2010:625, paragraf 31: ” În
aceste condiții, dacă, în cadrul unui grup de societăți, coexistă doi angajatori, unul având raporturi contractuale cu
lucrătorii grupului, iar celălalt având raporturi necontractuale cu aceș tia, poate fi de asemenea considerat „cedent”, în
sensul Directivei 2001/23, angajatorul responsabil de activitatea economică a entității transferate și care, în această
calitate, stabilește cu lucrătorii acestei entități raporturi de muncă, în pofida lips ei unor raporturi contractuale cu
lucră torii respectivi.”
18 Guido Van Poucke împotriva Rijksinstituut voor de Sociale Verzekeringen der Zelfstandigen și Algemene Sociale Kas
voor Zelfstandigen, C -71/93, ECLI:EU:C:1994:120, ” The reply to the first question must therefore be that a professional
soldier on active service in Belgium is a person covered by the regulation if, under national law, he is subject to the
medical care provisions of the general sickness and invalidity insurance scheme for employed pers ons. (…). As the
Commission rightly points out, in the scheme of the Treaty civil servants are regarded as employed persons. According
to the case -law of the Court, the Community meaning of the term 'worker' within the meaning of Article 48 of the
Treaty m ust be defined in accordance with objective criteria which distinguish the employment relationship, the
essential feature of which is that a person performs services for and under the direction of another person in return for
which he receives remuneration (see the judgment in Case 66/85 Lawrie -Blum [1986] ECR 2121, paragraph 17). The
position in the Treaty and wording of Article 48 (4), which refers to employment in the public service in order to exclude
it from its scope of application, without distinguis hing between employment as civil servants and employment as other
staff, show that civil servants are counted as employees or salaried workers.”
19 Al. Athanasiu, în cadrul Opinii ale specialiștilor cu privire la ”alte raporturi de muncă” decât cele care iz vorăsc din
contractul individual de muncă, articol prublicat pe juridice.ro la data de 06.08.2019,
https://www.juridice.ro/647687/opinia -specialistilor -sursele -izvoarele -nationale -ale-altor -raporturi -de-munca.html
20 Pentru o aprofundare a problematicii a se vedea Al. Athanasiu, Opinii ale specialiștilor cu privire la ”alte raporturi de
muncă” decât cele care izvorăsc din contractul individual de muncă, articol prublicat pe juridice.ro la data de
06.08.2019, https://www.juridi ce.ro/647687/opinia -specialistilor -sursele -izvoarele -nationale -ale-altor -raporturi -de-
munca.html

III. CONCEPTUL DE ELEMENT DE EXTRANEITATE
Elementul de extraneitate a fost definit în literatura de specialitate21 ca o
”împrejurare de fapt în egătură cu un raport juridic datorită căreia acest raport are
legătură cu mai multe sisteme de drept (ori legi aparținând unor țări deosebite)”.
Un alt autor22 a arătat că ”ori de câte ori un element al raportului juridic, ori un fapt
de care se află legată nașterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic se află
în străinătate, ori sub imperiul unei legi străine, acel element este ”străin” sau de
”extraneitate”.
Elementele de extraneitate ce pot apărea în raportul juridic de drept internațional
privat se referă la cele trei elemente structurale ale acestui raport:
(i) Subiectele raportului juridic : una sau amândouă părțile raportului juridic
pot prezenta elemente de extraneitate, după cum urmează:
– persoana fizică: cetățenia, domiciliul/reședința;
– persoana juridică: naționalitatea, sediul, fondul de comerț;
(ii) Obiectul raportului juridic : obiectul se află sau urmează a fi produs într-o
altă țară decât cea în care se încheie contractul, sau decât cea de cetățenie a
subiectelor raportului juridic sau deși este în țară se află sub incidența unei
legi străine (se află la bordul unei nave sub un pavilion străin);
(iii) Locul unde s-a născut raportul juridic sau unde urmează să-și producă
efecte: locul întocmirii înscri sului constatator poate fi în altă țară decât cea în
care s-a realizat acordul de voință pentru constituirea legală a actului juridic;
locul executării actului juridic este în străinătate.
Ca o ultimă precizare referitoare la elementul de extraneitate, arătăm că nu orice
element de etraneitate adăugat unui raport juridic intern poate determina
calificarea raportului ca unul de drept internațional. Mai precis, sunt avute în vedere
pentru calificarea raportului juridic drept unul internațional numai elementel e de
extraneitate care au o importanță deosebită pentru elementele de structură a
raportului juridic.

21 I.P. Filipescu, Drept Internțional Privat, vol. I, Ed. Actami, București, 1995, p.13
22 T.R. Popescu, Drept internațional privat, Ed. București, 1994, p.8

IV. REGLEMENTĂRI NATIONALE CU PRIVIRE LA CONTRACTELE CU ELEMENT DE
EXTRANEITATE
Constituția României23
Art. 11 – Dreptul internațional și dreptul intern
(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună -credință
obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte
cuprinde dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după
revizuirea Constituției.
Art. 20 – Tratatele internaționale privind drepturile omului
(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi
interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate
reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile
interne conțin dispoziții mai favorabile.

Codul muncii24
Art. 2: Dispozițiile cuprinse în prezentul cod se aplică:
a) cetățenilor români încadrați cu contract individual de muncă, care
prestează muncă în România;
b) cetățenilor români încadrați cu contract individual de muncă și care
prestează activitatea în străinătate , în baza unor contracte încheiate cu un
angajator român, cu excepția cazului în care legislația statului pe al cărui teritoriu se
execută contractul individual de muncă este mai favorabilă;
c) cetățenilor străini sau apatrizi încadrați cu contract individu al de muncă ,
care prestează muncă pentru un angajator român pe teritoriul României;

23 M.Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003
24 M.Of. nr.345 din 18 mai 2011 republicat

d) persoanelor care au dobândit statutul de refugiat și se încadrează cu
contract individual de muncă pe teritoriul României, în condițiile legii;
e) ucenicilor care prestează muncă în baza unui contract de ucenicie la locul
de muncă;
f) angajatorilor, persoane fizice și juridice;
g) organizațiilor sindicale și patronale.

Codul civil25 – Cartea a VII – Dispoziții de drept internațional privat, în special, cele
prevăzute de:
Art. 2.557 – Obiectul reglementării
(1) Prezenta carte cuprinde norme pentru determinarea legii aplicabile unui
raport de drept internațional privat.
(2) În înțelesu l prezentei cărți, raporturile de drept internațional privat sunt
raporturile civile, comerciale, precum și alte raporturi de drept privat cu element de
extraneitate.
(3) Dispozițiile prezentei cărți sunt aplicabile în măsura în care convențiile
internațio nale la care România este parte, dreptul Uniunii Europene sau dispozițiile
din legile speciale nu stabilesc o altă reglementare.
Comentariu: Reglementarea de la alin.3 stabilește principiul subsidiarității aplicării
dispozițiilor de drept internațional reglementate de Codul civil, în sensul că acesta se
va aplica numai în măsura în care nu există altă reglementare aplicabilă raportului cu
element de extraneitate.
Art. 2.564 – Înlăturarea aplicării legii străine
(1) Aplicarea legii străine se înlătură dacă încalcă ordinea publică de drept
internațional privat român sau dacă legea străină respectivă a devenit competentă
prin fraudarea legii române. În cazul înlăturării aplicării legii străine, se aplică legea
română.
(2) Aplicarea legii străine încalcă ordinea publică de drept internațional
privat român în măsura în care ar conduce la un rezultat incompatibil cu principiile
fundamentale ale dreptului român ori ale dreptului Uniunii Europene și cu drepturile
fundamentale ale omului.

25 M.Of.nr. 505 din 15 iulie 2011

Comentariu: Cazurile de înlăturare a aplicării legii străine sunt:
(i) încălcarea ordinii publice de drept internațional privat român atunci când
aplicarea legii străine ar determina un rezultat incompatibil cu principiile
fundamentale ale dreptului român, ale dreptului Uniunii Europene sau ale
drepturilor omului;
(ii) fraudarea legii române cu scopul de a deveni competentă legea străină;
de exemplu stabilirea aplicării unei legi, care nu este în mod normal aplicabilă, dar
care prevede norme mai favorabile.
În aceste situații, instanța va înlătura legea străină și va aplica legea proprie.
Art. 2565 Înlăturarea excepțională a legii aplicabile
(1) În mod excepțional, aplicarea legii determinate potrivit prezentei cărți
poate fi înlăturată dacă, datorită circumstanțelor cauzei, raportul juridic are o
legătură foarte îndepărtată cu această lege. În acest caz, se aplică legea cu care
raportul juridic prezintă cele mai strânse legături.
(2) Dispozițiile alin. (1) nu sunt aplicabile în cazul legilor privind starea civilă
sau capacitatea persoanei, precum și atunci când părțile au ales legea aplicabilă.
Comentariu: Principiul subsidiarității reglementat de art. 2557 este accentuat și de
regula potrivit căreia în situația în care raportul juridic are o legătură foarte
îndepărtat ă cu legea determinată potrivit dispozițiilor cuprinse de cartea a VII – a,
aplicarea acestei legi poate fi înlăturată, prioritate având legea cu care raportul
juridic prezintă cele mai strânse legături.
Potrivit art. 2638 alin.2 legătura strânsă poate fi determinată de reședința
obișnuită, fondul de comerț sau sediul social al debitorului prestației caracteristice.
Excepțiile sunt reglementate la alin.2: starea civilă și capacitatea persoanei.
Art. 2567 – Recunoașterea drepturilor câștigte
Drepturile câștigate în țara străină sunt respectate în România, cu excepția cazului în
care sunt contrare ordinii publice în dreptul internațional privat român.
Comentariu: Cu alte cuvinte, situația juridică statuată sub imperiul legii unei țări
este recunoscută în România, mai puțin în situația în care această situație juridică
încalcă ordinea publică în dreptul internațional privat român.

Art. 2.637 – Legea aplicabilă condițiilor de fond
(1) Condițiile de fond ale actului juridic sunt stabilite de legea aleasă de
părți sau, după caz, de autorul său.
(2) Alegerea legii aplicabile actului trebuie să fie expresă ori să rezulte
neîndoielnic din cuprinsul acestuia sau din circumstanțe.
(3) Părțile pot alege legea aplicabilă totalității sau numai unei anumite părți
a actului juridic.
(4) Înțelegerea privind alegerea legii aplicabile poate fi modificată ulterior
încheierii actului. Modificarea are efect retroactiv, fără să poată totuși:
a) să infirme validitatea formei acestuia; sau
b) să aducă atingere drepturilor dobâ ndite între timp de terți.
Comentariu: Regula aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic (art. 1179 C.civ:
capacitatea de a contracta, consimțământul părților, un obiect determinat și licit, o
cauză licită și morală) cu element de extraneitate are în vedere că acestea (i.e.
condițiile de fond) sunt guvernate de legea aleasă de părți, cu condiția ca alegerea
să fie expresă ori să rezulte neîndoielnic din cuprinsul actului juridic sau din
circumstanțele actului.
În situația în care legea aplicabilă este modificată ulterior încheierii actului juridic,
forma actului juridic rămâne în continuare supusă regulii aplicabile anterior
modificării. Modificarea nu poate aduce atingere drepturilor dobândite între timp
de terți.
Art. 2.638 – Legea aplicabilă în lipsa alegerii
(1) În lipsa alegerii, se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă
legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică
legea locului unde actul juridic a fost încheiat.
(2) Se consideră că există atari legături cu legea statului în care debitorul
prestației caracteristice sau, după caz, autorul actului are, la data încheierii actului,
după caz, reședința obișnuită, fondul de comerț sau sediul social.
Comentariu: În situația în care părțile nu aleg legea aplicabilă, se vor aplica în
ordine, următoarele două reguli:
(i) legea statului cu care actu juridic prezintă legăturile cele mai strânse;

(ii) legea locului încheierii actului juridic, în situația în care nu poa te fi
identificată legea cu care actul juridic are legăturile cele mai strânse.
Art. 2.639 – Legea aplicabilă condițiilor de formă
(1) Condițiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi
cârmuiește fondul.
(2) Actul se consideră totuși valabil din punctul de vedere al formei, dacă
îndeplinește condițiile prevăzute de una dintre legile următoare:
a) legea locului unde a fost întocmit;
b) legea cetățeniei sau legea reședinței obișnuite a persoanei care l-a
consimțit;
c) legea aplicabilă potrivit dreptului internațional privat al autorității care
examinează validitatea actului juridic.
(3) În cazul în care legea aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic
impune, sub sancțiunea nulității, o anumită formă solemnă, nicio altă lege dintre
cele menționate la alin. (2) nu poate să înlăture această cerință, indiferent de locul
întocmirii actului.
Comentariu: În ceea ce privește legea aplicabilă condițiilor de formă a actului juridic,
regula este că acestea sunt stabilite de legea care se aplică fondului.
Condițiile de formă se clasifică în funcție de două criterii:
(i) În funcție de consecințele nerespectării:
– forma cerută pentru validitatea actului juridic; nerespectarea acesteia va
antrena nulitatea absolută a actului juridic;
– forma cerută pentru proba actului juridic; nerespectarea acesteia va
antrena imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de probă;
– forma cerută pentru opozabilitatea față de terți a actului juridic;
nerespectarea acesteia va antrena inopozabilitatea față de terți, aceștia putând
îgnora actul juridic astfel încheiat.
(ii) În funcție de izvorul lor:
– forma legală – forma instituită de lege;
– forma convențională – forma stabilită de părți.

