. Contractul de Vanzare Cumparare. Contractul de Renta Viagera

CAPITOLUL I.

CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE

Secțiunea I Noțiunea și caracterele juridice ale contractului de

vânzare-cumpărare

1.Noțiunea contractului de vânzare-cumpărare

Contractul de vânzare-cumpărare succede vechiului troc, constituind forma civilizată a acestuia. În orânduirea primitivă circulația bunurilor s-a realizat sub forma trocului. Cu timpul acesta se perfecționează, putându-se dobândi orice fel de lucruri în schimbul unui bun, unul și același, mai întâi animalele, apoi moneda, creând premisele apariției contractului de vânzare-cumpărare. Codul Civil în art. 1294 definește vânzarea ca fiind o „convenție prin care două părți se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru și aceasta a plăti celei dintâi prețul lui”. Definiția dată de legiuitor contractului de vânzare-cumpărare nu este completă, ea rezumându-se doar la transmiterea proprietății. Prin contractul de vânzare-cumpărare se poate transmite nu doar dreptul de proprietate, ci și un alt drept real, ca dreptul de superficie ori de uzufruct. Tot prin vânzare-cumpărare se poate transmite și un drept de creanță, în cazul cesiunii de creanță. Prin contractul de vânzare-cumpărare se poate transmite un drept din domeniul proprietății intelectuale de ex. dreptul patrimonial de autor, apoi, în mod excepțional, drepturi asupra unei universalități.

Definitia contr. de v-c S 1 a

Def. Contractul de vânzare-cumpărare este acel contract în care o parte, numită vânzător, transmite și garantează altei părți, numită cumpărător, dreptul său de proprietate asupra unui bun sau alt drept real ori drept de creanță sau dreptul asupra unei universalități juridice, cumpărătorul obligându-se în schimb a plăti o sumă de bani, numită preț.

Contractul de v-c nu poate avea ca obiect drepturi personale nepatrimoniale și nici drepturi patrimoniale care au caracter strict personal, precum nici alte drepturi prevăzute de lege (pensii, indemnizații) ori rezultate din acte unilaterale sau convenite prin contracte intuitu personae.

2.Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare S 2 a

Sunt următoarele: este un contract consensual, bilateral (sinalagmatic), cu titlu oneros, comutativ și translativ de proprietate:

a. Contractul de v-c este un contract consensual deoarece se încheie valabil prin simplul consimțământ al părților. Codul Civil în art. 1295 al.1 prevede că vânzarea este perfectă îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului. Rezultă că, în principiu, pentru validitatea contractului de v-c nu se cere îndeplinirea condiției de formă și nici remiterea lucrului vândut și a prețului în momentul încheierii contractului. De la principiul consensualismului există două excepții prevăzute de lege, când contractul de v-c, pentru a fi valid, trebuie să îndeplinească solemnitatea cerută de lege. Prima excepție este conținută de art. 2 al. 1 din Legea nr. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor, care spune că, terenurile situate în intravilan și extravilan pot fi înstrăinate și dobândite, prin acte juridice între vii, încheiate în forma autentică. Nerespectarea acestei legi se sancționează cu nulitatea absolută a contractului. La fel, contractul este valabil numai cu respectarea formelor cerute de lege în cazul vânzării silite prin licitație publică.

b. Contractul de v-c este un contract sinalagmatic (bilateral) deoarece prin încheierea sa dă naștere la obligații reciproce între părțile contractante. Vânzătorul are obligația să predea bunul vândut și să-l garanteze pe cumpărător contra evicțiunii și pentru viciile ascunse ale bunului vândut, iar cumpărătorul are obligația să plătească prețul convenit și să preia lucrul.

c. Contractul de v-c este un contract cu titlu oneros, deoarece ambele părți urmăresc anumite interese patrimoniale, adică primirea unui echivalent în schimbul prestației la care se obligă.

d. Contractul de v-c este un contract comutativ, deoarece existența și întinderea drepturilor și obligațiilor reciproce sunt cunoscute de părți la încheierea contractului și nu depind, ca în cazul contractelor aleatorii, de un eveniment viitor și incert.

e. Contractul de v-c este un contract translativ de proprietate. Acest caracter reiese din art. 971 și 1295 C. Civ. Încheierea contractului are drept consecință transmiterea dreptului de proprietate și riscurilor de la vânzător la cumpărător, deși lucrul nu s-a predat și prețul nu s-a plătit, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

1.Vânzătorul trebuie să fie proprietarul bunului vândut, iar contractul valabil încheiat.

2. Obiectul contractului trebuie să fie format numai din bunuri determinate individual. În situația bunurilor determinate generic, efectul translativ se produce numai în momentul individualizării lor, prin predare.

3. Este necesar ca părțile să nu fi amânat transferul proprietății sau a altor drepturi printr-o clauză specială, până la predarea bunului sau la împlinirea unui termen sau condiție.

4. Publicitatea imobiliară are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor și faptelor juridice referitoare la imobilele situate în raza teritorială a judecătoriilor și se efectuează de către birourile de carte funciară ale acestora. Înscrierile în cartea funciară devin opozabile față de terți de la data înregistrării cererii. Dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale sunt opozabile față de terți fără înscrierea în cartea funciară, când provin din vânzarea silită sau sunt dobândite prin efectul legii sau prin hotărâre judecătorească. Posesia bunurilor mobile constituie cel mai bun sistem de publicitate a proprietății.

Secțiunea II Condițiile de validitate ale contractului de vânzare-

cumpărare

1.Considerații generale.

Un contract de v-c este valabil încheiat, legal întocmit când întrunește toate condițiile prevăzute de art. 948 C.Civ., și anume:

-capacitatea de a contracta;

-consimțământul valabil al părții ce se obligă;

-un obiect determinat;

-o cauză licită;

2.Capacitatea părților contractante

Regula și excepția.

Capacitatea de a contracta constituie o parte componentă a capacității juridice civile, constituind în aptitudinea unei persoane de a încheia contracte civile. Potrivit art. 1306 C.Civ., „pot cumpăra și vinde toți cărora nu le este oprit prin lege”. În dreptul nostru civil, în materie de v-c, regula este capacitatea, fie că este vorba de capacitatea de folosință sau de capacitatea de exercițiu, iar incapacitatea, excepția. Cazurile de incapacitate sunt expres și limitativ prevăzute de lege. V-c constituie pentru ambele părți contractante un act de dispoziție, ceea ce impune ca acestea să posede capacitatea de exercițiu deplină. Persoanele lipsite de capacitate de exercițiu sau care au capacitate de exercițiu restrânsă vor putea încheia un asemenea contract, dar numai prin intermediul ocrotitorului legal și cu autorizația autorității tutelare.

Incapacitățile speciale

Sunt limitări sau îngrădiri exprese ale legii, cu caracter de excepție, ale capacității de a contracta a persoanelor fizice sau persoanelor juridice, și privesc capacitatea de folosință a acestora.

Incapacități speciale de a vinde și de a cumpăra

Potrivit art. 1307 C.Civ., v-c de bunuri proprii și prin învoiala între soți este, în principiu, interzisă.

Prin această interdicție se urmărește:

-împiedicarea soților de a realiza, sub aparența unor vânzări simulate, donații irevocabile;

-apărarea intereselor moștenitorilor rezervatari ai soțului vânzător;

-apărarea intereselor creditorilor soțului vânzător, care ar putea fi fraudați prin încheierea unor contracte de v-c simulate;

În cazul nerespectării acestei interdicții, sancțiunea este nulitatea relativă a contractului. Ca o excepție de la această interdicție, în ipoteza vânzării silite prin licitație publică a unui bun propriu al unuia dintre soți, celălalt îl poate cumpăra valabil.

O altă incapacitate specială este conținută de art. 1308 C.Civ., în care debitorul nu poate să-și adjudece la licitație imobilul său urmărit și, în conformitate cu art. 511 C.Civ., nu îl poate vinde după ce somația de plată a fost transcrisă.

Incapacități speciale de a cumpăra

1. Conform art. 1308 C.Civ., nu pot cumpăra nici direct nici prin persoane interpuse:

-tutorii – bunurile persoanelor aflate sub tutela lor;

-mandatarii legali și cei convenționali împuterniciți să vândă unele bunuri ale mandantului lor;

-administratorii bunurilor statului nu pot cumpăra bunurile pe care le administrează;

-funcționarii publici nu pot cumpăra bunurile statului sau ale unităților adm-teritoriale.

2. Art. 1309 C.Civ., conține o altă incapacitate specială care privește pe judecători, procurori și avocați. Aceștia nu pot deveni cumpărători de drepturi litigioase ce sunt de competența Curții de Apel în a cărei circumscripție teritorială își exercită funcția.

3. În privința terenurilor agricole s-a instituit o incapacitate specială de cumpărare, astfel proprietatea funciară a dobânditorului nu poate depăși 200 ha teren arabil de familie.

4. Potrivit art. 2 din Constituție, cetățenii străini și apatrizi nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, acesta atribuindu-se exclusiv cetățenilor români.

5. Vânzarea locuințelor ocupate de chiriași este condiționată imperativ de îndeplinirea calității de chiriaș a cumpărătorului și de formularea prealabilă de către acesta a cererii de cumpărare.

3. Consimțământul părților

Considerații generale

Consimțământul reprezintă manifestarea de voință a părților care încheie un contract. El trebuie să fie deplin, adică să nu fie viciat prin eroare, dol sau violență. În contractul de v-c, consimțământul se realizează prin oferta făcută de una din părți, urmată de acceptarea acestei oferte de către cealaltă parte. Lipsa consimțământ.uneia din părți atrage nulitatea absolută a v-c.

Formele consimțământului sunt:

-promisiunea de v-c cu cele două forme, promisiunea unilaterală de vânzare și promisiunea bilaterală de vânzare;

-pactul de referință;

-dreptul de preemțiune;

Promisiunea unilaterală de vânzare S 3a

Constituie un acord de voință prin care o anumită persoană primește promisiunea proprietarului de a vinde un bun, rezervându-și manifestarea ulterioară a consimțământului sau de a cumpăra acest bun. Ea este un antecontract care dă naștere la un drept de creanță. Promisiunea unilaterală de vânzare, se prezintă ca un adevărat contract, astfel că ea nu poate fi revocată de promitent și nu poate deveni caducă după moartea sau incapacitatea acestuia. În situația în care beneficiarul promisiunii unilaterale își manifestă voința de a cumpăra, vânzarea se va definitiva în momentul acestei opțiuni, ocazie cu care are loc si transferul dr, de proprietate asupra lucrului.

In ipoteza in care partile au stipulat un termen, beneficiarul promisiunii nu mai poate ulterior sa-l oblige pe promitent sa incheie contractul. In absenta unui termen conventional, promitentul ii poate cere beneficiarului promisiuniii sa opteze; in principiu este aplicabil termenul general de prescriptie.

In cazul in care promitentul vanzarii refuza perfectarea acesteia, incalcandu-si obligatia asumata, contractul proiectat nu se poate perfecta, insa beneficiarul promisiunii este indreptatit la daune-interese.

In cazul unei promisiuni de vanzare, din partea unei pers. care nu este proprietarul lucrului, instanta de jud. a statuat ca acest lucru este posibil, pentru ca persoana poate cumpara ulterior lucrul, devenind proprietarul lui.

Promisiunea bilaterală (sinalagmatică) de vânzare-cumpărare S 4a

Se deosebește de cea unilaterală, deoarece la aceasta ambele părți se obligă a încheia în viitor contractul de v-c, având calitățile de promitent și de beneficiar. Este un antecontract și nu are efect translativ de proprietate precum contractul de v-c. Promitentul și beneficiarul trebuie ul contractelor aleatorii, de un eveniment viitor și incert.

e. Contractul de v-c este un contract translativ de proprietate. Acest caracter reiese din art. 971 și 1295 C. Civ. Încheierea contractului are drept consecință transmiterea dreptului de proprietate și riscurilor de la vânzător la cumpărător, deși lucrul nu s-a predat și prețul nu s-a plătit, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

1.Vânzătorul trebuie să fie proprietarul bunului vândut, iar contractul valabil încheiat.

2. Obiectul contractului trebuie să fie format numai din bunuri determinate individual. În situația bunurilor determinate generic, efectul translativ se produce numai în momentul individualizării lor, prin predare.

3. Este necesar ca părțile să nu fi amânat transferul proprietății sau a altor drepturi printr-o clauză specială, până la predarea bunului sau la împlinirea unui termen sau condiție.

4. Publicitatea imobiliară are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor și faptelor juridice referitoare la imobilele situate în raza teritorială a judecătoriilor și se efectuează de către birourile de carte funciară ale acestora. Înscrierile în cartea funciară devin opozabile față de terți de la data înregistrării cererii. Dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale sunt opozabile față de terți fără înscrierea în cartea funciară, când provin din vânzarea silită sau sunt dobândite prin efectul legii sau prin hotărâre judecătorească. Posesia bunurilor mobile constituie cel mai bun sistem de publicitate a proprietății.

Secțiunea II Condițiile de validitate ale contractului de vânzare-

cumpărare

1.Considerații generale.

Un contract de v-c este valabil încheiat, legal întocmit când întrunește toate condițiile prevăzute de art. 948 C.Civ., și anume:

-capacitatea de a contracta;

-consimțământul valabil al părții ce se obligă;

-un obiect determinat;

-o cauză licită;

2.Capacitatea părților contractante

Regula și excepția.

Capacitatea de a contracta constituie o parte componentă a capacității juridice civile, constituind în aptitudinea unei persoane de a încheia contracte civile. Potrivit art. 1306 C.Civ., „pot cumpăra și vinde toți cărora nu le este oprit prin lege”. În dreptul nostru civil, în materie de v-c, regula este capacitatea, fie că este vorba de capacitatea de folosință sau de capacitatea de exercițiu, iar incapacitatea, excepția. Cazurile de incapacitate sunt expres și limitativ prevăzute de lege. V-c constituie pentru ambele părți contractante un act de dispoziție, ceea ce impune ca acestea să posede capacitatea de exercițiu deplină. Persoanele lipsite de capacitate de exercițiu sau care au capacitate de exercițiu restrânsă vor putea încheia un asemenea contract, dar numai prin intermediul ocrotitorului legal și cu autorizația autorității tutelare.

Incapacitățile speciale

Sunt limitări sau îngrădiri exprese ale legii, cu caracter de excepție, ale capacității de a contracta a persoanelor fizice sau persoanelor juridice, și privesc capacitatea de folosință a acestora.

Incapacități speciale de a vinde și de a cumpăra

Potrivit art. 1307 C.Civ., v-c de bunuri proprii și prin învoiala între soți este, în principiu, interzisă.

Prin această interdicție se urmărește:

-împiedicarea soților de a realiza, sub aparența unor vânzări simulate, donații irevocabile;

-apărarea intereselor moștenitorilor rezervatari ai soțului vânzător;

-apărarea intereselor creditorilor soțului vânzător, care ar putea fi fraudați prin încheierea unor contracte de v-c simulate;

În cazul nerespectării acestei interdicții, sancțiunea este nulitatea relativă a contractului. Ca o excepție de la această interdicție, în ipoteza vânzării silite prin licitație publică a unui bun propriu al unuia dintre soți, celălalt îl poate cumpăra valabil.

O altă incapacitate specială este conținută de art. 1308 C.Civ., în care debitorul nu poate să-și adjudece la licitație imobilul său urmărit și, în conformitate cu art. 511 C.Civ., nu îl poate vinde după ce somația de plată a fost transcrisă.

Incapacități speciale de a cumpăra

1. Conform art. 1308 C.Civ., nu pot cumpăra nici direct nici prin persoane interpuse:

-tutorii – bunurile persoanelor aflate sub tutela lor;

-mandatarii legali și cei convenționali împuterniciți să vândă unele bunuri ale mandantului lor;

-administratorii bunurilor statului nu pot cumpăra bunurile pe care le administrează;

-funcționarii publici nu pot cumpăra bunurile statului sau ale unităților adm-teritoriale.

2. Art. 1309 C.Civ., conține o altă incapacitate specială care privește pe judecători, procurori și avocați. Aceștia nu pot deveni cumpărători de drepturi litigioase ce sunt de competența Curții de Apel în a cărei circumscripție teritorială își exercită funcția.

3. În privința terenurilor agricole s-a instituit o incapacitate specială de cumpărare, astfel proprietatea funciară a dobânditorului nu poate depăși 200 ha teren arabil de familie.

4. Potrivit art. 2 din Constituție, cetățenii străini și apatrizi nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, acesta atribuindu-se exclusiv cetățenilor români.

5. Vânzarea locuințelor ocupate de chiriași este condiționată imperativ de îndeplinirea calității de chiriaș a cumpărătorului și de formularea prealabilă de către acesta a cererii de cumpărare.

3. Consimțământul părților

Considerații generale

Consimțământul reprezintă manifestarea de voință a părților care încheie un contract. El trebuie să fie deplin, adică să nu fie viciat prin eroare, dol sau violență. În contractul de v-c, consimțământul se realizează prin oferta făcută de una din părți, urmată de acceptarea acestei oferte de către cealaltă parte. Lipsa consimțământ.uneia din părți atrage nulitatea absolută a v-c.

Formele consimțământului sunt:

-promisiunea de v-c cu cele două forme, promisiunea unilaterală de vânzare și promisiunea bilaterală de vânzare;

-pactul de referință;

-dreptul de preemțiune;

Promisiunea unilaterală de vânzare S 3a

Constituie un acord de voință prin care o anumită persoană primește promisiunea proprietarului de a vinde un bun, rezervându-și manifestarea ulterioară a consimțământului sau de a cumpăra acest bun. Ea este un antecontract care dă naștere la un drept de creanță. Promisiunea unilaterală de vânzare, se prezintă ca un adevărat contract, astfel că ea nu poate fi revocată de promitent și nu poate deveni caducă după moartea sau incapacitatea acestuia. În situația în care beneficiarul promisiunii unilaterale își manifestă voința de a cumpăra, vânzarea se va definitiva în momentul acestei opțiuni, ocazie cu care are loc si transferul dr, de proprietate asupra lucrului.

In ipoteza in care partile au stipulat un termen, beneficiarul promisiunii nu mai poate ulterior sa-l oblige pe promitent sa incheie contractul. In absenta unui termen conventional, promitentul ii poate cere beneficiarului promisiuniii sa opteze; in principiu este aplicabil termenul general de prescriptie.

In cazul in care promitentul vanzarii refuza perfectarea acesteia, incalcandu-si obligatia asumata, contractul proiectat nu se poate perfecta, insa beneficiarul promisiunii este indreptatit la daune-interese.

In cazul unei promisiuni de vanzare, din partea unei pers. care nu este proprietarul lucrului, instanta de jud. a statuat ca acest lucru este posibil, pentru ca persoana poate cumpara ulterior lucrul, devenind proprietarul lui.

Promisiunea bilaterală (sinalagmatică) de vânzare-cumpărare S 4a

Se deosebește de cea unilaterală, deoarece la aceasta ambele părți se obligă a încheia în viitor contractul de v-c, având calitățile de promitent și de beneficiar. Este un antecontract și nu are efect translativ de proprietate precum contractul de v-c. Promitentul și beneficiarul trebuie să cadă de acord asupra bunului și a prețului și chiar poate executa parțial sau total o prestație sau ambele. Pentru încheierea antecontractului de v-c nu se cere nici o condiție specială de formă și, odată încheiat, obligă părțile la îndeplinirea obligațiilor asumate, în baza principiului forței obligatorii a contractului.

In cazul in care promitentul V nu-si respecta obligatia asumata si instraineaza lucrul altei persoane aceasta instrainare este valabila, beneficiarul C avand dr. doar la daune-interese.

Nerespectarea culpabila a obligatiei, de a finaliza incheierea contractului de v-c de catre una din parti da celeilalte dr. la o actiune in rezolutiune prescriptibila in termenul general de trei ani

Pactul de preferință S 5 a

Constituie o formă a promisiunii unilaterale de vânzare prin care proprietarul unui bun se obligă ca, în cazul care îl va vinde, să acorde preferința unei anumite persoane, la preț egal și condiții egale. Pactul de preferință se deosebește de promisiunea unilaterală de vânzare, întrucât, abia în momentul când promitentul se hotărăște să-i vândă bunul se naște și dreptul beneficiarului de a cumpăra în condițiile convenite, n-având însă obligația de a accepta.

Dr. beneficiarului rezultat din promisiune se poate transmite prin acte intre vii sau prin mostenire. Obligatia promitentului se transmite numai pe cale succesorala.

O aesmenea obligatie pentru a crea efecte jd. trebuie sa fie expres prevazuta in contract.

In cadrul pactului de preferinta, promitentul ramane liber sa vanda ori nu bunul. Daca se hotaraste sa-l vanda este obligat sa-l prefere pe beneficiar. In cazul vanzarii catre un tert, beneficiarul are dr. la o actiune impotriva promitentului pentru daune-interese sau poate cere anularea vanzarii in cazul in care vanzarea a fost facuta in complicitate cu tertul.

Pactul de preferinta are intotdeauna o natura contractuala.

Dreptul de preemțiune S 5 a

Lg. 54/1998 privind circulatia jd. a terenurilor si Lg. 16/1994 a arendarii dispun ca instrainarea terenurilor agricole extravilane, prin vanzare, se poate face prin exercitarea dr. de preemptiune,creand un drept prioritar la cumpărare pentru coproprietar, apoi pentru proprietarii vecini cu terenul vânzătorului și, în fine, pentru arendaș, stat.

Dr. de preemptiune instituit de normele imperative citate are o natura legala si constituie o derogare de la principiul liberei circulatii a terenurilor si de la principiul consacrat de art. 480 C.civ., potrivit caruia proprietarul se bucura si dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut.

4. Obiectul contractului

Considerații generale

Contractul de v-c este un contract bilateral ce dă naștere la obligații fiecărei părți contractante: pentru vânzător obligația predării lucrului și obligația de garanție, iar pentru cumpărător obligația de plată a prețului și de preluare a lucrului. Aceste prestații constituie obiectul juridic al contractului de v-c. Deoarece obiectul prestației vânzătorul se referă la un bun, iar cel al cumpărătorului la o sumă de bani, se consideră că bunul vândut și prețul constituie obiectul material al celor două prestații.

