. Contractul de Vanzare Cumparare Comerciala
CAPITOLUL 1.
CONTRACTUL CIVIL DE VÂNZARE – CUMPĂRARE
1.1. NOȚIUNE, CARACTERE JURIDICE ȘI CONDIȚII DE VALIDITATE
Contractul de vânzare – cumpărare este un contract prin care una dintre părți, denumită vânzător, transmite dreptul de proprietate sau alt drept asupra unui bun al său către cealaltă parte, numită cumpărător, care se obligă în schimb să plătească vânzătorului prețul bunului vândut (art. 1294 C. civ.).
Contractul de vânzare – cumpărare prezintă următoarele caractere juridice:
♦ este un contract sinalagmatic (bilateral), întrucât prin încheierea lui se nasc obligații reciproce între părțile contractante;
♦ este un contract consensual, adică poate fi încheiat prin simplul acord de voință al părților, fără îndeplinirea vreunei formalități și nici nu se cere predarea lucrului și plata prețului în momentul încheierii contractului;
♦ este un contract cu titlu oneros, adică prin încheierea contractului, vânzătorul, ca echivalent al prestației sale, urmărește să primească prețul lucrului vândut, iar cumpărătorul să primească, în schimbul prețului, bunul vândut;
♦ este un contract comutativ, adică existența și întinderea obligațiilor reciproce sunt cunoscute de părți de la încheierea contractului;
♦ este un contract translativ de proprietate (art. 1295, C. civ.). Efectul translativ se produce în principiu la data încheierii contractului. Din momentul dobândirii dreptului de proprietate, cumpărătorul suportă și riscul pieririi lucrului.
Acest principiu se aplică numai dacă sunt îndeplinite anumite condiții:
vânzătorul să fie proprietarul lucrului vândut, iar contractul să fie valabil încheiat;
lucrul vândut trebuie să existe;
să fie vorba despre lucruri individual determinate;
părțile să nu fi amânat transferul proprietății printr-o clauză pentru un moment ulterior încheierii contractului.
Contractul de vânzare – cumpărare, pentru a fi valabil încheiat, trebuie să întrunească condițiile generale de validitate prevăzute de Codul civil în art. 948 și anume:
● capacitatea de a contracta;
● consimțământul valabil al părții ce se obligă;
● un obiect determinat;
● o cauză licită și morală.
CAPACITATEA DE A CONTRACTA
Conform art. 1306 c. Civ., pot cumpăra toți cei cărora nu le este oprit prin lege. Din această dispoziție rezultă că regula este capacitatea, iar incapacitatea este excepția.
Privitor la capacitatea de exercițiu, se aplică regulile generale privind subiectele dreptului civil.
Vânzarea – cumpărarea este un act de dispoziție atât pentru vânzător, cât și pentru cumpărător, numai raportat la obiectul contractului, respectiv prețul și lucrul vândut.
Legea prevede unele incapacități speciale, pentru acest contract. Aceste incapacități sunt incapacități de a vinde, incapacități de a cumpăra sau incapacități de a vinde și de a cumpăra.
■ Incapacități de a vinde și de a cumpăra
Vânzarea între soți este interzisă (art. 1307 C. civ.).
■ Incapacități de a vinde
incapacități speciale de a vinde sunt prevăzute în Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în art. 32: „Terenul atribuit conform art. 19. art. 23 și art. 43 nu poate fi înstrăinat prin acte între vii timp de 10 ani.”;
o altă interdicție de a vinde este prevăzută de art. 511 Cod pr. civ.: „va fi nulă de drept orice înstrăinare a nemișcătorului urmărit făcută de datornic în urma transcrierii comandamentului.”
■ Incapacități de a cumpăra
tutorii nu pot cumpăra bunurile personale ale celor aflați sub tutela lor (art. 1308 pct. 1 C. civ.);
mandatarii împuterniciți să vândă un lucru nu pot să-l cumpere (art. 1308 pct. 2 C. civ.);
persoanele care administrează bunuri ale statului, comunelor orașelor, municipiilor sau județelor nu pot cumpăra bunurile aflate în administrarea lor (art. 1308 pct. 3);
funcționarii publici nu pot cumpăra bunurile statului sau unităților administrativ – teritoriale care se vând prin mijlocirea lor (art. 1308 pct. 4 C. civ.);
judecătorii, procurorii și avocații nu pot deveni cumpărători de drepturi litigioase care sunt de competența curții de apel în a cărei circumscripție își exercită funcția sau profesia (art. 1309 C. civ.);
proprietatea funciară a dobânditorului nu poate depăși 200 ha teren agricol în echivalent arabil, de familie (Legea 54/1998);
persoanele insolvabile nu pot cumpăra bunurile imobile care se vând prin licitație publică (art. 535 Cod pr. civilă);
cetățenii străini și apartizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor (art. 41 alin. 2 Constituție).
CONSIMȚĂMÂNTUL VALABIL AL PĂRȚII CE SE OBLIGĂ
Vânzarea, ca orice alt contract, se încheie prin acordul de voință al părților. Părțile contractului își dau consimțământul reciproc asupra condițiilor contractului.
Acordul de voință este necesar și suficient în vederea încheierii contractului.
Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exteriorizat, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice și să fie neviciat. El reprezintă hotărârea de a încheia un act juridic, manifestată în exterior.
Pentru vânzare – cumpărare există unele probleme specifice legate de consimțământ.
■ promisiunea unilaterală de vânzare reprezintă promisiunea proprietarului unui lucru de a vinde un lucru, promisiune primită de o altă persoană, care își rezervă facultatea de a-și manifesta ulterior consimțământul său de a cumpăra lucrul. Reprezintă un contract unilateral, pentru că creează obligații numai pentru promitent, dacă el va refuza vânzarea, beneficiarul va avea dreptul la daune – interese.
Promisiunea unilaterală poate fi asumată și de cumpărător, fiind guvernată de aceleași reguli.
■ promisiunea bilaterală de vânzare – cumpărare în care o parte numită promitent, se obligă să vândă, iar cealaltă parte denumită beneficiar se obligă să cumpere un anumit bun la un preț determinat, urmând ca în cazul în care oricare din părți refuză încheierea contractului să fie obligată la plata daunelor – interese.
■ pactul de preferință este o variantă a promisiunii de vânzare prin care proprietarul unui bun se obligă față de beneficiarul promisiunii ca în cazul în care vinde bunul să îi acorde preferința la preț egal.
În lipsa fraudei, beneficiarul pactului va avea acțiune numai împotriva promitentului pentru daune – interese. Dreptul acestui beneficiar se poate transmite prin acte între vii sau prin moștenire; în schimb, obligația promitentului se transmite numai prin moștenire.
■ dreptul de preempțiune: când proprietarul unui teren agricol din extravilan intenționează să-l vândă, legea conferă un drept prioritar la cumpărare, coproprietarilor, proprietarilor terenurilor care se învecinează cu terenul care urmează să se vândă și arendașilor; acesta are natură legală, fiind instituit printr-o normă imperativă. El este o derogare de la principiul liberei circulații a bunurilor și de la principiul că proprietarul dispune liber de bunul său (art. 480 C. civ.).
Dreptul de preempțiune are ca obiect numai terenurile agricole situate în extravilan, numai dacă înstrăinarea se face prin vânzare și numai dacă se transmite dreptul de proprietate asupra terenului (art. 48-49, Legea 18/1991).
UN OBIECT DETERMINAT
Obiectul contractului este acela la care părțile sau numai una din părți se obligă. Contractul de vânzare – cumpărare este un contract sinalagmatic, care dă naștere la obligații reciproce în sarcina vânzătorului și cumpărătorului. Acest contract are un dublu obiect:
Lucrul vândut, care reprezintă obiectul obligației vânzătorului;
Prețul, care reprezintă obiectul obligației cumpărătorului.
Lucrul vândut, pentru a constitui obiectul material al prestației vânzătorului, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
Lucrul vândut trebuie să fie în comerț, adică în circuitul civil (art. 1310 C. civ.).
De la principiul liberei circulații a lucrurilor există derogări, stabilite prin lege; prohibiția poate fi absolută sau relativă. Cazurile de bunuri care nu sunt în circuitul civil sunt:
bunurile care, fiind inepuizabile, „nu aparțin nimănui și al căror uz este comun tuturor” (art. 647 C. civ.); este vorba despre lucrurile comune, aerul, razele soarelui, apa mării;
bunurile ce aparțin domeniului public al statului sau al unităților administrativ – teritoriale, potrivit Constituției;
terenul atribuit nu poate fi înstrăinat prin acte între vii timp de 10 ani socotiți de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietății, sub sancțiunea nulității absolute a actului de înstrăinare;
bunurile ce formează monopolul statului pot fi vândute sau cumpărate, în condițiile prevăzute de lege, numai de persoane fizice sau juridice autorizate;
bunuri care sunt în circuitul civil, dar care pot fi vândute – cumpărate numai cu respectarea unor prevederi legale speciale (arme, materii explozive etc.);
prin excepție, în cazul unui interes serios și legitim și numai temporar, este posibilă inalienabilitatea convențională.
Lucrul să existe sau să poată exista cu certitudine în viitor.
Potrivit art. 311 C. civ., dacă în momentul vânzării lucrul vândut era pierit în tot, vinderea este nulă absolut, dacă a pierit numai în parte, cumpărătorul are alegerea între a renunța la contract sau a pretinde reducerea prețului.
Vânzarea este valabilă și dacă are ca obiect un lucru viitor, care nu există în momentul încheierii contractului, dar care poate exista în viitor. Dintre bunurile viitoare, numai moștenirea nedeschisă nu poate face obiectul unui contract (art. 702 și 965 C. civ.).
Lucrul să fie determinat sau determinabil.
Lucrul să fie licit și posibil.
Vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului vândut.
Fiindcă contractul este translativ de proprietate, vânzătorul trebuie să fie titularul dreptului ce se înstrăinează. Dacă vânzătorul înstrăinează un bun individual determinat care aparține altuia atunci se pune problema vânzării lucrului altuia. Astfel:
dacă cel puțin cumpărătorul a fost în eroare, socotind că lucrul vândut aparține vânzătorului, vânzarea este anulabilă pentru eroare; ea se poate invoca numai de cumpărător.
dacă părțile au încheiat contractul în cunoștință de cauză, existând o cauză ilicită, vânzarea este nulă absolut (art. 948 C. civ.).
în cazul unui bun aflat în indiviziune se vor aplica nu regulile de la vânzarea lucrului altuia, ci acelea proprii stării de indiviziune.
Prețul reprezintă obiectul prestației cumpărătorului și corespunde valorii lucrului vândut. El trebuie să îndeplinească anumite condiții:
să fie stabilit în bani deosebind astfel contractul de vânzare – cumpărare de alte contracte;
să fie determinat sau determinabil.
Prețul se consideră determinat dacă cuantumul lui este stabilit în momentul încheierii contractului de către părți, fie în sumă totală, fie pe unitatea de măsură.
În nici un caz determinarea prețului nu poate rămâne la aprecierea ulterioară a părților sau să depindă de voința uneia dintre ele.
Când există prețuri legale obligatorii, părțile trebuie să se conformeze.
să fie sincer și prin aceasta se înțelege un preț real, nu stabilit în mod fictiv.
să fie serios, adică să nu fie derizoriu, atât de disproporționat în raport cu valoarea lucrului vândut încât să nu existe preț.
CAUZA LICITĂ ȘI MORALĂ
Conform art. 966 C. civ. Obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect.
În structura cauzei unei convenții intră două elemente: scopul imediat și scopul mediat. Sub aspectul ambelor elemente care compun cauza, ea trebuie să existe, să fie reală, să fie licită și să fie morală.
Cauza trebuie să existe, pentru ca să fie valabil contractul.
În acest sens, dacă cauza nu este reală, ea se întemeiază pe credința greșită a debitorului în existența cauzei.
De asemenea cauza este ilicită când este interzisă de lege, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice (C. civ., art. 968).
Cauza este morală atunci când este în concordanță cu normele de conviețuire socială.
Dacă din probele administrate se constată că scopul imediobele administrate se constată că scopul imediat al unui act juridic, adică motivul determinat la încheierea lui, ca element subiectiv al contractului, a fost imoral, pentru că era de natură să ne socotească normele de conviețuire socială, care pretind ca obligațiile asumate să fie respectate, iar drepturile subiective trebuie exercitate cu bună credință, actul respectiv este nul, pentru cauză imorală.
. EFECTELE CONTRACTULUI
Contractul de vânzare – cumpărare, prin încheierea sa, produce anumite efecte, urmărite de părțile contractului. Prin efectele unui contract se înțelege obligațiile create de contract în sarcina părților contractante.
Pentru determinarea efectelor contractului este necesară interpretarea clauzelor acestuia. Acest lucru se impune datorită faptului că, în multe situații, clauzele contractuale nu sunt clare, existând îndoieli privind conținutul lui, drepturile și obligațiile părților.
În cazul contractului de vânzare – cumpărare, clauzele contractuale privind obligațiile vânzătorului trebuie interpretate în favoarea cumpărătorului (art. 1303 C. civ.).
Principalul efect al contractului de vânzare – cumpărare este acela al transmiterii dreptului de proprietate asupra lucrului vândut de la vânzător la cumpărător. Pentru a se produce efectul translativ al contractului de vânzare – cumpărare încă din momentul încheierii contractului sunt necesare următoarele condiții:
vânzătorul să fie proprietarul lucrului vândut în momentul încheierii contractului;
părțile să nu fi amânat, prin acordul lor, transferarea proprietății pentru o dată ulterioară încheierii contractului;
bunul care face obiectul contractului să fie individual determinat și să fie în circuitul civil.
Riscul pieririi fortuite a lucrului vândut este suportat de către proprietarul bunului în momentul pieririi acestuia (art. 971 C. civ.).
În cazul contractului de vânzare – cumpărare, odată cu încheierea contractului, se transmite și proprietatea asupra lucrului vândut și în acest moment trec asupra cumpărătorului riscurile pieririi fortuite a lucrului. Această regulă este valabilă în cazul lucrurilor certe, individual determinate.
Principalele obligații ale vânzătorului sunt:
● predarea lucrului vândut;
● garantarea cumpărătorului de evicțiune și contra viciilor lucrului.
Predarea lucrului vândut reprezintă punerea acestuia la dispoziția cumpărătorului, urmând ca din acest moment el să aibă dreptul la fructe și la toate accesoriile lucrului cumpărat și respectiv să-și poată exercita toate atributele dreptului de proprietate.
Predarea bunului se face în starea în care se află în momentul încheierii contractului, astfel încât vânzătorul este obligat să conserve substanța sa până la termenul de predare.
Garanția de evicțiune este garanția pe care o dă vânzătorul cumpărătorului pentru liniștita posesie a lucrului vândut. Codul civil prevede că vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, precum și de sarcinile care nu au fost declarate la încheierea contractului (art. 1337 C. civ.).
Vânzătorul răspunde de viciile ascunse ale lucrului dacă din cauza lor lucrul lor este impropriu întrebuințării după destinație sau dacă viciile micșorează într-atât valoarea de întrebuințare încât cumpărătorul în cunoștință de cauză, nu ar fi cumpărat sau ar fi plătit un preț mai redus (art. 1352 C. civ.).
Condițiile pentru a fi angajată răspunderea vânzătorului pentru vicii sunt:
viciul să fie ascuns;
viciul să fi existat în momentul încheierii contractului;
viciul să fie grav.
Obligațiile cumpărătorului sunt:
■ plata prețului, care se face la locul și în momentul în care se face predarea lucrului vândut, dacă părțile nu convin altfel;
■ luarea în primire a lucrului vândut, care are loc la termenul fixat de părți sau în ziua în care cumpărătorul a fost pus în întârziere;
■ suportarea cheltuielilor vânzării care se face de către cumpărător, în lipsă de stipulație contrară.
. VARIETĂȚI DE VÂNZARE – CUMPĂRARE
a) Vânzarea după greutate, număr sau măsură, are ca obiect lucruri de gen și se caracterizează prin aceea că transferul dreptului de proprietate la cumpărător și trecerea riscului asupra sa au loc într-un moment ulterior perfectării contractului și anume, atunci când bunurile vândute sunt individualizate prin cântărire, numărare sau măsurare.
Acest tip de vânzare se deosebește de vânzarea cu grămada, având ca obiect o cantitate determinată prin masa ei, iar prețul fiind determinat global.
b) Vânzarea pe greutate și pe încercate
Vânzarea pe greutate este aceea în care perfectarea contractului are loc în momentul în care cumpărătorul, după ce a gustat bunul ce formează obiectul contractului, declară că acesta îi convine, aprobând cumpărarea.
Vânzarea pe încercate este aceea în care perfectarea contractului are loc după ce cumpărătorul verifică dacă bunul corespunde destinației sale și parametrilor conveniți aprobând cumpărarea.
Transferul dreptului de proprietate în ambele cazuri are loc după perfectarea contractului.
c) Vânzarea prin corespondență se încheie de către unitățile specializate și autorizate în acest sens, prin acceptarea comenzilor scrise, adresate de cumpărători, urmate de expedierea prin poștă a coletelor, cumpărătorul achitând prețul prin ramburs poștal în momentul ridicării de la poștă a coletelor expediate.
d) Vânzarea prin licitație se caracterizează prin aceea că bunul urmează a fi vândut în mod public cu respectarea unei proceduri speciale, cumpărătorului care oferă prețul cel mai mare.
e) Vânzarea cu pact de răscumpărare este o vânzare supusă unei condiții rezolutorii exprese, care constă în facultatea pe care și-o rezervă vânzătorul de a relua lucrul vândut, restituind prețul și cheltuielile făcute de cumpărător într-un anumit termen, reluarea operând cu efect retroactiv atât împotriva cumpărătorului, cât și împotriva terților dobânditori de drepturi asupra bunului vândut.
f) Vânzarea unei moșteniri este un contract prin care titularul unui drept succesoral înstrăinează cu titlu oneros acest drept altei persoane. Ea poate avea loc numai după deschiderea moștenirii. Moștenirea nedeschisă, sub sancțiunea nulității absolute, nu poate fi înstrăinată, nici chiar cu consimțământul persoanei despre a cărei moștenire este vorba (art. 702 și 965 C. civ.), fiind interzisă convenția asupra unei succesiuni viitoare.
g) Vânzarea cu plata prețului în rate în care prețul se plătește în mod eșalonat, conform convenției părților. În realitate, vânzarea în rate nu este neapărat o varietate a contractului de vânzare – cumpărare, ci o modalitate de plată a prețului. La încheierea contractului se plătește un acont minim, iar restul sumei se achită într-un anumit număr de rate lunare. Cumpărătorul plătește o anumită dobândă anuală și devine proprietarul bunurilor din momentul semnării contractului, cu interdicția de a le înstrăina sau de a fi urmărite de alți creditori până la plata integrală a prețului.
h) Vânzarea de drepturi litigioase
Dreptul litigios poate fi obiectul vânzării, indiferent că este un drept real sau de creanță, inclusiv un drept de proprietate intelectuală sau drepturi succesorale. Deoarece această vânzare a re ca obiect șansele câștigării – pierderii procesului, contractul este aleatoriu astfel încât vânzătorul nu garantează existența dreptului cedat, căci aceasta ar fi echivalentă cu garantarea câștigării procesului, ceea ce nu este posibil.
CAPITOLUL 2.
PREZENTAREA GENERALĂ A CONTRACTULUI DE VÂNZARE – CUMPĂRARE COMERCIALĂ
2.1. CONTRACTUL DE VÂNZARE – CUMPĂRARE ÎN DREPTUL ROMAN
Precedată la origini de troc, vânzarea consensuală a apărut târziu la Roma, numai spre finele Republicii, drept urmare a dezvoltării producției de mărfuri și a schimburilor comerciale. Lipsită de forme și putându-se încheia prin simplul consimțământ, vânzarea – cumpărarea consensuală a constituit un adecvat instrument juridic în ușurarea încheierii diverselor tranzacții comerciale.
Până a se cristaliza sub forma unui contract consensual, contractul de vânzare – cumpărare a trecut printr-o lungă evoluție, mai întâi sub forma unei mancipațiuni, apoi a unei stipulațiuni.
Inițial, nu se cunoștea decât operația de schimb; o persoană dădea un lucru pentru a primi altul în schimb întrucât obiectul care apărea cel mai frecvent în această operație de schimb erau vitele, acestea au avut rolul primei monede. Situația se explică prin aceea că romanii aveau ca principală avuție vitele. Mai târziu locul vitelor l-a luat moneda de aramă. Vânzarea ca atare apare abia în stadiul în care lucrul era transmis în schimbul unei sume de bani, și anume, a unei cantități de metal. Deci prima vânzare a fost o mancipațiune.
