Contractul de Vanzare Cumparare In Dreptul Roman Si In Sistemele de Drept Modern

Capitolul 1. Contractul – izvor de obligatii

Consacrarea conceptului juridic de contract

Notiunea de contract in doctrina moderna

1.3. Rolul contractului

Capitolul 2. Obligatiile contractuale. Formare si definitie

2.1. Formarea obligatiilor

2.2. Definitia si elementele obligatiei

Capitolul 3.Tipuri de contracte (clasificarea contractelor)

3.1. Clasificarea contractelor in dreptul roman

3.2. Clasificarea contractelor in dreptul civil actual

Capitolul 4. Contractul de vanzare in dreptul roman

4.1. Formele primitive ale vanzarii

4.2. De la contractul de schimb la contractul de vanzare. Asemanari si deosebiri intre schimb si vanzare

5. Caracteriscticile contractului de vanzare – cumparare in dreptul roman si dreptul modern

Capitolul 1. Contractul – izvor de obligatii

1.1. Consacrarea conceptului juridic de contract

Notiunea de “contract” a cunoscut de-a lungul timpului o evolutie care a dus acest concept juridic de la o forma incipienta din dreptul roman la forma contemporana.

Originea notiunii de contract o gasim la contractele nenumite si formaliste din dreptul roman.

Chiar si in dreptul roman, notiunea de contractus a aparut relativ tarziu, mai mult, notiunea de contractus nu s-a folosit de catre romani in aceeasi acceptiune ca in ziua de azi.

Din punct de vedere terminologic si lexical, cuvantul “contract” vine din latinescul “contractus”, derivat la randul lui din contrahere (a aduna, a reuni, a incheia definitiv o afacere). Ideea de baza continuta in acest cuvant nu era a unui acord de vointe, idee surprinsa prin termenul conventio, ci aceea a stabilirii unei legaturi. In acest sens, contrahere era echivalent cu obligare si antitetic cu dissolvere, distrahere (a desface, a dezlega).

“Conventie”, ce vine din latinescul “conventio”, era utilizat deseori ca sinonim. “Conventio” deriva din convenire (a veni impreuna, a fi de acord). A incheia un contract (conventie) semnifica “a s pune de acord cu privire la ceva”. Se poate defini astfel conventia ca fiind un acord de vointa intre doua sau mai multe persoane, in vederea producerii de efecte juridice. In doctrina, s-a conturat si deosebirea intre conventii si contracte, diferenta intre aceste notiuni fiind de la gen la specie, ceea ce le separa si le confera o identitate proprie fiind tocmai continutul obligational al contractului.

Alaturi de contract asadar, au mai existat notiuni ce desemnau actiuni asemanatoare – de generare de efecte sau obligatii intre parti – conventiile (conventi) si pactele (pactum).

Conventio (cum-venire) era procesul de acomodare al unor vointe diferite, pentru definirea unui mod comun de actiune (in idem placitum consensus). Insa, conventia simpla, adica identificarea doar a unui interes comun, nu era producatoare de obligatii.

Conventiunea este definita de romani in modul urmator: “Et est pactio duorum luriumve in idem placitum consensus”. “Conventia este acordul manifestat al vointelor a cel putin doua persoane, in ce priveste un lucru oarecare”. Pentru a defini conventiile care au ca scop crearea unei legaturi juridice, conventiunile ca acte juridice deci, prof. Longinescu scrie:”conventia este acordul manifestat al vointei a doua sau mai multe persoane, pentru a crea o legatura juridica intre ele”, caci acesta este scopul actelor juridice.

Din definitia conventiilor, rezulta efectele obligatiunilor fata de partile care au incheiat-o:

O conventie are scopul de a crea o obligatie intre partile care au incheiat-o; ele sunt legate intre ele prin actul facut – pacta sunt servanta (tocmelile trebuiesc pazite).

Obligatiunea face parte din patrimoniul partilor care au incheiat conventia, fiindca obligatiile sunt clasate in drepturile patrimoniale. Daca fac parte din patrimoniul partilor, ori de cate ori acest patromoniu trece la mostenitori, vor trece si conventiunile si deci, si obiectul lor, obligatiile.

Obligatia odata nascuta, este considerata ca existenta pana se va dovedi stingerea ei. Prin urmare, cel ce va sustine ca o obligatie este stinsa, va trebuie sa dovedeasca aceasta; creditorul nu va fi nevoit sa dovedeasca ca acea obligatie continua de a exista, el dovedeste ca obligatia a luat nastere, iar datornicul, care pretinde ca s-a stins, trebuie sa dovedeasca stingerea.

La romani, stingerea, in regula generala, trebuia sa fie facuta in acelasi mod cu nasterea obligatiei. Daca pentru nasterea obligatiei a fost nevoie de consensul a doua vointe, la stingerea obligatiei cele doua vointe vor trebui sa dovedeasca un contrarius consensus, mutuus disensus, contraria voluntas. Consecinta acestei reguli este: daca a dat nastere unei obligatii, prin comuna intelegere, nu o vom putea desface in mod unilateral.

O alta notiune prin care se desemnau actiuni asemenatoare – de creare de obligatii – a fost aceea de pactum.

Pactum are aproximativ acelasi sens cu contractul sub aspectul manifestarii unei vointe comune, aceea ca partile sa se puna de acord, sa se impace, dar este lipsit de forta de sanctionare prin actiuni judiciare.

Romanii au recunoscut conventiei valoarea de contract numai contractelor nesolemne. Contractele nesolemne, ca si conventii lipsite de forma, produceau efecte juridice. Celelalte contracte necesitau anumite conditii de forma, care in dreptul clasic si postclasic au cunoscut o perioada de decadere, de aceea ideologia juridica romana nu a pregetat de a incerca sa gaseasca un echilibru intre tendintele traditionale si cele inovatoare ale institutiilor juridice. Astfel se explica cum dreptul praetorian si imperial au sanctionat anumite conventii (altele decat contractele consensuale), fara a le ridica insa la rangul de contracte. Aceste conventii erau pactele, care se nasteau dintr-o simpla conventie si care dadeau nastere unor efecte juridice similare cu cele ale contractelor, dar sunt desemnate printr-un termen tehnic special (pacta vestita).

Pactul s-a nascut ca o sursa de obligatii doar in dreptul praetorian. Pactul praetorian era o conventie sanctionata de catre pretor prin edict.

In vechiul drept roman, pentru ca un act sa produca efecte, trebuia sa poarte anumite forme; simpla manifestare de vointa era lipsita de valoare juridica dar era producatoare de obligatii. Formele care faceau ca un act juridic sa deina valid erau: anumite gesturi ritual, cuvintele solemne sau prezenta martorilor. Utilizarea lor a fost impusa de conditiile materiale de existenta din societatea romana, intr-o epoca in care predomina economia primitiva, iar schimbul de marfuri avea un caracter accidental.

Astfel, stipulatiunea, cel mai vechi contract roman, isi are originea in sponsio religioasa, care era un fel de juramant religios. Desi prezenta inconvenientul de a ingreuna ritmul operatiunilor juridice, formalismul avea si avantajele sale: de pilda, facea imposibile dolul sau violenta, ceea ce explica si sanctionarea relativ tarzie a viciilor de consimtamant in dreptul roman.

Contractul este deci la origine o conventie incheiata prin forme solemne, forme prevazute si excutate in conformitate cu cerintele legii. Potrivit conceptiei dreptului civil, numai asemenea conventii dadeau nastere dreptului de a intenta o actiune in justitie. Simplul acord de vointa, asa-numitul pact, nu era sanctionat prin actiune, conform principiului ex nudo pacto actio non nascitur.

La sfarsitul republicii, odata cu dezvoltarea accelerata a schimburilor de marfuri, principiul formalismului devine din ce in ce mai greoi pentru productia si circulatia marfurilor. Rigorile formalismului s-au resimtit negativ in domeniul contractelor, legate nemijlocit de productia si circulatia marfurilor. Astfel, spre sfarsitul republicii asistam la aparitia unor contracte noi, formate prin simplul acord de vointa al partilor, in conformitate cu cerintele noii vieti economice. La contractele reale singura conditie devine predarea lucrului, iar la contractele consensuale, simplul acord de vointa al partilor devine generator de obligatii (ele iau nastere solo consensus). Aceasta este elaborarea perfecta a contractului, ca o conventie care naste, modifica sau stinge raporturi juridice. Cu toate acestea, regula generala potrivit careia simpla conventie nu produce efecte juridice a continuat sa se aplice in dreptul clasic. Fata de aceasta conceptie, contractele consensuale apar ca o exceptie de la regula.

In concluzie, evolutia notiunii de contract ne arata ca in epoca clasica prin contractus se intelegea un negotium recunoscut de lege ca izvor de obligatii. Existenta unui astfel de negotium recunoscut de lege, numit causa, era conditia esentiala pentru nasterea unei obligatii. Acordul de vointa al partilor incheiat cu scopul de a da nastere unui raport obligational nu era la inceput cerut cu necesitate. De aceea erau initial incluse printre “contracte” acte precum solutio indebiti, negotiorum gestio sau aditio hereditas.

La inceputul secolului I d.Hr unele contracte erau desemnate prin termenii actum re (contracte reale), actum verbis (contracte verbale) sau actum litteris (contract in forma scrisa).

La inceputul secolului II d. Hr. cuvantul contractus avea inca un sens restrans, desemnand exclusiv contractele consensuale. Ceva mai tarziu in timpul secolului II d. Hr., in vremea lui Justinian si sub influenta marilor juristi clasici, termenul de contractus tinde a se generaliza, desemnand toate conventiile producatoare de efecte juridice, indiferent daca erau imbracate sau nu in forme solemne.

O alta calitate speciala a contractului a devenit aceea de a preciza intentia ferma a partilor de a se obliga. Efectul obisnuit, urmarit de partile contractante, este nasterea unui raport obligational care sa duca la executarea prestatiei asumate de debitor. Executarea voluntara a acestei prestatii (obiectul obligatiilor este prestatiunea, fapta datornicului) se numeste plata si constituie modul firesc de stingere a obligatiei. In cazuri de neexcutare se pune problema antrenarii raspunderii contractuale a debitorului, creditorul avand in mod normal posibilitatea sa intenteze o actiune in justitie.

Originea notiunii de obligatie se confunda astfel cu insasi originea contractului, in care vedem cel mai vechi izvor de obligatii.

Obligatia, in sensul originar, avea la baza un contrahere. Cuvantul contrahere avea in limba latina mai multe sensuri, in sensul cel mai larg insemnand a aduna, a strange o legatura.

Gaius este cel care statueaza ca toate obligatiile izvorasc fie din contracte, fie din delicte, si clasifica obligatiile nascute din contract in obligatii re, verbis, litteris si consensu.

Desi primul contract roman, intelegerea dintre garant si pagubas imbracata sub forma juramantului religios (sponsio), a aparut in legatura cu comiterea unui delict, in intreaga epoca veche si chiar la inceputul epocii clasice, delictul nu a fost vazut ca izvor de obligatii, ci numai ca fapt ilicit, ce dadea nastere obligatiei legale de a plati suma de bani in loc de razbunare a victimei.

In epoca postclasica, Iustinian imparte obligatiile astfel:

Obligatii care nasc ex contractu

Obligatii care nasc ex delicto

Obligatii care nasc ex variis causarum figures (din alte feluri de acte). Daca aceste alte acte se apropie de contracte, obligatiile ce izvorasc din acestea se numesc quasi ex contractu (dintr-un act care se aseamana cu contractul, ca dintr-un contract;

Obligatii care nasc ex variis causarum figures (din alte feluri de acte). Daca aceste alte acte se apropie de delicte, obligatiile ce izvorasc din acestea se numesc quasi ex delicto (dintr-un act care se aseamana cu delictul);

Prin impartirea sa cvadripartita a izvoarelor obligationale, Justinian a consacrat definitiv conceptul de contract ca acord de vointa generator de obligatii. Aceasta clasificare a fost insusita si de codul civil roman, dar si de alte coduri civile europene. Ca o caracteristica speciala, in dreptul roman, contractul putea servi doar la crearea unor raporturi obigationale, nu si la transferarea sau constituirea unor drepturi reale, ca in dreptul actual.

Formarea obligatiilor

Dupa cum au aratat in studiile lor diversi sociologi, nasterea obligatiilor si ulterior a contractelor este legata de ordinea sociala din primele societati umane si de statutul membrilor in cadrul acestora ca si colectivitati, dar si la nivel individual, unii fata de altii, si de asemenea fata de membrii altor colectivitati.

Izvorul obligatiilor si al obligatiilor contractuale pe care le stim azi sta de fapt in mano – darul – care a jucat un rol semnificativ in dezvoltarea schimburilor si a dreptului obligation. Darurile aveau un“caracter voluntar, aparent liber si gratuit”, dar de fapt “obligatoriu si interesat”. In vechile societati , oamenii traiau “intr-o lume constituita initial din solidaritate totala, sub forma prestatiilor totale de la grup la grup, insa grupuri ce se exprima prin indivizi ce nu sunt egali nici identici”, tesutul socialului ajungand la diviziunea de individualizare. Se poate spune ca oamenii au ramas tributari triplei obligatii de a da, a primi, a inapoia, statutul lor social depinzand de felul in care se achita de aceste obligatii.”

In epoca primitiva darul primit trebuia inapoiat in mod obligatoriu. Regulile contractuale ale societatilor moderne vin din aceste reguli ale schimburilor de bunuri din societatile primitive. Darul mai repreznta un mijloc de comunicare, raspunsul social la nevoie omului de siguranta, iubire, comunicare cu cei din jur.

Romanii si grecii au fost primii care au oficializat astfel de relatii, institutionalizand astfel drepturile si obligatiile contractantilor ce stau azi la temelia tuturor sistemelor de drept.

O evolutie a raportului juridic obligational format de fapt din doua raporturi juridice, debitum si obligatio, are la baza faptul ca aparitia primitiva a obligatiei se leaga de comiterea de delicte, si poate fi expusa astfel:

intr-o prima faza, atunci cand membrul unei ginti suferea o paguba in urma delictului comis de mebrul unei alte ginti, intreaga ginta a celui pagubit ii lua apararea, rezultand o stare conflictuala prin care se urmarea exclusiv razbunarea.

intr-o a doua faza, cel pagubit accepta sa se impace cu delicventul, in schimbul unei despagubiri, despagubirea luand astfel locul razbunarii.

In acest stadiu totusi victima il tine totusi prizonier pe delicvent, pana cand se achita rascumpararea.

intr-o a treia faza, pagubasul accepta sa-l elibereze pe delicvent, pentru ca acesta sa poata procura valoarea destinata despagubirii, dar solicita ca locul lui sa fie luat de un alt ostatic, de regula un membru al aceleiasi familii, cu rolul de gaj viu, care va fi executat in cazul in care delicventul nu-si indeplineste promisiunea. Eliberarea delicventului si inlocuirea sa cu un gaj viu da nastere unei situatii noi, in care cel ce face promisiunea inceteaza sa mai fie obiectul razbunarii victimei, intrucat ostaticul dobandeste aceasta calitate, cu toate ca nu a promis nimic. Astfel se disting cele doua elemente ale obligatiei: datoria, care reprezinta situatia delicventului, si raspunderea, element care se refera la situatia garantului.

intr-o a patra faza, garantul nu a mai fost legat fizic de pagubit ci printr-o intelegere, sub forma unui juramant religios (sponsio), el numindu-se sponsor. Aceasta conventie intre garant si pagubit, imbracata in forma solemna a juramantului, ar fi cea dintai obligatie contractuala. Astfel, legatura materiala este inlocuita cu una juridical (obligatia).

intr-o a cincea faza, delicventul devine propriul sau garant, aceasta fiind posibil in conditiile in care isi pastreaza libertatea fizica. Garantul isi asuma raspunderea pentru plata datoriei. Odata cu acest pas, cele doua elemente ale obligatiei (datoria si raspunderea) se intrunesc in persoana delicventului.

in fine, intr-o a sasea faza, considerandu-se inutil ca cineva sa devina propriul sau garant, s-a ajuns ca delicventul sa se oblige direct, cele doua elemente, datoria si raspunderea, contopindu-se intr-o singura persoana. Ca efect al intelegerii intervenite, pagubitul apare in calitate de creditor, iar delicventul in calitate de debitor.

Constatam ca in toate aceste faze de evolutie a procesului de elaborare a obligatiei, elementul dominant a fost cel al raspunderii, intemeiat, la origine, pe constrangerea materiala. Raportul de constrangere – desemnat prin obligatio – a avut pe rand ca obiect persoana debitorului sau a unui tert garantor, apoi doar patromoniul lui ca drept de gaj general al creditorului, apoi garantiile reale specializate (gaj, ipoteca). Astfel de modalitati de garantare a executarii datoriei erau necesare mai ales in epoca pre-statala, in care lipsea forta coercitiva a statului, la care sa faca apel creditorul in realizarea creantei sale. In plina epoca a justitiei private, constrangerea trebuia aplicata de creditorul insusi.

Astfel, la capatul acestei evolutii, conceptia primitiva potrivit careia obligatia era vazuta ca o stare de aservire fizica se transforma. In stadiul final, obligatia ne apare ca un raport juridic in temeiul caruia creditorul are dreptul de a pretinde o prestatie de la debitor. In vederea valorificarii acestui drept, creditorul are posibilitatea de a urmari patrimoniul debitorului.

Se naste astfel si raspunderea juridica, pe acelasi temei al aplicarii constrangerii. Raspunderea juridica este instituita si sanctionata de catre puterea de stat si ea presupune aplicarea constrangerii. Constrangerea in drept apare ca fiind rezultatul caracterului obligatoriu al normei juridice care contine prevederi care nu sunt lasate la liberul arbitru al subiectului, ci ii sunt impuse printr-o varietate de modalitati. Raportul juridic de constrangere ia nastere ca urmare a savarsirii unei fapte neconforme cu modelul prefigurat de norma si consta intr-un complex de drepturi si obligatii prin care se realizeaza aplicarea sanctiunilor juridice.

“Raspunderera juridica este complexul de drepturi si obligatii conexe care – potrivit legii – se naste ca urmare a savarsirii unei fapte ilicite si care constituie cadrul de realizare al constrangerii de stat prin aplicarea sanctiunilor juridice in scopul asigurarii stabilitatii raporturilor sociale si al indrumarii membrilor societatii in spiritul ordinii de drept.” Raspunderea juridica pune intotdeauna fata in fata statul si autorul faptei ilicite. In dreptul civil, in care partile sunt pe pozitii de egalitate, spre deosebire de dreptul public, unde statul are o pozitie supraordonata fata de cetateni, niciunul dintre subiecti nu are mijloace proprii de constrangere, fiecare dintre ei fiind indreptatit sa recurga la forta de constrangere a statului in cazul incalcarii unor norme juridice. Raspunderea civila poate fi, in functie de sursa ei si de norma juridica incalcata, raspundere contractuala sau delictuala. Raspunderea delictuala apare ca sanctiune prevazuta de o regula generala, in vreme ce raspunderea contractuala apare ca urmare a unui prejudiciu rezultat din neindeplinirea unei obligatii contractuale preexistente. In legatura cu raspunderea civila contractuala s-a aratat ca “raspunderea debitorului nu este un efect al obligatiei nascute din contract (din contract nu poate sa rezulte decat o obligatie de a da, a face sau a nu face) ci consecinta incalcarii acestei obligatii, incalcarea obligatiei contractuale fiind un izvor de obligatii distinct de contract.” In cazul raspunderii delictuale, obligatia de a repara paguba “ar fi de neconceput daca nu ar exista o obligatie generala. preexistenta, de a nu vatama pe nimeni.” In ambele cazuri obligatia de a repara prejudiciul provine asadar din savarsirea unei fapte ilicite, care consta in incalcarea unor obligatii preexistente (legale sau conventionale).

Prin contract se creeaza o obligatie de a executa o anumita prestatie iar, in cazul neexecutarii, apare o noua obligatie, care se substituie, in tot sau in parte, obligatiei initiale.

Raspunderea contractuala nu este asadar un efect al incheierii contractului, ci un efect al normei ce impune respectarea obligatiilor contractuale. La fel, obligatia de plata de daune-interese nu este un efect al contractului (care consta in nasterea de drepturi si obligatii) ci sanctiunea aplicata debitorului care nu si-a executat obligatia contractuala. Initial, raspunderea delictuala se confunda cu raspunderea penala. De-a lungul timpului insa, doctrina si legiuitorul au diferentiat raspunderea civila contractuala de cea delictuala.

Din incheierea contractului ia nastere un raport juridic obligational – datoria, in caz de neexecutare antrenand raspunderea debitorului. De fapt, ia nastere un alt raport juridic, de constrangere, aflat insa sub conditie suspensiva. Conditia consta in actiunea creditorului, doar el fiind indreptatit sa solicite concursul fortei coercitive a statului. Raportul de constrangere, al carui obiect este aplicarea sanctiunii (repararea prejudiciului), are si un rol de garantie a executarii prestatiei. Acest raport juridic are insa ca subiect activ statul, subiect pasiv autorul faptei ilicite (neexecuatarea prestatiei contractuale sau comiterea unui delict), obiectul este aplicarea sanctiunii (cu dublul sau rol, educativ-preventiv si reparator), iar continutul e raspunderea juridica.

Este adevarat ca in epoca veche, de formare a dreptului, autoritatea statului nefiind inca constituita, tot creditorul era subiect activ al raportului de constrangere , el fiind indreptatit sa aplice sanctiunea datoriei.

