Contractul de Vanzare International

INTRODUCERE

Contractele fac atât de mult parte din viața noastră socială, încât probabil nici nu ne dăm seama câte contracte încheiem zilnic. În sensul cel mai larg, un contract este un simplu acord care definește o relație între una sau mai multe părți. Două persoane care fac schimb de verighete încheie un contract de căsătorie; o persoana care are un copil se angajează să își crească și să își susțină copilul; cumpărătorii care aleg la piață produse alimentare se angajează contractual să cumpere acele bunuri în schimbul unei sume specificate. Un contract comercial, în termenii cei mai simpli, este un acord încheiat între două sau mai multe părți în scopul realizării unei afaceri.

Un contract poate fi în formă orală sau scrisă. Clauzele scrise pot fi înregistrate într-un simplu memorandum, certificat sau chitanță. Din pricina faptului că relația contractuală se stabilește între două sau mai multe părți cu interese virtual opuse, clauzele contractului sunt de obicei completate și limitate de legi menite a proteja părțile și a defini raporturile concrete dintre ele în cazul în care prevederile sunt neclare, ambigue sau chiar lipsesc.

Contractul comercial devine și mai important atunci când una dintre părți îl încheie cu un partener necunoscut, de dincolo de granițele naționale. Conceperea unui contract internațional este un proces mai complex decât întocmirea unui contract între părți ce provin din aceeași țară și din același mediu cultural. într-o tranzacție internațională, părțile nu se întâlnesc de regulă față în față, au valori sociale și practici diferite, iar legile cărora li se supun sunt impuse de administrații distincte cu sisteme juridice diferite. Acești factori pot să ducă ușor la neînțelegeri; de aceea, părțile contractante trebuie să-și definească acordul reciproc sub forma unor clauze contractuale, de preferință în scris. Contractul are o importanță specială într-o tranzacție comercială internațională în ceea ce privește următoarele aspecte:

– Balanța puterii. Esența contractului constă în înțelegerea reciprocă la care ajung două părți aflate pe poziții adverse. În cele mai multe situații contractuale, una dintre părți deține o poziție mai puternică decât cealaltă.

– Partea care redactează contractul . Balanța puterii se înclină de regulă în favoarea părții care redactează contractul scris. Chiar dacă clauzele esențiale au fost deja negociate și acceptate de către ambele părți, partenerul care redactează contractul va include în mod obișnuit prevederi care să-l avantajeze.

– Executarea silită a contractelor.În contextul executării silite, balanța puterii poate fi defavorabilă părții mai puternice în negocierea contractului. Instanțele judecătorești și arbitrii refuză adesea să impună executarea unor clauze care apasă într-un mod nerezonabil asupra uneia dintre părți sau care sunt în general neprincipiale. Mai mult, prevederilor contractuale li se dă de obicei o interpretare strictă împotriva părții care le-a redactat, de vreme ce acea parte a avut ocazia de a elabora un contract clar și precis.

– Drepturile și obligațiile internaționale.În cadrul unui aranjament contractual este important să se stabilească clar drepturile și obligațiile fiecărei părți. Dacă aceste clauze lipsesc sau sunt vagi, probabil că părțile nu vor reuși să execute contractul fără a modifica în prealabil clauzele respective. Mai mult, executarea silită devine improbabilă, pentru că instanța de judecată va trebui să deducă clauzele pe baza presupunerilor sale asupra intențiilor părților.

– Diferențe între practicile de afaceri.În cazul contractelor încheiate între părți din aceeași țară, clauzele lipsă sau imprecise pot fi completate de legile sau practicile locale. Argumentul este acela că părțile au intenționat probabil să urmeze practicile și legile locale care le erau familiare. Dacă părțile provin din țări diferite, intențiile lor nu mai pot fi deduse atât de ușor, din cauză că ele sunt exponentele unor sisteme juridice diferite și, fără îndoială, utilizează practici de afaceri diferite. Din acest motiv, este esențial ca în contractul internațional să fie formulate clar drepturile și obligațiile fiecărei părți

– Legislația internațională. Drept recunoaștere a dificultăților pe care le întâmpină părțile atunci când încheie contracte dincolo de granițele naționale, comunitatea internațională a început să adopte legi și reguli care să fie aplicate în tranzacțiile dintre părți situate în țări diferite, în spatele adoptării unor asemenea legi internaționale, uniforme, se ascunde intenția de a pune sub incidența acelorași reguli toate părțile unei tranzacții internaționale, chiar dacă legile lor naționale diferă. In cazul în care părțile unui contract de vânzare internațională aparțin unor țări semnatare ale unor pacte sau tratate internaționale, cum ar fi „Convenția Națiunilor Unite asupra vânzării internaționale de mărfuri" (CVIM), ele se pot baza pe dreptul internațional în determinarea unora dintre drepturile și obligațiile lor.

– Angajament personal. Atunci când se fac afaceri cu o parte din altă țară, nu există siguranță asupra măsurii în care acea parte își ia angajamentul de a executa contractul. În timp ce o parte privește afacerea la modul cel mai serios, nu există nici o dovadă clară că și cealaltă parte face la fel.

Demonstrarea angajamentului în tranzacțiile internaționale, în care părțile operează de obicei în baza unor practici de afaceri diferite, poate fi mai dificilă decât în cele interne, unde partenerii se conduc după aceleași repere. Partea care își asumă oral anumite obligații se angajează față de cealaltă parte, dar termenii angajamentului depind exclusiv de cuvântul dat uneia dintre părți de către cealaltă parte. În multe țări, înțelegerile se încheie doar atunci când părțile se întâlnesc personal; o strângere de mână parafează promisiunea. În alte țări se insistă asupra semnării unor contracte scrise oficiale sau neoficiale înainte de asumarea angajamentului final.

– Legea aplicabilă. Când se fac afaceri pe plan internațional, părțile presupun adesea că pot opera în conformitate cu legile și practicile interne. Această ipoteză este eronată și poate duce la neînțelegeri grave. În afacerile făcute dincolo de granițele țării, ne supunem nu doar legilor propriei țări, ci și legilor acelor state în care sunt făcute afacerile. Nu trebuie neapărat să se intre fizic în țara respectivă pentru a fi supuși legilor sale, chiar și simpla vânzare a unor bunuri prin poștă sau prin mijloace electronice ne poate aduce sub jurisdicția instanțelor judecătorești din cealaltă țară.

Într-o anumită măsură, putem controla aplicabilitatea legilor naționale la o anumită tranzacție, stipulând în mod expres legea care va guverna contractul. Totuși, părțile nu dispun de o deplină libertate contractuală în alegerea legii aplicabile. Majoritatea statelor au legi ce mandatează jurisdicția internă asupra anumitor categorii de contracte, cum ar fi cele care se încheie în tranzacțiile cu terenuri.

Chiar în absența unor reglementări scrise, determinarea legii aplicabile este aproape permanent lăsată la discreția instanței care poate sau nu să respecte alegerea noastră. În practică, instanțele tind să respecte voința exprimată de părți atâta timp cât aceasta nu este contrară legilor scrise. De aceea, o prevedere expresă referitoare la legea aplicabilă are ca efect stabilirea legislației aplicabile în vederea interpretării drepturilor și obligațiilor contractuale din cadrul tranzacțiilor internaționale.

– Modalitatea de soluționare a litigiilor. Majoritatea părților contractante speră că totul va merge bine și că ambii parteneri vor câștiga de pe urma tranzacției. Probabilitatea ca aceste așteptări să devină reale este mai mare dacă s-au prevăzut situațiile care pot apărea pe parcurs. Chiar și în cazul celei mai simple tranzacții, trebuie avut în vedere problemele care ar putea să apară ulterior.

Momentul optim de luare a unei decizii în privința rezolvării conflictelor este cel al încheierii contractului, când ambele părți au o atitudine pozitivă față de tranzacție. Contractul trebuie să includă prevederi referitoare la soluțiile la care poate apela una din părți în eventualitatea în care cealaltă parte nu își îndeplinește obligațiile. Dacă nu se ajunge la o înțelegere în momentul redactării contractului, acest lucru va fi și mai puțin probabil după apariția unei probleme. Alegând de la bun început modul de rezolvare a conflictelor, ambele părți vor ști la ce să se aștepte în cazul neîndeplinirii obligațiilor.

– Tendințele internaționale. În prezent, există tendința ca legislația unor țări – și, în ultimă instanță, legislația internațională – să recunoască valabilitatea contractelor ce stau la baza tranzacțiilor comerciale chiar și atunci când acestea nu conțin clauzele esențiale. Dacă apare un litigiu, iar una sau mai multe clauze esențiale sunt neclare sau lipsesc, intenția părților se poate deduce pe baza uzanțelor sau a practicilor financiare. Concluzia este aceea că judecătorii, arbitrii, cei care fac regulile și legiuitorii preferă deopotrivă să susțină o tranzacție încheiată de către comunitatea de afaceri — prezumând că aceasta din urmă știe ce face. În schimb, persoanelor fizice și consumatorilor individuali li se acordă o protecție sporită împotriva acordurilor deficitare care nu acoperă toate clauzele esențiale, pe baza prezumției că aceștia se află la mâna comunității de afaceri.

– Condiții de livrare și plată. Două dintre clauzele esențiale au un plus de semnificație în cadrul contractelor internaționale: condițiile de plată și condițiile de livrare. În tranzacțiile internaționale este esențială stabilirea condițiilor de plată. În cazul unei tranzacții interne se poate presupune faptul că părțile intenționează să schimbe mărfuri contra monedei naționale. Atunci când operează pe plan internațional, va fi necesară alegerea unei anumite monede. De asemenea, s-ar putea să fim nevoiți să ne conformăm unor restricții valutare. Condițiile de plată trebuie să fie clar definite, pentru a se asigura executabilitatea contractului.

În cazul unui contract internațional, este necesară și clara definire a condițiilor de livrare și de transport. Acestea pot avea în contractele interne un alt înțeles decât în contractele internaționale. Dacă fiecare parte interpretează altfel prevederile contractuale, este posibilă nerespectarea contractului și creșterea riscului de apariție a pierderilor. Este foarte important să se ajungă la un acord în ceea ce privește sensul condițiilor de transport și de livrare.

CAPITOLUL 1 : CONTRACTELE COMERCIALE INTERNAȚIONALE

Noțiune, natură și caracter

Instituția centrală a Dreptului comerțului internațional este reprezentată de contracte, acestea formând cel mai important instrument juridic de realizare a operațiunilor de comerț exterior și cooperare economică internațională.

Contractul comercial internațional reprezintă o formă a contractelor comerciale și astfel întocmai ca și acestea, au ca drept comun reglementările aplicabile contractelor civile în general față de care, însă, se deosebesc prin particularități anume, generate, îndeosebi de caracteristica lor specifică, cea de internaționalitate

Contractul comercial internațional face, sub acest aspect, deseori obiectul de reglementare al convențiilor și acordurilor internaționale, astfel cum se va vedea în capitolele următoare.

Contractul de comerț internațional poate fi definit ca acordul de voință realizat între doi sau mai mulți participanți la comerțul internațional, subiecți de drept aparținând ordinii juridice internaționale, sau subiecte de drept aparținând ordinii juridice naționale din state diferite în scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice de comerț internațional.

Ca una din cele mai importante instituții juridice ale Dreptului comerțului internațional cu un rol de instrument juridic primordial de derulare a schimburilor economice internaționale, contractulercial internațional reprezintă o formă a contractelor comerciale și astfel întocmai ca și acestea, au ca drept comun reglementările aplicabile contractelor civile în general față de care, însă, se deosebesc prin particularități anume, generate, îndeosebi de caracteristica lor specifică, cea de internaționalitate

Contractul comercial internațional face, sub acest aspect, deseori obiectul de reglementare al convențiilor și acordurilor internaționale, astfel cum se va vedea în capitolele următoare.

Contractul de comerț internațional poate fi definit ca acordul de voință realizat între doi sau mai mulți participanți la comerțul internațional, subiecți de drept aparținând ordinii juridice internaționale, sau subiecte de drept aparținând ordinii juridice naționale din state diferite în scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice de comerț internațional.

Ca una din cele mai importante instituții juridice ale Dreptului comerțului internațional cu un rol de instrument juridic primordial de derulare a schimburilor economice internaționale, contractul comercial internațional operează în domeniile: vânzarea comercială internațională, transportul internațional de mărfuri și persoane, asigurările internaționale, etc.

El se distinge de contractele încheiate de participanții la comerțul intern prin caracteristica de internaționalitate care luată cumulativ cu cea de comercialitate îi definește specificul și-l delimitează de toate contractele reglementate prin normele dreptului comun. Acesta reprezintă un act de comerț generator de obligații juridice în plan comercial în țări diferite.

Contractul comercial internațional se identifică prin caractere juridice proprii care i se pot atribui, astfel: contract cu titlu oneros, contract sinalagmatic, contract cu caracter comutativ, contract consensual și contract reprezentând acte sau fapte de comerț.

1. Caracterul oneros al contractului comercial internațional își are sorgintea în conceptul articolului 945, Cod civil român care prevede: „contractul oneros este acela în care fiecare parte dorește a procura un avantaj.” În noul Cod civil acesta este prevăzut în articolul 1172 aliniatul 1 :” Contractul prin care fiecare parte urmărește să își procure un avantaj în schimbul obligațiilor asumate este cu titlu oneros.”

În cazul nostru, constatăm faptul că orice contract comercial internațional, se înscrie în categoria generică a faptelor de comerț prin care se urmărește ca finalitate obținerea unui profit.

Finalitatea oricărui asemenea contract, însă, țintește la scopuri similare de către fiecare subiect care participă în contract, care se obligă în ceea ce-l privește, tocmai în vederea obținerii unui avantaj material drept contra prestație a partenerilor săi din respectivul contract. În acest caz în realizarea unui profit de către fiecare cocontractant ține de însăși esența comerțului.

Unele aspecte de aparentă gratuitate, care țin de practica comerțului internațional, care nu pot fi ignorate nici în doctrină, nu obiectează și nu neagă în ultimă instanță caracterul oneros al contractului comercial internațional. Astfel de operațiuni comerciale în planul comerțului internațional precum: distribuirea gratuită de eșantioane, selectarea unor mărfuri, vânzarea promoțională, licențele neremunerate de brevete de invenții, etc., urmărește în finalitatea lor, prin atragerea clientelei și consolidarea poziției pe piață, tot realizarea de profituri sigure și substanțiale în viitor, pe cale indirectă a unor asemenea „invenții”bine plasate.

2. Contractul comercial internațional este un contract sinalagmatic deoarece obligațiile părților în mod corelativ, dreptul uneia devine prin contract obligația celeilalte și viceversa, reciprocitatea drepturilor și obligațiilor determinând implicit interdependența lor.

Din acest caracter juridic sinalagmatic al contractului comercial internațional decurg consecințele unor asemenea obligații corelative precum posibilitatea invocării excepției de neexecutare și vocația de a cere executarea ori rezoluțiunea contractului de către partea interesată în cazul în care partenerul său nu execută obligația asumată prin contract.

De esența economică și juridică a operațiunilor de comeț internațional depinde însăși caracterul lucrativ al acestora. Astfel se explică de ce contractele comerciale internaționale care operează în acest domeniu, cu doar o singură excepție sunt contracte sinalagmatice perfecte.

În raporturile de comerț internațional acestea se prezintă în mod invariabil ca fiind contracte comerciale internaționale sinalagmatice perfecte, deoarece prin acestea mandatul se obligă și el față de mandatar, deponentul se obligă și el față de depozitar, iar împrumutatul la rândul său trebuie să plătească împrumutatorului dobânda cuvenită.

3. Contractul comercial internațional este unul comutativ, deoarece atât existența cât și întinderea obligațiilor și răspunderilor corelative la care părțile convin, sunt certe și determinate ori determinabile din chiar momentul încheierii contractului.

4. Contractul comercial internațional are caracterul juridic consensual,conform art 1174 alin 1 din Noul Cod Civil, deoarece se încheie prin simplul acord de voință al părților, iar forma scrisă în care se realizează acest contract nu se constituie într-o condiție de validitate a contractului. Indeobște i se recunoaște forma scrisă a contractului comercial internațional ad probatione și nu ad validitatem în sensul că prin înscrisul constatator al voinței părților contractante în deplin consens, conferă acestora deplina certitudine asupra existenței întinderii și condițiilor de executare a obligațiilor corelative la care părțile au convenit pe baza principiului libertății contractuale.

5. Toate contractele comerciale internaționale sunt fără excepție acte sau fapte de comerț, urmărind întotdeauna un scop speculativ deoarece fiecare din părțile contractante își angajează obligațiile în ideea obținerii unui profit. Cu atât mai mult contractul în cauză – contractul comercial internațional – operând în domeniul cooperării economice internaționale, urmărește în finalitatea sa obținerea profitului în funcție de specificul actelor sau faptelor de comerț pe care le instrumentează juridic.