Vânzarea – mancipațiune apare în momentul când moneda era de metal aramă – pentru ca mancipațiunea constă în cântărirea aramei. Vânzarea se confundă în acest caz cu mancipațiunea, căci o parte transmitea lucrul în schimbul unei cantități de aramă, care era cântărită și care reprezenta prețul. În acest sistem predarea lucrului avea loc concomitent cu plata prețului. Vânzarea fiind translativă de proprietate, nu năștea obligații între părți.
Întreaga evoluție a contractului de vânzare – cumpărare trebuie să fie pusă în legătură cu transformările economice, instituția juridică reprezentând forma juridică sub care se prezentau relațiile de producție și schimb din acea epocă istorică.
Elementele contractului de vânzare – cumpărare erau consimțământul părților, obiectul vândut și prețul.
Contractul de vânzare – cumpărare era un contract sinalagmatic perfect, adică năștea obligații în sarcina ambelor părți.
2.2. CADRUL LEGAL DE REGLEMENTARE AL CONTRACTULUI DE VÂNZARE – CUMPĂRARE COMERCIALĂ
Contractul de vânzare – cumpărare comercială este supus unei duble subordonări legale, civilă și comercială, după art. 1 alin. 2, Cod comercial, conform căruia normele dreptului civil constituie izvor de drept subsidiar, ele devenind aplicabile în cazul în care norma comercială nu dispune.
Deosebirile de ordin economic, funcțional, care conferă contractului de vânzare – cumpărare comercială un caracter particular sunt cuprinse în codul comercial în art. 60-73 și se referă la:
obiectul vânzării comerciale față de reglementarea corelativă din dreptul civil;
aplicarea legii comerciale necomercianților, în cadrul faptelor mixte de comerț;
derogări de la regula strămutării de drept a proprietății și la transmisiunea riscurilor;
posibilitatea vânzării lucrului altuia;
obligațiile părților contractante și măsurile de protecție comercială a bunurilor vânzătorilor și a cumpărătorilor, la măsurile de executare coactivă și măsurile executiv – sancționatoare.
2.3. FIZIONOMIA VÂNZĂRII COMERCIALE ÎN RAPORT CU CEA CIVILĂ
Vânzarea – cumpărarea comercială face parte din acele instituții de drept comercial în care coexistă dispoziții derogatorii de dreptul civil, dispoziții de creație comercială și dispoziții de dezvoltare a unor reguli embrionare sau a unor principii de drept civil.
Reglementarea vânzării comerciale apare astfel ca un complex de norme incomplete, neorganice, dependente de acelea ale Codului civil.
Vânzarea – cumpărarea comercială este o operațiune legată de producție, repetitivă, în timp ce aceea civilă este în general de consum, izolată și rară.
Definiția Codului civil este valabilă și pentru vânzarea comercială. Ca și în dreptul civil, vânzarea – cumpărarea este un contract consensual, perfectat prin simplul acord de voință al părților, bilateral, comutativ și oneros.
Fizionomia contractului de vânzare comercială este identică cu aceea de drept civil, pe plan juridic. Un caracter particular, al contractului de vânzare – cumpărare comercială îi este conferit de elementele de ordin economic. Acest contract este un inel în lanțul producției și al schimbului de mărfuri și produse în drumul lor de la producător la consumator sau în cadrul producției însăși.
Ea este unul din principalele instrumente juridice chemate să pună la dispoziția întreprinderilor materia primă necesară. Cumpărătorul comercial cumpără pentru a revinde consumatorilor ori unui alt intermediar în schimb sau pentru a supune bunul cumpărat unei transformări în noi produse.
Pentru ca vânzarea – cumpărarea să dobândească caracter comercial este necesar:
a) să aibă drept obiect numai bunuri mobile, mărfuri sau producte, spre deosebire de vânzarea civilă care poate avea drept obiect și bunuri imobile;
b) pentru cumpărător, operația trebuie să aibă caracter de interpunere în schimbul bunurilor, să constea într-un act de dobândire, în scop de revânzare, intenția de vânzare trebuind să existe în momentul dobândirii bunului;
c) operația este comercială chiar dacă, mai înainte de a fi revândut, lucrul ce face obiectul cumpărat este supus unei transformări, cu condiția ca prin importanța sa față de materia prelucrată, transformarea să nu constituie scopul principal al dobândirii;
d) operația este comercială chiar dacă se face în scopul ca bunurile să fie date în locație;
e) nu este necesar câștigul pentru ca operația să fie socotită comercială.
Succesiunea cronologică a două operații de schimb, legate prin intenție este necesară pentru a transpune operația, identică în natura sa, de pe planul dreptului civil pe acela al dreptului comercial.
2.4. NOȚIUNEA IMPORTANȚA ȘI CARACTERISTICILE CONTRACTULUI DE VÂNZARE – CUMPĂRARE COMERCIALĂ
2.4.1. DEFINIȚIE ȘI CARACTERE JURIDICE
Contractul de vânzare – cumpărare este definit în Codul civil art. 1294 întrucât Codul comercial nu oferă o definiție a acestui contract. Potrivit acestei dispoziții „vinderea este o convenție prin care două părți se obligă între ele, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru și acesta a plăti celei dintâi prețul lui”.
Prin contractul de vânzare – cumpărare se poate transmite și un alt drept real decât dreptul de proprietate, precum și un drept de creanță.
Acest contract are următoarele caractere juridice:
a) este un contract bilateral (sinalagmatic), dând naștere unor obligații reciproce între părți;
b) este un contract cu titlu oneros, deoarece prin încheierea lui fiecare din părți urmărește obținerea unei contraprestații, a unui interes patrimonial;
c) este un contract comutativ, pentru că fiecare din părți cunoaște de la început întinderea prestației la care se obligă, aceasta fiind certă și determinată chiar din momentul încheierii contractului;
d) este un contract consensual, întrucât se încheie pe baza simplului acord de voință al părților contractante, vânzarea fiind perfectată din momentul în care părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, „deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat”;
e) este un contract translativ de proprietate, prin intermediul acestuia transmițându-se dreptul de proprietate sau un alt drept real sau un drept de creanță asupra lucrului vândut, de la vânzător la cumpărător.
2.4.2. IMPORTANȚA CONTRACTULUI DE VÂNZARE – CUMPĂRARE COMERCIALĂ
Operațiunile de vânzare – cumpărare sunt cele mai frecvente în activitatea comercială. Contractul de vânzare – cumpărare comercială este strâns legat de producția de mărfuri; el constituie instrumentul juridic prin care se realizează circulația mărfurilor. Prin mijlocirea acestui contract, mărfurile ajung de la producător la consumator.
Contractul de vânzare – cumpărare prezintă interes și pentru activitatea de producere a mărfurilor. El este folosit pentru aprovizionarea cu materiile prime, materiale, etc. necesare producției și totodată, pentru desfacerea mărfurilor realizate.
Contractul de vânzare – cumpărare este întâlnit și în cadrul activităților comerciale care se realizează prin intermediere, reprezentând actul juridic cel mai folosit în cazul contractelor de mandat, de comision, de consignație.
Datorită importanței sale pentru activitatea comercială, contractul face obiectul unei ample reglementări legale.
Reglementarea vânzării – cumpărării comerciale apare ca un vast complex de norme, a căror insuficientă coeziune și omogenitate obligă pe cel ce le aplică la o permanentă interpretare a normelor speciale, prevăzute de dreptul comercial, cu normele civile, care reprezintă dreptul comun în materie.
În Codul comercial sunt cuprinse numai anumite norme juridice prin care se reglementează aspecte specifice vânzării – cumpărării comerciale care privesc prețul vânzării, transferul dreptului de proprietate și a riscurilor, consecințele nerespectării obligațiilor.
2.4.3. TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE ALE CONTRACTULUI
Trăsătura caracteristică a cumpărării și vânzării comerciale este intenția de revânzare; cumpărarea este făcută în scop de revânzare sau închiriere, iar vânzarea este precedată de o cumpărare făcută în scop de revânzare.
Cumpărarea cu intenția de a revinde sau închiria, ca și vânzarea sau închirierea precedată de cumpărare cu intenția de a revinde sau închiria reprezintă esența activității comerciale sub forma distribuției sau circulației mărfurilor. Această activitate constă în operațiuni de cumpărări și vânzări, în procurarea de mărfuri de la producători, în scopul de a le revinde consumatorilor.
Pentru a constitui o trăsătură distinctivă a vânzării – cumpărării comerciale, intenția de revânzare sau închiriere trebuie să îndeplinească trei condiții:
a) intenția de revânzare sau închiriere trebuie să existe la data cumpărării. Dacă o atare intenție nu există la această dată, cumpărarea este un act juridic civil.
b) intenția de revânzare sau închiriere trebuie să fie exprimată de cumpărător, adică să fie cunoscută de contractant. Dacă această intenție rămâne necunoscută contractantului, actul nu poate fi comercial. Intenția de a revinde sau închiria poate să rezulte din declarația expresă a cumpărătorului sau din cuprinsul actului. Ea poate rezulta însă din anumite împrejurări.
c) intenția de revânzare sau închiriere trebuie să privească în principal bunul cumpărat.
De vreme ce, pentru a fi considerată faptă de comerț, cumpărarea bunului trebuie făcută cu intenția de revânzare, înseamnă că, atunci când cumpărarea nu a urmărit un asemenea scop, actul este civil și nu comercial. Nu se poate considera faptă de comerț cumpărarea de producte sau mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumația cumpărătorului sau a familiei sale (C. com., art. 5). Totodată, nu se consideră fapte de comerț nici actele de revânzare a acestor bunuri.
2.4.4. COMERCIALITATEA CONTRACTULUI DE VÂNZARE – CUMPĂRARE COMERCIALĂ
Din punct de vedere structural, vânzarea – cumpărarea comercială este asemănătoare vânzării – cumpărării civile, ambele fiind contracte prin intermediul cărora se transmite, în schimbul unui preț, proprietatea asupra unui lucru. Ceea ce deosebește vânzarea – cumpărarea comercială de cea civilă este funcția economică a contractului și anume interpunerea în schimbul bunurilor. Această funcție conferă vânzării – cumpărării caracter comercial.
Dobândirea caracterului comercial este supusă îndeplinirii unor condiții:
a) Vânzarea – cumpărarea trebuie să aibă drept obiect numai bunuri mobile: productele, mărfurile, titlurile de credit.
Mărfurile sunt produse ale muncii destinate schimbului, prin vânzare – cumpărare.
Productele sunt produsele naturale ale pământului, care se obțin prin cultură sau exploatare sau produsele animalelor.
Titlurile de credit sunt înscrisuri în baza cărora titularii au calitatea să exercite drepturile specificate în cuprinsul lor. Întrucât aceste documente încorporează anumite drepturi, titlurile de credit pot fi obiect al dreptului de proprietate, precum și al unor operații juridice, între care și vânzarea – cumpărarea.
Conform Codului comercial român, nu pot face obiectul vânzării – cumpărării comerciale bunurile imobile, după cum nu are caracter comercial nici închirierea ori concesionarea acestora.
b) Bunurile care fac obiectul vânzării – cumpărării comerciale pot fi valorificate fie în forma lor inițială, fie după ce au fost prelucrate.
Legea nu cere ca bunul cumpărat să fie vândut în forma în care a fost cumpărat; bunul poate fi revândut și după ce a suferit unele transformări. Transformarea lucrului cumpărat pune problema de a ști dacă această activitate nu este mai importantă decât valoarea lucrului cumpărat.
CAPITOLUL 3.
CONDIȚII DE VALIDITATE
3.1. CONSIMȚĂMÂNTUL PĂRȚILOR
Contractul de vânzare – cumpărare comercială, pentru a fi valabil încheiat, trebuie să îndeplinească anumite condiții prevăzute în Codul civil: consimțământul, capacitatea, obiectul și cauza (art. 948 C. civ.).
Încheierea contractului de vânzare – cumpărare comercială se realizează în momentul formării acordului de voință al părților, în sensul transmiterii de la vânzător la cumpărător a dreptului de proprietate asupra unui bun, în schimbul prețului.
Condițiile în care trebuie să se manifeste voința părților pentru încheierea contractului de vânzare – cumpărare comercială sunt prevăzute de legea pentru încheierea oricărui contract.
Atât vânzătorul cât și cumpărătorul trebuie să voiască contractarea unei vânzări reale și nu a unei vânzări aparente, care să ascundă un alt raport juridic. Pentru a fi o adevărată vânzare, trebuie să existe intenția reală și derivată de a transmite și primi proprietatea unui lucru.
Consimțământul trebuie să poarte asupra elementelor esențiale ale vânzării, nu și asupra detaliilor; astfel, este perfect contractul prin care s-a stabilit obiectul și prețul vânzării, fără să se specifice data transmiterii folosinței lucrului ori numărării banilor.
Consimțământul trebuie să fie liber și neviciat de eroare, dol, violență și leziune. El poate fi influențat de uzuri, care au un rol important în materie comercială. Exprimarea consimțământului poate avea loc în diverse modalități. Cea mai mare parte dintre comercianți sunt în stare de ofertă permanentă față de public, deoarece ei prezintă mărfurile fie prin expunerea lor, fie prin trimiterea de cataloage și prețuri curente, fie prin publicitate. Contractul se formează astfel prin simpla declarație de voință a cumpărătorului, cu condiția ca prețul să fi fost dinainte fixat de vânzător. Din acest motiv, comercianții expun anumite obiecte, cu indicația că sunt modele sau că au fost vândute deja, pentru ca un cumpărător să nu aibă dreptul să ceară livrarea lor.
Manifestarea consimțământului poate să rezulte și din tradițiunea materială a titlurilor reprezentative de mărfuri sau de girul titlurilor reprezentative de mărfuri la ordin. Tradițiunea materială sau girul echivalează cu o manifestare de voință expresă în forma dreptului comun.
Consimțământul poate fi afectat de modalități. El poate fi dat sub condiție rezolutorie sau suspensivă ceea ce are ca efect întârzierea perfectării contractului până când consimțământul se manifestă și în ce privește condițiile contractului. Vânzarea afectată de condiția rezolutorie este nulă de drept numai dacă reprezintă o vânzare cu pact de răscumpărare.
Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exteriorizat, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice.
Condiția ca acordul de voință al părților să provină de la persoane cu discernământ este normală și decurge din caracterul conștient al contractului, întrucât părțile contractului de vânzare – cumpărare trebuie să aibă puterea de a-și da seama de efectele juridice care se produc în baza manifestării lor de voință.
Consimțământul trebuie să fie exteriorizat, adică să fie manifestat în exterior, întrucât hotărârea de a încheia actul juridic trebuie cunoscută de cealaltă parte. Părțile contractului sunt libere să-și aleagă forma de exteriorizare a voinței lor. Aceasta se poate realiza fie printr-o manifestare expresă de voință, fie prin una tacită, putându-se manifesta în scris, verbal sau prin gesturi ori fapte concludente și neechivoce.
3.1.1. PROMISIUNEA DE A VINDE
În unele cazuri, încheierea contractului de vânzare – cumpărare comercială nu se poate realiza imediat și nemijlocit prin oferta de vânzare și acceptarea ofertei. Prevăzând un anumit interes pentru perfectarea în viitor a contractului de vânzare – cumpărare comercială, una sau ambele părți pot să-și asume obligații în cadrul unei promisiuni de vânzare. O astfel de promisiune prezintă interes practic în activitatea comercială. Această promisiune de vânzare poate lua ființă sub două forme: promisiunea unilaterală de vânzare și promisiunea bilaterală de vânzare.
3.1.1.1. PROMISIUNEA UNILATERALĂ DE VÂNZARE
Primind oferta de vânzare a unui bun, beneficiarul poate să o accepte, caz în care se încheie contractul de vânzare – cumpărare, sau poate să o refuze, caz în care contractul nu se încheie, oferta putând fi făcută altei persoane, sau să primească promisiunea ofertantului de a-i vinde bunul, rezervându-și dreptul de a-și manifesta ulterior opțiunea de a-l cumpăra sau nu. Această ultimă posibilitate întrunește conținutul unei promisiuni de vânzare.
Promisiunea de vânzare este contractul prin care o persoană, promitentul, se angajează față de altă persoană, beneficiarul, să încheie un contract de vânzare – cumpărare, ale cărui condiții sunt deja determinate, beneficiarul având facultatea de a-și manifesta într-un termen determinat voința de a cumpăra și astfel de a perfecta contractul ori de a refuza încheierea lui.
Promisiunea de vânzare nu transferă dreptul de proprietate asupra bunului de la promitent la beneficiar atât timp cât beneficiarul nu-și manifestă voința de a cumpăra.
Promisiunea de vânzare este diferită atât de simpla ofertă, cât și de contractul de vânzare – cumpărare propriu – zis.
Diferența între promisiunea de vânzare și ofertă constă în faptul că oferta este revocabilă sub sancțiunea daunelor, pe când promisiunea de vânzare îl obligă pe promitent în mod definitiv, în momentul în care a fost acceptată de destinatar.
Promisiunea de vânzare nu poate fi identificată nici cu contractul de vânzare – cumpărare comercială, întrucât lipsește acordul de voință al ambelor părți, purtând asupra obiectului și prețul. În cazul promisiunii de vânzare suntem în prezența unei convenții unilaterale prin care numai una din părți se obligă să contracteze, cealaltă rezervându-și facultatea de a-și manifesta consimțământul în termenul convenit, perfectând astfel vânzarea, care va deveni în momentul aderării un contract sinalagmatic irevocabil.
Promisiunea de vânzare dă naștere unei obligații în sarcina promitentului, aceea de a vinde bunul oferit, dacă beneficiarul își va manifesta voința, în sensul de a cumpăra bunul. Obligația promitentului trebuie menținută în cadrul termenului stipulat; în lipsa unui termen, obligația subzistă până la expirarea termenului general de prescripție, care începe să curgă de la data încheierii promisiunii de vânzare.
Pentru beneficiar, promisiunea de vânzare dă naștere la un drept de creanță; beneficiarul are facultatea de a cumpăra ori nu bunul care constituie obiectul promisiunii.
În cazul când beneficiarul promisiunii de vânzare se hotărăște să cumpere bunul pe care promitentul s-a obligat să i-l vândă, între părți se va încheia contractul de vânzare – cumpărare comercială, realizându-se scopul urmărit prin încheierea promisiunii de vânzare.
Dacă promitentul nu-și respectă promisiunea de a încheia contractul sau înstrăinează bunul către o altă persoană, nerespectându-și obligația de a face, beneficiarul promisiunii, care este titular al unui drept de creanță corelativ acestei obligații, este îndrituit să ceară daune pentru neexecutare.
În momentul în care consimțământul beneficiarului promisiunii intervine în termenul stipulat, acesta capătă calitatea de proprietar, în acel moment operând transmiterea proprietății și a riscurilor. Dacă în termenul stipulat, bunul piere fortuit, fără culpa promitentului, vânzarea nu mai poate fi perfectată din lipsă de obiect.
Dacă acceptarea beneficiarului nu a intervenit în termenul stipulat la expirarea acestui termen promitentul este descărcat de plin drept de obligația sa.
Pentru încheierea contractului de vânzare – cumpărare în baza promisiunii de vânzare este necesară o nouă manifestare de voință din partea promitentului, în sensul încheierii contractului. Obligația asumată de promitent de a vinde bunul nu trebuie înțeleasă ca o obligație de a vinde imediat, ci în sensul de a-și da consimțământul la o dată ulterioară când își va manifesta voința beneficiarul de a cumpăra bunul. În absența unei noi manifestări de voință din partea promitentului există riscul imposibilității perfectării contractului, în cazul când promitentul nu și-a respectat promisiunea și a vândut bunul altei persoane. De aceea, obligația promitentului de a vinde bunul trebuie înțeleasă ca o obligație de a încheia contractul de vânzare – cumpărare, printr-un acord de voință în sensul de a vinde și a cumpăra bunul promis.
3.1.1.2. PROMISIUNEA BILATERALĂ DE VÂNZARE – CUMPĂRARE
Promisiunea bilaterală de vânzare – cumpărare este un antecontract, integrat negocierilor prealabile contractului definitiv. În temeiul acesteia, promitentul se obligă să vândă, iar beneficiarul se obligă să cumpere un anumit bun, în baza unui act de vânzare – cumpărare ce se va încheia în viitor, având ca obiect bunul promis.
Antecontractul este o convenție distinctă de viitorul contract, el nu poate fi confundat cu contractul de vânzare – cumpărare și nici nu poate fi considerat o convenție de irevocabilitate a ofertei de vânzare, ca în cazul promisiunii unilaterale de vânzare.
Prin antecontract, ambele părți își asumă o obligație de „a face”, constând în încheierea pe viitor a contractului de vânzare – cumpărare cu efecte translative de proprietate în privința bunului promis.