O prima definitie propriu-zisa a obligatiei o gasim formulata in perioada post-clasica in Institutiile lui Iustinian, inspirate din Institutiile lui Gaius. Obligatio est iuris vinculum, qui necessitate adstringirum alicuius solvendae rei, secundum nostrae civitatis iura. Conform acestei definitii, obligatia este o legatura juridica, in temeiul careia suntem constransi la o prestatie, dupa dreptul cetatii noastre. La Gaius nu gasim o definitie a obligatiei, dar gasim o clasificare o obligatiilor, ca derivand din contract sau doin delict.

Desi aceasta definitie incearca sa prezinte obligatia ca pe un raport de drept (vinculum juris), sufera de anumite insuficiente in ceea ce priveste elementele obligatiei. In aceasta definitie gasim numai un aspect al obligatiei si anume situatia debitorului. Debitorul este supus unei constrangeri (quo necessitate adstringimur), fara sa prevada dreptul creditorului de a pretinde o plata. De asemenea, definitia nu prevede faptul ca termenul plata nu desemneaza numai obligatia de a plati o suma de bani, ci obligatia de dare, facere sau praestare.

Expresia vinculum iuris desemneaza o legatura de drept, insa explicit este prezentat numai debitorul si obligatia lui de a plati, situatia creditorului fiind numai dedusa (numai creditorul poate fi cealalta parte a legaturii juridice care il constrange de debitor la a face plata).

Vinculum juris era legatura juridica intre doua persoane, reus credenda si reus debendi, in temeiul careia trebuie efectuata o prestatie (dare, facere, praestare), sub sanctiunea unei actiuni in justitie (actione in personam). La aceasta epoca, romanii faceau diferenta intre drepturile reale (ius in rem) si cele de creanta (ius in personam). Dupa cum arata si denumirile, aceste drepturi au fost initial privite ca o putere, o stapanire nemijlocita a titularului fie asupra unui lucru, fie asupra unei persoane, nefacandu-se intre ele o distinctie clara. Obligatia era la inceput vazuta ca o legatura materiala propriu-zisa, debitorul rau-platnic fiind luat in stapanire de creditor si pus in lanturi. Cu timpul insa regimul la care era supus cel obligat s-a usurat. Stapanirea asupra corpului debitorului, care presupunea un drept de viata si de moarte, s-a redus progresiv la o stapanire asupra libertatii celui obligat, apoi la o stapanire asupra unui atribut particular al persoanei acestuia – patrimoniul. Capacitatea creditorului de a dobandi asupra patromoniului debitorului se putea exercita initial printr-o vanzare in bloc, venditio bonorum, si apoi printr-o vanzare cu amanuntul , distraction bonorum.

Obligatio rei, supunerea unui lucru in puterea creditorului, a urmat o evolutie similara, reducandu-se de la stapanirea totala a creditorului asupra lucrului pana la posibilitatea a de vinde lucrul supus, pentru a retine din pret doar echivalentul sumei datorate.

Aceste imperfectiuni sunt aratate de profesorul Longinescu, la care gasim o definitie a obligatiei din doctrina moderna.

“Obligatia este o legatura juridica intre doua persoane anume determinate, in virtutea careia una din acele persoane este indatorita sa faca ceva in folosul celeilalte persoane, care este indrituita sa ceara de la cea dintai ca sa faca acel ceva”.

In dreptul roman, ccle doua persoane determinate intre care exista un raport juridic se numeau rei (de le reus, care insemna parte in proces). Cea care era indreptatita sa ceara ca cealalta sa faca ceva, se numeste reus credendi – de unde s-a format cuvantul creditor, iar persoana indatorata de a face ceva se numea reus debendi – de unde s-a format cuvantul debitor. Ceea ce trebuie sa faca datornicul se numeste prestatie, asadar obiectul unei obligatii este prestatia, adica fapta datornicului. Datornicul este tinut a face. “Facere” trebuie luat in definitia obligatiei intr-un sens foarte larg – inseamna orice fapt, orice activitate omeneasca. Mai mult chiar, dupa cum scrie Paulus in Digeste, citat de prof. Longinescu , “a trebui sa faca are si aceasta insemnare ca cineva sa se abtina de la acele fapte care s-ar face contra vointei si sa poarte de grija sa nu faca.”

Datornicul trebuie sa faca. Daca datornicul face ceea ce trebuie sa faca, atunci el isi implineste indatorirarea pe care si-a luat-o si implinindu-si aceasta indatorire “satisfacit”, face de ajuns.

De la “satisfacere” s-a format cuvantul satisfactio, prin urmare implinirea prestatiunii este o satisfactio, este o executare a obligatiei.

Obligatio este o legatura intre doua persoane (obligation este format din ob si legare, adica a lega), aceasta legatura existand atata timp cat datornicul nu face cele ce s-a obligat sa faca. Dar, daca executa indatorirea pe care si-a luat-o atunci el se dezleaga de aceasta legatura, prin urmare executa obligatia si aceasta se arata prin cuvantul
“solutio” de la solvere, care nu inseamna numai a plati, ci are un inteles mai larg – a dezlega, deci te dezleaga de o legatura pe care ai avut-o de o obligatie.

Obligatio inseamna si partea activa a indrituirii, adica persoana care este indrituita sa ceara ceva de la cealalta are o obligatie contra cuiva; dar obligatio arata si partea pasiva a indrituirii, caci datornicul cand vrea sa arate ca este legat fata de o alta persoana sa faca ceva, de asemenea poate zice ca are o obligatie fata de cineva. Cuvantul obligatio, la romani, arata si creanta, adica nomen, creditum, si arata in acelasi timp si datoria, debitum. Francezii folosesc creance, dar prin aceasta nu arata raportul juridic din amandoua punctele de vedere: inseamna ca are de luat cineva.

Cuvantul obligatio este mai arata instrumentum debiti, adica inscrisul cu care se dovedeste existenta raportului juridic obligatoriu. Acesta nu este raportul juridic, ci este numai un act scris care dovedeste raportul juridic.

Desi cuvantul obligatio este asa de general, totusi, chiar la romani, nu a existat in timpurile de la inceput. Pe atunci, spre a se arata o obligatio se intrebuinta cuvantul nexus sau nexum, care cuprindea aceeasi idee ca si obligatio. Nexus vine de la nectere care inseamna a lega, dupa cum obligatio vine de la obligare care, de asemenea, inseamna a lega impreuna. Alte cuvinte intrebuintate pentru a arata mai mult sau mai putin precis raportul juridic de obligatie mai erau: adstringere sau obstringere – a lega bine si contrahere – legatura intre doua persoane anume determinate.

Dupa prof. Longinescu, elementele obligatiei sunt in numar de trei:

o persoana care este indrituita de a cere ca cealalat sa faca ceva; aceasta persoana se numeste creditor. Vointa acestuia se indreapta catre cel de al doilea element,

o alta persoana, numita debitor;

care debitor, in virtutea raportului juridic, este tinut de a face ceva.

Notiunea de contract in doctrina moderna. Rolul contractului

Art. 942 Cod civil 1865 definea contractul ca fiind “acordul intre doua sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge intre dansii un raport juridic”.

Noul Cod Civil, la art. 1166, defineste contractul ca fiind ”acordul de vointe dintre doua sau mai multe persoane cu intentia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”.

In definitia franceza, contractul este acordul vointelor destinat sa produca efecte juridice in vederea obtinerii unui scop denumit cauza contractului.

Desi incheiat prin acord de vointe, contractul functioneaza dupa principii ce se circumscriu recunoasterii pe care le-o acorda legea: libertatea contractuala – partile pot sau nu sa contracteze, pot lege liber contractantul, pot determina liber continutul contractului; forta obligatorie – angajamentele asumate trebuie respectate, fiind garantate prin constrangerea autoritatilor statale, efectul relativ – numai partile isi auma obligatii, fara sa genereze obligatii fata de terti. Insa: libertatea contractuala se exercita numai in limitele fixate de lege, forta obligatorie exista numai pentru ca o prevede norma legala, iar efectul relativ nu este un efect izolat ce afecteaza doar partile contractului, ci si relatiile sociale adiacente acestora. Cu alte cuvinte, vointa partilor de a intra intr-un raport juridic trebuie sa se circumscrie normelor legislative imperative, normelor de ordine publica si normelor morale de convietuire in societate.

Asadar, desi esenta contractului consta in realizarea acordului de vointe al partilor, acesta nu devine contract decat daca legea ii confera efectele pe care partile le-au avut in vedere.

Acordul de vointa reprezinta azi elementul fara de care contractul nu se poate incheia, insa acest element in dreptul roman nu se intalnea, devenind pe parcurs un element esential pentru ca partile sa poata conveni in mod valabil asupra aspectelor patrimoniale sau de alta natura in care aveau un interes reciproc.

Pe langa rolul de a crea obligatii, contractul poate avea si efecte translative, extinctive sau constitutive de drept, dupa cum si in dreptul roman existau unele acorduir juridice diferite d econtractele strict sensu, care aveau ca efecte nu producerea de obligatii, ci producerea de alte efecte juridice.

Pornim de la exemplul unui contractul de vanzare-cumparare a unui bun corporal, in cadrul caruia diferenta dintre forta obligatorie si continutul obligational este evident. In acest contract, partile nu sunt tinute doar de obligatiile asumate (predarea bunului, plata pretului), dar si de efectul translativ al contractului.

Efectul translativ al contractului este explicat prin urmatorul rationament: indata ce clauzele prevazute in contract pentru transferul proprietatii au fost realizate , adica s-a realizat acordul de vointa al partilor), proprietatea este de drept stramutata la cumparator, vanzatorul nefiind obligat sa transfere proprietatea ci, cel mult, sa nu impiedice pe cumparator sa o posede si sa o foloseasca.

Marile teorii pe care le-a cunoscut doctrina cu privire la natura si continutul obligatiilor pot fi conciliate.

Teoriile clascie au ca punct de plecare definitia pe care Paul o da obligatiei : “Natura obligatiei nu consta in faptul ca un lucru devine al nostrum sau ne este constituita o servitude, ci in faptul ca cineva este constrains a ne transmite proprietatea unui lucru, a face ceva sau a indeplini o prestatiune.” Obligatia este asadar o legatura juridica prin care suntem constransi sa dam, sa facem, sau sa prestam ceva.

Codul divil francez, reluand aceasta clasificare tripartita a obligatiilor arata ca “orice contract are ca obiect un lucru asupra caruia o parte sa oblige sad ea, sau asupra caruia se oblige sa faca sau sa nu faca” Aceasta definitie emite obligatia de prestare.

Codul civil roman (anterior NCC) nu are un text asemanator, astfel incat obligatiile de a da, a face si a nu face sunt definite potrivit doctrine clasice a obligatiilor. Definitia obligatiei de a da este ca aceasta “cuprinde pe aceea de preda lucrulsi de a-l conserva pana la predare.”, obligatie care de fapt o obligatie de a face. Legiuitorul roman este totusi tributary conceptiei romane privind transferul proprietatii asupra unui bun, prin urmare predarea bunului este echivalenta cu executarea obligatiei de a da.

In definitiv, transferul proprietatii este intotdeauna un efect legal al anumitor contracte, denumite contracte translative de proprietate. Partile consimt la un asemenea transfer, de indata ce ele decid sa incheie un asemenea tip de contract. Apoi, transferul proprietatii se declanseaza pe deplin drept printr-un eveniment sau o formalitate prevazuta de contract sau de lege (ex: un termen, forma autentica a actului, etc.)

Contractul mai poate fi privit nu numai ca fiind generator de obligatii, ci si ca generator de drepturi. De exemplu, contractele-cadru nu contin obligatii concrete, ci au simplu obiect fixarea prealabila a modalitatilor de incheiere sau continutul contractelor ulterioare. Un contract-cadru de vanzare in serie a anumitor bunuri stabileste conditiile in care se vor incheia in concret toate celelalte contracte de vanzare.

1.4. Clasificarea contractelor in dreptul roman si in dreptul civil actual

O clasificare cronologica a contractelor, din punctul de vedere al crearii de efecte juridice, este:

Contractele solemne

1.1. Contractele incheiate per aes et libram (cu arama si balanta – mancipatiunea)

1.2. Contractele incheiate prin formule verbale (verbis), in cadrul carora elementul generator al legaturii conventionale (vinculum juris) era socotit rostirea unor cuvinte (verba) cu rol ritualic, stereotip, considerate a fi prin ele insale cauza contractelor respective. Interogatiile solemne si raspunsurile unilaterale au fost divizate in patru subcategorii asemanatoare in continut, dar diferite sub aspectul conditiilor de forma si de calitate a cocontractantilor:

1.2.1. Sponsio laica si religioasa (promissio)

1.2.2. Jusjurandum liberti (juramantul promisoriu al libertului)

1.2.3. Stipulatio (stipulatiunea)

1.2.4. Dictio dotis (promisiunea de dota)

1.3. Nexum

1.4. Contractele incheiate prin inscrisuri formale in registrele sefilor de familie (litteris)

2. Contractele reale – mutuum, fiducia, pignus, depositum, comodatum

3. Contractele consensuale – emptio-venditio, locatio-venductio, societas, mandatum.

Contractele solemne sunt cele mai vechi contracte in dreptul roman si presupuneau (pentru validitatea lor) indeplinirea unor solemnitati. Dreptul primitiv era intr-adevar un drept al formalismului. Principiul formalismului, in vremea celor 12 Table, era principiul suveran, intrucat orice act era supus indeplinirii unei solemnitati si era perfect, intrucat era intotdeauna respectat, chiar daca nu exprima intotdeauna vointa autorului actului solemn. Acest fapt era valabil si pentru modalitatile de transfer al proprietatii ca si pentru contracte.

Caracterele contractelor solemne erau:

Contractual solemn necesita anumite forme pentru a produce efecte juridice

Contractele solemne sunt contracte unilaterale, nascand obligatii numai pentru una dintre parti

Se incheie in forma orala

Dintre contractele solemne, stipulatiunea este cel mai vechi si cel mai important contract roman.

Stipulatiunea a aparut in conditiile dezvoltarii economiei, cand romanii au fost nevoiti sa introduca noi procedee, de natura sa asigure si strainilor accesul la schimbul de marfuri care se practica pe piata Romei. Contractul in forma verbala, incheiat prin intrebare si raspuns, la care au acces si peregrinii, poarta numele stipulatiune. Dupa aparitia stipulatiunii, sponsio a ontinuat sa se aplice, dar numai in raporturile dintre cetateni.

Principiile care guverneaza materia obligatiunilor contractuale sunt formulate de catre jurisconsulti cu ocazia cercetarii stipulatiunii. Aceasta ne dezvaluie faptul ca pentru romani, chiar si in epoca clasica, intr-un sens mai abstract, contractul era sinonim cu stipulatiunea, iar a contracta echivala cu a stipula.

Potrivit lui Paul, cuvantul stipulatiune vine de la stipulus (tare), de unde rezulta ca romanii au vazut in stipulatiune forma care dadea tarei juridical vointei, conform conceptiei ca orice institutie juridica apare ca o expresie a [uteri.

Stipulatia este forma prin care orice conventie dobandeste valoare juridica. Spre deosebire de celelalte contracte, care au un scop bine determinat, slujind la realizarea unei operatii juridice anume, cum este cazul vanzarii sau locatiunii, stipulatiunea are o functie generala, constituind un mod abstract de creare a unei obligatiuni. Are o functie generala in sensul ca poate imbraca in haina juridical orice conventie si este un mod abstract de a crea o obligatie, in sensul ca din forma sa nu rezulta motivul pentru care debitorul se obliga.

In virtutea functiei sale generale, stipulatiunea a fost folosita pentru sanctionarea celor mai variate conventii. Astfel, intr-o epoca in care contractul consensual de vanzare-cumparare nu aparuse inca, operatiunea juridica a vanzarii se putea realizea prin intermediul a doua stipulatiuni; printr-o stipulatiune vanzatorul stipula plata pretului (obtinea de la cumparator promisiunea ca ii va plati pretul), iar prin cea de-a doua, cumparatorul stipula predarea lucrului. Cele doua stipulatiuni erau acte juridice independente, dar serveau realizarii operatiunii vanzarii: Promiti sa imi dai 100? Promit (stipulatiunea pretului).

Functia generala a stipulatiunii, precum si caracterul sau abstract, ne apar in adevarata lumina numai daca avem in vedere faptul ca ea a fost secole de-a randul , singura forma de a contracta. Stipulatiunea a fost elaborate incat sa poata sanctiona orice conventie, intr-o epoca in care nu erau cunoscute alte contracte.

Caracterele stipulatiunii o individualizeaza de celelalte contracte. Este un act oral, caracter ce decurge din modul sau de formare. Este un act solemn, deoarece partile trebuiau sa foloseasca anumite verbe si sa vorbeasca intr-o anumita ordine. Congruenta reclama potrivirea dintre suma de bani ce figureaza in intrebare si suma de bani ce figureaza in raspuns. Din modul de formare rezulta ca stipulatiunea are un caracter unilateral, pentru ca o singura persoana isi asuma obligatiuni (stipulantul este creditor, iar promitentul este debitor). Stipulatiunea este de asemenea un contract de drept strict, deci de stricta interpretare. Judecatorul cerceteaza numai daca au avut loc intrebarea si raspunsul, fara sa-l intereseze vointa reala a partilor.

Caracterul abstract al stipulatiunii este de natura sa-i asigure vocatia unei utilizari generale. Spre deosebire de celelalte contracte, care au fost create in vederea realizarii unor scopuri bine precizate, stipulatiunea da nastere unor obligatii, dar nu ne arata, prin modul sau de formare, scopul, motivul pentru care debitorul se obliga. Datorita acestui fapt, nu este posibil sa se stabileasca vreo relatie intre actul stipulatiunii si obiectul sau. La vanzare insa rezulta foarte clar motivul pentru care vanzatorul promite sa predea posesiunea lucrului precum si motivul pentru care cumparatorul se abliga sa-i remta o suma de bani (pretul). Asadar, in cazul vanzarii, ca si in cazul altor contracte, constatam o unitate organica intre fizionomia actului si scopul urmarit de parti. La stipulatiune insa situatia este alta. Debitorul se obliga sa plateasca o suma de bani, dar nu stim pentru ce o face. Suma promisa poate constitui pretul unei vanzari sau al unei locatiuni, dar poate constitui si obiectul unei donatii.

Contractele consensuale

Contractele care se formeaza consensu (sau doar solo consensu) au fost introduse in dreptul roman si in practica juridica obisnuita a societatii romane foarte tarziu. Contractele consensuale reprezinta forma cea mai evoluata pe care a cunoscut-o tehnica de creare a obligatiilor in dreptul roman, intrucat luau nastere prin simplul acord de vointa/

Daca materia contractelor solemne este dominata de un formalism riguros, iar cea a contractelor reale este marcata totusi de forma remiterii lucrului, contractele consensuale se formeaza exclusiv pe calea manifestarii de vointa a partilot, constituind un exemplu de subiectivizare a actelor juridice. In dreptul postclasic cuvantul contractus are intelesul de conventie destinata sa creeze obligatiuni.

Contractele consensuale sunt prin excelenta conventii generatoare de obligatii si nu presupun, in momentul formarii, efectuarea vreunui act material. Spre deosebire de contractele consensuale, la contractele reale remiterea lucrului constituie una din conditiile formarii contractului. Dimpotriva, la contractele consensuale toate operatiunile materiale sunt generate de conventia partilor si se fac in executarea obligatiilor nascute din acea conventie. Din caracterul generator de obligatii al simplei conventii decurge de altfel si caracterul sau bilateral (la contractele consensuale prestatiunile care fac obiectul obligatiilor sunt doar promise, urmand sa fie executate conform conventiei partilor). La contractele reale, unul dintre actele materiale facandu-se in scopul formarii actului, numai cel de al doilea constituie obiectul obligatiei, de aici decurgand caracterul unilateral sau bilateral imperfect al acestor contracte.

Contractele consensuale se puteau incheia si intre absenti – prin scrisori, prin intermediari sau mesageri, daca consimtamantul partilor era valabil exprimat.

Ca si contractele reale, contractele consensuale sunt de buna-credinta. Aceasta inseamna ca judecatorului din litigiul contractual ii sunt recunoscute puteri nelimitate formal , ca judecatorul va analiza circumstantele incheierii contractelor, si ca judecatorul va putea judeca si in functie de principiul echitatii. In virtutea principiului echitatii, judecatorul putea sa opereze o compensare a datoriilor reciproce ale partilor, iar in virtutea bunei credinte judecatorul putea:

Sa sanctioneze viciile de consimtamant

Sa reconsidere contractul prin prisma pactelor ulterioare adaugate contractului de baza

Sa reduca clauzele penale

Sa acorde termene de gratei pentru executarea obligatiilor tardive in vederea salvarii contractului.

Vanzarea si locatiunea fiind contracte bilaterale si nascand obligatii deosebite pentru parti, sunt sanctionate prin cate doua actiuni distincte (vanzarea prin actio empti).

In dreptul civil roman actual, se disting de asemenea diverse tipuri de contracte.

Dupa modul de formare dinstingem:

Contracte consensuale – iau nastere prin acordul de vointa al partilor; simplul acord de vointa este necesar si suficient pentru a da nastere la efecte juridice;

Contracte solemne – sunt contractele ce trebuie incheiate intr-o anumita forma; forma “ad validitatem” imbraca forma inscrsiului notarial. Nerespectarea formei solemne se sanctioneaza cu nulitatea absoluta.

Contracte reale – sunt contractele pentru a caror validitate manifestarea de vointa a partilor trebuie sa fie insotita de remiterea materiala a lucrului (contractul de imprumut de depozit);

Dupa continutul contractelor distingem:

Contracte sinalagamatice – caracterizate prin reciprocitatea si interdependenta obligatiilor, partile avand dubla calitate de creditor si de debitor (vanzarea-cumpararea).