Lucrul vândut S 6 a

Pentru ca un bun să poată constitui obiectul material al prestației vânzătorului, acesta trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

1. să fie în comerț;

2. să existe în momentul încheierii contractului;

3. să fie determinat sau determinabil, licit și posibil;

4. să fie proprietatea vânzătorului;

1. Bunul să fie în comerț (în circuitul civil). Art.1310 C.Civ. stabilește că pot fi vândute numai lucruri aflate în circuitul civil. Sunt scoase din circuitul civil lucrurile care nu sunt produse ale activității oamenilor ca: aerul, lumina soarelui, apa râurilor, apa mărilor s.a. Apoi sunt inalienabile potrivit legii bunurile care fac parte din domeniul public al statului și al unităților adm-teritoriale. Un alt caz de inalienabilitate este reglementat de art.32 din Legea nr.18/1991, potrivit căruia terenurile cu privire la care s-a constituit dreptul de proprietate în favoarea cooperatorilor care nu au adus pământ în cooperativă, nu pot fi înstrăinate prin acte între vii timp de 10 ani. Unele lucruri existente în circuitul civil ca: armamentul, munițiile și explozibilii, substanțele care conțin stupefiante s.a., pot forma obiectul contractului de v-c în condițiile Legii nr.31/1996 privind regimul monopolului de stat.

2. Bunul trebuie să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor. Dacă lucrul asupra căruia părțile s-au învoit era pierit total în momentul încheierii contractului, vânzarea este nulă absolut. Dacă lucrul era pierit numai în parte, cumpărătorul are alegerea între a se lăsa de contract sau a pretinde reducerea prețului. Bunurile viitoare pot forma obiectul contractului de v-c, cu excepția succesiunilor nedeschise deoarece pactele asupra unei succesiuni viitoare sunt prohibite de lege.

3. Bunul trebuie să fie determinat sau determinabil, licit și posibil. Nu este suficient ca lucrul care face obiectul vânzării să existe și să fie în circuitul civil, ci mai este necesar ca el să fie determinat la data încheierii contractului sau să poată fi determinabil în viitor. Dacă bunul vândut este bun de gen, determinarea se va face prin arătarea speciei, cantității, calității s.a. Bunul trebuie să fie posibil din punct de vedere fizic și juridic. În fine, trebuie să mai fie licit și corespunzător regulilor de morală.

4. Bunul vândut trebuie să fie proprietatea vânzătorului. Deoarece contractul de v-c este translativ de proprietate, este necesar ca vânzătorul să fie proprietarul lucrului vândut, individual determinat, în caz contrar el neputând transmite dreptul care face obiectul contractului. În legislația noastră civilă vânzarea lucrului altuia nu este admisă. În ipoteza în care ambele părți sau cel puțin cumpărătorul a fost în eroare, adică a considerat că lucrul vândut este proprietate vânzătorului, vânzarea este anulabilă pentru eroare, ca viciu de consimțământ asupra calității vânzătorului. În cazul în care contractul s-a încheiat în fraudarea dreptului proprietarului, cu complicitatea și pe riscul cumpărătorului, sancțiunea este tot nulitatea absolută.

Prețul S 7a

Este obiectul prestației cumpărătorului, constituind într-o sumă de bani ce corespunde valorii lucrului vândut. Pentru valabilitatea contractului de v-c, prețul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

1.să fie fixat într-o sumă de bani;

2.să fie determinat sau determinabil,

3.să fie sincer și serios;

4.să nu contravină dispozițiilor legale imperative referitoare la regimul prețurilor.

1.Prețul trebuie să fie exprimat într-o sumă de bani.

Stabilirea prețului în bani este esența vânzării. În ipoteza în care înstrăinarea unui lucru nu se face pentru bani, ci în schimbul unui alt lucru sau al altei prestații, nu mai suntem în prezența unui contract de v-c, natura juridică a contractului fiind alta, și anume: contract de schimb, contract de întreținere, renta viageră.

2.Prețul trebuie să fie determinat sau determinabil.

Potrivit art. 1303 C.Civ., prețul este determinat în cazul în care cuantumul lui este stabilit de comun acord între părți în momentul încheierii contractului. Prețul poate fi stabilit și de către lege. Când prețul a fost determinat de părți, el nu va putea fi modificat unilateral, ci doar prin acordul lor. Prețul poate fi determinabil prin indicarea în contract a unor elemente pe baza cărora cuantumul prețului să poată fi stabilit în viitor. Prețul poate fi determinat și de un terț ales de comun cord de părți.

3.Prețul trebuie să fie sincer și serios.

Prețul este sincer atunci când cuantumul lui, menționat în contract, este acela convenit în realitate de părți, deci este un preț real și nu unul fictiv sau simulat. Prețul este fictiv atunci când părțile nu intenționează să-l ceară, respectiv să-l plătească. Dacă prețul este fictiv contractul va fi nul. Prețul este serios dacă nu este derizoriu, disproporționat cu valoarea lucrului vândut. Dacă prețul este derizoriu, contractul va fi nul ca v-c, dar ar putea fi valabil ca donație.

4.Prețul trebuie să nu contravină dispozițiilor legale imperative privitoare la regimul prețurilor.

Uneori, legislatorul poate interveni și stabili prin dispoziții imperative plafoanele maximale ale prețurilor la unele produse, pe considerente de politică socială. Dacă există prețuri stabilite de lege, acestea sunt obligatorii pentru părți. În cazul în care părțile au convenit asupra altui preț, acesta se înlocuiește de drept cu cel legal.

5. Cauza contractului de v-c este un element constitutiv în structura sa și o condiție de validitate a acestuia. Partea care se obligă are în vedere realizarea, pe de o parte, a unui scop direct, iar pe de altă parte, atingerea unui scop indirect. Scopul direct al vânzătorului este primirea prețului în schimbul înstrăinării bunului, iar al cumpărătorului dobândirea bunului în schimbul plății prețului. Scopul indirect vizează nevoile pe care vânzătorul și le va satisface din prețul obținut, precum și cumpărătorul cu bunul dobândit. Pentru validitatea contractului de v-c cauza trebuie să existe, chiar dacă nu este stipulată expres în contract. Absența cauzei atrage sancțiunea nulității absolute a vânzării.

Cauza trebuie să fie reală și nu falsă; contrar atrage nulitatea relativă a contractului de v-c.

Cauza trebuie să fie licită, în caz contrar, contractul este sancționat cu nulitate absolută.

Cauza trebuie să fie și morală, adică scopul actului juridic să corespundă regulilor de conviețuire socială.

6. Alte condiții de validitate

Pe lângă capacitate, consimțământ, obiect și cauză, pentru valabilitatea contractului de v-c, legea cere îndeplinirea și a altor condiții și anume: forma contractului și autorizarea prealabilă.

S 8 a

A. Forma contractului de v-c, în sens restrâns, reprezintă modul în care se manifestă voința vânzătorului și a cumpărătorului.

În sens larg, înțelegem trei feluri de forme:

-forma cerută ca o condiție ad validitatem;

-forma cerută ad probationem;

-forma cerută pentru opozabilitatea față de terți.

1. Cu privire la forma ad validitatem contractul de v-c este consensual, adică se încheie prin simpla manifestare de voință a părților, fără să fie necesară respectarea anumitor forme. Consensualismul este superior formalismului deoarece obligă părțile să-și respecte cuvântul dat, indiferent de forma încheierii contractului.

2. Prin excepție unele contracte de v-c sunt „formale” sau „solemne”, în sensul că pentru validitatea lor se cere îndeplinirea unei forme. Art. 2 din Legea nr.54/1998 impune pentru înstrăinarea terenurilor prin acte între vii, forma autentică ad validitatem. În cazul nerespectării acestei forme, sancțiunea este nulitatea absolută a contractului de v-c. Ca regulă generală, forma solemnă a unui contract este impusă de lege. Există însă posibilitatea pentru părți ca ele, prin voința lor, să încheie un contract care, potrivit legii, nu este solemn, în forma actului solemn. Unele acte juridice îmbracă o anumită formă nu ca o condiție ad validitatem, ci ca un mijloc de probă (ad probationem). Astfel, actele a căror valoare depășește suma de 250 de lei trebuie făcute în formă scrisă, deoarece legea prevede ca aceste acte nu pot fi dovedite cu martori.

3. Potrivit principiului relativității efectelor actului juridic, contractul de v-c produce efecte numai între părți, nefiind opozabil față de terți. Uneori legiuitorul stabilește anumite condiții de publicitate, astfel încât contractul încheiat între părți să fie opozabil și terților. Înscrierile în cartea funciară devin opozabile față de terți de la data înregistrării cererilor, mai puțin în cazul succesiunilor, uzucapiunii, vânzării silite, când sunt opozabile față de terți fără o asemenea înscriere.

B. Autorizarea prealabilă a înstrăinării unor bunuri.

Există unele cazuri în care legea instituie, ca o condiție pentru validitatea contractului de v-c, obținerea unor autorizații prealabile. Astfel, conform art 5 din Legea nr.15/1990 privind organizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, înstrăinarea bunurilor aparținând regiilor autonome se face cu aprobarea ministerului de resort. Sancțiunea nerespectării acestei prevederi este nulitatea absolută. Potrivit art.12 din Legea nr.61/1990, locuințele proprietate de stat cumpărate pe bază de credit, până la rambursarea acestuia nu pot fi înstrăinate decât cu autorizarea prealabilă a C.E.C. Sancțiunea nerespectării acestei prevederi este nulitatea relativă.

Secțiunea III Efectele contractului de vânzare-cumpărare

1. Considerații generale

Prin efectele unui contract se înțeleg obligațiile pe care contractul le creează în sarcina părților contractante. Potrivit art.983 C.Civ., dacă înțelesul unui contract este îndoielnic, interpretarea se face în favoarea debitorului. Conform art.1312 din C.Civ., vânzătorul trebuie să explice clar obligațiile sale, iar clauzele neclare se interpretează în contra vânzătorului.

2. Obligațiile vânzătorului

Potrivit art. 1313 C. Civ., vânzătorului îi revin două obligații principale și anume:

a. obligația de a preda bunul vândut în posesia cumpărătorului și de a-l păstra până la predare;

b. obligația de a-l garanta pe cumpărător împotriva evicțiunii și obligația de a răspunde de viciile ascunse ale lucrului vândut.

Odată cu transmiterea proprietății se transmite și riscul pieirii fortuite a lucrului, care urmează să fie suportat de cumpărător din momentul încheierii contractului. Ca excepție, este întârziată transmiterea proprietății și a riscului în cazul vânzării lucrurilor de gen, a vânzării de bunuri viitoare și în cazul stabilirii de către părți, a unor clauze care prevăd aceste întârzieri.

A. Predarea lucrului vândut S 9 a

Prin predarea bunului de către vânzător se înțelege punerea bunului la dispoziția cumpărătorului, astfel încât acesta să-l aibă în posesie efectivă și să-l poată folosi în calitate de proprietar. Obligația vânzătorului de predare a lucrului vândut către cumpărător este reglementată de Codul Civil în articolele 1314-1335. Bunurile imobile se predau prin remiterea titlului de proprietate, iar dacă bunul este o construcție sau un apartament și prin predarea cheilor.

Bunurile mobile se predau astfel:

– prin consimțământul părților, în cazul vanzarii bunurilor viitoare;

– dacă cumpărătorul avea bunurile în detenție, cu titlu de comodator, depozitar, locatar sau prin tradițiunea reală în cazul bunurilor mobile corporale;

– prin remiterea titlurilor în cazul mobilelor incorporale (chitante, recipise etc.).

Bunurile individuale determinate trebuie predate în starea în care se aflau la momentul încheierii contractului de v-c, impreuna cu fructele percepute din ziua vanzarii si cu toate accesoriile acestora.

Bunurile generic determinate se predau în cantitatea și calitatea prevăzute în contract conform art. 1326 C.Civ. Dacă nu s-a prevăzut nimic despre calitate în contract, acestea se predau de calitate medie.

Momentul predării lucrului de către vânzător este lăsat de lege la aprecierea părților.

Locul predării, potrivit art.1319 C.Civ., dacă bunul este individual determinat, predarea se va face la locul unde se află bunul în momentul încheierii contractului. În toate celelalte cazuri, predarea se va face la domiciliul vânzătorului, deoarece plata este cherabilă și nu portabilă. Plata este cherabilă când se efectuează la domiciliul vânzătorului și este portabilă când se efectuează la domiciliul cumpărătorului.

Dovada predarii lucrului vandut de catre vanzator se face potrivit regulilor generale referitoare la executerea obligatiilor.

Cheltuielile de predare sunt în sarcina vânzătorului, iar cheltuielile de ridicare revin cumpărătorului, dacă părțile nu au stabilit altfel. Starea în care trebuie predat lucrul vândut va fi cea din momentul închirierii contractului.

Împotriva debitorului, în caz de neexecutare a obligației de predare, cumpărătorul poate:

-invoca excepția de neexecutare a contractului;

-cere rezoluțiunea contractului cu daune-interese;

-cere executarea în natură a contractului.

B.Obligația de garanție a vânzătorului prezintă un dublu aspect:

1. vânzătorul trebuie să-l garanteze pe cumpărător de liniștita posesie a lucrului vândut, deci contra evicțiunii;

2. vânzătorul trebuie să-l garanteze pe cumpărător de utila folosință a lucrului, deci contra viciilor ascunse ale acestuia.

Garanția contra evicțiunii a vânzătorului este reglementată de C.Civ. în art. 1337-1351. Prin evicțiune se înțelege pierderea în tot ori în parte a proprietății bunului cumpărat sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar. Obligația de garanție contra evicțiunii constă în îndatorirea vânzătorului, de a asigura cumpărătorului transmiterea dreptului de proprietate, sau a altui drept, asupra lucrului vândut, apărându-l contra oricărei evicțiuni.

S 10 a

Condițiile de existență a obligației de garanției contra evicțiunii sunt următoarele:

a.vânzătorul este garant numai pentru tulburare de drept și nu de fapt ce rezultă din exercitarea unui terț a unui drept concurând cu cel al cumpărătorului.Vanzatorul nu poate fi tinut raspunzator pt. simpla tilburare de fapt a cumparatorului care nu are un temei jd., impotriva carora cumparatorul se poate apara prin actiunile posesorii.

Pt. ca vanzatorul sa fie tinut de aceasta obligatie trebuie ca dr. invocat de tertul evingator sa fie:

un dr. real (dr. de proprietate, dr. de uzufruct,o servitute neaparenta si nedeclarata de vanzator);

un dr. de creanta (contr. de locatiue incheiat de vanzator care daca este redactat in scris si are data certa, va fi opozabil cumparatorului);

in cazul inbunatatirilor aduse lucrului de catre locatar (chirias) pe care cumparatorul este tinut sa le plateasca intrucat ii profita, dar in cazul in care cumparatorul a avut cunostinta despre existenta locatiunii sau a imbunatatirilor.

b.vânzătorul este ținut de această garanție atunci când cauza tulburării de provocată de terț cumpărătorului este anterioară sau concomitentă vânzării. Deci vanzatorul nu raspunde de :

-imprejurari ulterioare vanzarii;

– de uzucapiunea inceputa anterior incheierii contractului dar desavarsita ulterior incheierii deoarece cumparatorul avea posibilitatea sa intrerupa cursul prescriptiei achizitive.

c. a treia condiție este necunoasterea cauzei evictiunii de catre cumparator.

Sarcina probei cunoasterii evictiunii de catre cumparator revine celui care pretinde aceasta (V). Vanzatorul este tinut garant si contra evictiunii dintr-un fapt personal. Prin “fapt personal” se intelege orice fapt sau act (anterior ctr. dar tainuit fata de cumparator) savarsit de de catre V sau succesorii universali de natura a-l tulbura pe C de folosinta lucrului.

Cumparatorul se poate apara prin invocarea unei exceptii personale, numita “exceptia de garantie”, intrucat “cine trebuie sa garanteze pentru evictiune nu poate sa evinga”

.

Modul de funcționare a obligației de garanție contra evicțiunii. S 11 a

În cazul în care cumpărătorul este amenințat de evicțiune și acționat în judecată de către un terț, el trebuie să cheme în garanție pe vânzător, deoarece art.1352 C.Civ. prevede că vânzătorul nu mai răspunde de evicțiune dacă nu a fost introdus în proces.

Dacă evicțiunea nu s-a produs, vânzătorul nu trebuie să-l tulbure pe cumpărător, revenindu-i obligația de a nu face.

Dacă evicțiunea este iminentă, vânzătorul este obligat să-l apere pe cumpărător în procesul cu un terț, cu conditia respectivul C va trebui sa ceara instantei chemarea in garantie a V in procesul intentat de tert, V revenindu-i obligatia de a face.

Daca evictiunea s-a produs, V este raspunzator de daune, obligat de a da.

Chemarea in garantie este o forma de participare a tertelor persoane in procesul civil si se prezinta ca o masura de elementara prudenta pentru C. In cazul in care C este imprudent si nu cere instantei sa-l introduca pe V in proces si vrea sa se dezdauneze pe cale principala (printr-o actiune distincta) se expune la pierderea pretului, a daunelor-interese si a cheltuielilor de judecata, daca V chemat in justitie de C evins va dovedi ca ar fi avut mijloace potrivnice de a inlatura pretentiile tertului, mijloace necunoscute de C ca , de exemplu, uzucapiunea imobilului vandut.

Efectele obligației de garanție contra evicțiunii.

Se are in vedere evictiunea consumata care a produs C o paguba patrimoniala.

Evicțiunea poate fi:

– evicțiune totală

– evicțiune parțială

S 12 a

Evicțiunea totală este atunci când cumpărătorul pierde în întregime proprietatea lucrului vândut ca urmare a unei actiuni in revendicare, a unei actiuni in petitie de ereditate sau a unei actiuni ipotecare.

Potrivit art.1341 C.Civ., în caz de evicțiune totală se produc următoarele efecte:

a. vânzătorul trebuie să restituie integral prețul; Pretul trebuie restituit integral, indiferent de micsorarea valorii bunului, fie chiar si din neglijenta C, cu o exceptie, si anume , situatia cand C a realizat foloase prin stricaciunile aduse bunului.

b. cumpărătorul are dreptul și la valoarea fructelor naturale și civile pe care le-a dat celui care l-a evins (fructele culese de C dupa ce a luat cunostinta de dr. tertului asupra bunului vandut, C aparand fata de tert ca fiind de rea-credinta);

c. cumpărătorul are dreptul și la restituirea cheltuielilor de judecată și a cheltuielilor contractului, deoarece procesul nu s-a datorat culpei sale, iar cheltuielile contr. s-au facut datorita culpei V.

d. cumpărătorul are dreptul la daune-interese care constau in diferenta dintre pret si sporul de valoare dobandit de lucru dupa vanzarea lui impreuna cu cheltuielile utile si necesare. Daca V a fost de rea-credinta atunci datoreaza si cheltuielile voluptorii.

C are o actiune in regres impotriva V in care il poate actiona si pe tertul evingator, pretinzandu-i despagubiri pentru cheltuielile necesare si utile (nu si voluptorii de care este tinut V) aduse bunului de C si care au sporit valoarea acestuia..

S 13 a

Evicțiunea parțială.

În caz de evicțiune parțială, cumpărătorul pierde doar o parte a proprietății sau suferă o restrângere a dreptului de proprietate asupra bunului vândut. Cumpărătorul poate alege între a cere rezoluțiunea vânzării și menținerea ei cu despăgubiri pentru pierderea suferită.

Potrivit art. 1347 C.civ., C poate cere rezolutiunea vanzarii numai daca evictiunea partiala este atat de importanta, incat el nu ar fi cumparat daca ar fi putut sa o prevada. Situatie in care C restituie bunul asa cum a ramas dupa evictiune, primind in schimb pretul si despagubiri ca in cazul evictiunii totale.

Vanzatorul nu se poate libera de aceasta obligatie oferind o parte din pret si nici C nu poate pretinde o parte din pret proportional cu partea evinsa, indiferent de urcarea sau scaderea valorii bunului de la vanzare si pana la evictiune.

Modificarea convențională a obligației de garanție contra evicțiunii S 20 a

Potrivit contractului de v-c, vânzătorul este obligat să-l garanteze pe cumpărător contra evicțiunii. Aceasta este garanția de drept. Potrivit art. 1338 C.Civ., părțile pot să adauge, să micșoreze sau să șteargă obligația de evicțiune, aceasta numindu-se garanția de fapt.

Legiuitorul limitează efectele clauzei de exonerare de garanție contra evicțiunii în două situații:

a. vânzătorul va răspunde pentru evicțiunea care a rezultat dintr-o faptă personală, a sa sau a succesorilor sai in drepturi, anterior sau ulterior incheierii contractului, afară dacă în clauza de exonerare s-ar fi menționat expres fapta pentru care vânzătorul înțelege să se exonereze.

b)potrivit art.1340 C.Civ., vânzătorul nu se poate exonera de obligația restituirii prețului, afară de cazul când în contractul de v-c se menționează expres că bunul este cumpărat pe riscul cumpărătorului, sau ca acesta cumpara cu toate ca avea cunostinta de pericolul evictiunii. Clauza de exonerare scuteste insa,in toate cazurile, pe V de plata daunelor-interese.

Potrivit art. 1909 C.civ.,bunul mobil nu poate fi revendicat de proprietar de la posesorul de buna-credinta, deci C de buna-credinta nu poate fi evins. In cazul bunurilor imobile, datorita formalitatilor cerute pentru instrainare, este foarte greu sa se realizeze evictiunea.

2. Obligația vânzătorului de garanție contra viciilor.

Vânzătorul este răspunzător în cazul în care lucrul vândut are unele defecte, denumite și vicii, care îl fac impropriu întrebuințării în scopul pentru care a fost cumpărat sau care îi micșorează valoarea de întrebuințare, încât, dacă cumpărătorul le-ar fi cunoscut, n-ar mai fi cumpărat lucrul sau n-ar mai fi plătit același preț. Obligația de garanție contra viciilor este prevăzută în art.1352-1360 C.Civ. Viciile ascunse mai sunt denumite și redhibitorii, de la latinescul redhibere= a restitui. Obligația de garanție contra viciilor ascunse a vânzătorului există la toate vânzările de bunuri imobile sau mobile, cu excepția vânzărilor prin licitație publică.

Condițiile obligației de garanție contra viciilor sunt urmatoarele: S 14 a

a) să fie ascunse;

b) să fi existat în momentul vânzării;

c) să fie grave;

a)Pentru ca V sa poata fi tinut de obligatia de garantie, se cere ca viciile sa fie ascunse; potrivit art. 1353 C.civ.,V nu raspunde de “viciile aparente si despre care C a putut singur sa se convinga”.

Viciul are caracter ascuns dacă el nu poate fi observat la o atentă verificare a lucrului și cumpărătorul nu l-a cunoscut, iar vânzătorul nu l-a încunoștințat de existența acestuia.

Raspunderea pentru viciile ascunse ale lucrului va reveni V, chiar daca a fost de buna-credinta, adica nu a cunoscut viciile.

Posibilitatea C de a lua cunostinta de viciile lucrului se apreciaza in abstracto, avandu-se in vedere un cumparator prudent si diligent. Astfel, in situatia in care se cumpara un bun pentru a carui cunoastere (calitati-defecte) sunt necesare cunostinte de specialitate, daca C nu apeleaza la o persoana calificata in domeniu, inseamna ca si-a asumat riscul cumpararii unui bun afectat de vicii.

b) O a doua conditie pentru existenta acestei obligatii in sarcina V este ca viciile sa existe in momentul incheierii contractului, adica viciul ascuns sa fi existat anterior sau sa fie cocomitent vanzarii.