Întrucât prin antecontractul de vânzare – cumpărare nu se strămută dreptul de proprietate, vânzătorul – promitent nu trebuie să aibă calitatea de proprietar al bunului promis la momentul încheierii antecontractului; el poate promite prin antecontract înstrăinarea bunului altuia sau a unui bun viitor, însă, de data aceasta, obligația de „a face” a promitentului include și pe aceea de procurare sau realizare a bunului promis.
Contractul de vânzare – cumpărare propriu – zis, având efecte translative de proprietate, dreptul real de proprietate al promitentului, în privința bunului promis, trebuie să existe, să fie constituit pentru a fi transmis.
Având în vedere că obligația părților din antecontract este o obligație de „a face”, în cazul nerespectării ei de către una din părți, cealaltă poate cere despăgubiri.
Dacă lucrul promis se găsește în patrimoniul debitorului, iar promitentul refuză executarea obligației de „a face”, adică încheierea contractului de vânzare – cumpărare propriu – zis, instanța îl poate obliga la plata daunelor interese, pentru acoperirea prejudiciului cauzat creditorului beneficiar, precum și la încheierea contractului sub sancțiunea plății daunelor cominatorii, pe fiecare zi de întârziere. Nu este exclus ca instanța, în baza principiului executării în natură a obligațiilor, să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de vânzare – cumpărare și care să aibă efecte translative de proprietate de la data rămânerii definitive a hotărârii.
3.1.1.3. PACTUL DE PREFERINȚĂ
Pactul de preferință este o variantă a promisiunii de vânzare, prin care promitentul unui bun se obligă față de o persoană, beneficiarul promisiunii, ca, în cazul în care va vinde bunul, să-i acorde preferință, la preț egal.
În acest caz proprietarul lucrului nu se obligă să vândă, ci numai să acorde preferință beneficiarului în cazul în care se va hotărî în acest sens. Obligația asumată este o obligație de „a face” afectată de o condiție potestativă simplă; ea nu are efecte translative de proprietate în privința bunului pentru care a acordat preferința. Pactul de preferință nefiind opozabil terților, în cazul nerespectării obligației asumate de promitent, beneficiarul promisiunii nu poate recurge la acțiunea în revendicare sau în anularea vânzării, afară de cazul în care probează că vânzarea s-a făcut prin fraudă sau prin complicitate la fraudă din partea terțului. În lipsa fraudei, beneficiarul pactului are împotriva promitentului numai o acțiune pentru daune interese, conform regulilor generale privitoare la răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea obligației de „a face”.
3.1.1.4. DREPTUL DE PREEMPȚIUNE
Spre deosebire de pactul de preferință, care are natura contractuală, dreptul de preempțiune are natură legală, fiind instituit printr-o normă imperativă, fără ca voința proprietarului – vânzător sa aibă vreun rol.
Promisiunea de vânzare denumită drept de preempțiune constă în dreptul beneficiarului de a fi preferat la preț egal.
Actul încheiat cu nerespectarea dreptului de preempțiune este anulabil.
În materie comercială, societățile comerciale prevăd în statutele lor clauze de preempțiune asupra părților sociale sau acțiunilor societăților care doresc să vândă. În acest caz, dreptul de preempțiune are o natură contractuală.
3.2. CAPACITATEA DE A ÎNCHEIA CONTRACTUL DE VÂNZARE – CUMPĂRARE COMERCIALĂ
Încheierea valabilă a contractului de vânzare – cumpărare comercială este condiționată și de existența capacității cerută de lege pentru părțile contractante: capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.
Distinct de condițiile generale privind capacitatea de a încheia acte juridice, Codul civil stabilește anumite reguli specifice contractului de vânzare – cumpărare civilă. Aceste reguli sunt deopotrivă aplicabile și contractului de vânzare – cumpărare comercială.
Comerciantul vânzător sau cumpărător trebuie să aibă capacitatea de a face acte de dispoziție, respectiv de a trece bunul vânzătorului în proprietatea cumpărătorului și să efectueze plata prețului, lipsa ei constituind un motiv de anulabilitate. Astfel, orice persoană care are capacitatea de folosință și de exercițiu poate să fie parte într-un contract de vânzare – cumpărare comercială, în afara cazului când legea îi interzice încheierea unui asemenea contract.
Capacitatea de a vinde sau de a cumpăra este regula, iar incapacitatea este excepția și operează numai în cazurile prevăzute de lege (art. 1306 C. civ.).
Cu scopul de a ocroti interesele generale ale comerțului juridic, Codul civil instituie expres unele incapacități speciale, în materia contractului de vânzare – cumpărare.
Aceste incapacități speciale nu sunt incapacități propriu – zise, ci interdicții sau prohibiții de a vinde ori de a cumpăra sau de a vinde și de a cumpăra. Persoanele care intra sub incidența acestor interdicții au capacitatea de folosință de a încheia alte contracte și chiar contracte de vânzare – cumpărare, dar cu alte persoane decât cele menționate de lege.
interdicția încheierii contractului de vânzare – cumpărare între soți (art. 1307 C. civ.);
interdicția încheierii contractului de vânzare – cumpărare între tutore și minorul aflat sub tutela sa (art. 1308 C. civ.);
interdicția cumpărării de către mandatari a bunurilor pe care au fost împuterniciți să le vândă (art. 1308 C. civ.);
interdicția de a cumpăra de către persoanele care administrează bunurile statului sau ale unităților administrativ – teritoriale, precum și de către funcționarii publici, a bunurilor pe care le administrează, respectiv a bunurilor care se vând prin mijlocirea lor (art. 1308 C. civ.);
interdicția încheierii contractului de vânzare – cumpărare de către persoanele care îndeplinesc anumite funcții în organele statului (art. 1309 C. civ.).
În materia vânzării – cumpărării comerciale își mai găsesc aplicare, alături de incapacitățile prevăzute de Codul civil și interdicțiile speciale prevăzute de Codul comercial:
interdicția încheierii de către prepus a unor operațiuni de natura comerțului cu care este însărcinat (art. 397 C. com.);
interdicția încheierii de către asociații cu răspundere nelimitată a unor operațiuni care ar atinge interesele societății comerciale.
Asociații unei societăți în nume colectiv, ca și asociații comanditați din societatea în comandită, nu pot lua parte, ca asociați cu răspundere nelimitată, în alte societăți concurente, sau având același obiect. Totodată, ei nu pot să facă operațiuni în contul lor sau al altor persoane, în același fel de comerț sau într-unul asemănător, decât în cazul în care au consimțământul celorlalți asociați. Consimțământul se socotește dat dacă participarea sau operațiunile, fiind anterioare contractului de societate, au fost cunoscute de ceilalți asociați și aceștia nu au interzis continuarea lor.
În cazul încălcării interdicției legale, societatea are dreptul să îl excludă pe asociat și poate să decidă că asociatul a lucrat în contul ei sau să ceară despăgubiri.
Drepturile societății se sting după trecerea a trei luni din ziua când aceasta a avut cunoștință de actele asociatului, fără a fi luat vreo hotărâre.
3.3. OBIECTUL CONTRACTULUI DE VÂNZARE – CUMPĂRARE COMERCIALĂ
Contractul de vânzare – cumpărare comercială are un caracter sinalagmatic, dând naștere în sarcina vânzătorului obligației de a preda lucrul vândut, iar în sarcina cumpărătorului obligației de plată a prețului. Fiecare obligație are ca obiect o anumită prestație; obligația vânzătorului privește lucrul vândut, iar obligația cumpărătorului privește prețul vânzării. Aceste două prestații formează obiectul contractului.
Obiect al vânzării – cumpărării comerciale nu pot fi decât bunurile mobile corporale sau incorporale. Bunurile imobile nu pot constitui obiectul contractului de vânzare – cumpărare comercială pentru că actele privind aceste bunuri, inclusiv cele de vânzare – cumpărare, sunt acte juridice civile.
3.3.1. LUCRUL VÂNDUT
Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească lucrul vândut sunt următoarele:
Să fie un bun, corporal sau incorporal. Bunurile imobile nu pot face obiectul contractului de vânzare – cumpărare comercială, actele de vânzare – cumpărare a acestor bunuri intră în sfera actelor juridice civile;
Lucrul vândut trebuie să se afle în circuitul civil.
Conform art. 1310 C. civil, „toate bunurile care sunt în comerț pot fi vândute”.
Stabilind principiul liberei circulații a lucrurilor, textul prevede în materia contractului de vânzare – cumpărare o importantă derogare de la acest principiu, în privința lucrurilor care, potrivit legii, nu sunt în circuitul civil.
Legea declară inalienabile în mod absolut lucrurile de uz sau interes public. Fac parte din această categorie lucrurile din domeniul public al statului, enumerate de Constituție, care beneficiază pe cale de consecință de un regim juridic preferențial.
Bunurile din domeniul privat al statului și al unităților administrativ – teritoriale sunt supuse dispozițiilor dreptului comun, putând fi înstrăinate în mod liber, dacă legea specială nu prevede altfel. Și bunurile din domeniul public pot fi trecute în domeniul privat al statului și unităților administrativ – teritoriale, când nu mai servesc la uzul public (art. 478 C. civ.).
Prin legi speciale s-a restrâns circulația bunurilor care constituie monopol de stat, acestea putând fi vândute sau cumpărate, în condițiile prevăzute de lege, numai de persoanele fizice sau juridice autorizate.
c) Lucrul vândut trebuie să existe, în momentul încheierii contractului, sau să poată exista în viitor. Dacă această condiție nu este îndeplinită, contractul e nul datorită faptului că obiectul este imposibil.
În activitatea comercială contractele se încheie, în multe cazuri, înainte ca lucrul vândut să existe, dar care urmează să fie fabricat, recoltat etc.
Întrucât obiectul contractului este un lucru viitor, problema care se pune este aceea de a ști care sunt consecințele nerealizării în viitor a lucrului respectiv. Trebuie arătat că nerealizarea în viitor a lucrului nu afectează valabilitatea contractului încheiat, ci numai executarea lui.
Dacă lucrul nu a fost realizat din culpa vânzătorului, el nu își poate executa obligația privind predarea lucrului și deci va fi obligat la plata de despăgubiri. Dacă nerealizarea lucrului s-a datorat unei împrejurări fortuite, consecințele vor fi diferite, în raport de intenția părților la încheierea contractului. În mod obișnuit, riscul contractului este suportat de vânzător, în calitate de debitor al obligației imposibil de executat și deci el nu mai poate cere plata prețului.
Alta este situația când cumpărătorul și-a asumat riscul nerealizării în viitor a lucrului. În acest caz, contractul are caracter aleatoriu și deci cumpărătorul va datora prețul, cu toate că nu va primi lucrul de la vânzător.
d) Lucrul să fie determinat sau determinabil.
Această condiție privește stabilirea în contract a elementelor de concretizare ale obiectului obligației vânzătorului.
Lucrul este determinat atunci când în momentul încheierii contractului s-au prevăzut elementele de individualizare ale acestuia, indiferent dacă aceste elemente se referă la lucruri certe sau de gen. Când însă în contract s-au prevăzut numai elementele cu ajutorul cărora se va determina în viitor lucrul ce formează obiectul prestației, lucrul este determinabil.
Bunurile certe și determinate, precum și bunurile determinabile, considerate în bloc, au același regim juridic, proprietatea și riscurile se transmit de la vânzător la cumpărător în momentul realizării acordului de voință, fără alte formalități sau operațiuni materiale ulterioare.
În cazul lucrurilor de gen, chiar atunci când ele există la momentul nașterii convenției și vânzarea este perfectă în momentul acordului de voință, efectele specifice vânzării, translația proprietății și riscurile, operează nu în raport cu natura convenției ci în raport de individualizarea lucrurilor prin numărare, măsurare ori cântărire. În temeiul convenției, vânzătorul lucrurilor de gen este ținut de o obligație de „a face”, aceea de determinare, individualizare a acestora prin numărare, măsurare, cântărire, pe care se grefează obligația sa de transmitere a proprietății acestora.
Pierirea lucrurilor de gen nu exonerează pe vânzător de executarea contractului, întrucât vânzătorul poate procura aceste bunuri și le poate preda în executarea contractului, dacă îndeplinesc condițiile de cantitate și calitate stipulate de părți.
Vânzarea care are un obiect nedeterminat sau imprecis nu este valabilă, fiind nulă absolut pentru lipsa obiectului său.
Lucrul să fie proprietatea vânzătorului.
Fiindcă contractul de vânzare – cumpărare este un contract translativ de proprietate, înseamnă că pentru a se putea transmite dreptul de proprietate asupra lucrului de la vânzător la cumpărător, trebuie ca vânzătorul să fie proprietarul acestui lucru.
În activitatea comercială, deseori, se vând bunuri care urmează să fie achiziționate ulterior de către vânzători. Deci, vânzarea are ca obiect lucrul altuia.
Problema vânzării lucrului altuia și necesitatea rezolvării ei a apărut în adevărata sa dimensiune în cadrul operațiunilor comerciale al căror obiect îl formează lucrurile mobile, de cele mai multe ori determinate în genul lor sau care nu aparțineau subiectului de drept comercial care le vindea. Vânzarea lucrului altuia viza pe acel vânzător care, în momentul încheierii contractului, nu era proprietarul lucrului și nu putea transmite concomitent cu acordul de voință proprietatea (art. 1294 C. civ.).
Transferarea proprietății, deși este de esența contractului de vânzare – cumpărare comercială, fiind unul din elementele structurale, transmiterea proprietății la cumpărător, prin efectul acordului de voință, nu este de esența contractului. Că părțile pot conveni ca cele două momente, acela al acordului de voință și al transferului proprietății, să nu coincidă, fără însă ca transferul proprietății să poată devansa pe acela al acordului.
Transferarea proprietății fiind o consecință firească a contractului de vânzare – cumpărare, părțile pot supune contractul și deci transferul proprietății unor modalități.
Problema derogării de la regula strămutării de drept a proprietății, ivită ca urmare a vânzării lucrului altuia, și consecințele juridice legate de aceasta, trebuie examinate în mod diferențiat, după cum lipsa calității de proprietar al vânzătorului în privința lucrului a fost ori nu cunoscută de cumpărător.
Dacă părțile au convenit strămutarea proprietății la momentul acordului de voință, fără ca vânzătorul să fie proprietarul lucrului, nu s-a putut realiza unul din elementele esențiale ale contractului – transferul proprietății. Nulitatea relativă a contractului rezultă din eroarea cumpărătorului asupra substanței obiectului sau asupra persoanei proprietarului.
Când părțile au contractat vânzarea cu modalitatea termenului pentru transferul proprietății și cu clauza expresă sau prezumată a dobândirii bunului, probabil termenului stipulat, cumpărătorul cunoscând că vânzătorul nu este proprietarul bunului, operațiunea este licită, fiind îndeplinite condițiile de existență a contractului de vânzare – cumpărare. Obligația vânzătorului de „a da” este grefată pe obligația de „a face” a acestuia, aceea a dobândirii în prealabil a proprietății.
Neexecutarea de către vânzător a obligației contractuale de „a face” și „a da”, în termenul expres sau implicit, se sancționează cu acțiunea în rezoluțiunea contractului, care aparține cumpărătorului. Aceasta, întrucât obligația neexecutată a vânzătorului a luat naștere dintr-un contract valabil încheiat.
Cumpărătorul are dreptul la daune atât în cazul anulării contractului, cât și în cazul rezoluțiunii acestuia, sub condiția dovedirii existenței și întinderii prejudiciului.
Problema vânzării lucrului altuia trebuie examinată în cadrul operațiunilor comerciale al căror obiect îl formează bunurile mobile.
În privința bunurilor mobile, posesiunea ca stare de fapt, ce prezumă existența unei aparențe de drept, se aplică numai în cazul terțului de bună credință, care a dobândit lucrul de la un detentor precar. Ea nu se aplică în cazul în care lucrul mobil a fost pierdut sau furat (art. 1909 C. civ.), precum și dacă lucrul mobil este deținut în temeiul unei obligații personale de restituire pe care detentorul o are față de proprietar.
3.3.2. FONDUL DE COMERȚ, OBIECT AL VÂNZĂRII COMERCIALE
Fiind o universalitate de fapt, cu o structură complexă, fondul de comerț ca obiect al vânzării prezintă o seamă de particularități care merită atenția, nu numai pentru a descifra vânzarea acestuia de vânzarea elementelor componente, dar și pentru aspectele practice legate de mecanismul identificării și translația proprietății acestuia.
Potrivit opiniei dominante, fondul de comerț se analizează ca o universalitate de fapt, distinctă de elementele corporale sau incorporale care îi alcătuiesc substanța. Fondul de comerț înglobează „un ansamblu de bunuri pe care comerciantul sau industriașul le grupează și le afectează în cadrul întreprinderii proprii, în scopul desfășurării activității ei specifice, în condiții de competitivitate și rentabilitate”.
Unitatea organică a complexului de bunuri și drepturi, integrate fondului de comerț, își are obârșia în voința comerciantului, care le pune în serviciul exercițiului comerțului.
Fondul de comerț, considerat global sau universalitate de fapt, nu poate fi asimilat cu patrimoniul general al comerciantului, definit ca o universalitate de drept. Izvorul, sfera de cuprindere și trăsăturile caracteristice sunt elemente care delimitează patrimoniul de fondul de comerț.
Fondul de comerț își are izvorul în voința comerciantului care, în calitatea sa de întreprinzător, afectează o multitudine de bunuri activității lucrative pe care o inițiază. Astfel, unitatea de scop conferă multitudinii de bunuri, a căror natură variază în funcție de profilul comerțului, caracterul unitar, afectat realizării scopului.
Patrimoniul are o extensiune mai largă, întrucât presupune, în mod necesar, ca latură potențială sau efectivă pasivul, indisolubil legat de activ, ceea ce nu se poate spune despre fondul de comerț care înglobează numai activul.
Întrucât în ansamblul elementelor cuprinse în fondul de comerț prevalează bunurile mobile corporale și incorporale, fondul de comerț este caracterizat ca un bun mobil, supus pe cale de consecință regimului juridic al bunurilor mobile. Din categoria elementelor corporale sau materiale ale fondului de comerț, fac parte nu numai bunurile mobile corporale, dar și imobilele.
Fondul de comerț, ca un bun unitar, poate face obiectul unor acte juridice.
Contractul de vânzare – cumpărare are ca obiect fondul de comerț, ca un bun mobil unitar cu toate elementele care îl compun. Acest lucru trebuie subînțeles, chiar în lipsa unei stipulații exprese, întrucât fondul de comerț nu poate fi conceput în afara elementelor care îl compun pentru a servi desfășurării comerțului.
Dacă proprietarul se limitează să vândă numai anumite bunuri făcând parte din fondul de comerț, rezervându-și altele, operațiunea nu semnifică vânzarea unui fond de comerț, ci obiectul vânzării îl formează o pluralitate de bunuri.
Deși fondul de comerț este un bun mobil, urmând regulile vânzării bunurilor mobile, în privința bunurilor imobile incluse în fondul de comerț sunt aplicabile regulile dreptului comun referitoare la înstrăinarea imobilelor, inclusiv cele privind publicitatea imobiliară.
În lipsa unei stipulații contractuale, creanțele și datoriile fondului de comerț nu se transmit odată cu vânzarea fondului, el nefiind o universalitate juridică ci una de fapt, creanțele și datoriile nu sunt integrate acestuia.
Vânzarea fondului de comerț trebuie înscrisă în Registrul Comerțului, vânzarea devenind opozabilă terților de la data efectuării mențiunii ei în Registrul Comerțului.
Contractul de vânzare – cumpărare poate avea ca obiect și înstrăinarea separată a unora din elementele fondului de comerț. Dar nu toate elementele fondului de comerț pot fi înstrăinate separat de fondul de comerț. Astfel, datorită legăturii indisolubile a unor elemente cu fondul de comerț, precum firma, clientela, vadul comercial, acestea nu pot fi înstrăinate decât o dată cu fondul de comerț.
Independent de orice stipulație a părților, vânzătorul fondului de comerț este ținut de obligația de a nu face concurență cumpărătorului prin exercitarea aceluiași comerț sau unuia asemănător cu acela al fondului înstrăinat, la o mică distanță. Această obligație de neconcurență reprezintă o formă de manifestare a obligației de garanție a vânzătorului împotriva tulburării folosinței obiectului vânzării, știut fiind că vânzarea fondului de comerț implică și pe aceea a clientelei.
Încălcarea de către vânzător a acestei obligații, generează dreptul cumpărătorului la despăgubiri pentru prejudiciul creat. Existența prejudiciului fiind prezumată prin încălcarea obligației specifice de garanție de către vânzător, cumpărătorul este dator doar să probeze desfășurarea de către vânzător a unei activități de același gen, care este de natură să atragă clientela fondului de comerț vândut.