1.2 Încheierea contractelor comerciale internaționale

Demersuri precontractuale

Negocierile și în final încheierea unui contract comercial internațional implică o serie de activități specifice și anumite demersuri prealabile tratativelor prin care se finalizează formarea propriu-zisă a respectivului contract ce poartă denumirea convențională de demersuri precontractuale, astfel:

a) Demersurile care preced încheierea contractului comercial internațional prin îndeplinirea unor activități de prospectare, investigare și informare asupra aspectelor și factorilor conjuncturali ale pieții care circumscrie interesul – obiect de contractare, asupra ofertanților privind poziția și bonitatea acestora astfel ca exportatorul, după caz importatorul (furnizorul sau beneficiarul prestațiilor ori serviciilor) să-și poată manifesta o opțiune în deplină cunoștință de cauză asupra unor riscuri și modalități de prevenire a acestora prin clauze specifice dar și asupra datelor orientative și de prognoză privind raportul între cerere și ofertă cu trimitere asupra unui preț convenabil de negociat și unor condiții – clauze contractuale favorabile.

b) Demersul de inițiere a dialogului de contractare urmează rezultatelor favorabile obținute în demersul exploratoriu prin care interesul inițiatorului contractului comercial internațional l-a conturat și fixat asupra unuia din eventualii parteneri, l-a materializat prin propunerea începerii de negocieri cu viitorii virtuali parteneri contractuali. Acest dialog contractual poate fi propus de către oricare din cei interesați să contracteze în calitate de exportator, importator, intermediar, etc. Trebuie să precizăm, însă, pe baza practicii comerciale internaționale, că atât în inițiere și, în special, negocierile în sine au un caracter facultativ, dar rămân o etapă – condiție prealabilă încheierii contractului comercial internațional, practica comercială internațională demonstrând constant și cu prisosință acest fapt de necontestat. Faptul se explică și prin implicațiile juridice și economice pe care le comportă contractele comerciale internaționale atât de complexe care pot conduce la implicații și consecințe ulterioare încheierii contractului.

c) Desfășurarea dialogului contractual propriu-zis reprezintă cea mai importantă și fundamentală etapă, de altfel ca și procesul de tehnică juridică de încheiere a contractului comercial internațional, în care oferta fermă – propunere de contractare a exportatorului și comanda – propunere a importatorului, se constituie în mijloace necesare – imperative pentru realizarea unor cerințe esențiale pentru realizarea consimțământului luate în mod cumulativ în obligarea juridică reciprocă a partenerilor contractuali.

În aceste condiții ce se impun realizate în mod cumulativ în cadrul acestui demers precontractual al încheierii contractului comercial internațional se înscriu:

consensul părților prin care se exprimă asentimentul acestora de a se obila juridic;

concordanța deplină între voințele părților, sub aspectul conținutului manifestării volitive;

coexistența, în corelativitatea ei a actelor manifestării voliționale.

Aceste condiții nu se pot însă realiza decât prin instrumentarul conferit de atributele valorice care definesc un bun negociator pe care le enumerăm fără comentariile lămuritoare, astfel: capacitatea și disponibilitatea de comunicare, aptitudinea de concesiune, abilitatea realizării compromisului, o perfectă tehnică de logică a argumentării și receptivitatea la obiecțiile formulate de către partenerul de dialog.

Lansarea ofertei de a contracta

Oferta de a contracta – ofertă fermă – reprezintă propunerea pe care o persoană fizică sau juridică o face unei alte asemenea persoane sau publicului în general, în vederea încheierii unui contract și care dă expresie unei manifestări unilaterale de voință care prin natura sa și finalitatea urmărită își poate produce efectele scontate specifice tehnicii juridice a contractării, numai în măsura aducerii ei la îndeplinire ,a destinatarului ,a clientelei în general.

Această propunere pentru a fi considerată ofertă trebuie să îndeplinească în mod cumulat trei condiții exprese, astfel:

a) oferta trebuie să fie fermă în sensul de a fi exprimată în manieră de angajament juridic, atestând pe de o parte voința ofertantului de a se obliga, iar pe de altă parte ea trebuie să aibă caracter cert și definitiv fiind formulată fără rezerve. O ofertă făcută fără caracterul de angajament dobândește caracterul de ofertă publicitară cu semnificația doar a unei instituții la negocieri viitoare.

b) oferta trebuie să fie precisă și completă, conținând suficiente precizări referitoare la toate elementele contractului spre a cărui încheiere tinde, astfel contractul să poată fi perfectat prin simpla acceptare a lui de către destinatar. Astfel oferta precisă trebuie să indice natura și obiectul contractului urmărit, cu precizarea obligațiilor fiecăreia dintre părți;

c) oferta să fie expresă adresată uneia sau mai multor persoane fizice sau juridice determinate anume, cu care ofertantul intenționează să încheie contractul.

Acceptarea ofertei

Acceptarea ofertei reprezintă o manifestare unilaterală de voință în sensul integrării în actul de voință exprimat prin oferta de contractare primită al cărei destinatar își exprimă adeziunea deplină și necondiționată la propunerea de contractare ce i-a fost avansată de către ofertant.

Acceptarea ofertei poate fi expresă, când ea se concretizează în răspunsul destinatarului conținând acordul acestuia cu propunerea de contractare adresată lui de către contractant.

Acceptarea ofertei poate fi și tacită dacă se prezintă ca un fapt juridic oarecare care exprimă însă voința neîndoielnică a acceptantului de a încheia contractul în maniera prezentată în ofertă.

Pentru a produce efectele specifice acestui act unilateral de voință acceptarea ofertei trebuie să răspundă la următoarele condiții:

să emane de la destinatarul ofertei sau de la reprezentantul său autorizat;

să fie conformă cu oferta;

să ajungă la cunoștința partenerului ofertant în termenul de acceptare.

Termenul de acceptare al ofertei valabil pentru a produce efectul perfectării contractului comercial internațional poate fi unul convențional sau unul legal.

Prin termenul convențional de acceptare al ofertei se înțelege chiar termenul de acceptare stabilit prin contractul ofertei.

Termenul legal de acceptare care este de regulă stabilit de legea comercială, ce va cârmui contractul comercial internațional, este determinat de legiuitor luându-se în considerare termenul necesar schimbului între propunerea și acceptarea contractului ca un criteriu de apreciere pentru organul de jurisdicție și nu sub forma unui termen fix exprimat în zile, ajungându-se astfel la așa numitul termen rezonabil de acceptare a ofertei.

Elementele, forma și conținutul contractelor comerciale internaționale

Contractul comercial internațional este în esența sa economică și juridică determinat de următoarele elemente: capacitatea părților, consimțământul părților, un obiect în care se concretizează prestațiile asumate prin convenția părților și o cauză care dă expresie scopului în atingerea căruia părțile au consimțit.

O scurtă prezentare a elementelor contractului comercial internațional facem în cele ce urmează:

A. Capacitatea părților se referă la aptitudinea subiecților de drept de care se leagă raportul juridic obligațional din zona economică a comerțului internațional cu cadrul său juridic specific caracterizate printr-o mare diversitate. Astfel, unuia dintre subiecți precum statele și organizațiile internaționale interstatale aparținând ordinii publice internaționale, alții, precum societăți comerciale, comercianți persoane fizice, organizații diverse, etc., aparținând unei ordini publice naționale ale diferitelor țări.

În raport de apartenența subiectelor de drept respectiv, la ordinea juridică internațională operând într-o zonă economică mai largă dar eterogenă sau la ordinea juridică națională și în funcție de legea aplicabilă statutului lor juridic, acești subiecți de drept ai comerțului internațional au o capacitate subiecțională de folosință ca și o capacitate de exercițiu diferite ca întindere.

B. Consimțământul părților contractante în domeniul comerțului internațional este susceptibil în conceptul său la o dublă accepțiune și anume:

1. În sens restrâns consimțământul părților reprezintă manifestarea voinței juridice a unei persoane în scopul încheierii unui act juridic;

2. În sens larg este un acord de voință între două sau mai multe persoane.

În oricare dintre cele două accepțiuni, consimțământul părților produce efecte juridice, și se consideră valabil exprimat numai dacă a fost dat de către partea respectivă a negocierilor unui contract în mod liber și în deplină cunoștință de cauză. În consecință contractul nu trebuie să fie viciat în conținutul său intelectual prin eroare sau dol și nici în exercitarea sa liberă prin violență.

Ca element al contractului comercial internațional regimul juridic al consimțământului părților suportă unele accente de specificitate în raport cu cel al consimțământului în actele civile.

Faptul se explică prin aceea că între viciile clasice ale consimțământului părților mai apare elementul contractului comercial internațional și leziunea contractuală odată cu instituirea unei anumite limitări ale erorii substanțiale când devine prezentă în practică și eroarea de drept. Cesiunea contractuală reprezintă paguba materială pe care o suferă una din părțile consimțământului datorită disproporției valide de valoare la momentul contractării, între prestația la care s-a obligat și cea pe care urmează să o primească în schimb.

În ceea ce privește eroarea, aceasta constituie o reprezentare falsă inexactă și denaturată a realității la încheierea contractului comercial internațional cu menținerea sensului erorii de fapt când eroarea are la bază o falsă reprezentare a situației de fapt și forma de eroare de drept când eroarea privește existența unei norme de drept.

C. Obiectul contractului comercial internațional desemnează și în acest caz acțiunea sau inacțiunea la care cel puțin una din părți se obligă prin respectivul contract și când prestația se referă la bunuri, acesta se identifică cu conceptul de obiect al contractului. Obiectul contractului comercial internațional este adesea unul complex fiind alcătuit din obligații valabile de regulă pentru contractele civile cu accente specifice comerțului internațional în care o semnificație deosebită dobândește distincția între prestațiile în natură, precum cele ale vânzătorului, cărăușului, antreprenorului ce se concretizează în „dare”, „facere”, sau în„nonfacere” astfel cum sunt obligațiile de obținere de la săvârșirea unor fapte precum cele de domeniul concurenței neloiale, de prestațiile pecuniare care se concretizează prin preț, prime de asigurare, navlu, etc., adică prestația de „dare”.

Pentru ca un contract comercial internațional să fie perfect valid obiectul său trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

– Obiectul să fie determinat la data încheierii contractului sau determinabil în viitor pe baza unor elemente de determinare prevăzute în contract, caracteristice raporturilor de comerț internaționale.

– Obiectul să fie posibil din punct de vedere material, fizic și mai ales juridic;

– Obiectul să fie licit, acest caracter licit raportându-se în cazul contractului comercial atât la ordinea juridică internațională în general cât și la ordinea juridică națională din țările de apartenență a cocontractanților.

De remarcat este faptul că această condiție este asimilabilă cu condiția elementului cauză a contractului comercial internațional care, ca și în cazul contractelor civile impune caracterul licit al cauzei contractului în determinarea scopului său. Așa fiind, nu mai insistăm aici asupra elementului „cauză” al contractului comercial internațional.

Cu privire la forma contractului comercial internațional, putem spune că revenirea la principiile economiei de piață în România, după anul 1990, a determinat revenirea și în materia formei contractelor comerciale internaționale la aplicarea principiului autonomiei de voință și libertăți contractuale ale părților potrivit cărora contractele comerciale de drept intern ca și contractele comerciale internaționale se încheie prin simplul acord de voință al părților, ele având libertatea deplină de a alege modalitatea de exteriorizare și concretizare a consimțământului lor.

Cazurile în care părților li se impune forma scrisă a contractului sunt de regulă, expres și limitativ prevăzute de lege, constituind oricum o minoritate în contextul general al acestor contracte.

Astfel, spre exemplu, forma scrisă se impune ad validitatem pentru contractul de împrumut maritim prin art. 601 și 602 Cod comercial român, contract ce se aplică și în comerțul internațional.

Forma scrisă ad probationem este cerută de legea contractului de societate comercială inclusiv societăților comerciale cu participare străină cărora prin art. 15 din Legea nr. 31/1990 actualizată 2011, li se impune în sensul autentic al formei contractului. Tot astfel forma scrisă este prevăzută de dispoziții ale Codului comercial român aplicabile și în comerțul internațional, contractului de gaj comercial, contractului de consignație precum și pentru toate contractele comerciale din domeniul construcțiilor, reparațiilor și vânzărilor de nave maritime precum și în transporturile internaționale maritime, inclusiv conosamentului care probează contractul de transport maritim.

Dacă, astfel cum am arătat mai sus, legea impune condiția formei scrise a contractului în cazuri expres limitate, părțile contractante își pot ele însele, prin același consens, impune forma scrisă a contractului comercial internațional, practica contractuală în acest domeniu inclusiv cea românească confirmând o extindere aproape de generalizare a formalismului voluntar – convențional în redactarea contractelor comerciale internaționale.

Fără a enumera avantajele participării formei scrise a acestor contracte, arătăm doar faptul că forma scrisă previne și înlătură eventualele litigii cauzate de eventuale interpretări diferite a clauzelor, iar în cazul contractelor tipizate, prin adeziune și în cazul contractării între absenți (regulă foarte frecventă în comerțul internațional) se reduce cu mult timpul tratativelor de încheiere a contractului comercial internațional datorită mijloacelor moderne de comunicare precum telexul, telefaxul, internetul, etc.

Limba de redactare ca și numărul de exemplare ale contractului comercial internațional, constituind de asemeni elemente ce țin de forma contractului, își au semnificația și importanța lor, însă nu ne propunem să insistăm asupra lor.

Referindu-ne în continuare la conținutul contractului comercial internațional, putem arăta că acesta reprezintă în mod cumulativ totalitatea drepturilor și obligațiilor corelative asumate, prin care voința juridică a contractanților a realizat în consens contractul respectiv.

Ceea ce dă expresie conținutului contractului comercial internațional este complexul, totalitatea de clauze la inserarea cărora părțile convin clauze care exprimă obligații și drepturi, soluții de tratare a normelor de drept intern și împrejurări referitoare la conjunctura, forța majoră și alte aspecte de exprimare în mod specific a drepturilor și obligațiilor corelative ale cocontractanților cu chiar detalierea modalităților de executare prin efectele respectivului contract.

Astfel exprimat, conceptul de clauze reprezintă stipulațiile contractuale cu caracter esențial pentru calificarea raportului obligațional ca o realitate juridică pentru determinarea rațiunii economice și definirea naturii juridice a contractului comercial internațional.

În principiu, orice contract comercial internațional stipulează, ca o caracteristică fundamentală a conținutului său, clauze privind identitatea părților și a reprezentanților săi autorizați, conținutul economic al operațiunii comerciale vizate prin contract, unele aspecte referitoare la executarea acestuia, dreptul ce-i este aplicabil și jurisdicția competentă să soluționeze eventualele diferențe dintre partenerii contractuali.

Conceptul de clauze conține atât stipulații contractuale în absența cărora contractul nu ar putea exista ca act juridic valabil încheiat, cât și clauze prin care se configurează realitatea economică creată prin contract. În același timp se precizează mijloacele juridice considerate necesare de către părți pentru protejarea și conservarea acestei realități economice.

Contractul comercial internațional se caracterizează prin conținutul constituit din trei categorii de clauze contractuale, și anume:

clauze specifice contractelor comerciale internaționale pe termen lung,

clauze comerciale asiguratorii

clauze comerciale de opțiune.

Clauzele contractului comercial internațional pe termen lung este o categorie specifică – definitorie acestui contract după cum urmează: clauze privind părțile contractante; clauze referitoare la obiectul contractului;clauze referitoare la cantitatea mărfurilor; clauze referitoare la calitatea mărfurilor, serviciilor; clauze privind reclamații referitoare la cantitate și calitate; clauze cu privire la ambalarea și marcarea mărfurilor; clauzele ce stabilesc condițiile și termenele de livrare; clauzele ce privesc expediția transporturilor și prevenirea riscurilor, inclusiv asigurarea mărfurilor pe timpul expediției de transport; clauzele asupra condițiilor și obligațiilor de prelucrare a mărfurilor; clauzele privind prețul, condițiile și termenele cu locul de plată; clauzele privind răspunderea cocontractanților; clauzele referitoare la jurisdicția convenită să soluționeze eventualele litigii apărute între părți în executare contractului comercial internațional; precum și alte clauze ce pot fi stipulate prin convenția părților între care clauze ce evocă aspecte strict juridice asupra răspunderii părților și consecințele neîndeplinirii obligațiilor asumate.

Clauzele asiguratorii în conținutul contractului comercial internațional reprezintă un instrumentar juridic specific al acestui contract menit să evite sau să înlăture riscurile proprii comerțului internațional, între acestea cele mai frecvente sunt:

clauzele asupra mijloacelor juridice de evitare sau neutralizare a riscurilor în contractele convenite între părți;clauzele de factură să faciliteze întreruperea oportună a raportului juridic obligațional; clauzele asiguratorii împotriva riscurilor valutare; clauzele aur; clauzele valutare cu variantele monovalutare, varianta plurivalutară a cosului valutar, varianta multivalutară a cosului valutar instituționalizat; clauzele asiguratorii împotriva riscurilor nevalutare cu variantele de revizuirea prețului prin indexare nemonetară, varianta de postcalculare a prețului, varianta ofertei concurente, varianta clientului cel mai favorizat, varianta de impreviziune; clauzele preventive față de diverse mărfuri de protecție a concurenței.

Clauzele de opțiune a părților în contractele comerciale internaționale, se referă la: opțiunea de continuare și în viitor a raporturilor contractuale cu variantele promisiunii unilaterale de a contracta, varianta promisiunii bilaterale de a contracta, varianta primului refuz de a contracta, varianta pactului de preferință; clauzele de opțiune a locului de plată ca variantă a clauzei monovalutare; clauze de opțiune a monedei liberatorii.

Față de o asemenea complexitate atât prin volumul cât și prin diversitatea și varietatea clauzelor ce determină esența economică și cadrul juridic adecvat în raporturile juridice convenabile cocontractanților, practica comerțului internațional cu confirmarea doctrinei domeniului, a simplificat în sensul facilitării celerității necesare tehnicii juridico-comerciale de negociere a conținutului contractelor comerciale internaționale prin introducerea formularelor tipizate, codificate și puse în circulație de organisme internaționale de o autoritară competență și universală recunoaștere în domeniul comerțului internațional.