Pentru viciile care survin ulterior vânzării-cumpărării, vânzătorul nu este răspunzător, deoarece, prin efectul transmiterii proprietății, riscurile trec asupra cumpărătorului.

Daca transferul proprietatii urmeaza sa aibe loc la o data ulterioara vanzarii, V are obligatia de a raspunde pentru eventualele vicii aparute dupa incheierea contractului de v-c.

c) Se consideră că viciile sunt grave dacă din cauza lor lucrul este impropriu întrebuințării ori când acestea îi micșorează valoarea de întrebuințare încât, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat bunul sau ar fi plătit un preț mai mic.

In cazul in care sunt intrunite cumulativ aceste conditii, se naste obligatia de garantie a V pentru viciile lucrul vandut, indiferent daca acesta le cunostea sau nu, adica daca este de rea sau de buna-credinta..

Efectele răspunderii pentru viciile ascunse.

Potrivit art.1355 C.Civ., în cazul unui lucru cu vicii ascunse, cumpărătorul poate cere fie rezoluțiunea vânzării, fie o reducere a prețului. În cazul în care vânzătorul a fost de rea credință este ținut și la plata de daune-interese, inclusiv beneficiul nerealizat. Acțiunea prin care cumpărătorul cere rezoluțiunea vânzării este numită acțiune redhibitorie. Dacă această acțiune a fost admisă, cumpărătorul va trebui să restituie lucrul către vânzător în starea în care se afle, iar vânzătorul să restituie prețul încasat și să-l despăgubească pe cumpărător de cheltuielile contractului pe care le-a suportat. Riscul va fi în sarcina cumpărătorului dacă bunul piere din caz de forță majoră sau dacă acesta este în culpă. Dacă cumpărătorul nu cere rezoluțiunea contractului, el va păstra bunul, putând solicita reducerea prețului prin acțiunea estimatorie. Acțiunea privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis, se prescrie în termen de 6 luni dacă viciile n-au fost ascunse cu viclenie și în termen de 3 ani dacă viciile au fost ascunse cu viclenie. Termenul începe să curgă de la descoperirea viciilor, însă nu mai târziu de un an de la predare, iar în cazul construcțiilor nu mai târziu de 3 luni de la vânzare.

Modificarea convențională a garanției pentru vicii S 15 a

Partile, prin conventia lor, pot sa agraveze, sa limiteze sau chiar sa inlature obligatia de garantie a V pentru vivii ascunse, printr-o clauza expresa.

Părțile pot conveni asupra agravării răspunderii vânzătorului pentru vicii, fără limitări, chiar și pentru cele aparente și pentru cele apărute ulterior vânzării. Părțile pot conveni și pentru limitarea ori înlăturarea garanției pentru vicii numai dacă vânzătorul este de bună-credință, nu a cunoscut viciile. Daca V este de rea-credinta, nu poate invoca clauza expresa de exonerare sau limitare a raspunderii, V facandu-se vinovat de dol prin omisiune si, in consecinta, este tinut sa raspunda pentru viciile lucrului vandut.

Prin convenția părților nu pot fi modificate, în nici un caz , termenele de prescripție de 6 luni și de 3 ani, căci o asemenea clauză ar fi nulă absolut, potrivit art.1 din Decretul nr. 167/1958.

Alte obligații ale vânzătorului.

Pe lângă obligația predării bunului cele de garanție contra evicțiunii și contra viciilor ascunse, vânzătorul își poate asuma și alte obligații accesorii cum ar fi: să-l instruiască pe cumpărător asupra păstrării și utilizării bunului vândut.

Vânzătorul nu datorează garanție dacă:

-încercarea de garanție s-a făcut din partea unei surse neautorizate de service;

-produsul a fost deteriorat mecanic;

-deteriorarea a fost cauzată de accidente, fenomene naturale.

3. Obligațiile cumpărătorului.

Din contractul de v-c, pentru cumpărător revin următoarele obligații:

plata prețului;

luarea în primire a lucrului vândut;

suportarea cheltuielilor vânzării-cumpărării;

a. Plata prețului S 16 a

prin art. 1361 C.Civ., se dispune ca principală obligație a cumpărătorului este de a plăti prețul la ziua și la locul determinat prin contract. Plata trebuie făcută vânzătorului sau unei alte persoane indicată de vânzător. Când părțile nu au convenit în contract, plata prețului se va face la locul și momentul predării bunului, plata fiind portabilă. Părțile pot stabili ca plata prețului să se facă la o dată ulterioară predării bunului. În acest caz plata se face la domiciliul cumpărătorului, plata fiind cherabilă. Modalitatea de plată a prețului este lăsată la aprecierea părților, putând fi efectuată fie sub forma unei sume globale, fie în mod eșalonat, în rate. În cazul în care vânzătorul refuză primirea prețului, cumpărătorul se va elibera de această obligație printr-o ofertă reală, iar dacă vânzătorul refuză în continuare, cumpărătorul va consemna suma la C.E.C., cerând instanței să valideze plata astfel făcută. În caz de neplată a prețului de către cumpărător, vânzătorul poate să-și exercite dreptul de retenție asupra bunului până la momentul plății. În situația în care bunul a fost predat cumpărătorului, vânzătorul va putea cere executarea silită a plății prețului, acțiune care se prescrie în termen de trei ani. Dacă vânzătorul nu cere executarea silită, el poate cere rezoluțiunea contractului de v-c, pentru neplata prețului. Rezoluțiunea vânzării, pronunțată de instanța de judecată, are drept consecință desființarea cu caracter retroactiv a v-c, cu efectul repunerii părților în situația anterioară. Actiunea in rezolutia vanzarii este reala, adica urmareste bunul in cauza, indiferent in posesia cui s-ar afla.

În principiu, rezoluțiunea este opozabilă terților, iar prin excepție este fără efect față de:

-autoritățile publice care au un drept asupra lucrului vândut prin expropriere sau rechiziție definitivă;

-terții adjudecători în vânzările silite;

-terții dobânditori de drepturi reale care au îndeplinit actele necesare pentru ca dreptul lor să fie opozabil tuturor;

b. Luarea în primire a lucrului S 17 a

Cumpărătorul este obligat să ia în primire lucrul vândut la locul și la termenul la care vânzătorul este obligat să-l predea. Această operație trebuie executată la termenul stabilit în contract, iar în lipsa acestuia potrivit obiceiului locului și dacă nu există un obicei, de îndată după încheierea contractului. În cazul în care cumpărătorul refuză preluarea lucrului mobil, vânzătorul îl va pune în întârziere, iar dacă cumpărătorul persistă în refuzul său ,vânzătorul poate opta între: consemnarea bunului în depozit, cu autorizarea justiției și pe cheltuiala cumpărătorului si rezoluțiunea vânzării daune-interese. Dacă bunurile vânzării sunt alterabile sau supuse fluctuației de valoare, rezoluțiunea se produce de drept și fără punere în întârziere după expirarea termenului pentru ridicarea lor, daca termenul a fost stipulat in favoarea V.

In privinta bunurilor imobile, care nu sunt supuse riscurilor la care sunt supuse cele mobile, nu exista reglementari speciale privitoare la obligatia de preluare de catre C.

C. Suportarea cheltuielilor vanzarii-cumpararii S 18 a

Potrivit art.1305 C.Civ., cumpărătorul mai este obligat, pe lângă plata prețului și luarea în primire a lucrului vândut, să plătească și cheltuielile vânzării, dacă părțile nu au stipulat altfel. Aceste cheltuieli care incumba C ca un acesoriu al pretului constau în cheltuieli propriu-zise ale actului, taxele de timbru, cele de autentificare a actelor în cazul bunurilor imobile. De asemenea, tot in sarcina C sunt si cheltuielile ocazionate de ridicarea și transportul bunurilor.

CAPITOLUL II. CONTRACTUL DE RENTĂ VIAGERĂ

Secțiunea I Noțiunea și caracterele juridice ale contractului de rentă

viageră

Sediul materiei.

Renta viageră este reglementată de C.Civ. în cartea a-III-a, Titlul XIII, în Capitolul III intitulat „Despre contractul de rendită pe viață” în art. 1639-1651. Codul nostru civil reglementează contractul de rentă viageră ca un contract aleatoriu, care oferă șanse de câștig și de pierdere pentru ambele părți.

Noțiunea contractului de rentă viageră.

Contractul de rentă viageră este contractul în baza căruia o persoană, numită credirentier, înstrăinează un bun sau o sumă de bani unei alte persoane, numită debirentier, care se obligă în schimb să-i plătească periodic credirentierului, o anumită sumă de bani numită rentă viageră, până la încetarea din viață a acestuia. Contractul de rentă viageră poate fi constituit și cu titlu gratuit, situație în care debirentierul nu va primi nimic în schimbul plății periodice a rentei.

Renta viageră poate fi constituită și în folosul unei alte persoane, care nu este parte în contract, ipoteza în care renta viageră constituie o stipulație în favoarea altuia. În acest caz, persoana care înstrăinează bunul ori suma de bani va fi un simplu stipulant, calitatea de credirentier având-o terțul beneficiar. Ca regulă generală, existența contractului este legată de viața credirentierului, renta plătindu-se până la moartea acestuia. Dacă constituirea rentei s-a făcut în favoarea unei persoane bolnave, care a decedat datorită acestei boli în următoarele 20 de zile de la încheierea contractului, acesta este nul. Conform art.1643 C.Civ., renta se poate înființa în favoarea uneia sau mai multor persoane. Atât renta viageră constituită prin donație sau legat, cât și cea constituită prin stipulație în favoarea unui terț, sunt supuse reducțiunii dacă încalcă rezerva succesorală a moștenitorilor rezervatari și sunt nule dacă s-au făcut în favoarea unei persoane incapabile de a primi prin liberalități.

Caracterele juridice ale contractului de rentă viageră

a. Contractul de rentă viageră este consensual, fiind valabil încheiat prin simplul acord de voință al părților. În cazul în care obiectul contractul de rentă viageră îl formează un teren, se cere ca actul să fie întocmit în mod obligatoriu în forma autentică. Dacă este o construcție, este necesar doar un înscris, pentru a putea fi realizată publicitatea imobiliară.

b. Contractul de rentă viageră este, de regulă, un contract cu titlu oneros-aleatoriu, deoarece sunt șanse de câștig sau de pierdere pentru ambele părți, șanse care depind de un eveniment viitor și incert. Contractului de rentă viageră constituit cu titlu gratuit nu mai are caracter aleatoriu, fiind o liberalitate, deoarece nu mai există șanse de pierdere sau de câștig.

c. Renta viageră este un contract sinalagmatic dând naștere, de regulă, la obligații în sarcina ambelor părți. Dacă renta viageră s-a constituit prin donație, ea va avea caracter unilateral, deoarece numai debirentierul se obligă și anume, la plata rentei.

d. Contractul de rentă viageră este un contract translativ de proprietate, credirentierul fiind ținut de obligația de evicțiune și pentru viciile ascunse ale bunului transmis. Transferul dreptului de proprietate are loc în momentul acordului de voință al părților, fără a fi necesară tradițiunea bunului. Credirentierul va beneficia de privilegiul recunoscut în favoarea sa.

e. Contractul de rentă viageră este un contract cu executare succesivă pentru una din părți, și anume debirentierul, care își execută obligația printr-o serie de prestații repetate la anumite intervale de timp: plata lunară, trimestrială, semestrială ori anuală a rentei viagere.

Secțiunea II Condițiile de valabilitate ale contractului de rentă viageră

Pentru validitatea contractul de rentă viageră trebuie avute în vedere toate condițiile generale prevăzute pentru contractele translative de proprietate (v-c, schimb, donație). Cât privește capacitatea părților, atât credirentierul cât și debirentierul trebuie să aibă capacitatea de a dispune, întrucât renta viageră este translativă de proprietate. Dacă renta este constituită cu titlu gratuit, debirentierul trebuie să aibă capacitatea cerută pentru încheierea contractului de donație sau a unui testament.

Consimțământul trebuie să fie valabil exprimat, neviciat prin eroare, dol sau violență. Obiectul prestației credirentierului poate să fie atât un bun imobil cât și un bun mobil, inclusiv o sumă de bani, iar obiectul obligației debirentierului va consta într-o sumă de bani plătibilă la anumite intervale de timp. La fel ca la orice alt contract și în cazul rentei viagere cauza trebuie să existe, să fie licită și morală.

Secțiunea III Efectele contractului de rentă viageră

Din contractul de rentă viageră se nasc obligații atât pentru debirentier cât și pentru credirentier. Astfel, debirentierul este obligat a achita credirentierului ratele de rentă la termenele stipulate în contract și de a-i garanta plata acestora. Credirentierul este ținut a transfera proprietatea bunului promis debirentierului și a-l garanta pe acesta contra evicțiunii și pentru viciile ascunse ale bunului transmis.

Obligațiile debirentierului

a. Plata rentei va fi făcută la datele prevăzute în contract. În caz de neexecutare a obligației de plată a rentei de către debirentier, credirentierul are dreptul de a cere executarea silită asupra patrimoniului debirentierului, prin acțiune în justiție, care este prescriptibilă în termenul general de 3 ani, termen ce se calculează separat pentru fiecare rată de rentă, din momentul în care ea a devenit exigibilă. Deoarece renta are caracter viager, dreptul la rentă al creditorului nu se prescrie. Credirentierul nu poate cere rezoluțiunea contractului pentru neexecutare, ci numai executarea silită a contractului, deoarece această excepție este prevăzută expres de art.1647 C.Civ. Anularea contractului de rentă viageră atrage obligația părților de a restitui prestațiile primite. Obligația de plată a rentei încetează la moartea credirentierului. Dacă renta a fost înființată în favoarea mai multor persoane, va trebui să fie plătită integral supraviețuitorilor.

b. Obligația debirentierului de a oferi credirentierului garanțiile stipulate pentru asigurarea plății rentei

Debirentierul este obligat să ofere garanții pentru plata rentei și să nu diminueze aceste garanții. Debirentierul ar putea garanta plata rentei cu o ipotecă sau cu o fidejusiune. Nerespectarea acestei obligații de către debirentier dă dreptul credirentierului să solicite instanței de judecată rezoluțiunea contractului. În cazul în care instanța a pronunțat rezoluțiunea contractului pe acest temei, debirentierul este ținut să restituie tot ce a primit de la credirentier în baza contractului.

Obligațiile credirentierului

În cazul în care contractul de rentă viageră este cu titlu oneros, credirentierul este obligat a preda bunul mobil sau imobil pe care s-a obligat să-l dea debirentierului sau să facă plata sumei de bani promise. Credirentierul trebuie să asigure debirentierului liniștita posesie a lucrului, având obligația de garanție contra evicțiunii provenită atât din fapta terților, cât și din faptul său personal. De asemenea, trebuie să-l garanteze pentru viciile ascunse grave ale lucrului, existente în momentul încheierii contractului de rentă viageră. În cazul în care debirentierul a fost evins, credirentierul îi va restitui toate sau o parte din ratele de rentă primite, proporțional cu evicțiunea suferită și nu cu valoarea bunului din momentul producerii acesteia.

Urmărirea rentei viagere de către creditori

Renta viageră, cu titlu oneros sau gratuit, poate fi urmărită de creditorii credirentierului. În cazul în care renta a fost constituită cu titlu gratuit, ea poate fi declarată neurmăribilă prin convenția părților. Astfel de rentă va putea fi totuși urmărită, dar numai pentru datorii de alimente, chirie sau alte creanțe privilegiate asupra mobilelor.

Secțiunea IV Încetarea contractului de rentă viageră

În principiu, renta viageră încetează la moartea persoanei în funcție de durata vieții căreia a fost constituită. Astfel, renta poate ființa până la moartea credirentierului, a debirentierului ori a unei terțe persoane. Contractul încetează și prin rezoluțiune, care poate fi judiciară sau chiar convențională. Dacă renta a fost constituită printr-o liberalitate, ea va putea fi revocată pentru oricare dintre cauzele prevăzute de lege în această materie.

CAPITOLUL III. CONTRACTUL DE ÎNTREȚINERE

Secțiunea I Noțiunea, caracterele juridice și condițiile de validitate ale

contractului de întreținere

1. Noțiunea contractului de întreținere și conținutul noțiunii de întreținere

Contractul de întreținere reprezintă o convenție prin care o persoană, numită întreținut, transmite unul sau mai multe bunuri ori o sumă de bani unei alte persoane, numită întreținător, care se obligă în schimb să presteze întreținere în natură, fie contractantului sau fie unui beneficiar al întreținerii, pe tot restul vieții, iar după moarte să o înmormânteze. Contractul de întreținere își regăsește reglementarea în principiile dreptului civil, nu și în Codul Civil. Prin noțiunea de întreținere se înțelege obligația debitorului întreținerii de a asigura creditorului acesteia: alimente, îmbrăcăminte, încălțăminte, locuință, lenjerie, îngrijirea sănătății, efectuarea curățeniei, plata cheltuielilor de întreținere, acces la mass-media și asigurarea nevoilor culturale, artistice etc.

2. Caracterele juridice ale contractului de întreținere

Contractul de întreținere este un act juridic consensual, sinalagmatic și cu titlu oneros, aleatoriu, intuitu personae, translativ de proprietate și cu executare succesivă pentru întreținător.

a. Contractul de întreținere este consensual cu excepția cazului în care bunul înstrăinat este un teren și este obligatorie, pentru validitate, încheierea contractului în formă autentică.

b. Caracterul sinalagmatic al contractului de întreținere este în cazul întreținerea se prestează în schimbul unui bun sau al unui capital, întrucât ambele părți își asumă obligații. Există posibilitatea ca întreținerea să fie prestată și cu titlu gratuit, prin donație sau prin testament, situație în care contractul este unilateral.

c. Contractul de întreținere este un contract aleatoriu, deoarece există șanse de câștig și de pierdere pentru fiecare parte, șanse care depind de un eveniment viitor și incert: perioada cât va trăi creditorul întreținerii. În cazul în care contractul de întreținere s-a încheiat pe o perioadă determinată, el va avea caracter comutativ.

d. Contractul de întreținere, fiind un contract intuitu personae, conține o obligație de a face, strict personală și netransmisibilă. În cazul în care în contractul de întreținere există o pluralitate de creditori sau debitori, obligația de întreținere care rezultă din convenție are caracter indivizibil.

e. translativ de proprietate

f. cu executare succesivă pentru întreținător și instantanee pentru întreținut

3. Condițiile de validitate ale contractului de

Cu privire la capacitate, ambele părți trebuie să aibă capacitatea de a încheia acest contract, deoarece întreținutul își asumă obligația transmiterii dreptului de proprietate asupra unui bun sau capital, iar întreținătorul va putea fi obligat la plata daunelor-interese în caz de neexecutare a obligațiilor. Așa cum legea interzice vânzarea-cumpărarea între soți, nici contractul de întreținere nu este conceput între aceștia.

Consimțământul în cadrul contractului de întreținere trebuie să fie liber exprimat și neviciat prin eroare, dol sau violență.

Obiectul contractului de întreținere. Pot fi înstrăinate prin acest contract bunuri mobile sau imobile aflate în circuitul civil general. Obligația de întreținere trebuie executată, în natură, indiferent de starea materială a întreținutului.

Cauza trebuie să fie licită și morală, contrar, contractul este lovit de nulitate absolută.

Secțiunea II asemănări și deosebiri între contractul de întreținere și

alte contracte

1. Asemănări și deosebiri între contractul de întreținere și contractul de rentă viageră.

Identitatea de natură juridică între contractul de rentă viageră și cel de întreținere este în faptul că ambele se constituie pe toată durata vieții creditorului obligației de plată a rentei sau de prestație a întreținerii. Astfel, ambele contracte sunt oneroase, aleatorii, bilaterale, consensuale (cu excepția transmiterii terenurilor), cu executare succesivă pentru una din părți și instantanee pentru cealaltă. Contractul de rentă viageră este un contract numit, fiind expres reglementat de C.Civ., în timp ce contractul de întreținere este nenumit, părțile stabilind prin voința lor conținutul actului juridic. De asemenea, cele două contracte civile se deosebesc prin obiectul și natura obligației debitorului prestației succesive, care în contractul de rentă viageră este de a da, în timp ce în contractul de întreținere este obligație de a face. O altă deosebire privește posibilitatea transmiterii rentei viagere, pe când obligația de întreținere este personală și netransmisibilă. În fine, dacă renta viageră este cu titlu oneros și poate fi urmărită de creditorii credirentierului, întreținerea nu poate fi urmărită de creditorii întreținătorului.

2. Asemănări și deosebiri între contractul de întreținere și contractul de vânzare-cumpărare

Asemănarea existentă între cele două contracte se referă la caracterul translativ al dreptului de proprietate și la obligația de plată. În situația neexecutării obligației de întreținere, debitorul este de drept în întârziere, astfel că nu i se poate acorda de către instanță termen de plată pentru a împiedica rezoluțiunea. În cadrul contractului de v-c, dimpotrivă, debitorul trebuie pus în întârziere, iar instanța de judecată îi poate acorda un termen de grație. În contractul de întreținere, clauzele neclare se interpretează în favoarea debitorului, în timp ce, în contractul de v-c toate clauzele îndoielnice se interpretează împotriva vânzătorului. În cazul contractului de întreținere, cheltuielile contractului sunt suportate atât de creditorul cât și de debitorul întreținerii, în timp ce în cazul contractului de v-c acestea sunt suportate de către cumpărător. Un contract va fi de întreținere dacă prestația în bani reprezintă mai puțin de jumătate din valoarea bunului înstrăinat, iar în caz contrar va fi de v-c.

3. Asemănări și deosebiri între contractul de întreținere și contractul de donație.

Donația este un contract unilateral, gratuit, solemn, prin care o persoană numită donator, transmite dreptul său de proprietate asupra unui bun sau alt drept real ori de creanță, unei alte persoane numită donatar, sporind patrimoniul acesteia fără să primească ceva în schimb. Asemănarea între contractul de donație și contractul de întreținere constă în același caracter translativ al dreptului de proprietate. Contractul de întreținere se deosebește de contractul de donație, atât prin caracterele sale juridice cât și prin finalitatea socio-economică urmărită de părți la încheierea acestor acte.

Secțiunea III Efectele contractului de întreținere

Contractul de întreținere dă naștere la obligații în sarcina părților contractante și anume întreținutul și întreținătorul.