3.3.3. PREȚUL VÂNZĂRII
3.3.3.1. GENERALITĂȚI
Prețul reprezintă suma de bani pe care cumpărătorul se obligă să o plătească vânzătorului, în schimbul bunului cumpărat. Prețul constă întotdeauna într-o sumă de bani. Stabilirea prețului în bani este de esența contractului de vânzare – cumpărare. Dacă în locul sumei de bani cumpărătorul s-ar obliga să predea alt bun, contractul își schimbă natura, din contract de vânzare – cumpărare în contract de schimb.
Pentru a putea fi obiect al contractului de vânzare – cumpărare, prețul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
să fie stabilit în bani;
să fie determinat sau determinabil;
să fie real și serios.
Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite în mod cumulativ atunci contractul este nul absolut, lipsind unul din elementele esențiale cerute pentru valabilitatea sa.
Prețul să fie stabilit în bani
Legea nu prevede în mod expres o asemenea condiție. Cu toate acestea, această condiție ține de esența vânzării.
Dacă prețul nu constă într-o sumă de bani, ci într-un alt lucru sau o prestație, contractul încheiat nu este un contract de vânzare – cumpărare, ci un contract de schimb, respectiv, un contract de întreținere.
Mijloacele de plată străine nu mai constituie monopol valutar de stat, astfel prețul vânzării poate fi stabilit în moneda națională sau într-o monedă străină.
Contractul de vânzare – cumpărare, din punct de vedere al prestației cumpărătorului, se deosebește și de darea de plată. Astfel nu va exista vânzare – cumpărare dacă înstrăinarea lucrului se face cu intenția ca înstrăinătorul să stingă o altă datorie, preexistentă față de dobânditor.
Prețul să fie determinat sau determinabil
Pentru a putea fi obiect al contractului de vânzare – cumpărare, se cere ca prețul să fie precizat în contract. Prin stabilirea prețului se poate cunoaște întinderea obligației asumate de către cumpărător.
Prețul vânzării trebuie convenit de către părți în momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare (art. 1303 C. civ.). Aceasta înseamnă că stabilirea prețului nu poate să depindă de voința exclusivă a uneia din părți și nici nu poate fi lăsată la aprecierea ulterioară a părților.
Conform legii, prețul vânzării trebuie să fie determinat sau, cel puțin, determinabil.
Prețul este determinat când în contract s-a precizat în concret suma de bani datorată pentru lucrul vândut.
Prețul este determinabil în cazul când în contract s-au prevăzut anumite elemente cu ajutorul cărora se va stabili în viitor cuantumul prețului.
Un contract care cuprinde un preț determinabil este perfect valabil. Vânzarea pe un preț nedeterminat în contract este valabil dacă părțile au convenit asupra unui mod de a-l determina în urmă (art. 60 C. civ.).
Prețul vânzării poate fi determinat de către părți și prin trimiterea la prețul legal, dacă un astfel de preț există.
Pentru a facilita încheierea contractului, Codul comercial recunoaște valabilitatea vânzării, chiar când prețul nu s-a prevăzut în contract, dacă părțile au înțeles să se refere la adevăratul preț sau la prețul curent (art. 61 C. com.).
Prin adevăratul preț al productelor și mărfurilor se înțelege prețul stabilit prin listele bursei sau mercurialele locului unde contractul a fost încheiat, sau în lipsă, după acelea ale locului celui mai apropiat sau după orice altfel de probă (art. 40 C. com.).
Determinarea prețului în contractul de vânzare – cumpărare comercială poate fi încredințată unei terțe persoane, desemnată prin contract ori aleasă ulterior de către părți (art. 61 C. com.).
Dacă persoana desemnată sau aleasă nu voiește ori se află în imposibilitatea de a stabili prețul vânzării, părțile trebuie să procedeze la numirea altei persoane. În cazul când părțile nu se înțeleg asupra noii numiri, aceasta se va face de către instanța judecătorească.
Soluția determinării prețului vânzării de o terță persoană este consacrată de lege și în materia vânzării – cumpărării civile (art. 1304 C. civ.). Există însă o deosebire; în cazul vânzării – cumpărării civile, dacă terța persoană refuză ori nu poate să determine prețul, contractul nu va produce efecte, pe când în cazul vânzării – cumpărării comerciale, într-o asemenea situație, părțile trebuie să aleagă o altă persoană, iar dacă ele nu cad de acord, numirea se face de către instanța judecătorească. Deosebirea de tratamentul juridic se explică prin preocuparea legiuitorului comercial de a facilita circulația bunurilor și de a asigura o mai mare securitate raporturilor juridice dintre comercianți.
Terța persoană desemnată ori aleasă de către părți pentru determinarea prețului acționează ca un mandatar al părților, ea este împuternicită să reprezinte ambele părți cu privire la determinarea prețului. În consecință, părțile sunt ținute să respecte prețul fixat de terța persoană, cu excepția cazului de fraudă.
Părțile, hotărând prin consens ca prețul să fie stabilit de o terță persoană, au prevăzut de fapt un criteriu de determinare a acestuia, astfel că nu se poate vorbi de lipsa unui element structural al contractului de vânzare – cumpărare. Odată fixat prețul de către terț, contractul devine perfect și produce efecte, nu de la data fixării prețului, ci de la data încheierii contractului, ca și când părțile ar fi determinat acest preț.
O problemă care se pune este aceea de a ști care va fi soarta unui contract de vânzare – cumpărare comercială în cazul în care prețul nu a fost determinat în contract și nici nu s-au prevăzut elemente cu ajutorul cărora prețul să fie determinat ulterior.
În cazul în care există un preț legal, contractul de vânzare – cumpărare este valabil, chiar dacă în contract nu s-a prevăzut prețul concret; prețul vânzării va fi cel stabilit în actul normativ.
Prin contract, părțile pot cădea de acord și asupra modului de plată a prețului. Ele pot conveni ca suma stipulată drept preț să fie achitată deodată, imediat ori la un anumit termen, sau ca ea să fie achitată fracționat, în rate, la anumite termene.
Determinarea prețului poate fi globală sau pe unitate.
c) Prețul să fie real
Pentru a fi obiect al contractului de vânzare – cumpărare comercială, prețul trebuie să fie real, adică să existe efectiv și să se plătească de către cumpărător.
Prețul vânzării este real dacă el este sincer și serios (art. 1303 C. civ.).
Seriozitatea prețului implică existența unui echilibru al prestației cumpărătorului corelativ cu valoarea bunului vândut. Această seriozitate a prețului constituie garanția caracterului real al acestuia.
Pentru a fi real prețul trebuie nu numai inserat în contract, dar mai este necesar să nu fie simulat, derizoriu, căci prețul neserios, adică acela care nu reflectă valoarea reală a bunului, echivalează practic cu absența lui.
În materie comercială, cerințele securității tranzacțiilor comerciale impun ca seriozitatea să fie apreciată cu mai multă toleranță, prețul fiind un element determinat de legea cererii și ofertei.
3.3.3.2. MODALITĂȚI DE PLATĂ A PREȚULUI
A. Plata prețului în rate
În această varietate de vânzare pe credit, prețul este fracționat în rate plătite periodic, egale, progresive sau regresive, de regulă după achitarea de către cumpărător a unui avans. Pentru creditul acordat de vânzător sau o instituție independentă se percepe o dobândă, care se adaugă prețului.
Vânzarea în rate, depășind sfera simplelor interese ale părților, implică aspecte de politică economică și socială, care fac ca ea să fie guvernată nu numai de regulile generale ale contractului de vânzare – cumpărare, dar și de regulile prevăzute în reglementările speciale.
Adesea vânzările cu plata în rate este combinată cu clauza de rezervă a proprietății, care se analizează ca o condiție suspensivă asupra plății ratelor.
Conform Hotărârii Guvernului nr. 280/1990. privind vânzarea de mărfuri, prestarea de servicii și executarea de lucrări cu plata în rate, se instituie reguli speciale în materie:
contractul de vânzare – cumpărare este un contract tip;
mărfurile, serviciile și lucrările ce pot face obiectul contractului sunt cele anume prevăzute;
proprietatea și riscurile se transmit cumpărătorului din momentul semnării contractului.
Prin lege, sunt prevăzute măsuri speciale de protejare a vânzătorului sau creditorului, dacă creditul se acordă de o instituție independentă de credit agreată de vânzător și anume:
reținerea din veniturile cumpărătorului a ratelor scadente și a dobânzilor, precum și virarea lor către creditor în temeiul contractului de vânzare – cumpărare, care constituie titlu executoriu.
Obligația de reținere a ratelor revine agentului economic la care cumpărătorul este salariat sau oficiului de pensii. În cazul transferării sau desfacerii contractului de muncă, agenților economici le revin o seamă de obligații, atrage răspunderea unității în culpă față de vânzător, pentru prejudiciul suferit de acesta.
cumpărătorului îi este interzisă înstrăinarea bunului dobândit cu plata în rate înainte de plata integrală a prețului;
– înaintea achitării integrale a prețului, bunurile cumpărate în rate sunt exceptate de la urmărirea pornită de la alți creditori;
– cumpărătorul are obligația de a asigura bunul cumpărat cu plata în rate.
B. Plata prețului de vânzare prin abonament
La această formă de vânzare executarea prestației vânzătorului se realizează prin predări periodice de bunuri.
Plata prețului de către cumpărător se poate face anticipat predărilor sau prestațiilor vânzătorului ori după predarea acestora, în funcție de consum.
În mod deosebit, la vânzarea prin abonament operează o reducere de preț în raport cu prețul livrărilor separate.
C. Plata în cazul locațiunii – vânzării (contractul de leasing)
Această formă contractuală constă dintr-o locațiune de bunuri mobile, însoțită de o promisiune de vânzare. În virtutea acestei promisiuni, locatarul are facultatea, la expirarea locațiunii, să cumpere bunul la un preț convenit. De data aceasta prețul, respectiv valoarea bunului, s-a plătit în perioada locațiunii sub forma chiriei, iar la momentul opțiunii, sub formă de preț, corespunzător valorii rămase a bunului.
3.4. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI DE VÂNZARE – CUMPĂRARE COMERCIALĂ
3.4.1. FORMA CONTRACTULUI DE VÂNZARE – CUMPĂRARE COMERCIALĂ
Vânzarea – cumpărarea comercială este un contract consensual, perfect. Acest contract este principalul element juridic de încheiere a tranzacțiilor comerciale, asigurând celeritatea comerțului.
Prin excepție, legiuitorul comercial pretinde forma scrisă și formalitatea transcrierii în registrele căpităniei portului, pentru vânzările ce au ca obiect un vas în construcție (art. 491 C. com.).
Cu toate că lipsa de formalism facilitează celeritatea tranzacțiilor comerciale, ea afectează, în același timp, securitatea comerțului, ducând uneori la litigii, între parteneri, referitoare la formarea, conținutul și interpretarea contractului.
3.4.2. PRINCIPIUL LIBERTĂȚII CONTRACTUALE
Potrivit acestui principiu, orice persoană fizică sau juridică este liberă să încheie orice fel de convenții, dacă acesta nu-i este oprit de lege, voința sa fiind țărmurită numai de dispozițiile legale care privesc ordinea publică și bunele moravuri (art. 5 C. civ.).
Libertatea contractuală este expresia manifestării drepturilor și libertăților omului, concretizându-și prin posibilitatea fiecăruia de a-și manifesta liber voința, în sensul nașterii, modificării, transmiterii și stingerii unor drepturi și obligații. Fiecare poate încheia orice contract, alegându-și liber partenerul cocontractant, stabilind clauzele pe care le dorește, în condițiile legii.
Dificultățile tranziției către economia de piață reclamă anumite limitări temporare în aplicarea principiului libertății contractuale în raporturile la care participă regiile autonome și societățile comerciale cu capital integral de stat.
De asemenea, există prevederi legale care îngrădesc principiul libertății contractuale pentru a proteja libera concurență. Aceste norme tind să se organizeze într-o ramură nouă de drept, autonomă, dreptul concurenței.
3.4.3. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI DE VÂNZARE – CUMPĂRARE COMERCIALĂ PRIN CORESPONDENȚĂ
În raporturile de drept comercial, din rațiuni de celeritate, precum și din cauza volumului mare al activității de afaceri, contractele se încheie între persoane care se găsesc în locuri diferite, comunicarea între ele realizându-se fie prin corespondență scrisă, fie prin mijloacele moderne: telefaxul, poștă electronică.
Caracteristic pentru aceste contracte este faptul că o parte nu ia cunoștință în mod direct și nemijlocit de voința celeilalte părți, ci prin intermediul unor mijloace de comunicare, în cadrul scurgerii unui anumit interval de timp.
Ca și încheierea contractului între prezenți, încheierea contractului între absenți presupune două manifestări de voință: oferta de a contracta și acceptarea ofertei.
Oferta de a contracta reprezintă manifestarea de voință făcută cu intenția de a obliga pe ofertant. Ea trebuie să întrunească simultan și cumulativ următoarele caractere: precisă, completă, neechivocă și fermă. Oferta poate fi făcută în scris, prin scrisoare, telex, fax ori chiar verbal.
Acceptarea ofertei reprezintă manifestarea voinței destinatarului ofertei de a încheia contractul în condițiile stipulate în oferta înaintată de propunător. Ea trebuie să fie făcută fără rezerve și condiții, astfel încât să valoreze o exprimare neîndoielnică a voinței destinatarului de a se angaja juridic în condițiile propuse de ofertant. În cazul în care acceptarea ofertei este exprimată în anumite limite sau condiții, aceasta se consideră un refuz al ofertei inițiale și constituie o contraofertă (art. 39 C. com.).
Momentul încheierii contractului diferă după cum oferta și acceptarea sunt concordante, succedându-se fără a lăsa să treacă un interval de timp între ele, caz în care contractul se consideră încheiat în momentul realizării acordului de voință, ori după cum între cele două manifestări de voință se scurge un anumit interval de timp. În acest ultim caz, determinarea momentului încheierii contractului a constituit motivul apariției a mai multor torii:
Teoria emisiunii susține că un contract se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei și-a manifestat voința de a accepta oferta primită, chiar dacă acceptarea nu a ajuns la cunoștința destinatarului încă.
Această teorie și-a arătat limitele, dovedindu-se că ea nu permite să se stabilească cu exactitate momentul acceptării și, pe cale de consecință, nici al încheierii contractului. De asemenea, ea rămâne tributară incertitudinii, întrucât acceptarea, necunoscută fiind de ofertant, reprezintă un act unilateral de voință, putând fi revocată oricând până la ajungerea ei la cunoștința celui căruia îi este destinată (art. 38 C. com.).
Teoria transmisiunii sau a expedierii susține că un contract se poate considera încheiat în momentul în care destinatarul ofertei a expediat răspunsul reprezentând acceptarea ofertei, chiar dacă ofertantul nu a luat act de acceptare.
Teoria recepțiunii sau a primirii acceptării consideră contractul încheiat în momentul recepției de către ofertant a răspunsului de acceptare a ofertei, chiar dacă ofertantul nu a luat la cunoștință de acest răspuns.
Deși garanțiile asupra certitudinii încheierii contractului sunt considerabil mai mari prin aplicarea acestei teorii, ea nu acoperă, totuși, toate ipotezele care se pot crea; deși, în mod obișnuit, recepționând corespondența, ofertantul ia cunoștință de acceptarea ofertei, există și situații când momentul recepțiunii acceptării nu coincide cu cel în care ofertantul ia act de acceptarea ofertei.
Teoria informațiunii sau a cunoașterii acceptării consideră contractul încheiat în momentul în care ofertantul ia act de acceptarea ofertei.
Împotriva acestei teorii s-a obiectat, că prin aplicarea sa se creează posibilitatea pentru ofertant de a împiedica încheierea contractului prin nedeschiderea corespondenței, precum și faptul că lasă loc echivocului în ceea ce privește stabilirea cu exactitate a momentului în care ofertantul a luat cunoștință de acceptarea ofertei.
Se consideră încheiat contractul în momentul cunoașterii de către ofertant a acceptării ofertei numai dacă acceptarea a ajuns la cunoștința ofertantului în termenul stabilit prin ofertă sau, dacă nu s-a stabilit un asemenea termen, în termenul necesar schimbului ofertei și acceptării după natura contractului (art. 35 C. com.).
Ofertantul poate primi ca valabilă și o acceptare ajunsă peste termenul stabilit în ofertă, dacă prezintă interes, cu condiția să înștiințeze de îndată pe destinatar despre acest fapt (art. 35 C. com.).
Ca excepție de la teoria informațiunii, conform art. 36 C. com., atunci când ofertantul cere executarea imediată a contractului și un răspuns prealabil de acceptare nu este solicitat și nici chiar necesar, în funcție de natura contractului, „contractul este perfect îndată ce partea cealaltă a întreprins executarea lui”. Prin urmare, faptul că destinatarul a executat contractul ori a purces la executarea lui ține loc de acceptare expresă, chiar dacă reprezintă o acceptare tacită, implicită.
Contractul unilateral se consideră încheiat, în clipa când ofertantul a luat cunoștință de acceptarea ofertei (art. 35 C. com.). Art. 38 C. com. consacră o excepție de la caracterul revocabil al ofertei, oferta de contract devenind irevocabilă, din momentul în care a ajuns la cunoștința destinatarului.
Până la perfectarea contractului, oferta și acceptarea ofertei sunt revocabile (art. 37 C. com.). regula revocabilității nu se aplică în cazul contractelor unilaterale.
Dacă revocarea ajunge la cunoștința celeilalte părți după ce aceasta procedase la executarea contractului, partea care revocă contractul este ținută la plata unor daune – interese proporționale cu prejudiciul cauzat prin actele de executare efectuate.
CAPITOLUL 4.
EFECTELE CONTRACTULUI DE VÂNZARE – CUMPĂRARE COMERCIALĂ
4.1. NOȚIUNI GENERALE
Prin încheierea sa în condițiile legii, contractul de vânzare – cumpărare comercială produce anumite efecte juridice. Aceste efecte sunt aceleași ca și în cazul contractului de vânzare – cumpărare civilă.
Principalul efect al contractului de vânzare – cumpărare îl constituie transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului de la vânzător la cumpărător.
Totodată, din contractul de vânzare – cumpărare se nasc anumite obligații în sarcina părților în legătură cu lucrul vândut și prețul vânzării.
4.2. TRANSMITEREA DREPTULUI DE PROPRIETATE DE LA VÂNZĂTOR LA CUMPĂRĂTOR
Contractul de vânzare – cumpărare este un contract translativ de proprietate. În temeiul contractului încheiat, dreptul de proprietate asupra lucrului se transmite de la vânzător la cumpărător.
În privința transmiterii dreptului de proprietate asupra lucrului vândut, Codul comercial cuprinde puține dispoziții, care se referă la situații specifice activității comerciale. În consecință, transmiterea dreptului de proprietate în contractul de vânzare – cumpărare comercială este guvernată de regulile generale stabilite în Codul civil și regulile specifice prevăzute de Codul comercial.
4.2.1. REGULA GENERALĂ STABILITĂ DE CODUL CIVIL ȘI EXCEPȚIILE DE LA ACEASTĂ REGULĂ
Potrivit Codului civil, transmiterea dreptului de proprietate operează în momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare. În anumite cazuri însă dreptul de proprietate se transmite ulterior încheierii contractului, după îndeplinirea unor cerințe.
Codul civil instituie regula potrivit căreia transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului vândut de la vânzător la cumpărător operează de drept, din chiar momentul încheierii contractului. Conform art. 1295 C. civ.: „Vinderea este perfectă între părți și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privința vânzătorului, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat”.
În contractul de vânzare – cumpărare, singur acordul de voință al părților cu privire la lucrul vândut și prețul vânzării este suficient pentru transmiterea dreptului de proprietate, chiar dacă lucrul încă nu a fost predat, iar prețul nu a fost plătit.
Odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului se transmit de la vânzător la cumpărător și riscurile (art. 971 C. civ.).
Regula transmiterii de drept a proprietății în contractul de vânzare – cumpărare operează numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
contractul să fie valabil încheiat;
vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului;
lucrul vândut trebuie să fie un bun individual determinat.
Regula transmiterii de drept a proprietății nu are caracter imperativ, ci dispozitiv (art. 1295 C. civ.). Ca urmare, părțile pot deroga de la această regulă, în sensul transmiterii dreptului de proprietate numai la predarea lucrului ori la plata prețului sau la împlinirea unui termen ori a unei condiții.
