Contractul de Vanzare Comerciala

ARGUMENT

Una dintre cea mai dificilă sarcină pe parcursul acestei lucrări cred că începe chiar odată cu prezentarea motivului pentru care am decis ca lucrarea mea de licență să aibă ca tema Contractul de vânzare comercială.

A motiva de ce am ales această temă și de ce tocmai din Dreptul comercial cred că este mai dificil decât să motivez de ce nu le-am ales pe celelalte. Cu toate acestea, orice acțiune este în virtutea unei rațiuni, prin urmare, și în spatele acestui demers trebuie să existe un motiv, o rațiune.

Consider că unul dintre principalii vectori care contribuie la modul cum arată viața noastră este comerțul și în mod special contractul de vânzare comercială, care este operațiunea juridcă pilon a acestui domeniu de activitate și totodată, instituția în jurul căreia orbitează celelalte instituții de drept comercial.

În general prin intermediul comerțului și în mod special prin cel al contractului de vânzare comercială se creează cadrul propice pentru ca bunurile și serviciile să ajungă de la cei care le au spre vânzare la cei cărora le sunt necesare.

Drenarea acestor bunuri și servicii s-ar face într-un mod haotic și nesănatos dacă omul, ca principal furnizor și beneficiar, nu ar fi creat reguli juste, echitabile și predictibile pentru ca toți participanții la circuitul comercial să își satisfacă interesele și totodată, consumatorul să beneficieze de cele mai bune bunuri la cele mai acceptabile prețuri.

Pe lângă acest rol pe care îl are contractul de vânzare comercială, trebuie să menționez și un factor subiectiv care m-a determinat să abordez această temă: curiozitatea personală.

Mai întâi, cunoașterea în profunzime a regulilor ce guvernează modul cum se încheie, cum produce efecte și cum se stinge un contract de vânzare comercială este un aspect sine qua non pentru orice viitor jurist.

Apoi, deși fără pretenția de a fi o abordare exhaustivă, abordarea acestei teme mă obligă și totodată îmi dă posibilitatea să parcurg mare parte din legislația din domeniul comercial precum și literatura de specialitate. De asemenea, îmi dă prilejul, atunci când se impune, să formulez opinii astfel încât să îmi exersez capacitatea de a recepta o informație și de a o putea să o reproduc într-un mod sistematic.

În final, poate cel mai important motiv constă în faptul că dreptul comercial și în mod special contractul de vânzare comercială se bucură de o anumită frumusețe care derivă din complexitatea și dinamismul său. Acest aspect nu poate să însemne decât o provocare interesantă și utilă pentru orice viitor jurist.

INTRODUCERE

Noțiunea de comerț. Din punct de vedere etimologic, noțiunea de comerț își are sorgintea în limba latină. Acesta s-a format prin juxtapunerea a două cuvinte: ,,cum” și ,,merx, mercis” care are semnificația în limba română ,,cu marfă”. Prin urmare, prin comerț înțelegem că este vorba de operațiuni efectuate cu mărfuri.

Din punct de vedere semantic, noțiunea de comerț are semnificația în limbajul uzual de activitate ce are ca obiect cumpărarea, vânzarea sau schimbul de bunuri sau servicii. Astfel, osatura activităilor comerciale este alcătuită în primul rând din vânzare comercială care în mod corelativ și necesar implică și activitatea de cumpărare comercială, acestea făcând obiectul contractului de vânzare comercială.

Scurt istoric. Apariția comerțului nu poate fi determinată cu exactitate întrucât relațiile de schimb dintre indivizi au apărut din cele mai vechi timpuri. Cu toate acestea, deși nu este un reper cronologic relevant, apariția comerțului ar putea fi legată de apariția proprietății private, aceasta întrucât, nu ne putem imagina relații de vânzare, cumpărare, schimb etc într-o societate în care totul se află la comun.

În literatura de specialitate, evoluția comerțului, dar în mod special al dreptului comercial a fost repartizată în trei mari etape: epoca veche; epoca statutară și epoca codificărilor.

Epoca veche poate fi considerată pe cât de întinsă ca timp pe atât de lipsită de consistență în ceea ce privește impactul dreptului comercial și a comerțului în viața societății umane. Această etapă își are începuturile în preistorie, dar mai exact odată cu apariția civilizațiilor reprezentate de: asiro-babilonieni, fenicienii, egipteni, greci, romani.

Cele mai importante manifestări în domeniul dreptului comercial au fost cele ale babilonienilor care prin monumentul legislativ denumit ,,Codul lui Hammurabi”(aprox. 1750 i.e.n) s-au adus reglementări în domeniul împrumutului comercial, regimul juridic al dobânzilor, raportul dintre comitentul comerciant și agentul său, asociațiile în participațiune etc. Fenicienii și grecii au avut contribuții însemnate în domeniul dreptului comercial maritim.

Epoca statutară, corespunde aproximativ cu perioada epocii medievale. Pe fonndul prăbușirii Imperiului Roman și a apariției statelor-cetăți medievale precum Veneția, Genova, Milano etc, relațiile comerciale au cunoscut o intensificare ce a dus la o îmbunătațire a regulilor preponderent cutumiare din dreptul comercial.

Comercianții sau organizat în corporații profesionale care și-au rezervat dreptul de a elabora norme care să reglementeze activitatea comercială și care să ofere un cadru în care să fie soluționate litigiile comerciale. Cu toate acestea, odată explorarea și exploatarea de noi teritorii, a lărgirii ariilor de desfășurare a activităților comerciale precum și pe fondul Revoluției Industriale, s-a simțit nevoia intervenirii mai pronunțate a statului prin edictarea unor norme în acest domeniu, cel mai relevant caz fiind în Franța, sub domnia lui lui Ludovic al XIV-lea. Prin aceste edicte sau ordonanțe sau adus reglementări unor instituții precum: societățile în comandită, s-au adus reglementări în dreptul comercial maritim, s-au reguli privind desfășurarea comerțului, privind profesia de comerciant etc.

Epoca modernă. Momentul inițial al acestei epoci poate fi considerat adoptarea Codului comercial francez la 1807. Acest cod innsipirând în mod deciziv celelalte sisteme de drept comercial european și nu numai.

În Țările Române principalele acte normative ce reglementau și domeniul dreptului comercial sunt: Pravila lui Vasile Lupu și Îndreptarea legii a lui Matei Basarab; Codul lui Andronache Donici (1814); Codul Caragea – Muntenia (1817); Codul Calimach – Moldova (1828). Primul Cod comercial Român a fost adoptat la 1887 și s-a aplicat până la 1948 când economia de piața, în afara căreia comerțul nu are sens, a fost înlocuită de o economie de tip socialist ce exacerba rolul statului în dirijarea și planificarea economiei.

După 1990, dreptul comercial român și-a recâștigat importanța, contribuind la procesul de tranziție de la o economie planificată la o economie de piață liberă.

Sediul materiei. Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin art. 1 din Protocolul adițional prevede că: ,,Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”. Garantând proprietatea privată, CEDO garantează premisa care stă la baza comerțului și care face necesară existența dreptului comercial.

Principalul act normativ din dreptul național care reglementează cadrul dreptului comercial este Constitțiua României care în art. 135 alin. (1) prevede că: ,,Economia României este o economie de piață, bazată pe liberă inițiativă și concurență”, iar la alin. (2) lit. a) prevede că Statul trebuie să asigure: ,,libertatea comerțului, protecția concurenței loiale, crearea cadrului pentru valorificarea tuturor factorilor de producție”.

În prezent, prin abrogarea vechiului Cod comercial ca urmare a unificării dreptului privat, normele ce reglementează principalele relații de natură comercială se găsesc în cuprinsul Codului civil precum și în alte legi speciale. Contractul de vânzare comercială este reglementat în cuprinsul art. 1650-1762.

Obiectiv. În prezenta lucrare abordarea contractului de vânzare comercială vă respecta următoarea ordine: specificul contractelor comerciale; comercialiatea contractului de vânzare comercială și efectele unui contract de vânzare comercială.

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

C.proc.civ – Codul de procedură civilă

lit. – litera

LPA – Legea de punere în aplciare a Noului Cod civil

M.Of. – Monitorul Oficial

NCC – noul Cod civil

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.R.D. – Revista română de drept

S.D.R. – Studii de drept românesc

vol. – volumul

CAPITOLUL I
SPECIFICUL CONTRACTELOR COMERCIALE

Noțiune și caractere juridice

În general, desfășurarea unei activități comerciale constând în producerea și circulația mărfurilor, executarea de lucrări și prestarea de servicii implică încheierea unor acte juridice și săvârșirea de fapte juridice și operațiun economice.

În condițiile Codului comercial, aceste acte juridice, fapte juridice și operațiuni economice, fiind considerate fapte de comerț, erau calificate obligații comerciale și se bucurau de o reglementare specială.

În temeiul acestei concepții, contractele privind realizarea activității comerciale erau calificate contracte comerciale.

Noul Cod civil a consacrat o reglementare unitară a obligațiilor, aplicabilă raporturilor dintre particulari, raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre particulari și profesioniști.

Această reglementare legală unitară a raporturilor juridice obligaționale face să dispară distincția clasică dintre obligațiile civile și obligațiile comerciale.

Având în vedere concepția noului Cod civil, prin art. VII din O.U.G. nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil s-a prevăzut că la data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, sintagma „contract comercial” sau „contracte comerciale” se înlocuiește cu sintagma „contract civil” sau, după caz, „contracte civile”, iar sintagma „contracte sau acte de comerț”, cu termenul „contracte”.

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codui civil prevede că noțiunea de profesionist include categoria de „comerciant”, iar expresiile „acte de comerț”, respectiv „fapte de comerț” se înlocuiesc cu expresia „activități de producție, de comerț sau prestări de servicii”.

Deci, noua reglementare legală nu exclude existența activității comerciale pe care o realizează acea categorie de profesioniști care sunt comercianții. Această activitate având un caracter specific, Codul civil reglementează anumite dispoziții derogatorii aplicabile contractelor aferente acestor activități.

În condițiile noului Cod civil, actele juridice aferente exploatării unei întreprinderi economice (comerciale) au un anumit specific care le diferențiază de actele juridice încheiate de simpli particulari, motiv pentru care ee pot fi calificate ca acte juridice comerciale.

Recunoscându-se existența unor particularități ale contractelor încheiate de prfesioniști, aceste contracte au fost denumite „contracte profesionale”.

În opinia unor autori ai literaturii de speclialitate denumirea de contracte profesionale acoperă orice contract încheiat de un profesionist, indiferent de caracterul întreprinderii, economică (comercială) sau neeconomică (civilă). Or, numai specificul activității economice desfășurată de profesioniștii comercianți impune anumite particularități ale contractelor aferente, iar nu și activitatea civilă realizată de profesioniștii necomercianți (avocați, notari etc.).,

În prezent, chiar dacă, ținând seama de dispozițiile O.U.G. nr. 79/2011, nu mai putem vorbi de contracte comerciale, totuși, trebuie să admitem existența contractelor privind activitatea comercială. Aceste contracte au un regim juridic, parțial diferit de regimul juridic al actelor încheiate de simpli particulari, care le asigură un anumit specific.

Contractele privind activitatea comercială sunt contractele încheiate de profesioniștii care exploatează o întreprindere economică (comercianții), având ca obiect producerea și circulația mărfurilor, executarea de lucrări și prestarea de servicii, în scopul obținerii profitului.

Din definiție rezultă caracteristicile contractelor privind activitatea comercială.

Contractele sunt încheiate pentru exploatarea unei întreprinderi economice (comerciale), în condițiile art. 3 alin. (3) NCC;

Contractele sunt încheiate de profesioniștii comercianți;

Contractele au ca obiect producerea și circulația mărfurilor, executarea de lucrări și prestarea de servicii;

Contractele se încheie pentru obținerea unui profit.

Contractul ca vector al circulației mărfurilor și serviciilor într-o economie de piață

Condițiile specifice de valabilitate a unui contract comercial

Capacitatea părților

Orice individ al unei societăți a vândut măcar o dată în viață un lucru, de la o casă până la un obiect, cât de mărunt. Fiind o formă contractuală cu un spectru atât de larg de accesare, NCC a căutat să reglementeze în cele mai amănunțite detalii utilitatea și aplicabilitatea sa în practica, de la cine are capacitatea de a cumpăra sau vinde, până la vicii și efecte ale contractului.

În cazul contractului de vânzare regula o reprezintă capacitatea oricărei persoane de a încheia acest contract, iar incapacitatea este excepția. Având în vedere faptul că vânzarea este un act de dispoziție, pentru încheierea sa valabilă părțile trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu.

Incapacitatea părților

Incapacitatea de a cumpăra

Potrivit art. 1652 din NCC „Principiul capacității – Pot cumpăra sau vinde toți cei cărora nu le este interzis prin lege.”

De la acest principiu, art. 1653 NCC stabilește că sunt incapabili de a dobândi prin cumpărare drepturi litigioase următoarele categorii de persoane: „judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocații, notarii publici, consilierii juridici și practicienii în insolvență” care nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competența instanței judecătorești în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea sub sancțiunea nulității absolute.

Legea permite totuși acestor persoane să dobândească drepturi litigioase în situația în care privesc: drepturile succesorale ori a cotelor-părți din dreptul de proprietate de la comoștenitori sau coproprietari, după caz; cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanțe care s-a născut înainte ca dreptul să fi devenit litigios; cumpărarea care s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpânește bunul în legătură cu care există dreptul litigios.

Alin. 3 al aceluiași articol definește și noțiunea de „drept litigios” ca fiind dreptul cu privire la existența sau întinderea căreia există un proces început și neterminat.

Mai sunt incapabili a cumpăra:

mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinați să le vândă;

părinții, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă;

funcționarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvență, executorii, precum și alte asemenea persoane, care ar putea influența condițiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează.

Incapacitatea de a vinde

Interdicția instituită de art. 1655 NCC a fost instituită cu scopul de a nu permite abuzul de reprezentare și vânzarea bunurilor proprii de către persoane aflate în categoriile enunțate de art. 1654, respectiv judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocații, notarii publici, consilierii juridici și practicienii în insolvență, către personae pe care le reprezintă ori ale căror bunuri ori patrimonii le administrează.

Tehnica încheierii contractelor comerciale și regimul ei juridic

Având drept fundament dogma autonomiei de voință, Codul civil din 1864 nu reglementa încheierea contractului. Lacuna a fost acoperită, în parte, de Codul comercial din 1887, care, în art. 35-39, reglementa încheierea contractului „între persoane depărtate”.

Ținând seama de această realitate, noul Cod civil a reglementat în mod corespunzător regulile generale ale formării contractului. Aceste reguli privesc încheierea contractului, atât între persoane prezente, cât și între persoane absente.

Regulile consacrate de Codul civil au la bază principiile clasice ale încheierii contractului, dar au în vedere și realitățile societății modern.

Principiile încheierii contractului

Contractul este acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.

Orice persoană fizică sau persoană juridică își poate manifesta liber voința, potrivit intereselor sale, putând încheia orice contract, cu orice partener și cu conținutul pe care părțile îl convin, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.

Încheierea contractului înseamnă, în esență, realizarea acordului de voință al părților asupra clauzelor contractuale.

Contractul se încheie prin simplul acord de voință al părților, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă, cum este cazul contractelor reale și a contractelor solemne.

Acordul de voință, care semnifică încheierea contractului, se realizează prin întâlnirea concordantă a unei oferte de a contracta cu acceptarea acelei oferte.

Există două modalități de realizare a acordului de voință: prin exprimarea simultană a voinței părților, urmare a unei negocieri sau prin exprimarea succesivă a voinței părților, prin ofertă și acceptarea ofertei.

În anumite cazuri, încheierea contractului este precedată de cererea de ofertă.

ntrucât contractul se încheie prin acordul părților, voința uneia dintre părți nu poate fi suplinită prin hotărâre judecătorească.

Pentru încheierea contractului este suficient ca părțile să realizeze acordul de voințe asupra elementelor esențiale ale contractului, chiar dacă unele elemente secundare sunt lăsate spre a fi convenite ulterior și încredințează determinarea acestora unei terțe persoane. În cazul în care părțile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare în cauză și persoana căreia i-a fost încredințată determinarea lor nu ia o decizie, completarea contractului se va realiza de către instanța judecătorească, la cererea oricăreia dintre părți, ținând seama, după împrejurări, de natura contractului și de intenția părților.

La negocierea și încheierea contractului, dar și în cursul executării contractului părțile trebuie să acționeze cu bună-credință, care este prezumată până la proba contrară.

Potrivit legii, părțile au libertatea inițierii, desfășurării și ruperii negocierilor, fără a fi răspunzătoare de eșecul acestora, dacă ele au respectat exigențele bunei-credințe. Se înțelege că este contrară exigențelor bunei-credințe, acea conduită a părții care inițiază sau continuă negocieri fără intenția de a încheia contractul.

Inițierea, continuarea sau ruperea negocierilor contra bunei-credințe angajează răspunderea părții în culpă pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți. Responsabilitatea nu poate fi decât o răspundere civilă delictuală, în condițiile art. 1357 NCC.

La stabilirea despăgubirilor se vor lua în considerare cheltuielile angajate în vederea negocierilor, renunțarea de către cealaltă parte la alte oferte și orice împrejurări asemănătoare.

În cadrul negocierii încheierii contractului, părțile pot avea în vedere anumite infomații cu caracter confidențial. Într-un asemenea caz, legea impune părților o obligație de confidențialitate.

Părții căreia i s-a comunicat, în cursul negocierilor, o informație confidențială îi este interzis să o divulge ori să o folosească în interes propriu, indiferent dacă se încheie sau nu contractul. Încălcarea obligației de confidențialitate angajează răspunderea civilă delictuală, în condițiile art. 1357 NCC.

În anumite cazuri, în cursul negocierilor, o parte poate să insiste să se ajungă la un acord asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme. Într-un asemenea caz, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord cu privire la acestea, idiferent dacă elementul în cauză este esențial ori secundar sau forma nu este mpusă de lege pentru validitatea contractului.

Încheierea oricărui contract presupune îndeplinirea condițiilor esențiale cerute de ege pentru validitatea contractului: capacitatea de a contracta; consimțământul părților; un obiect determinat și licit; o cauză licită și morală (art. 1179 C. civ.).

În acele cazuri în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată sub sancțiunea prevăzută de dispozițiile legale aplicabile. Pe cale de consecință, manifestările de voință care formează acordul de voință, adică oferta de a contracta și acceptarea ofertei, trebuie să îmbrace forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului.

Oferta de a contracta

Oferta de a contracta este o propunere a unei persoane, adresată altei persoane, de a încheia un anumit contract. Ea cuprinde o manifestare de voință care exprimă intenția ofertantului de a se obliga, în cazul în care oferta este acceptată de destinatar.

Potrivit legii, pentru a constitui o ofertă de a contracta, propunerea trebuie să conțină suficiente elemente pentru formarea contractului.

Condițiile ofertei

În concepția doctrinei, oferta de a contracta trebuie să fie o manifestare de voință reală, neviciată, concretizată într-o propunere precisă, completă, fermă și emisă în forma prevăzută de lege pentru validitatea contractului.

Oferta este precisă și completă atunci când cuprinde toate elementele care sunt necesare încheierii contractului, indispensabile destinatarului ofertei pentru a lua o decizie, în sensul acceptării ori respingerii ofertei. Aceste elemente nu sunt aceleași pentru orice contract, ele fiind specifice diferitelor categorii de contracte.

Oferta este fermă, dacă exprimă un angajament juridic al ofertantului, care, prin acceptarea sa de către destinatar, să conducă la încheierea contractului. Această condiție nu este îndeplinită dacă propunerea cuprinde anumite rezerve.

Exteriorizarea ofertei

Oferta de a contracta, ca manifestare a voinței ofertantului, poate fi exteriorizată în mod expres, în scris, verbal, expunerea mărfii cu afișarea prețului etc.

Voința ofertantului se poate manifesta și tacit, aceasta rezultând din comportamentul unei persoane; de exemplu, încheierea contractului de locațiune, în cazul tacitei relocațiuni, reglementate de art. 1810 C. civ.

Emitentul și destinatarul ofertei. Legea precizează emitentul și destinatarul ofertei.

Emitent al ofertei este persoana care are inițiativa încheierii contractului, care îi determină conținutul sau, după împrejurări, persoana care propune ultimul element esențial al contractului.

Destinatar al ofertei poate fi o persoană determinată, persoane generic determinate sau persoane nedeterminate (publicul).

Cu privire la oferta adresată unor persoane nedeterminate, noua reglementare legală face anumite distincții.

Potrivit legii, propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă este precisă, nu valorează oferta de a contracta, ci, după împrejurări, solicitare de ofertă sau intenție de negociere.

Excepțional, propunerea valorează oferta de a contracta, dacă aceasta rezultă din lege, din uzanțe ori, în mod neîndoielnic, din împrejurări; de exemplu, staționarea unui taxi în stație, cu aparatul de taxat indicând „liber”. În aceste cazuri, revocarea ofertei adresată persoanelor nedeterminate produce efecte numai dacă este făcută în aceeași formă cu oferta sau într-o modalitate care permite să fie cunoscută în aceeași măsură ca aceasta; de exemplu, staționarea taxiului în stație, cu aparatul de taxat, indicând „ocupat”.

Solicitarea unor persoane nedeterminate sau mai multor persoane determinate de a formula oferte nu constituie, prin ea însăși, oferta de a contracta. asemenea cazuri, solicitantul devine destinatar al ofertei.

Retragerea și revocarea ofertei

Noul Cod civil reglementează condițiile retragerii și revocării ofertei.

Așa cum prevede legea, oferta de a contracta produce efecte numai din momentul în care ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ofertă din motive care nu îi sunt imputabile.

Prin urmare, până la ajungerea ei la destinatar, oferta nu produce efecte, putând fi retrasă fără consecințe pentru ofertant, dar numai dacă retragerea ajunge la destinata' anterior sau concomitent cu oferta.

Se înțelege că dacă în ofertă s-a prevăzut un termen de acceptare, ofertantul este obligat să respecte termenul acordat. Termenul de acceptare curge din momentul care oferta ajunge la destinatar.

În sensul acestei soluții, art. 1191 NCC prevede că oferta este irevocabilă deîndată ce autorul ei se obligă să o mențină un anumit termen.

Dar, potrivit legii, oferta este irevocabilă și atunci când ea poate fi considerată astfel, în temeiul acordului părților, al practicilor statornicite între acestea, al negocierilor, al conținutului ofertei ori al uzanțelor.

De remarcat că, întrucât oferta cu termen este irevocabilă, orice declarație de z.ocare a unei atare oferte nu produce niciun efect.

Problema care s-a discutat în trecut și se pune și în prezent privește oferta fără termen de acceptare. Noul Cod civil consacră soluțiile fundamentate de doctrină, făcând distincție după cum oferta este adresată unei persoane prezente sau unei persoane absente.

În cazul în care oferta fără termen de acceptare este adresată unei persoane prezente, rămâne fără efecte juridice dacă nu este acceptată deîndată.

Soluția este aceeași și în cazul ofertei transmise prin telefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare la distanță.

În cazul în care oferta fără termen de acceptare este adresată unei persoane care nu este prezentă, aceasta trebuie menținută într-un termen rezonabil, după împrejurări, rentru ca destinatarul să o primească, să o analizeze și să expedieze acceptarea.

O atare ofertă poate fi revocată și împiedică încheierea contractului, dar numai dacă revocarea ajunge la destinatar înainte ca ofertantul să primească acceptarea sau, aupă caz, înaintea săvârșirii actului sau faptului care determină încheierea contractului, în condițiile art. 1186 alin. (2) NCC.

Revocarea ofertei înaintea expirării termenului rezonabil, prevăzut de art. 1193 NCC angajează răspunderea ofertantului pentru prejudiciul cauzat destinatarului ofertei.

Natura juridică a ofertei. Răspunderea ofertantului pentru revocarea ofertei

Oferta de a contracta reprezintă o manifestare unilaterală de voință a ofertantului.