Contracte unilaterale – dau nastere la obligatii numai in sarcina unei dintre parti, cealalta avand numai calitatea de creditor.

Contracte sinalagmatice imperfecte – initial sunt contracte unilateral, insa in timpul executarii acestora iau nastere si obligatii in sarcina celeilalte parti..

Dupa socpul urmarit de catre partile contractante:

Contracte cu titlu oneros – acestea pot fi contracte commutative (contracte in care existent si intinderea prestatiior datorate de parti sunt certe si sunt cunoscute la momentul incheierii contractului; si ontracte aleatorii – a caror existenta sau intindere in privinta prestatiilor ambelor sau uneia dintre aprti depend de un eveniment incert (contractual de asigurare, contractul de intretinere)

Contracte cu titlu gratuit –contracte dezinteresate (cele prin care se procura cuiva un serviciu fara micsorarea propriului patrimoniu al partii ce procura acel serviciu) si liberalitati (ce au ca urmare micsorarea patrimoniului dispunatorului si marirea corelativa a patrimoniului gratificatului).

Dupa efectele produse:

contracte constitutive sau translative de drepturi reale

contracte generatoare de drepturi de creanta

contracte constitutive sau translative de drepturi (produc efecte pentru viitor)

contracte declarative de drepturi (recunosc o situatie juridical existenta)

Dupa modul de executare:

a). contracte cu executare imediata – ce se executa dintr-o data (vanzarea-cumpararea)

b) contracte cu executare succesiva (ce pot fi executate prin trecerea timpului, in mod periodic)

Contracte ce au in vedere nominalizarea sau nenominalizarea contractelor in legislatia civila – contracte numite (aplica regelementarile legale existente) si contractele nenumite (aplica normele generale ale contractului si nu normele special cu care acesta inde sa semene cel mai bien).

Dupa corelatia dintre contracte:

contracte principale

contracte accesorii

Dupa cum sunt sau negociate intre parti:

contracte negociate

contracte de adeziune – cu forma prestabilita prin acte normative

contracte obligatorii

Capitolul 2. Contractul de vanzare in dreptul roman

Vanzarea este contractul prin care o parte, numita vanzator, se obliga sa transmita posesiunea linistita a unui lucru celeilalte parti, numita cumpratator, in schimbul unei cantitati de metal, numita pret, pe care cumparatorul se obliga, la randu-i, sa i-o transmita.

2.1. De la contractul de schimb la contractul de vanzare. Asemanari si deosebiri intre schimb si vanzare

Contractul de vanzare este neindoielnic cel mai uzual contract intre contractele cu titlu oneros in ziua de azi. Insa acest contract nu a fost cel dintai contact intrebuintat de oameni.

Din punct de vedere economic, vanzarea este o varianta mai evoluata a schimbului, in care isi are originea; intr-adevar, in sens economic, pare a fi imbracat la origine forma schimbului dintre doua lucruri, dintre care unul avea valoare de echivalent general (capetele de vita). Cu timpul, dupa aparitia barelor de arama si apoi a monedei in sens modern, vanzarea se configureaza ca schimbul unui lucru contra unui pret.

Tranzactiile omenesti au inceput prin schimb. Schimbul se desfasura astfel: acel care detinea bunuri care nu ii mai trebuiau, ceda o parte din ele altuia, pentru a dobandi bunuri care ii erau necesare. Legea romaneasca spune ca vanzarea are originea in schimb. De aceea si Codul lui Calimachi (art. 1398 si urm.) si alte coduri europene, precum cel austriac (art. 1045 si urm.) trateaza intai schimbul si apoi vanzarea. In timpurile cand moneda nu exista, nu erau notiunile care sa deosebeasca marfa, lucrul supus schimbului, de pret, ceea ce dorea sa obtina cel care ceda lucrul. Cand cuiva ii lipseau lucrurile din care altcineva avea prea multe, cel care avea prea multe le schimba pentru unele care ii lipseau. Cum insa era destul de dificil sa se intalneasca doua persoane care aveau acele lucruri ce le trebuiau reciproc, s-a ales o notiune care sa defineasca toate lucrurile si astfel s-au evitat dificultatile care rezultau din schimb. Aceasta materie a fost in timp investita cu marca autoritatii publice si a servit la transmiterea proprietatii prin valoarea ce i s-a dat, mai mult decat valoarea substantei materiei. De atunci, una din materiile schimbate a continuat sa se numeasca marfa, iar cealalta s-a numit pretul marfii.

Vanzarea se aseamana cu schimbul, fiindca si intr-un contract cat si in altul se da un lucru si se primeste in schimb altul. Apoi, si la vanzare si la schimb gasim garantia pentru viciile lucrului vandut.

Exista si puncte in care nu se aseamana si anume:

Schimbul este un contract care ia nastere re (contract real), pe cand vanzarea ia nastere solo consensus

In vanzare se preda un lucru pentru un pret; pe cand la schimb se da un lucru pentru alt lucru.

La vanzare predarea lucrului nu stramuta proprietatea, decat daca cumparatorul a platit pretul, pe cand la schimb darea lucrului stramuta proprietatea, si atunci cand copermutantul nu isi indeplineste obligatia sa de a da lucru in schimb. In vanzare numai cumparatorul este obligat a transmite proprietatea pretului, pe cand vanzatorul nu este obligat a transmite proprietatea lucrului ce a vandut. Prin schimb, din contra, ambele parti sunt obligate a transmite proprietatea.

Vanzatorul e tinut numai ad tradendum si garanteaza cumparatorului rem habere licere; pe cand in permutatio fiecare parte e tinuta sa stramute proprietatea lucrului si de aceea la schimb garantia de evictiune este mai riguroasa si cumparatorul nu are nevoie sa astepte evictiunea, putand sa reclame despagubiri prin praescriptis verbis action. Pe cand la vanzare, pana nu are loc evictiunea, pana ce cumparatorul nu este deposedat, el nu poate cere vanzatorului despagubiri.

La vanzare, daca o parte nu vrea sa execute obligatia sa, cealalta parte nu poate cere desfiintarea vanzarii, ci poate sa ceara, cu actiunea potrivita, executarea obligatiei sau in caz contrariu despagubiri. Astazi toate conventiile pot sa fie desfiintate, cand contractantul nu a indeplinit obligatia pe care o luase fata de celalalt, pe cand la romani aceasta nu se putea decat intr-un singur caz, cand era un contract nenumit. Schimbul face parte din aceasta categorie. La schimb, daca una din parti nu executa, nu indeplineste obligatia sa, iar cealalta parte are alegerea de a cere: 1) ca cealalta parte sa execute, si daca nu executa, sa ceara despagubiri; 2) poate sa intenteze actio praescriptis verbis sau poate sa uzeze de jus poenitendi, sa intenteze conditio sine causa pentru a cere lucrul inapoi.

Vanzarea mai poate fi desfiintata pentru laesio enormis (leziune), insa schimbul nu, deoarece acest drept poate fi acordat numai vanzatorului. La schimb nu se poate sti care este vanzator si care este cumparator.

2.2. Formele de exprimare a operatiunii juridice a vanzarii

Operatiunea juridica a vanzarii s-a realizat inca din epoca foarte veche, dar contractul consensual de vanzare, ca forma de realizare a acestei operatiuni, a aparut abia spre sfarsitul republicii, la capatul unei indelungate evolutii.

Vanzarea prin mancipatiune. In epoca foarte veche a dreptului roman, cand nu era admisa idea transmiterii dreptului de proprietate, mancipatiunea era un mod de creare a proprietatii. Functia originara a mancipatiunii a fost aceea de a transmite proprietatea asupra lucrurilor mancipi, in schimbul unei cantitati de arama.

Mancipatiunea presupunea indeplinirea unor forme solemne. Acestea constau in prezenta a cel putin cinci martori cetateni romani, prezenta celui care cantarea metalul pret cu o balanta de arama, prezenta celui care trasnmitea lucrul (mancipant) si a celui dobandea bunul (accipiens), precum si a lucrului transmis. In fata martorilor, accipiens pronunta o formula solemna. Aceasta formula este compusa din doua parti –in prima parte se afirma idea de creare a puterii , in a doua parte apare idea transmiterii lucrului de la mancipant la dobanditor in cadrul operatiunii juridice a vanzarii. Prima parte a formulei este mai veche si corespunde epocii in care romanii nu admiteau idea transmiterii proprietatii.

Asadar, mancipatiunea este cea mai veche forma pe care a imbracat-o operatiunea juridica a vanzarii, dar intrucat mancipatiunea era un act solemn, momentul formarii actului coincidea cu executarea sa (transmiterea metalului pret constituia o conditie de forma a mancipatiunii). Aceasta sincronizare dintre incheierea vanzarii si excutarea sa prezenta dificultati, mai ales atunci cand cumparatorul nu putea face plata imediat.

Vanzarea prin stipulatiuni. In virtutea caracterului sau abstract, stipulatiunea putea da haina juridica oricarei conventii. Valorificand acest caracter al stipulatiunii, romanii au utilizat-o in scopul realizarii vanzarii. Cele doua prestatiuni, predarea lucrului si plata pretului, faceau obiectul unei stipulatiuni distincte. In felul acesta, o operatiune juridica unitara se realizeaza prin acte distincte, dar scopul partilor este atins; executarea obligatiilor are loc dupa nasterea lor. Asadar, in conditiile dezvoltarii economiei de schimb, partile erau interesate sa vanda lucruri viitoare (o recolta viitoare) sau sa cumpere anumite lucruri desi nu aveau inca banii necesari, scopuri pe care le puteau realiza prin intermediul celor doua operatiuni.

Obligatiile partilor eau create prin stipulatiune, iar executarea lor se facea ulterior, prin acte distincte. Astfel, daca vanzatorul promitea sa transmita proprietatea asupra unei res mancipi, partial recurgeau la mancipatiune.

Presupunerea ca vanzarea consensuala a fost precedata de vanzarea prin stipulatiuni este confirmata si de termenul prin care romanii au desemnat vanzarea consensuala: emptio venditio. Aceasta dubla denumire se explica numai prin faptul ca inaintea aparitiei contractului consensual, vanzarea s-a facut prin doua stipulatiuni, reunite in vederea realizarii unui singur scop (emptio venditio).

Vanzarea consensuala (prin simpla conventie) a fost practicata mai intai in dreptul public si numai dupa aceea a trecut in dreptul privat. Prizonierii de razboi erau vanduti, fie de catre stat, fie de catre soldati, in pietele publice. Intrucat spre sfarsitul republicii, in plina epoca a marilor razboaie de cucerire, numarul prizonierilor a crescut foarte mult, vanzarea lor in formele solemne ale mancipatiunii sau stipulatiunii devenise total nepractica. In scopul accelerarii ritmului acestor operatiuni juridice, romanii au admis ca simplul acord de vointa dintre questori (magistrate insarcinati cu vanzarea sclavilor) si particulari este suficient pentru formarea vanzarii.

Cu timpul, datorita avantajelor pe care le prezinta aceasta practica, insuficient conturata pe plan tehnic in dreptul public, a fost preluata de catre particulari si perfectionata prin interventia pretorului. Este de admis ca vanzarea consensuala a fost mai intai utilizata in raporturile dintre cetateni si peregrini si ca numai dupa aceea a trecut in raporturile dintre cetateni. In orice caz, simpla conventie a dobandit valoare juridica in materia vanzarii inca de la inceputul secolului I i.HR., intrucat actiunile care sanctioneaza vanzarea figurau pe lista actiunilor de buna-credinta.

Gaius este cel care aprecizeaza locul contractului de vanzare-cumparare (emptio – venditio). Aceasta dubla denominatiune, emptio, pe de o parte, si venditio, pe de alta parte, reprezinta un indicativ al dublei operatiuni ce sugereaza schimbul: do ut des, iti dau ca sa-mi dai; mai tarziu, definitiile au consacrat dubla operatiune de schimb – produs contra pret – ca pe un principal efect al acestui contract; contractul de vanzare-cumparare este legat de aparitia si propunerea banilor ca valori simbolice pentru toate bunurile.

Spre deosebire de schimb (permutatio) – la vanzare-cumparare obligatia dobanditorului bunului (cumparatorul) este stabilita in bani, la un pret calculat si echivalent posesiunii transferate de catre vanzator.

Vanzatorul transfera proprietatea doar in cateva cazuri bine precizate; vanzarea va fi perfecta si atunci cand cumparatorul nu este inca proprietarul bunului instrainat, ci doar posesor.

Faptul ca textele justiniene nu indica obligatia de dare (de transfer al proprietatii sau al altui drept real), ci doar pe aceea de predare a bunului de catre vanzator cumparatorului, are ca motiv pe acela ca, prin permisiunea instrainarii posesiunilor, s-ar fi evitat numeroase procese.

Normele civile si jurisprudenta au condus la cristalizarea unei definitii universal valabile. Astfel, contractul de vanzare-cumparare poate fi definit ca fiind un contract:

consensual; sinalagmatic (bilateral) perfect;

de buna-credinta;

contract prin care, in schimbul unei plati banesti determinate (cu titlu de pret) facuta de cumparator, o persoana (vanzatorul) se obliga a-i transfera exercitiul durabil al tuturor prerogativelor sale reale (posesia utila si netulburata) asupra unui respectivului cumparator.

Capitolul 3. Caracteriscticile contractului de vanzare – cumparare in dreptul roman si dreptul modern

Dupa cum aratat, contractul de vanzare-cumparare la romani se numea emptio – venditio.

Emptio – venditio este un contract consensual si bonae fidei, prin care o parte se obliga de a preda un lucru altei parti, care la randul sau se obliga de a plati un pret pentru acel lucru. Ca sa fie vanzare este destul ca eu sa ma oblig sa predau un lucru iar cealalta parte sa se oblige sa dea pretul, nu este nevoie sa-l dea imediat. Si dintr-o parte, si din cealalta, nu se nasc decat numai obligatii.

In dreptul roman vanzarea nu este translativa de proprietate ca in dreptul modern, ci numai generatoare de obligatii.

In dreptul romanesc insa, din contra, ea transmite proprietatea. Vanzarea, conform art. 1294 C. Civil 1865, este o conventie prin care doua parti se obliga intre ele, una a-i transmite celeilate proprietatea lucrului si acesta a plati celei dintai pretul ei.

Aceasta definitie ne arata diferenta ce exista intre dreptul roman si sistemul dreptului nostru. Pe cand in dreptul roman nu se deosebea contractul de vanzare propriu-zis de executarea sa, astfel cumparatorul nu devenea proprietar decat prin predare si plata pretului, in dreptul nostru aceasta deosebire exista si simplul consimtamant al partilor e suficient a transmite proprietatea.

Tot din aceasta definitie reiese o mare diferenta intre obligatiile vanzatorului roman si al nostru. Pe cand in dreptul roman vanzatorul era obligat numai a face traditiunea lucrului vandut si a procura vacuam posessionem cumparatorului, astfel incat putea vinde un lucru strain si vanzarea era perfecta, cumparatorul neputand cere rezolutiunea vanzarii chiar cand avea probe ca lucrul nu e al vanzatorului, in dreptul romanesc din contra, vanzatorul este obligat a transmite proprietatea si, ca si consecinta a acestui nou principiu, vanzarea unui lucru strain este nula.

Pe langa aceasta, o diferenta practica foarte importanta intre sistemul dreptului roman si al nostru este urmatoarea: conform principiilor dreptului nostru, vanzatorul, chiar mai inainte de face traditiunea lucrului vandut, nu-l mai poate nici aliena altei persoane nici ipoteca, atat alienarea cat si ipoteca sunt nule fiindca lucrul nu mai era al sau. In dreptul roman vanzatorul, mai inainte de face traditiunea, putea sa-l alineze din nou unei alte persoane si daca facea traditiunea acestuia, primul cumparator nu putea sa-l revendice; de asemenea putea sa-l ipotecheze si cumparatorul era silit a-l primi grevat de aceasta sarcina. Vanzarea nu era completa decat prin traditiune si pana in acel moment vanzatorul era proprietarul lucrului vadut.

Articolul 1294 este completat de articolul 1295, C. civ. 1865 astfel incat vanzarea nu creaza numai obligatii, ci are ca obiect chiar transmiterea proprietatii.

In noul cod civil romanesc, vanzarea (art. 1650) este contractul prin care vanzatorul transmite sau, dupa caz, se obliga sa transmita cumparatorului proprietatea unui bun in schimbul unui pret pe care cumparatorul se obliga sa il plateasca.

Din aceasta definitie se pot concluziona caracterele juridice ale vanzarii:

Vanzarea are caracter consensual, prin prisma faptului ca se incheie prin acordul de vointa al partilor, parti care au capacitatea de a contracta si care isi exprima consimtamantul asupra conditiilor contractului. Exceptiile de la aceasta regula o reprezinta acele contracte ce trebuie incheiate, conform legii, intr-o anumita forma, sub sanctiunea nulitatii.

Vanzarea are caracter oneros, prin prisma faptului ca partile urmaresc interese patrimoniale: primirea pretului bunului, respectiv primirea proprietatii bunului vandut.

Vanzarea are caracter bilateral (sinalagmatic), prin prisma faptului ca la incheierea contractului de vanzare iau nastere drepturi si obligatii reciproce si independente: vanzatorul are obligatia de a transmite cumparatorului bunul si de a-l garanta contra evicitiunii si viciilor ascunse, iar cumparatorul are obligatia de preluare a bunului si de plata a pretului stabilit.

Vanzarea are caracter comutativ, prin prisma faptului ca, la momentul incheierii contractului, ambele parti cunosc existenta si intinderea drepturilor dobandite si a obligatiilor asumate.

Vanzarea are caracter translativ de proprietate, prin prisma faptului ca, prin contractul de vanzare, dreptul de proprietate trece de la vanzator la cumparator. Potrivit art. 1674 NCC, proprietatea se stramuta de drept cumparatorului din momentul incheierii contractului, chiar daca bunul nu a fost predat ori pretul nu a fost platit inca. Transferul dreptului de proprietate asupra unui bun este un element care tine de natura contractului de vanzare, nu de esenta sa.

Doctrina franceza defineste vanzarea ca fiind contractul prin care o persoana, numita vanzator, transfera unei alte persoane, numita cumparator, si ii garanteaza proprietatea unui lucru (sau mai general, un drept oarecare) contra unui pret in bani pe care cumparatorul se obliga sa i-l verse.

Din aceasta definitie rezulta ca in dreptul francez, vanzarea este un contract: cu titul oneros, sinalagmatic, consensual, translativ de proprietate (sau de alte drepturi), in acelasi timp izvorator de obligatii. Articolul 1582 c.civ.exprima primele trei caracteristici: “Vanzarea este o conventie prin care unul se obliga sa livreze un bun, si celalalt sa il plateasca. Conventia se poate incheia prin act autentic sau sub semnatura privata.”

Putem accentua astfel cele mai mari deosrbiri intre vanzarea moderna si vanzarea din dreptul roman:

In dreptul roman, vanzarea nu antrena prin ea insasi transferul de proprietate. Aceasta nu era un modus acquirendi, ci un titulus ad acquirendum. Transmisiunea proprietatii se efectua ulterior vanzarii, prin mancipatio, prin in iure cessio, si prin traditio. Mancipatiunea era modul de dobandire a proprietatii asupra lucrurilor mancipi. A fost modul originar de creare a proprietatii si, totdata, primul act prin care s-a realizat optiunea juridica a vanzarii. Traditiunea era modul de dobandire a proprietatii de drept al gintilor. Initial s-a aplicat numai lucrurilor nec mancipi, iar in vremea lui Justinian a devenit modul general de dobandire a proprietatii. Presupunea indeplinirea a doua conditii: remiterea materiala a lucrului si iusta causa. Iusta causa desemna fie un act juridic, atunci cand era vorba de traditiune, fie un act sau fapt juridic, atunci cand era vorba de uzucapiune (dobandirea proprietatii prin indelungata folosire a bunului).

Azi, vanzarea este in sine translativa de proprietate.

Vanzarea romana nu implica nici macar ideea transferului de proprietate. Vanzatorul nu se obliga la transferul de dominium (dominium era dreptul de proprietate). Initial, romanii au desemnat proprietatea privata prin perifraza “haec res mea este ex iure quiritium” (acest lucru este al meu in confomritate cu dreptul quiritilor). In vremea lui Cicero, conceptul de proprietate s-a abstractizat si a fost exprimat prin termenul dominium sau dominium legitimum. In dreptul postclasic, odata cu unificarea proprietatii, utilizarea cuvantului dominium s-a generalizat).

Intr-adevar nu toate lucrurile erau susceptibile de dominium (de exemplu, peregrinii nu erau capabili sa devina proprietari). Ori, functiunea economica a vanzarii cerea ca ea sa fie accesibila tuturor, si sa poarte asupra tuturor lucrurilor. De aici, regula romana ca vanzatorul se obliga sa transfere si sa garanteze numai vacua possessia (vacua possessia = posesiune linistita). Vanzatorul nu avea, de regula, obligatia de a transmite proprietatea, ci numai posesiunea linistita a lucrului. Aceasta posesiune presupunea sa nu existe vreo persoana care sa emita pretentii asupra lucrului. Aceasta solutie de altfel nu avea incoveniente, caci, daca achizitorul nu achizitionase, de la momentul traditiunii, proprietatea, o prescriptie foarte scurta i-o putea conferi in scurt timp.

La romani era posibila si valabila vanzarea lucrului altuia.