CAPITOLUL 2 : CONTRACTELE DE VÂNZARE INTERNAȚIONALE

Vânzarea-cumpărarea internațională este un contract original care comportă caracteristici proprii și probleme specifice. Contractul de vânzare comercială are un caracter internațional întrucât cuprinde elemnte de extraneitate. Internaționalitatea contractului de vânzare se întemeiază pe circuitul economic de la o țară la alta și naționalitatea diferită a partenerilor.

Pe langă elementele esențiale care definesc contractul de vânzare-cumpărare, așa cum este el definit prin art. 1294 Cod Civil, trebuie să adăugăm și caracterul comercial, iar când este cazul și caracterul internațional, spre a avea o imagine exactă a contractului de vânzare-cumpărare utilizat pentru realizarea activității comerciale interne și internaționale.
Trebuie menționat faptul că pe plan internațional distincția dintre vânzarea civilă și cea comercială prezintă o importanță redusă, convențiile internaționale și legile uniforme în materie nemaifăcând deosebire între vânzarea civilă și cea comercială, supunându-le pe amândouă aceleiași reglementari.

Legea contractului se alege de către părți, la încheierea contractului dar se poate face și ulterior, în fața instanței de arbitraj sau judecatorești însă, până la intrarea în fond a dezbaterilor. Legea aleasă nu va putea fi modificată decât cu unele rezerve, art. 76 din Legea nr. 105/1992 prevazând posibila modificare a legii contractului dar fără să fie afectată validitatea formei contractului și fără a se aduce atingere drepturilor dobândite între timp de terț. Cea mai des folosită categorie de contracte în comerțul internațional este cea a contractelor de vânzare cumpărare. Legea nr. 105/1992, reglementează contractul de vânzare internațională în cadrul secțiunii a II-a din capitolul VIII.

Există numeroase aspecte care privesc doar pe una dintre părțile implicate într-o tranzacție cu bunuri, însă o serie de probleme esențiale trebuie luate în considerare de către ambele părți. La o primă privire, aceste aspecte importante par să fie relevante doar pentru una dintre părțile contractante. Totuși, succesul întregii afaceri, precum și profitul ambilor parteneri, depind de aceste aspecte-cheie. Indiferent dacă suntem cumpărător sau vânzător, trebuie să fim la curent cel puțin cu exigențele la export și la import, cu metodele internaționale de plată, cu regulile valutare, cu drepturile de proprietate intelectuală și cu alegerea legii aplicabile și a jurisdicției.

Atunci când încheiem o tranzacție internațională, ambele părți trebuie să trateze cu atenție problemele referitoare la export. Acestea nu apar în contractele interne și, din această cauză, nu sunt probabil foarte cunoscute, mai ales de către exportatorul debutant. S-ar putea ca o parte care nu a înțeles problemele respective să găsească imposibilă executarea contractului sau, în cel mai bun caz, să o considere dezavantajoasă. Decât să renegociem ulterior contractul, mai bine luăm de la bun început în considerare aspectele specifice activității de export.

Primul aspect demn de luat în seamă se referă la acceptabilitatea produselor dumneavoastră pe piețele străine. Înainte ca un produs să fie considerat gata de export, vânzătorul trebuie să se asigure că acesta este adaptat specificului pieței din țara importatoare. Costurile de adaptare, fie la specificul cultural, fie la reglementările existente, sunt suportate de obicei de către vânzător, deoarece cumpărătorul nu va încheia o tranzacție atât timp cât produsele nu vor putea fi utilizate sau vândute în țara sa. Contractul trebuie să acopere cel puțin unul din următoarele puncte:

A. Conformitatea cu legislația

Adesea, vânzătorul se angajează să livreze bunuri în conformitate cu legile și reglementările tării importatoare, el putând garanta astfel că, în procesul de adaptare a produselor, se vor avea în vedere aceleași standarde de calitate. Totuși, dacă cerințele din țara importatoare nu îi sunt familiare vânzătorului, contractul îl poate obliga pe cumpărător să furnizeze suficiente indicații care să-1 ajute pe vânzător să respecte acele cerințe. Dacă modificările ce urmează a fi efectuate sunt minime, ca de exemplu, adăugarea unor etichete sau marcaje, cumpărătorul va fi probabil de acord cu ele datorită costului redus și operativității cu care vânzătorul va putea livra marfa.

B. Adaptarea la specificul pieței

Considerații similare sunt valabile și în cazul adaptării produselor la condițiile culturale, sociale și economice, precum și la normele guvernamentale.

În situația în care cumpărătorul se va ocupa de adaptarea produselor, trebuie specificat în ce mod vor fi protejate drepturile vânzătorului asupra brevetelor, proiectelor, mărcilor de comerț, denumirilor comerciale, ca și asupra altor elemente componente ale proprietății intelectuale asociate respectivelor produse.

În măsura în care cumpărătorul are dreptul de a modifica marfa în vederea vânzării sale în țara importatoare, contractul trebuie să protejeze explicit drepturile de proprietate intelectuală ale vânzătorului. Faptul că, prin contract, cumpărătorului i se permite să aducă modificări produsului, ambalajului sau marcării poate fi interpretat ca o renunțare a vânzătorului la drepturile exclusive de posesie și utilizare a propriilor drepturi de proprietate intelectuală.

Serviciile și garanțiile acordate clienților reprezintă aspecte semnificative ale contractelor.

Indiferent dacă se comercializează aparatură de înaltă tehnologie sau articole de uz casnic, bunul renume al respectivelor produse va fi considerabil îmbunătățit dacă li se oferă consumatorilor anumite servicii; acestea vor produce efectul amintit doar atât timp cât vor fi utile consumatorului. Contractul va trebui să specifice măsura în care sunt disponibile asemenea garanții și servicii destinate consumatorilor. Dacă acestea vor fi furnizate prin intermediul cumpărătorului care va acționa în calitate de reprezentant al vânzătorului în țara importatoare, contractul va trebui să conțină și standardele ce urmează a fi respectate de acesta; precum și celelalte cerințe care vizează protejarea bunului renume încorporat în produsele vânzătorului.

Este bine să studiem condițiile impuse de către guvern la export, înainte de oficializarea contractului. Acestea vor varia în funcție de produsele exportate, iar noi avem posibilitatea de a simplifica prevederile contractuale stipulând acele condiții aplicabile direct mărfii ce urmează a fi exportată. Numeroase bunuri pot fi exportate în mod liber, unele sunt supuse unor reglementări minime, iar altele trebuie să respecte condiții deosebit de restrictive. Există și mărfuri care nu pot fi deloc exportate și, din această cauză, un eventual contract de export al acestora ar fi imposibil de executat și ar fi considerat nul sau anulabil.

În calitatea noastră de parte contractantă, va trebui să știm cui îi revine sarcina de a se conforma normelor guvernamentale referitoare la exportul produselor din țara vânzătorului.

Contractul va trebui să specifice dacă noi sau cealaltă parte este răspunzătoare de această conformare, precum și de cheltuielile care decurg de aici. În funcție de ceea ce am aflat în urma analizei preliminare, clauzele contractuale ar trebui să acopere următoarele aspecte:

– Obținerea licenței

De obicei, această responsabilitate revine vânzătorului, acesta fiind considerat cel mai familiarizat cu cerințele de export din propria sa tară. Totuși, este posibil ca și cumpărătorul să participe la operațiune, în situația în care vânzătorul desfășoară activități prea complexe sau dacă nu are forța financiară necesară pentru a obține licența de export.

– Costurile de obținere a licenței

Atunci când licența de export este valabilă numai pentru o singură tranzacție și trebuie obținută pentru fiecare tranșă de marfa exportată, costurile aferente sunt de obicei supuse negocierii între părți. Una dintre părți se poate angaja sa suporte costul, cu scopul de a determina încheierea tranzacției. Mai există și posibilitatea ca părțile să împartă aceste cheltuieli. Dacă licența de export poate fi utilizată pentru livrarea mai multor tranșe de marfa, costul obținerii acesteia este de obicei suportat de vânzător – beneficiarul reutilizării.

– Respectarea restricțiilor la export

Vânzătorul este de obicei obligat să asigure respectarea restricțiilor la export sau efectuarea controalelor, el fiind mai familiarizat cu cerințele respective; în acest scop, este necesară adeseori cooperarea vânzătorului prin punerea mărfii la dispoziția instituțiilor abilitate.

– Costurile respectării restricțiilor la export

Nu există o regulă generală conform căreia una dintre părți trebuie să suporte aceste costuri. Acest aspect este negociabil. In cazul în care costurile de export și de import sunt comparabile, vânzătorul poate să le suporte pe cele de export, iar cumpărătorul pe cele de import. Atunci când există discrepanțe între aceste costuri, părțile pot calcula costul total, împărțindu-l apoi între ele. O altă variantă constă în faptul că una din părți poate să suporte integral costurile, cu scopul de a determina încheierea afacerii.

– Taxele și impozitele de export

O dată în plus, nu există o rețetă „tipică" de plată. În acest caz, se aplică aceleași considerații ca în cazul respectării restricțiilor la export sau al verificării mărfii.

– Riscul de întârziere sau de nerealizare a exportului

Un aspect foarte important al operațiunii de export, adesea neglijat în contractele internaționale, se referă la riscul neîndeplinirii la timp sau deloc a condițiilor de export. Ambele părți suportă riscul în cazul în care exportul nu se poate realiza – vânzătorul trebuie să-și amortizeze costurile legate de pregătirea mărfii pentru export, încărcarea și vânzarea acesteia în străinătate, iar cumpărătorul pe cele aferente promovării dinaintea vânzării, aranjamentelor de import și de recepție a mărfii și respectării cerințelor consumatorilor, cu excepția cazului în care el poate să obțină alte mărfuri, adesea cu un cost suplimentar. Dacă exportul este amânat, ambele părți vor suporta costuri suplimentare cu forța de muncă, depozitare, transport etc.

Aspectul întârzierii sau neefectuării exportului devine și mai complex din cauza problemei referitoare la culpă. Vânzătorul a utilizat etichete nepotrivite? Cumpărătorul a adus modificări comenzii chiar înainte de expedierea mărfii? Neexecutarea sau întârzierea a fost cauzată de factori care scapă de sub controlul părților? In execuția contractelor internaționale este implicat și un risc politic semnificativ. Guvernele și economiile sunt interconectate și, de aceea, dreptul de a exporta depinde de relațiile existente între guvernele țărilor importatoare și exportatoare. Va trebui să anticipați riscurile implicate și să prevedeți în contract drepturile și obligațiile părților ținând seama de aceasta. Asigurati-vă că prevederile contractuale se referă la următoarele aspecte:

– Operativitatea

Contractul nostru va trebui să prevadă un anumit interval de timp pentru realizarea exportului sau o modalitate de determinare a acestuia. Dacă nu se stipulează un asemenea interval, se poate considera că se acordă implicit un interval de timp rezonabil; această „rezonabilitate" este însă un criteriu subiectiv ce poate duce la izbucnirea unui litigiu, din cauză că una din părți nu este satisfăcută de interpretarea pe care cealaltă parte o dă intervalului de timp „rezonabil". Mai mult, dacă instanța este cea care consideră implicit un interval de timp rezonabil, ambele părți ar putea fi nemulțumite de părerea judecătorilor în privința rezonabili țării.

– Deficiențele

Majoritatea contractelor sancționează aspru întârzierea sau neexecutarea exportului din cauza uneia dintre părți: acestea sunt de obicei motive de reziliere a contractului, iar partea vinovată datorează partenerului plata daunelor efective sau prestabilite. Această abordare agresivă poate fi „îmblânzită" puțin cerându-se părții nevinovate să diminueze daunele prin luarea unor măsuri rezonabile, cum ar fi vânzarea sau cumpărarea altor produse în locul celor care făceau obiectul contractului inițial. Plecând de la premisa că părțile vor prefera să finalizeze afacerea decât să-i pună capăt, în majoritatea contractelor se acordă părții în culpă o scurtă prelungire a termenului de execuție, timp în care va trebui să rezolve problema și să-și onoreze obligațiile contractuale, și eventual o reducere comparabilă a costurilor cauzate de întârziere.

– Intervenția statului

Efectul produs de factorii necontrolabili este de regulă amortizat de o prevedere contractuală cunoscută sub denumirea de clauza de forță majoră. Totuși, o asemenea clauză stipulează de regulă rezilierea contractului în situația în care executarea lui devine imposibilă din cauza unor catastrofe naturale. Dacă evenimentele determinate de factorul uman fac ca executarea contractului să devină dificilă (de exemplu, pentru că se percep taxe vamale mari sau pentru că acestea cresc) sau imposibilă pe o perioadă nedeterminată (de exemplu, din cauză că guvernul impune sancțiuni comerciale), s-ar putea ca părțile să dorească încă finalizarea afacerii — caz în care ele ar trebui să prevadă posibilitatea renegocierii contractului sau a rezilierii acestuia doar dacă exportul rămâne imposibil de realizat după trecerea unui anumit interval de timp.

În ceea ce privește caracterul internațional al vânzării comerciale, în Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, singurul criteriu pentru determinarea caracterului internațional al contractului îl constituie faptul că părțile contractante își au stabilimentul în state diferite.

2.1 Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaționale – prezentare generală

Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri adoptată la Viena la 11 aprilie 1980 ca un act final al Convenției Națiunilor Unite organizate în executarea rezoluției Adunării Generale a O.N.U. nr.33/94 din 16 februarie 1978.

Această convenție cuprinde prevederi cu caracter supletiv, în baza cărora părțile contractuale pot să convină să excludă aplicarea convenției sau sub rezerva prevederii art.12, să deroge de la oricare din dispozițiile acesteia să le modifice efectele.

Părțile pot proceda la derogări fie în mod expres, fie prin referire directă la o altă reglementare internă sau internațională în materie. Dacă cocontractanții nu o exclud prin unul din aceste procedee, Convenția O.N.U. se va aplica cu putere de lege.

Trebuie remarcat faptul că această convenție a realizat un compromis reușit între reglementările principalelor sisteme de drept ale lumii, în domeniul vânzării internaționale de mărfuri, mai importantă apărând concilierea între sistemul de drept romano-germanic și cel anglo-saxon.

Convenția O.N.U. de la Viena 1980, a intrat în vigoare pe plan internațional la data de 01 ianuarie 1988 prin aplicarea prevederilor art. 99, par.1, iar în prezent au calitatea de parte la convenție aproape 40 de state.

Țara noastră a aderat la această convenție prin Legea nr. 24/1991 prin efectul căreia României i-au devenit aplicabile dispozițiile convenției de la data de 01 iunie 1992 și aderarea făcându-se fără declararea vreunei rezerve, întreaga convenție ne este aplicabilă.

Trebuie precizat de asemeni faptul că noua convenție înlocuiește Convenția referitoare la legea uniformă asupra formării contractelor de vânzare internațională de obiecte mobile corporale de la Haga, 1964, la care și țara noastră era parte. Astfel Convenția O.N.U. se aplică în primul rând între părțile care își au sediul sau reședința în state contractante diferite, prin state contractante, conform art. 91 înțelegându-se toate statele care au ratificat, acceptat, aprobat sau după caz au aderat la această convenție.De asemeni Convenția O.N.U. 1980 se aplică și în cazurile în care normele de Drept internațional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant pe regula lex contractus.

Deoarece convenția respectivă având ca obiect reglementarea contractului de vânzare comercială internațională de mărfuri, chiar dacă nu definește expres noțiunea de contract de vânzare, aceasta reglementează prin domeniul său de aplicare la art. 2-4, acoperă două categorii de situații:

1. enumerarea tipurilor speciale de contracte de vânzare, care în funcție de obiectul lor, fie că formează, fie că nu formează, obiectul convenției;

2. precizează aspectele privind contractul de vânzare care intră și care nu intră sub incidența convenției.

În ceea ce privește interpretarea contractului de vânzare internațională de mărfuri, convenția instituie mai multe reguli.

Astfel, ca prima variantă de interpretare a contractului, se ține cont de caracterul său internațional și de necesitatea de a promova spectrul bunei credințe în comerțul internațional.

Convenția O.N.U. acordă prioritate ca regulă de interpretare, principiilor generale din care acestea se inspiră și numai cu subsidiar urmând să se recurgă la dreptul național de normă conflictuală aplicabilă în speță.

Noțiunea de principii generale din care se inspiră convenția ca regulă prioritară de interpretare a contractului de vânzare de mărfuri are sensul și se referă atât la principiile cuprinse de preambulul ei propriu cât și la principiile generale aflate în fondul comun al reglementărilor vânzării internaționale de mărfuri din diferitele sisteme de drept ale statelor, sisteme de drept care de altfel au constituit obiectul concilierii de compromis pe care convenția însăși l-a urmărit în reglementările sale.

Convenția O.N.U. admite în scopurile interpretării contractului pe care și-l supune și indicațiile și oricare manifestare de voință ale unei părți care se iau în considerație atunci când cealaltă parte cunoștea ori nu putea să ignore respectivele intenții ale cocontractantului său.

Norma aceasta de interpretare a convenției este preluată din sistemul de drept romano-german care o consacră în mod consecvent.

Nu sunt respinse de Convenția O.N.U. nici uzanțele internaționale de interpretare a contractului, uzanțe sau obișnuințe de care cocontractanții sunt legați și la care au consimțit.

Cu privire la forma contractului de vânzare internațională de mărfuri, Convenția O.N.U., respectând principiul consensualismului, prevede ca nici închierea, nici constatarea contractului nu trebuiesc realizate în scris și că sunt libere de orice condiții de formă.