În trecut, în condițiile inexistenței unei reglementări în Codul civil, au existat discuții privind forța obligatorie a ofertei și temeiul răspunderii pentru revocarea ofertei.

Atât doctrina, cât și practica judiciară au admis că retragerea ofertei, înainte de expirarea termenului de acceptare prevăzut în ofertă atrage răspunderea ofertantului pentru prejudiciile cauzate ca urmare a revocării intempestive a ofertei. Problema care a făcut obiectul controversei l-a constituit temeiul juridic al răspunderii ofertantului.

În general, s-a susținut că revocarea intempestivă a ofertei, care produce prejudicii, angajează răspunderea civilă delictuală a ofertantului (art. 998 C. civ. vechi).

Unii autori au considerat că temeiul juridic al răspunderii îl constituie, nu fapta ilicită și culpabilă a revocării, ci faptul juridic al exercițiului abuziv al dreptului de revocare a ofertei.

Alți autori au găsit justificarea obligației de menținere a ofertei în termenul prevăzut în ofertă, în ideea valabilității angajamentului unilateral de voință care reprezintă oferta de a contracta Noul Cod civil cuprinde dispoziții privind răspunderea oferantului pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei.

Trebuie observat însă, că această răspundere a ofertantului privește cazul ofertei fără termen adresată unei persoane absente, care a fost revocată înaintea expirării termenului rezonabil avut în vedere de lege pentru ca destinatarul să o primească, să o analizeze și să expedieze acceptarea.

Cât privește oferta în care ofertantul s-a obligat să o mențină un anumit termen, aceasta este, potrivit art. 1191 NCC irevocabilă deîndată. Mai mult, orice declarație de revocare a ofertei irevocabile nu produce niciun efect.

întrucât oferta cu termen de acceptare nu poate fi revocată de ofertant, iar orice revocare nu produce efecte, înseamnă că oferta „revocată” înainte de expirarea termenului poate fi acceptată și, pe cale de consecință, duce la încheierea contractului.

În privința răspunderii ofertantului pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei, în condițiile art. 1193 C. civ., aceasta are ca temei fapta ilicită si culpabilă a ofertantului.

Caducitatea ofertei

În anumite cazuri, oferta de a contracta poate deveni caducă și, deci, să nu mai producă efecte juridice. Cazurile de caducitate a ofertei sunt cele prevăzute de art. 1195 C. civ.

Astfel, oferta devine caducă dacă acceptarea ofertei nu ajunge la ofertant în termenul stabilit în ofertă sau în termenul rezonabil prevăzut de art. 1193 alin. (1) NCC.

Apoi, oferta devine caducă atunci când este refuzată de către destinatar.

În sfârșit, oferta irevocabilă devine caducă în cazul decesului ori incapacității ofertantului, dar numai atunci când natura afacerii sau împrejurările o impun.

Oferta și promisiunea de contract

Oferta de a contracta nu se confundă cu promisiunea de a contracta (promisiunea de vânzare). Spre deosebire de ofertă, care este o manifestare unilaterală de voință, promisiunea de a contracta (promisiunea de vânzare) este un antecontract. În cazul promisiunii bilaterale de vânzare, promitentul se obligă să vândă, iar beneficiarul se obligă să cumpere un anumit bun, la un anumit preț, în baza unui contract de vânzare care se va încheia în viitor.

În cazul promisiunii unilaterale de vânzare, promitentul se obligă să vândă sau, după caz, să cumpere un anumit bun, iar beneficiarul își rezervă facultatea de a-s manifesta, ulterior, voința de a cumpăra, respectiv de a vinde bunul promis.

În ambele cazuri, promisiunea de vânzare este un antecontract, care dă naște-e unei obligații „de a face”, de a încheia în viitor un contract de vânzare.

Acceptarea ofertei

Acceptarea ofertei este manifestarea de voință destinatarului ofertei de a încheia contractul în condițiile prevăzute în ofertă. Constituie acceptarea ofertei orice act sau fapt al destinatarului, dacă indică mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată și ajunge în termen la autorul ofertei.

Condițiile acceptării ofertei

Din definiția legală a acceptării rezultă condițiile cerute de lege pentru validitatea acceptării ofertei.

Astfel, acceptarea ofertei poate consta într-un act juridic, adică o manifestare a voinței destinatarului, în sensul încheierii contractului, ori într-un fapt juridic, cum ar fi expedierea mărfii la care se referă oferta.

Apoi, din actul sau faptul destinatarului trebuie să rezulte neîndoielnic acordul destinatarului cu privire la ofertă, astfel cum a fost formulată de ofertant.

Deci, pentru a constitui o acceptare, manifestarea de voință a destinatarului nu se poate reduce la confirmarea primirii ofertei, ci ea trebuie să exprime neîndoielnic voința destinatarului de a se angaja juridic, adică de a încheia contractul în condițiile propuse în ofertă. Aceasta înseamnă că acceptarea trebuie să fie totală și fără rezerve sau condiții.

Potrivit legii, răspunsul destinatarului nu constituie acceptare atunci când cuprinde -nodificări sau completări care nu corespund ofertei primate.

Un răspuns al destinatarului care cuprinde modificări sau completări față de conținutul ofertei poate fi considerat, după împrejurări, o contraofertă.

În doctrină s-a susținut necesitatea de a distinge între modificările și completările esențiale și cele neesențiale cuprinse în acceptarea ofertei și că numai în cazul unor modificări și completări esențiale, acceptarea ar trebui să aibă valoarea unei contraoferte. În privința modificărilor și completărilor neesențiale, dacă ofertantul nu își manifestă imediat dezacordul față de ele, contractul să se considere încheiat în termenii acceptării destinatarului.

În sprijinul acestei soluții s-ar putea invoca dispozițiile art. 1182 alin. (2) NCC potrivit cărora pentru încheierea contractului este suficient ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior.

Considerăm însă că numai acordul destinatarului cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată de ofertant, conduce la încheierea contractului. Orice modificare sau completare, chiar neesențială, implică un element de insecuritate în privința condițiilor încheierii contractului. De aceea, o acceptare cu orice modificare sau completare, reprezintă o contraofertă adresată de destinatar ofertantului, care poate fi acceptată sau respinsă.

În sfârșit, pentru a avea valoare juridică, acceptarea ofertei trebuie să ajungă în termen la autorul ofertei.

Acceptarea ofertei este necorespunzătoare legal, dacă ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă.

Potrivit legii, oferta devine caducă dacă acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit în ofertă sau, în lipsă, în termenul rezonabil, necesar pentru ca destinatarul să o primească, să o analizeze și să expedieze acceptarea.

Trebuie arătat că, potrivit legii, și o acceptare tardivă, adică ajunsă ia ofertant peste termenul stabilit în ofertă sau peste termenul rezonabil avut în vedere de lege, poate conduce la încheierea contractului.

Acceptarea tardivă produce efecte, adică duce la încheierea contractului, numai dacă autorul ofertei îl înștiințează deîndată pe acceptant despre încheierea contractului.

Pentru cazul în care acceptarea a fost făcută în termen, dar a ajuns la ofertant după expirarea termenului, din motive neimputabile acceptantului, legea prevede că o atare acceptare produce efecte juridice, adică duce la încheierea contractului, dacă ofertantul nu îl înștiințează despre aceasta deîndată pe acceptant.

Exteriorizarea acceptării ofertei

Pentru încheierea contractului, acceptarea ofertei, ca și oferta, trebuie să îmbrace forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului.

În cazul în care prin ofertă s-a stabilit o anumită formă a acceptării ofertei, acceptarea este necorespunzătoare dacă aceasta nu respectă forma cerută și, deci, nu produce efecte juridice. Ca și oferta, acceptarea ofertei poate fi expresă sau tacită.

Acceptarea expresă a ofertei se poate manifesta printr-un înscris ori verbal sau prin anumite gesturi care semnifică acordul destinatarului privind oferta primită.

Acceptarea tacită constă într-o faptă săvârșită de destinatar care implică ideea încheierii contractului în condițiile formulate în ofertă; de exemplu, expedierea mărfii la care se referă oferta de cumpărare sau plata prețului mărfii primite de la vânzător.

Problema care s-a discutat în trecut a fost aceea de a ști dacă acceptarea ofertei poate rezulta din tăcerea destinatarului. Doctrina a făcut distincție între tăcerea însoțită de atitudini pozitive și simpla tăcere a destinatarului.

În cazul unei tăceri însoțită de atitudini pozitive ale destinatarului, tăcerea înseamnă, de fapt, acceptare tacită; de exemplu, expedierea mărfii care face obiectul ofertei.

În cazul unei tăceri pure și simple, tăcerea nu poate avea semnificația unei acceptări a ofertei, deoarece, în drept nu se aplică principiul „cine tace, consimte”.

În mod excepțional, doctrina a admis că tăcerea poate avea valoarea une acceptări a ofertei în cazurile prevăzute de lege ori convenite de părți sau când oferta este făcută exclusiv în interesul destinatarului.

Soluțiile doctrinei au fost preluate și consacrate în noul Cod civil. Potrivit art. 1196 alin. (2) C. civ., tăcerea sau inacțiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părților, din practicile statornicite între acestea, din uzanțe sau din alte împrejurări.

Un caz cunoscut prevăzut de lege în care tăcerea valorează acceptare a ofertei reprezintă tacita relocațiune. Art. 1810 NCC prevede că dacă, după împlinirea termenului, locatarul continuă să dețină bunul și să își îndeplinească obligațiile fără a avea împotrivire din partea locatorului, se consideră încheiată o nouă locațiune, în condițiile celei vechi, inclusiv în privința garanțiilor.

În activitatea comercială pot exista raporturi juridice între anumiți parteneri cu continuitate și pentru facilitarea încheierii contractelor, aceștia convin încheierea lor în forma simplificată, prin comanda urmată de executare, fără a mai fi necesară : acceptare formală a comenzii.

O asemenea înțelegere între parteneri poate conduce ta statornicirea unor practici între ei, făcând superfluă acceptarea ofertelor.

În anumite domenii de activitate, uzanțele pot impune ca tăcerea destinatarului să valoreze acceptarea unei oferte de a contracta.

Comunicarea acceptării ofertei

Acceptarea ofertei trebuie comunicată ofertantului. Comunicarea trebuie făcută prin mijloace cel puțin la fel de rapide ca cele folosite de ofertant pentru transmiterea ofertei, dacă din lege, din acordul părților, din practicile statornicite între acestea sau din alte asemenea împrejurări nu rezultă contrariul.

Retragerea acceptării ofertei

Fiind o manifestare unilaterală de voință, acceptarea ofertei produce efecte numai din momentul în care ajunge la ofertant, chiar iacă acesta nu ia cunoștință de ea din motive care nu îi sunt imputabile. Drept urmare, acceptarea ofertei poate fi retrasă de către destinatar, cu condiția ca retragerea să ajungă la ofertant anterior sau concomitent cu acceptarea.

Momentul și locul încheierii contractului

Încheierea contractului presupune realizarea acordului ce voință al părților asupra clauzelor contractului. Voința părților privind încheierea contractului se manifestă în oferta de a contracta și acceptarea ofertei.

Dacă aceste manifestări de voință sunt concordante se realizează acordul de voință, adică se încheie contractul.

Problema pe care o pune încheierea contractului este aceea a momentului realizării acordului de voință, deoarece el reprezintă momentul încheierii contractului, precum și a locului încheierii contractului. Precizarea momentului și a locului încheierii contractului prezintă un interes practic.

Momentul încheierii contractului

În trecut, în absența unei reglementări egale în Codul civil, stabilirea momentului încheierii contractului între absenți a făcut obiectul unei controverse.

În doctrina dreptului civil și a dreptului comercial au fost propuse mai multe teorii (sisteme) privind determinarea momentului încheierii contractului între absenți.

Potrivit teoriei emisiunii, denumită și teoria declarării voinței, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul și-a manifestat voința de a accepta oferta primită, chiar dacă această acceptare nu a fost comunicată ofertantului.

Această teorie a fost criticată pe motiv că ea nu permite să se stabilească cu exactitate momentul acceptării și, deci, al încheierii contractului. Mai mult, ea nu oferă nici certitudine, deoarece, nefiind cunoscută de ofertant, acceptarea poate fi revocată

După teoria expedierii, denumită și teoria transmisiunii, contractul se încheie în momentul când destinatarul expediază răspunsul privind acceptarea către ofertant.

Teoria a fost contestată pe motiv că nu asigură o totală certitudine a încheierii contractului, deoarece, deși acceptarea ofertei a fost expediată către ofertant, autorul ei poate să o revoce până la sosirea acceptării la ofertant, folosind un mijloc mai rapid de comunicare.

Totodată, prin aplicarea acestei teorii, ofertantul ia cunoștință de încheierea contractului ulterior momentului când aceasta s-a produs, adică la primirea acceptării ofertei.

În teoria recepțiunii, denumită și teoria primirii acceptării, contractul se consideră încheiat în momentul primirii de către ofertant a răspunsului privind acceptarea ofertei, chiar dacă ofertantul nu a luat cunoștință de acest răspuns.

S-a arătat că, deși oferă o mai mare garanție privind certitudinea momentului încheierii contractului, totuși, această teorie are inconvenientul că socotește contractul încheiat, chiar și în cazul în care ofertantul nu cunoaște că oferta a fost acceptată.

În sfârșit, potrivit teoriei informațiunii, denumită și teoria cunoașterii acceptării, contractul se consideră încheiat în momentul în care ofertantul ia cunoștință efectiv de acceptarea ofertei.

Această teorie și-a găsit un suport legal în art. 35 C. com., potrivit căruia contractul sinalagmatic nu se consideră încheiat „dacă acceptarea n-a ajuns la cunoștința propuitorului”.

În alți termeni, contractul este socotit încheiat în momentul cunoașterii de către ofertant a acceptării ofertei.

În legătură cu teoria informațiunii s-a obiectat, pe bună dreptate, că ea nu asigură posibilitatea stabilirii cu exactitate a momentului când ofertantul a luat cunoștință de acceptarea ofertei. Mai mult, legând momentul încheierii contractului de momentul cunoașterii efective a acceptării ofertei, se creează posibilitatea pentru ofertant de a împiedica încheierea contractului, prin nedeschiderea corespondenței conținând acceptarea ofertei.

Având în vedere avantajele ei, dar și obiecțiile care i-au fost aduse, teoria informațiunii a fost aplicată în practică, folosind prezumția simplă că ofertantul a luat cunoștință de acceptarea ofertei în momentul primirii răspunsului privind acceptarea ofertei. Prezumția fiind relativă, ea putea fi răsturnată prin proba contrară, în sensul că, fără a fi în culpă, ofertantul nu a luat cunoștință de acceptarea ofertei la primirea corespondenței, ci la o altă dată.

Aplicându-se în acest mod teoria informațiunii, practic se aplica teoria recepțiunii, considerată cea mai corectă sub aspect teoretic și practic și, din acest motiv, recomandată pentru a fi adoptată în viitoarea legislație civilă.

Ținând seama de situația din trecut, noul Cod civil reglementează în moc corespunzător momentul încheierii contractului.

În cazul contractului care se încheie între persoane prezente, caz în care voința fiecăreia dintre părți este receptată de cealaltă parte în mod direct și instantaneu contractul se consideră încheiat în momentul acceptării ofertei. În acest sens, art. 1194 NCC prevede că oferta fără termen adresată unei persoane prezente rămâne fără efecte dacă nu este acceptată de îndată.

Soluția este aceeași și în cazul ofertei transmise prin telefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare la distanță.

În cazul contractului care se încheie între persoanele care sunt absente, caz în care oferta și acceptarea ofertei se comunică prin corespondență (scrisoare, telex, fax și, deci, există un interval de timp între ofertă și acceptare, contractul se consider încheiat în momentul în care acceptarea ofertei ajunge la ofertant. În acest sens potrivit art. 1186 NCC contractul se încheie în momentul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ea din motive care nu îi sunt imputabile Cum se poate observa, în privința momentului încheierii contractului între absenți, noul Cod civil consacră teoria recepțiunii.

Pentru a asigura o deplină certitudine și exactitate a momentului încheie- contractului, noua reglementare este mult mai categorică; în toate cazurile, contractj se consideră încheiat în momentul în care răspunsul privind acceptarea ajunge a ofertant, chiar dacă ofertantul nu ia cunoștință de răspuns din motive care nu îi sunt imputabile.

Noul Cod civil reglementează și momentul încheierii contractului în formă simplificată.

În cazul în care, potrivit ofertei, al practicilor statornicite între părți, al uzanțelor sau naturii afacerii, acceptarea ofertei se poate face printr-un act sau fapt concludent al destinatarului fără a-l mai înștiința pe ofertant de acceptarea ofertei, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul săvârșește actul sau faptul concludent (de exemplu, expedierea mărfii care face obiectul ofertei).

Importanța practică a momentului încheierii contractului

Determinarea momentului încheierii contractului prezintă nu numai un interes teoretic, legat de 'ncheierea contractului, ci și un interes practic.

Astfel, de la momentul încheierii contractului se produc efectele acestuia, afară de cazurile în care părțile au convenit altfel.

Apoi, la momentul încheierii contractului se apreciază respectarea condițiilor de validitate a contractului (capacitate, viciile de consimțământ etc.).

De asemenea, în raport de momentul încheierii contractului se determină legea aplicabilă contractului cu elemente de extraneitate.

În sfârșit, momentul încheierii contractului servește la determinarea locului încheierii contractului.

Locul încheierii contractului

Noul Cod civil reglementează nu numai momentul încheierii contractului, ci și locul încheierii contractului între absenți.

Potrivit art. 1186 NCC contractul se încheie în momentul și în locul în care acceptarea ajunge la ofertant. Deci, locul încheierii contractului este localitatea în care se află ofertantul și în care acceptarea ofertei ajunge la ofertant.

Această soluție a legii este aplicabilă și în cazul încheierii contractului prin telefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare la distanță.

În cazul încheierii contractului în formă simplificată, caz în care contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul săvârșește un act sau un fapt concludent (de exemplu, expedierea mărfii care face obiectul ofertei), locul încheierii contractului este localitatea în care se află destinatarul ofertei.

Importanța practică a locului încheierii contractului

Determinarea locului încheierii contractului prezintă un interes practic. Astfel, în funcție de locul încheierii contractului se determină competența instanței (competența teritorială) pentru soluționarea litigiilor privind contractul.

Apoi, locul încheierii contractului prezintă interes pentru determinarea legii aplicabile, în cazul unui conflict de legi în spațiu privind contractul cu elemente de extraneitate.

CAPITOLUL II
COMERCIALITATEA CONTRACTULUI DE VÂNZARE

2.1. Vânzarea comercială. Analiză comparativă cu alte tipuri de vânzări

Operațiunile de vânzare-cumpărare sunt cele mai frecvente operațiuni juridice pentru satisfacerea trebuințelor consumatorilor și pentru desfășurarea activității comerciale.

Contractul de vânzare este strâns legat de producția de mărfuri; el constituie instrumentul juridic prin care se realizează circulația mărfurilor, de la producător la distribuitor și de la acesta la consumator.

Dar, contractul de vânzare prezintă interes și pentru activitatea de producere a mărfurilor. El este folosit pentru aprovizionarea cu materii prime, materiale, semifa- oricate etc. necesare producției și, totodată, pentru desfacerea mărfurilor realizate.

Întrucât activitatea comercială se realizează nu numai direct, ci și prin intermediari, contractul de vânzare reprezintă actul juridic cel mai des întâlnit în activitatea de intermediere, prin contractul de mandat, contractul de comision, contractul de agenție etc

Datorită importanței sale, contractul de vânzare face obiectul unei ample reglementări legale.

Regulile generale ale contractului de vânzare sunt reglementate de Codul civil, Cartea a V-a, Titlul IX, Capitolul I, art. 1650-1762.

Cu privire la contractele de vânzare dintre comercianți și consumatori sunt incidente și anumite reglementări speciale.

Avem în vedere, ca principale reglementări, Legea privind Codul consumului nr. 296/2004 și O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

2.2. Caracterele și condițiile specifice de valabilitate

Tradițional, contractul de vânzare a fost definit ca acel contract prin care o parte (vânzătorul) se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unui bun celeilalte părți (cumpărătorul), care se obligă să plătească prețul bunului (art. 1294 C. civ. vechi).

Noul Cod civil dă o definiție cuprinzătoare contractului de vânzare.

Potrivit art. 1650 C. civ., vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească. Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept.

Observăm că noua reglementare distinge între transmiterea proprietății și obligația de a transmite proprietatea asupra bunului.

Apoi, obiectul vânzării poate fi transmiterea proprietății unui bun, dar și un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept.

Deci, contractul de vânzare este contractul prin care o parte (vânzătorul) transmite sau, după caz, se obligă să transmită celeilalte părți (cumpărătorul) proprietatea unui bun sau orice alt drept, în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească vânzătorului.

Caracterele juridice ale contractului de vânzare

Din definiția dată rezultă și caracterele juridice ale contractului de vânzare.

Contractul de vânzare este un contract sinalagmatic (bilateral); el dă naștere la obligații reciproce și interdependente în sarcina părților (art. 1171 C. civ.); vânzătorul este obligat să transmită proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut, să predea bunul și să îl garanteze pe cumpărător contra evicțiunii și viciilor bunului (art. 1672 C. civ.) iar cumpărătorul este obligat să preia bunul vândut și să plătească prețul vânzării (art. 1719 C. civ.).

Contractul de vânzare este un contract cu titlu oneros, ceea ce înseamnă că oricare dintre părți urmărește să își procure un avantaj în schimbul obligațiilor asumate (art. 1172 C. civ.); vânzătorul urmărește ca, în schimbul obligației de a transmite proprietatea bunului să obțină prețul bunului, iar cumpărătorul urmărește ca, în schimbul obligației de a plăti prețul să obțină bunul.

Contractul de vânzare este un contract comutativ, adică la momentul încheierii contractului, existența drepturilor și obligațiilor părților este certă, iar întinderea acestora este

determinată sau determinabilă (art. 1173 C. civ.).

Contractul de vânzare este un contract consensual; el se formează prin simplul acord de voință al părților, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă (art. 1178 C. civ.).

În cazul vânzării imobilelor cuprinse în cartea funciară, contractul trebuie să îmbrace forma autentică (art. 885 și 888 C. civ.).

Contractul de vânzare este, în principiu, translativ de proprietate. Cu excepția cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voința părților nu rezultă contrariul, pro- cietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori prețul nu a fost plătit încă (art. 1674 C. civ.).

Condițiile de valabilitate ale contractului de vânzare

Capacitatea de a contracta

Pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare, părțile trebuie să aibă capacitatea cerută de lege.

Condițiile de capacitate pentru încheierea contractului de vânzare sunt cele generale prevăzute de Codul civil pentru încheierea oricărui act juridic (capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu).

Potrivit art. 1180 C. civ., poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege și nici oprită să încheie anumite contracte. Sunt persoane incapabile (nu au capacitate de exercițiu) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani și interzisul judecătoresc (art. 43 C. civ.).

Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi și obligații de Ia data înregistrării lor (art. 205 C. civ.). Ele își exercită drepturile și își îndeplinesc obligațiile prin organele lor de administrare, de la data constituirii lor (art. 209 C. civ.).

Distinct de condițiile generale privind capacitatea de a încheia acte juridice, Codul civil stabilește anumite reguli speciale privind capacitatea de a încheia contractul de vânzare. Aceste reguli privesc capacitatea de folosință a persoanelor fizice.

Regulile speciale privind capacitatea de a încheia contractul de vânzare

Articolul 1652 C. civ. prevede că „Pot cumpăra sau vinde toți cei cărora nu le este interzis prin lege”.

Prin urmare, orice persoană care îndeplinește condițiile generale de capacitate privind încheierea actelor juridice poate să încheie un contract de vânzare, afară de cazurile în care legea îi interzice încheierea unui atare contract.

În lumina dispozițiilor citate rezultă că, în privința contractului de vânzare, capacitatea este regula, iar incapacitatea reprezintă o excepție și, deci, operează în cazurile expres prevăzute de lege.

Codul civil reglementează cazurile de incapacitate privind contractul de vânzare. Aceste incapacități sunt incapacități de a cumpăra și incapacități de a vinde.