Totusi, romanii si-au dat seama ca, daca transferul de propietate nu putea sa nu fie de esenta vanzarii, era totusi de natura vanzarii. Pentru ca este firesc ca achizitorul sa doreasca sa dobandeasca maximul de drepturi posibile asupra lucrului pe care il plateste. Au decis asadar ca atunci cand vanzatorul era proprietar, cumparatorul susceptibil de a deveni proprietar, lucrul apt de proprietate quiritara, cumparatorul era in drept sa ceara transferul acestuia prin actio empti.

In dreptul modern, in care nu mai exista obstacolele particulare din dreptul roman, transferul de proprietate a devenit de esenta vanzarii.

Capitolul 5. Obligatiile partilor

5.1. Obligatia vanzatorului de a pastra lucrul

In dreptul roman, contractul de vanzare-cumparare era un contract sinalagmatic creator de obligatii reciproce pentru parti, astfel: vanzatorul se obliga sa procure cumparatorului o posesiune linistita si utila asupra lucrului vandut, cumparatorul obligandu-se la plata acelui lucru.

Intrucat vanzatorul nu era obligat a transmite proprietatea lucrului vandut, dar era obligat sa-l faca pe cumparator sa posede acel lucru ca si un proprietar, garantandu-i ca posesiunea nu-i va fi tulburata de niciun tert si nici de viciile lucrului, putem spune ca obligatiile vanzatorului erau:

1. A pastra lucrul

2. A face traditiunea lucrului vandut;

3. A-l garanta pe cumparator pentru cazul de evictiune;

A-l garanta pe cumparator pentru viciile ascunse ale lucrului;

Desi contractul era generator de obligatii pentru ambele parti, nu era si translativ de proprietate: vanzatorul nu era obligat sa transfere cumparatorului proprietatea lucrului, ci numai cumparatorul era obligat sa platesca pretul, ceea ce insemna sa transfere vanzatorului proprietatea asupra pretului.

In vederea vanzarii unui lucru, vanzatorul proprietar este obligat sa pastreze lucrul ca un bun pater familias.

In legatura cu pastrarea bunului vandut pana in momentul predarii catre cumparator, fara sa se fi dezvoltat o teorie a riscurilor in dreptul roman, au fost preciztate princiiple diriguitoare in ceea ce priveste suportarea riscului cazului fortuity si al cazului de forta majora.

Tinand cont si de regula conform careia in dreptul roman riscurile vanzarii sunt ale cumparatorului, consecintele obligatiei vanzatorului de conservare a lucrului pot fi:

daca in perioada dintre formarea contractului si predarea lucrului lucrul dispare din vina vanzatorului, atunci va trebui sa plateasca cumparatorului despagubiri.

daca lucrul piere fara vina vanzatorului, cumparatorul este totusi obligat sa plateasca pretul.vanzatorului. Astfel, daca sclavul vandut este furat sau ucis, vanzatorul nu-si mai executa obligatia, dar cumparatorul trebuie sa si-o execute si sa plateasca pretul promis.

daca obligatiile partilor se pot executa in mod firesc, fara impedimente, atunci vanzatorul va trebui sa transmita si fructele aparute in intervalul de timp cuprins intre formarea contractului si predarea lucrului.

Raspunderea vanzatorului din cauza de forta majora sau caz fortuit era diferentiata in functie de categoria bunului instrainat: bun de specie sau bun de gen.

Daca bunul era de specie, principiul suveran in privinta suportarii riscului pieirii fortuite era acela dupa care “bunul piere dupa stapan “ (res perit domino sive res peri remptori). Cum contractual de vanzare este unul consensual, dar netranslativ de proprietate, inseamna ca chiar din momentul perfectarii contractului, creditorul devine un fel de creditor al traditiunii, astfel incat riscul pierii fortuite al bunului de specie inainte ca acesta sa fie livrat revine vanzatorului. Practic, vanzatorul era liberat de orice obligatie in acest caz fortuity doar daca facuse traditiunea bunului vandut. De fapt, liberarea totala se producea doar daca bunul a pierit fortuit si integral. Daca pieirea a fost partial, vanzatorul ramanea in continuare legat de obligatia de a preda resturile materiale (ceea ce a putut fi salvat).

Daca bunul era de gen, principiul suveran era “bunurile de gen nu pier”. Prin urmare, in cazul bunurilor de gen, vanzatorul trebuia sa identifice in patrimonial sau alte bunuri de calesi fel, in aceeasi masura si de aceeasi calitate. Atata timp cat nu a efectuat predarea bunului, era firesc ca vanzatorul, ca stapan al bunului, sa raspunda in fata fortei majore.

Regula potrivit careia riscurile sunt ale cumparatorului incalca unele principii ale dreptului roman. Cum vanzarea romana nu transmite dreptul de proprietate, lucrul vandut ramanand in patrimoniul vanzatorului, ar fi fost normal ca acesta sa suporte paguba, in calitate de proprietar (res perit domino). Pe de alta parte, este contrar principiilor care guverneaza materia contractelor ca numai una dintre parti sa-si execute obligatia (cumparatorul este obligat sa plateasca pretul chiar si in cazul pierii bunului). Aceasta inconsecventa a cunoscut insa in timp unele atenuari. Astfel, in cazul vanzarii sub conditie suspensiva, daca lucrul piere inaintea indeplinirii conditiei, obligatiile partilor nu se mai declanseaza, datorita disparitiei obiectului actului. Ca atare, cumparatorul nu va mai plati pretul, iar vanzatorul va suporta riscurile. Tot astfel, in cazul lucrurilor care sunt cantarite, masurate sau numarate, intrucat vanzarea nu se formeaza in momentul incheierii conventiei ci in momentul cantaririi, masurarii sau numararii, riscurile vor fi toate ale vanzatorului.

Obligatia vanzatorului de conservare a lucrului se regaseste stipulata ca o obligatie de sine-statatoare in dreptul romanesc si in dreptul francez, din care se inspira. In vechiul drept romanesc, obligatiile vanzatorului de predare a lucrului sunt stipulate de art. 1313 Cod cvil 1865. Conform acestui articol, vanzatorul are doua obligatii principale: de a preda lucrul si de a raspunde de el. Insa din art. 1074 c.civ., aflam ca obligatia predarii cuprinde implicit si obligatia de a conserva lcurul pana la termenul predarii. Prin predare se intelege punerea lucrului vandut la dispozitia cumparatorului. Cand se incheie contractul, cumparatorul are in vedere starea materiala a lucrului din momentul contractarii; este deci firesc ca vanzatorul sa aiba grija de lucrul vandut si sa raspunda de culpa comisa cu prilejul conservarii lucrului. De asemenea, obligatia de conservare a bunului o mai gasim sanctionata si prin art. 1080 C civ. 1865: “Diligenta ce trebuie sa se puna la indeplinirea unei obligatii este intotdeauna aceea a unui bun proprietar.”

In dreptul francez, obligatiile vanzatorului sunt de asemenea, in principal, doua: de predare a lucrului si de garantie (art. 1603). Insa, articolele 1136 si 1137 stipuleaza ca atata timp cat are bunul in mana, vanzatorul trebuie sa vegheze asupra lui pana la predare, cu grija unui bun tata de familie (urmand apoi sa il predea cumparatorului).

In Noul Cod Civil romanesc legiuitorul a consemnat in mod aparte obligatia vanzatorului de conservare a bunului – la Titlul V Executarea obligatiilor, Cap. 1 Plata, sectiunea 3 Conditiile platii, art. 1483 “Obligatia de a stramuta proprietatea implica si obligatiile de a preda lucrul si de a-l conserva pana la predare”. Obligatiile principale ale vanzatorului sunt prevazute la capitolul destinat contractului de vanzare-cumparare: conform art. 1672, 1673 si 1674 NCC vanzatorul are obligatiile principale de a transmite proprietatea bunului sau a dreptului vandut, de a preda bunul si de a-l garanta pe cumparator contra evictiunii si viciilor bunului.

5.2. Obligatia vanzatorului de a face traditiunea lucrului vandut : trader rem venditam

Obligatia de a face traditiunea lucrului vandut – trader rem venditam – este, in dreptul roman, obligatia principala a vanzatorului.. Traditiunea transmite cumparatorului numai posesiunea bunului – fizica si civila, posesiunea libera, pasnica si nesupusa la nicio contestatie. Faptul ca vanzatorul roman nu era tinut de a transfera proprietatea lucrului este o particularitate ce isi are explicatia in faptul ca vanzarea consensuala s-a nascut din nevoia de a facilita desfasurarea operatiunilor comerciale, intr-o epoca in care proprietatea quiritara, ingradita de forme solemne, continua sa isi gaseasca o larga aplicatie, dar alaturi de ea isi facusera loc si alte forme de proprietate. Contractul de vanzare a fost asftel elaborat, incat partile sa poata evita complicatiile decurgand din actul de transfer a proprietatii; era suficient ca vanzatorul sa transmita posesiunea lucrului in forma simpla a traditiunii, fara sa stramute insa si dreptul de proprietate. Proprietatea era transferata nu prin simplul efect al vanzarii, ci doar daca se facea mancipatiune sau traditiune. Numai atunci cel care primeste bunul devine proprietar. De asemenea, daca vanzatorul facea traditiune, cumparatorul nu devenea proprietar prin simpla traditiune, ci trebuia sa isi indeplineasca obligatia de plata a pretului (sau daca nu, sa ia credit de la vanzator – in cazul vanzarii cu termen, sau sa asigure pe vanzator ca va fi platit pretul) pentru ca traditiunea sa stramute proprietatea. Atata timp cat cumparatorul nu si-a indeplinit obligatia de a plati pretul nu putea pretinde de la vanzator sa isi indeplineasca obligatia de a-i transmite lucrul; vanzatorul in cazul acesta poate sa il respinga prin exceptiunea non adimpleti contractus.

Pe de alta parte, pentru ca cumparatorul sa devina proprietar, se mai cerea ca si vanzatorul sa fie proprietar sau sa fi devenit proprietar inainte de a face traditiunea cumparatorului care platise pretul. In cazul in care cumparatorul plateste pretul sau obtine credit sau da garantie ca va plati pretul si nu primeste bunul de la un proprietar, cumparatorul de buna credinta va obtine numai possessio bonae fidei si va putea sa dobandeasca fructele, iar printr-o posesie continua chiar proprietatea. In cele din urma, vanzatorul nu poate fi obligat sa predea lucrul inainte de plata pretului. In dreptul clasic s-a adoptat solutia ca cele doua obligatii sa fie executate in acelasi timp (principiul simultaneitatii)

In ceea ce priveste conditiile predarii lucrului:

– vanzatorul trebuia sa transmita posesiunea lucrului in asemenea conditii, incat cumparatorul sa se poata bucura de toate avantajele proprietatii. Posesiunea linistita a lucrului trebuia sa fie o posesiune utila, care sa nu poata fi retrasa prin intermediul interdictelor in favoarea tertilor (praestare rem sau vacuum possessionem trdaere). Vanzatorul predand lucrul cumparatorului, acesta nu mai poate avea recurs impotriva lui pe cat timp are possessia vacua a lucrului, fiindca vanzatorul si-a indeplinit obligatia sa, inclusiv in situatiile in care nu era proprietar al lucrului vandut.

Aceasta regula totusi nu era admisa in cazul in care cumparatorul a contractat nestiind ca lucrul era strain, pe cand vanzatorul stia aceasta. In acest caz cumparatorul putea urmari pe vanzator indata ce descoperea ca acesta nu era proprietarul lucrului ce vanduse, fara a avea nevoie sa astepte o evictiune efectiva.

– atat predarea lucrului cat si stramutarea proprietatii trebuiau sa se faca asa cum a fost invoiala partilor; daca nu era fixat niciun termen, vanzatorul era obligat sa il predea in momentul cand primea pretul.

– vanzatorul mai era dator sa predea lucrul in starea in care cumparatorul, dupa imprejurari si obiceiul lucrului, era in drept sa-l pretinda; si aceasta atat in privinta calitatii lucrului cat si a cuantumului lui.

vanzatorul era obligat sa predea lucrul cu toate accesoriile precum si fructele sau veniturile produse de acel lucru din momentul in care cumparatorul a putut cere sa i se faca predarea;

vanzatorul trebuie sa predea titlurile si documentatia aferenta proprietatii.

In ceea ce priveste calitatea lucrului vandut, in cazul in care obiectul vanzarii era lucru quae pondere, numero maesurare constant, vanzatorul trebuia sa dea cumparatorului cuantumul promis. Cand preda mai putin, cumparatorul avea dreptul a cere sau complementul sau scaderea pretului. Cand preda mai mult, vanzatorul avea dreptul a cere sau restituirea excedentului, sau cresterea pretului, cand restituirea excedentului era imposibila.

In fapt, regula transmiterii posesiunii avea mai mult o valoare teoretica, in practica nu era asa de riguroasa, pentru ca, de cele mai multe ori, prin mijloace indirecte, vanzatorul era obligat sa transmita chiar proprietatea.

Obligatia de transmitere a proprietatii bunului o gasim in Noul Cod Civil enuntata ca obligatie de sine-statatoare, la articoulul 1672. In vechea reglementare, art. 1294 Cod civil lasa sa se inteleaga faptul ca transmiterea dreptului de proprietate ar constitui o obligatie a vanzatorului, dar de fapt acesta era contrazis de art. 1295 CCiv, prin care transferul dreptului de proprietate era prezentat ca un efect automat al vanzarii, si nu ca o obligatie a vanzatorului. Dupa cum am aratat anterior, problema isi are originile in dreptul roman, unde nu contractul producea efectul translativ de proprietate, ci traditiunea bunului la care se obliga vanzatorul. La momentul redactarii Codului Napoleon, s-a dorit o schimbare de viziune, astfel incat s-a legitimat transferul de proprietate solo consensu, prin simplul consimtamant al partilor, acesta devenind un efect legal al vanzarii. De aceea, potrivit vechiului art. 1295 C.Civ, vanzarea este perfecta intre parti si proprietatea este de drept stramutata la cumparator, indata ce partile s-au invoit asupra lucrului si asupra pretului, desi lucrul inca nu se va fi predat si pretul inca nu se va fi numarat. Doctrina romaneasca, alaturi de cea franceza, considera ca transferul dreptului de proprietate nu reprezinta in sine o obligatie a vanzatorului, ci constituie un efect al contractului, motiv pentru care transferul proprietatii nu este tratat ca o obligatie a vanzatorului (obligatiile analizate in mod clasic in sarcina vanzatorului sunt cea de predare a bunului si de garantie pentru evictiune si vicii ascunse), ci este analizat ca un efect al vanzarii. Noul Cod Civil reflecta de asemenea aceasta abordare, in articolele 1673 – 1674, unde citim:

art. 1673 (1) Vanzatorul este obligat sa tranmsita cumparatorului proprietatea bunului vandut

si

– art. 1674 “Cu exceptia cazurilor prevazute de lege ori daca din vointa partilor nu rezulta contrariul, proprietatea se stramuta de drept cumparatorului din momentul incheierii contractului, chiar daca bunul nu a fost predate ori pretul nu a fost platit inca.”

Ceea ce inseamna ca transmiterea proprietatii opereaza de drept in momentul incheierii contractului. De aceea este inexact sa se considere ca transferul proprietatii este o obligatie a vanzatorului. Transferul se realizeaza in virtutea legii, fara sa mai fie necesara o noua manifestare de vointa a vanzatorului.

In Codul civil romanesc de la 1865 mai intalnim insa o obligatie a vanzatorului, si anume aceea de la Art. 1312: “Vanzatorul este dator sa explice curat indatoririlor ce ia asuprasi. Orice clauza obscura sau indoioasa se interpreta in contra sa”. Aceasta prevedere este o derogare de la regula generala a conventiilor, conform careia orice indoiala se interpreta intotdeauna in favoarea celui care ce se obliga (art. 983).

Prevederea art. 1312 este fondata pe ratiunea ca de obicei vanzatorul este acela care dicteaza conditiile contractului, de aceea el este dator a determina cu claritate angajamentul ce intelege a-si lua. Nefacand aceasta el se face vinovat si asftel clauzele ambigue se interpretau in contra sa.

Conform art. 1313 Cod Civ., vanzatorul are doua obligatii principale: obligatia de a preda lucrul, si obligatia de garantare. Legiuitorul nu prevede nimic in legatura cu obligatia de transferare a proprietatii bunului, intrucat aceasta se indeplineste in momentul in care se formeaza prin contract. In vechiul drept romanesc, dreptul de proprietate se transmite asadar prin simplul consimtamant al partilor; predarea fiind prima conditie ca dreptul de proprietate sa se poate exercita.

In privinta obligatiei de predare a lucrului vandut, art. 1314 C. civ. Spune ca “predarea este stramutarea lucrului vandut in puterea si posesiunea cumparatorului”, insa cuvantul “posesiunea” este inutil, caci stramutarea dreptului de proprietate in cazul vanzarii din Codul civil de la 1865 are loc din momentul incheierii contractului – solo consensu deci – fara sa mai fie nevoie si de traditiunea materiala a lucrului, ca in dreptul roman. Obligatia de predare a bunului nu este translativa de proprietate, doar acordul de vointa al partilor avand acest efect. Predarea devine simplu punerea la dispozitia cumparatorului a lucrului vandut.

Predarea este reglementata amanuntit in mai multe texte (art. 1314 – art. 1335 c.civ.), care contin reguli generale cu caracter dispozitiv, de la care partile pot deroga prin conventia lor.

Dupa cum am prezentat in capitolul anterior, obligatiunea predarii este de fapt o obligatie dubla, cuprinzand si obligatia de conservare a lucrului pana in momentul predarii. Intrucat lucrul trebuie sa fie predat in starea in care se afla in momentul incheierii contractului (art. 1324), in cazul in care lucrul vandut nu se preda in momentul incheierii contractului, vanzatorul este obligat sa il conserve pana in la momentul predarii (art. 1074 cod civil), deoarece chiar daca, potrivit conventiei, proprietatea se transmite ulterior, lucrul exista in acel moment si este individualizat. In caz de deterioare sau pieire a lucrului, vanzatorul raspunde ca un depozitar. Daca cumparatorul a devenit proprietar din momentul incheierii contractului (intrucat conservarea se face in numele si pe seama lui), el trebuie sa suporte cheltuielile ocazionate de pastrarea lucrului (art. 1618 c.c.).

In ce priveste modul de efectuare a predarii, legea expune mai multe moduri de predare in functie de felul bunurilor: bunuri imobile si bunuri mobile, bunuri (obiecte) incorporale si bunuri (obiecte) corporale. Aceasta distinctie o face Codul Civil in art. 1315, 1316 si 1318.

Art 1315 prevede: “Obligatia de a preda imobilele se indeplineste in partea vanzatorului prin remiterea cheilor daca e vorba de o cladire sau prin remiterea titlului de proprietate”. Daca nu am considera ad literam, am putea considera ca vanzatorul si-a indeplinit obligatia sa de a preda o casa de exemplu predand numai cheile fara a preda si titlurile, sau din contra predand numai titlurile fara a preda si cheile. Vanzatorul asadar trebuie sa predea cumparatorului atat cheile cat si titlul de proprietate in acelasi timp, si mai cu seama sa-i procure o posesiune cu desavarsire libera, adica cand a vandut o casa sa si ridice din ea toate mobilele sale.

Predarea bunurilor mobile prezinta mai mult interes, pentru ca dintre doi cumparatori succesivi ai aceluiasi lucru se prefera intotdeauna cel caruia i s-a facut traditiunea acelui lucru. Legiuitorul se ocupa de aceasta predare in art. 1316, care ne arata ca ea se poate face prin urmatoarele trei moduri:

Prin traditiunea reala, care se efectueaza de manu ad manum

Prin remiterea cheilor cladirii in care se afla lucrurile vandute. Aceasta traditiune se numea in dreptul roman simbolica. Ea se numeste insa reala doearece remiterea cheilor cladirii in care se afla lucrurile vandute da cumparatorului mijlocul de a dispune imediat de ele pe cand vanzatorul nu mai poate dispune de ele.

Prin simplul consimtamant al partilor, in doua situatii: a) cand stramutarea nu se poate face in momentul vanzarii si b) cand cumparatorul are lucrul in posesiunea sa cu alt titlu.

Cand este vorba de mobile incorporale, predarea se face prin remiterea titlurilor.

Daca vanzarea are ca obiect un lucru determinat in gen, fara specificarea unei anumite calitati, vanzatorul nu poate fi obligat sa dea o calitate superioara celei mijlocii si nici sa se elibereze, fara consimtamantul cumparatorului, printr-o calitate inferioara (art. 1103 c.civ.)

In cazul lucrurilor de gen, predarea are o deosebita importanta, deoarece cu ocazia predarii se individualizeaza lucrurile si, in consecinta, se transfera proprietatea si riscurile asupra cumparatorului.

Predarea trebuie sa se faca la locul unde se afla lucrul vandut in timpul vanzarii, daca partile nu s-au invoit altfel (art. 1319). Daca insa conventia nu determina locul predarii, urmeaza a se face in locul unde se afla lucrul in momentul vanzarii. Aceasta regula se aplica in cazul in care lucrul vandut este un lucru individual determinat. In celelalte cazuri se va aplica regula generala (art. 1104 c.civ.), dupa care predarea trebuie facuta la domiciliul debitorului (adica a vanzatorului), fiindca plata este cherabila, iar nu portabila.

De mentionat ca, in lipsa unei stipulatii contrare, lucrul trebuie predat in starea in care se afla in momentul vanzarii. Cumparatorul, din momentul cand a devenit proprietarul lucrului, are dreptul la fructe si la toate accesoriile lucrului vandut.