Sunt situații în care, prin excepție de la regula transmiterii dreptului de proprietate asupra lucrului vândut de la vânzător la cumpărător, în chiar momentul încheierii contractului, transmiterea acestui drept are loc ulterior acestui moment, și anume în cazul bunurilor determinate generic, în cazul bunurilor viitoare și în cazul contractelor afectate de modalități.
Bunurile afectate generic
Transmiterea dreptului de proprietate în privința bunurilor generic determinate și a riscurilor în privința acestora are loc în momentul individualizării lor, care se face de către părți, după caz, prin numărare, măsurare ori cântărire.
Transmiterea proprietății nu poate avea loc în momentul încheierii contractului, deoarece nu se cunoaște care anume bunuri din genul respectiv urmează a fi înstrăinate de vânzător.
Individualizarea bunurilor generice are loc cu ocazia predării lor și din această cauză translația proprietății operează în momentul predării.
Dacă însă individualizarea bunurilor generice are loc anterior predării lor, transmiterea proprietății se produce în momentul individualizării și nu în acela al predării. Până la individualizare riscurile sunt suportate de vânzător.
Bunurile viitoare
Proprietatea în cazul acestora nu se poate transmite în momentul încheierii contractului, întrucât ele nu există, ele urmând a exista în viitor.
În cazul acestor bunuri transmiterea dreptului de proprietate și a riscurilor va avea loc din momentul în care bunul individual determinat ar dobândi existența și poate fi predat cumpărătorului. Dacă bunurile viitoare fac parte din categoria acelora determinate generic, transmiterea proprietății și o dată cu aceasta a riscurilor operează în momentul individualizării lor.
Contractul cu termen sau condiție
Acest contract constituie instrumentul juridic prin care transmiterea dreptului de proprietate este amânată până la împlinirea termenului sau condiției.
Dacă în contract s-a inserat un termen la care să se transmită dreptul de proprietate, transmiterea operează numai la împlinirea termenului, dacă însă contractul s-a încheiat sub condiție, dreptul de proprietate nu se transmite până la realizarea condiției, deoarece existența obligației vânzătorului de a transmite proprietatea, depinde de îndeplinirea ori neîndeplinirea condiției.
În cazul condiției suspensive, nașterea obligației vânzătorului de a transmite proprietatea este subordonată îndeplinirii condiției; deci, până la realizarea condiției, dreptul de proprietate nu se transmite cumpărătorului. Odată cu realizarea condiției, dat fiind efectele retroactive ale acesteia, obligația se consideră îndeplinită, translația dreptului de proprietate operând de la data încheierii contractului.
Până la realizarea condiției de care depinde nașterea obligației vânzătorului, lucrul rămâne în patrimoniul și pe riscul său.
Dacă lucrul individual determinat piere fortuit, riscul este suportat în mod diferit, după cum lucrul piere total sau parțial. Când lucrul piere total, riscul îl suportă vânzătorul, ca debitor al obligației imposibil de executat. Se derogă astfel de la principiul retroactivității condiției, care ar fi comandat ca, prin realizarea acesteia, cumpărătorul să fie considerat proprietar, din momentul încheierii contractului. De această dată, echitatea primează rigorii principiului. Când lucrul piere parțial, riscul este suportat de cumpărător care este îndatorat să primească lucrul în starea în care se află, plătind integral prețul.
În cazul condiției rezolutorii, obligațiile părților se nasc în momentul încheierii contractului, dar existența lor depinde de realizarea sau nerealizarea condiției.
Contractul de vânzare – cumpărare sub condiție rezolutorie este un contract perfect din momentul acordului de voință. Ca atare, dreptul de proprietate se transmite din momentul încheierii contractului, în cazul bunurilor individual determinate sau din momentul individualizării, dacă bunul este determinat generic.
La împlinirea condiției, contractul se desființează retroactiv. Când lucrul a pierit fortuit în intervalul de timp până la realizarea condiției, riscul îl suportă cumpărătorul, care din cauză că nu mai are ce restitui nu mai poate cere vânzătorului returnarea prețului.
Vânzarea cu autoservire
Este considerată un caz special de amânare a transferării dreptului de proprietate. Momentul transmiterii proprietății asupra lucrului ar fi acela în care cumpărătorul ar prelua lucrul din raft și l-ar așeza în coș sau cărucior, în acel moment producându-se și individualizarea lucrurilor determinate generic (art. 1295 C. civ.).
Vânzarea cu pact de răscumpărare
Este acea varietate a contractului de vânzare – cumpărare care conferă vânzătorului o „facultate de răscumpărare”, în temeiul căreia el își rezervă dreptul de a lua înapoi lucrul vândut, restituind prețul, precum și cheltuielile ocazionate cu vânzarea (art. 1372 C. civ.).
Vânzările alternative
Ele au ca efect transmiterea dreptului de proprietate în momentul în care cumpărătorul își exprimă voința referitor la opțiunea asupra bunului.
Vânzarea bunului altuia
Este acea varietate a vânzării în cadrul căreia proprietatea nu se transferă decât la data când vânzătorul va dobândi proprietatea bunului și îl va preda.
Vânzarea cu clauză de rezervă a proprietății
În cadrul unui contract de vânzare – cumpărare părțile pot să amâne, în principiu, transmiterea proprietății, inserând în conținutul contractului o clauză expresă în acest sens. Un exemplu pentru această varietate a vânzării îl constituie vânzările cu plata în rate, în care amânarea convențională a transferării proprietății până la plata ultimei rate reprezintă un mijloc de a-l garanta pe vânzător împotriva eventualității neexecutării obligației cumpărătorului.
4.2.2. REGULI SPECIALE INSTITUITE DE CODUL COMERCIAL PRIVIND TRANSMITEREA DREPTULUI DE PROPRIETATE
Codul comercial reglementează transmiterea dreptului de proprietate în anumite situații speciale. Aceste situații privesc contractele de vânzare – cumpărare comerciale al căror obiect îl formează bunurile determinate generic. Transmiterea dreptului de proprietate se produce într-un moment diferit de acela al acordului de voință între părți.
■ Transmiterea proprietății în cazul bunurilor determinate generic care circulă de pe o piață pe alta prin intermediul cărăușului
Bunurile determinate generic, care circulă de pe o piață pe alta prin intermediul cărăușului, pun în discuție problema momentului și a condițiilor în care se face individualizarea lor și transmiterea proprietății acestora.
În principiu, s-a considerat că individualizarea bunurilor și transmiterea proprietății asupra acestora operează în momentul predării lor pentru transport, cărăușului. Predarea se efectuează între vânzător și cărăuș, fără participarea cumpărătorului. Individualizarea mărfurilor se face la predarea lor pentru transport, de către vânzătorul – expeditor și cărăuș, în temeiul contractului de transport. Dar, această individualizare produce efecte și în raporturile dintre vânzător și cumpărător, în baza contractului de vânzare – cumpărare, operând transferul dreptului de proprietate.
■ Transmiterea dreptului de proprietate în cazul bunurilor determinate generic aparținând vânzătorului ori procurate de acesta
Bunurile determinate generic aparținând vânzătorului ori procurate de acesta, constituie o altă categorie care este reglementată de Codul comercial ca o situație specială în privința transmiterii proprietății.
Conform art. 62 Cod comercial „când mărfurile vândute sunt arătate în contract numai prin câtime, fel și calitate, fără nici o altă indicațiune de natură a desemna un corp cert și determinat, vânzătorul este obligat a preda, la locul și timpul stipulat, câtimea, felul și calitatea cuvenită, chiar dacă mărfurile, care ar fi fost la dispozițiunea sa în momentul formării contractului sau pe care el și le-ar fi procurat în urmă în executarea lui, ar fi pierit sau dacă expedierea sau sosirea acelor mărfuri ar fi fost împiedicată de vreo cauză oarecare”.
În prima parte a textului este reglementată situația când vânzătorul a avut la dispoziția sa bunurile determinate generic, în chiar momentul încheierii contractului, sau și le-a procurat ulterior în vederea executării contractului. Dacă bunurile pier fortuit înainte de predarea lor, vânzătorul rămâne obligat să predea bunuri în cantitatea și calitatea convenită.
În partea a doua a textului este reglementată situația în care vânzătorul, neavând bunurile contractate, a căutat să și le procure de la un terț. Deși terțul le-a expediat, bunurile nu au sosit de la vânzător. Și în acest caz, întrucât bunurile au pierit fortuit înainte de a fi predate cumpărătorului, riscul îl suportă vânzătorul. Acesta rămâne obligat să predea cumpărătorului cantitatea de bunuri convenită la termenul prevăzut în contract.
■ Transmiterea proprietății în cazul mărfurilor care se transportă pe apă
Art. 63 Cod comercial reglementează vânzarea mărfurilor care se află în călătorie, cu arătarea vasului care le transportă. Acest contract de vânzare – cumpărare privind bunurile care se transportă pe apă, cu arătarea vasului cu care se efectuează transportul, este considerat un contract încheiat sub condiția sosirii vasului la destinație în bună stare.
Aceasta înseamnă că dacă bunurile pier fortuit în cursul transportului, deci înainte de îndeplinirea condiției, riscurile sunt suportate de către vânzător (art. 1018 C. civ.). Acesta nu va avea dreptul la plata prețului, dar nici nu va fi obligat să predea alte bunuri și nici să plătească despăgubiri. Pentru a se produce aceste efecte, Codul comercial stabilește anumite condiții privind desemnarea vasului și termenul de sosire a vasului la destinație.
Vânzătorul trebuie să arate în contract vasul cu care se transportă mărfurile. El își poate rezerva dreptul ca, într-un anumit termen prevăzut în contract, să arate vasul care transportă sau urmează să transporte mărfurile vândute (art. 63 C. com.).
Dacă prin contract nu se desemnează vasul și nici nu se stabilește un termen pentru desemnarea sa de către vânzător, cumpărătorul are dreptul să ceară instanței judecătorești fixarea acestui termen. În cazul în care vânzătorul nu desemnează vasul în termenul prevăzut în contract ori stabilit de instanța judecătorească, cumpărătorul poate cere, fie executarea contractului, fie rezoluțiunea lui, cu daune – interese. Pentru aprecierea pagubei cauzate, instanța va ține de termenul fixat pentru predarea mărfurilor vândute sau de termenul determinat pentru desemnarea vasului.
Dacă în cursul transportului, datorită unei împrejurări fortuite, vasul desemnat se află în imposibilitatea de a continua călătoria și mărfurile sunt transbordate pe alt vas, contractul încheiat subzistă și noul vas se consideră, pentru toate efectele contractului, substituit vasului inițial (art. 65 C. com.).
Referitor la termenul pentru sosirea vasului, legea prevede că, prin contract sau ulterior, trebuie să se arate termenul pentru sosirea vasului la destinație. Dacă termenul pentru sosirea vasului expiră, fără ca vasul să sosească la destinație, cumpărătorul are dreptul să renunțe la contract, adică la desființarea contractului sau să prelungească termenul o dată sau de mai multe ori (art. 64 C. com.).
Pentru cazul când nu s-a stabilit un termen pentru sosirea vasului, legea prezumă că părțile au fixat drept termen timpul necesar pentru efectuarea transportului. Dacă vasul nu sosește în acest interval de timp, instanța poate fixa un termen, ținând seama de împrejurări, care nu poate fi mai mare de un an, socotit din ziua plecării vasului de la locul încărcării mărfurilor. Dacă acest termen expiră, fără ca vasul să sosească la destinație, contractul se consideră rezolvit (art. 64 C. com.).
Avariile mărfurilor, produse în timpul călătoriei atrag rezoluțiunea contractului, dacă mărfurile sunt atât de deteriorate, încât nu mai pot servi scopului pentru care fuseseră destinate; dacă avariile nu fac mărfurile improprii întrebuințării, cumpărătorul este ținut să le primească în starea în care se vor afla la sosire, însă cu o scădere de preț corespunzătoare (art. 66 C. com.).
Regulile stabilite de Codul comercial privind transmiterea proprietății și a riscurilor în cazul mărfurilor care se transportă pe apă pot fi modificate prin stipularea în contractul de vânzare – cumpărare comercială a clauzelor CIF sau CAF și FOB.
În contract de vânzare – cumpărare cu clauza CIF sau CAF, vânzătorul se obligă, în schimbul unei sume de bani, să încheie un contract pentru transportul mărfii la destinație și să plătească navlul, să asigure marfa și să încarce marfa pe navă. Riscurile privind marfa trec asupra cumpărătorului din momentul trecerii mărfii peste bordul navei.
În contract de vânzare – cumpărare comercială cu clauza FOB, vânzătorul se obligă, în schimbul unei sume de bani, să aducă marfa la bordul navei în portul de încărcare convenit; transportul se realizează pe cheltuiala cumpărătorului. Riscurile privind pierderea fortuită a mărfii se transmit de la vânzător la cumpărător în momentul când marfa trece peste balustrada navei.
4.2. TRANSFERAREA RISCURILOR LUCRULUI VÂNDUT
În contractele sinalagmatice problema riscurilor se rezumă la a ști, în ipoteza în care una din părți nu poate executa obligația sa datorită unui caz fortuit sau forței majore, dacă cealaltă parte mai este ținută s-o execute pe a sa. Întrucât obligațiile părților contractante sunt reciproce și independente, în situația în care executarea obligației uneia din părți devine imposibil de înfăptuit din cauza forței majore ori a cazului fortuit, se impune situația stingerii obligației corelative a celeilalte părți. Riscurile le va suporta debitorul obligației imposibil de executat.
În cazul contractului de vânzare – cumpărare comercială, problema riscurilor este legată de transferul proprietății, care, din principiu, operează în momentul realizării acordului de voință; din acest moment, vânzătorul și-a îndeplinit obligația sa, el nu mai este proprietarul lucrului, iar dacă lucrul piere, riscul aparține noului proprietar.
Între proprietate și risc există atât interdependență, cât și concomitență. Pierderea care survine între cele două momente, al acordului de voință și al predării efective cumpărătorului, nu exonerează de plata prețului. Vânzătorul și-a executat obligația, rămâne ca și cumpărătorul să și-o execute pe a sa, plătind prețul.
În conținutul noțiunii de risc nu se includ doar riscurile materiale, ce au ca efect pierderea integrală sau parțială sau degradarea lucrului, ci și evenimentele care au o influență juridică asupra bunului.
Neajunsurile, pe care le comportă trecerea automată a riscurilor de la vânzător la cumpărător o dată cu transmiterea proprietății, au determinat atenuarea aplicării acestei reguli, doctrina modernă consacrând soluția legării transferului riscurilor de predarea efectivă a mărfurilor.
Totuși, există următoarele cazuri de excepție de la principiul de mai sus.
Riscurile în vânzările sub condițiile suspensivă
Până la realizarea evenimentului viitor și incert, de care depinde nașterea obligației, lucrul rămâne în riscul debitorului, adică al vânzătorului. Dacă lucrul piere total fără culpa vânzătorului, riscul îl va suporta vânzătorul, întrucât el este considerat debitorul obligației imposibil de executat (art. 1018 C. civ.). Dacă, însă, pierirea este parțială și nu este imputabilă vânzătorului, cumpărătorul va fi obligat să primească lucrul, în starea în care se află, plătind integral prețul (art. 1018 C. civ.). Dacă pierirea, totală sau parțială, se datorează culpei vânzătorului, atunci cumpărătorul are la dispoziție facultatea de a alege între a cere desființarea contractului sau a accepta lucrul așa cum este, cu dreptul la daune-interese pentru paguba ocazionată.
Riscurile în vânzările sub condiție rezolutorie
Dacă evenimentul viitor și nesigur, căruia îi este supusă desființarea contractului, se îndeplinește, riscul la care este supus lucrul până la acea dată este în sarcina cumpărătorului. Dacă lucrul n-a pierit până la realizarea condiției, contractul se desființează retroactiv, părțile fiind puse în situația anterioară, vânzătorul restituind prețul, iar cumpărătorul, lucrul. Dacă, însă, lucrul a pierit în acest interval de timp dintr-un caz fortuit, cumpărătorul nu poate fi obligat să-l mai restituie, iar vânzătorul, la rândul său, nu va mai putea fi obligat la plata prețului.
Riscurile lucrului când vânzătorul este pus în întârziere
Din momentul realizării acordului de voință, proprietatea și riscurile trec de la vânzător la cumpărător, din acel moment cumpărătorul fiind proprietarul lucrului. În cazul în care vânzătorul întârzie predarea, iar cumpărătorul îl somează, punându-l în întârziere, riscurile cad în sarcina vânzătorului, deși acesta nu mai este proprietar. Astfel, dacă lucrul va pieri fortuit, înainte de predare, pierderea o va suporta vânzătorul, iar cumpărătorul va fi exonerat de la plata prețului.
Riscurile și vânzările de lucruri viitoare
Principiul concomitenței transferului proprietății și a riscurilor este și în acest caz valabil. Apar unele probleme însă, datorită caracterului complex al acestor operațiuni, care sunt uneori considerate convenții de vânzare sau contracte de antrepriză, a căror definire va fi subsumată principiului prevalenței unui raport asupra celuilalt.
După ce s-a elucidat natura juridică a acestui raport, se vor aplica fie principiile care guvernează riscurile lucrului, dacă rezultatul calificării este un contract de vânzare, fie principiile care guvernează riscurile contractului, în general, dacă operația va avea regim juridic al contractului de antrepriză. În primul caz riscurile vor cădea în sarcina proprietarului, pe când în al doilea caz ele vor cădea în sarcina antreprenorului, până la predarea lucrului.
Riscurile în vânzările cu rezerva proprietății
Întrucât, în acest caz, vânzătorul își rezervă proprietatea prin convenție, este firesc ca riscurile să-i aparțină tot lui. La o analiză mai atentă, soluția trebuie nuanțată, întrucât lucrul nu se mai află în posesia vânzătorului, ci a cumpărătorului, care, printr-o utilizare abuzivă sau alte fapte, ar putea determina deprecierea ori pierirea lucrului.
Riscurile în vânzările de lucruri aparținând unui terț
De vreme ce lucrul aparține unui terț, în momentul acordului de voință intervenit între vânzător și cumpărător nu poate fi vorba nici de transferul proprietății, nici de cel al riscurilor. Transmiterea va opera abia în momentul în care bunul va fi dobândit și se va face predarea. Până la această dată lucrul nu se va afla nici în rizico-pericolul vânzătorului, deoarece el nu a devenit prin achiziționarea lui proprietar, dar nici în cel al cumpărătorului, întrucât nici el nu a dobândit proprietatea, deoarece lucrul nu a intrat în patrimoniul său. Deci cumpărătorul lucrului nu va suporta riscurile mai înainte ca bunul să fi intrat în patrimoniul său.
Riscurile în vânzările de bunuri determinate generic
În cazul vânzării bunurilor determinate generic avem de a face cu cea mai însemnată excepție de la principiul că simplul acord de voință are drept efect transmiterea riscurilor și a proprietății, știind că în cazul acestor vânzări proprietatea se transmite abia în momentul individualizării lucrurilor, al specificării lor, pe calea măsurării, numărării sau cântăririi, în acel moment transmițându-se, concomitent și riscurile.
Conform art. 62 C. com. transferul proprietății și al riscurilor nu are loc în momentul realizării acordului de voință. În dreptul comercial, în cazul vânzării bunurilor de gen, vânzătorul este ținut să-și îndeplinească obligația, chiar dacă bunurile pe care le avea sau pe care le-ar fi procurat au pierit, întrucât bunurile de gen nu pier.
Imposibilitatea subiectivă de executare nu exonerează de răspundere, în schimb cea obiectivă și absolută antrenează asemenea efecte.
4.3. DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE PĂRȚILOR
4.3.1. OBLIGAȚIILE VÂNZĂTORULUI
Potrivit art. 1313 C. civ, principalele obligații ale vânzătorului sunt: să predea lucrul vândut cumpărătorului, cu obligațiile accesorii de a-l conserva și păstra până la momentul predării și să răspundă pentru lucru, adică să îl garanteze pe cumpărător în privința lucrului dobândit.
Părțile, prin acordul lor de voință, pot conveni și alte obligații în sarcina vânzătorului.
4.3.1.1. OBLIGAȚIA DE PREDARE A LUCRULUI VÂNDUT
Prin predare se înțelege punerea efectivă a lucrului la dispoziția cumpărătorului, astfel încât acesta să poată să-și exercite toate prerogativele pe care i le conferă dreptul de proprietate asupra lucrului.
Prerogativele lucrului vândut trece asupra cumpărătorului prin singurul efect al consimțământului părților, adică din momentul formării contractului de vânzare – cumpărare. Predarea însă, ca operațiune materială de „a face”, ce succede celei voliționale de „a da”, constituie o formalitate esențială, deși nu are efecte prin ea însăși să strămute proprietatea; ea pune pe cumpărător în posesia efectivă a lucrului vândut, dându-i astfel putința de a îndeplini actele de folosință în calitate de proprietar.