Incapacitățile de a cumpăra

Codul civil prevede următoarele incapacități de a cumpăra:

incapacitatea mandatarilor de a cumpăra bunuri pe care sunt însărcinați să le vândă [art. 1654 alin. (1) lit. a)].

Această incapacitate este menită să apere pe cei care au încredințat mandatarilor anumite bunuri pentru a fi vândute. Prin instituirea incapacității de a cumpăra se evită conflictul de interese între mandatar și mandant.

Incapacitatea nu operează în cazul în care mandatarul a fost împuternicit în mod expres în acest sens sau cuprinsul contractului a fost determinat în asemenea moc încât să excludă posibilitatea unui conflict de interese [art. 1304 alin. (1) C. civ.].

Încălcarea interdicției este sancționată cu nulitatea relativă a contractului de vânzare.

Incapacitatea părinților, tutorelui, curatorului și administratorului provizoriu de a cumpăra bunurile persoanelor pe care le reprezintă [art. 1654 alin. (1) lit. b)]. Această incapacitate asigură protejarea intereselor persoanelor reprezentate. Îcălcarea interdicției are drept consecință nulitatea relativă a contractului de vânzare.

Incapacitatea funcționarilor publici, judecătorilor-sindici, practicienilor în insolvență, executorilor judecătorești, precum și a altora asemenea persoane, care ar putea influența condițiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile care ei le administrează ori a căror administrare o supraveghează [art. 1654 alin. (1) lit. c)].

Incapacitatea este destinată să asigure prestigiul persoanelor menționate învestite cu o autoritate publică. În consecință, încălcarea interdicției este sancționată cu nulitatea absolută a contractului.

Persoanele incapabile prevăzute de art. 1654 alin. (1) lit. a)-c) C. civ. nu pot cumpăra direct sau prin persoane interpuse și nici prin licitație publică.

Incapacitatea judecătorilor, procurorilor, grefierilor, executorilor, avocaților, notarilor publici, consilierilor juridici și practicienilor în insolvență de a cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competența instanței judecătorești în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea (art. 1653 C. civ.).

Deci, persoanele menționate nu pot cumpăra drepturi asupra cărora există un litigiu de competența instanței judecătorești în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea.

Dreptul este litigios dacă există un proces și neterminat cu privire la existența sau întinderea sa.

Incapacitatea privind cumpărarea drepturilor litigioase are menirea de a proteja crestigiul justiției, precum și al persoanelor respective care exercită funcții legate de activitatea justiției.

Întrucât protejează un interes public, încălcarea interdicției este sancționată cu nulitatea absolută a contractului de vânzare.

Incapacitatea persoanelor menționate nu operează în cazul cumpărării drepturilor succesorale ori a cotelor-părți din dreptul de proprietate de la comoștenitori sau coproprietari, în cazul cumpărării unui drept litigios, în vederea îndestulării unei creanțe care s-a născut înainte ca dreptul să devină litigios și în cazul în care cumpărarea s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpânește bunul în legătură cu care există dreptul litigios [art. 1653 alin. (2) C. civ.].

Persoanele incapabile de a cumpăra nu pot să ceară anularea vânzării, nici în nume propriu, nici în numele persoanei ocrotite (art. 1656 C. civ.).

Incapacitățile de a vinde

Codul civil prevede următoarele incapacități de a vinde:

Incapacitatea mandatarilor, părinților, tutorelui, curatorului, administratorului provizoriu, funcționarilor publici, judecătorilor-sindici, practicienilor în insolvență, executorilor de a vinde bunurile proprii pentru un preț care constă într-o sumă de bani provenită din vânzarea ori exploatarea bunului sau a patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui administrare o supraveghează, după caz (art. 1655 C. civ.).

Această incapacitate este menită să protejeze interesele persoanelor ocrotite de lege.

Încălcarea interdicției este sancționată cu nulitatea relativă sau nulitatea absolută, în funcție de natura interesului lezat, după caz.

Incapacitatea mandatarilor, părinților, tutorelui, curatorului, administratorului provizoriu, funcționarilor publici, judecătorilor-sindici, practicienilor în insolvență, executorilor pentru contractele în care, în schimbul prestației promise, cealaltă parte se obligă să plătească o sumă de bani [art. 1655 alin. (2) C. civ.].

Persoanele incapabile de a vinde nu pot să ceară anularea vânzării, nici în nume propriu, nici în numele persoanei ocrotite (art. 1656 C. civ.).

Consimțământul părților

Încheierea contractului de vânzare implică o manifestare de voință a părților contractante.

Pentru a-și manifesta voința, părțile trebuie să fie informate asupra condițiilor cu privire la bunul vândut și prețul bunului. Manifestările de voință ale părților pot avea un conținut diferit.

Părțile își pot manifesta, la data încheierii contractului, voința de a vinde, respectiv de a cumpăra, încheind astfel contractul de vânzare.

Ele pot conveni, însă, ca una dintre ele să rămână legată de propria manifestare de voință, de a vinde sau de a cumpăra, iar cealaltă parte să o poată accepta sau refuza (pactul de opțiune).

Uneori, părțile au în vedere încheierea în viitor a contractului de vânzare, pentru care își asumă obligații în cadrul unei promisiuni de vânzare.

În sfârșit, vânzătorul se poate obliga ca, în cazul vânzării bunului, să acorde preferință unei anumite persoane, în calitate de cumpărător (dreptul de preemțiune).

Obligația de informare

Realizarea scopului avut în vedere la încheierea contractului de vânzare presupune o manifestare a voinței părților în cunoștință de cauză. Părțile trebuie să fie pe deplin informate asupra condițiilor în care își asumă obligațiile de a vinde sau a cumpăra. O atenție deosebită privește calitățile bunului și condițiile de plată a prețului.

În perioada modernă este tot mai mult recunoscută o adevărată obligație
precontractuală de informare.

Cât privește fundamentul obligației generale de informare, în doctrină sunt invocate temeiuri diferite: obligația vânzătorului de a explica cumpărătorului îndatoririle pe care înțelege să le ia asupra sa (art. 1671 C. civ.); executarea cu bună credință a obligațiilor contractuale (art. 1170 C. civ.); dolul prin reticentă sau culpa delictuală (art. 1214 C. civ.).

În privința contractelor de vânzare încheiate cu consumatorii, obligația de informare este reglementată de O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

Potrivit acestei reglementări, consumatorii au dreptul să fie informați, complet, corect și precis asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor precum și de a fi educați în calitatea lor de consumatori.

Consimțământul de a vinde și de a cumpăra

Ca orice contract, contractul de vânzare se încheie prin negocierea lui sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta (art. 1182 C. civ.).

Consimțământul părților la încheierea contractului de vânzare înseamnă realizarea acordului de voință al părților de a vinde, respectiv de a cumpăra un bun la un anumit preț.

Voința de a încheia contractul poate fi exprimată verbal sau în scris ori poate rezulta din comportamentul părților care, potrivit practicilor stabilite între părți sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare.

Pentru realizarea acordului de voință, oferta trebuie să fie precisă și fermă, iar acceptarea ofertei să fie totală și fără rezerve sau condiții și în sfârșit, aceste manifestări de voință să nu fie afectate de viciu.

Din momentul realizării acordului de voință cu privire la bunul vândut și la preț, contractul de vânzare se consideră încheiat.

Manifestările de voință care anticipează consimțământul de a vinde și de a cumpăra

În anumite cazuri, încheierea contractului de vânzare este precedată de manifestări de voință care anticipează consimțământul părților privind vânzarea. Avem în vedere: pactul de opțiune, promisiunea de a vinde și promisiunea de a cumpăra, dreptul de preemțiune și promisiunea faptei altuia.

Pactul de opțiune

În general, prin pactul de opțiune, părțile convin ca una dintr ele să rămână legată de propria declarație de voință, iar cealaltă să o poată, ulterior, accepta sau refuza. (art. 1278 C. civ.).

Declarația de voință a părții care rămâne obligată se consideră o ofertă irevocabilă și produce efectele prevăzute de art. 1191 C. civ.

Pactul de opțiune trebuie să conțină toate elementele contractului pe care părțile urmăresc să îl încheie, astfel încât acesta să se poată încheia prin simpla acceptare a beneficiarului opțiunii.

Cu privire la vânzare, pactul de opțiune poate consta în manifestarea voinței vânzătorului de a vinde un anumit bun la un anumit preț.

Contractul de vânzare se va încheia prin exercitarea opțiunii, în sensul acceptării de către beneficiar a declarației de voință a vânzătorului, în condițiile convenite prin pact.

În cazul pactului de opțiune privind vânzarea unui bun individual determinat, între data încheierii pactului și data exercitării opțiunii sau, după caz, aceea a expirării termenului de opțiune nu se poate dispune de bunul care constituie obiectul pactului.

Dacă pactul de opțiune are ca obiect drepturi tabulare, dreptul de opțiune se notează în cartea funciară. Dreptul de opțiune se radiază din oficiu, dacă până la expirarea termenului de opțiune nu s-a înscris o declarație de exercitare a opțiunii, însoțită de dovada comunicării sale către cealaltă parte.

Promisiunea de a vinde și promisiunea de a cumpăra

În general, prin promisiunea de a contracta, părțile convin ca în viitor să încheie un anumit contract, înțelegerea lor trebuie să cuprindă toate acele clauze ale contractului avut în vedere, în lipsa cărora părțile nu ar putea executa promisiunea (art. 1279 C. civ.).

Nu constituie promisiune de a contracta înțelegerea părților prin care se obligă să negocieze în vederea încheierii sau modificării unui contract.

Cu privire la vânzare, Codul civil distinge între promisiunea bilaterală de vânzare și promisiunea unilaterală de vânzare.

În cazul promisiunii bilaterale de vânzare, promitentul se obligă să vândă, iar beneficiarul se obligă să cumpere un anumit bun la un anumit preț, în baza unui contract de vânzare care se va încheia în viitor.

Deci, promisiunea bilaterală de vânzare este un antecontract prin care ambele părți se obligă să încheie în viitor un contract de vânzare având ca obiect bunul promis.

Obligația asumată de părți este o obligație de „a face”, aceea de a încheia contractul de vânzare.

În caz de neexecutare a obligației, beneficiarul promisiunii are dreptul la
daune-interese.

Dar, potrivit art. 1669 C. civ. când una dintre părțile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, dacă toate celelalte condiții de validitate sunt îndeplinite. Dreptul la acțiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat.

În cazul promisiunii unilaterale de vânzare, promitentul se obligă să vândă sau. după caz, să cumpere un anumit bun, iar beneficiarul își rezervă facultatea de a-șl manifesta ulterior voința de a cumpăra, respectiv de a vinde bunul promis.

Și în acest caz, promisiunea de vânzare este un antecontract, care dă naștere unei obligații de „a face”, dar numai în sarcina promitentului, de a încheia în viitor contractul de vânzare privind bunul promis.

Refuzul nejustificat al promitentului de a încheia contractul promis atrage aceleaș consecințe ca și în cazul promisiunii bilaterale de vânzare.

Trebuie arătat că sumele de bani plătite în temeiul unei promisiuni de vânzare reprezintă un avans din prețul convenit, afară de stipulație contrară.

O varietate a promisiunii de vânzare o reprezintă pactul de preferință.

Prin pactul de preferință, proprietarul unui bun se obligă față de beneficiarul promisiunii, ca în cazul în care vinde bunul să îi acorde preferință, la preț egal.

În acest caz, promitentul nu se obligă să vândă bunul, ci să îi acorde preferință beneficiarului, dacă se va decide să vândă bunul respectiv. În cazul nerespectării obligației, promitentul datorează daune-interese.

Dreptul de preemțiune

În cazul dreptului de preemțiune, una dintre părti proprietar al unui bun, se obligă să acorde celeilalte părți (preemptor) dreptul de a cumpăra cu prioritate.

Deci, promitentul nu se obligă să vândă bunul, ci numai să acorde preferință la cumpărarea beneficiarului promisiunii.

Preemptorul își poate exercita dreptul prin comunicarea către promitent a acorduluide a încheia contractul de vânzare însoțită de consemnarea prețului la dispoziția promitentului [art. 1732 alin. (3) C. civ.].

Titularul dreptului de preempțiune beneficiază de un termen de cel mult 10 zile, în cazul bunurilor mobile sau de cel mult 30 de zile, în cazul bunurilor imobile, pentru acceptarea ofertei de vânzare a promitentului. Termenul curge, în ambele cazuri, de la dat comunicării ofertei către preemptor.

Oferta de vânzare se consideră respinsă, dacă nu a fost acceptată în termenul legal și, în consecință, preemptorul nu își mai poate exercita acest drept cu privire la contractual ce i-a fost propus.

Vânzarea bunului cu privire la care există un drept de preempțiune se poate face câcre un terț numai sub condiția suspensivă a neexecutării dreptului de preemțiune de către preemptor.

În cazul în care, ignorând dreptul de preemțiune, încheie contractul de vânzare cu un terț, prin executarea preempțiunii contractul de vânzare se consideră încheiat între preemptor și vânzător în condițiile cuprinse în contractul încheiat cu terțul, iar contractul încheiat cu terțul se desființează retroactiv (art. 1733 C. civ.).

Promisiunea faptei altuia

În cazul promisiunii faptei altuia (convenția de porte-fort), o persoană (promitentul) se obligă față de altă persoană (beneficiarul) să determine un terț să încheie un anumit act juridic sau să ratifice un act juridic care a font încheiat (art. 1283 C. civ.).

O atare înțelegere reprezintă un contract, prin care promitentul se obligă personal obligație de a face) să determine terțul să își asume un angajament juridic în folosul beneficiarului. I

Intenția promitentului de a se angaja personal pentru obținerea rezultatului avut în vedere nu se prezumă; ea trebuie să reiasă neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care s-a încheiat contractul.

Încheierea sau ratificarea de către terț a actului juridic avut în vedere semnifică îndeplinirea de către promitent a obligației contractuale.

În cazul în care terțul refuză să se oblige sau, atunci când promitentul s-a obligat și ca fideiusor, dacă terțul nu execută prestația promisă, promitentul este obligat să repare prejudiciul suferit. Promitentul nu va răspunde dacă asigură executarea obligației terțului, fără ca beneficiarul să sufere un prejudiciu.

2.3. Obiectul unei vânzări comerciale

Contractul de vânzare are ca obiect operațiunea de vânzare-cumpărare, convenită de părți, care constă în transmiterea proprietății unui bun, în schimbul unui preț (art. 1650 C. civ.).

Fiind un contract sinalagmatic (bilateral), contractul de vânzare dă naștere la obligații în sarcina vânzătorului și a cumpărătorului.

Obiectul obligației fiecăreia dintre părți îl reprezintă prestația la care se angajează debitorul; vânzătorul se obligă să transmită proprietatea bunului și să predea bunul, iar cumpărătorul se obligă să plătească prețul.

Rezultă că obligația fiecăreia dintre părțile contractului are un obiect propriu (obiectul

derivat): obligația vânzătorului privește bunul vândut, iar obligația cumpărătorului se referă la prețul vânzării.

Bunul vândut

În principiu, bunul vândut poate fi orice lucru, corporal sau necorporal, care constituie obiectul unui drept patrimonial (art. 535 C. civ.).

Dar, pentru a fi obiectul obligației vânzătorului, bunul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să existe ori să poată exista în viitor; să fie în circuitul civil; să fie licit; să fie determinat sau determinabil și să fie proprietatea vânzătorului.

Pentru a fi obiect al obligației vânzătorului, bunul vândut trebuie să existe la momentul încheierii contractului de vânzare sau să poată exista în viitor. Dacă bunul nu există și nici nu poate exista în viitor, obiectul vânzării este imposibil și contractul nu produce efecte
(ad imposibilium, nulla obligatio).

În cazul în care la încheierea contractului s-a avut în vedere un bun individual determinat existent, dar acest bun nu a existat ori a pierit total, contractul nu produce niciun efect. Întrucât obligația vânzătorului este lipsită de obiect, iar obligația cumpărătorului este lipsită de cauză, contractul de vânzare este lovit de nulitate.

Dacă bunul pierise numai în parte, cumpărătorul care nu cunoștea acest fapt în momentul vânzării, poate cere fie anularea contractului, fie reducerea corespunzătoare a prețului (art. 1659 C. civ.).

Riscul pieirii bunului, totale sau parțiale, este suportat de către vânzător (res perit domino). Bunul vândut poate să nu existe în momentul încheierii contractului, dar poate să existe în viitor (res futura)\ de exemplu, bunul care urmează să fie fabricat, recoltat etc.

În activitatea comercială încheierea unor contracte de vânzare având ca obiect bunuri viitoare este o practică obișnuită. Un contract de vânzare privind un bun viitor este valabil încheiat.

Întrucât vânzarea privește un bun viitor, problema care se pune este aceea de a ști care sunt consecințele nerealizării în viitor a bunului respectiv.

Potrivit legii, dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor, cumpărătorii dobândește proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat (art. 1658 C. civ.). Bunul este considerat realizat la data la care devine apt de a fi folosit potrivit destinație în vederea căreia a fost încheiat contractual.

În cazul vânzării unor bunuri dintr-un gen limitat care nu există la data încheier contractului, cumpărătorul dobândește proprietatea în momentul individualizării de către vânzător a bunurilor vândute. Dacă bunul sau, după caz, genul limitat nu se realizează, contractul nu produce niciun efect, iar dacă nerealizarea este determinată de culpa vânzătorului, acesta este ținut să plătească daune-interese.

În cazul în care bunul se realizează numai parțial, cumpărătorul are alegerea între a cere desființarea vânzării sau de a pretinde reducerea corespunzătoare a prețului.

Soluția este aceeași și în cazul în care genul limitat s-a realizat numai parțial și, din acest motiv vânzătorul nu poate individualiza întreaga cantitate de bunuri prevăzută în contract: cumpărătorul are alegerea de a cere desființarea contractului sau de a pretinde reducerea corespunzătoare a prețului (art. 1658 C. civ.).

Dacă nerealizarea parțială a bunului sau, după caz, a genului limitat a fost determinată de culpa vânzătorului, acesta datorează daune-interese.

Trebuie arătat că, în cazul în care, la încheierea contractului cumpărătorul și-a asumat riscul nerealizării în viitor a bunului sau, după, caz, a genului limitat, contractul are caracter aleatoriu, iar cumpărătorul rămâne obligat pentru plata prețului.

Bunul vândut să fie în circuitul civil

Potrivit art. 1229 C. civ., „numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestații contractuale”.

Cu privire la vânzare, art. 1658 C. civ. prevede că „orice bun poate fi vândut în mod liber, dacă vânzarea nu este interzisă ori limitată prin lege sau prin convenție ori testament”.

Din aceste dispoziții legale rezultă că orice bun care se află în circuitul civil poate fi obiect al contractului de vânzare, afară de cazurile când legea, convenția ori testamentul interzice ori limitează vânzarea.

Anumite bunuri nu se află în circuitul civil pentru că, prin natura lor, nu sunt susceptibile de a fi obiect al dreptului de proprietate sau pentru că, pentru a proteja anumite interese generale, legea le declară inalienabile.

Bunurile comune (res communis), cum sunt aerul, razele soarelui nu aparțin nimânui și sunt de uz comun, nu sunt în circuitul civil.

Legea declară inalienabile bunurile care fac parte din domeniul public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale (art. 859 C. civ.).

Bunurile și activitățile care constituie monopol de stat sunt supuse unui regim special.

Proprietarul unui bun poate să consimtă la limitarea dreptului său prin acte juridice, dacă nu încalcă ordinea publică și bunele moravuri. Potrivit art. 628 C. civ., prin convenție sau testament se poate interzice înstrăinarea unui bun, dar numai pentru o durată de cel mult 49 de ani și dacă există un interes serios și legitim.

Bunul vândut să fie determinat sau determinabil

În general, obiectul obligației asumate de un debitor trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil art. 1226 C. civ.). Această condiție este obligatorie, sub sancțiunea nulității absolute a contractului și în cazul obligației vânzătorului privind bunul vândut.

Prin urmare, în contractul de vânzare trebuie prevăzute clauze care permit concretizarea bunului vândut, indiferent de natura bunului.

Bunul este determinat în cazul când în contract au fost prevăzute elementele care permit stabilirea bunului, chiar în momentul încheierii contractului. În contract se precizează elementele care individualizează bunul (bun individual determinat) sau care arată genul, cantitatea și calitatea bunului (bun determinat generic).

Bunul este determinabil în cazul când în contract se prevăd numai elementele cu ajutorul cărora se va determina în viitor bunul care face obiectul obligației vânzătorului; de exemplu, cantitatea de cartofi ce se va recolta de pe terenul vânzătorului.

Bunul vândut să fie licit

Obiectul oricărei obligații a debitorului trebuie să fie licit (art. 1226 C. civ.). Această condiție este aplicabilă și pentru bunul care face obiectul obligației vânzătorului.

Obiectul vânzării este ilicit atunci când el este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.

În cazul în care obiectul vânzării este ilicit, contractul este lovit de nulitate absolută.

Bunul vândut să fie proprietatea vânzătorului. Întrucât contractul de vânzare este un contract translativ de proprietate, înseamnă că pentru a se putea transmite proprietatea asupra bunului de la vânzător la cumpărător, trebuie ca vânzătorul să fie proprietarul bunului respectiv (nemo dat quod non habet).

Trebuie observat că, potrivit reglementării în vigoare, pot face obiectul une prestații și bunurile care aparțin unui terț, dacă prin lege nu se prevede altfel.

În acest caz, debitorul este obligat să procure bunurile și să le transmită creditorului sau, după caz, să obțină acordul terțului. În cazul neexecutării obligației, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate (art. 1230 C. civ.).

Cu privire la vânzarea bunului altuia, trebuie făcută o distincție, după cum bunul vândut este individual determinat sau este un bun determinat generic ori un bun viitor.

În cazul bunului individual determinat, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului și, deci, în acest moment vânzători, trebuie să fie proprietarul bunului (art. 1674 C. civ.).

Dacă la data încheierii contractului, având ca obiect un bun individual determinat bunul se află în proprietatea unui terț, contractul este valabil, iar vânzătorul este obliga: să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător (art. 1673 C. civ.).

Obligația vânzătorului de transmitere a proprietății se consideră ca fiind executată fie prin dobândirea de către vânzător a bunului, fie prin ratificarea vânzării de către proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct ori indirect, care procură cumpărătorul proprietatea asupra bunului.

În aceste cazuri, dacă din lege sau din voința părților rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul dobândirii bunului de către vânzător sau al ratificării contractului de vânzare de căre terțul proprietar.

În cazul în care vânzătorul nu își execută obligația de a asigura transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător, acesta poate cere rezoluțiunea contractu1 și restituirea prețului, precum și, dacă este cazul, daune-interese, calculate potrivit. art. 1702 și 1703 C. civ.

Noul Cod civil reglementează și cazul coproprietarului care vinde singur un buca care este proprietate comună, fără a avea acordul tuturor coproprietarilor (art. 641 C. civ.

Într-un atare caz, vânzătorul trebuie să asigure transmiterea proprietății întregului bun către cumpărător, în cazul în care vânzătorul nu își execută această obligație cumpărătorul poate cere, la alegerea sa, fie reducerea prețului proporțional cu cota-parte pe care nu a dobândit-o, fie rezoluțiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi știut că nu va dobândi proprietatea întregului bun, precum și, dacă este cazul, daune-interese, calculate potrivit art. 1702 și 1703 C. civ.

Dacă la data încheierii contractului de vânzare, cumpărătorul cunoștea că bunul nu aparține în întregime vânzătorului, el nu va putea solicita rambursarea cheltuielilor referitoare la lucrările autonome sau voluptuare.

În cazul bunului determinat generic, inclusiv bunuri dintr-un gen limitat, proprietatea asupra bunului se strămută la cumpărător la data individualizării acestora prin pred, numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului.

În cazul unui bun viitor, cumpărătorul dobândește proprietatea în momentul în care s-a realizat și, dacă este un bun determinat generic, acesta a fost individualizat.