Obligațiile întreținutului

Din contractul de întreținere, întreținutului îi revine obligația de a preda întreținătorului bunul care face obiectul prestației sale și de a-l garanta pe acesta împotriva evicțiunii și pentru viciile ascunse ale acestui lucru. În cazul în care întreținătorul a început prestațiile la care s-a obligat către întreținut, iar acesta din urmă refuză remiterea bunului, întreținătorul are la îndemână o acțiune în justiție, fie pentru a cere executarea contractului, fie rezoluțiunea lui.

Obligațiile întreținătorului

Întreținătorul are ca obligație principală asigurarea întreținerii către întreținut sau beneficiarul întreținerii, obligație de a face, care datorită caracterului ei alimentar trebuie executată la zi. În cazul în care debitorul întreținerii nu-și execută această obligație, instanța de judecată nu-i va putea acorda termen de grație în acest sens, el fiind de drept în întârziere. Succesivitatea prestațiilor conferă specificitatea obligației de întreținere și se referă la efectuarea prestațiilor în mod permanent, zi de zi și nu în mod sporadic. Prestațiile succesive trebuie să vizeze, deopotrivă, cele două planuri ale obligației de întreținere, cel material și cel spiritual. Îndeplinirea obligației de întreținere prin prestație unică sau intermitentă constituie o neexecutare a contractului. În cazul imposibilității fortuite temporare de neexecutare, obligația nu se stinge, suspendându-se doar executarea ei, ceea ce determină menținerea contractului de întreținere existent între părți. Pentru a fi considerată executată obligația de întreținere sub aspectul succesivității sale, acesta trebuie să garanteze creditorului, prin ritmicitatea și coerența sa, un trai normal, firesc comparativ cu cel avut anterior încheierii contractului. În situația în care executarea în natură a devenit imposibilă din culpa debitorului, instanța de judecată, la cererea creditorului, poate stabili obligația de întreținere printr-o sumă de bani, plătibilă sub forma unor prestații periodice și cu titlu de despăgubire echivalentă. În cazul pluralității de debitori, creditorul poate opta, între a cere executarea integrală a întreținerii de la oricare dintre debitori și a cere desființarea contractului pe temeiul neexecutării obligației de către unul dintre codebitori.

Secțiunea IV Rezoluțiunea contractului de întreținere

Întemeiată pe dispozițiile art.1020-1021 C.Civ., poate fi numai juridică. Ea va fi pronunțată nu numai la cererea întreținutului, moștenitorilor săi și a creditorilor chirografari, ci chiar a întreținătorului. În principiu, rezoluțiunea unui contract presupune repunerea părților în situația anterioară încheierii acestuia, adică restituirea reciprocă a prestațiilor efectuate. Deoarece contractul are trăsături specifice, repunerea părților în situația anterioară prezintă anumite particularități. Ca efect al rezoluțiunii pentru neexecutare, dreptul de proprietate asupra bunului strănutat de beneficiarul întreținerii va fi redobândit de către acesta, chiar dacă rezoluțiunea s-ar datora culpei sale. În ceea ce privește valoarea întreținerii prestate, datorită caracterului aleatoriu al contractului, acesta nu trebuie restituită. Faptul nerestituirii nu reprezintă o îmbogățire fără justă cauză a creditorului întreținerii, întrucât foloasele rezultate de acesta își au legimitatea în contractul încheiat de părți. În ipoteza în care debitorul întreținerii a achitat și o sumă de bani în schimbul bunului, aceasta trebuie să fie restituită celeilalte părți, deoarece nu intră în conținutul prestațiilor cu caracter aleatoriu ale contractului de întreținere. În cazul rezoluțiunii contractului de întreținere, impozitele și primele de asigurare plătite de debitorul întreținerii trebuie să fie restituite de creditor, aceste obligații fiind sarcini ale proprietății. În schimb taxele de timbru, cele de transcriere etc., pe care le-a suportat debitorul întreținerii la încheierea contractului, nu sunt supuse restituirii în cazul rezoluțiunii acestui contract din culpa lui exclusivă. Desființarea contractului are ca efect și desființarea drepturilor dobândite de terți, cu efect retroactiv. Terții s-ar putea opune la restituire pe temeiul unui drept propriu, dobândit asupra bunurilor prin uzucapiune sau ca efect al posesiei de bună-credință a unor bunuri mobile.

CAPITOLUL IV. CONTRACTUL DE DONAȚIE

Secțiunea I Noțiunea și caracterele juridice ale contractului de donație

Noțiunea contractului de donație

Potrivit art.801 și 813 C.Civ., contractul de donație este un contract unilateral, esențialmente gratuit și solemn, prin care o persoană, numită donator, transmite irevocabil dreptul său de proprietate asupra unui bun sau alt drept real ori de creanță, unei alte persoane, numită donatar, sporind patrimoniul acesteia, fără să primească ceva în schimb. Contractele cu titlu gratuit se împart în liberalități, prin care se transmite un drept sau patrimoniu fără un contraechivalent, și acte dezinteresate, prin care se face un serviciu gratuit, fără a micșora patrimoniul celui care îl face. Contractul de donație este o liberalitate. Cu titlu gratuit, se poate dispune fie prin acte între vii (prin donație), fie prin acte pentru cauză de moarte (prin testament). În C.Civ., donațiile sunt reglementate în Cartea a-III-a, în Titlul al-II-lea, la un loc cu testamentele. În prezența moștenitorilor rezervatari, cel care face acte cu titlu gratuit, va trebui să țină seama ca ele să nu încalce rezerva succesorală a acestora. În cazul în care o donație încalcă rezerva succesorală a moștenitorilor rezervatari, ea este supusă reducțiunii. Potrivit raportului succesoral, donațiile făcute descendenților sau soțului supraviețuitor reprezintă un avans asupra părții din moștenire ce li se va cuveni, astfel încât, în lipsa unei clauze exprese de scutire de raport, acești moștenitori sunt obligați să raporteze donația, adică să readucă la masa succesorală bunurile acceptate de la donator.

Caracterele juridice ale contractului de donație

Din definiția contractului de donație rezultă că acesta este un contract unilateral, esențialmente gratuit, translativ de proprietate, solemn și irevocabil.

a. Donația este un contract unilateral, deoarece dă naștere la obligații numai în sarcina donatorului. Obligația donatorului este de a mări patrimoniul donatarului fără a primi în schimb o contraprestație. Donatarul are numai o îndatorire de recunoștință față de donator, care rezultă din lege și nu din contract, nerespectarea ei fiind sancționată cu revocarea donației.

b. Donația este un contract esențialmente gratuit. În cazul donației cu sarcină, contractul este oneros în limitele sarcinii și gratuit în limitele valorii bunurilor donate, care depășesc valoarea sarcinii. Sarcina în contractul de donație poate fi stipulată în favoarea donatarului, în favoarea unei terțe persoane și chiar în folosul donatorului. În cazul donației cu sarcină, neîndeplinirea acesteia permite donatorului să ceară fie revocarea, fie executarea contractului. Revocarea contractului de donație se pronunță de instanța de judecată, ea putând fi cerută de donator, de succesorii acestuia sau de creditorii săi, prin intermediul acțiunii oblice. Ca urmare a revocării, donația se desființează retroactiv, bunurile donate se reîntorc în patrimoniul donatorului, libere de orice sarcini, însă donatarul este îndreptățit la păstrarea fructelor culese până la data introducerii cererii de revocare.

c. Contractul de donație este un contract translativ de proprietate. Efectul translativ al dreptului de proprietate sau al altui drept real, ori drept de creanță, se produce între părți și față de terți, ca în dreptul comun.

d. Contractul de donație este un contract solemn. Solemnitatea donației, adică autenticitatea, este cerută de legiuitor, pe de o parte, pentru a proteja dorința donatorului contra sugestiilor și captațiilor, iar pe de altă parte, prin contractul autentic se asigură principiul irevocabilității donațiilor. Sancțiunea nerespectării solemnității contractului de donație constă în nulitatea absolută a actului, cu unele excepții prevăzute strict și limitativ de lege.

Secțiunea II Condițiile de validitate ale contractului de donație

Condițiile de formă ale contractului de donație.

Art. 813 C.Civ., prevede că toate donațiile se fac prin act autentic. Pentru validarea contractului de donație, consimțământul ambelor părți trebuie manifestat în formă autentică. În cazul în care părțile încheie contractul de donație prin reprezentant sau procură, mandatul trebuie să aibă forma autentică, deoarece face parte din act, fiind supus aceleași forme ca și donația. Nerespectarea formei autentice antrenează sancțiunea nulității absolute. Donația se poate realiza numai cu acordul donatorului. Pentru validitatea donației se cere ca atât oferta de a dărui, cât și acceptarea de către donatar să fie făcută în forma autentică, contrar, actul nu poate produce efecte juridice, fiind nul absolut. Acceptarea donației nu poate fi făcută de nimeni altcineva decât de donatar, nici chiar de creditorii sau moștenitorii acestuia. Acceptarea trebuie făcută și comunicată în timpul vieții donatorului său înainte ca acesta să fi devenit incapabil, căci în caz contrar, contractul nu se poate perfecta. Până în momentul primirii acceptării, donatorul poate revoca oferta de donație, revocare care poate fi expresă sau tacită. Notificarea acceptării poate fi făcută și de către succesorii sau creditorii donatarului. În cazul unei donații de bunuri mobile, legea cere și întocmirea unui act estimativ care să cuprindă descrierea și evaluarea fiecărui bun donat. Darurile manuale și donațiile indirecte, sunt scutite de formalitatea actului estimativ.

Condițiile de fond ale contractului de donație

a. Capacitatea părților. Regula. În materia contractului de donație, capacitatea este regula, iar incapacitatea este excepția. Incapacitățile trebuie să fie expres și limitativ prevăzute de lege. Pentru validitatea contractului de donație, donatorul trebuie să aibă capacitatea de a dispune cu titlu gratuit, iar donatarul trebuie să posede capacitatea de a primi cu titlu gratuit. Incapacitățile sunt absolute, cazuri în care persoanele nu pot dona, dar nici primi prin donație, sau sunt relative, atunci când persoanele nu pot dona anumitor persoane și nici primi prin donație de la unele ca acestea.

Incapacități de a dispune prin donație:

-potrivit art.129,133,105 și 147 C.Fam., minorii și persoanele puse sub interdicție judecătorească nu pot dispune prin contractul de donație nici personal, nici prin reprezentații lor legali. Încălcarea incapacității de a dispune prin donație este sancționată cu nulitatea absolută a donației. În cazul în care minora se căsătorește, ea dobândește prin aceasta capacitate de exercițiu deplină putând încheia contracte de donație în calitate de donator.

-potrivit art.724 C.Com., sunt nule, față de creditori, actele și înstrăinările cu titlu gratuit, făcute de faliți, dacă ele sunt realizate cu mai puțin de 6 luni înainte de data încetării plăților.

Incapacități de a primi prin donație:

1. Cetățenii străini și apatrizi, nu vor putea primi donații având ca obiect dreptul de proprietate asupra terenurilor din România.

2. Persoanele neconcepute. Potrivit art.808 C.Civ., este capabil de a primi prin donațiune între vii oricine este conceput în momentul donațiunii. O persoană neconcepută poate fi gratificată indirect, prin liberalități cu sarcini, făcute unor terțe persoane capabile.

3. Persoanele juridice care n-au dobândit personalitate juridică. Persoanele juridice pot avea calitatea de donatari în vederea alcătuirii patrimoniului propriu, necesar dobândirii personalității juridice. Persoanele juridice odată înființate, vor putea primi donații numai dacă acestea corespund scopului lor determinat prin lege, act de înființare ori statut, adică cu respectarea specialității capacității de folosință.

4. Medicii, farmaciștii și preoții. Art.810 C.Civ., dispune că medicii și farmaciștii, care au tratat pe o persoană în boala din care moare, nu pot primi donațiile pe care bolnavul le-a făcut în favoarea lor în cursul acestei boli. Aceste prevederi sunt aplicabile și preoților care au asistat pe donator d.p.d.v. religios în cursul bolii de care a murit.

5. Surdo-mutul, dacă nu știe să scrie, nu poate accepta o donație decât cu asistența unui curator special, numit de autoritatea tutelară, care va avea rolul de interpret al voinței surdo-mutului.

Capacitatea persoanelor juridice de a primi donații.

În principiu, persoanele juridice pot primi donații dacă dreptul care formează obiectul donației corespunde scopului stabilit prin lege, act de înființare sau statut. Donațiile oferite organelor de stat, unităților adm-teritoriale, instituțiilor bugetare, regiilor autonome sau societăților comerciale cu capital majoritar de stat pot fi acceptate astfel:

-donațiile oferite ministerelor sau altor organe centrale ale administrației de stat, pot fi acceptate de ministrul sau conducătorul organului ori instituției centrale de stat.

-donațiile oferite unităților adm-teritoriale se acceptă, după caz, de Consiliul județean sau al municipiului București.

-donațiile oferite regiilor autonome sau societăților comerciale cu capital majoritar de stat se acceptă de conducătorii acestora dacă sunt de interes local, după caz, cu autorizația Consiliului județean sau al municipiului București, iar dacă sunt de interes național, cu autorizația prealabilă a organului tutelar.

Dacă donația are ca obiect un teren agricol, se cere și avizul Ministerului Agriculturii iar dacă se oferă un imobil situat într-o localitate, avizul pentru Administrația Publică Locală. Asociațiile și fundațiile fără scop patrimonial, recunoscute ca fiind de utilitate publică, pot primi donații, în vederea înființării și chiar subvenții din partea statului. Persoanele juridice care nu sunt de stat, dar urmăresc un scop patrimonial, precum sindicatele, pot accepta donații prin organele lor de conducere, fără nici un fel de autorizație. În cazul în care legea cere imperativ pentru validarea donației o autorizație, lipsa acesteia atrage sancțiunea nulității absolute a donației.

b. Consimțământul părților

Pentru validitatea donației, consimțământul trebuie să fie exprimat în forma autentică. Consimțământul părților trebuie să fie liber, neviciat prin eroare, dol sau violență. Eroarea, ca viciu de consimțământ, poate privi identitatea donatarului, bunul donat sau cauza donației. Dolul se manifestă sub forma sugestiei și captației. Acestea constituie cauze de anulare a donațiilor.

c. Obiectul în contractul de donație

Bunul care formează obiectul contractului de donație trebuie să fie în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, posibil, licit și să existe sau să poată exista în viitor. Dintre bunurile viitoare, numai succesiunile nedeschise nu pot forma obiectul donației. Dacă bunul donat este individual determinat, donatorul trebuie să aibă calitatea de proprietar.

d. Cauza în contractul de donație

Cauza donației trebuie să fie reală, licită și morală. Cauza cuprinde două elemente: intenția de a gratifica și motivul determinat. Intenția de a gratifica constă în transmiterea bunului cu titlu gratuit a dreptului de proprietate asupra unui bun ori alt drept real sau un drept de creanță și trebuie să aibă un caracter de liber consimțământ. Intenția de a gratifica se înfățișează ca un element abstract, obiectiv și invariabil al cauzei donației. Motivul determinant este scopul concret urmărit de donator și este un element subiectiv, variabil și concret în fiecare contract de donație.

Secțiunea III Principiul irevocabilității donațiilor. Excepții.

Principiul irevocabilității donațiilor. Considerații generale.

Fiind o liberalitate, contractul de donație este irevocabil, conform art.801 și 822-824 C.Civ., astfel încât, cel care a făcut liberalitatea nu mai poate lua înapoi ceea ce a dăruit. Irevocabilitatea privește nu numai efectele, ci însăși esența contractului, fiind o condiție de valabilitate pentru formarea lui.

Clauze incompatibile cu principiul irevocabilității donațiilor.

Potrivit legislației în vigoare, sunt incompatibile cu principiul irevocabilității donațiilor:

a. Donațiile făcute sub condiție potestativă din partea donatorului. Potrivit art.822 C.Civ., este nulă orice donațiune făcută cu condiții a căror îndeplinire atârnă numai de voința donatorului.

b. Donația făcută cu sarcina pentru donatar de a plăti datoriile viitoare nedeterminate, potrivit art.823 C.Civ., este nulă.

c. Donația făcută cu clauză de a dispune de bunul donat, este nulă chiar dacă donatorul moare fără a fi dispus de bun care se transmite către moștenitorii legali ai donatorului.

Clauze compatibile cu principiul irevocabilității donațiilor.

Sunt compatibile cu principiul irevocabilității donațiilor următoarele clauze:

-cele prin care contractul de donație este afectat de un termen, deoarece termenul nu afectează dobândirea dreptului transmis, ci numai exercițiul acestui drept;

-cele prin care contractul de donație este afectat de o condiție cazuală (care depinde de hazard) sau mixtă;

-cele prin care în contractul de donație se stipulează plata datoriilor prezente ale donatorului, datorii cu dată certă, anterioară donației și chiar cele viitoare, dacă acestea sunt specificate în contract;

-cele care prevăd expres posibilitatea reîntoarcerii bunurilor donate în cazul în care donatorul ar predeceda donatorului;

-cele prin care donația are ca obiect nuda proprietate, donatorul rezervându-și uzufructul sau dreptul de abitație. La fel, este permisă și clauza prin care se donează doar uzufructul, donatorul păstrând nuda proprietate.

Excepții de la principiul irevocabilității donațiilor

În principiu, donațiile sunt irevocabile. Prin excepție de la principiul irevocabilității donațiilor, sunt revocabile prin ele însele:

donațiile între soți;

donațiile de bunuri viitoare.

Legea mai prevede următoarele cazuri de revocare a donațiilor, care sunt independente de voința donatorului și care nu constituie excepții de la principiul irevocabilității donațiilor:

-revocarea pentru neîndeplinirea de către donatar a sarcinilor impuse de donator;

-revocarea pentru ingratitudinea donatarului;

-revocarea pentru nașterea unui copil al donatorului, posterior facerii donației;

revocarea donațiilor între soți

Potrivit art. 937 C.Civ, orice donație făcută între soți în timpul căsătoriei este revocabilă. Donația între soți devine definitivă și irevocabilă în momentul morții donatorului. După decesul donatorului, moștenitorii lui vor putea cere revocarea donației pentru neexecutarea sarcinilor sau pentru ingratitudine din partea donatarului. Revocarea donațiilor dintre soți operează prin simpla voință a soțului donator, care poate fi expresă sau tacită. În cazul în care donația între soți este simulată, ea va fi lovită de nulitatea absolută. Dacă soțul donator și-a manifestat intenția revocării donației făcută celuilalt soț, bunurile care au format obiectul donației redevin bunuri proprii ale soțului donator.

revocarea donațiilor de bunuri viitoare

Donația de bunuri viitoare are ca obiect bunurile pe care donatorul le va lăsa la moartea sa. Dreptul de a cere revocarea unei asemenea donații are caracter strict personal și aparține doar donatorului. Revocarea poate fi expresă sau tacită. În cazul în care donatarul moare înaintea donatorului donația de bunuri viitoare devine caducă.

Secțiunea IV Cauzele legale de revocare a donațiilor

Revocarea donațiilor pentru neîndeplinirea sarcinilor

Sarcina este o obligație impusă donatarului, care, dacă a acceptat donația, este ținut să o ducă la îndeplinire. În caz de neexecutare, donatorul poate recurge la măsuri de executare sau la rezoluțiunea donației, ori la revocarea judiciară a acesteia pentru neexecutarea sarcinii. Sarcina trebuie să fie posibilă, licită și morală. Ea poate fi stipulată în favoarea oricăreia dintre părți sau în favoarea unui terț. Dacă sarcina sa stipulat în favoarea donatarului, donația este pur gratuită, însă, în caz de neexecutare, ea poate fi revocată pe acest temei. Dacă sarcina este stipulată în favoarea donatorului sau a unui terț, în măsura sarcinii, donația nu mai este o liberalitate. Acțiunea în revocare poate fi intentată de donator, de succesorii săi în drepturi și chiar de creditorii chirografari prin intermediul acțiunii oblice. Dacă este admisă de către instanță, acțiunea în revocarea donației va produce efecte retroactive atât în privința donatarului și a succesorilor lui în drepturi, cât și față de terți. Bunurile donate se reîntorc la donator libere de orice sarcină. Dacă donatorul a adus îmbunătățiri lucrului donat, el este îndreptățit la despăgubiri corespunzătoare.

Revocarea donațiilor pentru ingratitudine

Ingratitudinea este antonimul recunoștinței, pe care donatarul s-ar cuveni să o aibă față de donator. Recunoștința nu constituie o obligație pozitivă, dar ea impune donatarului abținerea de la săvârșirea unei fapte necorespunzătoare la adresa donatorului. În principiu, toate contractele de donație pot fi revocate pentru ingratitudinea donatarului, cu excepția donațiilor făcute de terți viitorilor soți înaintea căsătoriei.

Cazurile de revocare a donațiilor pentru ingratitudine prezentate de art. 831 C.Civ., sunt:

a. dacă donatarul a atentat la viața donatorului;

b. dacă donatarul s-a făcut culpabil față de donator de delicte, cruzimi sau injurii grave;

c. dacă donatarul refuză fără temei de a da alimente donatorului.

a. Pentru ca donația să fie revocabilă, nu se cere o condamnare penală a donatarului, ci este suficient să se stabilească de către instanța de judecată intenția de a ucide donatorul chiar dacă nu a fost concretizată. Uciderea din culpă sau în legitimă apărare a donatorului de către donatar nu poate duce la revocarea donației pe acest temei.

b. Potrivit art. 831 C.Civ., donația va fi revocată în cazul săvârșirii de către donatar asupra donatorului a unor delicte, cruzimi sau injurii grave. Gravitatea faptelor se apreciază numai de către instanța de judecată. Actele de cruzime vizează integritatea corporală și sănătatea donatorului și ele vor trebui să fie săvârșite de donatar sau de o altă persoană din ordinul acestuia. Injuriile ating onoarea, demnitatea sau reputația donatorului.

c. Revocarea donației pentru refuz de alimente presupune ca donatorul să fi ajuns la nevoie, iar donatarul, deși având posibilitatea, să-i refuze fără justificare ajutorul alimentar pe care i-l impune obligația de recunoștință. Refuzul donatarului nu va putea fi sancționat cu revocarea, dacă donatorul are rude în situația de a-i putea acorda întreținere. Cuantumul valoric al alimentelor nu trebuie să depășească valoarea donației. În cazul în care bunul a fost donat mai multo persoane, dar numai una dintre acestea se face vinovată de ingratitudine, revocarea donației va acționa numai împotriva vinovatului.

Acțiunea în revocarea donației pentru ingratitudine este o pedeapsă civilă, care se caracterizează prin următoarele:

-este o acțiune strict personală, putând fi intentată numai de donator;

-titularul acțiunii îl poate ierta pe donatar și iertarea se prezumă dacă a trecut un an din ziua săvârșirii sau aflării faptului fără ca să se fi cerut revocarea;

-acțiunea în revocarea donației pentru ingratitudine poate fi intentată doar în contra autorului faptului de ingratitudine;

-acțiunea în revocarea donației pentru ingratitudine este o acțiune în restituire cu caracter de pedeapsă, deci personală, admiterea ei nu produce efecte față de terți.