Prevăzând la art. 99, par. 1, ca un contract de vânzare internațional de mărfuri poate fi modificat sau reziliat prin acordul amiabil al părților fără îndeplinirea unei condiții de formă, convenția respecta principiul simetriei juridice. Pe acest principiu, de asemeni, și în cazul în care un contract supus convenției are forma scrisă conține o clauză care, stipulează că orice modificare sau reziliere amiabilă trebuie făcută, în mod obligatoriu, tot în scris.

Această din urmă prevedere a convenției dă satisfacție nu numai principiului simetriei juridice, dar și principiului autonomiei de voință al părților.

Expresia de „formare a contractului” este consacrată în convenție sub aspect terminologic pentru a desemna întregul proces de realizare a consințământului părților, iar când convenția folosește și termenul de „încheiere a contractului”, ea se referă la momentul final, al procesului respectiv, deci finalizarea formării contractului.

În ceea ce privește etapizarea procesului de realizare a consimțământului, Convenția O.N.U. își însușește procedeele ofertei și acceptării acesteia cu condițiile respective ale practicii internaționale cu privire la formarea contractului comercial internațional generic pe care l-am prezentat în secțiunea 2.3.

Asupra momentului închierii contractului, Convenția O.N.U. adoptă teoria recepției potrivit căreia oferta trebuie urmată de o declarație de acceptare sau de oricare altă formă de manifestare de voință a destinatarului ofertei.

Expresia de „formare a contractului” este consacrată în convenție sub aspect terminologic pentru a desemna întregul proces de realizare a consințământului părților, iar când convenția folosește și termenul de „încheiere a contractului”, ea se referă la momentul final, al procesului respectiv, deci finalizarea formării contractului.

În ceea ce privește etapizarea procesului de realizare a consimțământului, Convenția O.N.U. își însușește procedeele ofertei și acceptării acesteia cu condițiile respective ale practicii internaționale cu privire la formarea contractului comercial internațional generic pe care l-am prezentat în secțiunea 2.3.

Asupra momentului închierii contractului, Convenția O.N.U. adoptă teoria recepției potrivit căreia oferta trebuie urmată de o declarație de acceptare sau de oricare altă formă de manifestare de voință a destinatarului ofertei.

2.2 Principiile de drept care stau la baza contractelor de vânzare internaționale

Raporturile dintre participanți la activitatea de comerț internațional se desfășoară în conformitate cu politicile comerciale ale statelor. Reglementările aplicabile în materie formează un cadru juridic, al cărui concurență și certitudine este asigurată de un număr de principii.

Legea contractului este inerenta oricărui tip de contract, indiferent dacă este contract intern sau internațional, deoarece numai acesta îl poate valida și permite contractului să producă efecte juridice. Contractul de comerț intern este cârmuit de legea națională a părților. Pentru contractul de comerț internațional nu există o lege care să se aplice în mod automat în comerțul internațional, stabilirea legii care cârmuiește contractul revine părților sau, după caz, instanței de judecată.

Principiile fundamentale ale dreptului comerțului internațional sunt următoarele:

1. Principiul libertății comerțului, care asigură participarea activă și neîngrădită la schimburile internaționale de mărfuri și servicii.

În contextul relațiilor economice, principiul libertății comerțului este consacrat de Constituția României din 1991, revizuită în 2003. Prin textul art. 135 alin. (2) lit. a) se prevede că statul trebuie să asigure libertatea comerțului pe baza egalității de șanse a comercianților. Pentru execitarea comețului se cere ca persoanele să aibă calitatea de comerciant și obiectul de activitate să prevadă efectuarea de acte de comerț internațional.

Libertatea comerțului, fiind un principiu de drept internațional public, nu exlude controlul statului, în condițiile legii, prin intermediul taxelor, impozitelor și a licențelor de export-import.

2.Principiul concurenței loiale, se plică între persoanele care exercită o activitate asemănătoare.

În desfășurarea relațiilor comerciale internaționale, concurența loială indeplinește mai multe funcții:

– Funcția de garanție a economiei de piață

– Funcția de facilitare a liberei circulații a mărfurilor și serviciilor

– Funcția de stimulare a inițiativei participanților la activitatea de comerț internațional.

Interzicerea concurenței poate rezulta din lege sau din contract.Protecția efectivă împotriva concurenței neloiale este prevăzută de Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale din 1883, cu revituirile si completările ulterioare.

3. Principiul libertății convențiilor. Voința juridică a participanților la raporturile de comerț internațional se exprimă, în principal, prin intermediul contractelor. Puterea de decizie a părților în contractele internaționale este configurată de principiul libertății convențiilor (înseamă că o parte se obligă prin manifestarea propriei voințe numai la ceea ce acceptă și doar în măsura în care dorește).

În comparație cu dreptul comun, puterea de decizie a părților în relațiile comerciale internaționale prezintă valențe suplimentare. În operațiunile de comerț internațional, libertatea contractuală a părților prezintă accepțiuni diferite, care pot fi grupate în două concepții:

una subiectivă, în care se susține că izvorul principal al drepturilor și obligațiilor stipulate prin contractul de comerț internațional constă în acordul de voință a părților

una obiectivă, care consideră că legea este prioritară față de voința părților(părțile au libertatea să desemneze legea aplicabilă contractului, dar numai în măsura în care opțiunea lor este admisă de legea forului).

În relațiile comerciale internaționale, libertatea contractuală implică o autonomie derivată și nu primordială. De atfel, libertatea contractuală este consacrată întotdeauna de ordinea juridică națională.

În realitate, autonomia de voință decurge din principiul libertății convențiilor în domeniul raporturilor de comerț internațional.

Prin autonomie de voință se înțelege că părțile pot să aleagă legea are va guverna condițiile de fond și efectele contractului de comerț internațional.

Principiul lex voluntatis corespunde exigențelor comerțului internațional, permițând să adpteze contractul la situația existentă pe diferite piețe străine. În determinarea legii aplicabile contractului, principiu lex voluntatis constituie la uniformizarea soluțiilor conflictuale în materia contractelor.

În legislația noastră, lex voluntatis este consacrată de legea de drept internațional privat nr.105 din 1992. Conform prevederilor art.73, contractul este supus legii alese prin consens de părți. Legea care cârmuiește fondul, potrivit art.71 alin. (1), se aplică, în principal, și condițiile de formă a contractului.

Valabilitatea contractelor

Ca orice contract, contractual de vânzare-cumpărare internațional, pentru a fi valabil încheiat, trebuie să îndeplinească anumite condiții: consimțământul, capacitatea, obiectul și cauza (art. 1179Noul Cod civil)

A.Consimțământul părților reprezintă manifestarea voinței juridice (a hotărârii) unei persoane de a încheia un act juridic. Contractul se încheie prin acordul de voință (de consimțământ) al părților.

Condiții ale consimțământului:

– să emane de la o persoană cu discernământ;

– să fie făcut cu intenția de a produce efecte juridice (angajare juridică);
– să fie serios, și nu facut în glumă (jocandi causa) sau cu rezervă mentală cunoscută de  cealaltă  parte  ori  sub  condiție  potestativă  pură  (eveniment viitor a cărui realizare depinde de voința exclusivă a uneia dintre părți;

– să fie precis;

– să fie exteriorizat – în scris, oral, prin gesturi, prin simboluri, prin orice fapt concludent;
– să nu fie alterat de viciile de consimțământ (eroarea, dolul, violența sau leziunea).

B. Capacitatea părților de a contracta conform Art. 1180 Cod Civil reprezintă orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege și nici oprită să încheie anumite contracte.

Asta implică faptul că persoanele contractante trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină (să aibă peste 18 ani și să nu fie pus sub interdicție. Persoanele lipsite de capacitatea de exercițiu sau având capacitate de exercițiu  restrânsă  pot  încheia  contracte  prin  reprezentanții  lor  legali (părinți și tutori).

C.Obiectul contractului de vânzare-cumpărare internațional

Obiectul contractului îl formează marfa vândută, în schimbul căreia cumpărătorul plătește vânzătorului prețul stabilit.

Pentru existența contractului, bunul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

– Să fie în circuitul civil;

– Să fie determinat sau determinabil;

– Să existe în momentul încheierii contractului ori să poată exista în viitor

Datorită cerințelor specifice ale comerțului internațional, bunul vândut nu trebuie să constituie proprietatea vânzătorului. În cazul în care vânzătorul are calitatea de intermadiar, obligația sa constă în procurarea mărfurilor pe care le vinde și predarea lor cumpărătorului.

D.Cauza contractului

Cauza contractului prin care se înțelege scopul urmărit de părți la încheierea contractului. Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să existe, să fie reală, să fie licită și să fie morală.

Înainte de a trimite o cerere de ofertă sau un contract în formă scrisă, aflam cât mai multe lucruri despre comerciantul căruia îi sunt destinate acestea. Studiem uzanțele de afaceri din țara respectivă și vedem dacă relațiile contractuale sunt fundamentul relațiilor interpersonale sau invers. Dacă nu suntem sigur că trebuie să expediem un contract bine pus la punct, trimitem o scurtă notă în care să vă prezentam propria firmă, cerând câteva informații despre potențialul partener. Acesta este un mod politicos de a vă prezenta și invită cealaltă parte să dea un răspuns.

În multe țări, contractele scrise au o importanță mai mică în comparație cu relațiile personale. Astfel, transmiterea unei cereri de ofertă sau a unui contract detaliat ar putea fi rău privită din cauză că ați neglijat să stabiliți în primul rând o relație personală. Ceea ce contează este legătura noastră personală cu partenerii de afaceri.

În societățile în care relația personală valorează mai mult decât contractul, părțile tind să respecte spiritul contractului. Contractul reprezintă un vag angajament între părți, constând adesea doar într-o scurtă declarație de principii. Detaliile se perfectează pe măsură ce relația se dezvoltă, iar modificările sunt frecvente. Multe tranzacții se pot derula în baza unui singur contract, pentru că acesta definește o relație personală și nu o anumită tranzacție. Din cauză că relația personală este atât de importantă, s-ar putea ca cesiunea drepturilor și obligațiilor contractuale să nu fie posibilă.

In alte țări, în care contractul are o mai mare importanță, părțile înclină să adere la litera acestuia. Contractele stau la baza relațiilor personale; fără contract, nu există relații. Trebuie avut în vedere fiecare aspect, iar întinderea contractului nu are nici o importanță. In cazul în care sunt necesare modificări, acestea vor fi făcute de către părți prin înscrisuri care vor amenda înscrisul original. In majoritatea cazurilor, un singur contract stă la baza unei singure tranzacții. O relație nu va continua dacă nu va fi reînnoită la intervale regulate.

Ritmul derulării tranzacțiilor

Dezvoltarea relațiilor personale necesită mult timp, așa încât, atunci când urmărim să facem afaceri cu un comerciant care pune accent pe aceste relații, avem răbdare. O tranzacție nu trebuie finalizată neapărat astăzi, mâine sau săptămâna viitoare. S-ar putea ca partenerul străin să gândească relația pe termen lung, posibil chiar pentru zece sau douăzeci de ani de acum înainte. In aceste condiții, el va putea să lase copiilor săi o afacere de succes. Această mentalitate tradițională prevalează astăzi în numeroase țări. Dacă sunteți prea presant, veți continua probabil să faceți afaceri din când în când, pentru că partenerul străin nu va dori să acționeze prea devreme.

Dimpotrivă, în multe alte țări tranzacțiile se fac rapid. Timpul nu reprezintă un factor esențial doar pentru contract, ci și la masa negocierilor. Atenție la semnalele emise de cealaltă parte, prin care se indică faptul că ar trebui să accelerați procesul.

Negocierea

Componentă esențială a afacerilor, negocierea celor mai bune condiții ține de natura umană. Dacă nu știți să vă tocmiți, va trebui să învățați. Rareori tranzacțiile internaționale se încheie pe baza primei oferte prezentate. O cerere de ofertă nici nu este lansată cu intenția de a fi acceptată. S-ar putea ca partenerului străin să-i displacă graba dumneavoastră în cazul în care vă dați acceptul atunci când nu trebuie. Va trebui să învățați care este diferența dintre o cerere de ofertă și o ofertă.

Așa simplă cum pare, negocierea este de fapt o operațiune foarte complexă la scară globală, din cauza diferențelor dintre culturi. In unele țări, ea se poate derula cu mult zel. Problemele pot fi expuse și discutate în detaliu până când se ajunge la un acord. Este posibil ca partenerii dumneavoastră să vă urmărească în tăcere și să puncteze doar comentariile dumneavoastră printr-o clătinare a capului sau printr-un „hm". Printre tactici se pot număra aducerea în discuție a prețurilor oferite de concurență, părăsirea mesei negocierilor și prelungirea lor până în momentul plecării dumneavoastră. Presupunând că ați studiat aceste aspecte, ar trebui să puteți exploata multe din strategiile folosite în propriul dumneavoastră folos.

Unul din secretele unei negocieri reușite este acela de a fi bine pregătit; celălalt secret constă în recunoașterea faptului că partenerul este probabil la fel de bine pregătit ca și dumneavoastră, dacă nu chiar mai bine pregătit. în primul rând, ați putea adopta ceva din stilul celuilalt comerciant, deprinzând limbajul trupului său. Apoi, va trebui să vă cunoașteți foarte bine propriile probleme. De la ce porniți? Ce vreți să obțineți? Asupra căror aspecte sunteți dispus să faceți compromisuri? Păstrați stimulentele pentru intervalele strategice. în fine, va trebui să ne valorificam capacitatea de convingere și farmecul personal. Sincronizarea și sinceritatea sunt importante. Puțin umor poate sparge gheața sau poate crea un ghețar. Uneori sunt apreciate laudele sincere, dar dacă le aduceți într-un stil insuficient cizelat s-ar putea ca toate eforturile noastre să fi fost în zadar.

Persoanele de contact

În multe cazuri, afacerea se încheie pentru că știți pe cineva din țara respectivă, într-un anume sens, acest aspect este legat de faptul că relațiile personale sunt mai importante decât contractele. Principiul relațiilor funcționează însă și în țări în care contractele sunt mai importante. Folosirea „cunoștințelor" în vederea extinderii afacerilor este deosebit de importantă. Trebuie să depuneți toate eforturile pentru a găsi acele persoane dispuse să vă includă în cercul partenerilor lor de afaceri. Chiar dacă se întâmplă să comiteți o greșeală la începutul unei relații, dacă știți pe cineva care la rândul său cunoaște pe altcineva care îl cunoaște pe partenerul dumneavoastră, ați putea să vă recâștigați rapid poziția pierdută.

Soluționarea litigiilor contractuale

Părțile care încheie un contract lasă de fapt deoparte interesele contradictorii și participă la o tranzacție cu scopul de a beneficia de un avantaj reciproc. Dacă acesta se reduce sau dispare pentru una din părți sau pentru ambele, litigiul este inevitabil. Deși majoritatea contractelor se derulează fără nici un dezacord sau cel mult cu unele neînțelegeri minore, luarea în calcul a modului de soluționare a litigiilor este esențială, fiind puțin probabil ca părțile să ajungă la o înțelegere asupra acestei probleme după apariția dezacordului.

Într-un contract internațional, metodele alese în vederea soluționării litigiilor depind de uzanțele și preferințele partenerilor din țara în care are loc tranzacția. în plus, părțile trebuie să ia în considerare costurile generate de executarea silită a unui astfel de contract, întârzierea inerentă obținerii anumitor reparații, precum și măsura în care mecanismele disponibile pot fi utilizate ca mijloace eficiente de soluționare a litigiilor. Americanii apelează rapid la acțiunile în instanță, în timp ce chinezii și japonezii manifestă reținere în a proceda astfel. Arbitrajul obligatoriu este preferat în anumite țări, în timp ce în altele se dă întâietate negocierii neoficiale și concilierii. Va trebui ca dumneavoastră să cunoașteți alternativele și utilitatea lor în țara în care faceți afaceri.

Comunicare, Abandonul. Modificarea și Negocierea

Comunicarea dintre dumneavoastră și partenerul străin este esențială pentru menținerea unei relații normale. Dacă apar discrepanțe neînsemnate sau chiar probleme majore, relația de afaceri și propria dumneavoastră reputație nu vor avea decât de câștigat dacă veți aborda respectivele probleme cu înțelegere și cu intenția de a le rezolva într-o manieră satisfăcătoare pentru toată lumea. Rețineți următoarea regulă: creați o relație bazată pe conlucrare cu partenerii străini șj nu una bazată pe adversitate.

Negocierea, urmată de confirmarea scrisă a abandonării sau a modificării unor clauze contractuale, reprezintă cea mai eficientă cale de soluționare sub aspectul costului și al timpului. în general, ea este un proces cu caracter neoficial și nestructurat, care se supune doar restricțiilor impuse de părțile însele. Succesul său depinde de dorința ambelor părți de a participa și de a rezolva eventualele diferende.

Chiar acele caracteristici care conferă avantaje negocierii – lipsa structurii, a formalismului și a prezentei altor părți – pot să contribuie la eșecul acesteia, dacă părțile nu reușesc să comunice la nivel neoficial. Atunci când un litigiu continuă, în ciuda tentativelor dumneavoastră de a-1 soluționa, trebuie să luați măsuri pentru a vă proteja drepturile. Atenția dumneavoastră se va concentra probabil asupra recuperării rapide a drepturilor de proprietate sau asupra găsirii unui alt furnizor, astfel încât să vă putem onora angajamentele față de terți.

Medierea

Procesul de mediere reprezintă în esența o negociere facilitată de o persoană terță obiectivă. Părțile rămân factorii de decizie din cadrul acestui proces, iar mediatorul le ajută să mențină deschise canalele de comunicare, le ghidează în vederea identificării și rezolvării fiecărei probleme, pregătind terenul pentru acordul final. Deși mult timp medierea a constituit un mijloc obișnuit de soluționare a litigiilor necomerciale, ea se întâlnește din ce în ce mai mult pe scena afacerilor internaționale.