Excepțiile de la regula principială sunt redate la alin.2, alin.3 și se referă la faptul că
acestea nu pot fi aplicate în situația în care legea aplicabilă condițiilor de fond ale
actului juridic impune, sub sancțiunea nulității, o anumită formă solemnă.
Art. 2.640 – Legea aplicabilă obligațiilor contractuale
(1) Legea aplicabilă obligațiilor contractuale se determină potrivit
reglementărilor dreptului Uniunii Europene.
(2) În materiile care nu intră sub incidența reglementărilor Uniunii
Europene sunt aplicabile dispozițiile prezentului cod privind legea aplicabilă actul ui
juridic, dacă nu se prevede altfel prin convenții internaționale sau prin dispoziții
speciale.
Art. 2.644 – Pluralitatea de debitori
Creditorul care își valorifică drepturile împotriva mai multor debitori trebuie să se
conformeze legii aplicabile în raporturile sale cu fiecare dintre ei.

Codul de procedură civilă26 – Cartea a VII – Procesul civil internațional, în special
prevederile:
Art. 1.065 – Domeniul de aplicare
Dispozițiile prezentei cărți se aplică proceselor de drept privat cu elemente de
extraneitate în măsura în care prin tratatele internaționale la care România este
parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.
Comentariu: Prin dispozițiile art. 1065 se stabilește principiul subsidiarității aplicării
legii române.
Art. 1066 – Competența întemeiată pe domiciliul sau sediul pârâtului
(1) Sub rezerva situațiilor în care legea dispune altfel, instanțele române
sunt competente dacă pârâtul are domiciliul, iar în lipsa domiciliului, reședința
obișnuită, respectiv sediul principal, iar în lipsa sediului principal, un sediu secundar
sau fondul de comerț pe teritoriul României la data introducerii cererii.
(2) Când există mai mulți pârâți, instanțele române sunt competente dacă
unul dintre aceștia se află în situația prevăzută la alin. (1), în afară de cazul când
cererea a fost făcută numai cu scopul de a-l sustrage pe un pârât de la jurisdicția

26 M.Of.nr.247 din 10 aprilie 2015, republicat

domiciliului ori reședinței obișnuite sau, după caz, a sediului principal ori secundar
situat în străinătate.
(3) Instanțele române sunt de asemenea competente pentru a judeca orice
cerere privind activitatea la sediul secundar al unei persoane juridice neavând sediul
principal în România, când acest sediu secundar este situat în România la data
introducerii cererii.
Comentariu: Prin dispozițiile art.1066 sunt stabilite criteriile de determinare a
competenței instanțelor române, acestea fiind subsecvente și nu alternative,
astfel:
(i) domiciliu l sau reședința pârâtului, respectiv sediul principal, iar în lipsa
acestuia, sediul secundar sau fondul de comerț se află pe teritoriul României; fondul
de comerț constituie ansamblul bunurilor mobile și imobile, corporale și
necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenții, vad comercial), utilizate de
un comerciant în vederea desfășurării activității sale – definiție dată de art.11 din
Legea nr. 298/200127 de modifica re a Legii nr. 11/1991 privind combaterea
concurenței neloiale28.
(ii) în cazul pluralității debitorilor obligației – dacă cel puțin unul se află în
situația de al alin.1;
(iii) sediul secundar în România – în cazul litigiilor privind activitatea de la
sediul secundar al persoanei juridice, deși aceasta nu are sediul în România.
Noțiunile de domiciliu, reședință obișnuită aferente persoanei fizice și cele de sediul
principal și sediul secundar aferente persoanei juridice se interpretează potrivit legii
forului (legea instanței în fața căreia s-a introdus acțiunea) – art. 1087 Cod proc.civ.
Art. 1068 – Alegerea forului
(1) În materie patrimonială, părțile pot conveni asupra instanței
competente să judece un litigiu actual sau eventual izvorând dintr -un raport cu
elemente de extraneitate. Convenția poate fi încheiată prin înscris, telegramă, telex,
telecopiator sau orice alt mijloc de comunicare ce permite a-i stabili proba printr -un
text. În lipsă de stipulație contrară, competența forului ales este exclus ivă.
(2) Alegerea instanței este fără efect dacă ea conduce la lipsirea în mod
abuziv a uneia dintre părți de protecția pe care i-o asigură o instanță prevăzută de
legea română. De asemenea, alegerea este fără efect când instanța aleasă este
străină, iar litigiul este de competența exclusivă a instanțelor române, precum și

27 M. Of. nr. 313 din 12 iunie 2001
28 M. Of. nr. 24 din 30 ianuarie 1991 modificată

când instanța aleasă este română, iar litigiul este de competența exclusivă a unei
instanțe străine.
(3) Instanța aleasă nu se poate declara necompetentă dacă:
a) una dintre părți are dom iciliul/reședința obișnuită, respectiv un sediu
secundar în circumscripția acestei instanțe;
b) dreptul aplicabil litigiului conform dreptului internațional privat român
este legea română.
Art. 1070 – For de necesitate
(1) Instanța română de la locul cu care cauza prezintă o legătură suficientă
devine competentă să soluționeze cauza, deși legea nu prevede competența
instanțelor române, dacă se dovedește că nu este posibilă introducerea unei cereri
în străinătate sau că nu se poate pretinde în mod rezonabi l ca ea să fie introdusă în
străinătate.
(2) În situațiile prevăzute la alin. (1), dacă cererea este formulată de un
cetățean român sau apatrid domiciliat în România ori de o persoană juridică de
naționalitate română, competența instanței române este oblig atorie.
Comentariu: Această prevedere vine să completeze reglementările privind
competența, prevăzute la art. 1066, în sensul că aceasta se va aplica în situația în
care condițiile de la art. 1066 nu sunt îndeplinite.
Art. 1.071 – Verificarea competenței internaționale
(1) Instanța sesizată verifică din oficiu competența sa internațională,
procedând conform regulilor interne privind competența, iar dacă stabilește că nu
este competentă nici ea, nicio altă instanță română, respinge cererea ca nefiind de
competența jurisdicției române, sub rezerva aplicării prevederilor art. 1.070.
Hotărârea instanței este supusă recursului la instanța ierarhic superioară.
(2) Necompetența internațională a instanței române poate fi invocată în
orice stare a procesului, chiar și direct în căile de atac. Dispozițiile art. 1.067 rămân
aplicabile.
Art. 1.081 – Competența preferențială a instanțelor române
(1) Instanțele judecătorești române sunt competente să judece și litigiile în
care:
(…)

2. locul unde a luat naștere sau trebuia executată, fie și numai în parte, o
obligație contractuală se află în România;
Comentariu: Legea aplicabilă în situația descrisă mai sus se determină potrivit
normelor conflictuale ale lex fori (reamintim că aceasta reprezintă legea instanței în
fața căreia s -a introdus acțiunea).
Art. 1.084 – Condiția străinului
(1) Persoanele fizice și persoanele juridice străine au, în condițiile legii, în
fața instanțelor române, aceleași drepturi și obligaț ii procesuale ca și cetățenii
români, respectiv persoanele juridice române.
(2) Cetățenii străini beneficiază în fața instanțelor române, în procesele
civile internaționale, de scutiri și reduceri de taxe și alte cheltuieli de procedură,
precum și de asistență judiciară gratuită, în aceeași măsură și în aceleași condiții ca
și cetățenii români, sub condiția reciprocității cu statul de cetățenie sau de domiciliu
al solicitantului.
Art. 1.088 – Legea forului (în materie procedurală)
În procesul civil internațional instanța aplică legea procesuală română, sub rezerva
unor dispoziții exprese contrare.

Alte acte normative incidente materiei analizate:
(i) OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România29;
(ii) OG nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe teritoriul
României și pentru modificarea și completarea unor acte normative privind regimul
străinilor în România30;
(iii) Legea nr. 156/2000 privind protecția cetățenilor români care lucrează în
străinătate31 republicată;
Comentariu: Legea reglementează condițiile de funcționare, precum și procedura de
înregistrare a persoanelor juridice care își desfășoară activitatea pe teritoriul
României ca agenți de plasare a forței de muncă în străinătate.
Există vreo diferență conceptuală între agentul de muncă temporară și agentul de
plasare a forței de muncă în străinătate?

29 M. Of. nr. 421 din 05 iunie 2008
30 M. Of. nr. 640 din 30 august 2014
31 M. Of. nr. 227 din 25 martie 2019

(iv) Legea nr. 189/2003 privind asistența judiciară internațională în materie civilă și
comercială, republicată32.
Comentariu: Potrivit art. 2562 C. Civ., conținutul legii străine se stabilește de
instanța judecătorească prin atestări obținute de la organele statului care au edictat –
o, prin avizul unui expert sau printr -un alt mod adecvat. Alineatul 2 al dispoziției
amintite prevede faptul că parte a care invocă o lege străină poate fi obligată să facă
dovada conținutului ei.
Obținerea informațiilor referitoare la dreptul străin și interpretarea acestuia se
realizează potrivit reglementărilor prevăzute de Legea nr. 189/2003, mai sus
amintită.
Autorit atea centrală la care instanțele judecătorești dar și alte autorități care sunt
obligate a aplica legea străină pot apela pentru aflarea conținutului legii străine este
Ministerul Justiției. Prin intermediul acestei instituții sunt transmise cererile
formu late de către instanțele judecătorești/alte autorități publice privind informații
referitoare la dreptul străin și, de asemenea, sunt transmise către ministerele altor
state informații privind dreptul intern în materie civilă și comercială.
În situația în care cererea nu este formulată de instanțele de judecată, ci de către
partea interesată din litigiu, cererea trebuie să fie însoțită și de o încheiere de
admitere din partea instanței. Traducerea se realizează fie de către instanță, fie de
către părți.
Se impune a aminti și Convenția europeană în domeniul informației asupra dreptului
străin de la Londra din 7 iunie 196833. Potrivit acestei Convenții, statele semnatare
se angajează să -și transmită informații privind dreptul lor în domeniul procedurii
civile ș i comerciale și al organizării judiciare. Cu toate acestea, statele au
posibilitatea de a extinde sfera de aplicare a prevederilor convenției.

32 M. Of. nr. 392 din 04 iunie 2015
33 M. Of. Nr. 63 bis din 26 martie 1991

V. REGLEMENTĂRI CU PRIVIRE LA CONTRACTELE DE MUNCĂ CU ELEMENT DE
EXTRANEITATE CUPRINSE ÎN ACTELE UNIONALE
În cele ce urmează vom tratata actele unionale numai din perspectiva aplicării
acestora în materia dreptului muncii.
1. Regulamentul 593/2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale – Roma
I34
 Domeniul de aplicare a regulamentului:
(i) universal – legea desemnată de regulament se aplică indiferent dacă este sau nu
legea unui stat membru;
(ii) material – se aplică obligațiilor contractuale în materie civilă și comercială în
situația existenței unui conflict de legi – art. 1 alin.1;
– nu se aplică în special în materie fiscală, vamală sau administrativă,
precum și în domeniile enumerate la alin. 2, cum ar fi convențiile de arbitraj și
convențiile privind alegerea instanței competente; obligațiile rezultate din cambii,
cecuri și bilete la ordin etc.
 Reguli privind legea aplicabilă contractului de muncă:
a. Art. 3 din regulament enunță principiul care reglementează conflictul de legi și
anume libertatea părților de a alege legea aplicabilă raportului juridic . Cu alte
cuvinte, prima regulă privind legea aplicabilă este legea determinată de părțile
raportului juridic, care va produce efecte fie asupra întregului contract, fie asupra
unei părți a contractului.
Legea aplicabilă contractului poate fi modificată în orice moment cu o altă lege ,
însă această nouă lege nu poate aduce antingere validității formei contractului și nu
afectează în mod negativ drepturile terților.
În ceea ce privește validitatea de formă , aceasta este prevăzută la art. 11 din
regulament și are în vedere următoarele:
(i) Contractul încheiat între persoane, sau reprezentanți ai acestora, care se află:
– în aceeași țară în momentul încheierii contractului este considerat valabil din
punct de vedere al formei dacă îndeplinește condițiile de formă prevăzute de legea
care îl reglementează pe fond, în conformitate cu regulamentul sau de legea țării în
care se încheie contractul;

34 J O al Uniunii Europene Nr. L 177 din 4 iulie 2008, P. 6 – 16

– în țări diferite în momentul încheierii contractului este considerat valabil din
punct de vedere al formei dacă îndeplinește condițiile de formă prev ăzute de (1)
legea care îl reglementează pe fond, în conformitate cu regulamentul, sau (2) de
legea oricărei țări în care se află oricare dintre părți sau reprezentanții acestora la
momentul încheierii contractului, sau (3) de legea țării în care, la data respectivă, își
avea reședința obișnuită oricare dintre părțile contractante.
(ii) Actul juridic unilateral (deciziile angajatorului, demisia salariatului) menit să
producă efecte juridice aflat în legătură cu un contract încheiat este considerat a fi
valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplinește cerințele de formă prevăzute
(1) de legea care reglementează contractul pe fond în conformitate cu regulamentul,
sau (2) de legea țării în care a fost încheiat actul sau (3) de legea țării în care autorul
actului își avea reședința obișnuită la acea dată.
Condițiile pentru aplicabilitatea regulii privind alegerea legii aplicabile:
– Să fie expresă;
– Să rezulte cu un grad rezonabil de certitudine din clauzele contractuale sau din
împrejurările cauzei.
Excepții de la regula principială:
(i) Cele prevăzute de art. 3 alin.3 și 4: În cazul în care toate elementele relevante
pentru situația respectivă, în momentul în care are loc alegerea, se află:
– în altă țară decât aceea a cărei lege a fost aleasă , alegerea făcută de părți nu
aduce atingere aplicării dispozițiilor legii acelei alte țări, de la care nu se poate
deroga prin acord;
– în unul sau mai multe state membre , alegerea de către părți a unei legi aplicabile,
alta decât cea a unui stat membru, nu aduce at ingere aplicării în mod corespunzător
a dispozițiilor de drept comunitar de la care nu se poate deroga prin convenție, după
caz, astfel cum au fost transpuse în statul membru al instanței competente.
Existența și valabilitatea consimțământului părților cu privire la alegerea legii
aplicabile se determină în conformitate cu dispozițiile articolelor 10, 11 și 13.
Existența și validitatea contractului sau a oricărei clauze contractuale sunt
determinate de legea care l -ar reglementa în temeiul regulamentului, dacă
contractul sau clauza respectivă ar fi valabile. Cu toate acestea, pentru a stabili
faptul că nu și -a dat consimțământul, o parte poate să invoce legea țării în care își
are reședința obișnuită, dacă din circumstanțele respective reiese faptul că nu a r fi
rezonabil să se stabilească efectul comportamentului său în conformitate cu legea
menționată la alineatul (1). – art. 10 .