In ceea ce priveste riscul pierii fortuite a lucrului, se aplica, conform art. 1335 c.civ., regulile generale in materie de contracte, adica regula suportarii riscurilor de catre proprietar (art. 971 c.civil), ceea ce inseamna ca din momentul incheierii contractului riscurile sunt suportate de catre cumparator, fiindca din acest moment el devine proprietar si ramane obligat sa plateasca pretul chiar daca lucrul a pierit fortuit inainte de a-l primi in posesie, afara de cazurile exceptionale cand proprietatea, deci si riscurile, se transmit asupra cumparatorului ulterior incheierii contractului (in cazul lucrurilor de gen, problema, de regula, nu se pune, fiindca genul nu piere). Suportarea riscurilor de catre cumparator a fost in dreptul roman o regula de baza a vanzarii.

Predarea trebuie sa se faca in ziua fixata de parti in contract. Daca contractul nu reglementeaza nimic in aceasta privinta, ea trebuie sa se faca in momentul vanzarii. Conform art. 1322 , in care gasim aplicarea principiului ca in contractele sinalagmatice o parte nu o poate constrange pe cealalta a-si indeplini obligatia daca si ea nu isi va fi indeplinit pe a sa, ca si in dreptul roman, cumparatorul nu poate constrange pe vanzator sa ii predea lucrul daca nu va fi platit sau daca nu i se va fi acordat un termen pentru plata.

Legea merge si mai departe spre a asigura interesele vanzatorului. Chiar daca va fi dat un termen pentru plata, vanzatorul va putea refuza predarea lucrului daca, de la vanzare incoace, cumparatorul a intrat in faliment sau in insolvabilitate, sau si-a micsorat prin faptul sau garantiile date vanzatorului, sau fie refuza de a da garantiile promise incat din aceste cauze vanzatorul s-ar afla in pericol de a pierde pretul (art. 1323 si 1025).

In toate cazurile cumparatorul poate pretinde a i se preda lucrul daca va da cautiune ca va plati pretul la termen, caci in cazul acesta interesele vanzatorului sunt asigurate prin acea cautiune si nu mai poate refuza predarea lucrului (art. 1323). Ideea de cautiune o intalnim si in dreptul roman. In dreptul roman cautiunea s-a consacrat ca fiind garantia pentru eliberarea celui care a facut o promisiune pe care nu a respectat-o. La inceput, garantul era un tert, apoi datoria si garantia s-au contopit in persoana debitorului. Si mai mult, intalnita de multe ori la popoarele antice, cautiunea era ceruta pentru validitatea oricarui contract.

Sunt asadar cazuri in care vanzatorul poate refuza intr-un mod legal de a preda lucrul la timpul determinat. Daca insa, afara de aceste cazuri prevazute de lege, vanzatorul nu face predarea in timpul determinat de ambele parti, cumparatorul va fi indreptatit de a cere fie rezilierea contractului de vanzare, fie punerea sa in posesiune, daca intarzierea predarii nu provine decat din faptul vanzatorului (art. 1320), putand cere in amandoua cazurile si daune-interese daca va proba ca din cauza nepredarii lucrului la timp i s-au cauzat prejudicii (art.1321). Daca insa vanzatorul a fost impiedicat de forta majora sau de un caz fortuit, cumparatorul nu mai poate avea nicio pretentie impotriva sa, deoarece vanzatorul nu poate fi responsabil de niste evenimente pe care nu le-a putut prevedea nici evita. Observam in final ca, pentru ca cumparatorul sa poata cere rezilierea sau daune-interese, trebuie intai sa puna pe vanzator in intarziere, conform art 1070. In caz de reziliere, judecatorii pot, dupa circumstante, acorda vanzatorului un termen de gratie spre a-si executa obligatia sa (art. 1020 si 1031).

Cheltuielile de predare (cantarire, masurare, numarare) sunt in sarcina vanzatorului, iar ale ridicarii (incarcare, transport, descarcare, etc.) sunt in sarcina cumparatorului (art. 1317 c.civ.). Legea pune in seama vanzatorului spezele vanzarii caci ele sunt o consecinta a obligatiei acestuia de a preda lucrul, astfel cheltuielile pentru masuratoare, numarare, cantarire sunt in sarcina lui, pe cand spezele ridicarii, cum sunt cele pentru impachetare, incarcare si transport, in a cumparatorului, caci el este interesat in a lua in stapanire lucrul. Partile insa pot deroga, prin stipulatiuni particulare, de la aceasta regula.

In privinta sanctiunii neexecutarii obligatiei de a preda lucrul se aplica regulile generale de la teoria generala a obligatiilor. Astfel, in caz de neexecutare, cumparatorul poate invoca exceptia de neexcutare (exceptio non adimpleti contractus) sau poate cere fie rezolutiunea vanzarii, fie executarea silita a contractului (punerea sa in posesie – executarea in natura a contractului), in afara de cazul in care ar fi fost oprita din motiv de forta majora sau caz fortuit. Daca executarea in natura nu este posibila, se vor plati daune-interese, nefiind exclusa nici posbilitatea procurarii lucrurilor de gen de la terti pe seama vanzatorului. In cazul executarii cu intarziere a obligatiei de predare, cumparatorul are dreptul la daune-interese (art. 1321 cod civil), dar numai de la data punerii in intarziere a vanzatorului. Cumparatorul are dreptul de a cere si daune pentru prejudiciul provocat prin faptul nepredarii la timp a lucrului din culpa vanzatorului (art. 1320 – 1321 c.civil).

Im mod similar cu dreptul roman, vanzatorul nu este obligat sa predea lucrul daca cumparatorul nu se ofera concomitent sa plateasca pretul. Aceasta in ipoteza cand nu s-a acordat un termen pentru plata pretului. Vanzatorul poate, deci, invoca exceptia de neexcutare. Daca vanzatorul acorda cumparatorului un termen pentru plata pretului, se considera ca a renuntat implicit la acest drept (art. 1322 c.civil). Totusi, termenul de gratie acordat in instanta nu impiedica invocarea exceptiei de neexcutare.

In dreptul francez, obligatiile vanzatorului se reduc la doua obligatii principale: predarea bunului si garantarea bunului vandut.

In ceea ce priveste obligatia de predare a bunului, aceasta comporta de fapt si obligatia vanzatorului de a veghea asupra bunului pana la predare (art. 1136 si 1137), obligatie ce a fost preluata din dreptul roman.

Ca si Codul civil roman de la 1865, Codul civil francez prevede diferite modalitati de predare a bunurilor, in functie de tipul bunului. Aceste prevederi sunt similare cu cele prevazute de legiuitorul roman. Cand obiectul vanzarii este un imobil, art. 1605 prevede ca predarea se face prin predarea cheilor sau a titlului de proprietate, adica a actelor ce reglementeaza transmisiunile anterioare, insa in cazul unei cladiri predau atat cheile cat si actul de proprietate. De asemenea, obligatia de predare a bunului vine si cu prestarea altor obligatii (golirea imobilului de catre proprietarul-vanzator). Cand obiectul vanzarii este un lucru mobil, predarea lui se face prin simpla remitere materiala sau, prin predarea cheilor imobilului in care se afla. (art.1600).

Predarea se efectueaza la locul convenit de parti si, tacit, la locul unde se afla vanzatorul si trebuie sa aiba loc imediat, daca partile nu convin altfel. Ca si dreptul roman, vanzatorul se bucura de dreptul de a nu preda bunul pana la predarea bunului (art. 1612). Acest drept, ca si legislatia romaneasca, este valabil si in cazul in care cumparatorul a intrat in stare de insolvabilitate sau de faliment de la momentul contractarii. Acest drept de retentiune este insa pierdut daca vanzatorul a acordat cumparatorului un termen pana la care sa poata plati pretul.

Aceleasi prevederi cu privire la suportarea cheltuielilor de vanzare ca in dreptul romanesc le gasim si in dreptul francez: in principiu, lucrul vandut se livreaza pe cheltuiala vanzatorului (Cod civil art. 1608), dar cheltuielile de ridicare (transport, vama) sunt in sarcina cumparatorului (Cod civil art. 1608).

In ceea ce priveste starea in care trebuie predat bunul, distingem, ca in dreptul romanesc:

la vanzarea de bunuri de gen, vanzatorul este tinut sa furnizeze bunuri de valoare medie, de calitate buna si comerciala. Astfel, in caz de vanzare pe baza de mostra, vanzatorul trebuie sa furnizeze lucruri de aceeasi calitate cu a esantionului.

la vanzarea de lucru determinat, vanzatorul trebuie sa livreze lucrul in starea in care era la momentul vanzarii (art 1245 si 1614), adica sa ramana responsabil pentru deteriorarile survenite in alt mod decat cazul fortuit sau forta majora. De asemenea, vanzatorul trebuie sa predea cumparatorului toate accesoriile, ceea ce cuprinde fructele si tot ceea ce este destinat utilizarii perpetue.

Noul Cod Civil stipuleaza in articolele 1673-1674, 1714 si 1716-1718 obligatiile vanzatorului:

Sa transmita proprietatea bunului sau, dupa caz, dreptul vandut;

Sa predea bunul;

Sa il garanteze pe cumparator contra evictiunii si viciilor bunului.

Conform art. 1685 NCC “Predarea se face prin punerea la dispozitia cumparatorului, impreuna cu tot ceea ce este necesar, dupa imprejurari, pentru exercitarea libera si neingradita a posesiei.” Art. 1685 NCC contine o definitie mai explicita raportata la vechea reglementare (art. 1314 Cciv), in sensul ca predarea bunului nu trebuie privita doar sub aspectul material al simplei traditiuni a bunului de la vanzator la cumparator, ci trebuie ca dobanditorul sa poata exercita liber si neingradit posesia bunului.

Obligatia de predare stabilita in sarcina vanzatorului inseamna inmanarea bunului cumparatorului, in materialitatea sa ori in alt mod convenit. Prin indeplinirea obligatiei de predare, cumparatorul intra in posesia bunului si il poate folosi, inclusiv sa-i perceapa fructele.

Aceasta prevedere rezulta din dispozitiile art. 1686 NCC.

Obligatia de a preda bunul se intinde si la accesoriile sale, precum si la tot ce este destinat folosintei sale perpetue.

Vanzatorul este, de asemenea, obligat sa predea titlurile si documentele privitoare la proprietatea sau folosinta bunului.

In cazul bunurilor de gen, vanzatorul nu este eliberat de obligatia de predare chiar daca lotul din care faceau parte bunurile respective a pierit in totalitate, afara numai daca lotul era anume prevazut in conventie. In cazul bunurilor de gen, obligatia vanzatorului persista chiar si in cazul pierii lotului, pentur ca obligatia se poate deplasa asupra altui lot.

Dispozitiile art. 1686 constituie o concretizare a principiului accesorium sequitur principale. Bunul trebuie predate impreuna cu accesoriile sale – de exemplu, un imobil se preda conectat la utilitati, chiar daca nu este accesoriu, deoarece se asigura folosinta deplina a bunului.

Pentru a se asigura ca vanzatorul este proprietarul bunului, dar si pentru a-i permite cumparatorului sa faca dovada dreptului de proprietate primit, s-a instituit obligatia vanzatorului de a preda titlurile si documentele privitoare la proprietatea sau folosinta bunului.

Asadar, obligatia de predare contine si obligatia vanzatorului de a-i asigura cumparatorului posesia utila a bunului vandut.

Analiza obligatiei vanzatorului de predare a bunului se face si in corelatie cu art. 1674 NCC, care statueaza, dupa cum am aratat, ca transmieterea proprietatii are loc in principiu la incheierea contractului. Aplicarea acestui articol insa pune problema distinctiei intre transmiterea dreptului de proprietate si predarea lucrului. Ceea ce se produce prin simplul acord al vointelor (solo consensu) este transmiterea dreptului. Vanzatorului ii ramane insa obligatia de a preda bunul.

Transferul proprietatii solo consensu se confrunta cu problema riscului pierderii lucrului vandut, care poate fi un pericol grav pentru cumparator, pentru ca bunul nu i-a fost predat. Deducem astfel si obligatia implicita a vanzatorului de conservare a lucrului, care in dreptul roman era o obligatie de sine-statatoare, intrucat la romani vanzarea nu era translativa de proprietate. In dreptul modern (vehci romanesc, francez si nou romanesc), se face distinctie intre riscul contractului si riscul lucrului. Tot pe baza principiului roman conform caruia riscul este la cumparator, anumite reguli s-au preluat si in NCC, pentru perioada dintre cuprinsa intre acordul vointelor si predarea bunului:

Cumparatorul poate uza de raspunderea vanzatorului pentru o culpa in conservarea lucrului

Cumparatorul suporta totusi riscul pierderii prin forta majora, care nu este imputabila vanzatorului.

Predarea bunului imobil (art. 1687) se face prin punerea bunului la dispozitia cumparatorului, liber de orice bunuri ale vanzatorului si prin remiterea documentelor de proprietate si a cheilor imobilului catre cumparator. Acest text clarifica obligatia de predare a vanzatorului, prin instituirea in sarcina sa a obligatiei firesti de a preda imobilul liber de orice bunuri mobile ale vanzatorului. Anterior predarii, vanzatorul are obligatia sa indeparteze din imobil orice bun mobil, indiferent daca este proprietatea sa ori il detine cu alt titlu. In reglementarea anterioara, conform art. 1315 Cod civil, predarea bunului imobil era mai limitata, in sensul ca prevedea remiterea cheilor si/sau a titlului de proprietate.

Predarea bunului mobil se face de catre vanzator fie prin remiterea materiala a bunului cumparatorului, fie prin remiterea titlului reprezentativ, care sa permita cumparatorului sa intre in posesia bunului respectiv (art. 1688 NCC).

In conceptia NCC, locul predarii este acela unde bunul se afla in momentul incheierii contractului, daca nu rezulta altfel din conventia partilor ori, in lipsa acestora, din uzante (art. 1494 alin (3) NCC si art. 1689). Legea prevede asadar, privitor la locul de executare a obligatiei de predare a bunului individualizat, ca se acorda prioritate vointei partilor contractante de a stabili locul, iar in lipsa stipulatiei partilor, locul este cel prevazut de uzante. De regula, predarea trebuie sa se faca in locul unde bunul se afla in momentul incheierii contractului, obligatia de pastrare find portabila. Regula nu se aplica bunurilor neindividualizate la momentul incheierii contractului, dispozitiile de la articolul 1494 alin. (3) NCC stabilind ca obligatia de predare este cherabila, adica se face la domiciliul vanzatorului, daca partile nu au convenit altfel. Pentru bunurile imobile predarea se face intotdeauna la locul unde se afla bunul.

NCC reglementeaza si starea in care trebuie sa se afle bunul la momentul predarii, la art. 1690:

Bunul trebuie sa fie predat in starea in care se afla in momentul incheierii contractului. (2) Cumparatorul are obligatia ca imediat dupa preluare sa verifice starea bunului potrivit uzantelor. (3) Daca in urma verificarii se constata existenta unor vicii aparente, cumparatorul trebuie sa il informeze pe vanzator despre acestea fara intarziere. In lipsa informarii, se considera ca vanzatorul si-a executat obligatia prevazuta la alin (1). (4) Cu toate acestea , in privinta viciilor ascunse, dispozitiile art. 1707-1714 raman aplicabile. (art. 1274, 1483, 1707 – 1714 NCC).

Daca partile au convenit altfel privind predarea bunului la un termen ulterior vanzarii, vanzatorul are obligatia de a conserva bunul, pentru ca, asa cum dispune art. 1690 alin (1) NCC, bunul trebuie sa fie predat in starea in care se afla la momentul incheierii contractului. Aceeasi regula o gasim in textul art. 1483 NCC, potrivit caruia obligatia de a stramuta proprietatea implica si obligatiile de a preda bunul si de a-l conserva pana la predare. Dispozitiile alin. (3) par a se suprapune cu reglementarea din art. 1709 NCC privind denuntarea viciilor ascunse, acesta putandu-se aplica si in lipsa alin. (3) al art. 1690 NCC. Dispunand ca, daca descopera vicii, cumparatorul trebuie sa-l informeze de indata pe vanzator, NCC nu reglementeaza care ar fi obligatiile vanzatorului in acest caz, dar, fiind vorba de denuntarea unor vicii, sunt aplicabile dispozitiile art. 1710 NCC privind efectele garantiei.

Daca nu s-a convenit altfel, fructele bunului vandut se cuvin cumparatoului din ziua dobandirii proprietatii – art. 1692. Proprietarul bunului exercita deplin atributele dreptului de proprietate: posesia, folosinta si dispozitia. Prerogativa folosintei bunului ii confera cumparatorului posibilitatea sa culeaga fructele de la momentul dobandirii proprietatii, daca partile contractante nu au convenit altfel.

In lipsa unui termen, cumparatorul poate cere predarea bunului de indata ce pretul esre platit (art. 1693). Daca insa, ca urmare a unor imprejurari cunoscute cumparatorului la momentul vanzarii, predarea bunului nu se poate face decat dupa trecerea unui termen, partile sunt prezumate ca au convenit ca predarea sa aiba loc la expirarea acelui termen.

Partile pot conveni asadar predarea bunului la momentul incheierii contractului de vanzare ori la un termen.

De la aceasta regula, art. 1693 NCC prevede doua exceptii:

Daca nu s-a stabilit momentul predarii prin contract, cumparatorul are dreptul sa ceara vanzatorului predarea bunului de indata ce pretul este platit. Aceasta prevedere constituie un efect al caracterului sinalagmatic al contractului de vanzare, obligatiile partilor fiind interdependente, ceea ce face ca vanzatorul sa nu poata fi obligat sa predea bunul, atata timp cat cumparatorul nu a platit pretul.

Daca urmare a unor imprejurari cunoscute cumparatorului la momentul vanzarii, predarea bunului nu se poate face decat dupa trecerea unui termen, partile sunt prezumate ca au convenit ca predarea sa aiba loc la expirarea acelui termen. Prezumptia instituita este simplasi poate fi infirmata prin orice mijloc de proba.

NCC prevede si situatiile in care vanzatriul este indreptatit sa refuze a preda bunul, dupa cum citim la art. 1694 “Refuzul de a preda bunul”:

Daca obligatia de a plati bunul este afectata de un termen si, dupa vanzare, cumparatorul a devenit insolvabil ori garantiile acordate vanzatorului s-au diminuat, vanzatorul poate suspenda executarea obligatiei de predare cat timp cumparatorul nu acorda garantii indestulatoare ca va plati pretul la termenul stabilit.

Daca insa, la data incheierii contractului, vanzatorul cunoastea insolvabilitatea cumparatorului, atunci acesta din urma pastreaza beneficiul termenului, daca starea sa de insvolvabilitate nu s-a agravat in mod substantial. (Legea 85/2014)

Pana la plata pretului este posibil sa survina insolvabilitatea cumparatorului ori garantiile acordate vanzatorului sa se fi diminuat. In acest caz, NCC a prevazut dreptul vanzatorului de a suspenda executarea obligatiei de predare cat timp cumparatorul nu acorda garantii indestulatoare ca va plati pretul la termenul stabilit, drept ce nu ii este recunoscut daca vanzatorul cunoastea insolvabilitatea cumparatorului la data incheierii contractului si starea sa de insolvabilitate nu s-a agravat in mod substantial. Cumparatorului ii este recunoscut beneficiul termenului, chiar daca a ajuns in insolvabilitate, daca acorda garantia platii pretului, cum ar fi o cautiune, caz in care vanzatorul nu poate suspenda executarea obligatiei de predare a bunului.

5.3. Obligatia vanzatorului de a da garantie pentru cazul de evictiune

Obligatia de garantie, fie pentru evictiune, fie pentru vicii, este prin excelenta un efect al vanzarii consensuale, ajunsa in stadiul final de elaborare. Cu timpul obligatia de garantie devine un efect firesc al contractului de vanzare sanctionata prin action empti.

A evinge inseamna a obtine in urma unei actiuni in justitie si in virtutea unui drept preexistent un lucru oarecare de la acel ce-l poseda in baza unei juste cause de achizitiune.

Pericolul evictiunii apare mai ales atunci cand cumparatorul a cumparat de la un neproprietar (non dominus) sau a cumparat un lucru grevat cu ipoteca. Obiectul obligatiei de garantie este de a preveni sau de a repara un asemenea rezultat.

Originea si conditiile existentei garantiei in caz de evictiune le gasim in fizionomia vechiului contract de vanzare-cumparare roman.

In vechiul drept roman singura obligatie a vanzatorului era numai de a face traditiune: traditiunea facuta cumparatorului insemna ca si-a indeplinit obligatia impusa lui prin contract. Cu timpul, vanzatorul continua sa fie obligat chiar si dupa ce facuse traditiune. Pentru aceasta insa de obicei se stabilea o pedeapsa pecuniara pentru cazul in care cumparatorul ar fi fost impiedicat a avea o linistita posesiune a lucrului. La inceput aceasta stipulatiune era ca si cautiune de dol.

A da garantie se numea autoritataem praestare si se stipula de obicei ca vanzatorul, in caz de evictiune, sa indemnizeze pe cumparator cu dublul sumei ce primise ca pret – stipulatio duplae. Cu toate acestea partile erau libere a stipula ori mai putin de dublul pretului, sau si mai mult, fara a putea trece insa de quadruplul lui. Daca era evins, cumparatorul avea conditio certi pentru a executa pe vanzator ca sa-i plateasca, conform stipulatiei, clauza penala, care era o suma de bani prevazuta; astfel incat vanzatorul garanta pentru evicitune, fara ca partile sa fi stipulat aceasta garantie.