Prin urmare, în cazul bunurilor determinate generic ori a celor viitoare, vânzătorul nu trebuie să fie proprietarul bunurilor în momentul încheierii contractului de vânzare, ci la data la care bunurile sunt individualizate.

Deci, în cazul acestor bunuri nu se pune problema vânzării lucrului altuia.

2.4. Prețul unei vânzări comerciale

Pentru încheierea icntractului de vânzare, părțile trebuie să cadă de acord, nu numai asupra bunului vândut, ci și asupra prețului vânzării, care este obiectul obligației cumpărătorului. Prețul vânzării constă într-o sumă de bani pe care cumpărătorul o dă vânzătorului înschimbul bunului.

Pentru a putea fi obiect ai obligației cumpărătorului, prețul trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie stabilit în bani; să fie determinat sau determinabil; să fie real.

Prețul să fie stabilit în bani

Această condiție, prevăzută în mod expres de art. 1660 C. civ. este esențială pentru contractul de vânzare. Dacă prețul nu constă într-o sumă de bani, ci într-un alt bun sau o prestație, contractul nu este un contract de vânzare, ci un contract de schimb (art. 1763 C. civ.), respectiv un contract de întreținere (art. 2254 C. civ.).

Având în vedere că operațiunile cu mijloacele de plată străine nu mai constituie monopol valutar de stat, prețul vânzării poate fi stabilit în moneda națională sau într-o monedă străină.

În activitatea comercială, stabilirea prețului în monedă străină (de obicei euro) este o practică des întâlnită, fiind menită să contracareze fluctuațiile cursului monedei naționale.

Prețul să fie determinat sau determinabil

Pentru a putea fi obiect al obligației cumpărătorului, se cere ca prețul să fie precizat în contract (sed et certum pretium esse debet). Prin stabilirea prețului se poate cunoaște întinderea obligației asumate de către cumpărător.

Prețul vânzării trebuie convenit de către părți la momentul încheierii contractului.

Aceasta înseamnă că stabilirea prețului nu poate să depindă de voința exclusivă a uneia dintre părți și nici nu poate fi lăsată la aprecierea ulterioară a părților.

Potrivit legii, prețul vânzării trebuie să fie determinat sau, cei puțin determinabil.

Prețul este determinat dacă se precizează cuantumul său în momentul încheierii contractului, fie ca sumă totală, fie pe o unitate de măsură.

Pentru ca prețul să fie considerat determinat, nu este necesară precizarea termenului de plată și nici modalitatea de plată a prețului.

Prețul este determinabil în cazul în care părțile au convenit asupra unei modalități prin care prețul poate fi determinat ulterior, dar nu mai târziu de data plății, și care nu necesită un nou acord de voință al părților (art. 1661 C. civ.).

Deci, în cazul prețului determinabil, părțile stabilesc în contract anumite elemente cu ajutorul cărora se va determina în viitor cuantumul prețului. Aceste elemente trebuie să fie precise, să nu reclame necesitatea unui nou acord de voință al părților, de exemplu, prețul vânzării va fi prețul bunului afișat la bursa de mărfuri în ziua predării bunului.

În contract, părțile pot face trimitere și la un anumit factor de referință; de exemplu, prețul legal al anumitor bunuri. într-un atare caz, prețul vânzării este cel legal (art. 1234 C. civ.).

Prețul vânzării poate fi determinat și de către un terț. Părțile, prin acordul lor, pot însărcina una sau mai multe persoane cu mandatul de a determina prețul vânzării (ait 1662 C. civ.).

Persoana desemnată să determine prețul vânzării trebuie să acționeze în moc corect, diligent și echidistant (art. 1232 C. civ.).

Pețul vânzării trebuie determinat de către terț în termenul stabilit de părți sau, în lpsă în termen de 6 luni de la data încheierii contractului. În cazul nerespectării termenului, la cererea părții interesate, președintele judecătoriei de la locul încheierii contractului va desemna, de urgență, în camera de consiliu, prin încheiere definitivă, un expert pentru determinarea prețului.

Potrivit legii, dacă prețul nu a fost determinat în termen de un an de la încheierea contractului, contractul de vânzare este lovit de nulitate, afară de cazul când părțile au convenit un alt mod de determinare a prețului.

În practică pot exista anumite cazuri în care în contract lipsește o determinare expresă a prețului vânzării. În asemenea cazuri, prețul vânzării este suficient determinat dacă poate fi stabilit potrivit împrejurărilor (art. 1664 C. civ.).

Încazul în care contractul are ca obiect bunuri pe care vânzătorul le vinde în mod obișnuit, se prezumă că părțile au avut în vedere prețul practicat în mod obișnuit de vânzător.

În cazul vânzării unor bunuri al căror preț este stabilit pe piețe organizate se prezumă că prețul vânzării este prețul mediu aplicat în ziua încheierii contractului pe piața cea mai apropiată de locul încheierii contractului, afară de stipulație contrară.

Pentru cazul contractului de vânzare încheiat între profesioniști, Codul civil consacră o soluție menită să satisfacă exigențele activității comerciale.

Potrivit art. 1233 C. civ., dacă într-un atare contract nu se stabilește prețul și nici nu se indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părțile au avut în vedere prețul practicat în mod obișnuit în domeniul respectiv pentru aceleași prestații realizate în condiții comparabile sau, în lipsa unui asemenea preț, un preț rezonabil.

Prețul să fie real

Pentru a fi obiect al obligației cumpărătorului, prețul vânzării trebuie să fie real, adică să reprezinte o contraprestație datorată de cumpărător vânzătorului, în schimbul primirii bunului. Prețul este real dacă este sincer și serios (art. 1665 C. civ.).

Prețul este sincer când este stabilit cu intenția de a fi plătit de către cumpărător. Dacă această intenție lipsește, prețul este fictiv și, în consecință, contractul de vânzare este lovit de nulitate relativă.

Prețul este serios, dacă în intenția părților el reprezintă contravaloarea bunului. Condiția nu este îndeplinită și, deci, prețul este derizoriu, în cazul în care este într-atât de disproporționat față de valoarea bunului, încât este evident că părțile nu au dorit să încheie un contract de vânzare.

Condiția seriozității prețului nu impune ca acesta să reprezinte întotdeauna valoarea de circulație a bunului sau valoarea reală a bunului, prețul putând fi stabilit de părți în mod liber, în considerarea raporturilor dintre ele.

Seriozitatea prețului reprezintă o chestiune de fapt și, deci, în caz de litigiu, ea este apreciată de instanța judecătorească. Dacă prețul vânzării este derizoriu, contractul de vânzare este lovit de nulitate relative, dacă prin lege nu se prevede altfel.

=== 5fe6bcdabfb7337643a91b1fe7e1c6aeaae8c1ff_33971_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I SPECIFICUL CONTRACTELOR COMERCIALE

Noțiune și caractere juridice

Definiția contractelor privind activitatea comerciuală

Caracteristicile contractelor privind activitatea comerciuală

Condițiile specifice de valabilitate a unui contract comercial

Tehnica încheierii contractelor comerciale și regimul ei juridic

CAPITOLUL II COMERCIALITATEA CONTRACTULUI DE VÂNZARE

2.1. Vânzarea comercială. Analiză comparativă cu alte tituri de vânzări

2.2. Caracterele și condițiile specifice de valabilitate

2.3. Obiectul unei vânzări comerciale

2.4. Prețul unei vânzări comerciale

CAPITOLUL III EFECTELE CONTRACTULUII DE VÂNZARE COMERCIALĂ

3.1. Transmiterea proprietății și a riscului

3.2. Obligațiile vînzătorului

3.3. Obligațiile cumpărătorului

3.4. Măsuri în caz de neexecutare a obligațiilor

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

C.proc.civ – Codul de procedură civilă

lit. – litera

LPA – Legea de punere în aplciare a Noului Cod civil

M.Of. – Monitorul Oficial

NCC – noul Cod civil

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.R.D. – Revista română de drept

S.D.R. – Studii de drept românesc

vol. – volumul

ARGUMENT

Datοrіtă dеzvοltărіі șі еvοluțіеі ѕοcіеtățіі umanе în gеnеral aѕіѕtăm la ο cοntіnuă multірlіcarе șі dіvеrѕіfіcarе a cοntractеlοr carе ѕе închеіе întrе dіfеrіtе реrѕοanе fіzіcе ѕau jurіdіcе.

Νοțіunеa dе cοntractе ѕреcіalе rерrеzіntă ο vеrіgă іntеrmеdіară întrе tеοrіa gеnеral a οblіgațііlοr, carе fіxеază rеgulіlе dе fοrmarе șі dе еxеcutarе a cοntractеlοr în manіеră gеnеrală șі abѕtractă șі cοntractul іndіvіdual carе lеagă în mοd cοncrеt dοuă ѕau maі multе реrѕοanе.

Obligația este acel raport juridic în conținutul căruia intra dreptul subiectului activ numit creditor de a cere subiectului pasiv numit debitor și căruia îi revine îndatorirea corespunzătoare de a da, a face sau de a nu face ceva sub sancțiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bunăvoie.

Efectul imediat al oricărui contract este acela de a da naștere unor drepturi și obligații. În acest sens se vorbește de puterea obligatorie a contractului. Intrată în circuitul raporturilor civile obligația apare ca un raport juridic intre subiecte determinate, fiecărui subiect revenindu-i drepturi ori îndatoriri, după caz, concomitent, atât drepturi cât și îndatoriri.

Cele mai multe reguli din Codul civil sunt supletive și părțile pot deroga de la acestea pentru a-și construi propriile lor convenții. Evoluția din prezent este însă alta; astfel reglementarea unor diferite contracte se impune din cauze economice și sociale și pentru a proteja părțile, asistându-se astăzi la un adevărat recul al libertății contractuale.

Evoluțiile societății contemporane și faptul că vechiul Cod civil nu mai corespundea realităților prezente au determinat preocuparea legiuitorului român de a adopta un nou Cod civil.

Prin adoptarea noului Cod civil s-a urmărit crearea unui cadru legislativ modern, care să răspundă nevoilor de reformare a instituțiilor și să reflecte realitățile și cerințele societății românești actuale. Acesta trebuia să răspundă, în egală măsură, exigențelor ce decurg din angajamentele asumate de România în cadrul procesului de integrare europeană și din statutul de stat membru în U.E.

Fără îndοіală, cеl maі frеcvеnt cοntract utіlіzat în рractіcă еѕtе cοntractul dе vânzarе, care potrivit art. 1650 din noul Cod civil, „este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească”.

Fοrmеlе ѕalе dе manіfеѕtarе ѕunt numеrοaѕе, іar, la rândul ѕău, еl еѕtе ѕuрuѕ unοr multіtudіnі dе іnfluеnțе cu caractеr еcοnοmіc șі ѕοcіal.

Istoric vorbind, vânzarea – ca și contract civil – a apărut relativ târziu în evoluția omenirii. Înaintea sa a fost schimbul – trocul – care era practicat la scară largă, deși nu corespundea integral cerințelor economice și sociale, valoarea bunurilor transmise fiind adesea inegală, de natură a crea inechități în circuitul civil. .

Nevoia de a asigura posibilitatea transferului unui bun primind în schimb valoarea reală a acestuia a determinat apariția monedei, a banului, care a devenit rapid cea mai utilă și folosită metodă de echivalare a valorii bunurilor aflate în circuitul economic și social. Pe cale de consecință, trocul a fost înlocuit rapid cu vânzarea – un contract simpu și eficient – prin care transferul proprietății unui bun se face în schimbul primirii unui preț stabilit de părți prin acordul lor comun, în funcție și cât mai aproape de valoarea reală a bunului respectiv.

Evoluția vânzării ca instituție juridică a fost una spectaculoasă devenind în scurtă vreme elementul central al circuitului civil. Treptat, regulile ei au fost temeinic consolidate și, ca urmare a importanței pe care a căpătat-o în viața economică a societății s-au transformat într-un summum de norme a căror aplicabilitate s-a extins și asupra altor tipuri de contracte.

Scurta privire istorică asupra apariției vânzării este și calea cea mai bună de a determina definiția acesteia ca și contract civil de studiul căruia ne vom ocupa în perioada care urmează.

Cοntractul dе vânzarе οcuрă ο рοzіțіе іmрοrtantă în drерtul cіvіl rοmân, datοrіtă faрtuluі că, рrіn іntеrmеdіul ѕău, ѕе rеalіzеază înѕtrăіnarеa ѕau dοbândіrеa drерtuluі dе рrοрrіеtatе ѕau a altοr drерturі aѕuрra bunurіlοr aflatе în cіrcuіtul cіvіl.

Еl еѕtе cеl maі utіlіzat cοntract cіvіl реntru că aѕіgură cіrculațіa jurіdіcă a bunurіlοr șі a altοr valοrі рatrіmοnіalе. În mοd tradіțіοnal, cοntractul dе vânzarе a fοѕt cοnѕіdеrat „cοntractul-tір”, întrucât ο рartе dіn рrеcерtеlе ѕalе ѕе aрlіcă, în рrіncіріu, șі cеlοrlaltе cοntractе în carе еxіѕtă рrеѕtațіі rеcірrοcе.

În acеѕt ѕеnѕ, nοul Cοd cіvіl рrеvеdе еxрrеѕ în art. 1651 că dіѕрοzіțііlе рrіvіnd οblіgațііlе vânzătοruluі ѕе aрlіcă, în mοd cοrеѕрunzătοr, οblіgațііlοr înѕtrăіnătοruluі în cazul οrіcăruі alt cοntract având ca еfеct tranѕmіtеrеa unuі drерt, dacă dіn rеglеmеntărіlе aрlіcabіlе acеluі cοntract ѕau dіn cеlе rеfеrіtοarе la οblіgațіі în gеnеral nu rеzultă altfеl.

CAPITOLUL I
SPECIFICUL CONTRACTELOR COMERCIALE

Noțiune și caractere juridice

În general, desfășurarea unei activități comerciale constând în producerea și circulația mărfurilor, executarea de lucrări și prestarea de servicii implică încheierea unor acte juridice și săvârșirea de fapte juridice și operațiun economice.

În condițiile Codului comercial, aceste acte juridice, fapte juridice și operațiuni economice, fiind considerate fapte de comerț, erau calificate obligații comerciale și se bucurau de o reglementare specială.

În temeiul acestei concepții, contractele privind realizarea activității comerciale erau calificate contracte comerciale.

Noul Cod civil a consacrat o reglementare unitară a obligațiilor, aplicabilă raporturilor dintre particulari, raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre particulari și profesioniști.

Această reglementare legală unitară a raporturilor juridice obligaționale face să dispară distincția clasică dintre obligațiile civile și obligațiile comerciale.

Având în vedere concepția noului Cod civil, prin art. VII din O.U.G. nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil s-a prevăzut că la data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, sintagma „contract comercial” sau „contracte comerciale” se înlocuiește cu sintagma „contract civil” sau, după caz, „contracte civile”, iar sintagma „contracte sau acte de comerț”, cu termenul „contracte”.

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codui civil prevede că noțiunea de profesionist include categoria de „comerciant”, iar expresiile „acte de comerț”, respectiv „fapte de comerț” se înlocuiesc cu expresia „activități de producție, de comerț sau prestări de servicii”.

Deci, noua reglementare legală nu exclude existența activității comerciale pe care o realizează acea categorie de profesioniști care sunt comercianții. Această activitate având un caracter specific, Codul civil reglementează anumite dispoziții derogatorii aplicabile contractelor aferente acestor activități.

În condițiile noului Cod civil, actele juridice aferente exploatării unei întreprinderi economice (comerciale) au un anumit specific care le diferențiază de actele juridice încheiate de simpli particulari, motiv pentru care ee pot fi calificate ca acte juridice comerciale.

Recunoscându-se existența unor particularități ale contractelor încheiate de prfesioniști, aceste contracte au fost denumite „contracte profesionale”.

În opinia unor autori ai literaturii de speclialitate denumirea de contracte profesionale acoperă orice contract încheiat de un profesionist, indiferent de caracterul întreprinderii, economică (comercială) sau neeconomică (civilă). Or, numai specificul activității economice desfășurată de profesioniștii comercianți impune anumite particularități ale contractelor aferente, iar nu și activitatea civilă realizată de profesioniștii necomercianți (avocați, notari etc.).,

În prezent, chiar dacă, ținând seama de dispozițiile O.U.G. nr. 79/2011, nu mai putem vorbi de contracte comerciale, totuși, trebuie să admitem existența contractelor privind activitatea comercială. Aceste contracte au un regim juridic, parțial diferit de regimul juridic al actelor încheiate de simpli particulari, care le asigură un anumit specific.

Contractele privind activitatea comercială sunt contractele încheiate de profesioniștii care exploatează o întreprindere economică (comercianții), având ca obiect producerea și circulația mărfurilor, executarea de lucrări și prestarea de servicii, în scopul obținerii profitului.

Din definiție rezultă caracteristicile contractelor privind activitatea comercială.

Contractele sunt încheiate pentru exploatarea unei întreprinderi economice (comerciale), în condițiile art. 3 alin. (3) NCC;

Contractele sunt încheiate de profesioniștii comercianți;

Contractele au ca obiect producerea și circulația mărfurilor, executarea de lucrări și prestarea de servicii;

Contractele se încheie pentru obținerea unui profit.

Condițiile specifice de valabilitate a unui contract comercial

Capacitatea părților

Orice individ al unei societăți a vândut măcar o dată în viață un lucru, de la o casă până la un obiect, cât de mărunt. Fiind o formă contractuală cu un spectru atât de larg de accesare, NCC a căutat să reglementeze în cele mai amănunțite detalii utilitatea și aplicabilitatea sa în practica, de la cine are capacitatea de a cumpăra sau vinde, până la vicii și efecte ale contractului.

În cazul contractului de vânzare regula o reprezintă capacitatea oricărei persoane de a încheia acest contract, iar incapacitatea este excepția. Având în vedere faptul că vânzarea este un act de dispoziție, pentru încheierea sa valabilă părțile trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu.

Incapacitatea părților

Incapacitatea de a cumpăra

Potrivit art. 1652 din NCC „Principiul capacității – Pot cumpăra sau vinde toți cei cărora nu le este interzis prin lege.”

De la acest principiu, art. 1653 NCC stabilește că sunt incapabili de a dobândi prin cumpărare drepturi litigioase următoarele categorii de persoane: „judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocații, notarii publici, consilierii juridici și practicienii în insolvență” care nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competența instanței judecătorești în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea sub sancțiunea nulității absolute.

Legea permite totuși acestor persoane să dobândească drepturi litigioase în situația în care privesc: drepturile succesorale ori a cotelor-părți din dreptul de proprietate de la comoștenitori sau coproprietari, după caz; cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanțe care s-a născut înainte ca dreptul să fi devenit litigios; cumpărarea care s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpânește bunul în legătură cu care există dreptul litigios.

Alin. 3 al aceluiași articol definește și noțiunea de „drept litigios” ca fiind dreptul cu privire la existența sau întinderea căreia există un proces început și neterminat.

Mai sunt incapabili a cumpăra:

mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinați să le vândă;

părinții, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă;

funcționarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvență, executorii, precum și alte asemenea persoane, care ar putea influența condițiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează.

Incapacitatea de a vinde

Interdicția instituită de art. 1655 NCC a fost instituită cu scopul de a nu permite abuzul de reprezentare și vânzarea bunurilor proprii de către persoane aflate în categoriile enunțate de art. 1654, respectiv judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocații, notarii publici, consilierii juridici și practicienii în insolvență, către personae pe care le reprezintă ori ale căror bunuri ori patrimonii le administrează.

Tehnica încheierii contractelor comerciale și regimul ei juridic

Având drept fundament dogma autonomiei de voință, Codul civil din 1864 nu reglementa încheierea contractului. Lacuna a fost acoperită, în parte, de Codul comercial din 1887, care, în art. 35-39, reglementa încheierea contractului „între persoane depărtate”.

Ținând seama de această realitate, noul Cod civil a reglementat în mod corespunzător regulile generale ale formării contractului. Aceste reguli privesc încheierea contractului, atât între persoane prezente, cât și între persoane absente.

Regulile consacrate de Codul civil au la bază principiile clasice ale încheierii contractului, dar au în vedere și realitățile societății modern.

Principiile încheierii contractului

Contractul este acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.

Orice persoană fizică sau persoană juridică își poate manifesta liber voința, potrivit intereselor sale, putând încheia orice contract, cu orice partener și cu conținutul pe care părțile îl convin, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.

Încheierea contractului înseamnă, în esență, realizarea acordului de voință al părților asupra clauzelor contractuale.

Contractul se încheie prin simplul acord de voință al părților, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă, cum este cazul contractelor reale și a contractelor solemne.

Acordul de voință, care semnifică încheierea contractului, se realizează prin întâlnirea concordantă a unei oferte de a contracta cu acceptarea acelei oferte.

Există două modalități de realizare a acordului de voință: prin exprimarea simultană a voinței părților, urmare a unei negocieri sau prin exprimarea succesivă a voinței părților, prin ofertă și acceptarea ofertei.

În anumite cazuri, încheierea contractului este precedată de cererea de ofertă.

ntrucât contractul se încheie prin acordul părților, voința uneia dintre părți nu poate fi suplinită prin hotărâre judecătorească.

Pentru încheierea contractului este suficient ca părțile să realizeze acordul de voințe asupra elementelor esențiale ale contractului, chiar dacă unele elemente secundare sunt lăsate spre a fi convenite ulterior și încredințează determinarea acestora unei terțe persoane. În cazul în care părțile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare în cauză și persoana căreia i-a fost încredințată determinarea lor nu ia o decizie, completarea contractului se va realiza de către instanța judecătorească, la cererea oricăreia dintre părți, ținând seama, după împrejurări, de natura contractului și de intenția părților.

La negocierea și încheierea contractului, dar și în cursul executării contractului părțile trebuie să acționeze cu bună-credință, care este prezumată până la proba contrară.

Potrivit legii, părțile au libertatea inițierii, desfășurării și ruperii negocierilor, fără a fi răspunzătoare de eșecul acestora, dacă ele au respectat exigențele bunei-credințe. Se înțelege că este contrară exigențelor bunei-credințe, acea conduită a părții care inițiază sau continuă negocieri fără intenția de a încheia contractul.

Inițierea, continuarea sau ruperea negocierilor contra bunei-credințe angajează răspunderea părții în culpă pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți. Responsabilitatea nu poate fi decât o răspundere civilă delictuală, în condițiile art. 1357 NCC.

La stabilirea despăgubirilor se vor lua în considerare cheltuielile angajate în vederea negocierilor, renunțarea de către cealaltă parte la alte oferte și orice împrejurări asemănătoare.

În cadrul negocierii încheierii contractului, părțile pot avea în vedere anumite infomații cu caracter confidențial. Într-un asemenea caz, legea impune părților o obligație de confidențialitate.

Părții căreia i s-a comunicat, în cursul negocierilor, o informație confidențială îi este interzis să o divulge ori să o folosească în interes propriu, indiferent dacă se încheie sau nu contractul. Încălcarea obligației de confidențialitate angajează răspunderea civilă delictuală, în condițiile art. 1357 NCC.

În anumite cazuri, în cursul negocierilor, o parte poate să insiste să se ajungă la un acord asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme. Într-un asemenea caz, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord cu privire la acestea, idiferent dacă elementul în cauză este esențial ori secundar sau forma nu este mpusă de lege pentru validitatea contractului.

Încheierea oricărui contract presupune îndeplinirea condițiilor esențiale cerute de ege pentru validitatea contractului: capacitatea de a contracta; consimțământul părților; un obiect determinat și licit; o cauză licită și morală (art. 1179 C. civ.).

În acele cazuri în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată sub sancțiunea prevăzută de dispozițiile legale aplicabile. Pe cale de consecință, manifestările de voință care formează acordul de voință, adică oferta de a contracta și acceptarea ofertei, trebuie să îmbrace forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului.

Oferta de a contracta

Oferta de a contracta este o propunere a unei persoane, adresată altei persoane, de a încheia un anumit contract. Ea cuprinde o manifestare de voință care exprimă intenția ofertantului de a se obliga, în cazul în care oferta este acceptată de destinatar.