În cazul unui contract încheiat între persoane aflate în aceeași țară, persoana fizică
care ar avea capacitate juridică, conform legii acelei țări, poate invoca incapacitatea
sa rezultând din legea altei țări numai în cazul în care, la data încheierii cont ractului,
cealaltă parte contractantă avea cunoștință de respectiva incapacitate sau nu o
cunoștea ca urmare a neglijenței sale – art. 13.
(ii) Cea prevăzută de art.8 alin.1 teza 2 – alegerea nu poate priva angajatul de
protecția acordată acestuia în temei ul dispozițiilor de la care nu se poate deroga
prin convenție în virtutea legii care, în absența unei alegeri, ar fi fost aplicabilă în
temeiul alineatelor (2), (3) și (4), potrivit cărora:
 2) În măsura în care legea aplicabilă contractului individual de m uncă nu a fost
aleasă de părți, contractul este reglementat de legea țării în care sau, în
lipsă, din care angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea în
executarea contractului . În cazul în care angajatul este angajat temporar într –
o altă țară, n u se consideră că și -a schimbat locul de desfășurare a muncii în
mod obișnuit.
 (3) În cazul în care legea aplicabilă nu poate fi determinată în temeiul
alineatului (2), contractul este reglementat de legea țării în care este situată
unitatea angajatoare .
 4) În cazul în care reiese din circumstanțele de ansamblu ale cazului că
respectivul contract are o legătură mai strânsă cu o altă țară decât cea
menționată la alineatul (2) sau (3), se aplică legea acelei alte țări .
Putem concluziona faptul că legea aplicabilă contractului individual de muncă este
cea aleasă de părți, în condițiile arătate anterior.
b. Legea aplicabilă în absența alegerii
În măsura în care legea aplicabilă contractului individual de muncă nu a fost aleasă
de părți, contractul este reg lementat de legea țării în care sau, în lipsă, din care
angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea în executarea contractului. Cu
alte cuvinte, legea aplicabilă este dată de lex loci laboris. Reglementarea are în
vedere pe de o parte, situația în care salariatul încadrat într -o țară prestează
activitatea în altă țară și pe de altă parte, situația în care salariatul încadrat într -o
țară desfășoară activitatea în aceeași țară pentru beneficiari d in mai multe țări –
urmând a se aplica în ambele cazuri legea din tara în care prestează activitatea. –
art. 8 alin.2
În cazul în care angajatul este angajat temporar într -o altă țară, nu se consideră că
și-a schimbat locul de desfășurare a muncii în mod obișnuit.
În cazul în care legea aplicabilă nu poate fi determinată în temeiul alineatului (2),
contractul este reglementat de legea țării în care este situată unitatea angajatoare.

Cu toate acestea, în cazul în care reiese din circumstanțele de ansamblu a le cazului
că respectivul contract are o legătură mai strânsă cu o altă țară decât cea
menționată la alineatul (2) sau (3), se aplică legea acelei alte țări.
c. Norme de aplicare imediată numite și norme de poliție – art. 9
Indiferent de legea aplicabilă c ontractului de muncă, acestuia urmează a i se aplica
în mod obligatoriu normele imperative de la locul prestării activității de către
salariat, cum ar fi: programul de lucru, salariul minim brut pe țară, regulile aplicabile
grevei etc.
În concluzie, se pot întâlni următoarele situații de drept:
(i) Contractul individual de muncă încheiat între subiecte de drept din statele
membre ale UE.
În această situație, legea aplicabilă se va determina potrivit Regulamentului nr.
593/2008, iar în materiile nereglementate de acesta urmează a se aplica, în
completare, dispozițiile art. 2637 -2639 C. civ., având în vedere subisdiaritatea
Codului civil în raport cu reglementările europene, instituită prin art. 2557 alin.3
C.civ.
Se vor respecta următoarele reguli :
 Legea convențional aplicabilă contractului individual de muncă va fi aplicabilă
numai în măsura în care aceasta nu este mai dezavantajoasă decât legea care
s-ar fi aplicat în situația în care părțile nu ar fi determinat o anumită lege
aplicabilă;
 Contrac tului individual de muncă i se va aplica, în absența alegerii părților, în
ordine, legea:
 Țării cu care contractul de muncă are legătura cea mai strânsă;
 Țării unde se prestează activitatea;
 Sediului angajatorului.
 Indiferent de legea aplicabilă contractul ui individual de muncă, acestuia
urmează a i se aplica în mod obligatoriu normele imperative de la locul
prestării activității de către salariat, cum ar fi: programul de lucru, salariul
minim brut pe țară, regulile aplicabile grevei
(ii) Contractul individual de muncă încheiat între un subiect de drept dintr -un stat
membru al UE și un subiect de drept dintr -un stat nemembru al UE.
În această situație, legea aplicabilă este fie cea aleasă de părți, fie cea stabilită la art.
8 alin.2 -4 din regulament, indiferent dacă este sau nu legea unui stat membru iar, în
completare, se aplică dispozițiile art. 2637 -2639 coroborate cu cele ale art. 2568 –
2584 C.civ.

 Domeniul legii aplicabile
Potrivit art. 12 din Regulament:
Legea aplicabilă contractului în temeiul prezentului regulament reglementează în
special:
(a) interpretarea contractului;
(b) executarea obligațiilor născute din contract;
(c) în limitele competenței conferite instanței sesizate de legea sa procedurală,
consecințele neexec utării totale sau parțiale a obligațiilor, inclusiv evaluarea
prejudiciului în măsura în care aceasta este reglementată de norme de drept;
(d) diferitele moduri de stingere a obligațiilor, precum și prescripția și decăderea din
drepturi;
(e) efectele nulit ății contractului.
În ceea ce privește modalitatea de executare și măsurile care pot fi luate în cazul
unei executări defectuoase, se va avea în vedere legea țării în care are loc
executarea.
Potrivit art. 3 alin.1 din Regulament părțile pot stabili ca le gea aplicabilă contractului
individual de muncă să aibă în vedere toate clauzele contractuale sau numai o parte
dintre acestea.

 Sarcina probei – art.18 din Regulament
Contractul sau actul juridic menit să producă efecte juridice poate fi probat cu orice
mijloace de probă admise fie de legea forului, fie de oricare dintre legile menționate
la articolul 11 în temeiul cărora contractul sau actul respectiv este valabil din punct
de vedere al formei, cu condiția ca mijloacele de probă respective să poată fi
adm inistrate în fața instanței sesizate.
Mai precis, în cazul contractului individual de muncă, acesta poate fi probat cu
mijloacele de probă admise de:
(i) legea forului – legea instanței în fața căreia s -a introdus acțiunea;
(ii) legea tării cu care contractul are o legătură mai strânsă decât cea a
activității și a locului unității angajatoare;
(iii) legea țării în care sau din care salariatul își desfășoară activitatea în mod
obișnuit;

(iv) legea țării în care este situată unitatea angajatoare.

2. Regulamentul nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și
executarea hotărârilor în materie civilă și comercială35.
Regulamentul nr. 1215/2012 înlocuiește Regulamentul nr. 44/2001 (Regulamentul
Bruxelles I) care totuși se va aplica în continuare în cazul acțiunilor in troduse înainte
de 10 ianuarie 2015, data intrării în vigoare a Regulamentului nr. 1215/2012.
Ca o precizare prealabilă, regulile de competență reglementate de Reguamentul nr.
1215/2012 sunt similare cu cele reglementate de Regulamentul nr. 44/2001, cu
câteva excepții.
În cele ce urmează vom trata numai competența reglementată de Regulamentul nr.
1215/2012.
 Domenul de aplicare a regulamentului – art. 1 -art.3
Regulamentul se aplică, așa cum reiese din titlul acestuia, în materie civilă și
comercială, ind iferent de natura instanței, inclusiv, deci, în materia contractelor de
muncă.
Regulamentul stabilește câteva excepții privind domeniul de aplicare, referitoare în
special în materie fiscală, vamală, administrativă dar și în materia răspunderii
statului pe ntru actele sau omisiunile sale în exercitarea autorității publice ( acta jure
imperii ).
Prevederile cuprinse în Cartea a VII -a din C. proc.civ urmează a se aplica în măsura în
care prin tratatele internaținale la care România este parte, prin dreptul Uniun ii
Europene sau prin legi speciale nu se prevede atfel (art. 1065 C.proc.civ). Cu alte
cuvinte, în materiile reglementate de Regulamentul nr. 1215/2012, urmează a se
aplica acesta, atunci când sunt îndeplinite condițiile de aplicare a Regulamentului36
și nu procedura prevăzută de C.proc.civ, însă în situația în care Regulamentul nu se
preocupă de reglementarea anumitor situații de drept, urmează a se aplica
C.proc.civ.

35 J O al Uniunii Europene Nr. L 351 din 20 decembrie 2012, P. 1 – 32
36 Shearson Lehmann Hutton Inc. împotriva TVB Treuhandgesellschaft für Vermögensverwaltung und Beteiligungen
mbH, C -89/91, ECLI:EU:C:1993:15, pct.10 ” Consequently, it must first be ascertained whether the condition s for the
application of that provision are satisfied in a situation such as that in point in the main proceedings, since the
questions relating to the scope of application of the provisions of the Convention, which determine jurisdiction within
the intern ational legal order, must be regarded as being matters of public policy.”
Trebuie precizat faptul că această speță avea în vedere Convenția de la Bruxelles din 1968 care a fost completată cu
Convenția de le Lugano care, împreună au fost înlocuite cu Regula mentul nr. 44/2001 și care finalmente a fost înlocuit
cu Regulamentul nr. 1212/2012. Însă cele statuate prin decizia amintită sunt tale quale aplicabile și în ceea ce privește
Regulamentul nr. 1215/2012.

 Competența
(i) Regula generală privind competența este cea potrivit căreia competența
aparține instanței statului membru în care fie sunt domiciliate – în cazul
persoanelor fizice, fie își au sediul – în cazul persoanelor juridice, indiferent de
naționalitatea lor, persoanele împotriva cărora se îndreaptă acțiunea, cu alte
cuvinte competenț a este cea a instanței de la domiciliul/sediul pârâtului . Mai
precis, persoanele care nu au naționalitatea statului membru pe teritoriul căruia își
au domiciliul sau sediul sunt supuse normelor de competență aplicabile cetățenilor
statului membru respectiv .
Din modul de formulare a regulii generale privind competența se poate concluziona
că sunt incluși în sfera subiectelor cărora li se aplică regulamentul și cetățenii
extracomunitari care au domiciliul într -unul din statele membre, având în vedere
faptul c ă dispoziția nu face referire la resortisanți, ci utilizează generic noțiunea de
persoane .
Curtea de Justiție în cauza Handle37 a statuat faptul că ”o atare regulă are natura
unui principiu general, pentru că, în esență, permite ca pârâtul să se apare mai
ușor”.
În ceea ce privește domiciliul , acesta se determină, conform art. 62 din Regulament.
Astfel, pentru a determina dacă o parte are domiciliul pe teritoriul statului
membru ale cărui instanțe sunt sesizate, instanța aplică legislația
internă/națională.
În situația în care o parte nu are domiciliul pe teritoriul statului membru ale cărui
instanțe sunt sesizate, pentru a determina dacă partea în cauză își are domiciliul pe
teritoriul unui alt stat membru, instanța aplică legea statului membru în cauză. De
exemplu, în situația în care pârâtul nu are domiciliul în țara A în care a fost introdusă
și acțiunea în fața instanțelor de judecată, pentru a determina dacă pârâtul are
domiciliul în țara B sau C, instanța sesizată va aplica legea țării B sau C.
În ceea ce privește domiciliul persoanelor juridice , acesta se determină potrivit art.
63 din Regulament.
Astfel, o societate, o persoană juridică sau o asociere de persoane fizice sau juridice
își au domiciliul în locul unde acestea au: sediul statutar; adminis trația centrală,
punctul principal de activitate.

37 Jakob Handte & Co. GmbH împotriva Traitements méca no-chimiques des surfaces SA., C -26/91, ECLI:EU:C:1992:268,
pct.14 ” That jurisdictional rule is a general principle because it makes it easier, in principle, for a defendant to defend
himself.”