In cele din urma, din cauza ca uzul stipulatiunii devenise general, se considera, cel putin pentru lucrurile de valoare, ca o obligatie care decurge din contractul vanzarii chiar, ca o consecinta naturala a contractului.

In dreptul roman, evictiunea este deposedarea sau impiedicarea cumparatorului de a avea posesia, fie a intregului lucru cumparat, fie numai a unei parti. Aceasta deposedare se poate intampla in urma unie hotarari judecatoresti, cand judecatroul hotaraste ca cumparatorul sa fie deposedat deoarece lucrul pe care l-a cumparat este al unui tert, si nu al vanzatorului de la care cumparatorul l-a luat. La fel, si pentru cazul de impiedicare partiala de a poseda.

Garantia de evicitune este responsabilitatea vanzatorului fata de cumparator in caz de deposedare sau de impiedicare. Atunci cand cumparatorul este chemat in judecata printr-o actiune ce poarta asupra lucrului dobandit, cumparatorul se va adresa vanzatorului, cerandu-i sa-l apere. Daca vanzatorul nu il apara, atunci trebuia sa raspunda pentru evictiune, corespunzator tipului de contract de vanzare-cumparare.

In cazul unei vanzari realizate prin mancipatiune, obligatia de garantie era sanctionata prin actio auctoritatis. Deci ori de cate ori cumparatorul era evins, intenta impotriva mancipantului actio auctoritatis pirn care cerea dublul pretului platit. Actio auctoritatis are un fundament delictual si a fost creat in scopul de a sanctiona delictul comis de catre mancipantul (auctor) care transmite un lucru ce nu-i apartine.

La vanzarea in forma stipulatiunilor, obligatia de garantie pentru evictiune era creata printr-o a treia stipulatiune, speciala, pentru evictiune. Utilizand forma intrebarii si a raspunsului, cumparatorul promitea pretul, iar vanzatorul promitea lucrul; de aceea partile recurgeau la o a treia stipulatiune, prin care vanzatorul promitea sa-l despagubeasca pe cumparator in caz de evictiune. Daca obiectul contractului era o res mancipi, autnci vanzatorul promitea sa plateasca dublul pretului primit (stipulatio dublae).

In momentul aparitiei contractului consensual de vanzare, obligatia de garantie pentru evictiune nu era inca un efect firesc al actului, dar se considera ca principiul bunei-credinte il obliga pe vanzator sa garanteze pentru evictiune printr-o stipulatiune speciala, alaturata contractului. Stipulatiunea de garantie pentru evictiune a devenit in acest stadiu obligatorie. Astfel, daca ea nu fusese incheiata in momentul formarii contractului, cumparatorul il putea sili pe vanzator s-o incheie prin actio empti. Cu timpul, intr-un stadiu mai avansat, aceste stipulatiuni devin subintelese. Drept urmare, in noul stadiu, al contractului consensual, chiar daca nu incheiase stipulatiunea, cumparatorul il putea sili pe vanzator, prin actio empti, sa garanteze. Astfel, obligatia de garantie pentru evictiune a devenit un efect firesc al contractului de vanzare.

Pentru ca evictiunea sa dea nastere la obligatie legala, se cer indeplinite in dreptul roman urmatoarele conditii:

Cumparatorul sa fi fost evins de lucrul vandut lui printr-o sentinta judecatoreasca, sa fi suferit o evingere judiciara. Cazul cel mai des de evictiune este cand o terta persoana revendica bunul intreg sau o parte din el. Mai era insa evictiune si in cazul in care cumparatorul era constrans a recunoaste un jus in re, care l-ar avea de a avea posesiunea linistita a lucrului, ca de exemplu o servitute personala.

Din conditia ca sentinta sa fie judecatoreasca, deducem ca cumparatorul nu avea actiunea in garantie cand, in loc sa se prezinte inaintea judecatorului competent sa se apere, el facea tranzactie cu revendicantul sau accepta un compromis si se expunea a fi condamnat printr-o sentinta data de arbitri.

Cauza evictiunii trebuie sa fie anterioara contractului de vanzare; daca este ulterioara nu se naste pentru comparator nicio actiune in garantie, afara numai daca ar fi fost dol sau sau culpa din partea vanzatorului;

Cauza evictiunii sa fie un viciu inerent dreptului vanzatorului. In acest caz nu se mai cerceteaza daca a fost dol sau culpa din partea sa.

Evictiunea sa nu provina din culpa sau din fapta cumparatorului chiar. In toate cazurile cand culpa provine din culpa sau fapta cumparatorului, intotdeauna cand ar fi putut evita evictiunea si nu a facut-o, cumparatorul nu poate avea actiunea in garantie. De aceea, ca sa nu i se poate zice ca, daca a fost evins, e culpa sa, cumparatorul era dator ca, odata ce a o terta persoana ii intenta o actiune relativa la lucrul vandut, sa-i opuna vreo exceptie, sa comunice aceasta vanzatorului si sa reclame existenta sa in proces. In urma acestei comunicari, pe care romanii o numeau litem denunciare, autoritatem laudare, vanzatorul era dator sa intervina in judecata, sa asiste pe comparator sau sa ia procesul pe seama lui.

Actiunea in garantie – actio empti – In functie de scopul urmarit de reclamant, putea imbraca mai multe forme:

Actio redhibitoria – prin care reclamantul putea cere rezolutiunea contractului de vanzare-cumparare , ceea ce avea ca efect repunerea partilor in situatia anterioara contractarii (restituirea reciproca a pretului si a bunului) cu eventuale daun-interese ce urmau a fi dovedite de catre cel ce le reclama;

O actiune simpla de despagubire, prin care reclamantul cerea doar acoperirea daunelor-interese pe care l-a suportat din cauza evingerii sale;

O actiune in executarea contractului, prin care reclamantul putea cere executarea de indata a contractului prin predarea bunului cumparat, pentru a evita o imineta evicitune si daunele –interese aferente.

Vanzatorul la randul sau putea fi eliberat de garantia de evictiune in urmatoarele situatii:

1. In caz de conventii particulare ale partilor. Garantia de evictiune era de natura contractului de vanzare; ea exista in virtutea legii; vanzatorul, chiar cand nu i se imputa nicio greseala, raspundea de evictiune si fara chiar de a mai fi necesara vreo stipulatiune. Ea nu era insa de esenta contractului: partile, prin conventii particulare, o putea sau inlatura cu totul, sau a o restrange la anume cazuri determinate de evictiune. Aceste conventii romanii le numeau pacta de non praestando evictione.

2. Cand partile au inteles ca contractul de vanzare sa fie aleator. In acest caz, prin natura contractului chiar, vanzatorul nu era dator nici a plati cumparatorului daune-interese, nici a-i restitui pretul.

3. Pieirea lucrului prin caz fortuit.

4. Cunostinta cumparatorului ca vanzatorul nu era proprietarul lucrului vandut, in orice mod ar fi putut sa aiba aceasta cunostinta. In acest caz insa, se putea stipula in contractul de vanzare ca vanzatorul sa fie tinut de garantia pentru evictiune.

Dreptul modern, inclusiv vechiul drept romanesc si dreptul francez, preiau garantia contra evictiunii ca pe o garantie ce functioneaza automat.

Art. 1336 – 1337 C. civil 1865 ne arata ca vanzatorul raspunde catre cumparator:

1) de linistita posesiune a lucrului;

2) de viciile aceluiasi lucru,

si ca vanzatorul este obligat sa il garanteze pe cumparator contra evictiunii si viciilor bunurilor.

Intucat raspunderea sau garantia in materie de vanzare este obligatia de a procura cumparatorului o posesiune linistita si utila, putem spune ca garantia contra evictiunii este garantia cea mai importanta, deoarece cumparatorul nu ar mai beneficia de posesiunea linistita daca ar fi evins.

A doua garantie a vanzatorului este cea pentru vicii ascunse, existenta acestora impiedicand posesia utila a lucrului cumparat.

In vechiul drept romanesc, prin evictiune intelegem privatiunile totale sau partiale pe care le sufera un cumparator din lucrul ce trebuia sa dobandeasca in baza contractului de vanzare, provenite (aceste privatiuni) sau prin faptul unei terte persoane, sau prin fapta personala a vanzatorului.

Ca si in dreptul roman, evictiunea, ca sa poata da nastere unei actiuni in garantie, trebuie sa provina dintr-o cauza anterioara vanzarii; cauzele posterioare vanzarii nu dau nastere acestei actiuni decat numai atunci cand vor putea fi imputate vanzatorului.

Regula consacrata in etapa finala de elaborare a contractului roman de vanzare potrivit careia garantia contra evictiunii devenise efect al contractului este pastrat de legiuitorul vechiului drept romanesc. Conform art. 1337 C. civil 1865, vanzatorul este de drept obligat, dupa natura contractului de vanzare, a raspunde catre cumparator de evictiunea totala sau partiala a lucrului vandut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect si care n-ar fi fost declarate la momentul incheierii contractului. Cu alte cuvinte, aceasta garantie este de natura contractului de vanzare; nu este insa si de esenta sa, partile putand, prin conventie, sa adauge, sa micsoreze sau sa stearga obligatia de a raspunde evictiunii (art. 1338) afara de cazul cand aceasta evictiune ar proveni din fapta personala a vanzatorului chiar, cand in niciun mod vanzatorul nu se poate sustrage de la raspunderea pentru evictiune, conventia ce ar face in acest sens fiind nula (art. 1339).

Cu toate acestea, vanzatorul se poate dispensa de garantia de evictiune provenita din faptele sale trecute cu conditia de a le fi declarat anume cumparatorului: acesta intr-un asemenea caz a contractat in deplina cunostinta de cauza asupra pericolului evictiunii si prin urmare n-are de ce sa se mai planga impotriva vanzatorului (art. 1339 combinat cu art. 1340).

Conform art. 1338, partile pot extinde sau restrange obligatia legala a garantiei; asadar prin efectul acestor stipulatiuni vanzatorul poate fi dispensat sau numai de daune-interese sau chiar si de restituirea pretului.

Din dreptul roman s-au mai preluat in vcehiul drept romanesc si regulile de eliberare a vanzatorului de garantie contra evictiunii. Astfel:

Vanzatorul poate fi dispensat de daune datorind numai restituirea pretului:

Cand cumparatorul a renuntat in mod expres la garantie (art. 1340)

Cand cumparatorul cunostea, in momentul vanzarii, pericolul evictiunii si n-a stipulat nimic in privinta clauzei; daca insa a stipulat intr-un mod formal garantia, atunci vanzatorul nu numai ca trebuie sa ii restituie pretul dar inca ii va plati si daune, caci prezumptia ce rezulta din cunostinta cumparatorului ca a renuntat cade in fata clauzei formal cuprinse in contract. Este indiferent modul prin care cumparatorul ar putea sa se informeze despre pericolului evictiunii; tot ceea ce legea voieste e ca el sa fie informat.

II Vanzatorul poate fi dispensat atat de daune cat si de restituirea pretului:

Cand, pe de o parte prin contract, partile convin ca vanzatorul sa nu raspunda de evictiune, iar pe de alta cumparatorul, in momentul contractarii, cunostea pericolele evictiunii (art. 1340).

Cand, dupa cum prevede art. 1340, cumparatorul a cumparat pe raspunderea sa proprie, adica in risico-pericolul sau;

Cand printr-o stipulatiune formala se va fi scutit vanzatorul atat de daune cat si de restituirea pretului in caz de evictiune.

Cand evictiunea a avut loc din culpa cumparatorului chiar.

Actiunea in garantie se poate exercita atat de cumparator cat si de succesorii sai universali sau particulari cu titlu oneros sau gratuit, pe cale incidentala sau pe cale principala. Prima cale este mai avantajoasa cumparatorului caci chemand pe aceasta cale in cauza pe vanzator, soarta procesului este in risico-pericolul acestuia; pe langa ca el va suporta cheltuielile procesului dar inca nu mai are dreptul sa faca cumparatorului nicio obiectiune, nu-i poate spune ca evictiunea a provenit din culpa lui ca nu s-a aparat bine si ca prin urmare, conform art. 1351, el (vanzatorul) nu mai raspunde de evictiuni.

Evictiunea totala. Cand garantia legala nu a fost modificata si cumparatorul a fost integral evins, vanzatorul este tinut a-i restitui:

Pretul total cu orice suma accesorie care a provenit din el. Obligatia de a restitui pretul nu-si are cauza in obligatia de a da garantia; caci, conform art. 1349 C. civ 1865. vanzatorul este dator a restitui pretul chiar cand nu este garant al evictiunii.

Cu alte cuvinte, pentur ca sa primeasca pretul, cumparatorul are mai mult conditio indebiti decat o adevarata actiune in garantie. Aceasta observatie este prevazuta de art. 1342 C. civil 1865, care consacra in dreptul vechi romanesc teoria inadmisbila in dreptul roman, aceea ca vanzatorul este obligat de a restitui cumparatorului tot pretul, chiar daca lucrul in momentul evictiunii este de o valoare inferioara sau din cauza unei deteriorari sau pierderi partiale independente de vointa cumparatorului sau din neglijenta sa proprie, si aceasta in mod firesc deoarece cumparatorul crezandu-se proprietarul lucrului, a putut sa nu dea lucrului ingrijirile cuvenite, a putut uza si abuza de lucru, prin titlul sau de proprietar dobandind acest drept (qui rem alienam quasi suam neglexit nulli quqreloen subjectus est). Daca insa cumparatorul a tras foloase din aceste deteriorari ale lucrului facut de el, art. 1343 da drept vanzatorului a opri din pret o suma egala cu acele foloase. Pe langa obligatia de a restitui pretul, vanzatorul mai e dator a da cumpatorului si diferite daune interese precum:

spezele contractului de vanzare pe care cumparatorul a trebuit sa le faca conform art. 1304;

valoarea fructelor pe care cumparatorul a trebuit sa le restituie evingatorului (art. 1342 al.2). (fructele percepute dupa ce a cunoscut viciile contractului sau, pe cele percepute inainte de a cunoaste aceste vicii el si pe care si le apropiaza ca posesor de buna-credinta si prin urmare nu poate fi obligat a le restitui proprietarului evingator).

spezele instantei deschise de cumparator in contract vanzatorului, precum si cele deschise de evingator in contra cumparatorului (art. 1341 al. 3);

Legea in alin. 4 al art. 1341 mai adaoga si alte despagubiri carora le da numele de daune-ineterse, in care denumire se mai cuprind cheltuielile facute de cumparator cu lucrul cumparat intrucat acele cheltuieli nu vor fi in sarcina fructelor. Cheltuielile ce se pot face cu un lucru pot fi: necesare, utile sau voluptorii. Legea, prin art. 1346, obliga pe vanzator a restitui cumparatorului chiar si cheltuielile voluptorii, sau de simpla placere, cum le numeste, cand a vandut cu rea credinta fondul altuia; cele necesare le restituie in toate cazurile, iar cele utile numai atunci si atat cu cat au sporit valoarea lucrului.

Tot in aceasta denumire de daune-interese se cuprinde si diferenta inre pretul vanzarii si diferenta intre pretul vanzarii si valoarea lucrului in momentul evictiunii: “Daca lucrul vandut se afla in epoca evictiunei, de o valoare din orice cauza, vanzatorul este dator sa plateasca cumparatorului pe langa pretul vanzarii excendentul valorii in timpul evictiunii.”

Aceast regula prevazuta de art. 1344 cc, se tempereaza, in cazul cand se va intampla ca obiectul sa fi dobandit o vaoare foarte mare, din circumstante neprevazute la momentul incheierii contractului – prin principiul general si echitabil pus de art. 1085 in materia obligatiilor conventionale, dupa care vanzatorul nu va raspunde decat de daunele ce au fost prevazute sau care au putut fi prevazute la incheierea contractului cand a fost de buna credinta; cand insa va fi fost de rea-credinta, atunci este responsabil de tot acest adaos al valorii lucrului oricat de mare ar fi.

Evictiunea partiala. Legea trateaza aceasta evictiune in art. 1347 si art. 1348 Cod civil. “Daca cumparatorul este evins numai de o parte a lucrului si acesta are, in privinta totului, o asa insemnatate incat cumparatorul n-ar fi cumparat lucrul fara acea parte, el poate strica vanzarea si cumparatorul cerand rezolutiunea vanzarii, lucrurile se petrec ca si in caz de evictiune totala aplicandu-se regula art. 1341.”

In caz de evictiune partiala, cumparatorul are dreptul sa ceara rezilierea vanzarii. Daca vanzarea este reziliata, cumparatorul restituie lucrul asa cum i-a ramas dupa evicitune, primind in schimb pretul si diferitele despagubiri enumerate der art. 1341, ca in cazul evictiunii totale.

Daca vanzarea nu se reziliaza, atunci cumparatorul are dreptul la valoarea partii pierdute prin efectul evictiunii, valoare calculata in momentul evictiunii. Vanzatorul nu se va putea elibera, oferind o parte din pret, proportionala cu partea evinsa, indiferent de scaderea sau urcarea valorii lucrului de la vanzare pana la evicitune (conform art. 1348). Cumparatorul primeste deci tocmai valoarea reala a partii de care este lipsit.

Dreptul francez a preluat tot ca obligatie principala, prin efect al contractului, obligatia vanzatorului de a garanta contra evictiunii, adica de a promite creditorului posesiunea netulburata si utila a lucrului care ii este transferat, si a se angaja sa ii plateasca daune-interese, in cazurile in care aceasta promisiune nu va putea fi tinuta.

Legislatiile moderne au considerat ca trebuie sa considere garantia ca pe caracteristica de baza a obligatiei si au reglementat-o ca atare, consacrand texte distincte garantiei contra evictiunii si garantiei contra viciilor ascunse, cele care auferit influenta unei traditii seculare ce isi are radacinile in dreptul roman.

Conform art. 1626 Cod civil francez, desi la momentul vanzarii nu s-a facut nicio stipulatie cu privire la garantie, vanzatorul este obligat de drept sa garanteze cumparatorul contra evictiunii asupra lucrului pe care o sufera total sau partial sau platile pretinse si nedeclarate la momentul vanzarii. Din acest text rezulta trei fapte ce lasa loc garantiei: evictiunea totala sau partiala, tulburarea dreptului, existenta unei plati (taxe) nedeclarate.

Evictiunea totala sau partiala – Evictiunea este deposedarea de lucru, rezultand din exercitarea de catre un tert a unui drept asupra lucrului ce exclude posesiunea cumparatorului. Acest drept exercitat de catre un tert este cel mai des intalnit in dreptul de proprietate; vanzatorul l-a vandut altuia, iar stapanul adevarat (verus dominus) il revendica din mainile cumparatorului.

Pentru a putea fi considerate evictiune, deposedarea cumparatorului trebuie sa indeplineasca anumite conditii:

Deposedarea poate surveni pe cale judiciara, dar nu doar pe cale judiciara. Vechea definitie din dreptul roman: Evincere este vincendo in judicio aliquid auferre nu mai este aplicabila. Sunt recunoscute astfel cazurile cand deposedarea cumparatorului este considerata evictiune, desi nu este rezultatul unei judecati;

Nu este necesar sa fi avut loc o deposedare efectiva, pentru ca sa se poata recurge la garantie;

Evictiunea nu lasa garantiei loc decat daca are o cauza anterioara contractului. Exista totusi si cazuri in care evicitiunea este recunoscuta, si anume in vanzarea de bunuri cu transcriptiune (vanzarea de imobile).

Tulburarea de fapt si tulburarea de drept. Dupa definitia evictiunii, nu exista tulburare, adica amenintare de evictiune ce lasa loc garantiei, decat cand este vorba de o tulburare de drept, adica o tulburare ce rezulta dintr-o pretentie juridica din partea unui tert. Tulburarea de fapt, cea care nu rezulta dintr-o pretentie juridica, nu este o cauza de garantie, cel putin cand emana de la un tert. Asadar, vanzatorul nu garanteaza cumparatorului simpla tulburare de fapt ce provine de la un tert. In schimb, il garanteaza de o tulburare pe care ar comite-o el insusi, pentru ca buna-credinta il obliga sa nu faca nimic ce ar putea sa diminueze multumirea cumparatorului.

Taxele nedeclarate – conform art. 1626, vanzatorul trebuie sa il garanteze pe cumparator contra taxelor pretinse asupra obiectului vandut si nedeclarate in timpul vanzarii. Aceasta garantie isi are orginea tot in dreptul roman, in vanzarea de pamant, vanzare care de cele mai multe ori era afectata de servituti.

Obligatia de garantie il constrange pe vanzator la urmatoarele obligatii:

O abtinere. Vanzatorul trebuie sa se abtina de a-l tulbua pe cumparator in detinerea pasnica a lucrului. Este prin urmare responsabil si de tulburarea de fapt si de tulburarea de drept. Aceasta obligatie este indivizibila.

Garantia incidenta: daca un tert participa, impotriva cumparatorului, la o tulburare de drept, vanzatorul trebuie sa ii furnizeze mijloacele prin care sa respinga pretentia adversa si pentru aceasta, sa raspunda apelului la garantie formulat de cumparator impotriva lui. Aceasta obligatie este indivizibila, intrucat va presupune participarea intr-o instanta judiciara.

Daca evictiunea se consuma, vanzatorul trebuie sa repare consecintele, restituind cumparatorului pretul si platindu-i si daune-interese. Aceasta obligatie pecuniara este divizibila, in situatia decesului vanzatorului, intre mostenitorii co-debitori, care vor fi tinuti sa il despagubeasca pe cumparator, in mod proportional cu partea de mostenire ce le revine.