Avantaje și dezavantaje

Medierea se concentrează asupra viitorului relației dintre părți. Ea este menită să ajute părțile să restabilească legăturile și apoi să creeze o relație mai durabilă în avantajul ambelor părți. Adesea, medierea duce la un compromis între cele două tabere; amândouă ies în câștig.

Acest proces are un caracter neprotocolar, se desfășoară relativ ușor și repede, fiind mai puțin costisitor decât arbitrajul sau acțiunea în instanță. El este, de asemenea, facultativ și voluntar, astfel încât părțile se pot ocupa mai puțin de cucerirea propriilor drepturi, acordând o atenție mai mare protejării intereselor. Un alt avantaj al medierii constă în faptul că ea este confidențială; nici informațiile dezvăluite în timpul derulării ei, nici acordul la care se ajunge nu sunt aduse la cunoștința publicului.

Proceduri

De obicei, părțile aleg ele însele un mediator sau sunt îndrumate de către instanță spre mediere înainte ca litigiul să ia amploare. Mediatorul se poate întâlni cu părțile separat pentru a identifica și clarifica problemele sau le poate convoca în ședințe comune cu scopul de a le ajuta să ajungă la un acord. Ședințele vor viza îmbunătățirea comunicării dintre părți și ghidarea acestora către o soluție proprie. Un mediator poate să conceapă și să recomande soluții, dar nu le poate impune. Dacă nu se ajunge la nici o înțelegere, mediatorul nu va decide în favoarea unei părți. In acest caz, se acceptă ideea că medierea a eșuat.

Arbitrajul

Părțile implicate într-o tranzacție comercială pot să specifice în contract faptul că orice litigiu generat de interpretarea sau executarea contractului se va soluționa prin arbitraj. Arbitrajul este o judecată desfășurată în prezenta unei părți terțe obiective care emite o decizie în baza pledoariilor părților în conflict. Arbitrajul este destul de agreat în cercurile de afaceri datorită formalismului și caracterului ferm al sentinței.

Avantajele arbitrajului

Arbitrajul poate fi preferat din mai multe motive. In primul rând, este mai puțin costisitor și mai rapid decât un proces în instanță. In al doilea rând, părțile tind să aibă un grad mai mare de control asupra alegerii decidenților, din moment ce ele selectează de obicei arbitrii; părțile nu au însă nici o influență asupra judecătorului însărcinat să audieze cazul. In al treilea rând, multe din regulile care guvernează procedurile și admiterea probelor sunt mai flexibile în cazul arbitrajului, cel puțin în comparație cu o judecată clasică.

Dezavantajele arbitrajului

Folosiți cu precauție arbitrajul într-un context internațional. In numeroase țări, el nu este posibil sau abia a început să fie utilizat. Mai mult, deși având un caracter mai puțin antagonic decât un proces, arbitrajul este privit în multe țări cu suspiciune, dacă nu chiar cu aversiune. O cerere de arbitraj ar putea fi considerată o insultă personală la adresa partenerului străin; în loc să fie un mijloc de rezolvare a disputelor, arbitrajul poate anula posibilitățile de soluționare pe calea negocierilor directe.

Costul relativ scăzut al arbitrajului în comparație cu cel al unui proces clasic nu trebuie să ne facă să credem că arbitrajul este ieftin. Veți avea nevoie de un consilier și de un avocat, va trebui să adunați dovezi, să-i plătiți pe arbitri, să suportați cheltuielile de arbitraj, să-i plătiți pe martori și să suportați plata unei penalități dacă sentința arbitrală nu vă dă câștig de cauză.

Procesul arbitrai tinde să se concentreze pe faptele concrete și pe drepturile părților, iar nu pe nevoile și obiectivele de viitor ale acestora. Arbitrajul va soluționa diferende care aparțin trecutului, dar nu va clădi o relație de durată. Inerent pentru caracterul antagonic al acestei modalități de soluționare este faptul că decizia arbitrală dă câștig de cauză uneia din părți în defavoarea celeilalte, ceea ce aruncă o umbră și mai mare asupra viitorului relațiilor dintre ele.

Arbitrajul dă probabil rezultate optime în cazul acelor litigii care nu pot fi soluționate pe căi mai puțin oficiale. Părțile au totuși posibilitatea de a evita costurile unui proces, beneficiind în același timp de neutralitatea unui decident obiectiv.

Rezolvarea prin proces judiciar

În cel mai bun caz, un proces costă, consumă timp și chiar dacă sentința vă favorizează, nu răspunde unei preocupări esențiale: obținerea sumelor cuvenite sau executarea expresă a clauzelor contractuale. In realitate, judecarea unui proces de către o instanță din străinătate dă deseori rezultate nefavorabile, cu tot timpul și cu toți banii care se cheltuiesc. In multe țări, instanțele înclină să dea dreptate localnicilor, străinilor dându-li-se rareori satisfacție. Cel mai bine ar fi să evitați procesele. Dacă totuși vă treziți implicat într-o dispută juridică în străinătate, adresați-vă cât mai repede celui mai bun avocat care există pe plan local.

Avantaje și dezavantaje

Decizia luată de o instanță într-un anumit caz constituie un precedent în numeroase jurisdicții. Într-o tranzacție internațională, o asemenea decizie poate să convingă sau să fie recunoscută peste hotare. Dacă doriți să creați un precedent juridic, atunci acționați în judecată.

În multe țări, sistemele judecătorești sunt bine dezvoltate și eficiente, chiar în comparație cu celelalte mijloace de soluționare a litigiilor. Ați putea obține o judecată rapidă și corectă. Există chiar posibilitatea de a vă recupera cheltuielile de judecată și onorariile plătite avocatului în calitate de parte câștigătoare; s-ar putea să constatați că executarea sentinței se face destul de ușor, aceasta fiind strict administrată de către executorii judecătorești.

Primul dezavantaj de care vă veți lovi atunci când veți iniția un proces se va referi la alegerea jurisdicției și a forului competent. Va trebui să găsiți o instanță care nu doar să aibă capacitatea, ci și să fie dispusă să-și exercite autoritatea asupra dumneavoastră și asupra celeilalte părți. Presupunând că ajungeți la proces, veți constata cât de dificilă se poate dovedi executarea sentinței, obținerea sumelor cuvenite sau returnarea proprietății. In situația în care cealaltă parte nu deține active în jurisdicția în care s-a făcut judecata, va trebui să obțineți recunoașterea sentinței de către tribunalele sau autoritățile din țara în care se află activele celeilalte părți.

Procedura

Procedura de judecată diferă de la țară la țară și, în interiorul aceleiași țări, de la o regiune la alta sau de la o municipalitate la alta. Caracteristica principală a oricărei proceduri este complexitatea. In general, procesele debutează cu completarea a numeroase hârtii și documente, dintre care multe trebuie înmânate pârâtului printr-o procedură cunoscută adesea sub denumirea de „citare". Urmează apoi o lungă perioadă de comunicare în ambele sensuri între părți, acestea putând înregistra la dosar răspunsuri, contra-reclamații, contra-răspunsuri ș.a.m.d.

Unele instanțe organizează ședințe și audieri preliminare ale părților, cu scopul de a vedea care sunt cererile lor, problemele privind expunerea cazului, posibilitățile de reglementare a litigiului etc. Expunerea cazului este un lung joc de-a v-ați ascunselea și s-ar putea ca părțile să fie nevoite să se adreseze instanței pentru a obține colaborarea adversarului. Când totul este gata, părțile își prezintă argumentele în fața unui judecător, a unui complet de judecată sau a unui juriu, respectând o procedură foarte bine stabilită constând în numeroase norme procedurale și probatorii. Soarta părților este decisă apoi de modul în care instanța interpretează faptele, legile, sentințele judecătorești anterioare și chiar de atitudinea părților și a martorilor. Desigur, de regulă se face recurs, iar dacă părțile sunt foarte perseverente, procesul poate continua mai mulți ani, la mai multe niveluri de judecată.

2.4 Redactarea contractelor de vânzare internaționale

Atunci când facem afaceri internaționale, trebuie să luăm în considerare atât practicile de afaceri și normele legale din țara cumpărătorului, cât și pe cele din țara vânzătorului. Părțile unei tranzacții comerciale au în general libertatea de a conveni asupra oricăror clauze contractuale, dar legile țării noastre sau ale țării partenerului nostru pot impune alcătuirea unui contract scris. În anumite tranzacții, legile merg până acolo încât specifică toate sau o parte din clauzele contractuale.

Clauzele necesare în vederea executării contractului

Dacă ne aflăm în situația de a cere executarea silită a contractului, principala problemă rămâne valabilitatea acestuia într-o anumită țară. Altfel, avem destul spațiu de manevră în negocierea prevederilor contractuale. Totuși, trebuie să ne asigurăm întotdeauna că ne-am înțeles cu cealaltă parte asupra următoarelor patru elemente esențiale: marfa (cantitate, fel, calitate); termenul de livrare; prețul; termenul și mijloacele de plată.

Clauzele implicite

Dacă nu prevedem anumite clauze în contract, golurile vor fi acoperite prin aplicarea legii. În măsura în care clauzele sunt vagi, lasă loc la interpretări sau sunt lăsate pe seama implicațiilor ori a uzanțelor, va trebui să ne bazăm pe lege pentru determinarea drepturilor și obligațiilor în cazul apariției unui litigiu. Referitor la contractele internaționale, clauzele implicite diferă în funcție de legea care se aplică. Litigiile se vor soluționa în conformitate cu legislația țării de jurisdicție. Jurisdicția este aleasă de obicei, de instanță, care poate conveni să respecte voința exprimată a părților referitoare la legea aplicabilă sau poate să aplice o altă regulă, alegând de exemplu locul semnării contractului ori locul în care părțile au cele mai semnificative contacte.

În consecință, cel mai bun mod de a controla rezultatele contractului rămâne clarificarea responsabilităților fiecărei părți, acordând atenția cuvenită tuturor clauzelor contractuale. Trebuie să fim întotdeauna concret. Luând în calcul toate situațiile care pot apărea.

În cazul unei tranzacții ocazionale, de proporții reduse, o factură sau un contract simplu poate fi suficient. Acestea sunt cele mai întâlnite raporturi comerciale. Vânzătorul produce sau comercializează unul sau mai multe produse și are un număr de cumpărători. Cumpărătorul nu deține drepturi exclusive în privința achiziționării respectivelor produse.

În cazul unei tranzacții mai complexe sau al unei relații de durată, este de preferat să existe un contract scris, oficial, care să specifice clar drepturile, obligațiile și compensațiile la care sunt îndreptățite părțile. Contractele care implică mijloace de producție, riscuri mari de creditare sau drepturi de proprietate industrială ori intelectuală trebuie să conțină clauze speciale de protecție. Atunci când pregătim asemenea contracte, este important să știți părerea unui profesionist familiarizat cu legile și practicile ambelor țări.

Prevederi contractuale explicate

Data încheierii contractului

Acest contract s-a încheiat la [data].

EXPLICAȚIE: Data semnării contractului este de obicei data la care el intră în vigoare, dacă nu se stipulează altfel. Această dată este deosebit de importantă, mai ales atunci când termenele de plată sau de livrare se stabilesc prin raportare la ea.

Atunci când facem afaceri în străinătate, trebuie să ne amintim că formatul convențional al datelor diferă de la țară la țară. În unele state, ziua este așezată înaintea lunii; în altele, luna apare înaintea zilei. În scopul evitării confuziilor, se recomandă să scriem în litere luna atunci când datăm contractul.

Identificarea părților

Acest contract s-a încheiat între [numele complet al părții A] din [adresa părții A], [descrierea și naționalitatea părții A] („Vânzător") și [numele complet al părții B] din [adresa părții B]. [descrierea și naționalitatea părții B] („Cumpărător").

EXPLICAȚIE: Acordul devine obligatoriu pentru părțile semnatare, iar acestea trebuie să fie identificate printr-o asemenea clauză. Pentru a preveni posibilele neînțelegeri, în contract trebuie să apară numele complet al fiecărei părți. Dacă una dintre ele este persoană juridică, trebuie menționat felul acesteia (societate de persoane, societate de capital, societate cu răspundere limitată, asociație non-profit etc). Orice nelămurire legată de faptul dacă persoana juridică sau persoana fizică ce o reprezintă are autoritatea necesară pentru a încheia contractul se rezolvă înainte de executarea contractului.

În practica curentă, această clauză conține adresa fiecărei părți, deși în unele cazuri ea apare la sfârșitul contractului, împreună cu semnăturile părților. Adresa înscrisă va fi cea a sediului lucrativ. Dacă una dintre părți are mai multe sedii lucrative, cea din contract va fi adresa sediului înregistrat sau a principalului loc în care respectiva parte își desfășoară activitatea. Dacă în contract nu se prevede altfel, la această adresă se vor recepționa mărfurile, se va efectua plata și se vor trimite toate avizele referitoare la tranzacție. În contractele internaționale, descrierea părților include și naționalitatea acestora.

Marfa, descriere, explicație și preț

Vînzarea-Cumpărarea de bunuri. Vânzătorul consimte să vândă Cumpărătorului și Cumpărătorul consimte să cumpere de la Vânzător marfa („Marfa") [specificați fie descrisă în Anexa A a acestui Contract, fie de următorul tip, pentru prețul și cantitatea menționată:

Model numărul:

Descriere:

Cantitate

Preț unitar*

Articol:

Preț total:]

EXPLICAȚIE: Clauza referitoare la marfa conține două elemente esențiale pentru toate contractele interne sau internaționale: descrierea bunurilor și prețul. Pentru ca un contract să fie executoriu, părțile trebuie de obicei să cadă de acord asupra ambelor elemente. Deși câteva jurisdicții permit existența în formă implicită a acestor clauze în tranzacțiile comerciale, regula generală spune că ele nu pot fi implicite.

În cazul în care descrierea mărfii lipsește sau este vagă, executarea silită a contractului se poate dovedi imposibilă, din cauză că bunurile nu pot fi identificate. O clauză este considerată suficient de explicită dacă este atât de clară încât părțile înțeleg pe deplin specificațiile, fără a le putea da o altă interpretare. Bunurile pot fi descrise specificându-se numărul modelului, prezentându-se planuri sau schițe ori apelându-se la alte specificații. Pentru bunurile formate din mai multe elemente, va trebui să alcătuim o listă detaliată pe care să o atașați ca anexă la contract.

Dacă părțile nu cad de acord asupra unui preț sau asupra modalităților de determinare a prețului, este puțin probabil ca instanțele judecătorești să se pronunțe în favoarea executării silite a contractului. Putem indica un preț total pentru întreaga marfa sau un preț unitar pe bucată ori pe unitate de măsură, împreună cu prețul calculat per total. Chiar și atunci când cantitatea de marfa nu se stabilește în momentul încheierii contractului, modalitatea de determinare a prețului trebuie specificată în acesta. Într-un contract internațional, este indicat să precizăm prețul folosind o abreviere pentru moneda în care se va efectua plata evitându-se astfel eventualele neînțelegeri.

Importantă este și cantitatea mărfurilor. Dacă contractul acoperă bunuri de mai multe feluri, se va menționa cantitatea pentru fiecare fel în parte. Putem face acest lucru specificând numărul de bucăți sau folosind alte unități de măsură. Atunci când se specifică greutatea mărfii, nu trebuie uitat să menționăm la ce greutate se face referire: netă, proprie sau uscată.

Condițiile de plată.

Cumpărătorul va plăti prețul de cumpărare [specificați de exemplu: pe (data) sau până pe (data) ori nu mai târziu de (număr) de zile înainte de Data livrării]. Plata va fi remisă Vânzătorului la [adresa menționată mai sus sau specificați altă adresă]. Plata se va face în [moneda] prin {instrumentul de transfer}.

EXPLICAȚIE: În cazul unei tranzacții ocazionale, vânzătorul va căuta să obțină cea mai sigură formă de plată înainte de a expedia marfa, în timp ce cumpărătorul va dori ca marfa să fie vămuită și livrată în condiții satisfăcătoare înainte de a face plata. Părțile vor trebui să ajungă la un compromis, fiecare dintre ele insistând asupra anumitor clauze de protecție, menite a diminua riscul în contractele internaționale, trebuie menționate întotdeauna moneda acceptată și instrumentul de plată. Moneda aleasă trebuie să fie puternică și stabilă, spre a vă proteja împotriva fluctuațiilor cursului de schimb valutar, iar modalitatea de plată trebuie să fie sigură.

Costuri și Speze.

Cumpărătorul este răspunzător pentru următoarele costuri și speze ce decurg din vânzarea și transportul mărfii: [lista]. Vânzătorul este răspunzător pentru următoarele costuri și speze ce decurg din vânzarea și transportul mărfii: [lista].

EXPLICAȚIE: Trebuie să specificați care dintre părți va suporta costurile și spezele suplimentare aferente vânzării. Chiar dacă inserăm în contract o condiție comercială pentru a indica răspunderea ce revine uneia din părți în privința acoperirii costurilor și plătii spezelor, nu trebuie uitat să precizăm obligațiile ambelor părți. Printre aceste costuri se numără taxele vamale de import, de export și alte taxe vamale și de expediere, taxele de valoare și alte taxe, precum și cheltuielile cu obținerea licențelor obligatorii.

Ambalarea mărfii.