Potrivit punctului 15 din preambulul Regulamentului, în cazul persoanelor juridice,
domiciliul trebuie să fie definit în mod independent, pentru ca noțiunea să poată fi
aplicată în mod uniform la nivelul st atelor membre.
O situație interesantă ar putea apărea atunci când pârâtul își schimbă domiciliul,
ulterior introducerii acțiunii în instanță . Apreciem că în acest caz, faptul schimbării
domiciliului nu are relevanță în materia legii aplicabile în privința competenței.
Instanța sesizată anterior schimbării domiciliului de către pârât va rămâne în
continuare învestită.
În acest sens s -a exprimat și Curtea de Justiție în cauza Susanne Staubitz –
Schreiber38 : ”un transfer de competență de la instanța sesizată ini țial la o altă
instanță din alt stat membru, pe acest temei ar fi contrar obiectivelor urmărite de
Regulament”.
(ii) Reguli speciale , astfel:
a. Potrivit art. 5 din regulament , persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat
membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru numai în
temeiul normelor enunțate în secțiunile 2 – 7 din prezentul capitol.
Secțiunile 2 -7 reglementează competențele speciale, printre care și cea aplicabilă
contractelor individuale de muncă (secțiunea 5).
b. Potrivit art.6 din regulament , dacă pârâtul nu are domiciliul pe teritoriul unui stat
membru, competența instanțelor este determinată, în fiecare stat membru, de
legislația statului membru în cauză, sub rezerva aplicării articolului 18 alineatul (1)
(care privește consumatorul), articolului 21 alineatul (2) (care privește contractul
individual de muncă) și articolelor 24 (competența exclusivă) și 25 (prorogarea de
competență).
(iii) Compențe alternative/prorogare legală de competențe:
Art.8 din Regulament instituie 4 cazuri de competență alternativă din care doar
primele trei sunt aplicable materiei cercetate. Astfel, o persoană care are domiciliul
pe teritoriul unui stat membru mai poate fi acționată în justiție:
(1) atunci când este unul dintre mai mulți pârâți, în fața instanței de la domiciliul
oricăruia dintre aceștia, cu condiția ca între cereri să existe o legătură atât de
strânsă încât să fie oportună examinarea și judecarea lor în același timp pentru a se
evita riscul pronunțăr ii unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a
cauzelor;

38 Susanne Staubitz -Schreiber, C -1/04, ECLI:EU:C:2006:39, pct. 24 : ”However, a transfer of jurisdiction from the court
originally seised to a court of another Member State on that basis would be contrary to the objectives pursued by the
Regulation.””

Comentariu: Condiția obligatorie pentru realizarea extinderii competenței o
reprezintă existența unei legături strânse între cererile formulate care să justifice
soluționarea lor în a celași timp de către aceeași instanță, în scopul de a se evita
pronunțarea unor hotărâri ireconciliabile39. Potrivit CJUE, aprecierea și verificarea
acestei legături rămâne în sarcina instanței sesizate40.
Extinderea de competență nu se poate realiza în situația în care scopul urmărit are
în vedere fraudarea legii privind competența, în sensul că se urmărește apropierea
unei alte jurisdicții decât cea determinată potrivit dispozițiilor Regulamentului.
(2) ca parte terță într -o cerere de chemare în garanți e sau de intervenție sau în orice
cerere care implică părți terțe, în fața instanței sesizate cu cererea principală, dacă
aceasta nu a fost introdusă decât în scopul de a nu mai fi de competența instanței în
cauză;
Comentariu: cererea de chemare în garanți e în înțeles comunitar a fost explicată în
concluziile avocatului general în cazul Salerno41, fiind similară cu noțiunea cererii de
chemare în garanție din dreptul național intern.
(3) în cazul unei cereri reconvenționale rezultate în urma aceluiași contrac t sau
element de fapt pe care s -a bazat cererea principală, în fața instanței sesizate cu
cererea principală.

(iv) Competența specială în materia contractelor individuale de muncă – art. 20 –
art.23 inclusiv.
a. Regula generală este stabilită prin art. 20 pct.1, potrivit căruia î n materia
contractelor individuale de muncă, competența se determină în conformitate cu
dispozițiile secțiunii 5, fără a se aduce atingere articolului 6, articolului 7 punctul 5 și,
în cazul unei acțiuni introduse împotriva unui an gajator, articolului 8 punctul 1.
Comentariu: Această dispoziție are în vedere faptul că:
 absența domiciliului pârâtului sau a sediului central pe teritoriu unui stat
membru exclude aplicarea articolelor privind competența alternativă de
jurisdicție speci ală în materia contractelor de muncă;

39 Athanasios Kalfelis împotriva Banque Schröder, Münchmeyer, Hengst & Co., și alții, C -189/87, ECLI:EU:C:1988:459,
pct.12: ” The rule laid down in Article 6 (1) therefore applies where the actions brought against the various defendants
are related when the proceedings are instituted, that is to say where it is expedient to hear and determine them
together in order to avoid the risk of irreconcilable judgments resulting from separate proceedings.”
40 Idem
41 Groupement d'intérêt économique (GIE) Réunion européenne și alții împotriva Zurich España și Société pyrénéenne
de transit d'automobiles (Soptrans), C -77/04, ECLI:EU:C:2005:327

 că o persoană cu domiciliul sau cu sediul într -un stat membru poate fi
acționată în instanța dintr -un alt stat membru în măsura în care există un
litigiu asupra unei contestații privind exploatarea unei sucursale, agen ții sau a
unei alte unități care este situată pe teritoriul statului membru în cauză;
 că o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi
acționată în justiție atunci câd este unul dintre mai mulți pârâți, în fața
instanței de la domi ciliul oricăruia dintre aceștia.
b. Angajatul poate acționa în justiție angajatorul domiciliat pe teritoriul unui stat
membru:
– la instanța de pe teritoriul statului membru în care își are angajatorul domiciliul –
respectându -se astfel regula de la art. 4 din regulament, potrivit căreia competența
aparține instanței de la domiciliul pârâtului ;
– în alt stat membru decât cel al domiciliului angajatorului în următoarele situații:
 La instanța din locul în care sau din care angajatul își desfășoară în
mod obi șnuit activitatea sau la instanța din ultimul loc în care acesta
și-a desfășurat activitatea – art. 21 alin.1 pct.b pct (i); sau
 dacă angajatul nu își desfășoară sau nu și -a desfășurat în mod obișnuit
activitatea pe teritoriul aceleiași țări, la instanța de la locul unde este
sau a fost situată întreprinderea care l -a angajat pe acesta – art. 21
alin.1 pct.(ii).
Comentariu: În situa ția în care salariatul își defășoară activitatea pe teritoriul mai
multor state membre, locul în care acesta își desfășoară în mod obișnuit activitatea
se determină în funcție de locul unde salariatul își îndeplinește în mod esențial
obligațiile asumate pr in contractul de muncă42.
CJUE, prin jurisprudența sa a stabilit diverse criterii care pot fi luate în considerare
pentru a stabili competența.
În cauza Mulox43, Curtea a stabilit faptul că obligația asumată prin contractul de
muncă trebuie să fie localizată în raport cu locul unde salariatul se achită în mod

42 Petrus Wilhelmus Rutten împotriva Cross Medical Ltd., C -383/95, ECLI:EU:C:1997:7, pct.23: ” Having regard to the
requirements set out in the previous paragraph, where a contract of employment i s performed in several Contracting
States, Article 5(1) of the Convention, as amended by the San Sebastian Convention, must be understood to refer to the
place where the employee has established the effective centre of his working activities and where, or from which, he in
fact performs the essential part of his duties vis -à-vis his employer.”
H. Shenavai împotriva K. Kreischer, C -266/85, ECLI:EU:C:1987:11, conluzia Curții: ” For the purposes of determining the
place of performance within the meaning of Arti cle 5 (1) of the Convention of 27 September 1968 on Jurisdiction and
the Enforcement of Judgments in Civil and Commercial Matters, the obligation to be taken into consideration in a
dispute concerning proceedings for the recovery of fees commenced by an ar chitect commissioned to draw up plans for
the building of houses is the contractual obligation which forms the actual basis of legal proceedings .”
43 Mulox IBC Ltd împotriva Hendrick Geels, C -125/92, ECLI:EU:C:1993:306, pct.25: I”n order to determine the pl ace of
performance, which is a matter for the national court, it is necessary to take account of the fact that, in this case, the

obișnuit de sarcinile sale, având în vedere existența unui birou și reședința
salariatului.
Ulterior, în cauza Rutten , criteriul ce urmează a fi avut în vedere se referă la durata
integrală a raportului de muncă, iar în lipsa acestuia, locul unde salariatul si -a
petrecut în mod efectiv cea mai mare parte a timpului de lucru, adică locul unde
acesta deține un birou unde își organizează activitatea44. De asemenea, Curtea a mai
statuat și faptul că trebuie lu at în considerare locul care asigură costuri mai mici în
situația unei acțiuni împotriva angajatoruluii său sau care îi permite să să se apare
mai bine.45
În cauza Weber46, Curtea reiterează faptul că Convenția de la Bruxelles (reamintim
că aceasta a fost în locuită suucesiv de mai multe acte, ultimul fiind Regulamentul nr.
1215/2012) trebuie să acorde o protecție propice salariatului ca parte defavorizată
în cadrul contractului de muncă. În acest sens, Curtea arată că locul unde salariatul
își desfășoară acti vitatea în mod obișnuit trebuie considerat locul de competență,
luându -se în considerare implicarea unor costuri mai mici pentru salariat în acest
caz.
Cu toate acestea, situația domnului Weber diferea de celelalte cazuri judecate de
Curte prin faptul că d omnul Weber nu deținea un birou ce putea fi considerat
centrul activității sale, drept pentru care, Curtea analizând situația de fapt și prin
cmparație cu cauzele anterioare judecate, a arătat faptul că un criteriu pentru
determinarea competenței poate fi locul unde salariatul și -a desfășurat activitatea

work entrusted to the employee was carried out from an office in a Contracting State, where the employee had
established his r esidence, from which he performed his I -4105 JUDGMENT OF 13. 7. 1993 — CASE C -125/92 work and
to which he returned after each business trip.”
44 Cauza Rutten, pct.27: ” When identifying that place, it is necessary to take into account the fact that the emplo yee
spends most of his working time in one of the Contracting States in which he has an office where he organizes his work
for his employer and to which he returns after each business trip abroad.”
CJUE a răspuns cu privire la interpretarea art. 5 pct.1 d in Convenția de la Bruxelles care a devenit art.19 pct.2 din
Regulamentul 44/2001 și apoi 21 pct.b lit.(i) din regulamentul nr. 1215/2012 care a înlocuit Regulamentul nr. 44/2001,
astfel: ” Article 5(1) of the Convention of 27 September 1968 on Jurisdiction and the Enforcement of Judgments in Civil
and Commercial matters, as amended by the Convention of 26 May 1989 on the Accession of the Kingdom of Spain and
the Portuguese Republic, must be interpreted as meaning that where, in the performance of a contract of employment,
an employee carries out his work in several Contracting States, the place where he habitually carries out his work,
within the meaning of that provision, is the place where he has established the effective centre of his working
activities. When identifying that place, it is necessary to take into account the fact that the employee spends most of
his working time in one of the Contracting States in which he has an office where he Ι -79 JUDGMENT OF 9. 1. 1997 —
CASE C -383/95 organizes his activ ities for his employer and to which he returns after each business trip abroad.”
45 Idem, pct.22 -24
46 Herbert Weber împotriva Universal Ogden Services Ltd., C -37/00, ECLI:EU:C:2002:122, ” Thirdly, in matters relating
to contracts of employment, interpretat ion of Article 5(1) of the Brussels Convention must take account of the concern
to afford proper protection to the employee as the weaker of the contracting parties from the social point of view. Such
protection is best assured if disputes relating to a co ntract of employment fall within the jurisdiction of the courts of
the place where the employee discharges his obligations towards his employer, since that is the place where it is least
expensive for the employee to commence or defend court proceedings”

cel mai mult47, adăugând că trebuie avut în vedere și locul cu care litigiul prezintă
cea mai strânsă legătură.
Mai mult, Curtea a arătat faptul că în situația în care criteriile pe care le -am amintit
anteri or nu sunt apte să determine competența fie din cazua faptului că două sau
mai multe locuri în care salariatul și -a desfășurat activitatea au aceeași importanță
fie că nu există legături suficient de strânse cu niciunul din locurile în care slariatul își
desfășoară activitatea, este imperios necesar să se evite dubla jurisdicție48.
În acest ultim caz, Curtea a stabilit că salariatul se poate adresa fie la instanța locului
în care obligația trebuie să fie executată (art. 5 pct.1 din Convenție, actualmente art .
7 pct.1 pct.a din Regulament) fie la la instanța de domiciliu angajatorului (art. 2 din
Convenția de la Bruxelles, actualmente art. 4 din Regulament).49
În concluzie, Curtea a adoptat următoarea soluție, cu următoarea ordine50:
 Locul obișnuit de muncă este locul în care ori din care, cu luarea în
considerarea a tuturor circumstanțelor cauzei, salariatul desfășoară obligațiile
esențiale aferente activității sale;
 În cazul în care salariatul desfășoară același tip de activități pe teritoriul mai
multor state membre este necesar a se lua în considerație întreaga durată a
contractului pentru a identifica locul unde salariatul muncește în mod
obișnuit;

47 Idem, pct.50: ” That being so, in a case such as that in the main proceedings, the relevant criterion for establishing an
employee's habitual place of work, for the purposes of Article 5(1) of the Brussels Convention, is, in principle, the place
where he s pends most of his working time engaged on his employer's business.”
Pct.52: ” The logical implication of the temporal criterion mentioned in paragraph 50 of the present judgment, which is
based on the relative duration of periods of time spent working in th e various Contracting States in question, is that all
of an employee's term of employment must be taken into account in establishing the place where he carries out the
most significant part of his work and where, in such a case, his contractual relationshi p with his employer is centred.”
Pct.53: ” It would only be if, taking account of the facts of the present case, the subject -matter of the dispute were
more closely connected with a different place of work that the principle set out in the preceding paragra ph would fail
to apply.”
48 Idem, pct.55 : ” On the other hand, in the event that the criteria mentioned in paragraphs 50 to 54 of the present
judgment do not enable the national courts to establish the habitual place of work for the purposes of applying Article
5(1) of the Brussels Convention, either because there are two or more places of work of equal importance or because
none of the various places where the employee carries on his work activity has a sufficiently permanent and close
connection with th e work done to be regarded as the main link for the purposes of determining the courts with
jurisdiction, it is necessary, as is clear from paragraphs 42 and 49 of the present judgment, to avoid a multiplication of
the courts having jurisdiction over a sin gle legal relationship. Article 5(1) of the Brussels Convention cannot, therefore,
be interpreted as conferring concurrent jurisdiction on the courts of each Contracting State in whose territory the
employee carries on some of his work.”
49 Idem, pct.57: ” Consequently, in the situation mentioned in paragraph 55 of the present judgment, an employee will
have the choice of bringing his action against his employer either before the courts for the place where the business
which engaged him is situated, in accord ance with the last part of Article 5(1) of the Brussels Convention, or before the
courts of the Contracting State on whose territory the employer is domiciled, in accordance with the first paragraph of
Article 2 of the convention, assuming those two forums are not one and the same.”
50 Idem, pct.58