In caz de evictiune totala, legea il obliga pe garant la diverse prestatii pecuniare in beneficiul cumparatorului:

Prima prestatie: pretul. Vanzatorul trebuie intai sa restituie cumparatorului pretul, daca l-a primit. Si, daca la momentul producerii evictiunii, lucrul vandut are valoarea diminuata, sau este considerabil deteriorat, fie prin neglijenta cumparatorului, fie prin accidente de forta majora, vanzatorul nu este mai putin tinut sa restituie totalitatea pretului. Daca lucrul isi diminuase valoarea inaintea evictiunii, nu evictiunea este cauza prejudiciului suferit de cumparator; este fie propria neglijenta, fie accidentul fortuit ceea ce a cauzat deprecierea lucrului. Si totusi, cumparatorul va avea dreptul la restituirea pretului total. Daca cumparatorul a profitat de degradarile facute de el insusi, vanzatorul are dreptul de retina din pret o suma egala cu cea a acestui profit. Daca valoarea lucrului a crescut intre vanzare si evictiune, vanzatorul va datora daune-interese ce corespund acestei plus-valori. Aceasta prevedere cu originea in dreptul roman o regasim si in dreptul romanesc.

In dreptul romanesc insa gasim si compensarea cumparatorului exact cu valoarea prejudicului suferit, preluata de asemenea din dreptul roman.

2. A doua prestatie: fructele. Vanzatorul este de asemenea obligat sa restituie fructele lucrului, si este obligat sa le restituie proprietarului evins.

A treia prestatie: taxele.

A patra prestatie: daunele-interese.

In Noul Cod Civil, garantia contra evictiunii este prevazuta la art. 1695 Conditiile garantiei contra evictiunii:

Vanzatorul este de drept obligat sa il garanteze pe cumparator impotriva evictiunii care l-ar impiedica total sau partial in stapanirea netulburata a bunului vandut.

Garantia este datorata impotriva evictiunii ce rezulta din pretentiile unui tert numai daca acestea sunt intemeiate pe un drept nascut anterior datei vanzarii si care nu a fost adus la cunostinta cumparatorului pana la acea data.

De asemenea, garantia este datorata impotriva evictiunii ce provine din fapte imputabile vanzatorului, chiar daca s-au ivit ulterior vanzarii.

NCC utilizeaza acelasi principii consacrate de legislatia anterioara. Urmare a transmiterii proprietatii bunului vandut catre cumparator, vanzatorul este obligat sa-i asigure linistita posesiune a dreptului transmis.

Evictiunea inseamna pierderea, totala sau partiala, a proprietatii bunului transmis cumparatorului ori tulburarea sa in exercitarea atributelor dreptului de proprietate, urmare a invocarii unui drept asupra bunului de catre un tert sau chiar de catre vanzator. Evictiunea se realizeaza, de regula, prin constatarea pe cale judiciara a dreptului unei alte persoane asupra bunului transmis prin vanzare cumparatorului.

Daca cumparatorul ori succesorii sai sunt evinsi, ei au la dspozitie o actiune de garantare contra evictiunii fata de vanzator, intemeiata pe contractul de vanzare-cumparare, iar nu pe temei delictual, ceea ce le faciliteaza probatiunea.

Codul civil reglemenetaza doua cazuri de garantie contra evictiunii:

Garantia contra evictiunii ce rezulta din pretentiile unui tert – art. 1695 alin 2 NCC;

Aceasta obligatie de garantie survine numai daca pretentiile tertului sunt intemeiate pe un drept nascut anterior datei vanzarii si care nu a fost adus la cunostinta cumparatorului pana la acea data. Rezulta ca sunt necesare cumulativ trei conditii:

Sa existe o tulburare de drept a cmparatorului in linistita folosinta a bunului cumparat, prin invocarea de catre tert a unui drept real (drept de proprietate, drept de uzufruct, etc) sau a unui drept de creanta. Tulburarea de drept a cumparatorului trebuie sa fie actuala sau iminenta, dar nu eventuala. Vanzatorul nu garanteaza pentru tulburarile de fapt ale tertilor, cumparatorul avand mijloace legale de a se apara, cum ar fi actiunile posesorii si cele petitorii.

Evictiunea sa aiba o cauza anterioara contractului, vanzatorul fiind raspunzator pentru drepturile tertilor constituite in timp ce era proprietar. Dupa transmiterea proprietatii, cumparatorul suporta riscurile bunului cumparat. Daca cumparatorului ii este imputabila o cauza ulterioara vanzarii, el va raspunde pentru evictiune

Cumparatorul sa nu fi cunoscut cauza evictiunii la incheierea contractului. In caz contrar, cumparatorul si-a asumat riscul dobandirii bunului, iar vanzatorul este exonerat de raspundere. Efectele garantiei sunt diferite in functie de momentul survenirii evictiunii: anterior evictiunii, vanzatorul are obligatia de a nu face nimic prin care sa tulbure folosinta linistita a bunului de catre cumparator, iar in in timpul evictiunii, vanzatorul are obligatia de a-l apara pe cumparator impotriva tertului .

B) Garantia impotriva evictiunii ce provine din fapte imputabile vanzatorului – art. 1695 alin (3) NCC

Faptele imputabile vanzatorului privesc fie o tulburare de fapt (spre exemplu, deposedarea cumparatorului de bun), fie o tulburare de drept (spre exemplu, constituirea unei servituti). Asemenea fapte pot fi anterioare vanzarii si neaduse la cunostinta cumparatorului.

In NCC gasim la art.1696 o prevedere noua referitoare la exceptia de garantie: Acela care este obligat sa garanteze contra evictiunii nu poate sa evinga. Acest articol obliga vanzatorul de a garanta cumparatorul contra evictiunii, chiar impotriva evictiunii ce provine din faptele ce ii sunt imputabile. In cosecinta, vanzatorul, precum si succesorii sai, nu poate sa evinga pe cumparator, direct ori indirect, exceptie consacrata legal pentru a face inadmisibila o asemenea actiune in justitie.

Tot o prevedere noua este si aceea pe care o gasim la art. 1697, garantia contra evictiunii este indivizibila intre debitori. Aceasta nu are corespondent in legislatia romaneasca anterioara, insa se intalneste in dreptul francez.

Ca si in legislatia anterioara, in caz de evictiune, cumparatorul poate apela la rezolutiunea contractului (art. 1700 NCC):

Cumparatorul poate cere rezolutiunea vanzarii daca a fost evins de intregul bun sau de o parte a acestuia indeajuns de insemnata incat, daca ar fi cunoscut evictiunea, el nu ar mai fi incheiat contractul.

Odata cu rezolutiunea, cumparatorul poate cere restituirea pretului si repararea prejudiciului suferit.

Dispozitiile art. 1700 NCC configureaza conditiile de exercitare a actiunii in rezolutiunea vanzarii, in sensul ca:

Actiunea apartine cumparatorului

Cumparatorul sa fi fost evins de intregul bun sau de o parte a acestuia indeajuns de insemnata incat, daca ar fi cunscut evictiunea, el nu ar mai fi incheiat targul.

Prin admiterea actiunii in rezolutiunea vanzarii se produc urmatoarele efecte:

restiturea pretului si

repararea prejudiciului suferit.

5.4. Obligatia vanzatorului de a da garantie pentru pentru viciile ascunse

In dreptul roman, aceasta obligatie presupunea ca vanzatorul era obligat de a garanta pe cumparator ca lucrul vandut nu avea niciunul din acele vicii care l-ar fi facut sa nu se poata folosi de el pentru scopul pentru care l-a cumparat sau care i-ar fi diminuat, intr-un fel simtitor, valoarea lui. Aceasta obligatie exista prin simplul fapt al contractarii. Este deci de natura contractului, nu insa si de esenta lui, partile putand deroga sau scuti pe vanzator total sau partial de aceasta garantie.

Originea si conditiile existentei garantiei pentru viciile ascunse le gasim in Legea celor 12 table, care pedepseste pe vanzator prin a restitui dublul pretului in cazul in care ar fi afirmat ca lucrul are niste calitati pe care in realitate nu le are.

Vanzatorul raspundea de viciile redibitorii, fara a mai cauta sa se distinga daca le-a cunoscut sau nu si oricare ar fi fost lucrul vandut. Aceasta regula era respectata in toate vanzarile, dar cu indeplinirea urmatoarelor conditii:

Trebuia ca viciul sa fie asftel incat sa nu impiedice pe cumparator sa il intrebuinteze pentru scopul pentru care a fost destinat , sau sa micsoreze intr-un mod simtitor valoarea sa; cu alte cuvinte, ca viciul sa fi fost astfel incat prin importanta sa sa poata stabili prezumptia ca cumparatorul n-ar fi consimtit a cumpara lucrul daca ar fi cunoscut acel viciu;

Ca viciul sa fi fost anterior contractului de vanzare, caci daca a aparut dupa vanzare, constituie un caz fortuit ce cade doar in sarcina cumparatorului , si sa existe inca in momentul cand cumparatorul vrea sa cumpare, caci daca nu exista, se considera ca si cum nici n-a existat;

Ca viciile sa nu fi fost cunoscute cumparatorului; caci daca le cunostea sau le-ar fi putut cunoaste, daca ar fi avut atentia potrivita, orice recurs in garantie i se refuza. Cand insa cumparatorul, desi cunostea aceste vicii, stipulase formal garantia, atunci vanzatorul era tinut chiar cand n-ar fi existat conditiile necesare pentru aceasta garantie.

Ca garantia sa nu fie inlaturata prin vreo clauza cuprinsa in contractul de vanzare si facuta cu buna credinta, caci daca vanzatorul, necunoscand existenta acelor vicii, va fi stipulat ca nu raspunde de ele, cumparatorul nu mai are actiune in garantie; daca insa vanzatorul cunostea acele vicii, atunci era dol din partea sa si clauza nu-l scutea de obligatia ce are catre cumparator.

Trebuie sa observam insa ca prin conventie partile pot sa faca responsabil pe cumparator pentru niste calitati ce trebuia sa aiba lucrul, nu atat prin calitatile si uzul sau comun, si mai mult prin afirmatia si promisiunea vanzatorului.

Raspunderea pentru pentru garantia contra viciilor cunoaste o regelementare complicate, in doua etape distinct: pana la aparitia vanzarii consensuale, si dupa sanctionarea contractului de vanzare.

In cadrul vanzarii consensuale, trebuie sa distingem intre sistemul dreptului civil si sistemul edililor curuli.

La vanzarea prin mancipatiune, daca obiectul vanzarii este pamantul, vanzatorul raspunde pentru vicii in doua cazuri:

cand suprafata de pamant este mai mica decat cea declarata In acest caz, cumparatorul va avea impotriva vanzatorului action de modo agri, ce are ca rezultat plata unei sume de bani, dublul valorii suprafetei de teren data in mius.

cand sustine ca pamantul este liber de sarcini, desi in fapt este grevat de servituti. In acest caz, cumparatorul poate intenta actio auctoritatis, prin care pretinde vanzatorului dublul pretului platit.

La vanzarea pirn stipulatiune, s-a creat o stipulatiune speciala pentru vicii pentru protejarea cumparatorului. Cand vanzarea se facea prin dpua stipulatiuni, stipulatiunii speciale pentru evictiune i se alatura o stipulatie pentru vicii.

Dupa aparitia vanzarii consensuale, trebuie sa distingem intre sistemul dreptului civil si cel al edililor curuli.

In dreptul civil, vanzatorul raspunde pentru vicii cand atribuie lucrului calitati pe care nu le are sic and este de rea-credinta. Cumparatorul putea intenta actio empti , dar era necesar ca viciul sa preexiste contractului.

Reglementarea din dreptul civil era insuficienta pentru vanzarile din targuri, unde participau si peregrinii, care nu aveau acces la mancipatiune. De aceea edilii curuli au adus unel emodificari raspunderii pentru vicii, prin doua edicte: de mancipiis vendundis (cu privire la vanzarea sclavilor) si de iumentis vendundis (cu privire la vanzarea de animale). Prin aceste edicte edillii curuli au introdus doua actiuni special: actio redhibitoria si actio quanti minoris.

Prin actio redibitorio cumparatorul putea obtine rezolutiunea vanzari, atunci cand lucrul vandut prezenta anumite defecte si nu se incheiase o stipulatiune speciala pentru vicii. Inconvenientul acestei actiuni consta in aceea ca cumparatorul avea de ales intre a pastra lucrul in starea in care se gasea (daca viciul nu era foarte grav) si a intent actiunea. In unele situatii, cumparatorul prefera sa pastreze lucrul. Inconvenientele acestei actiuni au fost inlaturate printr-o actiune, quanti minoris (la cu cat mai putin).

Actio quanti minoris putea fi intentata in scopul de a obtine restituirea diferentei dintre pretul pe care l-a platit si pretul pe care l-ar fi platit daca ar fi stiut, in momentul efectuarii vanzarii, ca lucrul prezinta un anumit viciu. Aceasta actiune sa posibilitatea cumparatorului de a pastra lucrul, desi are unele defecte, platind un pret mai scazut (raspundere obiectiva).

In cazul celor actiuni asadar raspunderea vanzatorului este mai grava; indifferent daca este de buna sau de rea-credinta el trebuie sa restituie lucrul, sau o parte din pret. Acest sistem a fost generalizat in dreptul postclasic, al lui Justinian, vanzatorul raspunzand pentru vicii in mod obiectiv , indiferent daca vanzarea avusese loc in targuri sau in afara lor.

In dreptul vechi romanesc, garantia pentru viciile ascunse a fost clar preluata si a fost prevazuta ca valida in urmatoarele situatii (art. 1352 C. civil 1865):

daca din cauza lor lucrul nu este bun de intrebuintat conform destinatiei sale;

daca intrebuintarea sa este atat de micsorata incat se poate presupune ca cumparatorul nu l-ar fi cumparat;

daca viciile lucrului sunt astfel incat de le-ar fi cunoscut cumparatorul nu ar fi dat pe el ceea ce a dat.

Art. 1352 nu face nicio diferenta intre lucrurile mobile si cele imobile: prin urmare conchidem ca garantia pentru viciile ascunse incumba vanzatorilor atat in vanzarile de lucruri mobile cat si in acelea ce au de obiect un imobil, tebuie insa ca aceste vicii sa fi existat in momentul contractului.

Pentru ca raspunderea vanzatorului sa fie angajata, trebuie ca viciile constatate sa intruneasca urmatoarele conditii:

sa fie ascunse – conform art. 1352 si art. 1353, vanzatorul nu raspunde pentru viciile aparente, pentru ca aceste vicii au putut fi constatate de cumparator la momentul incheierii contractului.

Existent viciului trebuie sa fie anterioara vanzarii – daca lucrul vandut se strica sau isi pierde calitatile dupa vanzare, raspunderea vanzatorului este inlaturata (ca in dreptul roman, vanzarea stramuta riscurile asupra cumparatorului, chiar inainte de efectuarea predarii). Existenta anterioara a viciului trebuie sa fie dovedita de cumparator.

Viciul trebuie sa fie de natura a micsora utilitatea lucrului sau valoarea lui – in aceste imprejurari, se presupune ca cumparatorul nu ar fi incheiat vanzarea sau ar fid at un pret inferior, daca ar fi stiut de exitenta acestor vicii.

Vanzatorul insa nu raspunde:

1) cand acele vicii nu intra in niciunul din cele trei categorii de mai sus;

2) cand desi acele vicii ar fi din cele trei mentionate mai sus dar sunt aparente si despre care cumparatorul a putut singur sa se convinga (art. 1353);

3) cand cumparatorul inainte de vanzare avea cunostinta despre viciile lucrului (art. 1352),

4) cand vanzatorul de buna credinta, adica necunoscand acele vicii, s-a invoit cu cumparatorul ca sa raspunda de ele (art. 1353), daca in momentul contractului vanzatorul a cunoscut existenta acelor vicii, clauza de garantie va fi nula ca frauduloasa si

5) cand lucrul chiar vicios a pierit prin caz fortuit sau chiar prin culpa cumparatorului (art. 1358, al. II).

Cumparatorul, in cazul in care vanzatorul este dator garantia pentru viciile ascunse, are dreptul de a alege intre urmatoarele doua actiuni: actiunea debitoria si actiunea quanti minoris adica cumparatorul poate sau a intoarce lucrul si a-si reprimi pretul sau a opri lucrul si a cere inapoierea unei parti din pret conform evaluarii expertilor (art. 1355). Aceste actiuni isi au originea in dreptul roman.

Prin actiunea redibitoria cumparatorul poate sili pe vanzator ca pe langa pret sa-i mai restituie, cand vanzatorul va fi de buna-credinta, si spezele facute de cumparator cu ocazia vanzarii (art. 1357); cand vanzatorul va fi de rea credinta – adica a cunoscut viciile de care lucrul era afectat, pe langa pret mai restituie si daunele-interese suferite de cumparator si fara a distinge daca acele daune au putut sau nu sa fie prevazute in momentul vanzarii (art. 1356 si 1086).

Vanzatorul insa care nu este culpabil de dol, ci numai de o greseala, poate fi obligat, pe langa restituirea pretului si la daune-interese, insa numai la acelea ce au putut fi revizuite in momentul vanzarii (art. 1085).

Daca lucrul a pierit din cauza viciilor sale, vanzatorul e dator a intoarce cumparatorului pretul si a-l despagubi, conform celor de mai sus (art. 1358).

Actiunea pentru viciile redibitorii, conform art. 1359, tebuie sa fie intentata de cumparator in scurt termen, dupa natura viciului, obiceiul din partea locului si distanta: cu alte cuvinte nu fixeaza termenul in care sa se intenteze. Aceste actiuni nu pot avea loc in vanzarile publice (art. 1360).

In dreptul francez, ca si obligatia contra evictiunii, garantia contra viciilor ascunse este consecinta unei obligatii implicite a vanzatorului. Aceste solutii edilitare, de origine romana, au trecut si in codul civil francez.

Ca in dreptul romanesc, viciile pentru care vanzatorul trebuie sa il garanteze pe cumparator se numesc vicii redhibitorii, expresie care exprima efectul viciului si anume, acela de a-l forta pe vanzator sa primeasca lucrul inapoi (redhibere). Codul civil francez defineste viciile redibitorii ca fiind defectele ascuse ale lucrului vandut, defecte care il fac impropriu utilizarii careia ii era detinut, sau care diminueaza atat de mult utilizarea, incat cumparatorul nu l-ar fi cumparat, sau nu ar fi dat acelasi pret, daca le-ar fi cunoscut. Pentru ca un viciu sa fie considerat asadar redibitoriu, trebuie sa: fie de o gravitate anume (un defect nesemnificativ ar fi fara efect) , sa fie un defect ascuns, sa fi existat la momentul vanzarii, sa nu fi fost exclus prin contract , iar recursul sa fie exercitat intr-un interval de timp scurt de la vanzare. Doctrina stabileste ca ignoranta cumparatorului nu este motiv, pentru ca in vanzare s-ar fi putut folosi de un specialist. De asemenea, garantia nu mai poate fi ceruta autnci cand insusi viciul ascuns era un fapt cunoscut sar care ar fi putut sa fie cunoscut de cumparator inainte de vanzare.

Cumparatorul poate sa aleaga sa returneze lucrul si sa ceara restituirea pretului , iar jurisprudenta adauga ca poate pastra lucrul dar sa ceara o parte din pret, aceea care ar fi arbitrata de catre experti.In cazul in care viciul lucrului nu este singurul prejudiciu suferit de cumparator, acesta va putea sa ceara prestatii compensatoare suplimentare de la vanzator.

In NCC garantia contra viciilor bunului vandut o gasim la art. 1707 “Conditii”:

Vanzatorul garanteaza cumparatorul contra oricaror vicii ascunse care fac bunul vandut impropriu intrebuintarii la care este destinat sau care ii micsoreaza in asemenea masura intebuintarea sau valoarea incat, daca l-ar fi cunoscur, cumparatorul nu ar fi cumparat sau ar fi dat un pret mai mic.

Este ascuns acel viciu care la data predarii nu putea fi descoperit, fara asistenta de specialitate, de catre un cumparator prudent si diligent.

Garantia este datorata daca viciul sau cauza lui exista la data predarii bunului.

Vanzatorul nu datoreaza garantie contra viciilor pe care cumparatorul le cunostea la incheierea contractului.

Raspunderea vanzatorului pentru lucrul vandut, prevazut de vechiul Cod civil, este inlocuita cu obligatia de garantie a lucrului vandut, consecinta juridica a acestei modificari fiind una de substanta, astfel incat, in timp ce raspunderea are temei subiectiv, intemeindu-se pe culpa dovedita sau prezumata a debitorului, garantia este automata, culpa neconstituind un element al angajarii mecanismelor ei.

Elementele specifice viciului ascuns sunt: a) face bunul impropriu intrebuintarii la care este destinat ori ii micsoreaza intrebuintarea sau valoarea si b) nu poate fi descoperit la data contractarii. Rezulta ca viciul ascuns se refera la deficienta de utilizare a lucrului, de natura a-l face impropriu folosirii potrivit destinatiei sale sau asteptarii cumparatorului.

In NCC, legiuitorul are in vedere conditii noi, precum cumparatorii ocazionali si cumparatorii profesionisti. Sunt considerati cumparatori ocazionali cei care nu au competenta tehnica care sa le permita cunoasterea viciilor ascunse al lucrului, in timp ce cumparatorii profesionisti au competenta tehnica necesara de a le sesiza, mai ales daca isi desfasoara activitatea in aceeasi specialitate. Potrivit alin 2, in analiza comportamentului cumparatorului pentru descoperirea viciului ascuns, se are in vedere criteriul abstract al unui “cumparator prudent si diligent”, “fara a fi nevoie de asistenta de specialitate”.