Vânzătorul are deplină libertate în ceea ce privește ambalarea mărfii, cu condiția ca ambalajul să fie rezistent la transport, să împiedice deteriorarea mărfii în timpul transportului și să respecte următoarele norme: [specificații]. Vânzătorul se va strădui să finalizeze operațiunea de ambalare la timp pentru a se respecta Data livrării. în cazul în care apar întârzieri. Vânzătorul îl va înștiința imediat pe Cumpărător în legătură cu acestea, comunicându-i termenul prevăzut pentru finalizare și motivele întârzierii. Cumpărătorul are posibilitatea de a renegocia cu Vânzătorul o nouă Dată de livrare, pe care părțile o vor confirma în scris ca modificare a prezentului Contract, sau de a-l înștiința pe Vânzător de rezilierea Contractului.

EXPLICAȚIE: Această prevedere trebuie cel puțin să-1 oblige pe vânzător să ambaleze marfa astfel încât aceasta să reziste la transport. Dacă există cerințe speciale privind ambalarea, trebuie de asemenea să le menționați. O ambalare specială ar putea fi necesară atât pentru a se satisface condițiile impuse de legile din tara cumpărătorului, cât și așteptările respectivei piețe. Astfel, este posibil ca produsele să se afle sub incidența unor legi și reglementări referitoare la import, transport, sănătate publică, agricultură, mediu, navigație, construcții și protecția consumatorului. Atestarea conformității cu aceste reglementări poate presupune obținerea unei licențe sau a unei autorizații, pregătirea controalelor, utilizarea unor ambalaje și marcaje corespunzătoare, furnizarea documentului doveditor al asigurării, precum și prezentarea documentelor necesare în procesul de vămuire.

Părțile pot conveni ca răspunderea privind aducerea ambalajului la o stare corespunzătoare în vederea vânzării mărfii să revină cumpărătorului. În acest caz, vânzătorul trebuie să insiste asupra includerii unor clauze care să-i protejeze proprietatea intelectuală și răspunderea fată de terți.

Livrarea și transportul mărfii.

Marfa va fi livrată [condiția comercială] [locul livrării] pe sau până la \data] („Data livrării"). Vânzătorul va livra marfa într-o singură tranșă. Tipul de transport până la locul de livrare rămâne la latitudinea Vânzătorului. Vânzătorul va depune toate eforturile pentru a demara operațiunea de transport al mărfii, astfel încât aceasta să sosească la destinație până la Data livrării. în cazul în care apar întârzieri. Vânzătorul îl va înștiința imediat pe Cumpărător în legătură cu acestea, comunicându-i termenul prevăzut pentru livrare și motivele întârzierii. Cumpărătorul are posibilitatea de a renegocia cu Vânzătorul o nouă Dată de livrare, pe care părțile o vor confirma în scris ca modificare a prezentului Contract, sau de a-l înștiința pe Vânzător de rezilierea Contractului.

EXPLICAȚIE: Contractele de vânzare de bunuri conțin cel mai adesea condiții comerciale internaționale – de obicei Incoterms, elaborate de Camera Internațională de Comerț de la Paris – în scopul stabilirii responsabilităților privind riscurile și costurile transportului. Deși condițiile comerciale internaționale sunt uniformizate, în practică acestea pot căpăta sensuri diferite. Importantă pentru contractul dumneavoastră este corecta definire a acestor condiții, ele putând contribui la soluționarea unor probleme cum ar fi: cărei părți îi revine responsabilitatea asigurării mărfii la un moment dat, momentul în care proprietatea asupra mărfii trece de la vânzător la cumpărător sau ce parte suportă anumite costuri de transport.

Dacă nu folosim Incoterms, clauza de livrare și transport poate să conțină pur și simplu numele cărăușului care se va ocupa de transport, locul și data la care marfa va fi livrată cumpărătorului, precum și partea care va suporta cheltuielile de transport din punctul A în punctul B. Dacă sunt implicați mai mult de doi sau trei cărăuși ori dacă marfa necesită un tratament special, va trebui să completăm clauza cu amănunte suplimentare.

Adesea este bine să numim un cărăuș preferat. Trebuie să alegem un anumit cărăuș dacă, de exemplu, acesta vă oferă un tarif special sau este mai capabil decât alții să vă transporte marfa. Pe de altă parte, în cazul în care cărăușul este desemnat, ne vom putea afla în situația de a fi obligat să-1 utilizăm chiar și în condiții nefavorabile. Din această cauză, chiar dacă se specifică o anumită preferință, trebuie să se lase libertate în alegerea cărăușului. O altă posibilitate ar fi aceea de a descrie tipul de cărăuș dorit, mai ales atunci când este necesară o manipulare specială a mărfii. Clauza de transport trebuie de asemenea să cuprindă orice fel de cerințe speciale privind depozitarea mărfii înainte sau în timpul transportului, cum ar fi măsurile de securitate, asigurarea unor condiții de temperatură și umiditate speciale sau protejarea mărfii împotriva condițiilor meteorologice nefavorabile.

Părțile pot include și clauze privind înștiințarea, mai ales dacă marfa nu este pregătită pentru un transfer imediat. Astfel, vânzătorului i se poate cere să-1 înștiințeze pe cumpărător în legătură cu momentul în care bunurile vor fi gata pentru livrare sau preluare, în special dacă acestea sunt perisabile sau dacă valoarea lor fluctuează. Dacă în tranzacția noastră timpul joacă un rol important, putem prevedea și alte momente în care părțile să se înștiințeze reciproc, ceea ce ne va permite să localizați marfa și să luăm măsuri de reducere la minimum a costurilor și a pagubelor în cazul întârzierii livrării.

Asigurarea,

[Cumpărătorul / Vânzătorul] va obține și va plăti, pe cheltuiala sa. întreaga asigurare a mărfii în timpul tranzitului, cu condiția ca asigurarea obținută să-l protejeze pe [Vânzător / Cumpărător] împotriva următoarelor riscuri: [specificați]. Dovada acestei asigurări, sub forma unui exemplar al poliței sau al altui document emis de asigurător, va fi încredințată [Vânzătorului / Cumpărătorului] înainte de expedierea mărfii. Fiecare parte este răspunzătoare de obținerea, pe cheltuiala sa, a oricărei asigurări suplimentare asupra mărfii, în funcție de opțiunea proprie.

EXPLICAȚIE: Trebuie menționat tipul asigurării necesare, beneficiarul poliței, partea care va obține și va plăti asigurarea, precum și data până la care aceasta trebuie obținută. Trebuie decis de comun acord care vor fi documentele ce vor fi considerate drept dovezi satisfăcătoare ale asigurării.

Proprietatea asupra mărfii.

Proprietatea asupra mărfii va trece de la Vânzător la Cumpărător în momentul în care marfa va fi livrată în [locul livrării], cu condiția ca, până în acel moment. Cumpărătorul să fi făcut plata către Vânzător.

EXPLICAȚIE: Această clauză are o importantă vitală pentru că, de regulă, partea care deține proprietatea asupra mărfii suportă riscurile, în cazul în care marfa se pierde în tranzit. Regula generală spune că dreptul de proprietate se transferă în punctul în care vânzătorul livrează marfa cumpărătorului. Astfel, dacă cumpărătorul preia marfa de la sediul vânzătorului, a avut loc transferul proprietății, riscul de pierdere sau deteriorare a mărfii în timpul transportului fiind suportat de către cumpărător. Dacă vânzătorul se ocupă de expedierea mărfii, proprietatea poate fi transferată în orice punct de pe traseu – chiar și la ușa cumpărătorului – după cum convin părțile. Fiecare dintre părți trebuie să asigure marfa pentru întreaga perioadă în care deține proprietatea asupra acesteia; în caz contrar, se consideră că partea în cauză este dispusă să-și asume riscul pierderii sau deteriorării mărfii.

Documentele de import/export.

Vânzătorul este obligat să obțină, să completeze și să prezinte autorităților vamale din [țara] toate documentele de export și să plătească taxele de vămuire, cuprinzând următoarele: [lista]. Cumpărătorul este obligat să obțină, să completeze și să prezinte autorităților vamale din [țara] toate documentele de import și să plătească taxele de vămuire, cuprinzând următoarele: [lista]. Cumpărătorul trebuie să îl înștiințeze pe Vânzător de faptul că toate formalitățile de import au fost îndeplinite. Vânzătorul nu are obligația de a expedia marfa până când Cumpărătorul nu furnizează Vânzătorului dovada că formalitățile de import și taxele aferente au fost sau vor fi îndeplinite, respectiv plătite, în timp util. Dacă expedierea mărfii întârzie din cauză că o asemenea dovadă nu este furnizată de către Cumpărător în timp util. Vânzătorul nu va fi considerat răspunzător de nerespectarea contractului.

EXPLICAȚIE: Expedierea mărfii și chiar execuția contractului în sine poate fi legată de obținerea sau de pregătirea anticipată a licențelor, certificatelor de control și a altor autorizații necesare de către una din părți. întotdeauna specificați în contract obligativitatea întocmirii tuturor documentelor de export și import – respectiv, a acelor documente necesare pentru vămuirea și intrarea în țară a mărfii.

Așa cum apare ea, această clauză este menită să împartă răspunderea cu privire la vămuire între părți, în conformitate cu obligațiile pe care fiecare dintre ele le are în mod obișnuit – vânzătorul fată de țara exportatoare, iar cumpărătorul față de tara importatoare. Clauza poate fi modificată, precizându-se că una dintre părți se va ocupa de toate aranjamentele în vederea vămuirii mărfii.

Facturile

Vânzătorul va emite facturi provizorii și facturi finale pentru expedierea mărfii. Facturile trebuie să conțină descrierea mărfii, cantitatea și prețul acesteia.

EXPLICAȚIE: În tranzacțiile internaționale, facturile servesc la confirmarea expedierii mărfii, la înștiințarea cumpărătorului în legătură cu aceasta și ca dovadă în procesul de vămuire. Contractul va specifica și faptul că factura trebuie să respecte cerințele impuse de legile sau reglementările din țara cumpărătorului sau din țara vânzătorului; este bine să anexați respectivele cerințe la contract, cu scopul de a facilita respectarea lor.

Interdicția de reexport

REEXPORTUL. Cumpărătorul convine ca marfa să fie transportată și livrată în [țara]; Cumpărătorul se obligă să nu transporte și să nu livreze marfa în nici o altă țară și nici să o reexporte după livrarea sa în [țara].

EXPLICAȚIE: Această clauză este importantă mai ales dacă marfa poate intra sub incidența unor restricții de import sau export, inclusiv sub incidența unui embargo comercial, într-o anumită țară.

Drepturile de control

Cumpărătorul are dreptul să controleze sau să îl însărcineze pe reprezentantul său să controleze marfa la [sediul lucrativ al vânzătorului ori locul încărcării].

Vânzătorul va suporta cheltuielile de returnare și va înlocui acele mărfuri respinse de către Cumpărător sau de către reprezentantul acestuia, cu mărfuri care întrunesc descrierea și specificațiile stipulate în prezentul Contract. La finalizarea controlului și acceptarea mărfii.

Cumpărătorul sau reprezentantul său va întocmi un certificat de control și acceptare. Controlul și întocmirea certificatului se vor face pe cheltuiala Cumpărătorului. în cazul în care Cumpărătorul nu controlează marfa, se consideră că acesta a renunțat la dreptul de control și că marfa a fost acceptată așa cum a fost livrată.

EXPLICAȚIE: Cumpărătorul trebuie să insiste asupra exercitării dreptului de control al mărfii înainte de recepția acesteia, astfel încât el să poată determina dacă bunurile respective respectă specificațiile contractuale. Această clauză trebuie să menționeze cine anume va face controlul – cumpărătorul, reprezentantul său, o parte neutră sau un inspector autorizat; locul în care va avea loc controlul (de exemplu, la fabrica vânzătorului, la depozitul cumpărătorului sau la docul de primire a mărfii), precum și data controlului.

Garanțiile explicite și implicite.

Vânzătorul garantează explicit faptul că marfa nu are nici un defect de material, de manoperă sau de instalare. într-o perioadă de [numărul] de zile de la data livrării. Vânzătorul va înlocui gratuit, suportând inclusiv costul transportului, orice parte a mărfii găsită cu defect. Cu excepția celor prevăzute explicit în prezentul contract, vânzătorul nu oferă nici o altă garanție cu privire la marfă. Nu se dau garanții implicite cu privire la conformitatea mărfii față de un anumit scop sau la vandabilitatea acesteia. Marfa este vândută „tel quel". Iar cumpărătorul înțelege șl consimte că nu s-a pus bază pe priceperea șl judecata vânzătorului în vederea alegerii sau furnizării unor mărfuri conforme cu un anumit scop.

EXPLICAȚIE: Vânzătorul poate oferi garanții extinse sau limitate ori poate chiar să nu ofere deloc garanții cu privire la conformitatea sau calitatea mărfii. În contract trebuie să apară condițiile exacte ale acordării de garanții. În unele țări, legea introduce garanții implicite, aplicabile în cazul în care vânzătorul nu le anulează explicit. Garanțiile implicite sunt stipulate și de către Convenția Națiunilor Unite asupra vânzării internaționale de mărfuri. Din cauza dificultăților ce pot apărea în legătură cu executarea silită, este indicat ca ambele părți să-și înscrie inițialele în dreptul paragrafului referitor la garanții.

Despăgubirea cumpărătorului.

În condițiile în care Cumpărătorul nu a modificat în nici un fel marfa sau ambalajul acesteia înainte de vânzare. Vânzătorul îl va apăra pe Cumpărător în orice proces intentat acestuia în baza unor defecte de material, de proiectare sau de fabricație ale mărfurilor ori în baza contrafacerii brevetului sau a mărcii de comerț în legătură cu vânzarea sau utilizarea mărfii. în situația în care se intentează proces împotriva Cumpărătorului, acesta îl va înștiința imediat pe Vânzător. Vânzătorul îl va despăgubi pe Cumpărător de orice datorii, daune sau cheltuieli legate de un astfel de proces și va suporta toate cheltuielile de judecată efectuate de Cumpărător în cursul procesului.

EXPLICAȚIE: Clauza de despăgubire este opțională. în contractele internaționale, vânzătorul consimte uneori să îl protejeze pe cumpărător împotriva daunelor care apar din anumite cauze, cum ar fi existenta unui viciu de proiectare sau a unui defect de fabricație, cu scopul de a-1 încuraja să-i introducă produsele pe o piață nouă. In cazul în care se acordă despăgubiri, vânzătorul va sublinia faptul că nu trebuie să apară modificări ale mărfii, ambalării, etichetării sau marcării înainte de vânzare; orice modificare adusă de cumpărător atrage după sine anularea clauzei de despăgubire, cu excepția cazului în care modificarea s-a făcut cu acceptul vânzătorului.

Protejarea proprietății intelectuale.

Cumpărătorul înțelege faptul că Vânzătorul deține drepturi exclusive asupra proiectelor, brevetelor, mărcilor de comerț, denumirilor comerciale și numelor firmei („proprietatea intelectuală") utilizate în legătură cu marfa Vânzătorului. Cumpărătorul nu are nici un drept asupra vreunui element component al proprietății intelectuale a Vânzătorului. Cumpărătorul nu va folosi proprietatea intelectuală a Vânzătorului și nici nu o va înregistra în altă țară ca și cum această proprietate i-ar aparține. Cumpărătorul recunoaște că utilizarea sau înregistrarea ne autorizată a proprietății intelectuale a Vânzătorului sau a oricărei alte proprietăți intelectuale care se poate confunda sau care poate induce în eroare prin asemănarea sa cu aceasta, va fi considerată o încălcare a drepturilor exclusive ale Vânzătorului.

EXPLICAȚIE: Încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală – mărci de comerț, mărci de servicii, denumiri comerciale, brevete, proiecte, precum și alte drepturi similare — trebuie prevenită, în măsura posibilităților, încă de la începutul relației dintre părți. Mult prea des, o firmă încheie o mică tranzacție de vânzare cu un cumpărător străin care nu mai repetă în viitor comanda.

Ulterior, cinci sau zece ani mai târziu, acea firmă decide să se extindă pe respectiva piață externă; acolo descoperă că nu își poate înregistra proprietatea intelectuală din cauză că amintitul cumpărător străin a înregistrat deja mărci comerciale, denumiri comerciale sau brevete identice ori aproape identice. Dacă firma încearcă să-și vândă produsele în acea țară, va fi acuzată de încălcarea drepturilor de proprietate. Alternativele sale constau fie în achiziționarea firmei cumpărătoare, fie în deschiderea unui proces costisitor și de durată. Valoarea drepturilor de proprietate intelectuală nu trebuie subestimată nici chiar în cazul unei vânzări ocazionale; ele trebuie protejate. Măsurile legale care se pot lua împotriva celor care încalcă drepturile de proprietate intelectuală sunt adesea inadecvate în raport cu pagubele produse; din această cauză, se recomandă inserarea unei clauze de daune interese prestabilite de către părți.

Executarea la timp a contractului

Părțile convin că [specificați, de exemplu, timpul este esențial sau executarea la timp a prezentului Contract este importantă, cu condiția ca, dacă una din părți nu își onorează la timp obligațiile contractuale, părțile să facă tot posibilul de a renegocia clauzele].

EXPLICAȚIE: Părțile contractante stipulează adesea faptul că executarea la timp a contractului este esențială. Includerea acestei clauze permite unei părți să invoce nerespectarea contractului doar pentru că cealaltă parte nu își îndeplinește obligațiile contractuale în perioada prescrisă. In alte țări, o clauză ca aceasta este considerată mai puțin importantă, adesea părțile preferând să abandoneze sau să renegocieze clauzele decât să intenteze proces pentru daune provocate de nerespectarea contractului. În cazul în care preferam să modificăm această clauză pentru a reflecta mai bine practica internațională, putem insera o prevedere opțională.

Condiții prealabile.