Revocarea donațiilor pentru surveniența de copil

Potrivit art. 836 C.Civ., donația se revocă în cazul în care donatorului, care nu avea nici un copil sau alt descendent în momentul încheierii contractului de donație, i se naște, ulterior, chiar și postum, un copil viu. Nu vor fi revocabile pentru nașterile de copii darurile obișnuite. Dacă donatorul avea copii sau descendenți în viață la momentul încheierii contractului de donație, acesta este irevocabil. Părțile nu ar putea insera în contractul de donație o clauză prin care donatorul ar renunța la revocarea donației pentru nașterea ulterioară a unui copil, deoarece o asemenea clauză atrage nulitatea contractului. Revocarea contractului de donație pentru surveniența de copil produce efecte retroactive de la data încheierii contractului, astfel că bunul donat se reîntoarce în patrimoniul donatorului, liber de orice sarcini, iar dacă a fost înstrăinat către un terț, acesta își va pierde dreptul ca fiind dobândit de la un neproprietar. Donatarul va păstra fructele dobândite până în ziua în care a fost înștiințat de nașterea copilului.

Secțiunea V Donațiile indirecte, donațiile deghizate și darurile manuale

De regulă, donațiile se încheie în formă autentică. De la această regulă se admite că fac excepție:

-donațiile indirecte

-donațiile deghizate

-darurile manuale

Donațiile indirecte

Donația indirectă presupune intenția de a gratifica din partea donatorului, dar nu prin intermediul contractului de donație încheiat în formă autentică, ci al unui alt act juridic. Pentru a fi valabilă, donația indirectă trebuie să îndeplinească toate condițiile de fond și de formă ale actului prin intermediul căruia se realizează, astfel că ea nu este supusă formei solemne. Se întâlnesc următoarele categorii de donații indirecte:

-renunțarea la un drept;

-remiterea de datorie;

-stipulația în favoarea unei terțe persoane.

Renunțarea la un drept, în principiu, nu constituie o liberalitate, deoarece poate fi și cu titlu oneros. În cazul în care renunțarea este făcută cu intenția de a gratifica, atunci ea are ca rezultat facerea unei liberalități. Dacă renunțarea nu este pur abdicativă, ci se face în favoarea unei persoane determinate, care trebuie să accepte actul respectiv, atunci ea este translativă de proprietate și este supusă formei solemne.

Remiterea de datorie constituie un mijloc voluntar de stingere a unei obligații, constând în renunțarea creditorului la dreptul său de creanță, cu consimțământul debitorului, ea fiind gratuită. Remiterea de datorie nu este supusă condiției formei autentice cerute pentru validitatea contractului de donație, ea putând fi făcută în orice formă: scrisă, verbală și chiar tacită.

Stipulația în favoarea unei terțe persoane este un contract prin care o persoană, numită promitent, se obligă față de altă persoană, numită stipulant, să execute o anumită prestație în folosul unei terțe persoane, numită beneficiar, fără să fie nevoie de o acceptare din partea acestuia, care însă poate să refuze. Aplicațiile cele mai întâlnite ale stipulației pentru altul sunt: contractul de rentă viageră în folosul unui terț, donația cu sarcina în folosul unei terțe persoane, contractul de asigurare asupra vieții, contractul de asigurare de răspundere civilă.

Donațiile deghizate

Donația este deghizată atunci când este simulată, ascunsă sub forma unui act juridic diferit, cu titlu oneros. Donația deghizată este valabilă dacă donatorul avea capacitatea de a dispune cu titlu gratuit, iar donatarul de a primi o liberalitate, iar obiectul și cauza contractului sunt licite și morale, și dacă actul îndeplinește condițiile de fond ale dispoziției. Dispozițiile art.813 C.Civ., obligă ca și donația să îmbrace forma autentică și se aplică și donațiilor deghizate. Donația deghizată produce efectele unei donații obișnuite, donatorul va putea cere revocarea ei pentru ingratitudine, după ce în prealabil, s-a stabilit, prin intermediul acțiunii în declararea simulației, caracterul real al actului încheiat. Terții interesați, făcând dovada caracterului simulat al vânzării, vor putea cere revocarea donației și reducțiunea ei în cazul în care este succesivă, adică aduce atingere rezervei succesorale, precum și raportul acesteia la masa succesorală. Părțile și succesorii lor pot face proba simulației prin contraînscris sau început de dovadă scrisă completată cu martori și prezumții, iar terții, prin orice mijloc de probă admis de lege. Donațiile pot fi făcute și prin persoane interpuse. Se recurge la această formă a simulației în cazul în care se urmărește să se facă o liberalitate unei persoane incapabile să primească liberalități de la donator. Potrivit art.812 C.Civ., sunt persoane interpuse părinții, copiii și soțul persoanei incapabile.

Darurile manuale

Darul manual este o varietate a contractului de donație, având ca obiect numai bunuri mobile corporale. Se încheie valabil prin acordul de voință al părților și prin tradițiunea efectivă a bunului de la donator la donatar, fără îndeplinirea unei formalități. Deci darul manual este un contract real și nu solemn. Nu pot constitui obiect al darului material bunurile imobile și nici mobile incorporale, cu excepția titlurilor la purtător și biletelor de bancă, pentru ca că transmiterea acestora are loc de la mână la mână. Prin tradițiunea bunului nu trebuie să se înțeleagă neapărat o deplasare fizică a bunului de la donator la donatar, efectele sale juridice putând fi realizate și printr-o remitere implicită, cum ar fi remiterea cheilor și actelor bunului donat. Pentru validitatea donațiilor, nu există obligația întocmirii unui act estimativ. Darurile manuale trebuie să respecte toate condițiile de fond cerute de lege pentru donații, și deci sunt irevocabile, pot fi afectate de sarcini, sunt supuse reducțiunii și raportului atunci când acestea sunt necesare pentru reîntregirea rezervei succesorale a moștenitorilor rezervatari ai donatorului. Proba darului manual poate fi făcută cu orice mijloc de probă, însă pentru donator și succesorii săi se cere existența unui înscris sau început de dovadă scrisă completată cu martori sau prezumții.

Sunt considerate daruri manuale:

-depunerea de către o persoană a unei sume de bani la C.E.C. sau altă unitate bancară, pe numele unei alte persoane, făcută cu titlu de liberalitate;

-retragerea unei sume de bani de pe un libret de Economii C.E.C. și transmiterea ei pe libretul C.E.C. al altei persoane, în baza unei comunicări telegrafice, între Agențiile C.E.C.

-predarea sau virarea unei sume de bani de către donator în contul unui terț, pe seama donatarului, în vederea construirii sau cumpărării unei locuințe proprietate personală;

-depunerea de către părinți a unei sume de bani la C.E.C. pe numele copilului lor minor sau major.

-predarea unui libret de economii C.E.C. în care primitorul este trecut la clauza de împuternicire.

Secțiunea VI Efectele contractului de donație

Efectele donației între părți

Contractul de donație are ca efect transmiterea unui drept din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului. Efectul translativ de proprietate al contractului de donație se produce între părți în momentul încheierii contractului și poate fi opus terților din momentul îndeplinirii formelor de publicitate cerute de lege. Donația poate avea ca efect și stingerea unui drept (prin renunțare), precum și a unei obligații corelative în cazul remiterii (iertării) de datorie.

a. Obligațiile donatorului

Din contractul de donație, donatorului îi revine obligația de a preda bunul ce formează obiectul donației și aceea de a-l păstra până la predare. În principiu, potrivit art.828 C.Civ., donatorul nu răspunde pentru evicțiune și nici pentru vicii ascunse, deoarece donația este un contract cu titlu gratuit.

Totuși, donatorul este ținut de obligația de garanție pentru evicțiune dacă:

-s-a obligat expres la aceasta;

-evicțiunea provine din faptul său personal;

-donația era cu sarcini, în limita valorii acestora;

Donatarul va răspunde pentru viciile ascunse ale bunului donat:

-dacă s-a obligat expres în acest sens;

-în caz de dol, pentru pagubele rezultând din viciile ascunse, cunoscute de el și necomunicate donatarului;

-atunci când donația este cu sarcină, în măsura în care contractul este cu titlu oneros și sinalagmatic;

b. Obligațiile donatarului

În cazul în care donația este obișnuită, donatarului nu îi revine nici o obligație legală față de donator, ci una morală, de recunoștință, care în caz de nerespectare, este sancționată cu revocarea donației pentru ingratitudine. Dacă donația este cu sarcini, neîndeplinirea acestora de către donatar dă dreptul donatorului de a cere fie executarea contractului cu daune interese, fie revocarea donației. Donatarul nu va putea să renunțe la donație, pentru a se putea sustrage de la îndeplinirea sarcinilor, decât având consimțământul donatorului.

Efectele față de terți

Contractul de donație este translativ de proprietate și deci va produce efecte depline doar între părțile contractante. Pentru ca donația să producă efecte și față de terți, legea cere îndeplinirea anumitor forme de publicitate. În cazul în care obiectul donației îl constituie un imobil, contractul devine opozabil față de terți din momentul transcrierii lui. Pot cere transcrierea în primul rând donatarul, apoi mandatarul donatarului, tutorele, ascendenții minorului donatar și chiar donatorul. Dacă reprezentanții legali au omis să ceară transcrierea donației sau dacă donația nu a fost acceptată de reprezentanții lor, iar donatorul înstrăinează bunul unei alte persoane, minorul nu mai poate să ceară bunul donat, dar va avea o acțiune în daune împotriva reprezentanților lor legali, care sunt ținuți la repararea prejudiciului pentru fapta lor culpabilă. În cazul donației având ca obiect bunuri mobile corporale, opozabilitatea față de terți se realizează prin transmiterea posesiei bunului donat. În cazul creanțelor, donatarul va deveni proprietar față de terți numai prin efectul notificării sau acceptării.

CAPITOLUL V. CONTRACTUL DE LOCAȚIUNE

Secțiunea I Noțiunea , reglementarea, caracterele juridice și condițiile

de validitate ale contractului de locațiune

Noțiunea contractului de locațiune

Potrivit art. 1411 C.Civ., contractul de locațiune este acela prin care o persoană, numită locator, se obligă să asigure unei alte persoane, numită locatar, folosința temporară, totală sau parțială, a unui lucru în schimbul unei sume de bani, numită chirie. În practică, se regăsește și antecontractul de locațiune, sub cele două forme : promisiunea unilaterală de locațiune și promisiunea sinalagmatică de locațiune. Acest antecontract precede încheierea validă a contractului de locațiune, în care se face transferul dreptului de folosință asupra bunului închiriat în schimbul chiriei.

Reglementarea contractului de locațiune

Contractul de locațiune este reglementat în titlul VII, intitulat „Despre contractul de locațiune”, din Cartea a-III-a a C.Civ., art.1410-1490. Sub denumirea „Contractul de locațiune”, C.Civ. reglementează două feluri de locațiune și anume: locațiunea de lucruri și locațiunea de lucrări. În cadrul locațiunii de lucruri, C.Civ. reglementează locațiunea de bunuri mobile, de clădiri precum și arendarea de terenuri, iar sub denumirea de locațiune de lucrări sunt cuprinse dispozițiile privind contractul de antrepriză, contractul de muncă și contractul de transport. Legea nr.16/1994 – Legea arendării, alături de alte dispoziții speciale și de unele dispoziții ale C.Civ., reglementează contractul de arendare. Închirierea își găsește reglementarea în C.Civ., art.1416-1453 și într-o reglementare specială cuprinsă în: Legea nr.85/1992 privind vânzarea de locuințe construite din fondul statului, Legea nr.112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe trecute în proprietatea statului, Legea nr.114/1996, Legea locuinței și alte acte normative cu caracter special.

Caracterele juridice ale contractului de locațiune

Contractul de locațiune se caracterizează prin următoarele trăsături specifice: consensual, oneros, comutativ, sinalagmatic, cu executare succesivă în timp și translativ de folosință.

a. Contractul de folosință este un contract consensual, care se încheie prin acordul de voință al părților, fără vreo formalitate. Contractul se poate încheia și verbal, dar proba încheierii și conținutului acestuia prezintă dificultăți de natură să genereze litigii pe viitor. Potrivit art.1416 C.Civ., dacă contractul verbal nu a fost pus în executare și una din părți neagă existența lui, proba cu martori nu este admisă nici dacă există un început de dovadă scrisă.

b. Contractul de locațiune este un contract cu titlu oneros și comutativ, întrucât în schimbul folosinței lucrului se plătește o chirie determinată sau, cel puțin determinabilă. Câștigul urmărit de părți este cunoscut încă de la încheierea contractului și nu depinde de hazard.

c. Contractul de locațiune este un contract sinalagmatic (bilateral), deoarece dă naștere la obligații reciproce între părți: locatorul se obligă să asigure locatarului folosința vremelnică a lucrului închiriat, iar acesta din urmă să folosească lucrul potrivit destinației sale și să plătească chiria cuvenită.

d. Contractul de locațiune este un contract cu executare succesivă în timp. Locatorul este ținut să asigure folosința lucrului până la încetarea locațiunii, iar chiria este și ea calculată și datorată după durata folosinței. Durata în timp a contractului de locațiune poate fi determinată, dar și nedeterminată. În nici un caz locațiunea nu poate perpetua, întrucât legea interzice locațiunile ereditare. Deci, locațiunea are un caracter vremelnic. Durata contractului de locațiune se stabilește prin voința părților. În unele domenii, legiuitorul intervine prin prorogere legale sau acordă locatarului dreptul la reînnoirea contractului.

e. Locațiunea este un contract translativ de folosință temporară asupra unui bun neconsumptibil, individual determinat caracter din care rezultă că locator poate fi nu numai proprietarul bunului, ci și uzufructuarul, locatarul principal etc. În caz de forță majoră sau de caz fortuit, riscul pieirii bunului va fi suportat de către locator. Locatarul nu poate uzucapa bunul ce face obiectul contractului, oricât de lungă ar fi durata acestuia.

Condițiile de validitate ale contractului de locațiune

a. Capacitatea părților contractante

Pentru validitatea contractului de locațiune se impune că atât locatorul, cât și locatarul să aibă capacitatea cerută de lege pentru a face acte de administrare. Fiind un act de administrare, locațiunea, va putea fi încheiată nu numai de către persoane majore, ci și de o persoană cu capacitate de exercițiu restrânsă (minorul între 14-18 ani), cu acordul prealabil al reprezentantului legal. În cazul în care încheierea unui imobil se face pe o durată mai mare de 5 ani, ne aflăm în prezența unui act de dispoziție și, de aceea, dacă minorul cu capacitate restrânsă dorește să încheie un asemenea act, va fi necesar în plus, pe lângă acordul reprezentantului său legal și autorizația prealabilă a autorității tutelare. Locatarul trebuie să aibă capacitatea de a contracta. În calitate de locator poate sta proprietarul unui bun, dar și locatarul sau uzufructuarul acestuia.

b. Obiectul contractului de locațiune

Locatorul și locatarul trebuie să cadă de acord asupra lucrului închiriat și asupra chiriei. Lucrul închiriat, total sau parțial poate fi atât mobil, cât și imobil, corporal sau incorporal. Obiectul contractului de locațiune nu este lucrul în sine, ci folosința acestuia, pe care locatorul trebuie să o asigure locatarului cu caracter de permanență, zi de zi, pe tot parcursul contractului, locațiunea fiind un contract cu executare succesivă în timp. Un bun viitor poate forma obiectul contractului, cu excepția bunurilor dintr-o succesiune nedeschisă, căci pactele asupra unor succesiuni viitoare sunt prohibite de C.Civ. sub sancțiunea nulității absolute. Bunurile din domeniul public al statului sau unităților adm-teritoriale vor putea fi închiriate numai în condițiile legii speciale.

Chiria. În schimbul folosinței lucrului, locatarul este ținut la plata chiriei, aceasta fixându-se în raport cu durata contractului și urmărind a fi plătită la termenele stipulate, de regulă, în mod succesiv. Chiria trebuie să fie determinată sau cel puțin determinabilă. Uneori, chiria este stabilită de lege. Chiria se fixează în bani sau sub forma unei alte prestații. Sub sancțiunea nulității, chiria trebuie să fie sinceră și serioasă.

Secțiunea II Efectele contractului de locațiune

Obligațiile locatorului

Locatorul trebuie să asigure locatarului folosința lucrului pe toată perioada existenței contractului de locațiune, fiind o obligație de a face cu caracter succesiv. În caz de nerespectare a acestei obligații, locatarul are la îndemână fie refuzul plății chiriei, invocând excepția de neexecutare a contractului, fie să ceară rezilierea contractului cu daune-interese.

Locatorul este obligat:

-să predea locatarului lucrul închiriat;

-să mențină lucrul închiriat în stare de funcționare-întrebuințare, prin efectuarea reparațiilor necesare;

-să-l garanteze pe locatar contra evicțiunii și să răspundă pentru viciile ascunse ale bunului închiriat;

-să restituie cheltuielile făcute de locatar cu bunul închiriat.

Obligația de predare a lucrului închiriat

Potrivit art.1421 C.Civ., locatorul trebuie să predea lucrul în așa stare încât să poată fi întrebuințat. O dată cu predarea bunului trebuie predate și toate accesoriile acestuia. Refuzul locatorului de a executa obligația de predare dă dreptul locatarului de a se adresa instanței de judecată, cerând fie executarea silită, fie rezilierea contractului, locatorul fiind obligat și la plata de daune-interese. În cazul în care predarea bunului închiriat s-a făcut cu întârziere, locatarul este îndreptățit a cere o diminuare a chiriei proporțională cu lipsa de folosință.

Obligația efectuării reparațiilor

Potrivit art.1420 și 1421 C.Civ., locatorului îi revine din contractul de locațiune obligația de a menține lucrul în starea de a servi la întrebuințarea pentru care a fost închiriat. Aceasta presupune ca locatorul să efectueze reparațiile necesare pe toată durata locațiunii, dacă bunul închiriat necesită asemenea reparații. În cazul în care locatorul nu-și execută această obligație, locatarul poate cere instanței de judecată obligarea acestuia la efectuarea reparațiilor, sub sancțiunea plății de daune cominatorii, fie autorizarea de a le efectua în contul locatorului, reținând ulterior cheltuielile făcute din chirie, fie rezilierea contractului. Locatorul nu este ținut să efectueze reparațiile mici, curente, numite locative, care revin locatarului.

Obligația de garanție a locatorului cuprinde:

-garanția pentru evicțiune cauzată prin fapta sa proprie;

-garanția pentru evicțiune provocată de fapta unui terț;

-garanția pentru viciile ascunse ale lucrului închiriat;

a. Locatorul este obligat să se abțină de la orice tulburare a folosinței bunului închiriat de către locatar, fie ea de fapt sau de drept. Potrivit art.1424 C.Civ., locatorul nu poate în cursul locațiunii să schimbe forma lucrului închiriat, nici prin transformarea materială a lucrului, nici prin schimbarea destinației acestuia. Reparațiile care cad în sarcina locatorului trebuie executate în cel mult 40 de zile, contrar, locatarul este îndreptățit potrivit art.1425 C.Civ., să ceară o scădere de chirie proporțional cu lipsa parțială a folosinței. În cazul în care prin reparații locatarul pierde folosința totală a lucrului închiriat, atunci acesta poate cere rezilierea contractului, chiar dacă pierderea folosinței nu ar depăși 40 de zile.

b. Locatorul este obligat să-l garanteze pe locatar și pentru evicțiunea provocată prin fapta unui terț. Potrivit art.1426 C.Civ., obligația locatorului se referă la tulburările de drept, cu condiția ca locatarul să-l cheme în garanție pe locator în procesul dintre el și terțul care încearcă să-l evingă. În cazul în care locatarul pierde folosința, total sau parțial, ca urmare a evicțiunii, el va putea cere locatorului fie reducerea chiriei, proporțional cu pierderea parțială a folosinței și daune-interese, fie rezilierea și daune-interese, dacă contractul nu mai poate fi executat.

c. În baza art.1422 C.Civ., locatorul este obligat să garanteze pentru toate viciile ascunse și pentru stricăciunile care împiedică folosința normală a lucrului de către locatar. Locatorul este ținut răspunzător nu numai de viciile existente în momentul încheierii contractului, ci și de viciile ascunse apărute pe parcursul executării lui, întrucât obligația de a asigura folosința efectivă a lucrului închiriat este continuă. Locatorul nu răspunde pentru viciile cunoscute de locatar, vicii aparente, deoarece se prezumă că le-a acceptat. Potrivit art.1422 C.Civ., după descoperirea viciilor grave, locatarul poate cere fie o reducere proporțională de chirie, sau rezoluțiunea contractului cu daune-interese. Locatarul nu este îndreptățit la daune-interese, dacă viciile sau stricăciunile provin din caz de forță majoră. Acțiunea în garanție pentru viciile ascunse a locatarului împotriva locatorului se prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani.

D. Obligația de restituire a cheltuielilor făcute de locatar cu bunul închiriat.

În cazul în care locatarul a executat lucrări dintre acelea care cădeau în sarcina locatorului, atunci acesta este obligat la restituirea cheltuielilor suportate de locatar. Locatorul este ținut la restituire către locatar doar a cheltuielilor utile, nu voluptuarii.

Obligațiile locatarului

În baza art. 1429-1453 C.Civ., locatarul are următoarele obligații:

-obligația de a întrebuința lucrul ca un bun proprietar, potrivit destinației sale;

-obligația de plată a chiriei;

-obligația de a restitui lucrul la expirarea contractului;

-obligația de a apăra lucrul închiriat contra uzurpărilor;

A. Obligația de a întrebuința lucrul ca un bun proprietar, potrivit destinației sale. Potrivit art. 1429 C.Civ., locatarul trebuie să întrebuințeze lucrul închiriat ca un bun proprietar și numai la destinația determinată de contract. În cazul în care părțile nu au stipulat nimic în acest sens, destinația lucrului închiriat se va determina după natura lui, după obiceiul locului, după destinația sa anterioară și chiar după profesiunea chiriașului. Dacă locatarul nu respectă această obligație ori efectuează transformări neautorizate asupra lucrului închiriat, locatorul este îndreptățit a cere repunerea lucrului în starea anterioară și folosirea lui potrivit destinației convenite sau rezilierea contractului cu daune-interese. Nu se consideră schimbare a destinației lucrului racordarea locuinței la gaze, la telecablu, instalarea aparatelor de ventilație etc. Obligația de a întrebuința lucrul ca un bun proprietar este o obligație de a face și implică, pentru locatar, efectuarea micilor reparații de întreținere, locative. Dacă degradarea lucrului închiriat se datorează culpei locatarului, potrivit art. 1434 C.Civ., el va fi obligat să suporte toate reparațiile, chiar dacă nu sunt locative. Potrivit art. 1435 C.Civ., locatarul este răspunzător de incendiu dacă nu probează că incendiul s-a întâmplat prin caz fortuit sau forță majoră, sau prin defecte de construcție, sau că focul a venit de la o casă vecină. În cazul în care într-un imobil sunt mai mulți locatari, răspunderea lor de natură contractuală va fi conjunctă (divizibilă) nu solidară, adică fiecare din ei răspunde pentru pagubele pricinuite de incendiu, proporțional cu valoarea de imobil ce ocupă cu chirie.