 În situația în care, ținând cont de circumstanțele litigiului, contractul de
muncă are o legătură mai strânsă cu un anumit stat, atunci competența
aparține acestui stat;
 Dacă cele trei criterii eșuează în stabilirea competenței, aceasta va aparține
locului unde salariatul a muncit mai mult ca perioadă de timp;
 În situația în care niciunul dintre criterii nu ajută în stabilirea competenței,
salariatul se poate adresa fie la instanța locului în care obligația trebuie să fie
executată (art. 5 pct.1 din Convenție, actualmente art. 7 pct.1 pct.a din
Regulament) fie la la instanța de domiciliu angajatorului (art. 2 din Con venția
de la Bruxelles, actualmente art. 4 din Regulament).
În situația detașării transnaționale , competența aparține, potrivit art. 6 din
Directiva nr. 96/7151 așa cum a fost aceasta modificată prin Directiva 2018/95752 în
statul membru în care salariatul a fost detașat fără a aduce atingere, acolo unde este
cazul, dreptului de a introduce o acțiune în justiție într -un alt stat, pe baza
convențiilor internaționale existente în materie de competență judiciară.
În situația în care contractul de muncă a încetat , salariatul poate formula o acțiune
în fața instanței de la ultimul loc în care și -a desfășurat activitatea la angajatorul
respectiv, potrivit art. 2 alin.1 pct.b pct (i).
În situația în care salariatul desfășoară activitatea prevăzută în contractul de
muncă in alt stat decât un stat membru , competența instanței se va determina în
raport cu domiciliul pârâtului potrivit art. 4 din Regulament.
c. Angajatul poate acționa în justiție angajatorul care nu are domiciliul pe teritoriul
unui stat membru la instanț a dintr -un stat membru în conformitate cu cele două
situații arătate anterior, la pct.a și b.
Cu alte cuvinte, în situația în care pârâtul nu își are domiciliul pe teritoriul unui stat
membru, comptența va aparține locului unde reclamantul își are
domicili u/reședința/sediul.
Reamintim faptul că pentru a determina dacă o parte are domiciliul pe teritoriul
statului membru ale cărui instanțe sunt sesizate, instanța aplică legislația internă.
d. Angajatul poate acționa în justiție angajatorul care nu are domiciliul pe
teritoriul unui stat membru, dar care are o sucursală , agenție sau altă unitate pe
teritoriul unuia dintre statele membre, în cazul litigiilor rezultând din activitatea
sucursalei , agenției sau unității, la instanța statului în care se află sucursala, agenția
sau unitatea, considerându -se că angajatorul are domiciliul pe teritoriul statului
respectiv.

51 JO L 18, 21.1.1997, p. 1 -6
52 JO L 173, 9.7.2018, p. 16 -24

E.g. În situația în care angajatorul are sediul în Germania și o sucursală în Rom ânia,
salariatul angajat la această sucursală poate formula o acțiune împotriva
angajatorului la instanța din România.
e. Angajatorul are la îndemână o singură opțiune privind introducerea unei acțiuni
împotriva angajatului său și anume acesta poate sesiz a instanța din statul membru
pe teritoriul căruia angajatul își are domiciliul.
f. În situația cererii reconvenționale formulată de angajator, în calitate de pârât,
aceasta va fi introdusă la instanța sesizată cu cererea inițială.
g. Regulile derogatorii d e la regulile amintite anterior, în ceea ce privește
contractul individual de muncă, au în vedere faptul că nu se poate deroga decât
prin convenții:
– ulterioare nașterii litigiului; sau
– care permit angajatului să sesizeze alte instanțe decât cele indicate în cadrul
prezentei secțiuni.
În cauza Ahmed53, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri
preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Landesarbeitsgericht
Berlin – Brandenburg (Germania), Curtea Europeană de Justiție a răs puns că articolul
21 punctul 2 din Regulamentul nr. 44/2001 (similar cu art. 23 din Regulamentul nr.
1215/2012) trebuie interpretat în sensul că o convenție atributivă de competență,
încheiată anterior nașterii unui litigiu, este cuprinsă în sfera acestei dispoziții în
măsura în care oferă lucrătorului posibilitatea de a sesiza, pe lângă instanțele care
sunt în mod normal competente în conformitate cu normele speciale din articolele
18 și 19 din acest regulament, și alte instanțe, inclusiv, dacă este cazul, instanțe din
afara Uniunii.
Curtea a stabilit că „din modul de redactare a articolului 21 din Regulamentul nr.
44/2001 reiese că convențiile atributive de competență pot „permit[e]” angajatului
să sesizeze alte instanțe decât cele indicate la articolele 1 8 și 19 din acesta. Rezultă
că această dispoziție nu poate fi interpretată în sensul că o clauză atributivă de
competență s – ar putea aplica în mod exclusiv și ar putea interzice astfel lucrătorului
să sesizeze instanțele care sunt competente în temeiul a rticolelor 18 și 19
menționate. Astfel, obiectivul de a proteja lucrătorul în calitate de parte
contractantă defavorizată, amintit la punctele 44 și 46 din prezenta hotărâre, nu ar fi
atins în cazul în care instanțele prevăzute la respectivele articole 18 și 19 cu scopul
de a asigura această protecție ar putea fi excluse printr – o clauză atributivă de
competență convenită anterior nașterii litigiului.”

53 Ahmed Mahamdia împotriva Republicii Algeriene Democratice și Populare, C -154/11, ECLI:EU:C:2012:491

În concluzie poate fi încheiată o convenție prin care se stabilește competența unei
alte instanțe decât c ele de la art.20 și 21 în cazul Regulamantului nr. 1215/2012 și
art. 18 și art.19 în cazul Regulamantului nr. 44/2001, cu condiția ca salariatul să se
poată adresa instanțelor stabilite de regulament cu ignorarea clauzei atributive de
competență.
 Verificarea competenței –art. 28 alin.1 și 2
Dacă pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat membru este acționat în justiție
înaintea unei instanțe dintr -un alt stat membru și nu se înfățișează în fața acesteia,
instanța se declară din oficiu necompetentă , cu excepția cazului în care competența
sa rezultă din dispozițiile prezentului regulament.
Instanța este obligată să suspende acțiunea până când se constată că pârâtul a putut
primi actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent în timp util pen tru
pregătirea apărării sau că au fost întreprinse toate demersurile necesare în acest
sens.
 Litispendența – art. 29
Litispendența comunitară are în vedere sesizarea a două instanțe din state membre
diferite cu o acțiune având același obiect și aceeași cau ză și între aceleași părți. În
aceast caz, instanța sesizată ulterior suspendă din oficiu acțiunea până în momentul
în care se stabilește comptența primei instane sesizate.
În situația în care prima instanță sesizată își declară competența, instanța sesiz ată
ulterior își declină comptența în favoarea acesteia.
În situația în care prima instanță sesizată își declină competența, instanța sesizată
ulterior va putea dispune continuarea judecății.
Comentariu: Momentul procesual la care instanța se poate socoti ca fiind sesizată
este reglementat de art.32 din Regulament:
(a) la data la care actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent a fost depus
în instanță, cu condiția ca reclamantul să fi întrep rins măsurile necesare pentru ca
actul să fie notificat sau comunicat pârâtului; sau
(b) în cazul în care actul trebuie notificat sau comunicat înainte de fi depus la
instanță, la data primirii acestuia de către autoritatea responsabilă pentru notificare
sau comunicare, cu condiția ca reclamantul să nu fi neglijat în continuare să ia
măsurile pe care era obligat să le ia pentru ca actul să fie depus la instanță.
În ceea ce privește suspendarea, arătăm faptul că prevederea de la art. 1076
C.proc.civ nu este conformă cu Regulamentul, în sensul că prevederea națională

instituie posibilitatea suspendării cauzei și nicidecum obligativitatea suspendării
cauzei, chiar și din oficiu.
Cu toate acestea, suspendarea poate fi lăsată la latitudinea instanței în situația în
care competența se întemeiază pe art. 4 din Regulament ( amintim aici că art. 4, în
materia contractului de muncă se aplică în cazul în care salariatul desfășoară
activitatea prevăzută în contractul de muncă în alt stat decât un stat membru) dar
numai dacă (art. 33):
a) se preconizează că instanța din statul terț va pronunța o hotărâre care va putea fi
recunoscută și, dacă este cazul, executată în statul membru respectiv; și
(b) instanța din statul membru constată că o suspendare este necesară pentru buna
administrare a justiției.
Instanța din statul membru poate continua acțiunea în orice moment dacă:
(a) acțiunea în fața instanței statului terț este suspendată sau întreruptă;
(b) instanța din statul membru consideră că este puțin probabil ca acțiunea în fața
instanței statului terț să se încheie într -un interval rezonabil; sau
(c) continuarea acțiunii este necesară pentru buna administrare a justiției.
Instanța din statul membru încheie procedurile dacă acțiunea în fața instanței
statului terț s -a înc heiat și a dus la pronunțarea unei hotărâri care poate fi
recunoscută și, dacă este cazul, executată în statul membru respectiv.
 Conexitatea – art. 30
În situația în care există pe rolul mai mutor instanțe din state membre diferite a un
unor acțiuni conexe pendinte, instanța sesizată ulterior poate suspenda judecata.
Dacă acțiunea înaintea primei instanțe sesizate este pendinte în primă instanță,
orice altă instanță sesizată ulterior poate, de asemenea, la cererea uneia dintre
părți, să își decline competența, dacă prima instanță sesizată are competență în
acțiunile în cauză și dacă legislația sa permite conexarea acestor acțiuni.
Sunt considerate conexe acele acțiuni care sunt atât de strâns legate între ele încât
este oportună instrumentarea și jud ecarea lor în același timp pentru a se evita riscul
pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor.
 Recunoașterea hotărilor judecătorești pronunțate într -un stat membru
Hotărârile judecătorești pronunțate într -un stat memb ru se recunosc în celelalte
state membre fără să fie necesară vreo procedură specială.

Cu toate acestea, în situația în care se invocă într -un stat membru o hotărâre
pronunțată în alt stat membru, partea va prezenta:
 O copie a hotărârii care să întrunească condițiile necesare în vederea
autenticității;
 Un certificat emis de instanța de origine care cuprinde date despre procesul
pentru care s -a emis hotărârea.
Se poate refuza recunoașterea unei hotărâri, la cererea oricărei părți interesate, în
următoarele c azuri:
 dacă recunoașterea este vădit contrară ordinii publice (ordre public) a statului
membru solicitat;
 dacă hotărârea a fost pronunțată în lipsă, dacă actul de sesizare a instanței
sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat pârâtului în tim p util și
într-o manieră care să îi permită acestuia să își pregătească apărarea, cu
excepția cazului în care pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii
atunci când a avut posibilitatea să o facă;

 Executarea hotărârilor judecătorești pronunțate într-un stat membru
Hotărârea pronunțată într -un stat membru care este executorie în statul membru
respectiv este executorie în celelalte state membre fără a fi necesară o hotărâre de
încuviințare a executării.
Procedura de executare a hotărârilor pronunța te într -un alt stat membru este
reglementată de legislația statului membru solicitat. O hotărâre pronunțată într -un
stat membru care este executorie în statul membru solicitat este executată în
aceleași condiții ca o hotărâre pronunțată în statul membru so licitat.
În vederea executării unei astfel de hotărâri, solicitantul are obligația de a furniza
autorității competente de executare:
(a) o copie a hotărârii, care întrunește condițiile necesare în vederea stabilirii
autenticității acesteia; și
(b) certificatul eliberat de instanța de origine, care atestă că hotărârea este
executorie și care conține un rezumat al hotărârii, precum și, dacă este cazul,
informații relevante cu privire la cheltuielile de judecată recuperabile și la calcularea
dobânzii.
Executarea unei hotărâri se refuză, la cererea persoanei împotriva căreia se solicită
executarea, în cazul în care:

 recunoașterea este vădit contrară ordinii publice (ordre public) a statului
membru solicitat;
 hotărârea a fost pronunțată în lipsă, dacă act ul de sesizare a instanței sau un
act echivalent nu a fost notificat sau comunicat pârâtului în timp util și într -o
manieră care să îi permită acestuia să își pregătească apărarea, cu excepția
cazului în care pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotăr ârii atunci când
a avut posibilitatea să o facă;

VI. JURISPRUDENȚĂ NAȚIONALĂ
1. Studiu de caz
Între contestatoare A care nu are cetățenia română, și SC B, persoană juridică
olandeză, s -a încheiat la data de 01.10.2018 un contract de muncă pe perioadă
nedeterminată.
Locul muncii, așa cum a fost acesta stabilit prin contract era în România, la SC C ,
filială a societății B, salariata desfășurând activitate în mod neîntrerupt în România.
În cuprinsul contractului, a fost negociată, de la început, o clauză prin care se
stabilea faptul că interpretarea și aplicarea contractului se face în conformitate c u
legea olandeză.
La data de 29.04.2019 contestoarei îi este încetat contractul individual de muncă,
drept pentru care A contestă decizia motivat de faptul că aceasta este nelegală
întrucât nu i-a fost comunicată în termen de 5 zile de la data emiterii și nu cuprinde
temeiul de drept.
Societatea B a invocat excepția de necompetență generală a instanțelor române, cu
motivarea că ambele părți ale contractului de muncă sunt persoane străine și au
prevăzut expres în contract că interpretarea și aplicarea acestuia se face în
conformitate cu legea olandeză. Au mai arătat că părțile nu au încheiat contractul de
muncă în România și nu l -au înregistrat la organele competente.
Instanța constată că excepția de necompetență generală a instanțelor române este
fondată, reținând faptul că potrivit art.3 pct.1 coroborat cu art.8 pct.1 din
Regulamentul nr. 593/2008 contractul de muncă cu element de extraneitate este
supus legii alese prin consens de părți.
În privința contractelor de muncă, art. 8 pct.1 din Regulam ent prevede că legea
convenită de părți este aplicabilă numai în măsura în care nu aduce restrângeri
ocrotirii pe care o asigură salariatului dispozițiile imperative ale legii aplicabile în
lipsa unei atare alegeri.
Având în vedere că părțile au convenit c ă legea aplicabilă raportului juridic dintre
ele să fie legea olandeză, incidența legii române în cauză este exclusă, față de
voința exprimată expres de părți, câtă vreme legea olandeză nu aduce atingeri
ocrotirii asigurate contestatoarei de legea română.