Prezentul Contract este condiționat de [specificați, de exemplu, emiterea unei licențe de import pe numele Cumpărătorului, de către instituția abilitată de guvernul [(țara), precum și de emiterea unei licențe de export pe numele Vânzătorului, de către instituția abilitată de guvernul (țara)].

EXPLICAȚIE: Trebuie specificat orice eveniment care urmează să aibă loc înainte ca una dintre părți să fie obligată să execute contractul.

Anularea contractului

Dreptul de reziliere. Cumpărătorul are dreptul de a rezilia prezentul Contract dacă Vânzătorul nu [specificați, de exemplu, livrează total sau parțial marfa la timp]. Vânzătorul are dreptul de a rezilia prezentul Contract în cazul în care Cumpărătorul nu [specificați, de exemplu, efectuează plățile la care îl obligă acest Contract într-un interval de [numai zile de la data scadenței]. Dacă oricare dintre părți o înștiințează pe cealaltă de faptul că nu va executa sau nu poate executa Contractul, partea care primește înștiințarea are dreptul de a rezilia Contractul. Pentru ca rezilierea să devină efectivă, partea care o dorește trebuie să înștiințeze cealaltă parte de faptul că acest Contract este reziliat. Data rezilierii va fi data la care se primește înștiințarea de neexecutare.

EXPLICAȚIE: Dacă ambele părți au dreptul de a rezilia contractul, trebuie specificate bazele exercitării acestui drept, prevăzându-se în același timp obligativitatea înștiințării celeilalte părți cu privire la reziliere. Prin prevederea dreptului de reziliere se oferă uneia dintre părți o posibilitate de soluționare la care aceasta poate apela fără a fi obligată să obțină satisfacție pe cale juridică.

Forța majoră. Prezentul Contract va fi considerat reziliat și nici una dintre părți nu va răspunde în nici un fel în fața celeilalte pentru pierderile rezultate din neexecutarea sa, dacă livrarea este împiedicată de cauze care scapă controlului Vânzătorului. Asemenea cauze includ, dar nu se limitează la: calamități naturale, conflicte de muncă, imposibilitatea folosirii principalelor mijloace de transport sau schimbarea politicii de export sau de import a guvernului [țara] sau a guvernului [țara].

EXPLICAȚIE: Întâlnită în toate contractele, clauza de forță majoră exprimă voința neîndoielnică a părților: dacă executarea contractului este împiedicată de un dezastru natural sau de alte catastrofe care scapă controlului părților, contractul se reziliază.

Daune interese prestabilite.

Fiecare parte înțelege faptul că nerespectarea prezentului Contract va provoca părții care și-a respectat obligațiile contractuale daune greu de evaluat sub forma tranzacțiilor, a piețelor sau a renumelui pierdut. S-a convenit asupra faptului că părțile au stabilit deja o valoare estimativă rezonabilă a daunelor pe care le-ar suferi fiecare dintre ele în cazul în care cealaltă parte nu ar respecta Contractul. Dacă Vânzătorul nu poate livra marfa, oricare ar fi motivul, mai puțin din vina Cumpărătorului, Vânzătorul va plăti Cumpărătorului ca daune-interese prestabilite suma de [valoarea și moneda]. în cazul în care Cumpărătorul nu furnizează instrucțiunile de expediere, refuză marfa din motive nefondate sau nu plătește la timp suma datorată. Cumpărătorul va plăti Vânzătorului ca daune-interese prestabilite suma de [valoarea și moneda}. în cazul în care Cumpărătorul încalcă dreptul de proprietate intelectuală al Vânzătorului, Cumpărătorul va plăti Vânzătorului ca daune-interese prestabilite suma de [valoarea și moneda] pentru fiecare zi de utilizare continuă. Plata daunelor-interese nu va afecta în nici un fel dreptul Vânzătorului de a interzice utilizarea continuă de către Cumpărător a proprietății intelectuale a Vânzătorului.

EXPLICAȚIE: Părțile au posibilitatea de a stipula o anumită sumă ca daune plătibile la nerespectarea contractului, iar prevederea este executorie atâta timp cât conține o valoare estimativă rezonabilă a daunelor. Valoarea respectivă trebuie să fie rezonabilă în comparație cu pagubele anticipate sau efective provocate de nerespectarea contractului. În general, daunele trebuie să fie greu sau chiar imposibil de dovedit ori plata lor trebuie să constituie o compensație inadecvată, paguba continuând să se producă până în momentul eliminării cauzelor.

Arbitrajul

Cu excepția cazului în care se aplică daunele-interese prestabilite, dacă apare un litigiu între părțile la prezentul Contract cu privire la oricare dintre prevederi sau la executarea oricăror termeni sau condiții ale prezentului Contract, litigiul va fi soluționat prin arbitraj [obligator / neobligator], desfășurat în conformitate cu [denumirea regulilor de arbitraj din [locul]

EXPLICAȚIE: Putem alege arbitrajul ca alternativă la soluționarea litigiilor contractuale pe cale judecătorească. Deși din punct de vedere procedural, arbitrajul este mai flexibil decât judecata la tribunal, el permite părților să-și susțină pretențiile în fata unei persoane sau a unui complet neutru în scopul obținerii unei decizii obiective. Această modalitate de soluționare câștigă popularitate în cazul litigiilor contractuale, datorită faptului că implică mai puține adversități, este mai puțin costisitoare și mai rapidă decât procesul. In orice caz, asigurați-vă că vreți într-adevăr să soluționați disputele pe această cale. Dacă decidem inițial să apelăm la arbitraj, dar ulterior intentăm un proces, s-ar putea ca instanța să hotărască executarea clauzei de arbitraj, obligându-ne să soluționăm litigiul așa cum am convenit prin contract.

Clauza arbitrală trebuie să specifice dacă arbitrajul este obligator sau nu pentru părți; țara în care acesta se va desfășura; procedura de executare a deciziei arbitrale; regulile care guvernează arbitrajul, cum ar fi Regulile – model ale Comisiei O.N.U. pentru dreptul comercial internațional; instituția care administrează arbitrajul, ca de exemplu Camera Internațională de Comerț de la Paris; legea aplicabilă în cazul chestiunilor procedurale sau de fond ale disputei; orice fel de restricții cu privire la selecția arbitrilor (de exemplu, un cetățean al unei țări din care provine una dintre părțile aflate în conflict poate fi exclus de pe lista arbitrilor); calificarea sau pregătirea arbitrilor; limba în care se va desfășura arbitrajul; disponibilitatea traducerilor și a translatorilor, atunci când este cazul.Arbitrajul nu este folosit în toate statele.

Legea aplicabilă și alegerea forului competent.

Părțile înțeleg și sunt de acord cu faptul că pentru interpretarea prezentului Contract se vor aplica legile [locul]. Acest Contract [va fi / nu va fi] interpretat prin aplicarea Convenției O.N.U. asupra vânzării internaționale de bunuri. Orice acțiune în justiție care are ca scop soluționarea unui litigiu între părți trebuie deschisă în [locul].

EXPLICAȚIE: Trebuie să alegem legislația unei anumite jurisdicții pentru a controla orice interpretare a clauzelor contractuale. Legea pentru care optați determină de regulă locul în care puteți intenta acțiune în justiție sau unde sentința devine executorie, precum și normele, regulile și procedurile care vor fi aplicate. Atunci când deschidem proces în propria țară, unde cunoaștem avocați, iar legislația comercială vă este familiară, ne vom lovi de situații diferite de cele care apar în cazul în care deschidem proces într-o țară străină, unde normele, regulile și procedurile ne sunt necunoscute și unde trebuie să ne bazăm pe un avocat străin. Este de asemenea necesar să precizam locul de soluționare a litigiului.

Modificări aduse contractului

Toate modificările la prezentul Contract se vor face în scris și vor fi semnate de către părți sau de către reprezentanții autorizați ai acestora. în cazul în care una din părți renunță la orice drept stipulat în Contract de a reclama nerespectarea acestuia, renunțarea nu va avea nici un efect în ceea ce privește dreptul acelei părți de a pretinde executarea silită a Contractului pentru nerespectarea ulterioară a acestuia.

EXPLICAȚIE: Cereți părților să facă toate modificările contractuale anticipat, în scris și sub semnătură. Această clauză este comună tuturor contractelor. Ea este o modalitate înțeleaptă de protecție împotriva modificărilor efectuate pe cale orală, iar în situația renunțării orale sau în scris la unul din drepturi, împotriva prezumției că s-a renunțat și la celelalte drepturi. Trebuie insistat să se insereze o asemenea clauză în contractele cu parteneri străini, în scopul evitării neînțelegerilor care pot să apară din cauza modificărilor efectuate pe cale orală – când cuvântul nostru stă împotriva cuvântului partenerului.

Efectele și cesiunea

Prezentul Contract obligă și produce efecte în favoarea părților, succesorilor acestora și celor mandatați de acestea, în limitele stabilite prin mandat. Nici una dintre părți nu poate ceda drepturile sau delega executarea obligațiilor asumate prin prezentul Contract fără consimțământul prealabil scris al celeilalte părți.

EXPLICAȚIE: Într-o tranzacție ocazională, este puțin probabil ca una din părți să aibă timpul necesar pentru a mandata o altă persoană să execute contractul. Fără îndoială, această posibilitate există, iar atunci când facem afaceri într-o țară străină în care economia sau regimul politic este instabil, această clauză de cesiune poate deveni importantă.

Divizibilitatea

În cazul în care oricare dintre prevederile prezentului Contract este considerată nevalabilă ori neexecutabilă, indiferent care ar fi motivul, respectiva prevedere este complet separabilă și va fi considerată separată de restul Contractului. Celelalte prevederi vor fi în continuare valabile și executabile, ca și cum prevederea nevalabilă sau neexecutabilă nu ar face parte din prezentul Contract.

EXPLICAȚIE: Trebuie inclus în contract următoarea prevedere standard: clauzele individuale pot fi eliminate din contract fără a se afecta valabilitatea acestuia ca întreg. Ea este importantă pentru că stipulează faptul că, dacă o prevedere este declarată nevalabilă și neexecutabilă indiferent de motiv, restul contractului rămâne în vigoare.

Integrarea clauzelor contractuale

Prezentul Contract reprezintă acordul complet de voință al părților. Vânzătorul nu se consideră legat de nici un fel de declarații, reprezentări, promisiuni sau îndemnuri, indiferent dacă acestea sunt făcute de către Vânzător, un reprezentant sau un angajat al său, cu excepția cazului în care ele sunt stipulate în prezentul Contract. Cumpărătorul consimte să nu se bizuie pe nici o altă reprezentare cu excepția prevederilor prezentului Contract.

EXPLICAȚIE: Negocierile contractuale pot dura un anumit timp și se pot desfășura de-a lungul câtorva întâlniri. In cazul contractelor externe, partenerii se întâlnesc adesea în diverse locuri – începând cu locul de muncă și terminând cu întrunirile mondene – în scopul de a pune bazele relației dintre ei înainte de a o consolida. Această clauza este foarte importantă, ea accentuând faptul că înscrisul constituie acordul de voință final și complet al părților, indiferent de diversele reprezentări pe care acestea le-au avut pe parcursul negocierilor.

Notificările

Pentru a face o înștiințare în conformitate cu prezentul Contract, una dintre părți trebuie să trimită o notă scrisă celeilalte părți la adresa menționată în Contract. Se consideră că notificarea s-a făcut în momentul primirii sale. Fiecare parte trebuie să înștiințeze în scris cealaltă parte despre orice schimbare a adresei într-un interval de [număr] zile de la data efectivă a schimbării.

EXPLICAȚIE: Deși nu este esențială, clauza referitoare la notificare este importantă pentru clarificarea procedurii acceptabile. Ea obligă părțile să se înștiințeze reciproc în scris; astfel, o înștiințare verbală trebuie să fie confirmată în scris pentru ca ea să devină efectivă.

CAPITOLUL 3 : PĂRȚILE CONTRACTELOR DE VÂNZARE INTERNAȚIONALE

3.1 Noțiuni generale

Tranzacțiile de vânzare au loc între două părți: cumpărătorul și vânzătorul. În unele cazuri, tranzacția implică mai multe părți care cumpără sau vând împreună bunuri. În contractul de vânzare însă, interesele individuale ale părților care acționează în comun se contopesc. Astfel, într-un contract de vânzare, există un cumpărător și un vânzător. În plus, fiecare dintre aceștia poate fi reprezentat de către un consilier juridic.

Alte interese ale unor terți, precum și interesele individuale ale părților care acționează în comun nu sunt controlate în mod direct prin contractul încheiat între vânzător și cumpărător. Aceste interese „exterioare" pot fi însă indirect afectate de gradul în care vânzătorul și cumpărătorul respectă contractul, dar în general drepturile și riscurile ce revin terților și fiecărei părți în parte sunt prevăzute în contracte separate. Astfel, să zicem că într-o vânzare de mărfuri părțile acționează în comun, mărfurile sunt expediate, apoi acceptate de către cumpărător, acesta plătește în baza condițiilor contractuale, dar unul dintre vânzători se sustrage de la plata către un alt vânzător; acesta din urmă o poate acuza de nerespectarea aranjamentului pe partea care refuză să plătească, și nu pe cumpărător pentru a nu fi efectuat o a doua plată. În mod similar, dacă un cumpărător promite să vândă bunurile achiziționate unui alt detailist până la o anumită dată, iar acesta din urmă aranjează să le revândă, însă bunurile sunt livrate cu o întârziere de doua luni, detailistul pierzându-și astfel clienții, partea terță trebuie să-1 acționeze în instanță pe cumpărător. Desigur, cumpărătorul (nu detailistul) poate și el să-l facă răspunzător pe vânzător pentru daunele cauzate de întârzierea livrării.

Cumpărătorul consumă bunuri sau servicii în schimbul compensației cuvenite vânzătorului. El se poate afla în centrul lanțului de consum, caz în care bunurile sau serviciile sunt achiziționate și revândute altor cumpărători care le consumă sau le utilizează pentru a produce alte bunuri sau servicii care pot fi la rândul lor vândute altor cumpărători. Ori cumpărătorul poate fi un consumator final – cel care folosește bunurile sau serviciile fără a le vinde altora.

Vânzătorul este acea persoană fizică sau juridică ce plasează bunuri sau servicii în lanțul de consum, primind în schimb o compensație. El se poate afla la începutul sau la mijlocul lanțului de consum.

3.2 Obligațiile vânzătorului asumate prin contract

Fiind un contract bilateral sau sinalagmatic dă naștere la obligații reciproce dar și drepturi pentru ambele părți. Drepturile și obligațiile se creează în sarcina părților și transmiterea proprietății și a riscurilor.

Textul articolului 30 din Convenția Națiunilor Unite de la Viena din 1980 asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri stabilește obligațiile contractuale vânzătorului, prezentate în mod enumerativ astfel:

– să predea mărfurile contractate cumpărătorului;

– să transfere proprietatea mărfurilor către cumpărător;

– să remită cumpărătorului toate documentele referitoare la marfă.

Obligația de transfer a proprietății asupra mărfii pe care art. 30 nu o explicitează este reglementat în conținutul său prin art. 4, lit. b, din convenție.

De asemeni convenția se referă indirect la dreptul de proprietate în sensul că vânzătorul are obligația să predea mărfurile libere de orice drept sarcină sau pretenție, asupra lor, ale unui terț.

Convenția continuând reglementarea obligațiilor vânzătorului, dispune în articolele 35-40 detalierea obligației principale a vânzătorului de a preda marfa cumpărătorului, obligațiile subsidiare de „conformitate” a mărfurilor din care rezultă și obligațiile de garanție pentru vicii.

Obligația de garanție pentru evicțiune ca și cea privind conservarea mărfurilor în sarcina vânzătorului este prevăzută în articolele 35-40 ale respectivei convenții.

În contractul de vânzare-cumpărare internațională, vânzătorul are următoarele obligații principale:

a) Predarea efectivă a mărfii vândute (momentul privind executarea obligației și este stabilit de părțile contractante) și a riscurilor implicate.În vânzarea internațională, predarea constă în actele, faptele sau procedeele prin care marfa este remisă cumpărătorului.Predarea mărfii implică pentru vânzător respectarea momentului privind executarea obligației. Momentul predării se stabilește de către părțile contractante.Termenul de predare se calculează din momentul încheierii contractului. Dacă obligația de predare este condiționată de un fapt al cumpărătorului, termenul va începe să curgă după realizarea lui.În absența unor clauze sau indicii, predarea se efectuează într-un termen rezonabil, în funcție de natura mărfurilor și împrejurărilor contractului. Vânzătorul trebuie să-și îndeplinească obligația de predare a mărfii fără a fi necesară punerea în întârziere (dies interpellat pro homine).

Marfa se predăde către vânzător la locul cuvenit în contract.

Transmiterea dreptului de proprietate pune și problema transmiterii riscurilor. În practica comerțului internațional, părțile determină transmiterea riscurilor prin includerea în contract al unor cauze tip uzuale. Datorită importanței lor, soluțiile privind transmiterea riscurilor contractuale au fost consacrate în cadrul dreptului uniform al vânzării comerciale internaționale.

În toate împrejurările, riscurile nu sunt transferate cumpărătorului cât timp mărfurile nu au fost clar identificate potrivit contractului prin aplicarea unui semn distinctiv de marfă, prin documentele de transport, printr-un aviz dat cumpărătorului sau prin orice alt mijloc. În absența unei clauze exprese, transferul riscurilor este supus legii aplicabile contractului.

b)Asigurarea conformității mărfii predate cu clauzele contractuale

Marfa predată de către vânzător trebuie să fie conformă clauzelor contractuale, fără a avea defecte sau vicii. Prin conformitate se înțelege că bunul predat posedă calitățile și particularitățile prevăzute, expres sau tacit, în contract.