Potrivit legii, pentru a constitui o ofertă de a contracta, propunerea trebuie să conțină suficiente elemente pentru formarea contractului.

Condițiile ofertei

În concepția doctrinei, oferta de a contracta trebuie să fie o manifestare de voință reală, neviciată, concretizată într-o propunere precisă, completă, fermă și emisă în forma prevăzută de lege pentru validitatea contractului.

Oferta este precisă și completă atunci când cuprinde toate elementele care sunt necesare încheierii contractului, indispensabile destinatarului ofertei pentru a lua o decizie, în sensul acceptării ori respingerii ofertei. Aceste elemente nu sunt aceleași pentru orice contract, ele fiind specifice diferitelor categorii de contracte.

Oferta este fermă, dacă exprimă un angajament juridic al ofertantului, care, prin acceptarea sa de către destinatar, să conducă la încheierea contractului. Această condiție nu este îndeplinită dacă propunerea cuprinde anumite rezerve.

Exteriorizarea ofertei

Oferta de a contracta, ca manifestare a voinței ofertantului, poate fi exteriorizată în mod expres, în scris, verbal, expunerea mărfii cu afișarea prețului etc.

Voința ofertantului se poate manifesta și tacit, aceasta rezultând din comportamentul unei persoane; de exemplu, încheierea contractului de locațiune, în cazul tacitei relocațiuni, reglementate de art. 1810 C. civ.

Emitentul și destinatarul ofertei. Legea precizează emitentul și destinatarul ofertei.

Emitent al ofertei este persoana care are inițiativa încheierii contractului, care îi determină conținutul sau, după împrejurări, persoana care propune ultimul element esențial al contractului.

Destinatar al ofertei poate fi o persoană determinată, persoane generic determinate sau persoane nedeterminate (publicul).

Cu privire la oferta adresată unor persoane nedeterminate, noua reglementare legală face anumite distincții.

Potrivit legii, propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă este precisă, nu valorează oferta de a contracta, ci, după împrejurări, solicitare de ofertă sau intenție de negociere.

Excepțional, propunerea valorează oferta de a contracta, dacă aceasta rezultă din lege, din uzanțe ori, în mod neîndoielnic, din împrejurări; de exemplu, staționarea unui taxi în stație, cu aparatul de taxat indicând „liber”. În aceste cazuri, revocarea ofertei adresată persoanelor nedeterminate produce efecte numai dacă este făcută în aceeași formă cu oferta sau într-o modalitate care permite să fie cunoscută în aceeași măsură ca aceasta; de exemplu, staționarea taxiului în stație, cu aparatul de taxat, indicând „ocupat”.

Solicitarea unor persoane nedeterminate sau mai multor persoane determinate de a formula oferte nu constituie, prin ea însăși, oferta de a contracta. asemenea cazuri, solicitantul devine destinatar al ofertei.

Retragerea și revocarea ofertei

Noul Cod civil reglementează condițiile retragerii și revocării ofertei.

Așa cum prevede legea, oferta de a contracta produce efecte numai din momentul în care ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ofertă din motive care nu îi sunt imputabile.

Prin urmare, până la ajungerea ei la destinatar, oferta nu produce efecte, putând fi retrasă fără consecințe pentru ofertant, dar numai dacă retragerea ajunge la destinata' anterior sau concomitent cu oferta.

Se înțelege că dacă în ofertă s-a prevăzut un termen de acceptare, ofertantul este obligat să respecte termenul acordat. Termenul de acceptare curge din momentul care oferta ajunge la destinatar.

În sensul acestei soluții, art. 1191 NCC prevede că oferta este irevocabilă deîndată ce autorul ei se obligă să o mențină un anumit termen.

Dar, potrivit legii, oferta este irevocabilă și atunci când ea poate fi considerată astfel, în temeiul acordului părților, al practicilor statornicite între acestea, al negocierilor, al conținutului ofertei ori al uzanțelor.

De remarcat că, întrucât oferta cu termen este irevocabilă, orice declarație de z.ocare a unei atare oferte nu produce niciun efect.

Problema care s-a discutat în trecut și se pune și în prezent privește oferta fără termen de acceptare. Noul Cod civil consacră soluțiile fundamentate de doctrină, făcând distincție după cum oferta este adresată unei persoane prezente sau unei persoane absente.

În cazul în care oferta fără termen de acceptare este adresată unei persoane prezente, rămâne fără efecte juridice dacă nu este acceptată deîndată.

Soluția este aceeași și în cazul ofertei transmise prin telefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare la distanță.

În cazul în care oferta fără termen de acceptare este adresată unei persoane care nu este prezentă, aceasta trebuie menținută într-un termen rezonabil, după împrejurări, rentru ca destinatarul să o primească, să o analizeze și să expedieze acceptarea.

O atare ofertă poate fi revocată și împiedică încheierea contractului, dar numai dacă revocarea ajunge la destinatar înainte ca ofertantul să primească acceptarea sau, aupă caz, înaintea săvârșirii actului sau faptului care determină încheierea contractului, în condițiile art. 1186 alin. (2) NCC.

Revocarea ofertei înaintea expirării termenului rezonabil, prevăzut de art. 1193 NCC angajează răspunderea ofertantului pentru prejudiciul cauzat destinatarului ofertei.

Natura juridică a ofertei. Răspunderea ofertantului pentru revocarea ofertei

Oferta de a contracta reprezintă o manifestare unilaterală de voință a ofertantului.

În trecut, în condițiile inexistenței unei reglementări în Codul civil, au existat discuții privind forța obligatorie a ofertei și temeiul răspunderii pentru revocarea ofertei.

Atât doctrina, cât și practica judiciară au admis că retragerea ofertei, înainte de expirarea termenului de acceptare prevăzut în ofertă atrage răspunderea ofertantului pentru prejudiciile cauzate ca urmare a revocării intempestive a ofertei. Problema care a făcut obiectul controversei l-a constituit temeiul juridic al răspunderii ofertantului.

În general, s-a susținut că revocarea intempestivă a ofertei, care produce prejudicii, angajează răspunderea civilă delictuală a ofertantului (art. 998 C. civ. vechi).

Unii autori au considerat că temeiul juridic al răspunderii îl constituie, nu fapta ilicită și culpabilă a revocării, ci faptul juridic al exercițiului abuziv al dreptului de revocare a ofertei.

Alți autori au găsit justificarea obligației de menținere a ofertei în termenul prevăzut în ofertă, în ideea valabilității angajamentului unilateral de voință care reprezintă oferta de a contracta Noul Cod civil cuprinde dispoziții privind răspunderea oferantului pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei.

Trebuie observat însă, că această răspundere a ofertantului privește cazul ofertei fără termen adresată unei persoane absente, care a fost revocată înaintea expirării termenului rezonabil avut în vedere de lege pentru ca destinatarul să o primească, să o analizeze și să expedieze acceptarea.

Cât privește oferta în care ofertantul s-a obligat să o mențină un anumit termen, aceasta este, potrivit art. 1191 NCC irevocabilă deîndată. Mai mult, orice declarație de revocare a ofertei irevocabile nu produce niciun efect.

întrucât oferta cu termen de acceptare nu poate fi revocată de ofertant, iar orice revocare nu produce efecte, înseamnă că oferta „revocată” înainte de expirarea termenului poate fi acceptată și, pe cale de consecință, duce la încheierea contractului.

În privința răspunderii ofertantului pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei, în condițiile art. 1193 C. civ., aceasta are ca temei fapta ilicită si culpabilă a ofertantului.

Caducitatea ofertei

În anumite cazuri, oferta de a contracta poate deveni caducă și, deci, să nu mai producă efecte juridice. Cazurile de caducitate a ofertei sunt cele prevăzute de art. 1195 C. civ.

Astfel, oferta devine caducă dacă acceptarea ofertei nu ajunge la ofertant în termenul stabilit în ofertă sau în termenul rezonabil prevăzut de art. 1193 alin. (1) NCC.

Apoi, oferta devine caducă atunci când este refuzată de către destinatar.

În sfârșit, oferta irevocabilă devine caducă în cazul decesului ori incapacității ofertantului, dar numai atunci când natura afacerii sau împrejurările o impun.

Oferta și promisiunea de contract

Oferta de a contracta nu se confundă cu promisiunea de a contracta (promisiunea de vânzare). Spre deosebire de ofertă, care este o manifestare unilaterală de voință, promisiunea de a contracta (promisiunea de vânzare) este un antecontract. În cazul promisiunii bilaterale de vânzare, promitentul se obligă să vândă, iar beneficiarul se obligă să cumpere un anumit bun, la un anumit preț, în baza unui contract de vânzare care se va încheia în viitor.

În cazul promisiunii unilaterale de vânzare, promitentul se obligă să vândă sau, după caz, să cumpere un anumit bun, iar beneficiarul își rezervă facultatea de a-s manifesta, ulterior, voința de a cumpăra, respectiv de a vinde bunul promis.

În ambele cazuri, promisiunea de vânzare este un antecontract, care dă naște-e unei obligații „de a face”, de a încheia în viitor un contract de vânzare.

Acceptarea ofertei

Acceptarea ofertei este manifestarea de voință destinatarului ofertei de a încheia contractul în condițiile prevăzute în ofertă. Constituie acceptarea ofertei orice act sau fapt al destinatarului, dacă indică mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată și ajunge în termen la autorul ofertei.

Condițiile acceptării ofertei

Din definiția legală a acceptării rezultă condițiile cerute de lege pentru validitatea acceptării ofertei.

Astfel, acceptarea ofertei poate consta într-un act juridic, adică o manifestare a voinței destinatarului, în sensul încheierii contractului, ori într-un fapt juridic, cum ar fi expedierea mărfii la care se referă oferta.

Apoi, din actul sau faptul destinatarului trebuie să rezulte neîndoielnic acordul destinatarului cu privire la ofertă, astfel cum a fost formulată de ofertant.

Deci, pentru a constitui o acceptare, manifestarea de voință a destinatarului nu se poate reduce la confirmarea primirii ofertei, ci ea trebuie să exprime neîndoielnic voința destinatarului de a se angaja juridic, adică de a încheia contractul în condițiile propuse în ofertă. Aceasta înseamnă că acceptarea trebuie să fie totală și fără rezerve sau condiții.

Potrivit legii, răspunsul destinatarului nu constituie acceptare atunci când cuprinde -nodificări sau completări care nu corespund ofertei primate.

Un răspuns al destinatarului care cuprinde modificări sau completări față de conținutul ofertei poate fi considerat, după împrejurări, o contraofertă.

În doctrină s-a susținut necesitatea de a distinge între modificările și completările esențiale și cele neesențiale cuprinse în acceptarea ofertei și că numai în cazul unor modificări și completări esențiale, acceptarea ar trebui să aibă valoarea unei contraoferte. În privința modificărilor și completărilor neesențiale, dacă ofertantul nu își manifestă imediat dezacordul față de ele, contractul să se considere încheiat în termenii acceptării destinatarului.

În sprijinul acestei soluții s-ar putea invoca dispozițiile art. 1182 alin. (2) NCC potrivit cărora pentru încheierea contractului este suficient ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior.

Considerăm însă că numai acordul destinatarului cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată de ofertant, conduce la încheierea contractului. Orice modificare sau completare, chiar neesențială, implică un element de insecuritate în privința condițiilor încheierii contractului. De aceea, o acceptare cu orice modificare sau completare, reprezintă o contraofertă adresată de destinatar ofertantului, care poate fi acceptată sau respinsă.

În sfârșit, pentru a avea valoare juridică, acceptarea ofertei trebuie să ajungă în termen la autorul ofertei.

Acceptarea ofertei este necorespunzătoare legal, dacă ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă.

Potrivit legii, oferta devine caducă dacă acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit în ofertă sau, în lipsă, în termenul rezonabil, necesar pentru ca destinatarul să o primească, să o analizeze și să expedieze acceptarea.

Trebuie arătat că, potrivit legii, și o acceptare tardivă, adică ajunsă ia ofertant peste termenul stabilit în ofertă sau peste termenul rezonabil avut în vedere de lege, poate conduce la încheierea contractului.

Acceptarea tardivă produce efecte, adică duce la încheierea contractului, numai dacă autorul ofertei îl înștiințează deîndată pe acceptant despre încheierea contractului.

Pentru cazul în care acceptarea a fost făcută în termen, dar a ajuns la ofertant după expirarea termenului, din motive neimputabile acceptantului, legea prevede că o atare acceptare produce efecte juridice, adică duce la încheierea contractului, dacă ofertantul nu îl înștiințează despre aceasta deîndată pe acceptant.

Exteriorizarea acceptării ofertei

Pentru încheierea contractului, acceptarea ofertei, ca și oferta, trebuie să îmbrace forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului.

În cazul în care prin ofertă s-a stabilit o anumită formă a acceptării ofertei, acceptarea este necorespunzătoare dacă aceasta nu respectă forma cerută și, deci, nu produce efecte juridice. Ca și oferta, acceptarea ofertei poate fi expresă sau tacită.

Acceptarea expresă a ofertei se poate manifesta printr-un înscris ori verbal sau prin anumite gesturi care semnifică acordul destinatarului privind oferta primită.

Acceptarea tacită constă într-o faptă săvârșită de destinatar care implică ideea încheierii contractului în condițiile formulate în ofertă; de exemplu, expedierea mărfii la care se referă oferta de cumpărare sau plata prețului mărfii primite de la vânzător.

Problema care s-a discutat în trecut a fost aceea de a ști dacă acceptarea ofertei poate rezulta din tăcerea destinatarului. Doctrina a făcut distincție între tăcerea însoțită de atitudini pozitive și simpla tăcere a destinatarului.

În cazul unei tăceri însoțită de atitudini pozitive ale destinatarului, tăcerea înseamnă, de fapt, acceptare tacită; de exemplu, expedierea mărfii care face obiectul ofertei.

În cazul unei tăceri pure și simple, tăcerea nu poate avea semnificația unei acceptări a ofertei, deoarece, în drept nu se aplică principiul „cine tace, consimte”.

În mod excepțional, doctrina a admis că tăcerea poate avea valoarea une acceptări a ofertei în cazurile prevăzute de lege ori convenite de părți sau când oferta este făcută exclusiv în interesul destinatarului.

Soluțiile doctrinei au fost preluate și consacrate în noul Cod civil. Potrivit art. 1196 alin. (2) C. civ., tăcerea sau inacțiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părților, din practicile statornicite între acestea, din uzanțe sau din alte împrejurări.

Un caz cunoscut prevăzut de lege în care tăcerea valorează acceptare a ofertei reprezintă tacita relocațiune. Art. 1810 NCC prevede că dacă, după împlinirea termenului, locatarul continuă să dețină bunul și să își îndeplinească obligațiile fără a avea împotrivire din partea locatorului, se consideră încheiată o nouă locațiune, în condițiile celei vechi, inclusiv în privința garanțiilor.

În activitatea comercială pot exista raporturi juridice între anumiți parteneri cu continuitate și pentru facilitarea încheierii contractelor, aceștia convin încheierea lor în forma simplificată, prin comanda urmată de executare, fără a mai fi necesară : acceptare formală a comenzii.

O asemenea înțelegere între parteneri poate conduce ta statornicirea unor practici între ei, făcând superfluă acceptarea ofertelor.

În anumite domenii de activitate, uzanțele pot impune ca tăcerea destinatarului să valoreze acceptarea unei oferte de a contracta.

Comunicarea acceptării ofertei

Acceptarea ofertei trebuie comunicată ofertantului. Comunicarea trebuie făcută prin mijloace cel puțin la fel de rapide ca cele folosite de ofertant pentru transmiterea ofertei, dacă din lege, din acordul părților, din practicile statornicite între acestea sau din alte asemenea împrejurări nu rezultă contrariul.

Retragerea acceptării ofertei

Fiind o manifestare unilaterală de voință, acceptarea ofertei produce efecte numai din momentul în care ajunge la ofertant, chiar iacă acesta nu ia cunoștință de ea din motive care nu îi sunt imputabile. Drept urmare, acceptarea ofertei poate fi retrasă de către destinatar, cu condiția ca retragerea să ajungă la ofertant anterior sau concomitent cu acceptarea.

Momentul și locul încheierii contractului

Încheierea contractului presupune realizarea acordului ce voință al părților asupra clauzelor contractului. Voința părților privind încheierea contractului se manifestă în oferta de a contracta și acceptarea ofertei.

Dacă aceste manifestări de voință sunt concordante se realizează acordul de voință, adică se încheie contractul.

Problema pe care o pune încheierea contractului este aceea a momentului realizării acordului de voință, deoarece el reprezintă momentul încheierii contractului, precum și a locului încheierii contractului. Precizarea momentului și a locului încheierii contractului prezintă un interes practic.

Momentul încheierii contractului

În trecut, în absența unei reglementări egale în Codul civil, stabilirea momentului încheierii contractului între absenți a făcut obiectul unei controverse.

În doctrina dreptului civil și a dreptului comercial au fost propuse mai multe teorii (sisteme) privind determinarea momentului încheierii contractului între absenți.

Potrivit teoriei emisiunii, denumită și teoria declarării voinței, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul și-a manifestat voința de a accepta oferta primită, chiar dacă această acceptare nu a fost comunicată ofertantului.

Această teorie a fost criticată pe motiv că ea nu permite să se stabilească cu exactitate momentul acceptării și, deci, al încheierii contractului. Mai mult, ea nu oferă nici certitudine, deoarece, nefiind cunoscută de ofertant, acceptarea poate fi revocată

După teoria expedierii, denumită și teoria transmisiunii, contractul se încheie în momentul când destinatarul expediază răspunsul privind acceptarea către ofertant.

Teoria a fost contestată pe motiv că nu asigură o totală certitudine a încheierii contractului, deoarece, deși acceptarea ofertei a fost expediată către ofertant, autorul ei poate să o revoce până la sosirea acceptării la ofertant, folosind un mijloc mai rapid de comunicare.

Totodată, prin aplicarea acestei teorii, ofertantul ia cunoștință de încheierea contractului ulterior momentului când aceasta s-a produs, adică la primirea acceptării ofertei.

În teoria recepțiunii, denumită și teoria primirii acceptării, contractul se consideră încheiat în momentul primirii de către ofertant a răspunsului privind acceptarea ofertei, chiar dacă ofertantul nu a luat cunoștință de acest răspuns.

S-a arătat că, deși oferă o mai mare garanție privind certitudinea momentului încheierii contractului, totuși, această teorie are inconvenientul că socotește contractul încheiat, chiar și în cazul în care ofertantul nu cunoaște că oferta a fost acceptată.

În sfârșit, potrivit teoriei informațiunii, denumită și teoria cunoașterii acceptării, contractul se consideră încheiat în momentul în care ofertantul ia cunoștință efectiv de acceptarea ofertei.

Această teorie și-a găsit un suport legal în art. 35 C. com., potrivit căruia contractul sinalagmatic nu se consideră încheiat „dacă acceptarea n-a ajuns la cunoștința propuitorului”.

În alți termeni, contractul este socotit încheiat în momentul cunoașterii de către ofertant a acceptării ofertei.

În legătură cu teoria informațiunii s-a obiectat, pe bună dreptate, că ea nu asigură posibilitatea stabilirii cu exactitate a momentului când ofertantul a luat cunoștință de acceptarea ofertei. Mai mult, legând momentul încheierii contractului de momentul cunoașterii efective a acceptării ofertei, se creează posibilitatea pentru ofertant de a împiedica încheierea contractului, prin nedeschiderea corespondenței conținând acceptarea ofertei.

Având în vedere avantajele ei, dar și obiecțiile care i-au fost aduse, teoria informațiunii a fost aplicată în practică, folosind prezumția simplă că ofertantul a luat cunoștință de acceptarea ofertei în momentul primirii răspunsului privind acceptarea ofertei. Prezumția fiind relativă, ea putea fi răsturnată prin proba contrară, în sensul că, fără a fi în culpă, ofertantul nu a luat cunoștință de acceptarea ofertei la primirea corespondenței, ci la o altă dată.

Aplicându-se în acest mod teoria informațiunii, practic se aplica teoria recepțiunii, considerată cea mai corectă sub aspect teoretic și practic și, din acest motiv, recomandată pentru a fi adoptată în viitoarea legislație civilă.

Ținând seama de situația din trecut, noul Cod civil reglementează în moc corespunzător momentul încheierii contractului.

În cazul contractului care se încheie între persoane prezente, caz în care voința fiecăreia dintre părți este receptată de cealaltă parte în mod direct și instantaneu contractul se consideră încheiat în momentul acceptării ofertei. În acest sens, art. 1194 NCC prevede că oferta fără termen adresată unei persoane prezente rămâne fără efecte dacă nu este acceptată de îndată.

Soluția este aceeași și în cazul ofertei transmise prin telefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare la distanță.

În cazul contractului care se încheie între persoanele care sunt absente, caz în care oferta și acceptarea ofertei se comunică prin corespondență (scrisoare, telex, fax și, deci, există un interval de timp între ofertă și acceptare, contractul se consider încheiat în momentul în care acceptarea ofertei ajunge la ofertant. În acest sens potrivit art. 1186 NCC contractul se încheie în momentul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ea din motive care nu îi sunt imputabile Cum se poate observa, în privința momentului încheierii contractului între absenți, noul Cod civil consacră teoria recepțiunii.

Pentru a asigura o deplină certitudine și exactitate a momentului încheie- contractului, noua reglementare este mult mai categorică; în toate cazurile, contractj se consideră încheiat în momentul în care răspunsul privind acceptarea ajunge a ofertant, chiar dacă ofertantul nu ia cunoștință de răspuns din motive care nu îi sunt imputabile.

Noul Cod civil reglementează și momentul încheierii contractului în formă simplificată.

În cazul în care, potrivit ofertei, al practicilor statornicite între părți, al uzanțelor sau naturii afacerii, acceptarea ofertei se poate face printr-un act sau fapt concludent al destinatarului fără a-l mai înștiința pe ofertant de acceptarea ofertei, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul săvârșește actul sau faptul concludent (de exemplu, expedierea mărfii care face obiectul ofertei).

Importanța practică a momentului încheierii contractului

Determinarea momentului încheierii contractului prezintă nu numai un interes teoretic, legat de 'ncheierea contractului, ci și un interes practic.

Astfel, de la momentul încheierii contractului se produc efectele acestuia, afară de cazurile în care părțile au convenit altfel.

Apoi, la momentul încheierii contractului se apreciază respectarea condițiilor de validitate a contractului (capacitate, viciile de consimțământ etc.).

De asemenea, în raport de momentul încheierii contractului se determină legea aplicabilă contractului cu elemente de extraneitate.

În sfârșit, momentul încheierii contractului servește la determinarea locului încheierii contractului.

Locul încheierii contractului

Noul Cod civil reglementează nu numai momentul încheierii contractului, ci și locul încheierii contractului între absenți.

Potrivit art. 1186 NCC contractul se încheie în momentul și în locul în care acceptarea ajunge la ofertant. Deci, locul încheierii contractului este localitatea în care se află ofertantul și în care acceptarea ofertei ajunge la ofertant.

Această soluție a legii este aplicabilă și în cazul încheierii contractului prin telefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare la distanță.

În cazul încheierii contractului în formă simplificată, caz în care contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul săvârșește un act sau un fapt concludent (de exemplu, expedierea mărfii care face obiectul ofertei), locul încheierii contractului este localitatea în care se află destinatarul ofertei.

Importanța practică a locului încheierii contractului

Determinarea locului încheierii contractului prezintă un interes practic. Astfel, în funcție de locul încheierii contractului se determină competența instanței (competența teritorială) pentru soluționarea litigiilor privind contractul.

Apoi, locul încheierii contractului prezintă interes pentru determinarea legii aplicabile, în cazul unui conflict de legi în spațiu privind contractul cu elemente de extraneitate.

CAPITOLUL II
COMERCIALITATEA CONTRACTULUI DE VÂNZARE

2.1. Vânzarea comercială. Analiză comparativă cu alte tituri de vânzări

Operațiunile de vânzare-cumpărare sunt cele mai frecvente operațiuni juridice pentru satisfacerea trebuințelor consumatorilor și pentru desfășurarea activității comerciale.