Având în vedere și că petenta nu a făcut dovada cetățeniei române și că intimata B
are sediul în Olanda, instanța va admite excepția de necompetență generală a
instanțelor române și pe cale de consecință va respinge cererea ca inadmisibilă.
Problema supusă analizei:
Este corectă soluția instanței? În caz afirmativ care ar fi trebuit să fie soluția?
Arătați argumentele.

2. Studiu de caz
Reclamanta A a formulat acțiune solicitând obligarea pârâtei persoană juridică cu
sediul în Olanda la plata unei sume de bani ca despăgubire. Aceasta a arătat că este
soția supraviețuitoare a numitului B, fost angajat al societății pârâte, decedat la
bordul navei X, aflat sub pavilion olandez.
A susținut că atât în baza contractului individual de muncă încheiat de defunctul său
soț în Olanda, cât și a contractului Standard ITF din 01.01.2012, compania pârâtă
este obligată să achite compensația prevăzută în contractul ITF (International
Transport Workers Federation), pentru situația în care un navigator decedează din
orice ca uză, în timp ce este angajat al companiei.
Aceasta mai susține că lit igiu vizează drepturi succesorale, fiind aplicabile dispozițiile
legale în materie de moștenire. Potrivit art. 2.633 C. civ. , invocate de către
reclamantă moștenirea este supusă legii statului pe teritoriul căruia defunctul a
avut, la data morții, reședința obișnuită.
Pârâta a invocat neco mpetența generală a instanțelor române.
A mai susținut pârâta că și -a îndeplinit toate obligațiile contractuale față de
angajatul decedat și față de urmașii acestuia, reclamanta aflându -se sub protecția
sistemului social olandez, care îi conferă dreptul la plata unei pensii viagere de
văduvă.
Instanța a admis excepția necompetenței generale a instanțelor române și a respins
acțiunea formulata de reclamanta A în contradictoriu cu pârâtul B ca nefiind de
competența instanțelor române.
Temeiul de drept al unei astfel de acțiuni vizează drepturi succesorale sau cele
privitoare la contractul de muncă? Este corectă soluția instanței?

3. Sentința civ. nr. 1532/09.04.2013, Tribunalul Ialomița54
Reclamanții GG și GV, ambii cu domiciliul în Slobozia, jud. Ialomița au chemat în
judecată pe pârâta SC. S cu sediul în localitatea Stancuta, jud. Brăila, pentru a fi
obligată pârâta la plata sumei de 140.000 euro net către reclamantul GV,
reprezentând drepturi salariale aferente perioadei ianuarie 2008 – decembrie 2009,
respectiv la plata sumei de 30.000 euro net către GG, reprezentând drepturi
salariale aferente perioadei ianuarie 2008 – decembrie 2009 , precum și obligarea la
plata sumei de 567.933 euro reprezentând prima conform contractului de m uncă.
Reclamanții au arătat că au încheiat cu pârâta contracte de muncă, pe o perioadă
de 5 ani, începând cu data de 01.02.2008, însă aceasta nu și-a îndeplinit obligația de
plata a tuturor drepturilor salariale stipulate în aceste contracte. Din conțin utul
acestor contracte reiese că acestea au fost încheiate în Italia – Carpignano Sesia,
părțile stabilind în mod expres legea italiană ca fiind cea aplicabilă contractului.
Pârâta a invocat excepția lipsei competenței teritoriale a Tribunalului Ialomița,
excepția lipsei calității procesuale pasive a SC. S , excepția lipsei calității procesuale
active a reclamantului GG, excepția prescripției dreptului la acțiune pentru
drepturile salariale aferente anilor 2008 -2009, iar pe fondul cauzei a solicitat
respi ngerea cererii ca neîntemeiată.
Prin încheierea din data de 20.02.2013, tribunalul a respins excepția necompetenței
teritoriale și excepția necompetenței materiale a Tribunalului Ialomița.
La termenul din data de 2 aprilie 2013, tribunalul a pus în discuți e excepția
necompetenței generale a instanțelor române în soluționarea prezentului litigiu,
pronunțându -se pe această excepție în sensul admiterii acesteia.
Argumentele utilizate de instanță:
Instanța a avut în vedere la pronunțarea hotărârii art. 1, 2 și 3 din Convenția de la
Roma din anul 1980, anterioară Regulamentului nr. 593/2001 (Roma I), potrivit
cărora:
 ,,Reglementările din prezenta Convenție se aplică obligațiilor contractuale în
orice situație care implică o alegere între legile din state diferite ”,
 ,,Orice lege menționată în această Convenție trebuie să fie aplicată indiferent
dacă este sau nu lege în statul contractant.”,
 ,,Libertatea alegerii :1. Un contract trebuie să se supună legii alese de către
părți. Alegerea trebuie exprimată sau demons trată cu o certitudine rezonabilă
în termenii contractuali ori în funcție de circumstanțele cazului. Părțile prin

54 https://www.jurisprudenta.com/jurisprudenta/speta -wimfy8e/ , accesat la data de 10. August 2020

alegerea lor pot selecta legea aplicabilă în integralitatea sau numai o parte
aferentă numai contractului.”
De asemenea, instanța a arătat fap tul că începând cu data de 17 iunie 2008, a fost
adoptat Regulamentul (CE) nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligațiilor
contractuale (Roma I), fiind înlocuită Convenția de la Roma.
Astfel, reține instanța de fond, legea determinată de acest regulamen t ca fiind
aplicabilă unui contract (preluând dispozițiile art. 10 din Convenția de la Roma) va
reglementa interpretarea, execuția, penalizările în caz de neexecutare a obligațiilor,
evaluarea prejudiciului, suspendarea obligațiilor, instrucțiunile de ac țiuni și
penalizările pentru contracte nevalide.
De asemenea, instanța constată că voința părților a fost exprimată în mod clar și
precis în contractul de muncă cu element de extraneitate, respectiv faptul că
tratamentul economic este reglementat conform dreptului și legii italiene, motiv
pentru care tribunalul a admis excepția necompetenței generale a instanțelor
române.
Este corectă soluția Tribunalului Ialomița?

4. Sentința civilă nr. 1198/2020, Tribunalul Constanța55
Reclamantul BC, cu domiciliul în România a solicitat instanței obligarea în solidar a
pârâtelor N.S. SA, cu sediul în Cipru și G.O. SRL, cu sediul în România la plata către
reclamant a drepturilor salariale restante, în cuantum de 3220 USD.
Reclamantul a arătat că a fost angajat al societăților pârâte, în acest sens fiind
încheiate două contracte de ambarcare, la data de 17.01.2019 pentru o perioadă de
3 luni și la data de 17.04.2019.
În cele două contracte de muncă a fost negociată o clauză atributivă de competență,
potrivit căreia „orice dispută apărută între Navigator/angajat și Companie, din și în
legătură cu executarea contractului de ambarcare, va fi soluționată pe cale amiabilă,
în caz contrar litigiul urmând a fi înaintat spre soluționare instanțelor judecătorești
competente d in statul de pavilion”, și anume din Malta.
În toată această perioadă, reclamantul susține că a desfășurat activitate pe
platformele aflate în baza G.O.SA din portul Constanța și pe platforme ancorate în
Marea Neagră, în zona aparținând statului român, afi rmație ce nu a fost contestată
de pârâte.

55 Cod ECLI ECLI:RO:TBCTA:2020:001.xxxxxx, www.rolii.ro

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtelor, prin note scrise,
reclamantul a arătat că acestea urmează să fie obligate la plata salariilor neîncasate ,
în calitate de proprietari/armatori ai platfor mei G__ Saturn, pe care a lucrat.
Prin întâmpinare depusă la data de 23.10.2019, pârâtele G.S. SA. și G.O. S.R.L. au
invocat excepția lipsei calității procesuale pasive prin raportare la art. 36 C.pr.civ. și
art.10 C. muncii cu motivarea că, reclamantul a încheiat contracte de ambarcare, ce
au natura unor contracte de muncă cu L S.R.L., societate ce are calitate de angajator,
între cele două pârâte exis tând doar un raport comercial, care are la bază un
contract de furnizare.
De asemenea, s -a invocat și excepția de necompetență generală a instanțelor din
România.
În susținerea excepției necompetenței generale a instanțelor din România, a arătat
că, în rap ort de disp. art.14, Secțiunea 14 pct.14.1 din contractul de îmbarcare, disp.
art.3 din Regulamentul CE nr.593/2008 și art.7 pct.5 și art.25 din Regulamentul UE
nr.1215/2012, sunt competente instanțele din statul Malta, existând o competență
specială conve nțională agreată de reclamant, întrucât statul de pavilion al
platformelor este Malta.
Prin note scrise, reclamantul a solicitat respingerea excepției necompetenței
generale a instanțelor române, cu motivarea că instanța sesizată este competentă,
fiind cea mai apropiată de interesele sale, se află în statul pe teritoriul căruia este
domiciliat și unde s -a desfășurat activitatea.
Tribunalul a respins excepția necompetenței generale a instanțelor române.
Argumentele Tribunalului Constanța au fost următoarele:
Competența generală a instanței este guvernată de Secțiunea 5 din Regulamentul
(UE) nr.1215/2012 care privește competența în materia contractelor individuale de
muncă, mai precis de art. 21 alin.1 din Regulament.
De asemenea, instanța arată că art.23 din acest Regulament stabilește o
competență alternativă dată de convenția atributivă de competență în favoarea
angajatului.
Prevederea atributivă de competență inserată în cele două contracte de muncă,
potrivit căreia „orice dispută apărută între Navigator/ angajat și Companie, din și în
legătură cu executarea contractului de ambarcare, va fi soluționată pe cale amiabilă,
în caz contrar litigiul urmând a fi înaintat spre soluționare instanțelor judecătorești
competente din statul de pavilion”, adică din Malta , nu respectă prevederile art. 23
din Regulament.

Convenția atributivă de competență invocată de pârâte nu este nici ulterioară
nașterii litigiului și nici nu permite angajatului să sesizeze alte instanțe, ci dimpotrivă
limitează posibilitatea acestuia de a sesiza alte instanțe decât acelea din statul de
pavilion.
Fiind încheiată cu încălcarea interdicției prevăzute de art.23 din Regulamentul CE
nr.1215/2012, convenția atributivă de competență aflată în discuție nu poate fi
recunoscută ca fiind valabilă, ap licarea sa în speță fiind din acest motiv exclusă.
În ceea ce privește clauza în sensul că „prezentul contract de ambarcare va fi
guvernat și interpretat în conformitate cu legile și regulamentele din statul de
pavilion”, aceasta privește numai legea aplic abilă contractului, chestiune care
excede celei a verificării competenței generale. Numai o instanță care se declară în
prealabil competentă să soluționeze cauza va analiza care este legea aplicabilă
contractului care constituie temeiul cererii de chemare în judecată.
Prin urmare, Regulamentul CE nr.593/2008 privind legea aplicabilă obligațiilor
contractuale nu este aplicabil în cadrul verificării competenței generale a instanței,
care reprezintă o chestiune distinctă de aceea a stabilirii legii aplicabile.
Pentru stabilirea competenței generale prezintă relevanță doar locul în care
angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea sau ultimul loc în care acesta și -a
desfășurat activitatea sau, în subsidiar, locul unde este sau a fost situată
întreprinder ea care l -a angajat, astfel cum prevede art.21 alin.1 din Regulamentul
nr.1215/2012.
În ceea ce privește ultimul loc în care reclamantul și -a desfășurat activitatea, se
reține că susținerea acestuia potrivit căreia activitatea s -a desfășurat în baza G.S. S A
din Portul Constanța și pe platforme ancorate în Marea Neagră, în zona aparținând
statului român, nu a fost contestată de pârâte.
Prin noțiunea de „loc al desfășurării activității” se are în vedere spațiul asupra căruia
un stat membru își exercită dreptu rile suverane, ceea ce include și apele maritime
interioare, marea teritorială și zona economică exclusivă, în cazul acesteia din urmă
numai în ceea ce privește resursele naturale ale fundului mării, subsolului acestuia și
coloanei de apă de deasupra, prec um și în ceea ce privește diferitele activități legate
de explorarea, exploatarea, protecția, conservarea mediului și gestionarea acestora,
astfel cum prevede art. 9 alin.1 din Legea nr.17/1990 .
În acest sens, prin hotărârea CJUE din 27.02.2002 din cauza C -37/00 (Herbert
Weber) s -a stabilit că munca desfășurată de un salariat pe instalații fixe sau
plutitoare poziționate pe sau deasupra unei părți a platoului continental adiacent
unui stat contractant, în contextul prospectării și/sau exploatării resurselor sale
naturale, trebuie considerată ca fiind desfășurată pe teritoriul acel ui stat. În acest
caz, Curtea a citat hotărârea Curții Internaționale de Justiție din 20.02.1969 în sensul