Obligația de predare are ca obiect lucrul vândut între părțile contractante.
Dacă obiectul obligației îl reprezintă bunurile determinate generic, vânzătorul are datoria de a preda bunuri de calitate mijlocie (art. 1103 C. civ.), pe când în cazul bunurilor certe, vânzătorul trebuie să predea bunul în starea în care se află în momentul încheierii contractului (art. 1324 C. civ.).
Potrivit art. 1325 C. civ., obligația de a preda lucrul cuprinde și pe aceea de predare a accesoriilor acestuia, întrucât acestea sunt destinate uzului lucrului, iar în momentul stabilirii prețului s-au avut în vedere și accesoriile lucrului, chiar dacă n-au fost specificate. Raportul de la accesoriu la principal trebuie apreciat atât din punct de vedere fizic, cât și economic, fiind considerate accesorii nu numai bunurile legate în mod material de lucrul vândut, ci și cele ce aparțin de sfera bunului prin destinația și funcția lor economică și tehnică.
Predarea lucrurilor ce fac obiectul contractului de vânzare – cumpărare poate fi o predare reală, consensuală și simbolică.
Predarea reală se caracterizează prin transferarea posesiei materiale a lucrului către cumpărător sau predate cărăușului pentru a le transporta la destinație.
Art. 1316 C. civ. include în predarea reală:
tradițiunea reală, adică punerea la dispoziția cumpărătorului a obiectului vândut pentru a se folosi de el ca posesor și proprietar;
remiterea cheilor clădirii în care se află bunurile mobile vândute, indiferent de locul în care ea se face, aproape sau departe de clădire;
Predarea reală nu se limitează la aceste două moduri, existând și altele:
efectuarea operației de măsurare, numărare, cântărire, în cazul bunurilor pentru individualizarea cărora se folosesc aceste operații;
ștampilarea, cu consimțământul vânzătorului, a lucrului cumpărat;
ori de câte ori din natura operației săvârșite rezultă intenția de a efectua tradițiunea, chestiune de fapt la aprecierea justiției, vânzătorul și-a îndeplinit obligația de a preda lucrul.
Dacă bunul vândut este incorporal, tradițiunea se face sau prin remiterea titlurilor, sau prin folosirea lor de către cumpărător, cu consimțământul vânzătorului, ceea ce presupune o predare anterioară (art. 1318 C. civ.).
Predarea consensuală intervine în acele cazuri în care în momentul vânzării nu poate avea loc predarea materială, cum este cazul fructelor neculese sau când cumpărătorul are deja posesia bunului cu alt titlu, ca de exemplu, depozit, sechestru etc.
Potrivit art. 1316 C. civ. sunt două cazuri când simplul consimțământ este suficient:
♦ dacă strămutarea nu se poate face în momentul vânzării, ca de exemplu vânzarea unei recolte prinse în rădăcini;
♦ dacă cumpărătorul le avea, în puterea sa la facerea vânzării, cu vreun alt titlu, de pildă cu titlu de depozitar, de comodatar.
Predarea simbolică se realizează în mod diferit: prin remiterea cheilor clădirii în care sunt depozitate mărfurile, prin înmânarea recipisei de depozit către cumpărător, în cazul bunurilor depozitate în docuri, antrepozite, silozuri și prin remiterea poliței de încărcare, dacă bunurile se transportă cu o navă.
Bunurile se predau cumpărătorului însoțite de factură, în care sunt precizate elemente precum: cantitatea, calitatea, prețul etc. Factura poate fi transmisă și separat.
Potrivit legii, factura constituie mijloc de probă, în caz de litigiu (art. 46 C. civ.).
Termenul la care se face predarea va fi cel stabilit între părțile contractante. Dacă părțile nu au stabilit un termen, predarea se va face potrivit principiilor generale, imediat după realizarea acordului de voință sau la cererea cumpărătorului.
În anumite cazuri, termenul de predare a lucrului vândut poate fi considerat de către cumpărător sau de ambele părți. Acest caracter este impus de destinația bunului sau prin voința părților. Caracterul esențial al termenului trebuie să rezulte expres din contract. El poate rezulta însă și din împrejurări care sunt cunoscute de ambele părți. Deoarece termenul este considerat esențial, predarea lucrului trebuie să se efectueze la termenul convenit de părțile contractante.
Locul unde se face predarea este, de principiu, locul arătat de părți în contract. Dacă contractul nu cuprinde nici o prevedere în acest sens, predarea trebuie să se facă la locul care ar rezulta din natura operațiunii ori din intenția părților contractante. În cazul când locul executării nu este arătat în contract și nici nu rezultă din natura operațiunii sau intenția părților contractante, predarea se va face la locul unde vânzătorul își are sediul comercial sau cel puțin domiciliul ori reședința, la momentul încheierii contractului.
Când obligația de predare are ca obiect un bun determinat, care după cunoștința părților se află într-un anumit loc în momentul încheierii contractului, predarea se va face în acel loc.
Cheltuielile predării și transportului. Dacă părțile nu au convenit altfel, cheltuielile ocazionate de predarea lucrului vândut sunt suportate de către vânzător, iar cheltuielile de ridicare a lucrului sunt în sarcina cumpărătorului (art. 1317 C. civ.).
Până la predare, deși lucrul a trecut în proprietatea cumpărătorului prin efectul acordului de voință, vânzătorul este dator să păstreze și să întrețină lucrul potrivit cu natura acestuia pentru a-l preda. Ca urmare, vânzătorul, în calitate de custode, va suporta și cheltuielile de conservare a lucrului. Dacă însă, la termenul de predare stipulat, cumpărătorul nu s-a prezentat să ridice lucrul, vânzătorul fiind gata să-și execute obligația, se prezumă că deținerea pe mai departe a bunului de către vânzător se face cu titlu de depozit, cumpărătorul urmând să suporte cheltuielile de depozitare.
4.3.1.2. OBLIGAȚIA DE GARANȚIE A VÂNZĂTORULUI
Predarea lucrului vândut către cumpărător nu face să înceteze orice obligație a vânzătorului în temeiul contractului de vânzare – cumpărare. Pentru satisfacerea deplină a intereselor cumpărătorului, nu este suficientă predarea lucrului, ci este necesar ca vânzătorul să asigure cumpărătorului o netulburată și utilă stăpânire a lucrului. Astfel, potrivit art. 1336 C. civ. vânzătorul răspunde față de cumpărător pentru liniștita posesiune a lucrului și pentru viciile lucrului. Prin urmare, pe lângă obligația de predare a lucrului, vânzătorul are și o obligație de garanție, care are un dublu aspect:
obligația de garanție contra evicțiunii, pentru asigurarea liniștei folosințe a lucrului de către cumpărător;
obligația de garanție pentru vicii, destinată utilei folosințe a lucrului de către cumpărător.
A. Garanția contra evicțiunii
Vânzătorul răspunde pentru evicțiunea totală sau parțială a lucrului, precum și pentru sarcinile care grevează lucrul vândut și care nu au fost declarate la încheierea contractului (art. 1337 C. civ.).
Prin evicțiune se înțelege pierderea dreptului de proprietate asupra lucrului, total sau în parte, ori tulburarea cumpărătorului în exercitarea dreptului de proprietate, rezultând din valorificarea de către un terț a unui drept asupra lucrului vândut, drept care exclude dreptul dobândit de cumpărător în temeiul contractului de vânzare – cumpărare.
Întrucât bunurile imobile nu pot face obiectul contractului de vânzare – cumpărare, problema evicțiunii nu se pune pentru acestea în cadrul dreptului comercial.
Cu privire la bunurile mobile, în principiu, cumpărătorul nu poate fi evins, deoarece, posesiunea de bună-credință asupra bunului mobil valorează titlu de proprietate (art. 1909 C. civ.).
Cumpărătorul ar putea fi evins în cazul în care bunul a fost furat sau pierdut, iar adevăratul proprietar l-a revendicat în termen de 3 ani (art. 1909 C. civ.). De asemenea, evicțiunea ar putea interveni în cazul când vânzătorul a înstrăinat în mod succesiv bunul mobil la doi cumpărători. Într-un astfel de caz, primul cumpărător va fi evins dacă cel de-al doilea cumpărător a intrat cu bună-credință în posesia bunului (art. 972 C. civ.).
În ceea ce privește vânzarea unui fond de comerț, se interzice vânzătorului să tulbure liniștita folosință a cumpărătorului prin executarea aceluiași comerț sau a unui comerț asemănător în zonele în care își desfășoară activitatea cedată.
B. Garanția contra viciilor lucrului
■ Regulile generale ale Codului civil. Conform art. 1352 C. civ., vânzătorul va răspunde pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, dacă, din cauza acestora, lucrul nu este bun de întrebuințat, după destinația sa, sau întrebuințarea sa este atât de micșorată, încât se poate presupune că cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat, sau nu ar fi dat prețul achitat, dacă ar fi cunoscut viciile lucrului. Vânzătorul răspunde numai pentru viciile ascunse, nu și pentru viciile aparente ale lucrului. Viciile ascunse sunt acele lipsuri calitative ale lucrului care nu puteau fi descoperite la predare, folosind mijloace obișnuite de verificare și care fac lucrul impropriu întrebuințării potrivit destinației sale sau îi micșorează întrebuințarea.
Viciile aparente sunt acele vicii de care cumpărătorul a putut să se convingă singur prin mijloace obișnuite de verificare.
Pentru a exista obligația de garanție contra viciilor lucrului trebuie îndeplinite mai multe condiții.
În primul rând, vânzătorul datorează garanție numai pentru viciile ascunse, adică pentru acele lipsuri calitative ale lucrului care nu puteau fi descoperite la predare cu mijloacele obișnuite de verificare. Pentru viciile aparente, de care cumpărătorul putea lua cunoștință, vânzătorul nu răspunde (art. 1353 C. civ.).
Viciile ascunse ale lucrului trebuie diferențiate de nerespectarea calității lucrului, fiindcă, în cazul viciilor ascunse, vânzătorul dobândește lucrul asupra căruia a contractat, însă acesta este afectat de anumite vicii, pe când în a doua ipoteză vânzătorul predă un alt obiect.
De asemenea, vânzarea unui lucru cu vicii ascunse trebuie diferențiată de vânzarea în care cumpărătorul se află în eroare asupra substanței obiectului contractului, caz în care el dobândește alt lucru decât cel pe care și l-a dorit.
În al doilea rând, vânzătorul răspunde numai dacă viciile ascunse existau în momentul vânzării. Existența viciilor în momentul vânzării, anterioare sau concomitente cu vânzarea, nu trebuie să fie confundată cu existența în acel moment a defectelor, adică a manifestărilor exterioare ale viciilor. Viciile trebuie să existe în momentul vânzării, chiar dacă efectul apare ulterior acestui moment.
Viciile care apar după vânzare sunt în sarcina cumpărătorului care ar fi putut să le provoace, afară numai dacă nu se face dovada preexistenței cauzei.
Dacă proprietatea nu se transmite în momentul încheierii contractului vânzătorul răspunde și pentru viciile ivite după vânzare, dar numai până în momentul transferării dreptului de proprietate.
În al treilea rând, vânzătorul răspunde pentru viciile ascunse ale lucrului numai dacă acestea sunt grave, adică datorită lor lucrul devine impropriu îmbunătățirii potrivit destinației sau îi micșorează întrebuințarea în așa măsură, încât să se poată presupune că dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi încheiat contractul sau ar fi plătit un preț mai mic.
Dacă bunul ce face obiectul vânzării – cumpărării nu corespunde, cumpărătorul poate opta pentru una din următoarele acțiuni:
o acțiune în anulare, în cazul în care se poate face dovada vicierii consimțământului, în sensul că acesta s-a aflat în eroare asupra substanței obiectului convenției (art. 954 C. civ.);
o acțiune în rezoluțiune de drept comun, care-l ocrotește pe cumpărător în cazul în care i s-au predat mărfuri de o calitate diferită decât cea prevăzută în contract sau care sunt avariate, degradate sau deteriorate;
o acțiune estimatorie, în cazul în care bunul este afectat de un viciu ce-l face impropriu utilizării pentru destinația pentru care a fost fabricat.
Dacă viciile lucrului îndeplinesc condițiile de mai sus, cumpărătorul are alegerea să ceară: fie înlăturarea viciilor, fie rezoluțiunea vânzării, fie restituirea unei părți din prețul vânzării.
Cumpărătorul poate cere instanței judecătorești obligarea vânzătorului la înlăturarea pe cheltuiala sa a viciilor lucrului, dacă pe această cale lucrul este pus în situația de a fi corespunzător destinației sale. Soluția reprezintă o modalitate de reparare în natură a prejudiciului cauzat de viciile lucrului.
Descoperirea unor vicii ascunse ale lucrului îndreptățește pe cumpărător să ceară rezoluțiunea contractului de vânzare – cumpărare, chiar dacă viciile nu fac lucrul total impropriu destinației sale (art. 1355 C. civ.).
Ca urmare a rezoluțiunii, contractul de vânzare – cumpărare se desființează cu efect retroactiv. În consecință, vânzătorul este obligat să restituie prețul și cheltuielile vânzării, iar cumpărătorul trebuie să întoarcă lucrul în starea în care se află (art. 1357 C. civ.). dacă vânzătorul a cunoscut viciile ascunse ale lucrului, el datorează și despăgubiri pentru prejudiciul suferit de cumpărător (art. 1356 C. civ.).
La descoperirea unor vicii ascunse ale lucrului, cumpărătorul poate să opteze pentru păstrarea lucrului, cerând ca vânzătorul să restituie o parte din prețul achitat, proporțional cu paguba cauzată de vicii. Suma care urmează să fie restituită de vânzător se stabilește prin expertiză (art. 1355 C. civ.).
Potrivit art. 5 din Decretul nr. 167/1958, care reglementează prescripția extinctivă, dreptul la acțiune pentru viciile ascunse ale unui lucru se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni de la descoperirea viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la data predării lucrului. Termenul de garanție de un an se aplică numai dacă printr-o lege specială sau prin convenția părților nu s-a stabilit altfel.
■ Reguli speciale stabilite de Codul comercial.
„Cumpărătorul unor mărfuri sau producte provenind din o altă piață, este dator să denunțe vânzătorului viciile aparente în timp de două zile de la primire, ori de câte ori un timp mai lung n-ar fi necesar din cauza condițiunilor excepționale în care se află lucrul vândut sau persoana cumpărătorului.
El este dator să denunțe viciile ascunse ale lucrului în primele două zile de la descoperirea lor.
Odată acest termen expirat, cumpărătorul nu mai poate fi primit a reclama ceva pentru viciile lucrului vândut (art. 70 C. civ.)”.
Din această dispoziție rezultă unele particularități privind răspundere pentru viciile lucrului.
În contractul de vânzare – cumpărare comercială, vânzătorul răspunde nu numai pentru viciile ascunse, ci și pentru viciile aparente.
Răspunderea vânzătorului pentru viciile aparente privește bunurile care se transmit de pe o piață pe alta. Legea are în vedere cazurile când cumpărătorul nu preia direct bunurile de la vânzător, ci de la cărăuș. El poate să constate viciile aparente ale bunurilor numai la primirea efectivă a bunurilor în cauză. De aceea, cumpărătorul este în drept să invoce aceste vicii față de vânzător.
Cumpărătorul poate reclama lipsurile aparente și în cazul când bunurile circulă pe aceeași piață, dacă el nu a avut posibilitatea să preia personal bunurile de la vânzător.
Prelungirea termenului aducerii la cunoștința vânzătorului a viciilor aparente constatate se poate face atunci când el nu este suficient pentru cunoașterea viciilor aparente, datorită condițiilor excepționale în care s-ar afla lucrul vândut ori însuși cumpărătorul. Sunt avute în vedere cazurile când, de exemplu, cantitatea mare a bunurilor nu a permis descărcarea din mijlocul de transport în termenul de două zile sau cumpărătorul nu a găsit în acest termen un specialist absolut indispensabil care să verifice bunurile primite. Durata prelungirii termenului trebuie apreciată în funcție de împrejurările concrete. După expirarea termenului, cumpărătorul nu mai poate reclama viciile aparente ale bunurilor primite.
În Codul comercial sunt prevăzute anumite dispoziții privind posibilitatea cumpărătorului de a constata calitatea și condițiile mărfii vândute făcând apel la o expertiză preventivă. La cererea vânzătorului sau a cumpărătorului, președintele instanței judecătorești poate dispune constatarea de către unul sau mai mulți experți a calității și stării în care se află lucrul vândut (art. 71 și 72 C. com.).
■ Garanția calității produselor în condițiile reglementării speciale a protecției consumatorilor.
Exercitarea comerțului modern, amploarea și mijloacele de realizare ale acestuia, complexitatea și tehnicitatea crescânde ale bunurilor au pus în lumină necesitatea instituirii unor noi obligații în sarcina vânzătorului, ca o consecință a protecției legale a consumatorilor.
Statul protejează, prin mijloacele prevăzute de lege, pe cetățeni în calitatea lor de consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la produse și servicii, informării lor complete despre caracteristicile esențiale ale acestora, apărării și asigurării drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea și luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori.
Consumatorii au dreptul de a fi protejați împotriva riscului de a achiziționa produse care ar putea să le prejudicieze viața, sănătatea, sau securitatea ori să le afecteze drepturile și interesele legitime. Totodată, ei au dreptul de a fi despăgubiți pentru prejudiciile generate de calitatea necorespunzătoare a produselor, folosind în acest scop mijloacele prevăzute de lege.
Ei, de asemenea, au dreptul să se organizeze în asociații pentru protecția consumatorilor, în scopul apărării intereselor lor.
Agenții economici sunt obligați să comercializeze numai produse și servicii testate și certificate conform normelor legale și care respectă condițiile calitative prevăzute în contracte, astfel încât acestea să nu afecteze viața, sănătatea sau securitatea consumatorilor. Ei trebuie să oprească livrările, respectiv să retragă de pe piață sau de la beneficiari produsele care nu îndeplinesc caracteristicile calitative prescrise și mai trebuie să anunțe imediat existența pe piață a oricărui produs de care au cunoștință că a afectat sau poate afecta viața, sănătatea ori securitatea consumatorilor. O ultimă obligație a agenților economici este de a asigura condiții igienico-sanitare în producție, pe timpul transportului, manipulării, depozitării și desfacerii, conform normelor sanitare în vigoare.
Cu privire la protecția intereselor economice ale consumatorilor, ordonanța reglementează răspunderea agenților economici pentru calitatea produselor. Această răspundere privește două perioade succesive distincte:
răspunderea în termenul de garanție;
răspunderea în cadrul duratei medii de utilizare a produselor.
♦ Răspunderea pentru calitatea produselor în termenul de garanție
Consumatorii au dreptul de a pretinde agenților economici remedierea sau înlocuirea gratuită a produselor obținute, precum și despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficiențelor constatate în cadrul termenului de garanție sau de valabilitate.
În termenul de garanție sau de valabilitate a produselor, agentul economic răspunde pentru toate deficiențele constatate în cadrul acestui termen, fără a se face vreo distincție între viciile aparente și cele ascunse.
Termenul de garanție este definit ca limită de timp, stabilită de producător, în cadrul căruia produsul achiziționat trebuie să-și păstreze caracteristicile calitative prescrise, iar cumpărătorul, are dreptul la remedierea sau înlocuirea gratuită a acestora, dacă deficiențele nu-i sunt imputabile.
Termenul de valabilitate privește anumite produse care pot fi folosite numai într-un anumit termen (produse alimentare, cosmetice, farmaceutice). El este definit ca o limită de timp, stabilită de producător, în care produsul poate fi consumat și în care acesta trebuie să-și mențină caracteristicile calitative prescrise, dacă au fost respectate condițiile de transport, manipulare, depozitare și consum.
Atât termenul de garanție, cât și termenul de valabilitate, curg de la data dobândirii produsului de către consumator.
Consumatorul care constată în termenul de garanție anumite deficiențe ale produselor are dreptul să ceară agentului economic vânzător remedierea sau înlocuirea produselor ori restituirea prețului. În cazul produselor cu termen de valabilitate, consumatorul poate cere înlocuirea produselor sau restituirea prețului.
Prima formă a răspunderii vânzătorului pentru deficiențele apărute în cadrul termenului de garanție, este remedierea acestor deficiențe într-un termen a cărui durată maximă este stabilită pentru produsele de larg consum, inclusiv a celor de folosință îndelungată, de către organul administrației publice abilitat să îndeplinească politica de protecție a consumatorului. Pentru celelalte produse, termenul de remediere este stabilit prin contract.