Contractul de vânzare este strâns legat de producția de mărfuri; el constituie instrumentul juridic prin care se realizează circulația mărfurilor, de la producător la distribuitor și de la acesta la consumator.

Dar, contractul de vânzare prezintă interes și pentru activitatea de producere a mărfurilor. El este folosit pentru aprovizionarea cu materii prime, materiale, semifa- oricate etc. necesare producției și, totodată, pentru desfacerea mărfurilor realizate.

Întrucât activitatea comercială se realizează nu numai direct, ci și prin intermediari, contractul de vânzare reprezintă actul juridic cel mai des întâlnit în activitatea de intermediere, prin contractul de mandat, contractul de comision, contractul de agenție etc

Datorită importanței sale, contractul de vânzare face obiectul unei ample reglementări legale.

Regulile generale ale contractului de vânzare sunt reglementate de Codul civil, Cartea a V-a, Titlul IX, Capitolul I, art. 1650-1762.

Cu privire la contractele de vânzare dintre comercianți și consumatori sunt incidente și anumite reglementări speciale.

Avem în vedere, ca principale reglementări, Legea privind Codul consumului nr. 296/2004 și O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

2.2. Caracterele și condițiile specifice de valabilitate

Tradițional, contractul de vânzare a fost definit ca acel contract prin care o parte (vânzătorul) se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unui bun celeilalte părți (cumpărătorul), care se obligă să plătească prețul bunului (art. 1294 C. civ. vechi).

Noul Cod civil dă o definiție cuprinzătoare contractului de vânzare.

Potrivit art. 1650 C. civ., vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească. Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept.

Observăm că noua reglementare distinge între transmiterea proprietății și obligația de a transmite proprietatea asupra bunului.

Apoi, obiectul vânzării poate fi transmiterea proprietății unui bun, dar și un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept.

Deci, contractul de vânzare este contractul prin care o parte (vânzătorul) transmite sau, după caz, se obligă să transmită celeilalte părți (cumpărătorul) proprietatea unui bun sau orice alt drept, în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească vânzătorului.

Caracterele juridice ale contractului de vânzare

Din definiția dată rezultă și caracterele juridice ale contractului de vânzare.

Contractul de vânzare este un contract sinalagmatic (bilateral); el dă naștere la obligații reciproce și interdependente în sarcina părților (art. 1171 C. civ.); vânzătorul este obligat să transmită proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut, să predea bunul și să îl garanteze pe cumpărător contra evicțiunii și viciilor bunului (art. 1672 C. civ.) iar cumpărătorul este obligat să preia bunul vândut și să plătească prețul vânzării (art. 1719 C. civ.).

Contractul de vânzare este un contract cu titlu oneros, ceea ce înseamnă că oricare dintre părți urmărește să își procure un avantaj în schimbul obligațiilor asumate (art. 1172 C. civ.); vânzătorul urmărește ca, în schimbul obligației de a transmite proprietatea bunului să obțină prețul bunului, iar cumpărătorul urmărește ca, în schimbul obligației de a plăti prețul să obțină bunul.

Contractul de vânzare este un contract comutativ, adică la momentul încheierii contractului, existența drepturilor și obligațiilor părților este certă, iar întinderea acestora este

determinată sau determinabilă (art. 1173 C. civ.).

Contractul de vânzare este un contract consensual; el se formează prin simplul acord de voință al părților, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă (art. 1178 C. civ.).

În cazul vânzării imobilelor cuprinse în cartea funciară, contractul trebuie să îmbrace forma autentică (art. 885 și 888 C. civ.).

Contractul de vânzare este, în principiu, translativ de proprietate. Cu excepția cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voința părților nu rezultă contrariul, pro- cietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori prețul nu a fost plătit încă (art. 1674 C. civ.).

Condițiile de valabilitate ale contractului de vânzare

Capacitatea de a contracta

Pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare, părțile trebuie să aibă capacitatea cerută de lege.

Condițiile de capacitate pentru încheierea contractului de vânzare sunt cele generale prevăzute de Codul civil pentru încheierea oricărui act juridic (capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu).

Potrivit art. 1180 C. civ., poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege și nici oprită să încheie anumite contracte. Sunt persoane incapabile (nu au capacitate de exercițiu) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani și interzisul judecătoresc (art. 43 C. civ.).

Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi și obligații de Ia data înregistrării lor (art. 205 C. civ.). Ele își exercită drepturile și își îndeplinesc obligațiile prin organele lor de administrare, de la data constituirii lor (art. 209 C. civ.).

Distinct de condițiile generale privind capacitatea de a încheia acte juridice, Codul civil stabilește anumite reguli speciale privind capacitatea de a încheia contractul de vânzare. Aceste reguli privesc capacitatea de folosință a persoanelor fizice.

Regulile speciale privind capacitatea de a încheia contractul de vânzare

Articolul 1652 C. civ. prevede că „Pot cumpăra sau vinde toți cei cărora nu le este interzis prin lege”.

Prin urmare, orice persoană care îndeplinește condițiile generale de capacitate privind încheierea actelor juridice poate să încheie un contract de vânzare, afară de cazurile în care legea îi interzice încheierea unui atare contract.

În lumina dispozițiilor citate rezultă că, în privința contractului de vânzare, capacitatea este regula, iar incapacitatea reprezintă o excepție și, deci, operează în cazurile expres prevăzute de lege.

Codul civil reglementează cazurile de incapacitate privind contractul de vânzare. Aceste incapacități sunt incapacități de a cumpăra și incapacități de a vinde.

Incapacitățile de a cumpăra

Codul civil prevede următoarele incapacități de a cumpăra:

incapacitatea mandatarilor de a cumpăra bunuri pe care sunt însărcinați să le vândă [art. 1654 alin. (1) lit. a)].

Această incapacitate este menită să apere pe cei care au încredințat mandatarilor anumite bunuri pentru a fi vândute. Prin instituirea incapacității de a cumpăra se evită conflictul de interese între mandatar și mandant.

Incapacitatea nu operează în cazul în care mandatarul a fost împuternicit în mod expres în acest sens sau cuprinsul contractului a fost determinat în asemenea moc încât să excludă posibilitatea unui conflict de interese [art. 1304 alin. (1) C. civ.].

Încălcarea interdicției este sancționată cu nulitatea relativă a contractului de vânzare.

Incapacitatea părinților, tutorelui, curatorului și administratorului provizoriu de a cumpăra bunurile persoanelor pe care le reprezintă [art. 1654 alin. (1) lit. b)]. Această incapacitate asigură protejarea intereselor persoanelor reprezentate. Îcălcarea interdicției are drept consecință nulitatea relativă a contractului de vânzare.

Incapacitatea funcționarilor publici, judecătorilor-sindici, practicienilor în insolvență, executorilor judecătorești, precum și a altora asemenea persoane, care ar putea influența condițiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile care ei le administrează ori a căror administrare o supraveghează [art. 1654 alin. (1) lit. c)].

Incapacitatea este destinată să asigure prestigiul persoanelor menționate învestite cu o autoritate publică. În consecință, încălcarea interdicției este sancționată cu nulitatea absolută a contractului.

Persoanele incapabile prevăzute de art. 1654 alin. (1) lit. a)-c) C. civ. nu pot cumpăra direct sau prin persoane interpuse și nici prin licitație publică.

Incapacitatea judecătorilor, procurorilor, grefierilor, executorilor, avocaților, notarilor publici, consilierilor juridici și practicienilor în insolvență de a cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competența instanței judecătorești în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea (art. 1653 C. civ.).

Deci, persoanele menționate nu pot cumpăra drepturi asupra cărora există un litigiu de competența instanței judecătorești în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea.

Dreptul este litigios dacă există un proces și neterminat cu privire la existența sau întinderea sa.

Incapacitatea privind cumpărarea drepturilor litigioase are menirea de a proteja crestigiul justiției, precum și al persoanelor respective care exercită funcții legate de activitatea justiției.

Întrucât protejează un interes public, încălcarea interdicției este sancționată cu nulitatea absolută a contractului de vânzare.

Incapacitatea persoanelor menționate nu operează în cazul cumpărării drepturilor succesorale ori a cotelor-părți din dreptul de proprietate de la comoștenitori sau coproprietari, în cazul cumpărării unui drept litigios, în vederea îndestulării unei creanțe care s-a născut înainte ca dreptul să devină litigios și în cazul în care cumpărarea s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpânește bunul în legătură cu care există dreptul litigios [art. 1653 alin. (2) C. civ.].

Persoanele incapabile de a cumpăra nu pot să ceară anularea vânzării, nici în nume propriu, nici în numele persoanei ocrotite (art. 1656 C. civ.).

Incapacitățile de a vinde

Codul civil prevede următoarele incapacități de a vinde:

Incapacitatea mandatarilor, părinților, tutorelui, curatorului, administratorului provizoriu, funcționarilor publici, judecătorilor-sindici, practicienilor în insolvență, executorilor de a vinde bunurile proprii pentru un preț care constă într-o sumă de bani provenită din vânzarea ori exploatarea bunului sau a patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui administrare o supraveghează, după caz (art. 1655 C. civ.).

Această incapacitate este menită să protejeze interesele persoanelor ocrotite de lege.

Încălcarea interdicției este sancționată cu nulitatea relativă sau nulitatea absolută, în funcție de natura interesului lezat, după caz.

Incapacitatea mandatarilor, părinților, tutorelui, curatorului, administratorului provizoriu, funcționarilor publici, judecătorilor-sindici, practicienilor în insolvență, executorilor pentru contractele în care, în schimbul prestației promise, cealaltă parte se obligă să plătească o sumă de bani [art. 1655 alin. (2) C. civ.].

Persoanele incapabile de a vinde nu pot să ceară anularea vânzării, nici în nume propriu, nici în numele persoanei ocrotite (art. 1656 C. civ.).

Consimțământul părților

Încheierea contractului de vânzare implică o manifestare de voință a părților contractante.

Pentru a-și manifesta voința, părțile trebuie să fie informate asupra condițiilor cu privire la bunul vândut și prețul bunului. Manifestările de voință ale părților pot avea un conținut diferit.

Părțile își pot manifesta, la data încheierii contractului, voința de a vinde, respectiv de a cumpăra, încheind astfel contractul de vânzare.

Ele pot conveni, însă, ca una dintre ele să rămână legată de propria manifestare de voință, de a vinde sau de a cumpăra, iar cealaltă parte să o poată accepta sau refuza (pactul de opțiune).

Uneori, părțile au în vedere încheierea în viitor a contractului de vânzare, pentru care își asumă obligații în cadrul unei promisiuni de vânzare.

În sfârșit, vânzătorul se poate obliga ca, în cazul vânzării bunului, să acorde preferință unei anumite persoane, în calitate de cumpărător (dreptul de preemțiune).

Obligația de informare

Realizarea scopului avut în vedere la încheierea contractului de vânzare presupune o manifestare a voinței părților în cunoștință de cauză. Părțile trebuie să fie pe deplin informate asupra condițiilor în care își asumă obligațiile de a vinde sau a cumpăra. O atenție deosebită privește calitățile bunului și condițiile de plată a prețului.

În perioada modernă este tot mai mult recunoscută o adevărată obligație
precontractuală de informare.

Cât privește fundamentul obligației generale de informare, în doctrină sunt invocate temeiuri diferite: obligația vânzătorului de a explica cumpărătorului îndatoririle pe care înțelege să le ia asupra sa (art. 1671 C. civ.); executarea cu bună credință a obligațiilor contractuale (art. 1170 C. civ.); dolul prin reticentă sau culpa delictuală (art. 1214 C. civ.).

În privința contractelor de vânzare încheiate cu consumatorii, obligația de informare este reglementată de O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

Potrivit acestei reglementări, consumatorii au dreptul să fie informați, complet, corect și precis asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor precum și de a fi educați în calitatea lor de consumatori.

Consimțământul de a vinde și de a cumpăra

Ca orice contract, contractul de vânzare se încheie prin negocierea lui sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta (art. 1182 C. civ.).

Consimțământul părților la încheierea contractului de vânzare înseamnă realizarea acordului de voință al părților de a vinde, respectiv de a cumpăra un bun la un anumit preț.

Voința de a încheia contractul poate fi exprimată verbal sau în scris ori poate rezulta din comportamentul părților care, potrivit practicilor stabilite între părți sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare.

Pentru realizarea acordului de voință, oferta trebuie să fie precisă și fermă, iar acceptarea ofertei să fie totală și fără rezerve sau condiții și în sfârșit, aceste manifestări de voință să nu fie afectate de viciu.

Din momentul realizării acordului de voință cu privire la bunul vândut și la preț, contractul de vânzare se consideră încheiat.

Manifestările de voință care anticipează consimțământul de a vinde și de a cumpăra

În anumite cazuri, încheierea contractului de vânzare este precedată de manifestări de voință care anticipează consimțământul părților privind vânzarea. Avem în vedere: pactul de opțiune, promisiunea de a vinde și promisiunea de a cumpăra, dreptul de preemțiune și promisiunea faptei altuia.

Pactul de opțiune

În general, prin pactul de opțiune, părțile convin ca una dintr ele să rămână legată de propria declarație de voință, iar cealaltă să o poată, ulterior, accepta sau refuza. (art. 1278 C. civ.).

Declarația de voință a părții care rămâne obligată se consideră o ofertă irevocabilă și produce efectele prevăzute de art. 1191 C. civ.

Pactul de opțiune trebuie să conțină toate elementele contractului pe care părțile urmăresc să îl încheie, astfel încât acesta să se poată încheia prin simpla acceptare a beneficiarului opțiunii.

Cu privire la vânzare, pactul de opțiune poate consta în manifestarea voinței vânzătorului de a vinde un anumit bun la un anumit preț.

Contractul de vânzare se va încheia prin exercitarea opțiunii, în sensul acceptării de către beneficiar a declarației de voință a vânzătorului, în condițiile convenite prin pact.

În cazul pactului de opțiune privind vânzarea unui bun individual determinat, între data încheierii pactului și data exercitării opțiunii sau, după caz, aceea a expirării termenului de opțiune nu se poate dispune de bunul care constituie obiectul pactului.

Dacă pactul de opțiune are ca obiect drepturi tabulare, dreptul de opțiune se notează în cartea funciară. Dreptul de opțiune se radiază din oficiu, dacă până la expirarea termenului de opțiune nu s-a înscris o declarație de exercitare a opțiunii, însoțită de dovada comunicării sale către cealaltă parte.

Promisiunea de a vinde și promisiunea de a cumpăra

În general, prin promisiunea de a contracta, părțile convin ca în viitor să încheie un anumit contract, înțelegerea lor trebuie să cuprindă toate acele clauze ale contractului avut în vedere, în lipsa cărora părțile nu ar putea executa promisiunea (art. 1279 C. civ.).

Nu constituie promisiune de a contracta înțelegerea părților prin care se obligă să negocieze în vederea încheierii sau modificării unui contract.

Cu privire la vânzare, Codul civil distinge între promisiunea bilaterală de vânzare și promisiunea unilaterală de vânzare.

În cazul promisiunii bilaterale de vânzare, promitentul se obligă să vândă, iar beneficiarul se obligă să cumpere un anumit bun la un anumit preț, în baza unui contract de vânzare care se va încheia în viitor.

Deci, promisiunea bilaterală de vânzare este un antecontract prin care ambele părți se obligă să încheie în viitor un contract de vânzare având ca obiect bunul promis.

Obligația asumată de părți este o obligație de „a face”, aceea de a încheia contractul de vânzare.

În caz de neexecutare a obligației, beneficiarul promisiunii are dreptul la
daune-interese.

Dar, potrivit art. 1669 C. civ. când una dintre părțile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, dacă toate celelalte condiții de validitate sunt îndeplinite. Dreptul la acțiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat.

În cazul promisiunii unilaterale de vânzare, promitentul se obligă să vândă sau. după caz, să cumpere un anumit bun, iar beneficiarul își rezervă facultatea de a-șl manifesta ulterior voința de a cumpăra, respectiv de a vinde bunul promis.

Și în acest caz, promisiunea de vânzare este un antecontract, care dă naștere unei obligații de „a face”, dar numai în sarcina promitentului, de a încheia în viitor contractul de vânzare privind bunul promis.

Refuzul nejustificat al promitentului de a încheia contractul promis atrage aceleaș consecințe ca și în cazul promisiunii bilaterale de vânzare.

Trebuie arătat că sumele de bani plătite în temeiul unei promisiuni de vânzare reprezintă un avans din prețul convenit, afară de stipulație contrară.

O varietate a promisiunii de vânzare o reprezintă pactul de preferință.

Prin pactul de preferință, proprietarul unui bun se obligă față de beneficiarul promisiunii, ca în cazul în care vinde bunul să îi acorde preferință, la preț egal.

În acest caz, promitentul nu se obligă să vândă bunul, ci să îi acorde preferință beneficiarului, dacă se va decide să vândă bunul respectiv. În cazul nerespectării obligației, promitentul datorează daune-interese.

Dreptul de preemțiune

În cazul dreptului de preemțiune, una dintre părti proprietar al unui bun, se obligă să acorde celeilalte părți (preemptor) dreptul de a cumpăra cu prioritate.

Deci, promitentul nu se obligă să vândă bunul, ci numai să acorde preferință la cumpărarea beneficiarului promisiunii.

Preemptorul își poate exercita dreptul prin comunicarea către promitent a acorduluide a încheia contractul de vânzare însoțită de consemnarea prețului la dispoziția promitentului [art. 1732 alin. (3) C. civ.].

Titularul dreptului de preempțiune beneficiază de un termen de cel mult 10 zile, în cazul bunurilor mobile sau de cel mult 30 de zile, în cazul bunurilor imobile, pentru acceptarea ofertei de vânzare a promitentului. Termenul curge, în ambele cazuri, de la dat comunicării ofertei către preemptor.

Oferta de vânzare se consideră respinsă, dacă nu a fost acceptată în termenul legal și, în consecință, preemptorul nu își mai poate exercita acest drept cu privire la contractual ce i-a fost propus.

Vânzarea bunului cu privire la care există un drept de preempțiune se poate face câcre un terț numai sub condiția suspensivă a neexecutării dreptului de preemțiune de către preemptor.

În cazul în care, ignorând dreptul de preemțiune, încheie contractul de vânzare cu un terț, prin executarea preempțiunii contractul de vânzare se consideră încheiat între preemptor și vânzător în condițiile cuprinse în contractul încheiat cu terțul, iar contractul încheiat cu terțul se desființează retroactiv (art. 1733 C. civ.).

Promisiunea faptei altuia

În cazul promisiunii faptei altuia (convenția de porte-fort), o persoană (promitentul) se obligă față de altă persoană (beneficiarul) să determine un terț să încheie un anumit act juridic sau să ratifice un act juridic care a font încheiat (art. 1283 C. civ.).

O atare înțelegere reprezintă un contract, prin care promitentul se obligă personal obligație de a face) să determine terțul să își asume un angajament juridic în folosul beneficiarului.

Intenția promitentului de a se angaja personal pentru obținerea rezultatului avut în vedere nu se prezumă; ea trebuie să reiasă neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care s-a încheiat contractul.

Încheierea sau ratificarea de către terț a actului juridic avut în vedere semnifică îndeplinirea de către promitent a obligației contractuale.

În cazul în care terțul refuză să se oblige sau, atunci când promitentul s-a obligat și ca fideiusor, dacă terțul nu execută prestația promisă, promitentul este obligat să repare prejudiciul suferit. Promitentul nu va răspunde dacă asigură executarea obligației terțului, fără ca beneficiarul să sufere un prejudiciu.

2.3. Obiectul unei vânzări comerciale

Contractul de vânzare are ca obiect operațiunea de vânzare-cumpărare, convenită de părți, care constă în transmiterea proprietății unui bun, în schimbul unui preț (art. 1650 C. civ.).

Fiind un contract sinalagmatic (bilateral), contractul de vânzare dă naștere la obligații în sarcina vânzătorului și a cumpărătorului.

Obiectul obligației fiecăreia dintre părți îl reprezintă prestația la care se angajează debitorul; vânzătorul se obligă să transmită proprietatea bunului și să predea bunul, iar cumpărătorul se obligă să plătească prețul.

Rezultă că obligația fiecăreia dintre părțile contractului are un obiect propriu (obiectul

derivat): obligația vânzătorului privește bunul vândut, iar obligația cumpărătorului se referă la prețul vânzării.

Bunul vândut

În principiu, bunul vândut poate fi orice lucru, corporal sau necorporal, care constituie obiectul unui drept patrimonial (art. 535 C. civ.).

Dar, pentru a fi obiectul obligației vânzătorului, bunul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să existe ori să poată exista în viitor; să fie în circuitul civil; să fie licit; să fie determinat sau determinabil și să fie proprietatea vânzătorului.

Pentru a fi obiect al obligației vânzătorului, bunul vândut trebuie să existe la momentul încheierii contractului de vânzare sau să poată exista în viitor. Dacă bunul nu există și nici nu poate exista în viitor, obiectul vânzării este imposibil și contractul nu produce efecte
(ad imposibilium, nulla obligatio).

În cazul în care la încheierea contractului s-a avut în vedere un bun individual determinat existent, dar acest bun nu a existat ori a pierit total, contractul nu produce niciun efect. Întrucât obligația vânzătorului este lipsită de obiect, iar obligația cumpărătorului este lipsită de cauză, contractul de vânzare este lovit de nulitate.

Dacă bunul pierise numai în parte, cumpărătorul care nu cunoștea acest fapt în momentul vânzării, poate cere fie anularea contractului, fie reducerea corespunzătoare a prețului (art. 1659 C. civ.).

Riscul pieirii bunului, totale sau parțiale, este suportat de către vânzător (res perit domino). Bunul vândut poate să nu existe în momentul încheierii contractului, dar poate să existe în viitor (res futura)\ de exemplu, bunul care urmează să fie fabricat, recoltat etc.

În activitatea comercială încheierea unor contracte de vânzare având ca obiect bunuri viitoare este o practică obișnuită. Un contract de vânzare privind un bun viitor este valabil încheiat.

Întrucât vânzarea privește un bun viitor, problema care se pune este aceea de a ști care sunt consecințele nerealizării în viitor a bunului respectiv.

Potrivit legii, dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor, cumpărătorii dobândește proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat (art. 1658 C. civ.). Bunul este considerat realizat la data la care devine apt de a fi folosit potrivit destinație în vederea căreia a fost încheiat contractual.

În cazul vânzării unor bunuri dintr-un gen limitat care nu există la data încheier contractului, cumpărătorul dobândește proprietatea în momentul individualizării de către vânzător a bunurilor vândute. Dacă bunul sau, după caz, genul limitat nu se realizează, contractul nu produce niciun efect, iar dacă nerealizarea este determinată de culpa vânzătorului, acesta este ținut să plătească daune-interese.

În cazul în care bunul se realizează numai parțial, cumpărătorul are alegerea între a cere desființarea vânzării sau de a pretinde reducerea corespunzătoare a prețului.

Soluția este aceeași și în cazul în care genul limitat s-a realizat numai parțial și, din acest motiv vânzătorul nu poate individualiza întreaga cantitate de bunuri prevăzută în contract: cumpărătorul are alegerea de a cere desființarea contractului sau de a pretinde reducerea corespunzătoare a prețului (art. 1658 C. civ.).

Dacă nerealizarea parțială a bunului sau, după caz, a genului limitat a fost determinată de culpa vânzătorului, acesta datorează daune-interese.

Trebuie arătat că, în cazul în care, la încheierea contractului cumpărătorul și-a asumat riscul nerealizării în viitor a bunului sau, după, caz, a genului limitat, contractul are caracter aleatoriu, iar cumpărătorul rămâne obligat pentru plata prețului.

Bunul vândut să fie în circuitul civil

Potrivit art. 1229 C. civ., „numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestații contractuale”.

Cu privire la vânzare, art. 1658 C. civ. prevede că „orice bun poate fi vândut în mod liber, dacă vânzarea nu este interzisă ori limitată prin lege sau prin convenție ori testament”.