că drepturile statului de coastă asupra zonei platoului continental, constituind o
prelungire a teritoriului sub nivelul mării, există ipso facto și ab initio în virtutea
suveranității statelor asupra teritoriului lor și ca o extindere a acestei suveranități în
forma exercitării drepturilor suverane în vederea explorării fundului mării și a
exploatării resurselor sale naturale.
Noțiunea de „platou cont inental” este definită de art.76 pct.1 din Convenția
Națiunilor Unite asupra dreptului mării din 1982 de la Montego Bay, în sensul că
platoul continental al unui stat riveran cuprinde fundul mării și subsolul regiunilor
submarine situate dincolo de marea s a teritorială, pe toată întinderea prelungirii
naturale a teritoriului terestru al acestui stat, până la limita externă a marginii
continentale sau până la o distanță de 200 de mile marine de la liniile de bază de la
care se măsoară lățimea mării teritoria le, atunci când limita exterioară a marginii
continentale se află la o distanță inferioară.
Potrivit art. 9 alin.2 din Legea nr.17/1990 , în condițiile specifice determinate de
dimensiunile Mării Negre, întinderea zonei economice exclusive a României se
stabilește prin delimitare, pe bază de acord încheiat cu statele vecine ale că ror
țărmuri sunt limitrofe sau situate față în față cu litoralul românesc al Mării Negre,
ținându -se seama de faptul că lățimea maximă a zonei economice exclusive, în
conformitate cu prevederile Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării,
ratificat ă de România prin Legea nr.110/1996 , poate fi de 200 mile marine măsurate
de la liniile de bază prevăzute la art. 2.
Din coroborarea celor două prevederi rezultă că noțiuni le de „platou continental” și
de „zonă economică exclusivă” sunt echivalente.
Așa fiind, în perioada în care reclamantul a lucrat la bordul platformei petroliere în
zona economică exclusivă a României se consideră că a lucrat pe teritoriul acestei
țări, în sensul verificărilor legate de locul în care acesta și -a desfășurat activitatea
în mod obișnuit.
Indiferent de pavilionul navei, aceasta nu se află pe teritoriul niciunui stat când
circulă în marea liberă și se află pe teritoriul statului căruia îi aparțin apele maritime
interioare sau marea teritorială unde se află, precum și pe teritoriul statului căruia îi
aparține zona economică exclusivă, când obiectul de activitate al navei este legat de
exploatarea resurselor naturale, cum este cazul unei plat forme petroliere.
Situația expusă atrage competența generală a instanțelor române în raport de
prevederile art.21 alin.1 lit.b pct.(i) din Regulamentul nr. 1215/2012, care dau
dreptul salariatului să se prevaleze de competența instanței din locul în care î și
desfășoară în mod obișnuit activitatea, care în speță este instanța română.

Problema supusă atenției. Este corectă soluția Tribunalului Constanța?

VII. JURISPRUDENȚĂ EUROPEANĂ
1. Cauza Nikiforidis56
Domnul Nikiforidis a fost angajat din anul 1996 ca profesor la o școală primară
situată în Nürnberg și administrată de Republica Elenă. În perioada cuprinsă între
luna octombrie a anului 2010 și luna decembrie a anului 2012, Republica Elenă a
redus cu 20 262,32 euro remunerația bru tă a domnului Nikiforidis, calculată în
prealabil în conformitate cu dreptul contractelor colective de muncă din dreptul
german, ca urmare a adoptării de către legiuitorul grec a Legilor nr. 3833/2010 și
nr. 3845/2010. Aceste legi urmăreau să pună în aplic are acordurile pe care
Republica Elenă le încheiase cu Comisia Europeană, cu Banca Centrală Europeană și
cu Fondul Monetar Internațional (ONU), precum și Decizia 2010/320.
Domnul Nikiforidis a formulat, în Germania, o acțiune în justiție prin care a pretin s
un supliment de remunerație pentru perioada cuprinsă între luna octombrie a anului
2010 și luna decembrie a anului 2012, precum și obținerea unor fișe de salariu.
Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă, Germania) a respins
cauza de inadmisibilitate invocată de Republica Elenă, întemeiată pe imunitatea
acesteia din urmă, pentru motivul că raportul de muncă în discuție în litigiul
principal era de drept privat. Instanța menționată a arătat, pe de altă parte, că Legile
nr. 3833/2010 și nr. 3845/2010 reduc salariile tuturor angajaților serviciilor publice
din Republica Elenă, indiferent dacă acești angajați își desfășoară activitatea pe
teritoriul elen sau în străinătate. Ea a apreciat că dispozițiile pertinente ale
respectivelor legi er au conforme cu definiția normelor de aplicare imediată în sensul
dreptului internațional privat.
Potrivit Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă), pentru
soluționarea litigiului principal este determinant să se stabilească dacă Legil e
nr. 3833/2010 și nr. 3845/2010 se pot aplica în mod direct sau indirect unui raport
de muncă executat în Germania și supus dreptului german, care nu permite, în
lipsa unui act adițional la contract sau a unei Änderungskündigung (încetarea
contractului ur mată de reangajare în alte condiții), să se efectueze reduceri de
remunerații asemănătoare cu cele la care a recurs Republica Elenă .
Instanța arată în acest context că, dacă Regulamentul Roma I (nr. 593/2008) nu s -ar
aplica în cauza principală întrucât ac esta urmează a se aplica contractelor
încheiate ulterior datei de 17 decembrie 2009, potrivit art. 28 din Regulamant,
articolul 34 din EGBGB (legea de instituire a Codului civil german) i -ar permite să ia
în considerare normele de aplicare imediată ale unu i alt stat.

56 Republik Griechenland împotriva Grigorios Nikiforidis, C -135/15, ECLI:EU:C:2016:774

Instanța apreciază că trebuie să se stabilească dacă această dispoziție vizează
numai încheierea inițială a contractului sau dacă poate îngloba și anumite
modificări ale raportului de muncă , precum modificarea contractuală a
remunerației brute sau a obligației de a presta muncă ori continuarea prestării
muncii după desfacerea contractului sau după o altă întrerupere în executarea
contractului. Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă)
subliniază în această privință că, în sp eță, ultima modificare scrisă a contractului de
muncă a fost convenită în anul 2008.
În plus, această instanță se întreabă dacă articolul 9 alineatul (3) din Regulamentul
Roma I trebuie interpretat restrictiv în sensul că numai normele de aplicare imediată
ale statului forului sau ale statului de executare a contractului pot fi invocate sau
dacă este în continuare posibil să se ia în considerare în mod indirect normele de
aplicare imediată ale unui alt stat membru.
Prin intermediul primei întrebări, instanț a de trimitere solicită în esență să se
stabilească dacă articolul 28 din Regulamentul Roma I trebuie interpretat în sensul
că dispozițiile acestui regulament se aplică numai raporturilor de muncă care își au
izvorul într -un contract încheiat după 16 decem brie 2009 sau în sensul că se aplică
și raporturilor de muncă născute cel târziu la acea dată și ale căror părți consimt să
le continue după acea dată, cu sau fără modificări.
În speță, din indicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că contractu l de
muncă în discuție în litigiul principal a fost inițial încheiat în cursul anului 1996, cu
alte cuvinte înainte de intrarea în aplicare a Regulamentului Roma I.
Odată făcută această precizare, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe
constante, rezultă atât din cerința aplicării uniforme a dreptului Uniunii, cât și din
cea a principiului egalității că termenii unei dispoziții a dreptului Uniunii care nu
conține nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și
domeniul său de aplicare trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune o
interpretare autonomă și uniformă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iulie
2008, Kozłowski, C -66/08, EU:C:2008:437, punctul 42, și Hotărârea din 24 mai 2016,
Dworzecki, C -108/16 PPU, EU:C:2016:346, punctul 28).
Întrucât articolul 28 din Regulamentul Roma I nu conține nicio trimitere la dreptul
statelor membre, acesta trebuie interpretat, așadar, în mod autonom și uniform.
În temeiul articolului 28 din Regulamentul Roma I, ace sta nu are vocația de a se
aplica decât raporturilor contractuale născute din consimțământul reciproc al
părților contractante, care s -a manifestat înainte de 17 decembrie 2009.
În aceste condiții, pentru a răspunde la prima întrebare, trebuie să se stabil ească
dacă o modificare a unui contract de muncă încheiat înainte de 17 decembrie
2009, convenită de părțile la acel contract începând cu această dată, poate

conduce la a considera că între aceste părți a fost încheiat un nou contract de
muncă începând cu acea dată, în sensul articolului 28 din Regulamentul Roma I,
astfel încât contractul respectiv ar intra în domeniul de aplicare temporal al
acestui regulament.
În această privință, trebuie să se arate că legiuitorul Uniunii a exclus posibilitatea
ca Regula mentul Roma I să aibă o aplicare imediată care ar fi făcut ca în domeniul
său de aplicare să intre efectele viitoare ale unor contracte încheiate înainte de 17
decembrie 2009.
În consecință, contrar celor preconizate de instanța de trimitere, orice
consimț ământ al părților contractante, ulterior datei de 16 decembrie 2009, de a
continua executarea unui contract încheiat anterior nu poate, fără a încălca voința
clar exprimată de legiuitorul Uniunii, să conducă la a determina aplicabilitatea
Regulamentului Ro ma I la acest raport contractual.
Această alegere ar fi repusă în discuție dacă orice modificare, chiar minimă, adusă
de părți, începând cu 17 decembrie 2009, la un contract încheiat inițial înaintea
acestei date ar fi suficientă pentru ca respectivul contract să intre în domeniul de
aplicare al regulamentului menționat.
Pe de altă parte, ar fi contrar principiului securității juridice și, mai specific,
defavorabil previzibilității soluțiilor litigiilor și certitudinii privind dreptul aplicabil,
care co nstituie, potrivit considerentului (6) al Regulamentului Roma I, un obiectiv al
acestuia, să se considere că orice modificare adusă de comun acord contractului
inițial, începând cu 17 decembrie 2009, ar determina intrarea acestui contract în
domeniul de ap licare al regulamentului menționat și, în final, supunerea acestui
contract altor norme care reglementează conflictul de legi decât cele aplicabile la
momentul încheierii inițiale a contractului respectiv.
În schimb , așa cum a arătat Comisia în observațiil e sale scrise, nu este exclus ca un
contract, încheiat înainte de 17 decembrie 2009, să facă, de la acea dată, obiectul
unei modificări, convenite între părțile contractante, de o asemenea amploare
încât aceasta nu ar constitui o simplă actualizare sau ada ptare a contractului
respectiv, ci crearea unui nou raport juridic între aceste părți contractante, astfel
încât ar trebui să se considere că contractul inițial a fost înlocuit de un nou
contract, încheiat începând cu acea dată, în sensul articolului 28 di n Regulamentul
Roma I.
Revine instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă, în speță, contractul încheiat
între domnul Nikiforidis și angajatorul său a suferit, după 17 decembrie 2009, o
modificare, convenită de părți, de o asemenea amploare. În lipsa acesteia,
Regulamentul Roma I nu ar fi aplicabil în cauza principală.

Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, care trebuie analizate
împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească, pe de o parte,
dacă artico lul 9 alineatul (3) din Regulamentul Roma I trebuie interpretat în sensul
că exclude ca alte norme de aplicare imediată decât cele ale statului forului sau ale
statului în care trebuie să fie sau au fost executate obligațiile care decurg din
contract să po ată fi luate în considerare, în mod direct sau indirect, de instanța
forului în temeiul dreptului național aplicabil contractului și, pe de altă parte, care
sunt eventualele cerințe care rezultă din principiul cooperării loiale, consacrat la
articolul 4 al ineatul (3) TUE, în ceea ce privește luarea în considerare, directă sau
indirectă, a acestor alte norme de aplicare imediată de către instanța forului.
Potrivit articolului 9 alineatul (1) din regulamentul menționat, normele de aplicare
imediată sunt norme a căror respectare este privită drept esențială de către o
anumită țară pentru salvgardarea intereselor sale publice, în asemenea măsură încât
aceste norme sunt aplicabile oricărei situații care intră în domeniul lor de aplicare,
indiferent de legea aplic abilă contractului în temeiul aceluiași regulament.
Alineatul (2) al acestui articol prevede că dispozițiile Regulamentului Roma I nu
restrâng aplicarea normelor de aplicare imediată din legea statului forului.
Alineatul (3) al articolului menționat prevede că instanța forului va putea aplica
normele de aplicare imediată cuprinse în legea țării în care obligațiile care rezultă
din contract trebuie să fie sau au fost executate, în măsura în care aceste norme
de aplicare imediată antrenează nelegalitate a executării contractului . La acest
alineat (3) se precizează de asemenea că, înainte de a decide ca aceste dispoziții să
fie puse în aplicare, instanța forului va ține cont de natura și de obiectul acestora,
precum și de consecințele aplicării sau ale nea plicării lor.
Pentru a stabili sfera de aplicare exactă a articolului 9 din regulamentul menționat,
trebuie să se arate că din articolul 3 alineatul (1) și, în ceea ce privește, mai specific,
contractele de muncă, din articolul 8 alineatul (1) din același regulament reiese că
autonomia voinței părților la contract cu privire la alegerea legii aplicabile constituie
principiul general consacrat de Regulamentul Roma I.
Articolul 9 din Regulamentul Roma I derogă de la respectivul principiu al liberei
alegeri a legii aplicabile de către părțile la contract. Această excepție are ca obiect,
astfel cum se arată în considerentul (37) al acestui regulament, să permită instanței
forului să țină seama, în situații excepționale, de considerații de interes public.
În cons ecință, articolul 9 din Regulamentul Roma I trebuie interpretat în sensul că
exclude ca instanța forului să poată aplica, ca norme juridice, alte norme de
aplicare imediată decât cele ale statului forului sau ale statului în care obligațiile
care decurg di n contract trebuie să fie sau au fost executate. În consecință,
întrucât, potrivit instanței de trimitere, contractul de muncă al domnului

Nikiforidis a fost executat în Germania, iar instanța de trimitere este germană,
aceasta nu poate aplica, în speță, î n mod direct sau indirect, normele de aplicare
imediată elene despre care face vorbire în cererea de decizie preliminară.
În schimb, articolul 9 din regulamentul respectiv nu se opune luării în considerare,
ca element de fapt, a normelor de aplicare imedia tă ale unui alt stat decât statul
forului sau decât statul în care obligațiile care decurg din contract trebuie să fie
sau au fost executate, în măsura în care o normă materială a dreptului aplicabil
contractului, în temeiul dispozițiilor aceluiași regulam ent, prevede acest lucru.
În aceste condiții, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă Legile
nr. 3833/2010 și nr. 3845/2010 pot fi luate în considerare în cadrul aprecierii
faptelor din speță pertinente în lumina dreptului material aplicab il contractului de
muncă în discuție în litigiul principal.