B. Obligația de plată a chiriei. Potrivit art. 1429 C.Civ., locatarul este obligat să plătească chiria convenită la termenele stipulate în contract. Dacă nu s-a prevăzut altfel, plata chiriei se face conform regulii generale, adică la domiciliul debitorului (locatarului) chiria fiind cherabilă nu portabilă. În cazul în care locatorul este amenințat de un terț cu evicțiunea, el poate suspenda plata chiriei până va înceta tulburarea. Dacă chiria urma să fie plătită anticipat și locatorul refuză predarea bunului, locatarul poate invoca excepția de neexecutare a contractului. Dacă locatorul a închiriat bunul la mai mulți locatari, obligația de plată a chiriei este conjunctă, dacă solidaritatea sau indivizibilitatea nu rezultă din contract. În cazul în care părțile nu au stabilit în contract termenele de plată a chiriei, plata se va face la termenele determinate de natura bunului sau de obiceiul locului. În caz de neexecutare a acestei obligații, locatorul poate cere fie executarea silită, fie rezilierea contractului.

C. Obligația de a restitui lucrul la expirarea contractului. Potrivit art. 1431 C.Civ., locatarul, la încetarea contractului, este ținut să restituie lucrul în starea în care l-a primit împreună cu toate accesoriile sale. Locatarul este ținut să suporte costul tuturor stricăciunilor cauzate bunului din culpa sa.

D. Obligația de a apăra lucrul închiriat contra uzurpărilor. Potrivit art. 1433 C.Civ., locatarul este obligat de a înștiința pe locator și de a apăra lucrul închiriat contra uzurpărilor. Prin uzurpare se înțelege încălcarea adusă de un terț asupra posesiei sau proprietății lucrului închiriat. Înștiințarea către locatar de faptul uzurpării se poate face în scris sau verbal. Aceasta trebuie făcută în termen util, pentru ca locatorul să se poată apăra contra uzurpării. În cazul neîndeplinirii de către locatar a acestei obligații, el este ținut la plata de daune-interese, pentru prejudiciul suferit de locator și cheltuieli de judecată.

Secțiunea III Contractul de sublocațiune și cesiunea de locațiune.

Contractul de sublocațiune.

Potrivit art. 1418 C.Civ., contractul de sublocațiune este un acord de voință, în temeiul căruia locatarul, care a dobândit folosința temporară a unui bun pe baza unui contract de locațiune, subînchiriază acel bun unui terț, care se obligă să plătească chirie. Astfel, locatarul devine sublocator, iar terțul cu care contractează devine sublocatar. Valida încheiere a contractului de sublocațiune se poate realiza cu condiția expres prevăzută de lege ca transmiterea folosinței să nu fie interzisă prin contract. O altă condiție, subînțeleasă, este ca sublocațiunea să nu fie convenită în condiții care să contravină celor din contractul principal. Contractul de sublocațiune constituie un accesoriu al contractului de locațiune, preexistent lui este supus acelorași condiții de validitate, produce aceleași efecte și are aceleași cauze de încetare. Sublocațiunea nu produce efecte față de locator, drepturile și obligațiile dintre locator și locatarul principal fiind în continuare neatinse. Locatorul nu are o acțiune directă contra sublocatarului, ci doar o acțiune oblică, subrogatorie, în calitate de creditor al locatarului. În caz de deces al uneia dintre părți, sublocațiunea subzistă, transmițându-se moștenitorilor acesteia, dacă nu s-a prevăzut altfel.

Cesiunea contractului de locațiune.

Potrivit art. 1418 C.Civ., locatarul poate să cedeze contractul către un terț, ceea ce constituie o vânzare a dreptului de folosință. Pentru a fi opozabilă terților, cesiunea contractului de locațiune trebuie să fie acceptată prin act autentic de către locatorul sau notificată acestuia, locatarul fiind înlocuit cu cesionarul care se subrogă în toate drepturile și obligațiile acestuia. Dacă locatarul a subînchiriat sau a cesionat contractul său contrar celor stipulate în contractul principal, locatorul poate cere instanței de judecată rezilierea contractului pentru neexecutarea obligațiilor, însă instanța va putea acorda locatarului un termen, pentru a executa condițiile contractului.

Secțiunea IV Încetarea contractului de locațiune

Condiții generale asupra încetării contractului de locațiune.

Încetarea contractului de locațiune prin acordul părților este modul cel mai frecvent întâlnit de stingere al acestuia. Un alt caz de încetare a contractului de locațiune îl constituie încetarea prin expirarea termenului. Contractul de locațiune mai poate înceta prin: denunțarea unilaterală de către una dintre părți, rezilierea contractului pentru neexecutarea obligațiilor, pieirea lucrului închiriat, desființarea titlului locatorului, înstrăinarea lucrului închiriat prin acte între vii s.a.

Încetarea contractului de locațiune prin expirarea termenului.

Potrivit art. 1436 C.Civ., în cazul în care părțile au stabilit la încheierea contractului durata locațiunii sau când termenul este stabilit de lege, la împlinirea termenului, fără o înștiințare prealabilă, contractul de locațiune va înceta de drept. Aceste contracte pot înceta anterior expirării termenului, prin acordul părților, precum și datorită altor împrejurări care sunt: decesul locatarului când acesta nu are moștenitori, pieirea bunului s.a. După expirarea termenului, dacă locatarul folosește pe mai departe lucrul închiriat, iar locatorul nu se opune, potrivit art. 1437 și 1452 C.Civ., contractul de locațiune se consideră reînnoit prin tacita relocațiune chiar dacă părțile n-au prevăzut această prelungire în mod expres. Tacita relocațiune nu poate avea loc în cazul în care, anterior expirării termenului contractului, locatorul a notificat concediul și aceasta chiar dacă locatarul a continuat să folosească bunul. Tacita relocațiune are loc în condițiile contractului de locațiune inițial încheiat, însă noul contract se va considera încheiat fără termen, cu excepția cazurilor când termenul este prevăzut de lege. Tacita relocațiune operează numai în cazul contractelor de locațiune valabil încheiate. Dacă contractul inițial a fost însoțit de anumite garanții, relocațiunea ia naștere fără ele, deoarece orice garanție trebuie să fie prevăzută în mod expres.

Denunțarea unilaterală a contractului de locațiune.

Potrivit art. 1436 C.Civ., dacă părțile sau legea n-au determinat durata locațiunii, atunci contractul poate înceta prin denunțarea unilaterală a oricăreia din părți și fără să fie necesară o justificare, însă cu respectarea termenului de preaviz. Termenul de preaviz reprezintă intervalul de timp dintre manifestarea voinței de a desface contractul de locațiune și data la care acesta urmează să înceteze în urma denunțării. El variază după natura lucrului și obiceiul locului. Denunțarea unilaterală, numită de lege și concediu, reprezintă un act unilateral de voință care duce la desfacerea contractului, indiferent de acceptarea celeilalte părți și fără necesitatea unei justificări. Este recomandabil ca denunțarea unilaterală să se facă în formă scrisă, fie direct, fie prin intermediul executorului judecătoresc. Expirarea termenului de preaviz are drept consecință încetarea locațiunii, iar un nou contract poate fi încheiat numai prin consimțământul ambelor părți și cu îndeplinirea celorlalte condiții stabilite de lege.

Încetarea contractului de locațiune prin reziliere.

Potrivit art. 1439 C.Civ., neexecutarea de către una din părți a obligațiilor principale ce-i revin, îndreptățește cealaltă parte să ceară rezilierea contractului. Fiind un contract sinalagmatic, cu executare succesivă, contractul de locațiune va fi supus rezilierii în condițiile art. 1020-1221 C.Civ.

Pieirea lucrului închiriat.

Potrivit art. 1423 și art. 1439 C.Civ., pieirea totală a lucrului închiriat duce la încetarea contractului de locațiune indiferent de cauza pieirii, forță majoră sau culpa părților, deoarece locatorul nu mai poate asigura locatarului folosința lucrului și nici nu poate fi obligat la refacerea, reconstruirea ori înlocuirea lui. În cazul în care pieirea lucrului închiriat este urmarea culpei uneia din părți, aceasta este ținută și la plata de daune-interese, pentru acoperirea prejudiciului suferit de cealaltă parte, ca urmare a încetării contractului. Dacă lucrul închiriat a pierit numai în parte, locatarul este îndreptățit a cere o reducere a chiriei proporțional cu pierderea suferită sau rezilierea contractului.

Desființarea titlului locatorului poate avea ca efect încetarea locațiunii, atunci când locatorul a fost evins de un terț printr-o acțiune în revendicare.

Excepțiile de la această regulă sunt:

-conform art. 534 combinat cu art. 1268 C.Civ., contractele de locațiune încheiate de uzufructuar rămân valabile până la 5 ani, chiar dacă uzufructul ar fi încetat;

-potrivit art. 513 C.Proc.Civ., rămân valabile și contractele încheiate de terțul dobânditor al imobilului ipotecat, chiar dacă este evins, cu respectarea următoarelor condiții: contractul de locațiune să fi fost încheiat cu bună-credință și să aibă dată certă, anterioară înscrierii comandamentului;

-rămân valabile și contractele de locațiune încheiate de moștenitorul aparent, în cazul în care locatarul a fost de bună credință.

Înstrăinarea lucrului închiriat prin acte între vii.

Potrivit art. 1441 C.Civ., în cazul în care locatorul a înstrăinat prin vânzare bunul închiriat, cumpărătorul este obligat să respecte contractul de locațiune încheiat anterior înstrăinării, când aceasta s-a făcut printr-un înscris autentic sau printr-un înscris sub semnătură privată cu dată certă. În cazul în care contractul de locațiune este încheiat pe o perioadă mai mare de 3 ani, el trebuie transcris, pentru a fi opozabil terților. În caz contrar, dacă contractul are totuși dată certă, efectele lui se reduc la 3 ani de la vânzare. Contractul de locațiune nu încetează de drept în cazul înstrăinării bunului. În cazul în care dobânditorul imobilului nu este obligat să respecte locațiunea făcută de înstrăinător, el va putea obține încetarea contractului numai dacă va anunța locatarului concediul, cu respectarea termenului de preaviz, după obiceiul locului. Potrivit art. 1442 C.Civ., în caz de încetare a contractului de locațiune pe temeiul înstrăinării bunului, locatarul are dreptul să reclame și să primească daune-interese de la locator, iar până la plata acestora, el are un drept de retenție asupra lucrului închiriat. Acțiunea se prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani, care începe să curgă de la încetarea locațiunii.

CAPITOLUL VI. CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT

Secțiunea I Considerații generale

Contractul de împrumut poate fi definit ca fiind acela prin care o persoană, numită împrumutător, transmite unei alte persoane, numită împrumutat, folosința sau proprietatea unui bun, cu obligația pentru acesta din urmă să restituie la scadență bunul în natură sau bunuri de același gen, de aceeași calitate și în aceeași cantitate. În temeiul unui contract de împrumut se poate transmite atât folosința, cât și proprietatea asupra unor bunuri. În ipoteza în care cel împrumutat este obligat la restituirea bunului în natura sa specifică, împrumutul este de folosință și se numește comodat. Dacă împrumutatul este obligat să restituie bunuri similare cu cele împrumutate, suntem în prezența contractului de împrumut de consumație sau propriu-zis (mutuum). Contractul de comodat poate avea ca obiect numai bunuri nefungibile și neconsumptibile, împrumutatul dobândind doar calitatea de detentor precar asupra acestora. Împrumutătorul rămâne pe durata contractului proprietar al bunului împrumutat, riscurile pieirii acestuia în caz de forță majoră sau caz fortuit rămânând mai departe în sarcina sa. Contractul de împrumut de consumație are ca obiect numai bunuri fungibile și consumptibile, astfel că împrumutatul dobândește dreptul de proprietate asupra lor din chiar momentul încheierii contractului și, prin urmare, el va suporta riscurile pieirii fortuite a acestora.

Secțiunea II Contractul de împrumut de folosință (comodatul)

Noțiunea și caracterele juridice ale contractului de comodat.

Contractul de împrumut de folosință este acela în baza căruia o persoană, numită comodat, remite spre folosință temporară și gratuită unei alte persoane, numită comodatar, un bun individual determinat, cu obligația pentru acesta din urmă de a-l restitui la termen, în natură, în individualitatea sa, potrivit art.1560 C.Civ. Acest contract se poate încheia între persoane fizice, între acestea și persoanele juridice, precum și între persoanele juridice cu respectarea principiului specialității capacității de folosință.

Comodatul are următoarele caractere juridice:

a. Împrumutul de folosință este un contract real. Legea nu cere pentru validitatea acestui contract anumite cerințe de formă, fiind suficient acordul de voință al părților și predarea efectivă a bunului persoanei care se împrumută. Părțile ar putea conveni la încheierea unui antecontract de comodat, ceea ce ar crea în sarcina lor obligația de a încheia în viitor contractul real de împrumut. Antecontractul de comodat nu transmite dreptul de proprietate asupra bunului.

b. Potrivit art 1561 C.Civ., comodatul este un contract cu titlu gratuit. Gratuitatea este de esența acestui contract. În cazul în care, în contract, părțile ar stipula o contravaloare pentru folosința lucrului împrumutat, nu am mai fi în prezența comodatului, ci a unui contract de locațiune de bunuri.

c. Comodatul este, în principiu, un contract unilateral, deoarece dă naștere la obligații numai în sarcina comodatarului.

d. Comodatul este un contract translativ de folosință, fără a se constitui un drept real în favoarea împrumutatului.

De aici se desprind următoarele consecințe:

1. Comodatul rămâne pe mai departe proprietarul și posesorul legitim al lucrului împrumutat, astfel că el va suporta riscul pieirii fortuite a acestuia. În cazul în care bunul împrumutat a fost evaluat în momentul încheierii contractului, riscul pieirii fortuite a bunului îl va suporta comodatarul. Transmițând numai detenția lucrului, comodantul este îndreptățit la acțiunea în revendicare și la acțiunile posesorii. Comodatarul culpabil va suporta riscul pieirii fortuite a lucrului împrumutat și în următoarele cazuri:

-când comodatarul folosește bunul pentru altă destinație sau prelungește folosința lui peste termenul prevăzut, dacă nu putea dovedi că bunul ar fi pierit și la comodant;

-când ar fi putu salva bunul împrumutat înlocuindu-l cu un bun al său ori când ambele bunuri au fost expuse pieirii, și-a salvat bunul său, lăsând să piară bunul împrumutat;

2. Împrumutatul dobândește doar detențiunea bunului, fiind obligat să-l restituie. Comodatarul nu va putea uzucapa bunul împrumutat.

Condițiile de validitate ale contractului de comodat.

A. Capacitatea părților.

Datorită faptului că împrumutul de folosință intră în categoria actelor de administrare, atât comodantului, cât și comodatarului li se cere să aibă doar capacitatea de a încheia asemenea acte. Deoarece comodatul nu este translativ de proprietate, comodantul nu trebuie să aibă neapărat calitatea de proprietar al bunului împrumutat, el putând fi și uzufructuar sau locatar. În schimb, comodatarul nu poate împrumuta la rândul său lucrul, deoarece îl deține pentru folosința proprie. Persoanele juridice vor putea încheia asemenea contracte, dar cu respectarea principiului specialității capacității de folosință.

B. Consimțământul părților.

Prezența viciilor de consimțământ și anume: eroarea, dolul și violența, vor duce la nulitatea relativă a contractului.

C. Obiectul contractului de comodat, potrivit art. 1560 C.Civ., îl pot constitui numai bunurile nefungibile și neconsumptibile, adică bunurile mobile aflate în circuitul civil și chiar bunuri imobile, dacă împrumutul acestora din urmă nu este interzis de lege. În mod excepțional și lucrurile consumptibile pot fi considerate, prin voința părților, nefungibile și pot fi folosite pentru o altă destinație.

D. Cauza contractului de comodat. Comodatul presupune o cauză licită și morală, la fel ca orice alt contract.

E. Dovada contractului de comodat, se face conform regulilor art. 1191 și urm. C.Civ., fiind suficient ca înscrisul să fie redactat într-un singur exemplar, dacă valoarea lucrului împrumutat depășește 250 lei. Faptul material al predării lucrului poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, indiferent de valoarea acestuia.

3. Efectele contractului de comodat. Fiind un contract unilateral, contractul de împrumut de folosință dă naștere la obligații contractuale doar în sarcina împrumutatului.

Obligațiile împrumutatului (comodatarului).

Potrivit prevederilor art. 1564-1571 C.Civ., împrumutatului îi revin următoarele obligații:

a. împrumutatul trebuie să se folosească de lucrul împrumutat potrivit destinației sale, determinată prin acordul părților la încheierea contractului sau prin natura bunului. Nerespectarea acestei obligații este sancționată cu plata daunelor-interese.

b. comodatarul este ținut la conservarea lucrului împrumutat ca un bun proprietar, iar potrivit art.1566 C.Civ., chiar mai bine decât lucrurile sale deoarece contractul este încheiat în interesul său.

c. împrumutatul va suporta cheltuielile necesare folosinței bunului (de ex. benzina), cheltuieli care sunt un accesoriu nedespărțit al folosinței.

d. potrivit art.1560 C.Civ., principala obligație a comodatarului este de a restitui, la scadență, în natură, lucrul împrumutat.

Comodatarul este ținut să restituie lucrul împrumutat chiar înainte de împlinirea termenului, dacă comodatul ar avea trebuință mare și neprevăzută de acel lucru. O dată cu restituirea lucrului, comodatarul trebuie să restituie și fructele produse de acesta, aceasta constituind o obligație de rezultat. Împrumutatul va putea fi exonerat de răspundere pentru nerestituirea bunului, în cazul în care va dovedi existența unei cauze străine, care nu-i este imputabilă. În cazul în care obiectul contractului nu a pierit, ci a fost deteriorat accidental, comodatarul răspunde de plata reparațiilor de repunere în starea anterioară de folosință. Dacă comodatarul a făcut cheltuieli necesare și urgente pentru conservarea bunului, el are dreptul la restituirea acestora de la comodant, iar în cazul în care acesta nu i le satisface, comodatarul are un drept de retenție asupra lucrului împrumutat, până la restituirea lor. Comodatarul are acest drept și în cazul în care bunul împrumutat s-a dovedit a avea vicii care au provocat pagubele. În perioada retenției asupra bunului împrumutat, comodatarul nu este îndreptățit a se folosi de bun.

Dacă la scadență comodatarul refuză fără temei restituirea bunului împrumutat, comodantul are la îndemână două acțiuni:

-acțiunea în revendicare împotriva comodatarului, dacă comodantul este proprietarul bunului. Fiind o acțiune reală acțiunea în revendicare este imprescriptibilă.

-o acțiune personală ce rezultă din contract, acțiune pe care o poate exercita nu numai proprietarul bunului, ci și uzufructuarul, locatarul etc., acțiune prescriptibilă în termen de 3 ani.

e. Împrumutatul va răspunde în mod solidar în cazul în care același lucru este împrumutat de mai mulți comodatari. Toți comodatarii sunt responsabili solidar față de comodant pentru executarea obligțiilor, fiind o solidaritate legală pasivă instituită de art.1571 C.Civ.

Obligațiile împrumutătorului (comodantului).

În principiu, pentru comodant nu se nasc obligații din contractul de comodat. În mod excepțional, potrivit art.1474-1575 C.Civ., împrumutătorul poate avea și el față de împrumutat obligații extracontractuale, și anume:

a. obligația de a restitui comodatarului cheltuielile extraordinare, necesare și urgente, făcute pentru conservarea bunului.

b. obligația de a-l despăgubi pe comodatar pentru prejudiciile pe care acesta le-a suferit datorită viciilor ascunse ale lucrului împrumutat.

4. Încetarea contractului de comodat.

Contractul de împrumut de consumație încetează prin executarea lui, moment când bunul împrumutat va trebui restituit comodantului. În cazul în care comodatarul nu-și execută întocmai obligațiile ce-i revin din contract, comodantul este îndreptățit să ceară în justiție rezilierea contractului. Rezilierea poate să se producă de drept, în cazul în care părțile au stipulat în acest sens un pact comisoriu expres. Dacă contractul a fost încheiat intuitu personae, el încetează prin moartea comodatarului, succesorii lui fiind obligați să restituie bunul către comodant. În cazul în care contractul nu a avut în vedere în mod exclusiv calitățile comodatarului, acesta va continua în persoana moștenitorilor împrumutatului, până la scadență.

Secțiunea III Contractul de împrumut de consumație (mutuum)

1. Noțiunea și caracterele juridice ale contractului de împrumut de consumație (propriu-zis).

Contractul de împrumut de consumație este acela în temeiul căruia o persoană, numită împrumutător, transmite unei alte persoane, numită împrumutat, proprietatea asupra unei câtimi de bunuri consumptibile și fungibile, pentru a le utiliza cu obligația de a restitui la termenul fixat bunuri echivalente ca natură, cantitate și calitate.

Acest contract are următoarele particularități:

a. împrumutul de consumație este un contract real, la fel ca și împrumutul de folosință.

b. împrumutul propriu-zis este un contract unilateral, deoarece cel care se obligă este debitorul obligației de restituire a bunului.

c. contractul de împrumut de consumație poate fi atât cu titlu gratuit, cât și cu titlu oneros, caz în care acest caracter trebuie să rezulte din contract.

d. contractul de împrumut de consumație este translativ de proprietate. Împrumutatul devine proprietarul bunurilor fungibile și consumptibile împrumutate și va suporta riscul pieirii fortuite a acestora.

2. Condițiile de validitate ale contractului de împrumut de consumație.

Capacitatea părților.

Contractul de împrumut de consumație fiind un contract translativ de proprietate, se cere ca împrumutătorul să fie proprietar al bunului pe care îl împrumută și să aibă capacitatea de a-l înstrăina, adică de a face acte de dispoziție. Împrumutatul trebuie să aibă și el capacitatea de a dispune, respectiv capacitate de exercițiu deplină, deoarece la scadență el trebuie să transmită proprietatea unor bunuri asemănătoare celor pe care le-a împrumutat. Contractul de împrumut de consumație încheiat cu un incapabil este anulabil.

Consimțământul părților la încheierea contractul de împrumut de consumație, se cere a fi deplin, neviciat prin eroare, dol sau violență.