Garantia contra viciilor ascunse este analizata si in functie de natura lucrului vandut, chestiune de fapt lasata la aprecierea magistratului.

Vanzatorul garanteaza pentru viciile ascunse deja existente la data predarii bunului, precum si atunci cand viciile sunt in germene. Textul prezinta noutate privind momentul de apreciere a existentei viciilor ascunse, renuntandu-se la momentul incheierii contractului. Data predarii lucrului este stabilita de partile contractante, iar in lipsa unei cauze, va fi data de incheiere a contractului ori, in cazul bunurilor de gen, data individualizarii lor (L. Stanciulescu, Curs de drept civil. Contracte, pag. 166 – 172 citat de Baias,a pag. 1707.)

Ca in legislatia anterioara, de origine romana, garantia nu functioneaza pentru viciile aparute ulterior predarii bunului deoarece, de la momentul predarii, riscurile trec la cumparator.

NCC prevede cum trebuie cumparatorul sa denunte viciile:

Cumparatorul care a descoperit viciile ascunse ale lucrului este obligat sa il aduca la cunostinta vanzatorului intr-un termen rezonabil, stabilit potrivit cu imprejurarile, sub sanctiunea decaderii din dreptul de a cere masura prevazuta la art. 1710 alin (1) lit. d).

In cazul in care cumparatorul este profesionist, iar bunul vandut este mobil corporal, termenul prevazut la alin. (1) este de doua zile lucratoare.

Atunci cand viciul apare in mod gradual, termenele prevazute la alin. (1) incep sa curga din ziua in care cumparatorul isi da semaa de gravitatea si intinderea viciului.

Vanzatorul care a ticluit viciul nu poate invoca prevederile prezentului articol (art. 2531 NCC).

Textul art. 1709 NCC stabileste obligatia cumparatorului care a descoperit viciile ascunse ale lucrului sa le aduca la cunostinta vanzatorului in termenul stabilit prin contract sau, in lipsa, intr-un termen rezonabil potrivit cu imprejurarile. Dispozitiile art. 1709 se afla intr-o legatura directa cu inceperea curgerii prescriptiei dreptului la actiune pentru viciile ascunse, reglementat in art. 2531 NCC. Pentru inceperea termenelor de prescriptie, legea stabileste un moment obiectiv, de la data predarii (un an pentru bunuri si trei pentru constructii), termene ce vor fi devansate la un moment subiectiv, data descoperirii viciilor ascunse de catre cumparator.

Efectele garantiei contra viciilor ascunse sunt similare legislatiei anterioare (ca rezolutiunea vanzarii), dar au si elemente de noutate. In temeiul obligatiei vanzatorului de garantie contra viciilor, cumparatorul poate obtine, dupa caz:

a) inlaturarea viciilor de catre vanzator sau pe cheltuiala acestuia;

b) inlocuirea bunului vandut cu un bun de acelasi fel, insa lipsit de vicii;

reducerea corespunzatoare a pretului;

rezolutiunea vanzarii.

Cumparatorului i se recunoaste, in temeiul obligatiei vanzatorului de garantie contra viciilor, un drept de optiune privind masurile reparatorii prevazute de lege. El poate opta pentru inlaturarea viciilor de catre vanzator sau pe pe cheltuiala acestuia, inlocuirea bunului vandut cu un bun de acelasi fel, insa lipsit de vicii, reducerea corespunzatoare a pretului ori rezolutiunea vanzarii.

Dreptul de optiune a cumparatorului trebuie sa fie proportional cu gravitatea viciilor, scopul pentru care contractul a fost incheiat, precum si alte imprejurari avute in vedere de parti ori ivite ulterior, astfel incat sa fie inlaturate efectele negative suportate de cumparator. Inlaturarea viciilor de catre vanzator sau pe cheltuiala acestuia inseamna repararea bunului, astfel incat sa nu mai prezinte vicii.

Intinderea garantieieste prevazuta la art. 1712

In situatia in care, la data incheierii contractului, vanzatorul cunoastea viciile bunului vandut, pe langa una dintre masurile prevazute la art. 1710, vanzatorul este obligat la plata de daune-interese, pentru repararea intregului prejudiciu cauzat, daca este cazul.

Atunci cand vanzatorul nu cunostea viciile bunului vandut si s-a dispus una dintre masurile prevazute la art. 1710 alin. (1) lit. c) si d), el este obligat sa restituie cumparatorului doar pretul si cheltuielile facute cu prilejul vanzarii, in tot sau in parte dupa caz.

Textul art. 1712 NCC reglementeaza intinderea garantiei in functie de cum vanzatorul este de buna-credinta sau de rea-credinta. In prima situatie, vanzatorul este obligat sa restituie cumparatorului doar pretul si cheltuielie facute cu prilejul vanzarii, in tot sau in parte, dupa caz; in a doua situatie cand vanzatorul cunostea viciile bunului vandut, pe langa una din masurile prevauzte la art. 1710 NCC, este obligat la plata de daune-interese, pentru repararea intregului prejudiciu cauzat, daca este cazul. Buna-credinta se prezuma si revine cumparatorului sarcina de a proba reaua-credinta a vanzatorului, cu orice mijoc de proba permis de lege.

5.5. Obligatiile cumparatorului

Principala obligatie a cumparatorului, in dreptul roman, este de a plati pretul in momentul traditiunii lucrului sau la termenul fixat, daca a fost o asemenea conditie intre parti, si la locul unde s-a facut conditia sau la locul convenit.

Desi vanzarea era perfecta indata ce partile convenisera asuprea pretului si lucrului, totusi vanzatorul nu putea pretinde de la cumparator ca sa-si plateasca pretul mai inainte de a-i face traditiunea. Obligatia de plata a pretului insemna transmiterea proprietatii metalului, Cumparatorul era tinut sa transfere proprietatea pretului (metalului) vanzatorului pe cand acesta nu era obligat sa transfere proprietatea lucrului. Atunci cand vanzatorul este obligat sa transmita chiar proprietatea lucrului, dobandirea proprietatii este conditionata de plata efectiva a pretului.

La vanzarea cu termen, cumparatorul trebuie sa efectueze plata pana la termenul convenit. La vanzarea care nu prevede un termen, functioneaza principiul simultaneitatii, potrivit caruia vanzatorul nu poate pretinde plata inainte de a fi transmis lucrul. Daca vanzatorul intenteaza totusi actio venditi, cerand efectuarea pretului inainte de a fi remis lucrul, cumparatorul ii poate opune exception mercis non traditae. In cazul pieirii fortuite a lucrului, vanzatorul are totusi dreptul la pret, cu toate ca nu transmite nimic, potrivit principiului ca riscurile sunt ale cumparatorului.

Alaturi de aceasta obligatie principala, se pot naste pentru cumparator si obligatii acesorii: plata de dobanzi, dupa transmietrea bunului (chiar daca nu s-a indeplinit punerea in intarziere) si plata oricaror cheltuieli facut cu pastrarea si conservarea lucrului daca, din vina sa, nu l-a luat in stapanire la termenul fixat.

In dreptul vechi romanesc, cumparatorul are obligatia principala de a plati pretul si obligatiile accesorii de a ridica lucrul ce a cumparat si de a tine cont vanzatorului de cheltuielile ce i-a ocazionat conservarea lucrului.

Cumparatorul trebuie sa plateasca pretul in ziua si la locul determinat prin conventie (art. 1361 C. civil 1865). Daca nu s-a determinat nimic in privinta aceasta prin contract si vanzarea a fost facuta fara termen pentru plata pretului, cumparatorul este dator a plati la locul si la timpul in care se face predarea (art. 1362); cand insa s-a acordat cumparatorului termen sau prin conventie a partilor sau dupa obiceiul locului, plata se va face la domiciliul sau, conform art. 1104 Cod civil 1865..

Art. 1362 dispune ca predarea lucrului si plata pretului trebuie sa fie simultana. Prin urmare, cand vanzarea este afectata de un termen – plata pretului urmand a se face intr-un viitor determinat – vanzatorul este si el in drept sa intarzie cu predarea pana in ziua platii pretului. Termenul ii profita deci si lui, ceea ce deroga de la dreptul comun, caci in materie de contracte sinalagmatice, prorogarea printr-un termen a uneia din obligatii nu impiedica ca cealalta obligatie sa fie exigibila.

Cand plata pretului nu se face imediat dupa vanzare, cumparatorul conform art. 1363 este obligat a plati dobanda pretului pana la achitare in urmatoarele trei cazuri:

Daca partile, prin contractul de vanzare, au convenit astfel. In acest caz se aplica dreptul comun, conform caruia conventiile legal facute au putere de lege intre partile contractante.

Daca lucrul vandut si predat este fructifer. Dobanda ce cumparatorul plateste este o justa compensatie a fructelor pe care le produce lucrul vandut si de care el se bucura din momentul traditiunii.

Daca cumparatorul a fost interpelat a plati. In acest caz insa dobanda nu curge decat din momentul interpelarii.

Precum vanzatorul nu este tinut de a preda lucrul cand cumparatorul nu plateste pretul, tot asemenea si cumparatorul este in drept de a refuza plata vanzatorului; daca acesta nu-i preda lucrul. Mai mult, cumparatorul care este tulburat sau care se teme ca va fi tulburat prin vreo actiune in revendicare ipotecara, poate conform art. 1364 sa suspende plata pretului pana cand pericolul inceteaza sau pana cand vanzatorul da cautiune solvabila pentru restituirea pretului in caz de evictiune. Cu toate acestea cumparatorul va fi obligat a plati pretul chiar de ar suferi tulburare, fara cautiune, cand va fi stipulat anume aceasta.

Cand cumparatorul nu plateste pretul vanzatorului, acesta poate sau a mentine contractul si a urmari plata pretului pe orice cale de drept, fiind garantat prin privilegiu ce-l are asupra lucrului vandut, sau sa ceara rezolutia vanzarii, a-si relua lucrul vandut si daune-interese daca a trecut momentul favorabil pentru a-l vinde, fara a mai cerceta daca contractul contine sau nu vreo stipulatiune expresa in privinta aceasta. Rezolutia vanzarii nu poate avea loc decat in virtutea unei sentinte judecatoresti.

Vanzarea poate fi considerata ca desfiintata:

Cand partile vor fi stipulat ca vanzarea in caz de neplata a pretului la termen sa fie de fapt rezoluta, cumparatorul poate plati dupa expirarea termenului cat timp nu este pus de vanzator in intarziere printr-o interpelare in forma. Dar dupa o asemenea interpelare (somatie) judecatorii nu-i mai pot acorda termene; cu alte cuvinte facandu-se somatia si cumparatorul refuzand de a plati pretul rezolutia vanzarii devine inevitabila (art. 1367).

Cand partile nu vor fi stipulat ca vanzarea in caz de neplata de pret sa fie de drept rezolvata; in acest caz cumparatorul poate plati pretul pana in momentul pronuntarii hotararii de resolutiune a vanzarii.

Plata e valabil facuta si impiedica rezolutia ce va fi facuta pana cand rezolutia nu s-a pronuntat prin judecata. Judecatorii vor trebui sa pronunte rezolutia vanzarii daca va fi trecut si acest termen fara ca cumparatorul sa plateasca (ar. 1366).

Cand insa vanzarea are ca obiect lucruri mobile, vanzarea se va rezolva de drept si fara interpelare in folosul vanzatorului, dupa expirarea termenelor pentru ridicarea lor (art. 1370). Motivul pentru care, in aceste vanzari, legiuitorul a facut sa se rezolve asa de prompt, este ca pretul acestor lucruri variaza foarte mult si foarte des si ca cea mai mica intarziere ar fi fost poate prejudiciabila vanzatorului.

Actiunea vanzatorului pentru rezolutie este reala (art. 1368) si prin urmare opozabila nu numai cumparatorului dar si tertilor. Rezilierea nu pate fi invocata decat de vanzator.

Ultima obligatie a cumparatorului este in lipsa de invoiala contrarie, de a plati spezele vanzarii (art. 1305). Aceste speze sunt cheltuielie propriu-zise ale actului, autentificarii, onorariile de avocat si taxele de mutatiune.

Afara de obligatia de a plati, cumparatorul este dator sa ia in primire lucrul vandut. Ridicarea lucrului sau intrarea in posesiune se fac in conformitate cu clauzele contractuale sau cu obiceiurile locale. In caz de intarziere a cumparatorului, vanzatorul poate sa il someze sa vina a-si ridica lucrul, iar in caz de neconformare, art. 1121 da putinta vanzatorului sa ceara justitiei sa transporte lucrul in alt loc.

Somatiunea, zice art. 1370, mu mai este necesara in caz de vanzare a unor produse care se deterioreaza in timp scurt, sau de lucruri mobile: daca, pentru ridicarea acestor mobile, partile au stipulat un termen, vanzarea este reziliata de drept in folosul vanzatorului si fara sa mai fie nevoie de somatie, prin expirarea termenului. In consecinta, vanzatorul va fi dezlegat de orice obligatiune fata de cumparator, si va putea vinde obiectele altor persoane. Motivul acestei dispoziti exceptionale este ca tranzactiiile cu lucruri mobile trebuie sa se faca cu rapiditate; pe de alta parte, marfurile si produsele se pot deteriora dupa trecerea unui interval de timp prea indelungat. Art. 1370 subintelege dar o clauza rezolutorie tacita intre parti.

Cumparatorul nu s-ar putea intemeia pe dispozitiile art. 1370 pentru a fi aparat de plata pretului. De altfel, chiar fata de vanzator, rezilierea nu este obligatorie; el poate urmari executarea contractului, cerand cumparatorului plata pretului.

In dreptul francez, obligatiile cumparatorului sunt de asemenea cele ce isi au originea in dreptul roman si care fusesera preluate si in vechiul drept romanesc: 1. Preluarea bunului; 2. Plata taxelor aferente vanzarii; 3. Plata pretului, aceasta fiind, in dreptul civil francez, calificata ca cea mai importanta.

In principal, plata pretului trebuie sa aiba loc in ziua in care se incheie vanzarea. Sau, daca nu se stabileste nimic cu privire la pret in acea zi, cumparatorul poate plati la momentul la care se face predarea bunului.

In NCC, cumparatorul are urmatoarele obligatii principale:

Sa preia bunul vandut;

Sa plateasca pretul vanzarii (art. 1719 NCC).

Principiile functionarii acestor obligatii sunt aceleasi ca in dreptul roman si in legislatiile moderne.

Obligatiei vanzatorului de predare a bunului ii corespunde obligatia cumparatorului de plata a pretului vanzarii si de preluare a bunului vandut, de asemenea are obligatia de a suporta cheltuielie vanzarii.

Plata inseamna remiterea catre vanzator a pretului vanzarii.

In lipsa unei stipulatii contrare, cumparatorul trebuie sa plateasca pretul la locul in care bunul se afla in momentul incheierii contractului si de indata ce proprietatea este transmisa. (art, 1494 NCC).

Partile contractante au posibilitatea de a stabili locul si data platii pretului, iar daca nu au convenit, dispozitiile supletive ale art. 1720 NCC stabilesc obligatia cumparatorului de a plati pretul la locul in care bunul se afla in momentul incheierii contractului si de indata ce proprietatea este transmisa.

Atunci can cumparatorul ia cunostinta de existent unei cauze de evictiune, este indreptatit sa suspende plata pretului pana can dinceteaza tulburarea sau pana cand vanzatorul ii ofera o corespunzatoare garantie contra evictiunii (art. 1722). Daca insa, in momentul incheierii contractului, cauza eventaulei evicituni este cunoscuta de cumparator sau daca o clauza contractuala a prevazut ca plata pretului se va executa chiar si in cazul tulburarii, cumparatorul nu este abilitat sa suspende plata pretului.

Cand cumparatorul nu a platit, vanzatorul este indreptatit sa obtina fie executarea silita a obligatiei de plata, fie rezolutiunea vanzarii, precum si, in ambele situatii, daune-interese, daca este cazul (art. 1516, 1693 NCC).

Obligatia de preluare a bunului corespunde obligatiei vanzatorului de predare a bunului si inseamna primirea de catre cumparator a bunului in materialitatea sa ori in alt mod convenit de partile contractante.

Cumparatorul preia bunul la locul si data stabilite in contract, cu suportarea cheltuielior de preluare si transport de la locul predarii. In caz de neexcutare a obligatiei de prealuare a bunului cumparat, potrivit art. 1726 NCC, vanzatorul poate depozita bunul, la dispozitia si pe cheltuiala cumparatorului ori il poate vinde. De asemenea vanzatorul poate solicita rezolutiunea contractului.

Capitolul 5. Concluzii

Transmiterea dreptului de proprietate prin acte juridice intre vii, in primul rand prin contractul de vanzare-cumparare, este o operatie juridica de prima importanta legislativa, practica si doctrinara, intrucat dreptul de proprietate este dreptul patrimonial cel mai important.

Transferul dreptului de proprietate in dreptul roman si mecansimele sale de realizare au urmat o cale sinuoasa de la unitate catre dualismul clasic , revenind apoi spre unitate in perioada posclasica si sfarsind prin reintoarecrea la dualism in epoca lui Iustinian. Asa se explica ca toate aceste apot fi decelate in dinamica dreptului roman: separate versus unitate, consensualism versus traditiune si cauzalitate versus abstraction. In orice caz, in epoca lui Iustinian, transferul proprietatii putea si era definti prin binomul: contract de vanzare-cumparare si traditiune. De altminteri, acest mecansim dual exista in mare si astazi in dreptul statelor europene de limba germane; mai mult, ela fost aplicat si in dreptul francez pana la Codul civil din 1804, in care este totusi consacrat principiul consensualismului. O constatate se impune a fi retinuta: liniile directoare sau reperele mecansimelor de transfer al dreptului de proprietate =in zilele noastre, prin contractual de vanzare-cumparare, au fost conturate in drpetul roman.

In vremea dreptului comun European (dreptul vechi), s-au conturat toate cele trei categorii modern referiotare la mecansimele transmiterii dreptului de propritetae prin vanzare care isi gaseste astzai aplicarea. Aian primul rand, este vorba de teoria titulus sau modu acquierendi, construita ope soclul roman clasic, potrivit careia transferul dreptului de proprietate opereaza numai in prezenta obligatorie a doua ele,mentee: titlul, prin care se intelege vanzarea-cumpararea sau alta justa cauza, urmata de tradition. Cea de a doua concpeite a fosy fundameentat pe scoala dreptului natural, care leaga trasnferul dreptului de proprietate de momentul formarii sauinchierii contractului de vanzrae-cumparare; la aceasta constructive s-a ajuns in urma unui indleungat process de spiritualizare a elemenutolui traidito si inmultirii traditiunii ficitvie; in acest fel, s-au pus bazelel intelectuale ale consacrarii transferului dreptului de proprietate solo consensus, in alti termini, prin realizarea acorudlui de vointe, adica simpla incheiere a contractului, fara a fi necesara traditiunea sau predarea lucrului; aceasta torie a fost consacrta in codul civil francez din 1804. Si, in sfarsit, in aceeasi perioada, s-a conturat sic ea de a treia teorie care a pus accentual pe elementul tradition, in care s-a inclus si vointa de trasnfera drpetul de proprietate; pe cale de consecinta, existemta si valabilitatea actului obligational intre parti sunt indifenrente realizarii transferului dreptului de proprietate. Aceasta ultima teorie, a stat la baza elaborarii principiuliu abstractiunii consacrat in codul civil german din 1900.

Codul civil austriac a consacrat teoria titulus si mods, potrivit careia mecasnismul trasnferului dreptuui de proprietate este alcatuit din dpua component: titlul si modul.

Sre deosebire de Codul civil austriac, in coul civil francez a fost si este consacrat mecanismul transferului dreptului de proprietate solo sonsensu, ceea ce confera contractului de vanzare-cumparare puetera directa si caaciatea excluziva de a transmite singur si prin el insusi acest drept de la vanzator la cumarator. Principiul se aplica numai bunurilor certe individual determinate. In esenta, mecasnisul are la baza principiul unitatii, prin care se intelege ca singur acordul de voinat al aprtilor este suficient pentru a opera trasnferu dreptului de proprietate, fara a fi necesar si un al doile act juridic care ar avea exclusive menirea de a asigura executarea obligatiei nascute din actul obligational.

Dreptul comparat demonstreaza faptul ca majoritatea codurilo civile modern au renuntat la obligatia de a da. Obligatai de atransfera detoul de propirtetate este una de a face. Prin obligatai de ada ar trebui sa intelegem nu o veritabila obligatie avnad ca obict o pretatie particulara, ci o categire de oblihgatii respective toate acele obligatii de a face care, prin intermediul ficitunii juridice, contribuie la producerea trasnfeurlui de proprietate sau la ocnstituirea ubuyi alt drept real.

Legiutiorul nostrum actual a inteles sa mentina mecasnimsul solo sonsesnu cu valoare de regula generala sau principiu, de la care exista insa si importnate exceptii. Asrfel, se releva ca domeniul de aplicare a acestui principiu se circumscribe numai la transferul prin vaznare a dreptului de prorpietate asupra bunurilo mobile ceret sau individual edeterminate la monmeutl incheierii contractului d einstrainare,Dintre exceptuiile cele mai imprtnate de la regal consensualimsului fac parte: vanzarea bynurilor de gen, a bunurilo viitoare, vanzarea dupa mostra sau model. De asemenea, exceptia de cea mai mare importanta o gasim in cazul vanzarii de bunuri immobile; astfel, conform art. 1676 coroborat cu art. 885 alin (1) NCC, drepturile rale asupra imobielor se dobandesc m, atat intre parti, cat si fata de terti, numai prin inscrierea in cartea funciara, pe baza actului sau faptului care a justfiicat insrierea.