Înlocuirea sau restituirea contravalorii produselor care în termenul de garanție au prezentat deficiențe calitative, intervine numai dacă timpul de nefuncționare, întrucât produsul se află la remediere, depășește 10% din durata termenului de garanție ori dacă se constată imposibilitatea folosirii produsului din cauze neimputabile consumatorului.
Legea prevede dreptul de opțiune al consumatorului, între înlocuirea produsului și restituirea contravalorii acestuia.
Pentru produsele cu termen de garanție, care prezintă alterări față de caracteristicile calitative prescrise, vânzătorul este obligat la cererea consumatorului și în funcție de opțiunea acestuia să înlocuiască produsele sau să restituie contravaloarea acestora. În cazul remedierii sau înlocuirii produselor sau serviciilor necorespunzătoare, consumatorul poate solicita plata unor despăgubiri în condițiile dreptului comun sau potrivit clauzelor contractuale.
♦ Răspunderea pentru calitatea produselor în cadrul duratei medii de utilizare a produselor
Potrivit art. 12 din ordonanță, după expirarea termenului de garanție, consumatorii pot pretinde remedierea sau înlocuirea produselor care nu pot fi folosite potrivit scopului pentru care au fost realizate, ca urmare a unor vicii ascunse apărute pe durata medie de utilizare a acestora.
Expirarea termenului de garanție nu duce la încetarea răspunderii agentului economic pentru calitatea produselor. Acesta va răspunde în continuare, dar numai pentru viciile ascunse ale produselor care au apărut în cadrul duratei medii de utilizare a produselor în cauză. O astfel de răspundere este exclusă pentru produsele pentru care există un termen de valabilitate.
Viciile ascunse sunt deficiențe calitative ale unor produse, care, existând în momentul predării, nu au fost cunoscute și nici nu puteau fi cunoscute de către consumator prin mijloace obișnuite de verificare (art. 2).
Durata medie de utilizare a produselor este intervalul de timp, stabilit în documentele tehnice normative sau declarat de către producător ori convenit de părți, în cadrul căruia produsele, altele decât cele cu termen de valabilitate, trebuie să-și mențină caracteristicile calitative prescrise, dacă au fost respectate condițiile de transport, manipulare, depozitare și exploatare.
În cazul când apar vicii în cursul duratei medii de utilizare a produselor, consumatorul are dreptul să pretindă agentului economic remedierea sau înlocuirea produselor, dacă acestea nu mai pot fi folosite potrivit scopului pentru care au fost realizate.
Această răspundere nu există în cazul când se face dovada că nu au fost respectate de către consumator condițiile de transport, manipulare, depozitare și exploatare a produselor.
Remedierea deficiențelor se face într-un termen maxim, stabilit ca și în cazul răspunderii în termenul de garanție, cu precizarea că termenul curge de la finalizarea expertizei tehnice efectuate de un organism tehnic neutru (art. 13 alin. 2).
Înlocuirea produselor poate fi cerută în cazul când remedierea nu asigură menținerea caracteristicilor calitative prescrise ale produselor.
Dacă datorită viciilor produselor, consumatorul a suferit un prejudiciu, el este în drept să pretindă despăgubiri, potrivit clauzelor contractuale sau dreptului comun.
Pentru protejarea intereselor consumatorului, art. 17 din ordonanță prevede că vânzătorul trebuie să asigure toate operațiunile necesare repunerii în funcțiune, înlocuirii produselor în cadrul termenului de garanție sau de valabilitate, după caz, precum și pentru viciile ascunse apărute în cadrul duratei medii de utilizare a produselor. Vânzătorul trebuie să asigure și operațiunile ocazionate de transportul, manipularea, diagnosticarea, expertizarea, demontarea, montarea și ambalarea, precum și să suporte cheltuielile legate de acestea. Se înțelege că aceste obligații ale vânzătorului nu exclud răspunderea producătorului.
Agenții economici răspund pentru orice deficiență privind calitatea produselor sau serviciilor, apărută în cadrul termenului de garanție sau de valabilitate a acestora, și care nu este imputabilă consumatorului, precum și pentru eventualele vicii ascunse constatate pe durata medie de utilizare, care nu permit folosirea de către consumator a produsului sau serviciului potrivit scopului pentru care acesta a fost realizat sau achiziționat sau care pot afecta viața, sănătatea sau securitatea consumatorilor.
Răspunderea se menține și în cazul în care livrarea produselor sau prestarea serviciilor se face în mod gratuit sau cu preț redus ori dacă acestea se comercializează ca piese de schimb.
♦ Obligația de informare a consumatorului
Obligația agentului economic vânzător de informare a consumatorului în privința caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor oferite începe încă din faza precontractuală, astfel încât consumatorul să aibă posibilitatea de a face o alegere în deplină cunoștință după expresia legiuitorului și continuă în faza executării contractului, prin îndatorirea vânzătorului de a instructa, de a da cumpărătorului cunoștințele necesare folosirii bunului și de a-l atenționa asupra precauțiunilor pe care trebuie să le ia în scopul asigurării utilizării produsului potrivit destinației sale și în condiții de deplină securitate.
Informarea consumatorilor despre produsele oferite trebuie să fie completă, corectă, precisă și explicită, ea realizându-se în mod obligatoriu prin elemente de identificare și caracterizare ale acestora, care se înscriu la vedere, după caz, pe produs, etichetă, ambalaj de vânzare sau carte tehnică, instrucțiunile de folosire ori alte asemenea, care însoțesc produsul, în funcție de natura acestuia.
Informația trebuie să cuprindă denumirea produsului, marca producătorului, cantitatea, prețul, termenul de garanție sau de valabilitate și, după caz, principalele caracteristici tehnice calitative, compoziția, eventualii aditivi sau ingredienți folosiți, eventualele riscuri previzibile, contraindicații și modul de utilizare, de manipulare, de conservare sau de păstrare, precum și alte caracteristici ale diferitelor categorii de produse.
Pentru produsele de folosință îndelungată, obligația vânzătorului de informare a consumatorului se extinde și în faza executării contractului. Ea este legată de obligația în sens larg a vânzătorului de a asigura folosința lucrului de către cumpărător potrivit destinației sale și de a-l garanta pentru vicii.
Vânzătorul are obligația de a însoți produsele de folosință îndelungată de declarația de conformitate, certificat de garanție și, după caz, carte tehnică ori instrucțiuni de folosire, redactate în limba română, care cuprind principalele caracteristici ale produsului, condițiile de instalare, întreținere, data fabricației, termenul de garanție și eventualele riscuri ce pot apărea în urma nerespectării instrucțiunilor.
Informațiile necesare referitoare la serviciile prestate trebuie să cuprindă categoria calitativă a serviciului, timpul de realizare, termenul de garanție, tariful, riscurile previzibile și, după caz, declarația de conformitate.
În privința produselor din import, informarea consumatorilor este asigurată prin traducerea în limba română sau în mai multe limbi a conținutului mijloacelor de informare.
Obligația vânzătorului de informare este o obligație distinctă, de sine stătătoare, izvorâtă din obligația generală și imperativă a protecției consumatorilor, consacrată prin lege și care se grefează pe contractul de vânzare – cumpărare, valabil încheiat.
Răspunderea vânzătorului pentru daunele provocate de produse cumpărătorului, urmare a încălcării obligației legale de informare, este o răspundere contractuală.
♦ Obligația vânzătorului de asigurare a sănătății și securității consumatorilor
Interdicția de comercializare a produselor ori prestarea de servicii care, utilizate în condiții normale pot pune în pericol viața, sănătatea sau securitatea cumpărătorilor, stă la baza unei noi obligații contractuale a vânzătorului, aceea a asigurării sănătății și securității cumpărătorilor.
Guvernul, prin organele sale, stabilește prin norme și reglementări specifice măsurile preventive de fabricare, conservare, ambalare, transport, depozitare, pregătire pentru vânzare și vânzarea produselor, furnizarea și utilizarea produselor, care pot afecta viața, sănătatea sau securitatea consumatorilor, ca premise ale executării reale de către vânzător a obligației se îi revine, aceea de asigurare a sănătății și securității consumatorilor.
Prin lege se instituie, pentru operațiunile comerciale de interpunere în circulație a bunurilor, anumite măsuri imperative, comisive și restrictive, menite de asemenea să garanteze sănătatea și securitatea consumatorilor, măsuri care se traduc prin obligațiile corespunzătoare ce le revin vânzătorilor:
de a comercializa numai produse și servicii testate și certificate conform normelor legale și care respectă condițiile de calitate prevăzute în contracte, astfel încât acestea să nu afecteze viața, sănătatea sau securitatea consumatorilor;
să oprească livrările, respectiv să retragă de pe piață produsele care, în urma controalelor făcute de organele abilitate de lege, nu îndeplinesc caracteristicile calitative prescrise sau care ar putea afecta viața, sănătatea ori securitatea consumatorilor;
să asigure condiții igienico-sanitare în producție, pe timpul transportului, depozitării și desfacerii, conform normelor stabilite de organele de drept.
Vânzătorul este răspunzător de daunele provocate cumpărătorilor sau terților, în condiții de utilizare normală a produselor. Această răspundere decurge din obligația vânzătorului de a controla produsele pe care le fabrică ori le pune în circulație, iar pe de altă parte din neîndeplinirea obligației de informare a consumatorului asupra pericolelor potențiale ale lucrului, fie prin lipsa instrucțiunilor de folosire, fie printr-o descriere defectuoasă sau incompletă.
Răspunderea agenților economici privind calitatea produselor și serviciilor în cadrul termenului de garanție sau al duratei de utilizare și care nu ar permite folosirea de către consumator a produsului sau serviciului potrivit scopului pentru care acesta a fost realizat și achiziționat sau care ar putea afecta viața, sănătatea sau securitatea consumatorilor este condiționată de neimputabilitatea lor consumatorilor.
Prezumția generală de culpă a agentului economic, în cadrul contractului, față de cumpărător, îl scutește pe acesta din urmă de orice probă privind culpa vânzătorului; obligația revine însă vânzătorului pentru a o înlătura, probând culpa cumpărătorului.
Răspunderea contractuală a vânzătorului, față de consumatorul cumpărător al produsului nu poate fi limitată doar la obligația de garanție a vânzătorului pentru vicii, ci ea se referă la orice obligație ce revine vânzătorului, din contract sau în temeiul legii, ca o condiție indestructibilă a încheierii și executării contractului, în cadrul strictei și realei protecții a consumatorului.
Disocierea între răspunderea contractuală a vânzătorului pentru calitatea produselor, în temeiul obligației de garanție contra viciilor și răspunderea delictuală obiectivă pentru celelalte deficiențe calitative, nu-și găsește motivație nici economică și nici în principiile dreptului, potrivit cărora răspunderea contractuală primează celei delictuale.
Răspunderea delictuală a vânzătorului pentru deficiențele calitative ale produselor sau ca urmare a insuficienței informării poate interveni numai în cadrul răspunderii pentru lucruri, când cumpărătorul, în calitatea sa de paznic juridic al lucrului, acționat în judecată, cere introducerea vânzătorului în cauză, pentru a-i face opozabilă hotărârea sau victima prejudiciului, alta decât cumpărătorul, acționează direct în judecată pe vânzătorul lucrului cauzator al prejudiciului.
4.3.2. OBLIGAȚIILE CUMPĂRĂTORULUI
Fiind un contract bilateral, contractul de vânzare – cumpărare dă naștere la obligații și în sarcina cumpărătorului.
Principalele obligații ale cumpărătorului în contractul de vânzare – cumpărare sunt cele prevăzute de Codul civil, în lipsa unei reglementări speciale în contractul comercial:
● de a plăti prețul vânzătorului;
● de a primi lucrul vândut;
● de a suporta cheltuielile de vânzare.
a) Obligația de plată a prețului
Prețul se plătește la data convenită de părți în contract. În lipsa unei stipulații contractuale, prețul trebuie plătit în momentul predării lucrului de către vânzător (art. 1362 C. civ.). Așa cum se observă, în materie de vânzare, legea derogă de la regula potrivit căreia, în lipsa unui termen, plata se poate cere imediat.
De vreme ce, prețul trebuie plătit în momentul predării lucrului, înseamnă că în cazul în care în contract s-a stipulat un termen pentru predarea lucrului, cumpărătorul profită și el de acest termen, în sensul că va plăti prețul numai în momentul predării lucrului.
Plata prețului se face la locul determinat de părți în contract (art. 1361 C. civ.). În absența unei înțelegeri a părților, prețul trebuie plătit la locul unde se predă lucrul vândut (art. 1362 C. civ.). Deci, în lipsa unei dispoziții contrare, plata nu se face la domiciliul cumpărătorului, așa cum prevede regula generată, ci la locul unde se predă lucrul.
Legea permite cumpărătorului să suspende plata prețului, în cazul când este tulburat ori are motive de a se teme că va fi tulburat printr-o acțiune în revendicare (art. 1364 C. civ.). Plata prețului poate fi suspendată până când vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau va da cauțiune cumpărătorului. Suspendarea plății prețului nu poate avea loc dacă părțile au convenit că prețul va fi plătit, chiar dacă ar exista tulburare a cumpărătorului.
Potrivit legii, cumpărătorul datorează, pe lângă prețul vânzării, și dobânda prețului (art. 1363 C. civ.).
Trebuie arătat că, potrivit art. 43 C. com. cumpărătorul este obligat să plătească dobânzi în toate cazurile de întârziere la plata prețului. Această soluție este diferită de cea din materie civilă, care impune plata dobânzilor numai în cazurile expres prevăzute de art. 1362 C. civ.
Dobânda este datorată de la data scadenței și până la plata sumei care constituie prețul vânzării.
În absența reglementării legale a unei dobânzi comerciale, dobânda datorată de cumpărător ar putea fi dobânda pieței, cu raportare la taxa de scont a Băncii Naționale a României.
Prețul vânzării trebuie plătit în condițiile stabilite d părțile contractante. Dacă părțile s-au înțeles ca prețul să fie achitat printr-o singură prestație, cumpărătorul este obligat să plătească, la termenul convenit ori în momentul predării lucrului, întreaga sumă care constituie prețul vânzării. Dacă părțile au convenit plata prețului în rate, cumpărătorul este ținut să achite fiecare rată la termenul stabilit.
Practica judecătorească a decis că plata în rate a prețului reprezintă numai o modalitate de executare, care nu este de natură să schimbe caracterul unic al prestației de plată a prețului. În consecință, termenul de prescripție începe să curgă de la data stabilită în contract pentru plata ultimei rate, chiar și pentru ratele anterioare neachitate.
Prin natura obligațiilor la care dă naștere, contractul de vânzare – cumpărare este un contract cu executare dintr-o dată și nu un contract cu executare succesivă. Convenția părților, în sensul plății în rate a prețului, constituie o simplă modalitate de executare a obligației de plată a prețului, care nu poate duce la schimbarea naturii obligației de plată a prețului. Prin convenția lor expresă, părțile pot atribui termenelor de plată a ratelor, un caracter esențial, caz în care plata prețului devine o obligație cu executare succesivă. În consecință, în acest caz, termenul de prescripție se calculează separat pentru fiecare rată, iar neplata la termen a ratei scadente îndreptățește pe vânzător să ceară rezoluțiunea contractului de vânzare – cumpărare.
b) Obligația de a lua în primire lucrul vândut
Pe lângă obligația de a plăti prețul, cumpărătorul are și obligația de a lua în primire lucrul vândut. Această obligație este corelată cu obligația vânzătorului de a preda lucrul. Prin executarea celor două obligații, de a preda și de a lua în primire lucrul, se asigură realizarea uneia din finalitățile contractului, aceea de punere a bunului în stăpânirea de drept și de fapt a cumpărătorului.
Luarea în primire a lucrului vândut se face la data și locul convenite de părți în contract.
Dacă părțile nu au stabilit un termen, preluarea bunului se va face potrivit principiilor generale, imediat după realizarea acordului de voință sau la cererea vânzătorului.
Dacă cumpărătorul refuză să primească lucrul, vânzătorul îi va adresa o somație, iar în caz de refuz, va cere instanței autorizarea să transporte bunul în alt loc pe socoteala și răspunderea cumpărătorului. Dacă vânzarea este cu termen și cumpărătorul nu ia în primire lucrul până la termen, vânzarea este rezolvită de drept (art. 1370 C. civ.).
În materie comercială, dacă cumpărătorul nu ia în primire mărfurile cumpărate, vânzătorul poate vinde aceste mărfuri după procedura vânzării publice. Dacă prin această vânzare, vânzătorul nu realizează integral prețul convenit cu cumpărătorul, el poate solicita diferența de preț și despăgubiri pentru pagubele suferite, pe calea unei acțiuni în justiție.
Dacă în contract nu s-a prevăzut locul de preluare a bunului, contractul trebuie să fie executat în locul unde cel ce s-a obligat își avea stabilimentul său comercial, sau cel puțin domiciliul ori reședința, la formarea contractului. Dacă însă urmează a se preda un lucru determinat, care după cunoștința părților se găsea într-altă parte în momentul formării contractului, atunci predarea se va face în acel loc (art. 59 C. com.).
c) Obligația de a suporta cheltuielile vânzării
Conform art. 1305 C. civ., cheltuielile vânzării sunt în sarcina cumpărătorului în lipsă de stipulație contrară. Dacă părțile nu au convenit altfel, cheltuielile vânzării vor fi suportate de către cumpărător.
Prin cheltuieli ale vânzării se înțeleg cheltuielile ocazionate de vânzare. Aceste cheltuieli sunt diferite de cheltuielile de predare (cântărire, măsurare, numărare etc.), care sunt în sarcina vânzătorului, și cheltuielile de ridicare a lucrului, aflate în sarcina cumpărătorului, afară de cazul când părțile s-au înțeles altfel.
4.3.3. CONSECINȚELE NEEXECUTĂRII OBLIGAȚIILOR CONTRACTUALE
Obligația de executare a contractului de vânzare – cumpărare comercială trebuie analizată în considerarea caracterului sinalagmatic al acestuia și a clauzelor contractuale derogatorii de la normele supletive ale Codului civil și Codului comercial.
Potrivit legii, în cazul când una din părți nu își execută obligațiile asumate, cealaltă parte este îndreptățită să uzeze de excepția de neexecutare, să ceară rezoluțiunea contractului sau să ceară executarea acestuia.
4.3.3.1. EXCEPȚIA DE NEEXECUTARE
Excepția de neexecutare este un mijloc de apărare a părților oricărui contract sinalagmatic, aplicabil și în cazul contractului de vânzare – cumpărare, în temeiul căruia atât cumpărătorul, cât și vânzătorul sunt deopotrivă îndreptățiți să refuze propria executare, cât timp cealaltă parte nu își îndeplinește obligația corelativă.
Potrivit art. 1362 C. civ., predarea lucrului și plata prețului sunt simultane, ceea ce înseamnă că vânzătorul nu poate fi obligat să predea lucrul vândut în cazul în care cumpărătorul nu plătește prețul. Așadar, cumpărătorul ce nu și-a executat obligația de plată a prețului nu poate cere vânzătorului predarea lucrului, vânzătorul fiind îndreptățit să invoce excepția de neexecutare.
Principiul simultaneității executării obligațiilor operează și în cazul în care obligația de plată a prețului este afectată de termen. Aceasta înseamnă că în lipsa unor clauze contractuale exprese, vânzătorul profită de efectele termenului acordat cumpărătorului, putând refuza predarea lucrului până la plata prețului pe calea excepției de neexecutare.
La rândul său, cumpărătorul nu este obligat să plătească prețul dacă vânzătorul nu predă lucrul vândut și în contract nu s-a prevăzut un termen de predare. În consecință, dacă, fără să își fi executat obligația de predare a lucrului, vânzătorul cere plata prețului, cumpărătorul poate refuza plata prețului, invocând excepția de neexecutare.
4.3.3.2. REZOLUȚIUNEA CONTRACTULUI DE VÂNZARE – CUMPĂRARE. REGULILE CODULUI CIVIL
Neexecutarea de către una din părți a obligației sale are drept sancțiune facultatea celeilalte părți de a cere fie executarea contractului, fie rezoluțiunea acestuia.
Condiția rezolutorie este subînțeleasă în contractele sinalagmatice, în cazul când una din părți nu își îndeplinește angajamentul, se regăsește formulat printr-un text special în materie de vânzare. Potrivit art. 1365 C. civ. „Dacă cumpărătorul nu plătește prețul, vânzătorul poate cere rezoluțiunea”.
Așadar, în caz de neexecutare creditorul vânzător sau cumpărător care și-a executat obligația (art. 1320 și 1368 C. civ.) dispune de dreptul de a alege între a cere executarea sau rezoluțiunea cu daune a contractului.