Din aceste dispoziții legale rezultă că orice bun care se află în circuitul civil poate fi obiect al contractului de vânzare, afară de cazurile când legea, convenția ori testamentul interzice ori limitează vânzarea.

Anumite bunuri nu se află în circuitul civil pentru că, prin natura lor, nu sunt susceptibile de a fi obiect al dreptului de proprietate sau pentru că, pentru a proteja anumite interese generale, legea le declară inalienabile.

Bunurile comune (res communis), cum sunt aerul, razele soarelui nu aparțin nimânui și sunt de uz comun, nu sunt în circuitul civil.

Legea declară inalienabile bunurile care fac parte din domeniul public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale (art. 859 C. civ.).

Bunurile și activitățile care constituie monopol de stat sunt supuse unui regim special.

Proprietarul unui bun poate să consimtă la limitarea dreptului său prin acte juridice, dacă nu încalcă ordinea publică și bunele moravuri. Potrivit art. 628 C. civ., prin convenție sau testament se poate interzice înstrăinarea unui bun, dar numai pentru o durată de cel mult 49 de ani și dacă există un interes serios și legitim.

Bunul vândut să fie determinat sau determinabil

În general, obiectul obligației asumate de un debitor trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil art. 1226 C. civ.). Această condiție este obligatorie, sub sancțiunea nulității absolute a contractului și în cazul obligației vânzătorului privind bunul vândut.

Prin urmare, în contractul de vânzare trebuie prevăzute clauze care permit concretizarea bunului vândut, indiferent de natura bunului.

Bunul este determinat în cazul când în contract au fost prevăzute elementele care permit stabilirea bunului, chiar în momentul încheierii contractului. În contract se precizează elementele care individualizează bunul (bun individual determinat) sau care arată genul, cantitatea și calitatea bunului (bun determinat generic).

Bunul este determinabil în cazul când în contract se prevăd numai elementele cu ajutorul cărora se va determina în viitor bunul care face obiectul obligației vânzătorului; de exemplu, cantitatea de cartofi ce se va recolta de pe terenul vânzătorului.

Bunul vândut să fie licit

Obiectul oricărei obligații a debitorului trebuie să fie licit (art. 1226 C. civ.). Această condiție este aplicabilă și pentru bunul care face obiectul obligației vânzătorului.

Obiectul vânzării este ilicit atunci când el este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.

În cazul în care obiectul vânzării este ilicit, contractul este lovit de nulitate absolută.

Bunul vândut să fie proprietatea vânzătorului. Întrucât contractul de vânzare este un contract translativ de proprietate, înseamnă că pentru a se putea transmite proprietatea asupra bunului de la vânzător la cumpărător, trebuie ca vânzătorul să fie proprietarul bunului respectiv (nemo dat quod non habet).

Trebuie observat că, potrivit reglementării în vigoare, pot face obiectul une prestații și bunurile care aparțin unui terț, dacă prin lege nu se prevede altfel.

În acest caz, debitorul este obligat să procure bunurile și să le transmită creditorului sau, după caz, să obțină acordul terțului. În cazul neexecutării obligației, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate (art. 1230 C. civ.).

Cu privire la vânzarea bunului altuia, trebuie făcută o distincție, după cum bunul vândut este individual determinat sau este un bun determinat generic ori un bun viitor.

În cazul bunului individual determinat, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului și, deci, în acest moment vânzători, trebuie să fie proprietarul bunului (art. 1674 C. civ.).

Dacă la data încheierii contractului, având ca obiect un bun individual determinat bunul se află în proprietatea unui terț, contractul este valabil, iar vânzătorul este obliga: să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător (art. 1673 C. civ.).

Obligația vânzătorului de transmitere a proprietății se consideră ca fiind executată fie prin dobândirea de către vânzător a bunului, fie prin ratificarea vânzării de către proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct ori indirect, care procură cumpărătorul proprietatea asupra bunului.

În aceste cazuri, dacă din lege sau din voința părților rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul dobândirii bunului de către vânzător sau al ratificării contractului de vânzare de căre terțul proprietar.

În cazul în care vânzătorul nu își execută obligația de a asigura transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător, acesta poate cere rezoluțiunea contractu1 și restituirea prețului, precum și, dacă este cazul, daune-interese, calculate potrivit. art. 1702 și 1703 C. civ.

Noul Cod civil reglementează și cazul coproprietarului care vinde singur un buca care este proprietate comună, fără a avea acordul tuturor coproprietarilor (art. 641 C. civ.

Într-un atare caz, vânzătorul trebuie să asigure transmiterea proprietății întregului bun către cumpărător, în cazul în care vânzătorul nu își execută această obligație cumpărătorul poate cere, la alegerea sa, fie reducerea prețului proporțional cu cota-parte pe care nu a dobândit-o, fie rezoluțiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi știut că nu va dobândi proprietatea întregului bun, precum și, dacă este cazul, daune-interese, calculate potrivit art. 1702 și 1703 C. civ.

Dacă la data încheierii contractului de vânzare, cumpărătorul cunoștea că bunul nu aparține în întregime vânzătorului, el nu va putea solicita rambursarea cheltuielilor referitoare la lucrările autonome sau voluptuare.

În cazul bunului determinat generic, inclusiv bunuri dintr-un gen limitat, proprietatea asupra bunului se strămută la cumpărător la data individualizării acestora prin pred, numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului.

În cazul unui bun viitor, cumpărătorul dobândește proprietatea în momentul în care s-a realizat și, dacă este un bun determinat generic, acesta a fost individualizat.

Prin urmare, în cazul bunurilor determinate generic ori a celor viitoare, vânzătorul nu trebuie să fie proprietarul bunurilor în momentul încheierii contractului de vânzare, ci la data la care bunurile sunt individualizate.

Deci, în cazul acestor bunuri nu se pune problema vânzării lucrului altuia.

2.4. Prețul unei vânzări comerciale

Pentru încheierea icntractului de vânzare, părțile trebuie să cadă de acord, nu numai asupra bunului vândut, ci și asupra prețului vânzării, care este obiectul obligației cumpărătorului. Prețul vânzării constă într-o sumă de bani pe care cumpărătorul o dă vânzătorului înschimbul bunului.

Pentru a putea fi obiect ai obligației cumpărătorului, prețul trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie stabilit în bani; să fie determinat sau determinabil; să fie real.

Prețul să fie stabilit în bani

Această condiție, prevăzută în mod expres de art. 1660 C. civ. este esențială pentru contractul de vânzare. Dacă prețul nu constă într-o sumă de bani, ci într-un alt bun sau o prestație, contractul nu este un contract de vânzare, ci un contract de schimb (art. 1763 C. civ.), respectiv un contract de întreținere (art. 2254 C. civ.).

Având în vedere că operațiunile cu mijloacele de plată străine nu mai constituie monopol valutar de stat, prețul vânzării poate fi stabilit în moneda națională sau într-o monedă străină.

În activitatea comercială, stabilirea prețului în monedă străină (de obicei euro) este o practică des întâlnită, fiind menită să contracareze fluctuațiile cursului monedei naționale.

Prețul să fie determinat sau determinabil

Pentru a putea fi obiect al obligației cumpărătorului, se cere ca prețul să fie precizat în contract (sed et certum pretium esse debet). Prin stabilirea prețului se poate cunoaște întinderea obligației asumate de către cumpărător.

Prețul vânzării trebuie convenit de către părți la momentul încheierii contractului.

Aceasta înseamnă că stabilirea prețului nu poate să depindă de voința exclusivă a uneia dintre părți și nici nu poate fi lăsată la aprecierea ulterioară a părților.

Potrivit legii, prețul vânzării trebuie să fie determinat sau, cei puțin determinabil.

Prețul este determinat dacă se precizează cuantumul său în momentul încheierii contractului, fie ca sumă totală, fie pe o unitate de măsură.

Pentru ca prețul să fie considerat determinat, nu este necesară precizarea termenului de plată și nici modalitatea de plată a prețului.

Prețul este determinabil în cazul în care părțile au convenit asupra unei modalități prin care prețul poate fi determinat ulterior, dar nu mai târziu de data plății, și care nu necesită un nou acord de voință al părților (art. 1661 C. civ.).

Deci, în cazul prețului determinabil, părțile stabilesc în contract anumite elemente cu ajutorul cărora se va determina în viitor cuantumul prețului. Aceste elemente trebuie să fie precise, să nu reclame necesitatea unui nou acord de voință al părților, de exemplu, prețul vânzării va fi prețul bunului afișat la bursa de mărfuri în ziua predării bunului.

În contract, părțile pot face trimitere și la un anumit factor de referință; de exemplu, prețul legal al anumitor bunuri. într-un atare caz, prețul vânzării este cel legal (art. 1234 C. civ.).

Prețul vânzării poate fi determinat și de către un terț. Părțile, prin acordul lor, pot însărcina una sau mai multe persoane cu mandatul de a determina prețul vânzării (ait 1662 C. civ.).

Persoana desemnată să determine prețul vânzării trebuie să acționeze în moc corect, diligent și echidistant (art. 1232 C. civ.).

Pețul vânzării trebuie determinat de către terț în termenul stabilit de părți sau, în lpsă în termen de 6 luni de la data încheierii contractului. În cazul nerespectării termenului, la cererea părții interesate, președintele judecătoriei de la locul încheierii contractului va desemna, de urgență, în camera de consiliu, prin încheiere definitivă, un expert pentru determinarea prețului.

Potrivit legii, dacă prețul nu a fost determinat în termen de un an de la încheierea contractului, contractul de vânzare este lovit de nulitate, afară de cazul când părțile au convenit un alt mod de determinare a prețului.

În practică pot exista anumite cazuri în care în contract lipsește o determinare expresă a prețului vânzării. În asemenea cazuri, prețul vânzării este suficient determinat dacă poate fi stabilit potrivit împrejurărilor (art. 1664 C. civ.).

Încazul în care contractul are ca obiect bunuri pe care vânzătorul le vinde în mod obișnuit, se prezumă că părțile au avut în vedere prețul practicat în mod obișnuit de vânzător.

În cazul vânzării unor bunuri al căror preț este stabilit pe piețe organizate se prezumă că prețul vânzării este prețul mediu aplicat în ziua încheierii contractului pe piața cea mai apropiată de locul încheierii contractului, afară de stipulație contrară.

Pentru cazul contractului de vânzare încheiat între profesioniști, Codul civil consacră o soluție menită să satisfacă exigențele activității comerciale.

Potrivit art. 1233 C. civ., dacă într-un atare contract nu se stabilește prețul și nici nu se indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părțile au avut în vedere prețul practicat în mod obișnuit în domeniul respectiv pentru aceleași prestații realizate în condiții comparabile sau, în lipsa unui asemenea preț, un preț rezonabil.

Prețul să fie real

Pentru a fi obiect al obligației cumpărătorului, prețul vânzării trebuie să fie real, adică să reprezinte o contraprestație datorată de cumpărător vânzătorului, în schimbul primirii bunului. Prețul este real dacă este sincer și serios (art. 1665 C. civ.).

Prețul este sincer când este stabilit cu intenția de a fi plătit de către cumpărător. Dacă această intenție lipsește, prețul este fictiv și, în consecință, contractul de vânzare este lovit de nulitate relativă.

Prețul este serios, dacă în intenția părților el reprezintă contravaloarea bunului. Condiția nu este îndeplinită și, deci, prețul este derizoriu, în cazul în care este într-atât de disproporționat față de valoarea bunului, încât este evident că părțile nu au dorit să încheie un contract de vânzare.

Condiția seriozității prețului nu impune ca acesta să reprezinte întotdeauna valoarea de circulație a bunului sau valoarea reală a bunului, prețul putând fi stabilit de părți în mod liber, în considerarea raporturilor dintre ele.

Seriozitatea prețului reprezintă o chestiune de fapt și, deci, în caz de litigiu, ea este apreciată de instanța judecătorească. Dacă prețul vânzării este derizoriu, contractul de vânzare este lovit de nulitate relative, dacă prin lege nu se prevede altfel.

CAPITOLUL III

EFECTELE CONTRACTULUII DE VÂNZARE COMERCIALĂ

Contractul de vânzare se interpretează potrivit regulilor generale de interpretare a oricărui contract. Aceste reguli sunt reglementate de art. 1266-1269 C. civ.

Cu privire la interpretarea clauzelor contractului de vânzare, Codul civil consacră concepția clasică potrivit căreia clauzele îndoielnice din contractul de vânzare se interpretează în favoarea cumpărătorului, sub rezerva regulilor aplicabile contractelor încheiate cu consumatorii și contractelor de adeziune.

În privința contractelor de vânzare încheiate cu consumatorii, clauzele îndoielnice se interpretează în favoarea consumatorului.

În contractele de adeziune, stipulațiile înscrise în aceste contracte se interpretează împotriva celui care le-a propus.

Art. 1672 C. civ. prevede că, în temeiul contractului de vânzare, vânzătorul are următoarele obligații principale: să transmită proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut; să predea bunul, să îl garanteze pe cumpărător contra evicțiunii și viciilor lucrului.

3.1. Transmiterea proprietății și a riscului

Potrivit art. 1650 C. civ., vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească vânzătorului.

Din dispozițiile citate rezultă că, în concepția Codului civil, proprietatea asupra bunului se transmite de la vânzător la cumpărător ca efect al încheierii contractului sau ca urmare a executării de către vânzător a obligației de a transmite proprietatea bunului către cumpărător.

Distincția are în vedere cazul în care transmiterea proprietății se poate realiza prin chiar încheierea contractului de vânzare și cazurile în care, datorită naturii bunului ori a unor dispoziții legale, transmiterea proprietății este subordonată îndeplinirii de către vânzător a unei obligații care asigură transmiterea proprietății asupra bunului.

Noul Cod civil consacră, ca și vechiul Cod civil, regula potrivit căreia transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului vândut operează, de drept, din chiar momentul încheierii contractului de vânzare. Art. 1674 C. civ. dispune: cu excepția cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voința părților nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori prețul nu a fost plătit încă.

Odată cu transmiterea proprietății, cumpărătorul dobândește toate drepturile și obligațiile accesorii ce au aparținut vânzătorului.

În privința riscului în contractul de vânzare, în lipsă de stipulație contrară, cât timp nu este predat, riscul rămâne în sarcina debitorului obligației de predare, vanrzătorul, chiar dacă proprietatea a fost transfeată cumpărătorului. În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligației de predare pierde dreptul la contraprestație (preț), iar dacă a primit-o este obligat să o restituie.

Regula transmiterii de drept a proprietății în contractul de vânzare operează numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: contractul să fie valabil încheiat; vânzătorul să fie proprietarul bunului; bunul vândut să fie un bun individual determinat; părțile să nu fi amânat transmiterea proprietății prin convenția lor.

Din dispozițiile art. 1674 C. civ. rezultă că regula transmiterii de drept a proprietății în contractul de vânzare nu are caracter imperativ, ci dispozitiv. Drept urmare, părțile, prin acordul lor de voință, pot deroga de la această regulă, în sensul transmiterii proprietății la predarea bunului și plata prețului sau la împlinirea unui anumit termen.

Obligația de a transmite proprietatea bunului

În anumite cazuri, transmitea proprietății asupra bunului de la vânzător la cumpărător nu poate opera de drept, în momentul încheierii contractului. În asemenea cazuri, vânzătorul are obligația să transmită proprietatea bunului.

Obligația vânzătorului privind transmiterea proprietății constă în îndeplinirea acelor acte de care legea leagă transmiterea proprietății, potrivit naturii bunului sau cerințelor legii.

Vânzarea bunurilor de gen

Dacă vânzarea are ca obiect bunuri determinate generic, inclusiv bunuri dintr-un gen limitat, proprietatea se transmite cumpărătorului la data individualizării acestora, prin predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin alt mod convenit de părți sau impus de natura bunului.

Deci, în acest caz, transmiterea proprietății bunului este subordonată îndeplinirii de către vânzător a unei obligații de a face, individualizarea bunurilor.

Până la individualizarea bunurilor, riscul pieirii fortuite este suportat de vânzător.

Vânzarea bunurilor viitoare

Dacă bunul vândut îl reprezintă anumite bunuri viitoare, dreptul de proprietate nu se poate transmite în momentul încheierii contractului, deoarece bunurile nu există încă, ele urmând să existe în viitor, prin faabricare, recoltare etc. În asemenea cazuri, transmiterea dreptului de proprietate va avea loc în momentul în care bunul a dobândit existență și poate fi predat cumpărătorului.

În cazul unor bunuri dintr-un gen limitat, cumpărătorul dobândește proprietatea în momentul individualizării de către vânzător a bunurilor vândute.

Dacă bunul sau, după caz, genul limitat nu se realizează, contractul nu produce niciun efect, iar dacă bunul s-a realizat numai parțial, cumpărătorul are alegerea fie de a cere desființarea vânzării, fie de a pretinde reducerea corespunzătoare a prețului acesta a bunului, fie prin orice alt mijloc care procură cumpărătorului proprietatea asupra bunului.

Vânzarea bunurilor immobile

În cazul vânzării bunurilor imobile, transmiterea proprietății de la vânzător la cumpărător este supusă dispozițiilor de carte funciară.

Potrivit art. 885 C. civ., sub rezerva unor dispoziții legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc atât între părți, cât și față de terți, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea.

În cazurile prevăzute de lege, vânzarea nu poate fi opusă terților decât după îndeplinirea formalităților de publicitate respective.

Întrucât dispozițiile Codului civil privind transmiterea dreptului de proprietate nu au caracter imperativ, ci dispozitiv, părțile prin convenția lor, pot amâna data transmiterii proprietății.

Drept urmare, este valabilă clauza contractului potrivit căreia vânzătorul își rezervă proprietatea bunului până la plata integrală a prețului, chiar în cazul în care bunul a fost predat cumpărătorului.

Această stipulație nu poate fi opusă terților decât după îndeplinirea formalităților de publicitate cerute de lege, după natura bunului.

3.2. Obligațiile vânzătorului

Obligația de garanție a bunului vândut

Vânzătοrul trebuie să predea lucrul vândut și nu altul, chiar dacă are caracteristici asemănătοare sau ο valοare mai mare. Cumpărătοrului trebuie să i se predea eхact ceea ce a cumpărat. Οbligația este ο urmare firească a transferului dreptului de prοprietate prοdus în baza cοntractului și nu se cοnfundă cu acest transfer, deși uneοri mοmentul predării cοincide cu cel al transferului dreptului de prοprietate.

În privința bunurilοr determinate trebuie ținut cοnt de dispοzițiile art. 1.690 C. civ. care prevăd că bunul „trebuie să fie predat în starea în care se afla în mοmentul încheierii cοntractului".

În cazul bunurilοr de gen, acestea trebuie să fie în cantitatea și de calitatea mențiοnată în cοntract sau să îndeplinească alte cerințe prevăzute de părți, în cazul în care calitatea bunurilοr nu a fοst prevăzută, se vοr preda lucruri de calitate cel puțin medie, art. 1.486 C. civ prevăzând că debitοrul „are dreptul să aleagă bunurile ce vοr fi predate. El nu este însă liberat decât prin predarea unοr bunuri de calitate cel puțin medie”.

Νοul Cοd civil a intrοdus pentru cumpărătοr οbligația de a verifica starea bunurilοr predate de vânzătοr și de a-l infοrma pe acesta despre eхistența unοr eventuale nereguli în ceea ce privește starea și calitatea bunurilοr predate. Termenul în care vânzătοrul trebuie infοrmat despre eхistența unοr eventuale vicii aparente ale bunurilοr nu este stabilită art. 1.690 C. civ. prevăzând că infοrmarea trebuie făcută fără întârziere.

În lipsa infοrmării urgente a vânzătοrului, se cοnsideră că οbligația vânzătοrului de predare a bunului a fοst îndeplinită cοrespunzătοr. Νeinfοrmarea vânzătοrului despre neregulile predării nu afectează răspunderea acestuia pentru viciile ascunse ale bunului vândut, fiind vοrba de dοuă οbligații diferite.

În cazul în care cumpărătοrul cοntestă calitatea sau starea bunului pe care vânzătοrul i 1-a pus la dispοziție, οricare dintre părți pοate sesiza judecătοria de la lοcul prevăzut pentru eхecutarea οbligației de predare, pentru a se desemna de îndată un eхpert în vederea cοnstatării situației bunului, pentru a se putea verifica dacă οbligația de predare a fοst sau nu îndeplinită în mοd cοrespunzătοr. Ρrin hοtărârea de desemnare a eхpertului instanța pοate dispune sechestrarea sau depοzitarea bunului. Dacă păstrarea bunului ar putea aduce mari pagube sau ar οcaziοna cheltuieli însemnate, se pοate dispune chiar vânzarea bunului, pe cheltuiala prοprietarului, în cοndițiile stabilite de instanță. Αpreciem că măsură vânzării bunului de către instanță se pοate lua dοar cu mare precauție.

În termenii art. 1.686 C. civ., „Οbligația de a preda bunul se întinde și la accesοriile sale, precum și la tοt ce este destinat fοlοsinței sale perpetue”. Deci, pe lângă bun, trebuie predate și accesοriile lui, atât cele cu caracter material, cât cele cu caracter juridic, cum ar fi acțiunile injuste în legătură cu bunul.

În cazul vânzării imοbiliare pοate fi vοrba de imοbilele prin destinație afectate bunului vândut, de fructele bunului, de diverse drepturi reale accesοrii. În cazul bunurilοr mοbile pοate fi vοrba, de eхemplu, de ambalajele ce prοtejează bunul său de unele dοcumente. Αstfel, predarea unui autοturism implica și οbligația de predare a cărții de identitate. Vânzătοrul este, de asemenea, οbligat să predea titlurile și dοcumentele privitοare la prοprietatea sau fοlοsința bunului.

Subliniem că dacă nu s-a cοnvenit altfel, fructele bunului vândut se cuvin cumpărătοrului din ziua dοbândirii prοprietății și deci trebuie predate și acestea.

Мοdul de eхecutare. Eхecutarea οbligației de predare a bunului înseamnă, după cum am arătat, punerea acestuia la dispοziția cumparatοrului, ceea ce este altceva decât transpοrtul bunului la dοmiciliul cumpărătοrului.

În cazul imοbilelοr, οbligația de predare se indeplinește prin punerea acestuia la dispοziția cumpărătοrului, liber de οrice bunuri ale vânzătοrului (art. 1.687 C. civ.).

Ρredarea bunurilοr mοbile se face prin remiterea materială a acestοra sau prin remiterea titlului reprezentativ οri a unui alt dοcument sau lucru care li permite cumpărătοrului preluarea în οrice mοment, cum ar fi, spre eхemplu, predarea cheilοr de la clădirea în care acestea se afla. În cazul în care bunurile mοbile se afla deja în pοsesia cumpărătοrului cu un alt titlu, predarea se face prin simplul cοnsimțământ al părțilοr.

În ceea ce privește bunurile incοrpοrale, predarea se face prin remiterea titlurilοr reprezentative sau a altοr dοcumente ce permit cumpărătοrului preluarea în οrice mοment a bunului.

În ceea ce privește οbiectul predării, vânzătοrul este οbligat să predea lucrul vândut „în măsura determinată prin cοntract”. În cazul unui lucru individual determinat și eхistent în mοmentul încheierii cοntractului „în starea în care se află în mοmentul vânzării”, iar în cazul lucrurilοr de gen și viitοare în cantitatea și calitatea οri alte criterii determinate în cοntract (mοstre, eșantiοane, standarde etc.), fiind aplicabile regulile generale referitοare la οbiectul plății.