Conformitatea se determină ținând cont de stipulațiile contractuale privind:

– Cantitatea mărfii, se stabilește prin utilizarea unei unități de măsură specifice. În contract trebuie să se menționeze locul unde se va determina cantitatea mărfii, momentul determinării cantității și modul de determinare. Aceasta se atesta prin: scrisoarea de trăsură internațională; conosamentul sau scrisoarea de trăsură fluvială; documentul de transport; recipisa poștală.

– Calitatea mărfii,reprezintă totalitatea însușirilor care le are o marfă fabricată la nivelul tehnologiei moderne și datorită cărora este preferată satisfăcând în condiții optime necesitățile cumpărătorului. Prin contract părțile trebuie să prevadă calitatea mărfii în mod precis și detaliat. Această fază cuprinde 3 criterii și anume: determinarea calității mărfii, controlul calității mărfii și garanția calității mărfii( clauza de garanție din contract)

– Tipul mărfii

c) Remiterea documentelor tehnice referitoare la marfă. În contractele care au ca obiect instalații complexe, obiective industriale mari, aparate sau utilaje, vânzătorul trebuie să predea documentația tehnică si know-how-ul corespunzător. Prin remiterea documentației tehnice cumpărătorului, se asigură montarea mașinilor și utilajelor, punerea lor în funcțiune, întreținerea și posibilitatea unei utilizări normale.

d) Documenația tehnică se predă la momentul, în locul și în forma prevăzută prin contract sau uzanțe. Ea se expediază odată cu marfa.

3.3 Obligațiile cumpărătorului asumate prin contract

Cumpărătorul se obligă prin condițiile prevăzute în contract potrivit art. 53 din Convenția Națiunilor Unite de la Viena, 1980 să plătească prețul convenit și să preia mărfurile contractate la predarea acestora de către vânzător. Aceste obligații determină și obligația cumpărătorului de a preciza forma, măsura și orice altă caracteristică proprie mărfurilor contractate potrivit art. 65 din convenție ca și obligația privind conservarea mărfurilor la preluare în anumite situații specifice prevederilor art.86-88 din aceeași convenție.

Aceste obligații ale cumpărătorului se prezintă în mod sistematic astfel:

a) Obligația de plată a prețului pornește de la considerentul că noțiunea de plată a prețului depășește cumulat și se deosebește de noțiunea unui transfer de monedă de la cumpărător la vânzător. De precizat este faptul că în acest sens, obligația cumpărătorului de a plăti prețul o cuprinde și pe aceea de a lua toate măsurile necesare și de a îndeplini toate formalitățile destinate să permită plata prețului astfel cum sunt prevăzute în contract sau de legislatiile (convențiile internaționale) ori de alte reglementări la care părțile convin să se refere în mod expres în contract.

Determinarea prețului și locul determinării acestuia, are la bază art. 55 al Convenția Națiunilor Unite de la Viena, 1980, care instituie o regulă de situație specială supusă unei condiționări exprese.

Regula este consacrată în sensul că prețul mărfurilor vândute trebuie să fie determinat în contract, în mod expres sau implicit, ori printr-o dispoziție care să permită să fie determinat. Această regulă este în concordanță cu prevederea art. 14, prf. 1, al convenției, potrivit căreia oferta de contractare este considerată suficient de precisă și în consecință valabilă pentru realizarea consensului de a încheia contractul.

O situație specială, însă constă în aceea că dacă vânzarea este în mod valabil contractată fără ca prețul să fi fost determinat sau determinabil, convenția în discuție instituie o prezumție cu privire la modul în care prețul urmează a fi determinat, prezumție care are valoarea unei determinări prin consens (deci legale) a acestui preț. Așa fiind, situația specială este condiționată de valabilitatea contractului cu preț nedeterminat sau nedeterminabil chiar dacă prin convenție nu s-a stipulat în mod expres dacă o asemenea împrejurare este valabilă sau nu. Reticența respectivă a Convenția Națiunilor Unite are legătură cu textul art. 41, lit. b, potrivit căruia ea nu cârmuiește valabilitatea contractului și nici una dintre clauzele acestuia pe care părțile, pe principiul libertății contractuale, le-au convenit.

În oricare asemenea situație, valabilitatea unui contract comercial de vânzare comercială internațională de mărfuri în care nu s-a determinat un preț sau s-a prevăzut unul determinabil rămâne supus sistemului de drept național care reprezintă „lex causae” la speța respectivă. Dacă, însă „lex causae” admite valabilitatea unui contract în domeniu fără determinarea prețului sau clauzei de determinare a acestuia, se aplică în mod invariabil determinarea prețului pe calea prevăzută de Convenția de la Viena.

Precizăm, însă, că în cazul în care „lex causae” este sistemul de drept românesc, prețul trebuie să fie, obligatoriu determinat sau cel puțin determinabil, ca o condiție de validare a obiectului contractului de vânzare comercială internațională de mărfuri.

În ceea ce privește locul determinării și momentul plății prețului, în baza prevederilor Convenția Națiunilor Unite de la Viena, 1980, se discută următoarele locuri posibile convenite de părți, fie:

– prețul trebuie plătit într-un anumit loc precizat în contract;

– la sediul vânzătorului prin decontare bancară când se consideră plătit, când banii reprezentând prețul au intrat în contul vânzătorului;

– la locul remiterii mărfurilor sau documentelor reprezentând marfa, în cazul în care plata s-a convenit în schimbul acestei remiteri.

În ceea ce privește momentul plății, contractul de vânzare comercială internațională de mărfuri supus Convenției de la Viena poate prevedea una din următoarele variante:

– prețul trebuie să fie plătit până la momentul stabilit prin contract;

-în lipsa unei asemenea determinări prețul va fi plătit în baza contractului în momentul punerii de către vânzător a mărfurilor la dispoziția cumpărătorului ori a documentelor care reprezintă mărfurile, pe principiul simultaneității plății prețului și predării mărfurilor sau documentelor;

în cazul stipulării în contract a obligației plății ca o condiție de livrare a mărfurilor, se înțelege că plata se va face anterior predării mărfurilor sau documentelor.

Oricum cumpărătorul nu poate fi obligat prin contract la plata prețului fără ca înainte să fi avut posibilitatea să examineze și să agreeze sau să respingă mărfurile, în funcție de modul când s-a convenit cu privire la această posibilitate.

b) Obligația cumpărătorului de a prelua marfa predată include, privește două aspecte.Astfel, în primul rând, cumpărătorul trebuie să îndeplinească în timp rezonabil, anterior preluării efective a mărfurilor, orice act sau formalitate necesară – uzuale care privesc prin contract care să-i permită vânzătorului să efectueze predarea mărfurilor respective (licențe de import, acte de control sanitar-veterinar, declarare vamală, controlul calitativ sau cantitativ convenit).

În al doilea rând, această obligație a cumpărătorului privește preluarea efectivă, propriu-zisă a mărfurilor.

În numeroase cazuri vânzarea mărfurilor implică și transportul acestora. În asemenea cazuri contractul trebuie să prevadă cu claritate una din următoarele două variante:

1. vânzătorul este obligat prin contract să predea transportatorului mărfurile într-un loc determinat precum port maritim, stație feroviară, etc., caz în care cumpărătorul a preluat și riscurile asupra mărfurilor chiar în acel loc.

2. vânzătorul nu este obligat prin contract să remită mărfurile într-un asemenea loc determinat. În acest caz cumpărătorul preia riscurile asupra mărfurilor din momentul predării acestora de către vânzător la primul transportator.

În cazurile în care vânzarea nu implică transportul, riscurile asupra mărfurilor sunt preluate de către cumpărător după următoarele două împrejurări convenite de către cocontractanți:

1. dacă cumpărătorul are obligația contractuală să preia mărfurile într-un alt loc decât sediul vânzătorului, riscurile asupra mărfurilor trec la cumpărător în momentul preluării efective a mărfurilor;

2. în oricare altă ipostază stipulată în contract, riscurile asupra mărfurilor sunt preluate de cumpărător:

– în momentul în care cumpărătorul preia mărfurile, moment care coincide cu predarea acestora efectivă de către vânzător;

– dacă cumpărătorul nu preia mărfurile la momentul convenit în contract, riscurile trec asupra lui din momentul în care mărfurile i-au fost puse la dispoziție în mod formal și efectiv de către vânzător, se înțelege că prin nepreluarea mărfurilor, cumpărătorul se află în poziția de a răspunde juridic (cu toate consecințele în patrimoniul său) pentru neîndeplinirea obligației contractuale de a prelua mărfurile de la vânzător.

3.4 Răspunderea contractuală în comerțul internațional

Neexecutarea directă, voluntară, chiar și silită a obligațiilor asumate prin contractele comerciale internaționale angajează ca și în drept comun soluția executării indirecte – prin echivalent a acestora, astfel devenind aplicabile regulile răspunderii contractuale. Această teză principală a fost consacrată nu numai de practică și doctrină ci și recunoscută în mod constant și de practica arbitrară a comerțului internațional.

În general, condiția principală a răspunderii contractuale este aceea ca între părți să existe un contract valabil încheiat este completată cu încă patru condiții care alături de prima acționează numai în mod cumulativ:

– existența faptului ilicit constând în neexecutarea obligației;

– existența unui prejudiciu real, efectiv;

– existența raportului de cauzalitate dintre faptul ilicit și prejudiciu;

– vinovăția – culpa- debitorului.

Dacă acestea constituie condițiile răspunderii contractuale pe regula teoriei generale a contractelor, în cazul contractelor comerciale internaționale, unele dintre condițiile enumerate,prezintă anumite particularitați ce conferă specificitatea respectivelor contracte.

Asa, de exemplu,în legătură cu prejudiciul, practica arbitrară de comerț internațional a decis în mod constant în sensul că debitorul trebuie obligat la plata de despăgubiri nu numai pentru prejudiciul material cauzat creditorului, care constituie regula în materie, ci și pentru daunele morale invocate și probate de acesta. Daunele morale se referă de regulă, la compromiterea numelui comercial, afectarea reputației și prestigiului pe piață,etc., deși prejudicierea morală pe această cale, au de fapt tot un caracter patrimonial în finalitatea lor.

Specificitatea acționării prejudiciului ca o condiție a răspunderii contractuale în contractele comerciale internaționale, rezultă sub aspectul obligativității cocontractanților și a colaboratorilor pentru prevenirea și după caz, limitatea întinderii acestui prejudiciu eventual.Practica arbitrală de comerț internațional a decis cu consecvență că creditorul nu trebuie să stea pasiv în împrejurarea apariției prejudiciului, recurgând la soluția de a-l împovăra pe debitorul său.

În ceea ce privește specificitatea cauzei de culpă a debitorului, în antrenarea răspunderii contractuale prin neexecutarea obligației asumată prin contractul comercial internațional se discută în principal situațiile în care vinovăția este înlăturată prin ceea ce se înțelege prin noțiunea generală de „cauza străină neimputabilă debitorului „ care poate să sumeze chiar o culpă a creditorului, o faptă a terțului, cel mai frecvent, cazul fortuit sau de forță majoră.

Prin contractul de vânzare-cumpărare internațional părțile urmăresc executarea obligațiilor asumate și crearea unor condiții optime pentru realizarea operațiunilor comerciale. Neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale atrage răspunderea părților.

Convenția Națiunilor Unite de la Viena din 1980 prevede că executarea contractului poate fi cerută de cumpărător, cu excepția cazului în care s-a prelevat de un mijloc incompatibil cu această cerere.(art. 46-52, Convenția de la Viena).

Potrivit Condițiilor generale de livrare CAER 1968/75/80, formele răspunderii materiale sunt plata penală și repararea prejudiciilor cauzate.

Acordul penalităților este condiționată de îndeplinirea următoarelor cerințe: existența unui contract valabil între părți; neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligației de către debitor; penalitatea să fie prevăzută de Condițiile generale de livrare, acordul bilateral sau contract; creditorul să ceară plata penalității respective.

Creditorul are dreptul de a cere plata penalităților pentru următoarele temeiuri: întârzierea în livrare; întărzierea în punerea la dispoziție a documentației tehnice; neprezentarea certificatului de analiză; întărzierea în livrare; cererea neîntemeiată privind restituirea sumelor s.a.m.d.

CONCLUZII

Această lucrare se dorește a fi un instrument care să sintetizeze vasta și complexa problematică a contractului de vânzare în comerțul internațional. Abordarea problematici contractului de vânzare în comerțul internațional, chiar pentru dimensiunile limitate ale unei lucrări de licență, nu poate fi făcută decât pluridisciplinar. Și este firesc să fie așa, deoarece însuși dreptului comerțului internațional ca ramură de drept, prin specificul său este o materie pluridisciplinară în care se împletesc instituții și concepte care aparțin diferitelor segmente ale dreptului privat, respectiv : drept civil, drept comercial, dreptul transporturilor, drept internațional privat, inclusiv dreptul procesual civil.

Într-o lume din ce în ce mai mult structurată pe schimburi, nu mai este câtuși de puțin nevoie să insistăm asupra importanței comerțului internațional. Schimburile de mărfuri și de bunuri imateriale, mișcările de capitaluri, transnaționalizarea întreprinderilor și activităților au devenit tabloul de fond al informațiilor noastre cotidiene.

Economia românească, deși încă în plină tranziție spre economia de piață, resimte din plin toate aceste orientări cărora va trebui să le facă față. Implicarea tot mai accentuată a agenților economici români în circuitul mondial de valori și cunoștințe, presupune atingerea unor performanțe tehnico-economice și financiare competitive cu cele ale partenerilor străini de pe o anumită piață. Atingerea acestor performanțe este impusă de concurența acerbă ce se manifestă pe toate piețele lumii, concurență care la rândul ei obligă toți participanții să ofere clienților produse de cea mai bună calitate la un preț cât mai accesibil, mai atrăgător.

Ca esență, operațiunile comerțului internațional nu diferă, în natura lor, de operațiunile comerțului intern : vânzări și locații, cecuri și efecte de comerț, garanții personale și asigurări, drepturi de autor și brevetele sunt și într-un caz și în celălalt instrumentele relațiilor care se stabilesc și se execută între întreprinderi.

Dezvoltându-se într-un sistem multi-statal, aceste operațiuni se caracterizează prin punerea lor în contact cu mai multe sisteme de drept. Fenomenul frontierei este fenomenul în același timp esențial și caracteristic care va marca operația internațională prin raportare la aceeași operație desfășurată într-un cadru preponderent național.

O primă contradicție se stabilește, deci, între câmpul operațiunii internaționale care vizează, într-o manieră unitară, o piață largă și funcționarea acestei piețe în diverse părți componente, sedii ale prerogativelor de suveranitate. Aceste obstacole sunt cu atât mai puternice cu cât ele corespund așa numitelor prerogative absolute ale statelor : puterea de a reglementa regulile desfășurării tuturor activităților sociale, puterea de a fixa taxe și a preleva impozite asupra indivizilor cât și asupra operațiunilor lor, puterea de a bate monedă și de a-i impune circulația pe o arie geografică determinată, puterea de a exercita poliția pe tot teritoriul și cu totul special, la frontiere pentru a filtra accesul lucrurilor și oamenilor, pentru a face justiție și a soluționa conflictele etc.

În consecință, din momentul în care operația intenționează să treacă frontierele, se lovește și se va lovi încă mult timp de diverse restricții sau constrângeri cu care trebuie să se pună de acord. Prezența și conținutul acestor constrângeri și mecanismele de care trebuie să se țină cont, dau specificitatea contractului în comerțul internațional.

Contractul în comerțul internațional este în centrul tensiunilor multiple a!e modernității : tensiunea între drept și realitate, între diferitele concepții de drept (anglo-saxon sau inspirat din dreptul roman) și chiar tensiunea comerțului între interesele contradictorii ale operatorilor săi.

Dacă dreptul există și dacă contractul în comerțul internațional se consolidează ca o structură de organizare și metodă, el servește mai ales ca mediator care permite și ușurează activitatea economică a omului. Lumea noastră în criză are mai mult ca niciodată nevoie de a institui reguli comune, într-un dute-vino fecund între realitate și normă.

=== biliografie ===

BIBLIOGRAFIE

1. Dragoș Alexandru Sitaru, Dreptul comerțului internațional, vol. II, Ed. ACTAMI, București, 1966

2. Karla Sipper, Contracte internaționale, Editura Teora, București, 2001

3. I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de Drept internațional privat, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2004

4. Octavian Căpățână, Dreptul concurenței comerciale. Concurența onestă, Ed. Lumina Lex București, 1992

5. Octavian Căpățână,: Litigiul arbitral de comerț exterior, Ed. Acadamiei, București, 1978

6. Tudor R.Popescu și Ion Flonder: Dreptul comerțului internațional, Ed. Fundației Andrei Șaguna, Constanța, 2000

7. Tudor R. Popescu, Formarea contractului internațional, în instituții de drept comercial internațional, Vol. I, Editura Academiei, București, 1973

8. Ștefan Oruna: Dreptul comerțului internațional, note de curs, Universitatea Andrei Șaguna

9. Codul civil

10. Noul cod civil

11. . Legea nr. 31/1990 actualizată 2011,text actualizat prin: O.U.G. nr. 43/2010 publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 316 din 13 mai 2010, O.U.G. nr. 54/2010 publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 421 din 23 iunie 2010, O.U.G. nr. 90/2010 publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 674 din 04 octombrie 2010

12. Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, Viena, 1980

13. Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat

14. Condițiile generale de livrare CAER 1968/75/80

15. Convenția de