Rezoluțiunea contractului de vânzare – cumpărare trebuie constatată și declarată de justiție, care are facultatea, la cererea celeilalte părți acționate, să acorde acesteia un termen de garanție, după împrejurări.
Prin contract părțile pot stipula o clauză rezolutorie expresă, în temeiul căreia rezoluțiunea operează de plin drept, automat și prin voința lor, la scadență, instanța nefăcând decât să constate consumarea efectelor voite de părți. Pe această cale, părțile evită executarea prestației de către debitor pe parcursul judecății, până la rămânerea definitivă a hotărârii.
Pentru nerespectarea de către cumpărător a obligației de a prelua lucrul vândut, Codul civil, în art. 1370, instituie o rezoluțiune de drept a contractului în favoarea vânzătorului, fără punerea în întârziere a cumpărătorului.
Fiind singurul caz de rezoluțiune legală, de plin drept, prevăzut de Codul civil, bazat pe o prezumție de stipulare în contract a unui pact comisoriu, se poate spune că, pe această cale, legiuitorul a simplificat formalitățile de desființare a contractului, creând în favoarea vânzătorului posibilitatea de a dispune de îndată de bunurile în cauză, pe care le poate vinde altuia, cu posibilitatea de a se despăgubi de la cumpărătorul-debitor pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat prin neexecutare.
4.3.3.3. REZOLUȚIUNEA ÎN CONTRACTUL DE VÂNZARE – CUMPĂRARE COMERCIALĂ
Codul comercial, respectând dispozițiunile Codului civil, menține rezoluțiunea judecătorească și cea de drept stipulată în contract, dar stabilește în art. 67 C. com. o rezoluțiune comercială specială, de plin drept, în vânzările cu termen.
Pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 67 C. com. se cer îndeplinite 3 condiții:
● Existența unui contract cu termen comun de executare. Dacă una din părți beneficiază de un termen diferit, principiul egalității părților voit de lege se opune acordării beneficiului rezoluțiunii de drept doar uneia din acestea. Ca urmare, partea care beneficiază de un termen de executare diferit de acela al ofertantului poate opune excepția beneficiarului termenului.
● Partea care voiește să beneficieze de dispozițiile art. 67 C. com. trebuie să ofere și să asigure o prestație integrală, oferta putându-se face prin orice mijloc. Prin ofertă, legiuitorul vizează înlăturarea oricărei incertitudini a părților privind executarea contractului la termen, precizarea atitudinii acestora. Nu este necesar ca oferta să fie însoțită și de executare, căci de principiu, ambele părți beneficiază de termen. Oferta prevăzută de art. 67 C. com. produce efecte asemănătoare punerii în întârziere a debitorului contractual cu rezultatul grav al rezoluțiunii de drept a contractului. Tocmai de aceea, acest rezultat grav nu se poate atinge printr-o ofertă formală, lipsită de intenția reală, precisă și lămuritoare de îndeplinire a obligației. Instanța trebuie să precizeze în mod restrictiv dacă ofertantul este în situația de a face executarea și este totodată gata să-și execute obligația. Art. 67 C. com. nu cere executarea obligației, ci doar oferta de a executa obligația, ce trebuie făcută înaintea împlinirii termenului de executare a contractului.
Dacă partea în cauză și-a executat obligația, iar cealaltă parte nu și-a executat obligația corelativă, se poate cere rezoluțiunea pe cale judecătorească în condițiile art. 1020 C. civ.
● Cea de-a treia condiție este ca cealaltă parte, aceea căreia i se adresează oferta, să nu-și fi îndeplinit obligațiile la termen.
Dacă partea căreia i s-a adresat oferta de executare înainte de termen nu-și îndeplinește la termen obligația, contractul este reziliat prin simpla expirare a termenului, fără necesitatea îndeplinirii unei alte formalități, partea în culpă datorând și despăgubiri pentru prejudiciul cauzat.
Un alt caz de rezoluțiune de drept a contractului de vânzare – cumpărare comercială privește rezoluțiunea pentru expirarea termenului esențial prevăzut de art. 69 C. com.
Pentru termenul esențial în sensul legii comerciale nu se înțelege orice termen, ci numai acel termen a cărui esențialitate derivă din natura obiectivă a acestuia sau din intenția părților, chiar dacă acestea nu l-au calificat în mod expres, dacă au atribuit expirării sale un caracter rezolutoriu sau extinctiv.
Esențialitatea termenului poate fi descifrată numai din elementele intrinseci contractului, adică structura operației sau prestației în raport cu interesul creditorului sau din intenția părților, așa cum rezultă din termenii contractului, chiar dacă prin natura operației nu ar fi esențial.
Rezoluțiunea de drept a contractului prin expirarea termenului esențial este o măsură de favoare pentru partea în folosul căreia s-a stipulat termenul. Deci, o dată expirat termenul, creditorul nu mai poate cere executarea contractului, dacă în termen de 24 de ore de la scadență nu a cerut aceasta debitorului, renunțând astfel la efectele rezoluțiunii de drept a contractului.
După expirarea celor 24 de ore, debitorul va fi ținut numai la executare prin echivalent, adică la daune, dacă creditorul prestației nu a solicitat înăuntrul acestui termen executarea prestației în natura sa specifică sau executarea coactivă.
Dacă contractul nu are termen esențial, iar condițiile art. 67 C. com. nu sunt îndeplinite, rezoluțiunea nu se poate cere decât pe cale judiciară, în baza condiției rezolutorii tacite subînțeleasă în contractele bilaterale. În această situație, partea în culpă poate executa prestația până la momentul pronunțării rezoluțiunii.
4.3.3.4. EXECUTAREA COACTIVĂ
Partea în privința căreia obligația nu s-a executat, are alegerea de a sili pe cealaltă parte contractantă să execute contractul când este posibil sau să ceară desființarea contractului cu daune interese. Executarea silită a obligațiilor din contractul de vânzare – cumpărare se realizează în condițiile dreptului comun.
Rezoluțiunea simplă a contractului sau rezoluțiunea de drept, în virtutea unei stipulații convenționale a termenului esențial sau obținută prin aplicarea art. 67 C. com., nu a fost suficientă pentru asigurarea ocrotirii creditorului neculpabil, căci acestea pot stimula respectarea obligațiilor contractuale, dar nu asigură executarea contractului.
Executarea coactivă este posibilă numai în cazul când lucrul vândut are ca obiect lucruri determinate generic. În cazul în care obiectul prestației este un bun individual determinat, executarea obligației de predare se asigură pe cale silită în condițiile dreptului comun.
Art. 68 Cod comercial face distincția între vânzarea coactivă și cumpărarea coactivă, după cum neexecutarea contractului de vânzare – cumpărare este imputabilă cumpărătorului sau vânzătorului.
Vânzătorul, care nu a fost satisfăcut la termen prin plata prețului sau ridicarea lucrului de către cumpărător, este în drept să depună lucrul la o casă acreditată de comerț, pe socoteala, riscul și cheltuiala cumpărătorului, fie să vândă lucrul. Pentru pagubele suferite prin întârziere, vânzătorul poate pretinde despăgubiri cumpărătorului.
În cazul în care vânzătorul a încasat prețul, el poate opta pentru depozitarea lucrului, în scopul de a fi dispensat de obligația conservării lucrului.
Vânzarea lucrului se face la licitație publică. Când lucrul are preț la bursă sau în târg, vânzarea se poate face la prețul curent de către un ofițer public însărcinat cu asemenea operații, pentru ca din suma rezultată să se recupereze prețul convenit și daunele interese ce i se cuvin. Dacă prețul obținut este mai mic decât cel prevăzut în prima vânzare, cu primul cumpărător, vânzătorul este în drept să pretindă diferența și daunele interese cuvenite.
Despre depozitarea sau vânzarea efectuată, cumpărătorul trebuie încunoștințat imediat, sub sancțiunea răspunderii vânzătorului pentru daune.
Dacă vânzătorul este în întârziere cu predarea mărfurilor, cumpărătorul are alegerea de a cere executarea contractului cu daune interese din cauza întârzierii sau daune cominatorii, ori de a renunța la contractul încheiat.
Cumpărătorul căruia nu i s-a predat marfa poate recurge și la procedura executării coactive, procurând lucrul prin intermediul unui agent oficial de pe piață, după ce în prealabil a înștiințat pe vânzător de folosirea acestei căi de executare. Cumpărătorul are dreptul de a pretinde de la vânzător diferența de preț, dacă prețul plătit de agentul oficial la cea de-a doua cumpărare este mai mare decât prețul convenit cu primul vânzător, iar dacă a suferit un prejudiciu, cumpărătorul are dreptul și la daune interese.
Deși prin lege nu se stabilește un termen pentru executarea coactivă, totuși, ținând seama de urgența afacerilor comerciale, în genere trebuie să se conchidă că executarea trebuie să se facă imediat după expirarea termenului de predare și într-un interval scurt, apreciat ca atare de instanță. Prin urmare, instanța poate proceda la reducerea diferenței de preț la aceea care ar fi rezultat din cumpărarea efectuată imediat după expirarea termenului stipulat pentru predare, dacă întârzierea a constituit cauza diferenței de preț plătită în plus.
Legiuitorul a prevăzut în cadrul acestei modalități de executare și măsurile adecvate de proteguire a părții în culpă contra relei credințe a celeilalte părți, care execută pe socoteala sa contractul, atunci când a dispus ca vânzarea și cumpărarea în cont să fie făcute pe cale de licitație publică și printr-un ofițer public însărcinat cu asemenea operațiuni, după o prealabilă înștiințare a celui în culpă de utilizare a acestei căi, de la locul și data executării, pentru a avea posibilitatea de a asista la operațiune și de a efectua direct controlul.
Aceste măsuri, asigură certitudinea în stabilirea diferenței de preț și cuantumului daunelor la care poate fi obligată partea în culpă de neexecutarea contractului, pentru ca cel ce beneficiază de dispozițiile art. 68 C. com. să nu transforme în speculă exercițiul unui drept, prin schimbarea condițiilor economice și fluctuațiile prețului, ce se pot ivi, atunci când intervalul de timp între expirarea contractului și vânzarea sau cumpărarea coactivă este prea mare.
Funcția practică a acestei proceduri este aceea de a pune părțile în situația de a obține îndeplinirea obligațiilor în condițiile contractului la termenul convenit, prin mecanismul substituirii contractului neexecutat cu un alt contract nou, cu alte clauze și cu alte condiții. Partea care se prevalează de procedura prevăzută de art. 68 C. com. nu poate schimba termenii contractului inițial. Ea va trebui să cumpere marfa de calitatea și condițiile contractului inițial, fără a putea agrava poziția juridică a celeilalte părți. Devierea de la contractul inițial poate viza doar clauzele accesorii sau clauzele de natură a ușura sarcina celeilalte părți.
Dat fiind faptul că operațiunea din noul contract se face în contul părții aflate în culpă, situația părților se inversează, vechiul vânzător va deveni cumpărător, iar vechiul cumpărător va deveni vânzător.
Art. 68 C. com. autorizează partea care nu este în culpă, să realizeze direct executarea obligației, fără ca în prealabil să se fi obținut o hotărâre judecătorească.
4.3.3.5. RĂSPUNDEREA PENTRU NERESPECTAREA OBLIGAȚIILOR CONTRACTUALE SUB FORMA PENALITĂȚILOR
Răspunderea părții culpabile de nerespectarea obligațiilor contractuale poate îmbrăca forma despăgubirilor sau forma penalităților.
Răspunderea sub forma penalităților intervine atunci când în contractul de vânzare – cumpărare s-a stipulat o clauză penală sau părțile au prevăzut într-o convenție separată, penalitățile care vor fi plătite în cazul nerespectării obligațiilor.
Potrivit art. 7 alin. 3 din Legea 76/1992, în cazul neîndeplinirii în termenul de 30 de zile de la data scadenței a obligațiilor bănești, debitorii vor plăti penalitățile stabilite pe cale normativă, pe fiecare zi de întârziere.
În legătură cu obligativitatea inserării în contract a penalităților de întârziere prevăzute de art. 7 din Legea nr. 76/1992, s-au conturat două opinii.
Într-o primă opinie, s-a susținut că, revenindu-se la dreptul comun în materie comercială, penalitățile de întârziere pentru neîndeplinirea la scadență a obligațiilor de plată nu pot fi solicitate, iar instanța nu le poate acorda, dacă părțile nu au inserat în contract o asemenea clauză penală, întrucât penalitățile de întârziere nu se mai cuvin „de drept”.
Fără a ignora principiul instituit de art. 969 C. civ., opinia majoritară, are în vedere, atunci când susține că penalitățile de întârziere fac parte de drept din contract, posibilitatea limitării prin lege a libertății de voință a părților.
Chiar dobânda legală constituie o dovadă evidentă a acestei limitări, prin comensurarea prestabilită și obligatorie a daunelor interese pentru neexecutarea la scadență a obligației ce are ca obiect o sumă oarecare, la nivelul dobânzilor legale.
În convențiile comerciale dintre agenții economici, indiferent de forma în care acestea se încheie, părțile au obligația de a prevedea penalități de întârziere în decontare pe fiecare zi de întârziere, dacă nu se îndeplinesc obligațiile de plată în termenul de 30 de zile de la data scadenței, în afara altor penalități contractuale ce pot fi stipulate.
Se poate reține din modalitatea de formulare a textului:
că penalitățile prevăzute de Legea nr. 76/1992 se aplică doar pentru neîndeplinirea în termenul de 30 de zile de la data scadenței a obligațiilor de plată, ele având natura juridică a unor daune moratorii;
că aceste obligații de plată izvorăsc din contractele dintre agenții economici, contractele de credit, titlurile de credit și din prevederile legale, în cazul impozitelor și taxelor;
că penalitățile de întârziere au un caracter imperativ în cadrul convențiilor comerciale dintre agenții economici, indiferent de forma în care se încheie, ele făcând parte de drept din contract, chiar atunci când părțile nu le-au inclus ca atare în contract;
că penalitățile de întârziere în cuantumul legal sunt în limită minimă, părțile putând deroga prin convenția lor doar în sensul stabilirii unor penalități superioare celor prevăzute de lege;
că penalitățile de întârziere, care au un caracter imperativ, făcând parte de drept din contract, pot coexista cu alte penalități contractuale, a căror inserare în contract depinde în exclusivitate de voința părților.
În măsura în care penalitățile legale sau cele convenționale, superioare celor legate, nu acoperă întreg prejudiciul suferit de creditor prin întârzierea efectuării plății, acesta poate solicita în completare, potrivit dreptului comun, acordarea de daune.
Prejudiciul, rămas neacoperit prin penalitățile legale sau convenționale de întârziere, trebuie probat potrivit dreptului comun nu numai ca existență și întindere, dar și din punct de vedere cauzal, al producerii sale, ca o consecință directă, nemijlocită a neîndeplinirii obligației de plată la scadență.
În contextul acestor coordonate, creditorul nu-și va putea valorifica în justiție dreptul la despăgubiri, înaintea valorificării dreptului la plata penalităților de întârziere.
În calculul despăgubirilor acordate în completarea penalităților pentru întârzierea în decontare, instanțele pot avea în vedere dobânzile bancare plătite de creditor pe întreaga perioadă de întârziere a plății, în măsura în care se probează legătura de cauzalitate întra întârzierea plății și împrumutul efectuat de creditorul plății, tocmai pentru a preîntâmpina blocajul financiar ce ar fi putut interveni în mod inevitabil, datorită neefectuării în timp a plății.
Spre deosebire de penalitățile de întârziere în decontare, care pot fi cumulate cu despăgubirile în completare, celelalte penalități contractuale stabilite de părți prin acordul lor, în principiu nu sunt susceptibile de un atare cumul, întrucât acestea având caracterul unor clauze penale, semnifică acordul accesoriu al plăților de prestabilire a existenței și întinderii prejudiciului propus prin neexecutarea obligației în legătură cu care au fost stipulate acele clauze penale și care închide orice posibilitate de acordare a altor despăgubiri, decât cele prestabilite de părți.
Despăgubirile pot fi acordate în completarea celor acoperite prin clauză penală, dar numai când părțile au inserat expres, explicit, acest lucru în contract.
În legătură cu aplicarea penalităților de întârziere la creditele bancare, au apărut discuții în sensul dacă acestea trebuie calculate numai la creditele propriu-zise sau și la dobânzile acestora.
În materie comercială, creditul bancar nu poate fi disociat de dobânda remuneratorie, rezultând din plasarea banilor, corespunzătoare fructelor civile, aferente sumei împrumutate. Penalitățile vizează de fapt dobânda pentru întârzierea în efectuarea plății, cu funcție reparatorie. Datorită acestui fapt, penalitățile se aplică nu numai capitalului propriu-zis, dar și accesoriilor acestuia.
Posibilitatea creditorului de a-și valorifica în justiție, în cadrul termenului general de prescripție dreptul de creanță și penalitățile, deodată ori separat, este condiționată de efectuarea procedurii prealabile de consacrare și comunicare a incapacității de plată și punere în întârziere a debitorului.
Procedura pe care creditorii sunt datori să o urmeze, înaintea sesizării instanței, aceea a constatării și comunicării incapacității de plată a debitorului, este o procedură obligatorie, normele care o consacră având un caracter imperativ, legat de ocrotirea unui interes public, impus de cerințele prevenirii blocajului financiar. Ca urmare, părțile nu pot deroga prin convenția lor și nici nu pot renunța la procedura prealabilă a constatării incapacității de plată, după împlinirea scadenței și înaintea sesizării instanței, sub sancțiunea nulității absolute, dat fiind caracterul imperativ al normelor care o reglementează.
În conformitate cu art. 10 din Legea nr. 76/1992, sunt considerați în incapacitate de plată agenții economici, indiferent de forma de organizare și tipul de proprietate, care au plăți restante, a căror scadență a fost depășită cu 30 de zile calendaristice.
Problema incapacității de plată este, așadar, indisolubil legată de existența unor creanțe scadente.
Scadența plății se stabilește prin contracte între agenții economici, prin contracte de credit, titluri de credit, prevederile legale în cazul impozitelor și taxelor. În cazul plăților pentru care nu este prevăzută scadența, aceasta se stabilește de creditor, prin înștiințarea debitorului cu cel puțin 10 zile înaintea termenului de plată.
Incapacitatea de plată se constată și se comunică debitorului de către creditor, în orice mod, fără îndeplinirea vreunei formalități sau proceduri pentru efectuarea înștiințării. Evident însă că, din considerente legate de probațiune, este preferabil ca înștiințarea să se facă în formă scrisă.
Constatarea incapacității de plată instituie o prezumție relativă a neputinței agentului economic de a-și plăti datoriile scadente, ca o consecință a absenței numerarului disponibil, a fondurilor bănești necesare, fără nici o legătură cu solvabilitatea acestuia, cu elementele active ale patrimoniului său.
Refuzul de plată a datoriei scadente nu se confundă cu incapacitatea de plată, atunci când instanța, în urma unor examinări sumare, fără a statua asupra creanței, care rămâne a fi validată sau invalidată pe calea unei acțiuni principale, concluzionează asupra temeiniciei refuzului, a bunei credințe a debitorului.
Incapacitatea de plată, care se constată și se comunică debitorului de către creditor, deși realizează punerea în întârziere a debitorului, nu se înfăptuiește prin intermediul instanței (art.1079 )
BIBLIOGRAFIE
1. Belu Magda Mona-Lisa „Contracte comerciale”, Editura Tribuna Economică, București, 1996
2. Bivolaru Dana, Băjan D., „Contracte interne și internaționale”, Editura Tribuna
Bomboș S. G. Economică, București, 1999
3. Cărpenaru S. „Drept comercial român”, Editura All, București, 1995
4. Chirică D. „Drept civil, contracte speciale”, Editura Lumina Lex, București, 1997
5. Crișu C. „Codul ședinței de judecată”, Editura Juris Argessis, Argeș, 1999
6. Motica R. „Elemente de drept. Drept civil.”, Editura Universitas, Timișoara, 1998
7. Motica R., Moțiu F. „Contracte civile speciale”, Editura Lumina Lex, București, 2000
8. Motica R., Moțiu F. „Contractul de vânzare – cumpărare”, Editura Lumina Lex, București, 1999
9. Pătulea V., Turianu C. „Curs de drept comercial român”, Editura All Back, București, 1999
10. Popa V., Motica R. „Drept comercial român și drept bancar”, Editura Lumina Lex, București, 1999
11. Popa V., Motica R. „Contracte de drept comercial”, Editura de Vest, Timișoara, 1997
12. Vonica R. P. „Dreptul contractelor comerciale”, Editura Holding Reporter, București, 1999
13. *** Legea nr. 76/1992
14. *** Ordonanța Guvernului 21/1992
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Contractul de Vanzare Cumparare Comerciala (ID: 125571)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.