Obiectul contractului de împrumut de consumație îl constituie bunuri mobile fungibile și consumptibile, în același timp.

Cauza împrumutului de consumație trebuie să fie posibilă, reală și morală.

Durata contractului.

Contractul de împrumut de consumație poate fi încheiat pe termen sau pe durată nedeterminată. În cazul în care nu s-a stipulat nici un termen în contract, instanța de judecată, la cererea oricăreia din părți, va putea stabili un termen potrivit împrejurărilor (art.1582 C.Civ.)

Dovada contractului.

În cazul unui contract cu un obiect ce are valoare mai mare de 250 lei, este necesar un înscris pentru a dovedi consimțământul părților, nu și remiterea lucrului, care este un fapt material. Înscrisul trebuie să fie scris în întregime de împrumutat, căci contractul este unilateral, sau cel puțin să conțină formula „bun și aprobat pentru…”, cu arătarea în litere a sumei ori a câtimii lucrurilor împrumutate. Înscrisul va cuprinde și semnătura împrumutatului. În cazul în care împrumutul a fost constatat printr-un înscris, proba cu martori împotriva lui este admisibilă cu titlu de excepție, când se invocă o fraudă la lege, cu condiția dovedirii fraudei în situația în care cauza nu rezultă din înscris.

3. Efectele contractului de împrumut de consumație.

Contractul de împrumut de consumație dă naștere doar la obligații în sarcina împrumutatului, eventualele obligații ale împrumutătorului fiind extracontractuale.

Obligațiile împrumutatului.

Principala obligație ce revine împrumutatului din contract este de restituire a bunului împrumutat. Potrivit art.1584 C.Civ., împrumutatul este doar dator să restituie lucrurile împrumutate în aceeași cantitate și calitate și la timpul stipulat. Dacă părțile ar conveni să restituie bunuri de altă natură, nu ne vom mai situa în prezența unui contract de consumație ci a unui contract de schimb. Respectarea cantității bunurilor împrumutate ne situează în prezența împrumutului, căci dacă s-ar restitui mai puțin vom fi în prezența unui împrumut și a unei donații. Obligația de restituire a bunurilor împrumutate trebuie executată la scadență. Locul restituirii bunurilor împrumutate va fi cel convenit de părți în contract și în lipsa unei astfel de convenții, locul va fi cel al încheierii contractului. În cazul în care împrumutatul se află în imposibilitatea executării obligației de restituire în natură, el va face plata în bani în raport cu valoarea bunurilor din momentul în care obligația sa a devenit scadentă. Întârzierea restituirii obligă pe împrumutat la daune-interese și la daune-moratorii, de la data cererii în judecată. În cazul în care împrumutatul nu-și execută obligația de restituire sau succesorii săi au un drept la acțiune în justiție.

Obligațiile împrumutătorului.

În principiu, împrumutătorul nu are nici o obligație, contractul fiind unilateral. Art.1580 C.Civ., dispune că împrumutătorul este răspunzător de daunele cauzate prin viciile lucrului, la fel ca și comodatul. Împrumutul de folosință, are ca obiect doar bunuri fungibile și consumptibile în același timp și numai în mod excepțional ar putea produce daune. În asemenea situație, obligația împrumutătorului își are izvorul în dolul său și nu în contractul de împrumut.

4. Împrumutul cu dobândă.

Potrivit art.1587 C.Civ., împrumutul cu dobândă este un contract de împrumut de consumație cu titlu oneros, în care împrumutatului îi revine obligația restituirii la scadență a unor bunuri echivalente, ca natură, calitate și cantitate, cu cele împrumutate și aceea de a plăti împrumutătorului o sumă de bani, numită dobândă, pentru folosința lucrului împrumutat. Contractul de împrumut cu dobândă are un obiect dublu: lucrul împrumutat și dobânda.

Lucrul împrumutat.

În cazul împrumutului de bani, la scadență, împrumutatul trebuie să restituie câtimea sumei arătată în contract, indiferent de creșterea sau scăderea valorii reale a monedei de la data acordării împrumutului și până la scadență. Obligația de restituire trebuie efectuată în moneda care are putere circulatorie la acel moment.

B. Dobânda reprezintă o sumă de bani pe care o plătește împrumutatul drept contraprestație a folosirii capitalului împrumutat. Dobânda poate consta și în alte prestații, ca echivalent al folosirii capitalului. Cuantumul dobânzii se stabilește de către părți în contract conform art.1587 C.Civ., cu respectarea prevederilor O.G. nr.9 din 21 ian. 2000, privind nivelul dobânzii legale în obligațiile bănești. Dacă părțile au convenit să se plătească dobânda, dar au omis să se stabilească cuantumul acesteia, atunci se va datora dobânda legală. Dobânda nu poate fi prezumată, ea trebuind să fie stabilită expres și prin act scris. Dobânda stabilită de părți în convențiile civile nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an. Dobânda legală în convențiile civile se stabilește la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit de B.N.R., diminuat cu 20%. Obligația de a plăti o dobândă mai mare este nulă de drept. Dobânda se calculează numai asupra sumei împrumutate. Dobânda la dobândă, numită anatocism, este în principiu, oprită de lege. Totuși, legea admite anatocismul, dobânzile putându-se capitaliza și producând dobânzi cu îndeplinirea cumulativă a două condiții:

-să existe o convenție specială în acest sens, încheiată între părți;

-să fie dobânzi datorate pentru cel puțin un an și ele să fie scadente.

Plata dobânzilor se face la termenele prevăzute în contract. De regulă, plata dobânzilor se face lunar.

5. Încetarea contractului de împrumut de consumație.

Contractul de împrumut de consumație se stinge, de regulă, la data prevăzută în contract, prin restituirea bunului împrumutat, iar dacă împrumutul este cu dobândă, și a dobânzilor aferente, făcută voluntar sau prin executare silită. Plata poate fi făcută în mod valabil și înainte de scadență, întrucât termenul este stabilit, de regulă, în favoarea debitorului. Contractul de împrumut de consumație se poate stinge și potrivit dreptului comun prin reziliere, remitere de datorie, compensație, dare în plată, confuziune.

CAPITOLUL VII. CONTRACTUL DE DEPOZIT

Secțiunea I Noțiunea, caracterele juridice și felurile contractului de depozit

1. Noțiunea contractului de depozit.

Contractul de depozit este acela prin care o persoană, numită deponent, remite spre păstrare un lucru unei alte persoane, numită depozitar, care se obligă să-l păstreze și să-l restituie în natură, la termen sau la cerere, potrivit art.1591 C.Civ. Contractul de depozit se poate încheia între persoane fizice, între persoane fizice și anumite persoane juridice și chiar între acestea din urmă, în anumite condiții ale legii. Contractul de depozit este reglementat de C.Civ. prin dispozițiile art.1591-1634.

2. Caracterele juridice ale contractului de depozit.

a. Contractul de depozit este un contract real, el perfectându-se când s-a făcut tradițiunea lucrului, potrivit art.1593 C.Civ. Prin excepție, contractul de depozit este valabil în momentul realizării acordului de voință, dacă lucrul ce trebuie lăsat în depozit se afla deja în mâna depozitarului sub orice titlu. În cazul în care părțile sunt doar de acord să încheie acest contract, dar fără a se efectua remiterea materială a lucrului, suntem în prezența unui antecontract de depozit ce îl obligă pe depozitar să primească lucrul în depozit.

b. Depozitul poate fi atât cu titlu gratuit cât și cu titlu oneros. Se poate spune că depozitul este gratuit prin natura sa, iar nu prin esență.

c. Contractul de depozit cu titlu gratuit este un contract unilateral, pentru că dă naștere la obligații în sarcina depozitarului. Dacă însă contractul de depozit este cu titlu oneros, va avea caracter sinalagmatic, astfel că va da naștere la obligații în sarcina ambelor părți.

3. Felurile contractului de depozit.

Potrivit art.1592 C.Civ., depozitul este de două feluri: depozitul propriu-zis și sechestrul. Depozitul propriu-zis se încheie numai prin convenția părților și poate avea ca obiect numai bunuri nelitigioase.

El se prezintă sub trei variante:

-depozitul voluntar (obișnuit);

-depozitul necesar;

-depozitul neregulat;

Art.1594 C.Civ. enunță expres depozitul voluntar și depozitul necesar, depozitul neregulat, deși nereglementat de C.Civ., este recunoscut de literatura de specialitate și practica judiciară.

Secțiunea II Depozitul propriu-zis

1. Depozitul obișnuit (voluntar).

Condițiile de validitate ale depozitului obișnuit.

a. Consimțământul părților.

Potrivit art.1596 C.Civ., depozitul voluntar se face întotdeauna numai de către proprietarul lucrului depozitat, sau cu consimțământul său expres sau tacit. Cel care predă lucrul îl încredințează spre păstrare celeilalte părți și nu spre folosință, căci, în acest din urmă caz am fi în prezența contractului de comodat.

b. Capacitatea părților.

Întrucât predarea în depozit a unui bun este considerată ca fiind un act de administrare, deponentul va trebui să aibă capacitatea cerută de lege pentru încheierea unor astfel de acte. Depozitarul va trebui să posede capacitatea deplină de exercițiu, căci, de regulă, doar în persoana sa se nasc obligații. Dacă depozitarul este incapabil, contractul nu este valid, chiar dacă deponentul ar avea deplină capacitate de exercițiu.

c. Obiectul contractului.

Potrivit art.1593 C.Civ., depozitul voluntar poate avea ca obiect numai bunuri corporale, individual determinate, chiar dacă după natura lor ar fi consumptibile și fungibile. Nu vor putea forma obiectul acestui contract bunurile imobile și nici bunurile incorporale, cu excepția titlurilor la purtător, asimilate cu bunurile mobile corporale.

Dovada contractului.

Pentru validitatea contractului de depozit voluntar, art.1597 C.Civ., dispune că acesta se face prin înscris. Proba contractului poate fi făcută și cu martori sau prezumții în cazul existenței unui început de dovadă scrisă sau dovedirii depozitului cu alte mijloace de probă decât înscrisurile, în caz de imposibilitate de a procura o dovadă scrisă și de a o conserva. Cerința formei scrise se referă la dovada consimțământul părților. Remiterea lucrului depozitat poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, inclusiv cu martori și prezumții.

Natura juridică a contractului de depozit voluntar.

Prin contractul de depozit obișnuit părțile vizează păstrarea și conservarea lucrului depozitat. Acest scop ne permite a delimita contractul de depozit de alte contracte, în care obligația de păstrare și conservare este obligație accesorie, ca de exemplu, în cazul contractului de v-c, când bunul nu a fost predat la momentul încheierii contractului, sau al contractului de comodat s.a.

Efectele contractului de depozit obișnuit.

a. Obligațiile depozitarului

1. Obligația de pază.

Potrivit art.1599 C.Civ., depozitarul trebuie să se îngrijească de paza lucrului depozitat, întocmai precum se îngrijește de lucrul său. Răspunderea pentru neexecutarea obligației de pază va fi apreciată in concreto, cu mai multă severitate, în cazurile prevăzute de art.1600 C.Civ.:

-când depozitarul s-ar fi oferit a primi un depozit;

-când s-a stipulat vreo plată pentru paza depozitului;

-când depozitul s-a făcut numai în folosul depozitarului;

-când s-ar fi convenit expres ca depozitarul să fie răspunzător de orice culpă.

Nerespectarea obligației de păstrare a bunului depozitat obligă pe depozitar la repararea prejudiciului cauzat deponentului din acest fapt. Potrivit art.1601 C.Civ., depozitarul nu răspunde niciodată de stricăciunile provenite din forța majoră, afară de cazul când a fost pus în întârziere pentru restituirea lucrului depozitat. Conform art.1602 C.Civ., depozitarul nu poate să se servească de lucrul depus fără permisiunea expresă sau tacită a deponentului. În situația în care lucrurile depozitate sunt încredințate de deponent într-o ladă sau sub o copertă sigilată, depozitarul nu are dreptul să vadă acele lucruri, art.160 C.Civ. reglementând păstrarea secretului depozitului.

2. Obligația de restituire a bunului depozitat.

Potrivit art.1604 C.Civ., depozitarul este ținut a restitui deponentului însuși lucrul depozitat, în natură. Lucrul depozitat trebuie restituit în starea în care se afla la momentul înapoierii, deteriorările survenite din culpa depozitarului vor fi suportate de acesta, iar cele străine de culpa depozitarului sunt suportate de deponent. Potrivit art.1608 C.Civ., o dată cu restituirea lucrului în natură, depozitarul trebuie să restituie deponentului și fructele produse de bunul aflat în depozit și culese de acesta. Neîndeplinirea obligației de restituire dă dreptul deponentului la daune-interese din partea depozitarului, în vederea reparării prejudiciului suferit. În cazul depozitului în bani, restituirea trebuie făcută în monedă de același fel, indiferent dacă valoarea ei a crescut sau a scăzut. Referitor la momentul restituirii, depozitarul trebuie să fie oricând gata să predea lucrul deponentului, îndată ce acesta îl cere și chiar dacă în contract s-ar fi prevăzut un termen mai îndepărtat. Cât privește locul restituirii, art. 1614-1615 C.Civ., dispun că, în lipsa unei clauze exprese, restituirea se face le locul unde se află lucrul depozitat. Restituirea se poate face și mandatarului deponentului sau unei terțe persoane, indicată în contract, sau reprezentantul legal al deponentului, dacă acesta din urmă a devenit incapabil. În caz de deces al deponentului, potrivit art.1611 C.Civ., lucrul depozitat se va restitui moștenitorilor legali ai acestora. Potrivit art. 1616 C.Civ., dacă depozitarului i s-a notificat, în formele prevăzute de lege, ca asupra lucrului depozitat s-a deschis procedura de urmărire sau un terț a formulat o opoziție la restituire, el va păstra bunul până la clarificarea drepturilor asupra bunului depozitat. Conform art.1617 C.Civ., se stinge orice îndatorire de restituire a depozitarului, dacă se descoperă și se probează că el este însuși proprietarul lucrului depozitat. Art.1619 C.Civ. reglementează un drept de retenție asupra lucrului depozitat, în beneficiul depozitarului care a făcut cheltuieli pentru conservarea bunului încredințat spre păstrare cu titlu oneros, până la despăgubirea integrală de către deponent. În cazul în care depozitarul refuză nejustificat să restituie bunul depozitat, deponentul are la îndemână, fie o acțiune în revendicare, în calitate de proprietar, fie o acțiune personală rezultată din contract.

b. Obligațiile deponentului.

În cazul în care contractul de depozit este cu titlu gratuit, deponentului îi revine obligația de a-și ridica la termen lucrul depozitat. Potrivit art.1618 C.Civ., deponentul este obligat să restituie depozitarului cheltuielile făcute de acesta pentru păstrarea lucrului depozitat, precum și să-l despăgubească pe depozitar de prejudiciile care i s-au cauzat de lucrul depozitat. În cazul în care contractul de depozit are un caracter oneros, deponentul mai are obligația contractuală de a plăti suma de bani prevăzută drept plată pentru conservarea bunului depozitat.

2. Depozitul necesar.

Considerații generale.

Potrivit art.1620 C.Civ., depozitul necesar este acela ce se face silit de împrejurări cum ar fi: un foc, o ruină, un naufragiu sau un alt eveniment neprevăzut de forță majoră. Deși încheiat în împrejurări excepționale, pentru existența sa validă este necesar consimțământul liber exprimat de către depozitar. Potrivit art.1622 C.Civ., depozitul necesar este supus regulilor depozitului obișnuit.

Depozite asimilate celui necesar.

Cu depozitul necesar sunt asimilate depozitul bunurilor aduse de călători în unitățile hoteliere, case de odihnă s.a. Hotelierul răspunde, în calitate de comitent, pentru pagubele provocate de către angajații hotelului și chiar de străinii care vin la hotel, de alți călători, furnizori. Potrivit art.1625 C.Civ., hotelierul, în calitate de depozitar, nu este răspunzător în cazul în care bunurile aduse de călători sunt furate de hoți înarmați, ori sunt distruse sau degradate, ca urmare a forței majore. Hotelierul nu răspunde nici când stricăciunile sau degradările se datorează culpei călătorului. Răspunderea hotelierului va fi antrenată numai dacă deponentul va face dovada valorii bunului și a faptului că a fost în hotel, chiar dacă nu l-a predat spre păstrare la recepție. Normele C.Civ. care reglementează răspunderea hotelierului nu sunt imperative, ci supleative, hotelierul putând să și limiteze răspunderea.

3. Depozitul neregulat.

Codul civil nu conține și referiri la depozitul neregulat. Acest depozit constituie o formă a depozitului obișnuit, având însă ca obiect lucruri fungibile și consumptibile depozitarul fiind însă obligat să restituie, la termen sau la cerere, alte bunuri de aceeași natură, cantitate sau calitate cu cele primite. Astfel, depozitarul devine proprietar asupra bunurilor predate de deponent, putând să se folosească de acestea, să culeagă fructele și chiar să dispună de ele, suportând și riscul pieirii lucrurilor. Dacă depozitul neregulat are ca obiect o sumă de bani, depozitarul trebuie să restituie deponentului suma de bani depusă indiferent de scăderea sau sporirea valorii lor. În cazul în care a fost pus în întârziere în privința obligației de restituire, el va trebui să plătească și dobânzi. Depozitul neregulat se aseamănă cu împrumutul de consumație, mai ales dacă se plătesc dobânzi pentru banii depuși. Depozitul neregulat se deosebește de împrumut în funcție de scopul principal urmărit de părți, și anume: păstrarea bunurilor în interesul deponentului sau facerea unui serviciu pentru cel împrumutat, darea unor bunuri de care acesta are nevoie. Dacă în contract s-a stipulat un termen ferm de restituire, se prezumă că acel contract este de împrumut, iar dacă nu e prevăzut un termen, cel care a primit bunul fiind obligat să-l restituie la prima cerere, se prezumă că părțile au încheiat un contract de depozit neregulat. Varietăți ale contractului de depozit neregulat sunt: depozitul neregulat de sume de bani la bănci, depozitul neregulat de sume de bani la C.E.C.

Secțiunea III Sechestrul

Depozitul sechestru constituie o varietate a contractului de depozit, ce constă în lăsarea unui bun asupra căruia exista un litigiu în păstrarea unui terț, numit sechestru, până la soluționarea definitivă a litigiului, când bunul trebuie predat părții care a avut câștig de cauză. Părțile în contractul de depozit sechestru sunt:

-sechestrantul, persoana care depune bunul spre păstrare;

-sechestrul, persoana care primește bunul spre păstrare;

Sechestrul poate fi constituit atât cu titlu gratuit, cât și cu titlu oneros. Potrivit art.1629 C.Civ., în cazul în care sechestrul este gratuit, acestuia îi sunt aplicabile regulile de la depozitul obișnuit și răspunderea depozitarului va fi apreciată in concreto, adică va avea o răspundere atenuată. În cazul depozitului oneros, răspunderea depozitarului va fi apreciată in abstracto, după criterii mai exigente. Potrivit art.1626 C.Civ., sechestrul poate fi convențional sau judiciar. Sechestrul este convențional când păstrarea lucrului în litigiu este încredințată de către două sau mai multe persoane litigante unei terțe persoane, care va păstra bunul până la soluționarea procesului, când îl va restitui aceleia dintre ele care va avea câștig de cauză. Sechestrul este judiciar când instanța judecătorească ordonă punerea unui bun litigios sub sechestru, încredințându-l unei persoane numită sechestru judiciar, care este numit la propunerea părților interesate sau de către instanță. Sechestrul judiciar este reglementat de art.1632-1634 C.Civ., completate cu dispozițiile C.Proc.Civ. Depozitarul sechestru este supus tuturor îndatoririlor care se nasc din sechestrul convențional.

CAPITOLUL VIII. CONTRACTUL DE MANDAT

Secțiunea I Mandatul cu reprezentare

1. Noțiunea și caracterele juridice ale contractului de mandat.

A. Noțiunea contractului de mandat.

Contractul de mandat este acela prin care o persoană, numită mandant, însărcinează o altă persoană, numită mandatar, să încheie acte juridice pe seama și în numele ei. Mandatul este reglementat în C.Civ., în art.1532-1559. Părțile contractului de mandat sunt mandantul și mandatarul. Contractul de mandat se poate încheia între persoanele fizice, între persoanele fizice și persoanele juridice, precum și între persoanele juridice cu respectarea principiului specialității capacității de folosință. În principiu, mandatul se naște pe cale convențională. Există și situații în care raporturile juridice ale acestui contract sunt generate de prevederi legale. Cuvântul mandat este susceptibil de mai multe sensuri. Într-un sens, cuvântul mandat desemnează contractul care se încheie între mandant și mandatar. Într-un alt sens, prin mandat se înțelege înscrisul care constată convenția dintre părți. În acest sens vorbim despre procură, împuternicire sau delegație.

B. Caracterele juridice ale contractului de mandat.

a. Mandatul este un contract consensual, pentru nașterea sa fiind suficient simplul acord al părților. Potrivit art.1533 C.Civ., mandatul poate fi chiar tacit. Pentru a proteja interesele terților care contractează cu mandatarul, contractul trebuie constatat printr-un înscris (procură)

b. Mandatul este un contract intuitu personae, deoarece el se bazează esențialmente pe încrederea pe care mandantul o are în mandatar.

c. Ca regulă generală, contractul de mandat este cu titlu gratuit. Părțile pot deroga de la această regulă stipulând în favoarea mandatarului o retribuție, caz în care mandatul devine cu titlu oneros.

d. În măsura în care contractul de mandat este gratuit, el îmbracă forma unui contract unilateral. Dacă în favoarea mandatarului s-a stipulat o retribuție, mandatul devine sinalagmatic, deoarece el dă naștere la obligații în sarcina ambelor părți, și anume: pentru mandatar obligația de a îndeplini însărcinarea primită, iar pentru mandant de a plăti retribuția mandatarului.

2. Asemănări și deosebiri între contractul de mandat și alte contracte civile.

A. Asemănări și deosebiri între contractul de mandat și contractul de antrepriză. Contractul de mandat cu titlu oneros se aseamănă cu contractul de antrepriză. Însă, cele două contracte se deosebesc deoarece, pe când mandatarul este însărcinat cu încheierea de acte juridice pe seama și în numele mandantului, antreprenorul se obligă să execute acte materiale pentru client. În cazul mandatului, mandantul este ținut de actele pe care mandatarul le-a încheiat cu terții, în cazul antreprizei clientul nerăspunzând pentru actele încheiate de antreprenor cu terții. De asemenea, răspunderea mandatarului este supusă unor reguli diferite de cele prin care este reglementată răspunderea antreprenorului.