2. Cauza Melitta57
Doamna Boedeker a fost angajată de Schlecker, o întreprindere germană care
dispune de mai multe sucursale în diverse state membre și care își desfășoară
activitatea în domeniul vânzării de produse de drogherie. După ce a lucrat în
Germania de la 1 decembrie 1979 până la 1 ianuarie 1994, doamna Boedeker a
încheiat un nou contract de muncă, în temeiul căruia a fost angajată ca
administrator al Schlecker în Țările de Jos. În această calitate, doamna Boedeker a
condus activitatea Schlecker în acest stat membru, care regrupa aproximativ 300 de
sucursale și 1 250 de angajați.
Prin scrisoarea din 19 iunie 2006, Schlecker a informat -o pe doamna Boedeker în
special că postul său de respons abil pentru Țările de Jos urma să fie desființat de la
30 iunie 2006 și a invitat -o să preia, în aceleași condiții contractuale, atribuțiile de
șef al departamentului „Audit” („Bereichsleiterin Revision”) la Dortmund (Germania)
începând cu 1 iulie 2006.
Doamna Boedeker a formulat o contestație împotriva deciziei unilaterale adoptate
de angajator de modificare a locului său de muncă, dar s -a prezentat la Dortmund la
3 iulie 2006 pentru a -și prelua noile atribuții. Ulterior, la 5 iulie 2006, aceasta a intrat
în concediu medical. Începând cu data de 16 august 2006, doamna Boedeker a
beneficiat de o prestație din partea casei de asigurări de sănătate din Germania.
În acest context, doamna Boedeker a inițiat diverse proceduri judiciare în Țările de
Jos. În cadrul uneia dintre ele, aceasta a sesizat Kantonrechter te Tiel, pe de o parte,
în vederea constatării faptului că dreptul olandez era aplicabil raportului său de

57 Anton Schlecker împotriva Melitta Josefa Boedeker, C -64/12, ECLI:EU:C:2013:551

muncă și, pe de altă parte, pentru anularea celui de al doilea contract de muncă și
pentru acordar ea de despăgubiri. Printr -o decizie provizorie pe fond, confirmată
ulterior în apel, Kantonrechter te Tiel a anulat contractul de muncă cu efect de la 15
decembrie 2007 și a recunoscut doamnei Boedeker dreptul la o despăgubire în
cuantum brut de 557 651,52 euro. Această decizie nu putea dobândi însă un
caracter definitiv decât cu condiția ca dreptul olandez să fie declarat aplicabil
contractului de muncă. Referitor la acest aspect, Kantonrechter te Tiel a recunoscut,
printr -o altă decizie, aplicabilitatea d reptului olandez.
Sesizată în apel de Schlecker, Gerechtshof te Arnhem a confirmat această hotărâre,
referitoare la determinarea dreptului aplicabil contractului, apreciind că dreptul
german nu ar fi putut fi ales în mod tacit. Gerechtshof te Arnhem a cons iderat în
special că, în temeiul articolului 6 alineatul (2) litera (a) din Convenția de la Roma,
dreptul aplicabil contractului de muncă era dreptul olandez, legea țării unde
angajatul își exercita în mod obișnuit activitatea. Astfel, această instanță a
considerat că diferitele elemente invocate de Schlecker referitoare printre altele la
afilierea la diversele sisteme de pensie, de asigurare de sănătate și de invaliditate nu
permiteau să se concluzioneze că contractul de muncă prezenta legături mai strânse
cu Germania, astfel încât aplicarea dreptului german nu putea fi reținută.
Schlecker a formulat recurs la Hoge Raad der Nederlanden împotriva acestei decizii
a Gerechtshof te Arnhem, referitoare la determinarea dreptului aplicabil.
În această privință, do amna Boedeker solicită aplicarea dreptului olandez în ceea ce
privește convenția semnată între părți, precum și obligarea Schlecker la reintegrarea
sa în funcția de „responsabil pentru Țările de Jos”. În schimb, Schlecker susține că
legea germană este cea aplicabilă deoarece ansamblul împrejurărilor indică o
legătură mai strânsă cu Germania.
Astfel cum reiese din decizia de trimitere, Hoge Raad der Nederlanden subliniază că
dreptul olandez oferă, în speță, salariatului o protecție mai extinsă decât dreptul
german împotriva schimbării locului de muncă efectuate de angajator. Astfel,
această instanță are rezerve în ceea ce privește interpretarea care trebuie dată
articolului 6 alineatul (2) ultima teză din Convenția de la Roma, care permite
înlăturarea aplicăr ii legii care altfel trebuie să fie reținută prin jocul de legături
expres prevăzute la articolul 6 alineatul (2) literele (a) și (b) din această convenție în
ipoteza în care din ansamblul împrejurărilor ar reieși că un contract de muncă
prezintă legături mai strânse cu o altă țară.
În aceste condiții, Hoge Raad der Nederlanden a hotărât să suspende judecarea
cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 6 alineatul (2) din Convenția [de la Roma] privind legea aplicabilă
obligațiilor contractuale trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care un angajat

își desfășoară munca, în executarea contractului, nu numai în mod obișnuit, ci și pe
o perioadă îndelungată și neîntreruptă, în una și aceeași țară, legea acestei țări
trebuie aplicată fără excepție chiar și în situația în care toate celelalte circumstanțe
indică o legătură strânsă a contractului de muncă cu o altă țară?
2) Pentru ca răspunsul la prima întrebare să fie afirmativ, este necesar ca la
încheierea contr actului de muncă sau cel puțin la începerea activității angajatorul și
angajatul să fi avut în vedere sau cel puțin să fi avut reprezentarea clară a faptului că
munca se va desfășura pe o perioadă îndelungată și neîntreruptă în una și aceeași
țară?”
Astfe l, Curții i se solicită să interpreteze criteriul de legătură referitor la țara în care
se desfășoară în mod obișnuit munca, în sensul articolului 6 alineatul (2) litera (a) din
Convenția de la Roma, în raport cu posibilitatea oferită de ultima teză a aces tui
alineat (2) de a considera aplicabilă contractului de muncă legea țării care prezintă
legăturile cele mai strânse cu acest contract.
Articolul 6 din Convenția de la Roma instituie norme de conflict speciale în privința
contractelor individuale de muncă , care derogă de la normele cu caracter general
prevăzute la articolele 3 și 4 din această convenție, având ca obiect libertatea de
alegere a legii aplicabile și, respectiv, criteriile de determinare a acesteia în absența
unei astfel de alegeri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 martie 2011,
Koelzsch, C -29/10, Rep., p. I-1595, punctul 34, și Hotărârea din 15 decembrie 2011,
Voogsgeerd, C -384/10, Rep., p. I-13275, punctul 24).
Articolul 6 alineatul (1) din convenția amintită prevede că alegerea de că tre părți a
legii aplicabile contractului de muncă nu poate avea ca rezultat privarea angajatului
de garanțiile prevăzute de normele imperative ale legii care ar fi aplicabilă
contractului în absența unei astfel de alegeri.
Cu toate acestea, articolul 6 al ineatul (2) din Convenția de la Roma enunță la rândul
său criteriile de legătură specifice care permit, în absența alegerii părților,
desemnarea lex contractus (Hotărârea Voogsgeerd, citată anterior, punctul 25).
Aceste criterii sunt, în primul rând, cel a l țării în care angajatul „își desfășoară în mod
obișnuit munca”, enunțat la articolul 6 alineatul (2) litera (a) din Convenția de la
Roma, și, cu titlu subsidiar, în lipsa unui astfel de loc, cel al sediului „prin care a fost
angajat”, astfel cum prevede articolul 6 alineatul (2) litera (b) din această convenție
(Hotărârea Voogsgeerd, citată anterior, punctul 26).
În plus, potrivit ultimei teze a alineatului (2) sus -menționat, aceste două criterii de
legătură nu sunt aplicabile atunci când din ansamblul îm prejurărilor reiese că
contractul de muncă prezintă legături mai strânse cu o altă țară, caz în care
contractul este supus legii acelei țări (Hotărârea Voogsgeerd, citată anterior, punctul
27).

În cauza principală, astfel cum reiese din decizia de trimitere, părțile contractante nu
au specificat în mod expres alegerea lor pentru aplicarea unei anumite legi. În plus,
părțile din cauza principală nu contestă faptul că, în cadrul executării celui de al
doilea contract de muncă încheiat cu Schlecker la 30 noiembrie 1994, doamna
Boedeker și -a desfășurat în mod obișnuit și neîntrerupt activitatea doar în Țările de
Jos timp de peste 11 ani.
Cu toate acestea, instanța de trimitere consideră că toate celelalte elemente de
legătură ale contractului indică o le gătură mai strânsă cu Germania. În consecință,
aceasta urmărește să afle dacă articolul 6 alineatul (2) litera (a) din Convenția de la
Roma trebuie interpretat în sens larg în raport cu ultima teză a aceluiași articol 6
alineatul (2).
Astfel, după cum reie se din decizia de trimitere, dreptul german ar putea fi aplicabil
deoarece toate împrejurările indică o legătură mai strânsă cu Germania, și anume
faptul că angajatorul era o persoană juridică de drept german, că salariul era plătit în
mărci germane (înain te de introducerea monedei euro), că asigurarea pentru pensie
era încheiată cu un asigurător german, că doamna Boedeker și -a păstrat domiciliul în
Germania, unde își plătea cotizațiile sociale, că în contractul de muncă se făcea
referire la dispoziții impe rative ale legislației germane și că angajatorul îi rambursa
doamnei Boedeker cheltuielile de deplasare din Germania în Țările de Jos.
În speță este necesar, prin urmare, să se stabilească dacă criteriul prevăzut la
articolul 6 alineatul (2) litera (a) din Convenția de la Roma poate fi înlăturat numai
atunci când nu există un veritabil element de legătură sau și atunci când instanța
constată că contractul de muncă prezintă legături mai strânse cu o altă țară.
Atunci când din ansamblul împrejurărilor rezultă că un contract de muncă prezintă
legături mai strânse cu o altă țară, instanța națională este obligată să înlăture
criteriile de legătură menționate la articolul 6 alineatul (2) literele (a) și (b) din
Convenția de la Roma și să aplice legea acelei țări.
Astfel, din jurisprudența Curții reiese că instanța de trimitere poate lua în
considerare și alte elemente ale raportului de muncă atunci când rezultă că cele
referitoare la unul dintre cele două criterii de legătură prevăzute la articolul 6
alineatul (2) din Convenția de la Roma sugerează că acest contract prezintă legături
mai strânse cu un alt stat decât cel care reiese din aplicarea criteriilor de la articolul
6 alineatul (2) litera (a) și, respectiv, litera (b) din această convenție (a se vedea în
aces t sens Hotărârea Voogsgeerd, citată anterior, punctul 51).
Această interpretare este de asemenea în concordanță cu textul noii dispoziții
privind normele de conflict referitoare la contractele de muncă, introdusă prin
Regulamentul Roma I, care nu este însă aplicabilă ratione temporis în cauza
principală. Astfel, potrivit articolului 8 alineatul (4) din acest regulament, în cazul în

care reiese din ansamblul circumstanțelor că contractul are o legătură mai strânsă
cu o altă țară decât cea menționată la aline atul (2) sau (3) al acestui articol, se aplică
legea acelei alte țări (a se vedea prin analogie Hotărârea Koelzsch, citată anterior,
punctul 46).
Reiese din cele de mai sus că instanța de trimitere trebuie să determine legea
aplicabilă contractului raportâ ndu-se la criteriile de legătură definite la articolul 6
alineatul (2) prima teză din Convenția de la Roma și îndeosebi la criteriul locului în
care se desfășoară în mod obișnuit munca, prevăzut la litera (a) a alineatului (2)
menționat. Totuși, în temeiul ultimei teze a aceluiași alineat, atunci când un contract
are o legătură mai strânsă cu un alt stat decât cel în care se desfășoară în mod
obișnuit munca, trebuie să se înlăture legea statului în care se desfășoară în mod
obișnuit munca și să se aplice le gea celuilalt stat.
Printre elementele semnificative de legătură trebuie, în schimb, să fie luate în
considerare în special țara unde salariatul își achită impozitele și taxele aferente
venitului obținut din activitatea sa, precum și țara unde acesta este afiliat la sistemul
de securitate socială și la diversele regimuri de pensie, de asigurări de sănătate și de
invaliditate. Pe de altă parte, instanța națională trebuie de asemenea să țină cont de
ansamblul împrejurărilor cauzei, cum ar fi, printre altele, elementele legate de
stabilirea salariului sau a celorlalte condiții de muncă.
Rezultă din considerentele care precedă că articolul 6 alineatul (2) din Convenția de
la Roma trebuie interpretat în sensul că, chiar și în ipoteza în care un angajat își
desfăș oară munca ce face obiectul contractului de muncă în mod obișnuit și pe o
perioadă îndelungată și neîntreruptă în una și aceeași țară, instanța națională poate
înlătura, în temeiul ultimei teze a acestei dispoziții, legea aplicabilă în această țară
atunci când din ansamblul împrejurărilor reiese că există o legătură mai strânsă între
contractul respectiv și o altă țară.