B. Asemănări și deosebiri între contractul de mandat și contractul de muncă

Contractul de mandat cu titlu oneros se aseamănă și cu contractul de muncă. Totuși între cele două contracte există importante deosebiri. Astfel, în contractul de mandat, mandatarul are calitatea de reprezentant al mandantului, pe când în contractul de muncă salariatul nu este reprezentantul angajatorului. Angajatul nu poate fi reprezentat, el trebuind să presteze personal munca la care s-a obligat, în vreme ce mandatarul poate substitui o persoană care să îndeplinească unele acte juridice la care s-a obligat. De asemenea, în timp ce mandatarul este însărcinat să încheie acte juridice, salariatul realizează, în principiu acte materiale. În cadrul contractului de muncă, între salariat și angajator există un raport de subordonare care nu se regăsește în cazul mandatului.

3. Condițiile de validitate ale contractului de mandat.

A. Capacitatea părților.

Mandatarul trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină. De asemenea, mandantul va trebui să fie el însuși capabil să încheie personal actul pentru care l-a împuternicit pe mandatar, deoarece respectivul act juridic îi va profita și va suporta consecințele acestuia. Capacitatea mandantului se va determina în funcție de natura juridică care face obiectul contractului de mandat. Astfel, dacă este vorba despre un act de administrare, mandatul va putea fi dat chiar de către un minor cu capacitate de exercițiu restrânsă. Dacă se are în vedere încheierea unui act de dispoziție, mandantul va trebui să aibă capacitate de exercițiu deplină. În situația în care mandatul este cu titlu oneros, mandantul trebuie să aibă capacitate deplină, chiar dacă actul juridic ce trebuie încheiat de mandatar este unul de conservare sau administrare.

B. Consimțământul părților trebuie să fie liber exprimat, adică voința părților să fie neafectată de vreun viciu. În cazul în care voința mandantului a fost viciată de eroare, dol sau violență, acesta poate cere anularea contractului. Acțiunea în anularea contractului pentru vicii de consimțământ se prescrie în termenul general de 3 ani.

C. Obiectul contractului de mandat îl reprezintă încheierea de acte juridice. Obiectul trebuie să îndeplinească condițiile generale de validitate: să fie determinat sau cel puțin determinabil, să fie licit, moral și posibil. Mandatul nu poate avea ca obiect decât acte juridice ce pot fi încheiate prin mandatar. Actele strict personale precum testamentul, căsătoria sau divorțul, nu pot fi făcute prin mandatar. Mandatul poate fi: general, adică mandatarul a fost împuternicit să încheie orice acte juridice pe seama și în numele mandantului, sau special, adică mandatarul a primit însărcinarea de a încheia un act juridic determinat.

D. Cauza contractului de mandat trebuie să fie posibilă, licită și morală.

E. Forma contractului de mandat.

Mandatul poate fi dat în formă scrisă sau verbal, iar uneori, chiar tacit. Oferta de mandat se manifestă, de regulă, printr-un înscris numit procură. Atunci când actul juridic ce urmează a fi încheiat de către mandatar trebuie, ad validitatem, să îmbrace forma autentică procura va fi dată în această formă. Această regulă este cunoscută sub denumirea de regula simetriei formelor. Simetria formelor nu este necesară în situația în care părțile convin ca mandatarul să încheie actul juridic în formă autentică ad probationem, legea necerând acest lucru pentru validitatea actului.

F. Dovada contractului de mandat.

În principiu, indiferent de valoarea și de obiectul său, mandatul este dovedit prin însăși executarea sa. În cazul ofertei de mandat, precum și în cazul neexecutării mandatului, proba se va face în condițiile dreptului comun. Terții pot face dovada mandatului prin orice mijloc de probă, deoarece contractul este pentru ei un fapt juridic.

4. Efectele contractului de mandat.

Efectele contractului între părți.

a. Obligațiile mandatarului.

1. Obligația de a îndeplini mandatul primit. Conform art.1539 C.Civ., mandatarul este îndatorat a executa mandatul atât timp cât este însărcinat cu acesta. Obligația mandatarului de a îndeplini mandatul este o obligație de mijloace și n u una de rezultat. Mandatarul trebuie să execute mandatul primit indiferent de faptul că în timpul executării acestuia a survenit moartea mandantului. În executarea mandatului, mandatarul răspunde pentru eventualul dol, precum și pentru faptele culpabile. Dacă mandatul este cu titlu oneros, răspunderea pentru culpa mandatarului va fi apreciată mai sever, in abstracto. Mandatarul printr-un contract cu titlu gratuit va avea o poziție mai favorabilă, culpa lui fiind apreciată de lege mai îngăduitor în concreto. Mandatarul este ținut să nu treacă peste limitele împuternicirii primite de la mandant, în caz contrar, va antrena răspunderea mandatului. Conform art.1543 C.Civ., atunci când există pluralitate de mandatari, răspunderea fiecăruia pentru îndeplinirea contractului este independentă de a celorlalți.

2. Obligația de a da socoteală mandantului despre îndeplinirea mandatului. Conform art.1541 C.Civ., mandatarul este dator, oricând i se va cere, a da seama mandantului de lucrurile sale și de a remite tot ceea ce ar fi primit în puterea mandatului, chiar când ceea ce ar fi primit nu s-ar fi cuvenit mandantului.

3. Obligația de a răspunde pentru persoana substituită în executarea mandatului. Prin clauza expresă părțile pot stabili libertatea mandatarului de a-și substitui în îndeplinirea obligațiilor ce îi revin, o persoană. Atunci când a avut acordul, chiar și tacit, al mandantului nu va fi ținut să răspundă pentru faptele persoanei substituite. Excepție prezintă situația în care persoana substituită era incapabilă sau insolvabilă, deoarece mandatarul fiind în culpă privind alegerea sa, va fi obligat să răspundă. Dacă nu a avut acordul mandantului, mandatarul va răspunde pentru toate faptele substituitului.

b. Obligațiile mandantului.

1. Obligația de a-l desdăuna pe mandatar pentru toate cheltuielile făcute cu îndeplinirea mandatului. Mandantul este obligat să desdăuneze pe mandatar prin achitarea tuturor cheltuielilor făcute de acesta cu executarea mandatului, precum și să repare toate pierderile suferite de mandatar în cursul executării contractului, dacă acestea nu se datorează culpei celui din urmă. Datorită faptului că obligațiile care rezultă din contract în sarcina mandatarului sunt obligații de diligență, mandantul este obligat la desdăunări chiar și atunci când mandatul nu a fost finalizat.

2. Obligația de plată a retribuției atunci când mandatul este cu titlu oneros. Pe lângă achitarea cheltuielilor și repararea prejudiciilor, atunci când contractul este cu titlu oneros, mandantul trebuie să achite și onorariul ce se cuvine mandatarului. Exceptând împrejurarea când mandatarul ar fi culpabil, mandantul nu poate refuza plata onorariului dacă mandatul nu a fost îndeplinit.

Efectele contractului față de terți.

a. Efectele care se produc între mandant și terți.

Mandantul va fi ținut să execute obligațiile contractuale încheiate în numele său de către mandatar, dacă acesta a acționat în limitele împuternicirii conferite. În aceeași măsură, el răspunde și pentru actele încheiate cu terții de către persoana care l-a substituit pe mandatar. Dacă există mai mulți mandanți care au numit un mandatar comun pentru aceeași operațiune juridică, ei vor fi ținuți să răspundă în mod solidar pentru obligațiile ce rezultă din actele încheiate cu terții.

b. Efectele care se produc între mandatar și terți.

Atât timp cât își respectă limitele împuternicirii, între mandatar și terți nu se naște nici un raport juridic. Dacă mandatarul a contractat cu terții depășindu-și atribuțiile conferite prin contract, între mandatar și terți se formează un raport juridic, adică primul va fi ținut să garanteze ultimilor validitatea actelor.

5. Încetarea contractului de mandat.

Considerații generale.

Fiind un contract, mandatul va înceta în cazurile generale reglementate de C.Civ.: executarea obligației pentru care a fost încheiat, clauza specială a părților, ajungerea la termen etc. Mandatul poate înceta și datorită unor cauze specifice, reglementate de art.1552 C.Civ.:

-revocarea mandatului de către mandant;

-renunțarea mandatarului la mandat;

-moartea uneia dintre părți, precum și punerea sub interdicție, insolvabilitatea sau falimentul mandatarului sau mandantului.

Cauzele specifice de încetare a contractului de mandat.

a. Revocarea mandatului de către mandant.

Deoarece mandatul este dat în folosul mandantului, acesta poate să-l revoce ori de câte ori consideră că interesele sale sunt lezate de acțiunea mandatarului. Poate fi revocat orice fel de mandat, cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, cu excepția cazului în care în contract există o clauză contrară. De regulă, revocarea este expresă, dar poate fi și tacită. Revocarea expresă nu este supusă vreunei forme solemne. Pot fi considerate manifestări de voință în sensul revocării: solicitarea restituirii procurii, notificarea revocării etc. Pentru revocarea mandatului se cere ca mandantul să aibă aceeași capacitate ca și cea solicitată pentru conferirea mandatului. Dacă revocarea a fost abuzivă, nejustificată, în cazul contractului de mandat cu titlu oneros mandatarul este îndreptățit să primească o sumă de bani cu titlu de daune interese. Conform art.1554 C.Civ., revocarea mandatului va produce efecte față de da mandatar din momentul în care mandantul l-a înștiințat printr-o notificare. Atât timp cât terții au contractat cu mandatarul fără a cunoaște că mandatul acestuia a fost revocat de către mandant, revocarea nu le este opozabilă.

b. Renunțarea mandatarului la mandat.

Mandatul poate să înceteze și prin manifestarea unilaterală de voință a mandatarului. Mandatarul va fi obligat să repare eventualul prejudiciu pe care l-a cauzat mandantului prin renunțarea la mandat, cu excepția cazului în care demonstrează că, dacă ar continua contractul, i s-ar aduce pagube importante.

c. Moartea uneia din părți.

Fiind un contract intuitu personae, mandatul încetează, în principiu, prin moartea uneia din părți. Conform art.1559 C.Civ., în cazul decesului mandatarului, moștenitorii acestuia trebuie să-i aducă la cunoștință mandantului faptul morții și până la numirea unui nou mandatar, ei vor trebui să execute mandatul. Dacă sunt mai mulți mandatari și unul dintre ei încetează din viață, mandatul va continua în persoana mandatarilor supraviețuitori. În situația în care moare mandantul, dar mandatarul nu cunoaște această împrejurare și contractează cu terții, obligațiile care rezultă din actele juridice astfel încheiate sunt valabile, cu condiția ca terții să fi fost și ei de bună-credință. În toate cazurile, mandatarul este obligat să dea socoteală despre îndeplinirea mandatului succesorilor mandantului. Dacă sunt mai mulți mandanți și obiectul mandatului este divizibil, mandatul va înceta doar în ceea ce privește partea mandantului decedat, pe când, situația că obiectul mandatului nu este divizibil, atrage stingerea întregului contract.

d. Alte cauze de încetare a contractului de mandat.

Conform art.1552 C.Civ., mandatul se stinge și prin punerea sub interdicție, insolvabilitatea sau falimentul unei dintre părți. Punerea sub interdicție va atrage încetarea mandatului numai dacă este efectivă. Simplul fapt că una din părți este alienată sau debilă mintal nu este de natură să atragă stingerea contractului. Insolvabilitatea sau falimentul uneia din părți conduce la stingerea mandatului, indiferent de izvorul acestuia, contract sau lege.

CAPITOLUL IX. CONTRACTUL DE ANTREPRIZĂ

Secțiunea I Noțiunea și caracterele juridice ale contractului de antrepriză

1. Noțiunea contractului de antrepriză.

C.Civ. reglementează contractul de antrepriză în art.1470-1490, sub denumirea de locațiune a lucrărilor. Contractul de antrepriză este acel contract în baza căruia o persoană, numită antreprenor, se obligă să execute pe riscul său o lucrare determinată pentru o altă persoană, numită client, în schimbul unei remunerații.

2. Caracterele juridice ale contractului de antrepriză.

a. Antrepriza este un contract bilateral, deoarece ea dă naștere la obligații în sarcina ambelor părți. Antreprenorul va fi obligat să execute lucrarea care face obiectul contractului și să o predea clientului la termenul convenit. Clientul va trebui să plătească remunerația stabilită de părți pentru efectuarea lucrării, să facă recepția și să preia lucrarea.

b. Contractul de antrepriză este consensual, pentru încheierea lui validă nefiind necesară respectarea vreunei forme solemne.

c. Contractul de antrepriză este cu titlu oneros, fiecare parte urmărind ca, în schimbul prestației sale, să obțină un avantaj patrimonial.

d. Antrepriza este un contract comutativ, drepturile și obligațiile părților fiind cunoscute în momentul încheierii contractului.

e. Contractul de antrepriză este un contract cu executare succesivă în timp.

f. Antrepriza este, în principiu, un contract intuitu personae, clientul având în vedere, la momentul alegerii antreprenorului, calitățile, aptitudinile și cunoștințele acestuia. Această trăsătură a contractului de antrepriză se referă numai la organizarea și conducerea lucrării de către antreprenor acesta nefiind obligat să execute personal lucrarea ce face obiectul contractului.

Secțiunea II Asemănări și deosebiri între contractul de antrepriză și alte contracte civile

1. Asemănări și deosebiri între contractul de antrepriză și contractul de muncă.

Contractul de antrepriză se aseamănă, datorită obiectului său, cu contractul de muncă. Între cele două contracte există și deosebiri:

a. Raportul juridic ce se naște între angajat și patron va fi supus unei reglementări speciale, pe când contractul de antrepriză este reglementat de drept comun.

b. În cazul contractului de muncă, dacă angajatul cauzează prejudicii altor persoane, în baza raportului de prepușenie patronul va fi răspunzător solidar cu angajatul. În cazul antreprizei, clientul nu va răspunde pentru prejudiciile cauzate de antreprenor terților, cu ocazia executării contractului.

c. În cazul antreprizei, antreprenorul este obligat să suporte riscul neexecutării contractului și chiar al pieirii lucrării, neputând solicita plata prețului. Angajatul nu va suporta niciodată riscul neexecutării atribuțiilor de serviciu, având dreptul la compensația convenită prin contractul de muncă.

2. Asemănări și deosebiri între contractul de antrepriză și contractul de vânzare a unui bun viitor.

În situația în care lucrarea ce face obiectul contractului de antrepriză se execută cu materialele antreprenorului, contractul de antrepriză se aseamănă cu contractul de v-c ce are ca obiect un bun viitor. Dacă procurarea materialelor ce vor fi folosite pentru executarea lucrării constituie un act accesoriu, contractul va fi unul de antrepriză. Atunci când materialele procurate pentru efectuarea lucrării au o valoare mult mai mică decât valoarea muncii este vorba despre o vânzare de bun viitor.

3. Asemănări și deosebiri între contractul de antrepriză și contractul de depozit.

În situația în care lucrarea ce face obiectul contractului de antrepriză se execută cu materialele clientului, contractul se aseamănă cu depozitul, prin faptul că, uneori, depozitarul efectuează anumite prestații legate de bunurile depozitate. Dacă obiectul principal al contractului îl constituie efectuarea lucrării, ne aflăm în cazul unui contract de antrepriză, iar situația în care obiectul principal în intenția părților a fost depozitarea materialelor respective, vom fi în prezența unui contract de depozit.

Secțiunea III Condițiile de validitate ale contractului de antrepriză

Capacitatea părților.

Antreprenorul trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină. Clientul va trebui să aibă capacitate de exercițiu deplină doar în cazul în care contractul de antrepriză are ca obiect o lucrare ce poate fi asimilată unui act de dispoziție. Atunci când lucrarea are caracterul unui act de administrare, clientul poate fi chiar un minor cu capacitate de exercițiu restrânsă, dar are nevoie de încuviințarea prealabilă a tutorelui.

Consimțământul părților.

Trebuie să fie liber exprimat, neafectat de vicii. În prezența viciilor de consimțământ, contractul este anulabil, partea a cărei voință a fost viciată putând cere anularea acestuia în termenul general de prescripție.

Obiectul și cauza contractului de antrepriză trebuie să fie determinat sau determinabil, licite, posibile și morale.

Secțiunea IV Efectele contractului de antrepriză

1. Problema suportării riscurilor.

Riscul pieirii lucrului.

Prin riscul pieirii lucrului se înțelege suportarea consecințelor păgubitoare ale pieirii unui lucru, din caz de forță majoră sau caz fortuit. Ca regulă generală, art.971 C.Civ. prevede că riscul pieirii fortuite va fi suportat de persoana care, în momentul pieirii acestuia, era proprietarul bunului. În materie de antrepriză, C.Civ. distinge două cazuri posibile:

a. Dacă lucrarea se execută cu materialele antreprenorului, riscul pieirii fortuite a acesteia va fi în sarcina lui, deoarece este proprietarul materialelor, calitate pe care o păstrează până în momentul pieirii lucrării clientului. În situația în care, clientul a fost pus în întârziere cu privire la obligația de a prelua lucrarea, antreprenorul nu va răspunde pentru pieirea fortuită a bunului.

b. Conform art.1480 C.Civ., atunci când lucrarea se execută cu materialele clientului, antreprenorul fiind doar un simplu executant, riscul pieirii fortuite a lucrării va fi suportat de către client, deoarece el are calitatea de proprietar al materialelor, cu excepția cazului când pieirea s-ar datora culpei antreprenorului.

Riscul neexecutării contractului.

Prin riscul neexecutării contractului se înțelege suportarea consecințelor păgubitoare ale încetării contractului, pentru imposibilitate fortuită de executare a obligației uneia dintre părți. Ca regulă generală, riscul neexecutării contractului va fi suportat de către debitorul obligației imposibil de realizat. În cazul contractului de antrepriză, riscul neexecutării contractului este suportat, întotdeauna de către antreprenor datorită faptului că el este debitorul obligației de executare a lucrării. El suportă riscul și atunci când lucrarea executată în totalitate sau în parte a pierit și deși va executa lucrarea de două ori el nu va fi îndreptățit să primească decât o singură dată prețul convenit. În schimb, atunci când clientul a fost pus în întârziere cu privire la preluarea lucrării, el va plăti de două ori remunerația. Conform art.1481 C.Civ., dacă lucrul piere din cauza unui viciu al materialelor procurate de client, antreprenorul este îndreptățit să încaseze remunerația.

2. Obligațiile părților.

Obligațiile antreprenorului.

a. antreprenorul este obligat ca, respectând termenul, condițiile și standardele de calitate prevăzute în contract, să execute lucrarea pentru care a fost angajat. Această obligație este reductibilă la trei prestații distincte: obligația de a executa lucrarea promisă, predarea lucrării și conservarea acesteia. Primele două obligații sunt de rezultat, atrăgând, în caz de neexecutare, răspunderea antreprenorului. Cea de-a treia obligație este de diligență și pentru a se putea reține răspunderea antreprenorului, clientul este obligat să probeze culpa acestuia.

b. antreprenorul va răspunde pentru viciile ascunse ale lucrării pe care a efectuat-o. Obligația de garanție va funcționa dacă viciile ascunse au fost descoperite în termen de cel mult un an de la predarea lucrării.

Obligațiile clientului.

a. După momentul terminării lucrării de către antreprenor, clientul are obligația de a recepționa lucrarea și de a o lua în primire. Prin recepția lucrării se înțelege verificarea și aprobarea de către client a modului în care antreprenorul și-a executat lucrarea. Această operațiune se poate efectua global sau în mai multe etape. Luarea în primire a lucrării coincide, de regulă, cu recepția acestuia. Dacă, în momentul primirii lucrării, clientul nu formulează obiecțiuni, antreprenorul nu mai poate fi ulterior ținut de garanția pentru viciile aparente ale lucrării.

b. Clientul va trebui să plătească remunerația stipulată în contract pentru executarea lucrării. Remunerația lucrării de antrepriză se stabilește sub forma unei sume globale sau pe bază de deviz. Atunci când se stabilește pe bază de deviz, fiecărei etape a lucrării îi corespunde o anumită sumă și costul total al lucrării va rezulta în urma cumulării tuturor acestor sume. În situația în care clientul nu plătește lucrarea în totalitate antreprenorul are dreptul la o acțiune care rezultă din contract, în vederea obținerii deferenței neachitate. Termenul de prescripție al acestei acțiuni este cel general de 3 ani, el începând să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune al antreprenorului. Dacă, fiind în eroare cu privire la cuantumul remunerației, clientul a plătit o sumă mai mare decât cea datorată antreprenorului, el are dreptul să ceară restituirea diferenței plătite.

3. Subantrepriza.

Atunci când contractul de antrepriză are ca obiect executarea unei construcții, dacă nu s-a interzis printr-o clauză expresă antreprenorul poate angaja la rândul său alți antreprenori pentru executarea unor lucrări accesorii. Contractul de subantrepriză este acel contract în care o persoană, numită subantreprenor, se obligă față de antreprenorul principal, dintr-un contract de antrepriză preexistent, să execute unele dintre lucrările la care acesta s-a angajat față de clientul său, antreprenorul principal răspunzând față de client pentru lucrările executate de subantreprenori. Între subantreprenori și client nu se nasc raporturi juridice.

4. Acțiunea directă a lucrătorilor și subantreprenorilor.

Conform art.1488 C.Civ., deși între lucrătorii folosiți de către antreprenor la realizarea lucrării comandate și client nu s-a stabilit nici un raport juridic, lucrătorii au o acțiune directă împotriva clientului în ceea ce privește plata creanțelor față de subantreprenor. Prin această acțiune s-a urmărit evitarea suportării efectelor insolvabilității sau chiar ale falimentului antreprenorului către lucrători. Lucrătorilor li s-a oferit posibilitatea legală de a-l acționa direct pe client, fiind puși la adăpost față de concursul altor posibili creditori ai antreprenorului. Lucrătorii și subantreprenorii de construcții, pe lângă acțiunea directă pe care o au împotriva clientului, și de un privilegiu imobiliar în ceea ce privește garantarea creanței lor asupra clientului.

Secțiunea V Încetarea contractului de antrepriză

Contractul de antrepriză încetează în modurile prevăzute de dreptul comun, și anume: prin executarea sa, prin rezoluțiune, prin imposibilitatea executării lui. Fiind un contract intuitu personae, încheiat în considerarea aptitudinilor și cunoștințelor antreprenorului, antrepriza încetează și prin moartea acestuia. Datorită faptului că aceste prevederi legale nu sunt imperative, părțile pot conveni ca lucrarea să fie executată, ulterior morții antreprenorului, de către o altă persoană, cu respectarea condițiilor stipulate în contractul inițial. În cazul decesului antreprenorului, moștenitorii acestuia sunt îndreptățiți să primească da la client valoarea lucrării executate, precum și a materialelor procurate de către antreprenor în vederea realizării lucrării, cu condiția ca toate acestea să-i fie folositoare clientului.