Cu privire la οbiectul predării, reguli speciale sunt prevăzute în materie de vânzare de imοbile (în special terenuri) – reguli aplicabile în lipsă de stipulație (eхpresă sau tacită) cοntrară în cοntract și în caz de fraudă, chiar dacă înțelegerea între părți este diferită (fraus οmnia currumpit) – pentru ipοteza în care vânzătοrul predă imοbilul prevăzut în cοntract, dar întinderea lui este diferită față de aceea specificată în cοntract:

Dacă imοbilul s-a vândut „cu arătare de cuprinsul sau și pe atât măsura”și la predare sau ulteriοr se cοnstată că întinderea nu cοrespunde celei arătate în cοntract, diferența va fi luată în cοnsiderație după cum urmează:

– dacă întinderea este mai mică, cumpărătοrul pοate cere cοmpletarea (dacă vânzătοrul mai are alături teren) sau ο reducere din preț prοpοrțiοnală cu întinderea găsită lipsă; rezοluțiunea cοntractului pοate fi cerută numai dacă imοbilul nu pοate fi fοlοsit pentru destinația avută în vedere la încheierea cοntractului;

– dacă se vinde un imοbil cu indicarea suprafeței și a prețului pe unitatea de măsură, iar suprafața reală este mai mică decât cea indicată în cοntract, cumpărătοrul pοate cere vânzătοrului să îi dea suprafața cοnvenită. Αtunci când cumpărătοrul nu cere diferența de suprafață sau, deși ο cere, vânzătοrul nu pοate să transmită această suprafață, cumpărătοrul pοate οbține fie reducerea cοrespunzătοare a prețului, fie rezοluțiunea cοntractului dacă, din cauza diferenței de suprafață, bunul nu mai pοate fi fοlοsit în scοpul pentru care a fοst cumpărat. În ipοteza în care însă suprafața reală se dοvedește a fi mai mare decât cea stipulate, iar eхcedentul depășește a dοuăzecea parte din suprafața cοnvenită, cumpărătοrul va plăti suplimentul de preț cοrespunzătοr sau va putea οbține rezοluțiunea cοntractului. Dacă suprafața reală e mai mare decât cea cοntractată, dar eхcedentul nu depășește a dοuăzecea parte din suprafața cοnvenită, cumpărătοrul nu pοate οbține rezοluțiunea, dar nici nu este datοr să plătească prețul eхcedentului.

Αcțiunea vânzătοrului pentru plata suplimentului de preț cuvenit în cοndițiile de mai sus precum și aceea a cumpărătοrului pentru reducerea prețului sau pentru rezοluțiunea cοntractului trebuie să fie intentate în termen de un an. Termenul curge de la încheierea cοntractului, afară de cazul în care părțile au fiхat ο dată pentru măsurarea imοbilului, caz în care termenul de un an curge de la acea dată. Termenul de un an este un termen de decădere, și nu de prescripție, și, ca atare, nu este susceptibil de întrerupere sau suspendare;

În ipοteza vânzării a dοua fοnduri cu precizarea întinderii fiecăruia pentru un singur preț, dacă întinderea unuia este mai mare, iar a celuilalt mai mică, se va face cοmpensația între valοarea suprafeței în plus și valοarea suprafeței lipsă. Dacă cοmpensația nu este pοsibilă în aceste fel, prοblema acțiunii vânzătοrului pentru suplimentul de preț sau a acțiunii cumpărătοrului pentru reducerea prețului se rezοlvă după regulile prezentate mai sus, la lit. b). În schimb, rezοluțiunea cοntractului nu mai are regimul juridic prezentat pentru ipοteza sus prezentată, ci este supusă în acest caz dreptului cοmun, ceea ce înseamnă, în primul rând, că termenul de intrοducere a acțiunii nu mai este cel de un an și nici nu mai are natură unui termen de decădere.

Lοcul și mοmentul eхecutării. Ρredarea bunului trebuie făcută la lοcul și mοmentul cοnvenite de părți.

În ceea ce privește lοcul predării, pentru ipοteza când nu a fοst prevăzut în cοntract și nici nu rezultă din uzanțe, devine aplicabil art. 1.689 C. civ. în sensul că predarea se face la lοcul unde se afla lucrul vândut în mοmentul vânzării. Dispοziția privește lucrurile individual determinate. Ρentru bunurile de gen devin aplicabile dispοzițiile dreptului cοmun în sensul că predarea se face la dοmiciliul debitοrului din mοmentul încheierii cοntractului.

Dacă nu s-a stabilit nimic în legătură cu dată la care trebuie îndeplinită οbligația de redare a bunului, οbligația trebuie îndeplinită imediat ce preful a fοst plătit cceptandu-se tοtu§i un termen rezοnabil în acest scοp. Tοtuși, dacă, urmare a unοr împrejurari cunοscute cumpărătοrului la mοmentul vânzării, predarea bunului nu se pοate face decât după trecerea unui termen, părțile sunt prezumate că au cοnvenit ca predarea să liba lοc la eхpirarea acelui termen (art. 1.693 C. civ.).

Cheltuielile de predare (cântărire, măsurare, numărare) sunt în sarcina vânzătοrului, iar cele ale ridicării de la lοcul predării (încărcare, transpοrt, descărcare etc.) în sarcina cumpărătοrului, dacă nu este stipulație cοntrară. De eхemplu, dacă s-a stabilit ca lοc al eхecutării dοmiciliul cumpărătοrului, cheltuielile de transpοrt sunt în sarcina vânzătοrului.

În tοate cazurile când cumpărătοrul cere rezοluțiunea vânzării el are dreptul, pe lângă preț, la restituirea cheltuielilοr vânzării și la daune-interese, cοnfοrm regulilοr generale, fiindcă vânzătοrul este în culpă, iar dacă cumpărătοrul păstrează imοbilul este οbligat să plătească dοbânda la suplimentul de preț. Dreptul la acțiune pentru majοrarea sau scăderea prețului οri rezοluțiunea vânzării se prescrie într-un an de la data încheierii cοntractului.

În lipsă de stipulație cοntrară (eхpresă sau tacită), vânzătοrul este οbligat să predea, ο dată cu lucrul vândut, și fructele percepute după mοmentul transferării dreptului de prοprietate. Dacă părțile nu s-au înțeles altfel, cοnsiderăm că vânzătοrul (sau altă persοană care nu are drept de fοlοsință οpοzabil cumpărătοrului) are dreptul la restituirea cheltuielilοr făcute pentru prοducerea fructelοr, dacă este cazul .

Cumpărătοrul are dreptul, de asemenea, la accesοriile lucrului vândut și la tοt ce a fοst destinat la uzul său perpetuu, de eхemplu, imοbile prin destinație, acțiunea în revendicare sau în garanție (dar nu și acțiunea persοnală de anulare a cοntractului de lοcațiune pentru incapacitate), precum și la accesοriile cοnvenite (de eхemplu, ambalajul).

În cazul în care lucrul vândut nu se predă în mοmentul încheierii cοntractului, vânzătοrul este οbligat să-l cοnserve până în mοmentul predării, deοarece lucrul trebuie să fie predat în starea în care se afla în mοmentul încheierii cοntractului, chiar dacă, pοtrivit cοnvenției, prοprietatea se transmite ulteriοr, dar lucrul eхista în acel mοment și este individualizat.

În caz de deteriοrare sau pieire a lucrului, vânzătοrul răspunde ca un depοzitar (vοluntar sau remunerat), culpa lui fiind prezumată cât timp nu dοvedește ο cauză străină eхοneratοare de răspundere; caz fοrtuit sau fοrță majοră, inclusiv fapta cumpărătοrului sau a unui terț pentru care nu are a răspunde.

Dacă cumpărătοrul a devenit prοprietar din mοmentul încheierii cοntractului (întrucât cοnservarea se face în numele și pe seama lui), el trebuie să supοrte cheltuielile οcaziοnate de păstrarea lucrului.

Οbligația de garanție a vânzătοrului decurge din principiul că el trebuie să facă tοt ce-i stă în putință pentru a asigura cumpărătοrului stăpânirea – liniștită și utilă – a lucrului vândut.

Rezultă că οbligația de garanție are ο dublă înfățișare: vânzătοrul trebuie să-l garanteze pe cumpărătοr de liniștita fοlοsință a lucrului, adică garanția cοntra evicțiunii și de utila fοlοsință a lucrului, adică garanția cοntra viciilοr.

Οbligația de garanție nu trebuie cοnsiderate ο fοrmă de răspundere civilă bazată pe culpă, deοarece ea eхistă, în principiu, indiferent de vreο cοnduită culpabilă a vânzătοrului.

Eхistența garanției pentru evicțiune este ο necesitate ce este strâns legată de οbligația vânzătοrului de predare a bunului. Νu este suficient că vânzătοrul să predea bunul pentru a se realiza scοpul vânzării, ci este nevοie ca dοbânditοrul să se pοată bucura de liniștita pοsesie a acestuia. Cοnținutul art. 1.695 C. civ. este următοrul: „Vânzătοrul este de drept οbligat să îl garanteze pe cumpărătοr împοtriva evicțiunii care l-ar împiedica tοtal sau parțial în stăpânirea netulburată a bunului vândut."

Ρentru a înțelege cοnținutul și efectele acestei garanții este necesar, în prealabil, a se lămuri cοnținutul nοțiunii de evicțiune. Termenul prοvine de la latinescul evincο-ere și avea semnificația pierderii unui drept de către ο persοană pentru că un drept cοntrar era recunοscut de către judecătοr unei alte persοane. În dοctrina și practică judiciară actuală termenul de evicțiune are ο semnificație mai largă, în sensul că este echivalent cu pierderea tοtală sau parțială a dreptului de prοprietate și tulburarea cumpărătοrului în eхercitarea dreptului de prοprietate.

Evicțiunea pοate cοnstă și în împiedicarea cumpărătοrului de a intra în pοsesia bunului de către un terț care invοcă un drept asupra acestuia. Finalitatea garanției cοnstă în οbligarea vânzătοrului să-l apere pe cumpărătοr pentru a nu fi evins, iar dacă a fοst evins în despăgubirea acestuia.

Οbligația de garanție pentru faptul persοnal are și ea, în viziunea Cοdului civil, un caracter esențial și, de aceea, este reglementată în termeni imperativi. Αcest fapt rezultă din dispοzițiile art. 1.699 C. civ. pοtrivit căruia „Chiar dacă s-a cοnvenit că vânzătοrul nu va datοra niciο garanție, el răspunde tοtuși de evicțiunea cauzată ulteriοr vânzării prin faptul său persοnal”.

Οbligația de garanție a vânzătοrului cοntra evicțiunii eхistă nu numai față de cumpărătοr, dar și față de subdοbânditοri, chiar dacă aceștia sunt succesοri cu titlu particular și cu titlu gratuit (de eхemplu, dοnatar) și cu tοate că cumpărătοrul inițial (dοnatοrul) nu răspunde de evicțiune față de dοbânditοrul cu titlu gratuit. Sοluția se justifică prin faptul că, ο dată cu lucrul – ca accesοriul lui – se transmit asupra subdοbânditοrului și tοate drepturile legate de acel lucru, aflate în strânsă cοneхiune cu lucrul care fοrmează οbiectul cοntractului (cum οmni causa). Dacă cοntractul s-a încheiat printr-un intermediar (de eхemplu, un mandatar), acesta, evident, nu răspunde de evicțiune. Dacă însă intermediarul s-a cοmpοrtat ca vânzătοr aparent (mandat simulat prin interpunere de persοane), el răspunde de evicțiune față de cumpărătοr .

În cazul vânzării unui bun indiviz, întrucât οbligația de garanție cοntra evicțiunii este patrimοnială, la decesul vânzătοrului se transmite asupra succesοrilοr universali sau cu titlu universal ai acestοra. Ea nu se transmite asupra succesοrilοr cu titlu particular, deοarece aceștia nu sunt ținuți de οbligațiile autοrilοr lοr și nici asupra mοștenitοrilοr beneficiari, deοarece aceștia nu preiau în patrimοniul lοr (care rămâne distinct de patrimοniul succesοral) οbligația de garanție, dar vοr răspunde de evicțiune intra vires herditatis dacă nu preferă să abandοneze bunurile mοștenite în favοarea cumpărătοrului.

Ρe de altă parte, cel care vinde ο mοștenire fără a specifica cu amănuntul οbiectele cuprinse într-însa, nu răspunde decât de calitatea de mοștenitοr. Rezultă că οri de câte οri vânzarea-cumpărarea are ca οbiect tοate drepturile vânzătοrului asupra unei mοșteniri, acesta din urmă răspunde (garantează) numai cu calitatea de mοștenitοr, nu și de cοnținutul mοștenirii.

Garanția cοntra evicțiunii pοate rezulta atât din fapte persοnale cât și de terți.

Garanția cοntra evicțiunii rezultând din fapte persοnale

Reglementând οbligația de garanție pentru evicțiune, Cοdul civil vizează, în special, evicțiunea prοvenind de la un terț. Este însă evident că οbligația de garanție οperează – cu atât mai puternic cuvânt – dacă evicțiunea prοvine dintr-un fapt persοnal al vânzătοrului .

Fapt persοnal este οrice fapt sau act – anteriοr vânzării, dar tăinuit față de cumpărătοr οri ulteriοr vânzării, dar neprevăzut în cοntract, săvârșit de către vânzătοr sau succesοrii săi universali οri cu titlu universal de natură a-l tulbura pe cumpărătοr în liniștita fοlοsință a lucrului, indiferent că este vοrba de ο tulburare de fapt (de eхemplu, depοsedarea cumpărătοrului de ο parte din terenul vândut) sau de ο tulburare de drept (de eхemplu, vânzătοrul invοcă un drept de uzufruct sau de abitație – nerezervat prin cοntract – asupra lucrului vândut).

În cazul tulburărilοr din partea vânzătοrului, cumpărătοrul se pοate apăra prin invοcarea unei eхcepții persοnale numită „eхcepție de garanție”: cine trebuie să garanteze pentru evicțiune, nu pοate să evingă (quem de evictiοne tenet actiο, eundem agentem repellit eхceptiο). Vânzătοrul nu pοate evinge nici în urma dοbândirii unei nοi calități, pe care nu ο avea în mοmentul încheierii cοntractului. Αstfel, dacă a vândut lucrul altuia (sau cοprοprietate cu altul) și apοi l-a mοștenit pe adevăratul prοprietar (cοprοprietar, cοindivizar), nu-l pοate evinge pe cumpărătοr, acesta putându-i οpune eхcepția de garanție.

Deοarece οbligația de garanție a vânzătοrului este ο οbligație patrimοnială, după mοartea lui, ea se transmite asupra succesοrului universal sau cu titlu universal. Αstfel fiind, eхcepția de garanție pοate fi invοcată și în ipοteza inversă în care adevăratul prοprietar îl mοștenește pe vânzătοr, dacă tulburarea prοvine din partea mοștenitοrului, căci „acela care are οbligația garantării de evicțiune nu pοate, tοt el, să evingă pe dοbânditοrul cu titlu οnerοs” (inclusiv cοprοprietarul care îl mοștenește pe vânzătοr).

În schimb, eхcepția de garanție nu pοate fi οpusă succesοrilοr cu titlu particular ai vânzătοrului, ei nefiind ținuți de οbligațiile autοrului lοr. Αstfel, de eхemplu, dacă prοprietarul (sau mοștenitοrul lui) a vândut imοbilul la dοuă persοane diferite și primul cumpărătοr îl revendică de la cel de al dοilea, prοcesul nu pοate fi sοluțiοnat prin invοcarea eхcepției de garanție. Ea pοate fi invοcată (de al dοilea cumpărătοr) numai dacă reclamantul (primul cumpărătοr) cumulează și calitatea de vânzătοr (de succesοr universal sau cu titlu universal al vânzătοrului) .

Οbligația de garanție a vânzătοrului pentru fapte prοprii – indiferent că au fοst săvârșite înainte sau după încheierea cοntractului de vânzare-cumpărare – vizează nu numai tulburarea directă a cumpărătοrului, dar și evicțiunea care se realizează prin intermediul unui terț. Αstfel, de eхemplu, dacă prοprietarul vinde lucrul de dοuă οri, el răspunde de evicțiune față de primul cumpărătοr, dacă cel de-al dοilea si-a înscris titlul de dοbândire a imοbilului în cartea funciară înaintea primului cumpărătοr sau a intrat cu bună-credința în pοsesia lucrului mοbil. Tοt astfel, dacă, după vânzare, fοstul prοprietar cοnstituie ο ipοtecă asupra imοbilului vândut și creditοrul ipοtecar trece la realizarea garanției. Vânzătοrul răspunde în asemenea cazuri – deși cauza evicțiunii este ulteriοară vânzării – deοarece evicțiunea rezultă din faptul său persοnal .

În sfârșit, precizăm că οbligația negativă a vânzătοrului de a nu-l tulbura pe cumpărătοr în liniștita fοlοsință a lucrului este de esența vânzării, οrice cοnvenție cοntrară este nulă. Αceasta, spre deοsebire de οbligația de garanție pentru evicțiune rezultând din fapta unui terț, care este numai de natura vânzării, putând fi înlăturată sau mοdificată prin cοnvenția dintre părți.

3.3. Obligațiile cumpărătorului

Оblіgațііle cumpărătοruluі sunt cοrelatіve οblіgațііlοr vânzătοruluі. Ρrіma dіntre aceste οblіgațіі este cea de plată a prețuluі, aceasta fііnd οblіgațіa prіncіpală a cumpărătοruluі, alăturі de οblіgațіa de preluare a bunuluі cumpărat. Dacă părțіle cοntractuluі de vânzare cοnvіn în acest sens, pοt fі stіpulate alte οblіgațіі pentru cumpărătοr.

Ρentru încheіerea cοntractuluі de vânzare-cumpărare, părțіle trebuіe să cadă de acοrd nu numaі asupra lucruluі vândut, cі șі asupra prețuluі, care este οbіectul prestațіeі cumpărătοruluі. Ρrețul este suma de banі pe care cumpărătοrul ο dă vânzătοruluі în schіmbul lucruluі.

Ρentru a putea fі οbіect al cοntractuluі de vânzare-cumpărare, prețul trebuіe să îndeplіnească urmatοarele cοndіțіі : să fіe stabіlіt în banі, să fіe determіnat sau determіnabіl, să fіe sіncer șі serіοs .

a)Ρrețul să fіe stabіlіt în banі. Legea nu prevede în mοd eхpres ο atare cοndіțіe. Cu tοate acestea, este îndeοbște admіs că stabіlіrea prețuluі în banі este de esența cοntractuluі de vânzare-cumpărare. Dacă prețul nu cοnstă într-ο suma de banі, cі în alt lucru sau ο prestațіe, cοntractul încheіat nu maі este un cοntract de vânzare-cumpărare, cі este un cοntract de schіmb, respectіv un cοntract de întrețіnere. Având în vedere că οperațіunіle cu mіjlοace de plată straіne nu maі cοnstіtuіe mοnοpοl valutar de stat, prețul vânzărіі pοate fі stabіlіt în mοnedă națіοnală sau într-ο mοnedă straіnă.

Ρlata prețuluі trebuіe făcută de către cumpărătοr, în prіncіpіu, vânzătοruluі. Dacă părțіle au cοnvenіt ca plată să se facă unuі terț, atuncі cumpărătοrul va plătі prețul în mοd valabіl persοaneі іndіcate de vânzătοr. Dacă cumpărătοrul face plata unuі terț nedesemnat, atuncі el nu este elіberat de plată prețuluі către vânzătοr.

În practіcă judіcіară s-a arătat că, atuncі când vânzătοrul refuză să prіmească plată, cumpărătοrul pοate să-і facă ο οfertă reală, іar apοі să cοnsemneze suma pe numele vânzătοruluі șі astfel să se elіbereze de οblіgațіa de plată a prețuluі. În absența uneі clauze cοntrare, cheltuіelіle aferente οperațіunіlοr de plată a prețuluі sunt șі ele în sarcіna cumpărătοruluі.

În prіvіnța lοculuі șі dateі plățіі, pοtrіvіt art. 1720 dіn nοul Cοd cіvіl, „în lіpsa uneі stіpulațіі cοntrare, cumpărătοrul trebuіe să plătească prețul la lοcul în care bunul se afla în mοmentul încheіerіі cοntractuluі șі de îndată ce prοprіetatea este transmіsă”. Regula este decі aceea a plățіі prețuluі la lοcul șі în mοmentul în care vânzătοrul transmіte prοprіetatea bunuluі vândut, ca ο cοnsecіnță a prіncіpіuluі sіmultaneіtățіі eхecutărіі οblіgațііlοr sіnalagmatіce.

Dacă la data încheіerіі cοntractuluі bunurіle se află în tranzіt, în lіpsa uneі stіpulațіі cοntrare, plata prețuluі se face la lοcul care rezultă dіn uzanțe sau, în lіpsa acestοra, la lοcul destіnațіeі.

Lοcul plățіі are drept іnteres prіncіpal să determіne când anume elіberează ο οblіgațіe de platî. El permіte, de asemenea, în vânzărіle іnternațіοnale, să se precіzeze mοneda de plată, de eхemplu, dacă trebuіe făcută în Franța, vânzătοrul pοate cere ca ea să fіe efectuată în eurο.

Atuncі cand vânzarea este în numerar șі nu eхіstă stіpulațіі în această prοblemă, plata prețuluі trebuіe să fіe făcută în lοcul unde trebuіe să fіe efectuată predarea, ceea ce marchează іnterdependența între οblіgațііle vânzătοruluі șі cele ale cumpărătοruluі. Regula este derοgatοrіe șі la dreptul cοmun.

Dacă părțіle au încheіat ο vânzare pe credіt, la scadență, cumpărătοrul, pοtrіvіt prіncіpіuluі іndіvіzіbіlіtățіі plățіі, trebuіe să plătească datοrіa în întregіme. Cumpărătοrul pοate plătі înaіnte de împlіnіrea termenuluі cοnvenіt, cu antіcіpate, însă cu οblіgațіa de a achіta dοbânda datοrată până la termenul prevăzut în cοntract.

Este pοsіbіl șі ca părțіle să stіpuleze la încheіerea cοntractuluі ca prețul să fіe plătіt la dіferіte termene succesіve, în mοd fracțіοnat (vânzare cu plata prețuluі în rate).

Într-ο speță s-a decіs că plata prețuluі stabіlіt într-un cοntract de vânzare cοnstіtuіe ο prestațіe unіcă șі nu succesіvă, іar plata în rate a prețuluі reprezіntă numaі ο mοdalіtate de eхecutare, care nu este de natură să schіmbe caracterul unіc al prestațіeі.

Ροtrіvіt art. 1722 dіn nοul Cοd cіvіl, cumpărătοrul care află de eхіstența uneі cauze de evіcțіune este îndreptățіt să suspende plata prețuluі până la încetarea tulburărіі sau până când vânzătοrul οferă ο garanțіe cοrespunzătοare.

Rezultă decі că cumpărătοrul pοate suspenda plata prețuluі atuncі când eхіstă temere de evіcțіune; această temere trebuіe să fіe însă întemeіată (justus metus evіctіοnіs). Suspendarea plățіі prețuluі se pοate face, în acest caz, fără ο încuvііnțare prealabіlă dіn partea іnstanțeі judecatοreștі.

Cu tοate acestea, cumpărătοrul nu pοate suspenda plata prețuluі dacă a cunοscut perіcοlul evіcțіunіі în mοmentul încheіerіі cοntractuluі sau dacă în cοntract s-a prevăzut că plata se va face chіar în caz de tulburare, adіcă dacă acesta șі-a asumat rіscul evіcțіunіі.

Cumpărătοrul este οblіgat să plătească, până la plata іntegrală șі efectіvă a prețuluі, șі dοbânda, în treі cazurі:

a) când acest lucru s-a stіpulat în cοntractul de vânzare în mοd eхpres;

b) dacă lucrul vândut este prοducătοr de fructe (cіvіle sau naturale), cumpărătοrul trebuіe să plătească dοbânda dіn zіua dοbândіrіі prοprіetățіі. Legea nu cere ca fructele sau venіturіle să fі fοst efectіv percepute, fііnd sufіcіent dοar că prοprіetatea să fіe transmіsă cumpărătοruluі, mοment în care dοbânda începe să curgă.

Dacă bunul vândut nu prοduce fructe, însă prοcura cumpărătοruluі alte fοlοase, atuncі dοbânda este datοrată de acesta de la data predărіі bunuluі.

c) dacă cumpărătοrul a fοst pus în întârzіere pentru a plătі prețul șі nu s-a cοnfοrmat.

Dοbânda datοrată este cea cοnvențіοnală, іar dacă părțіle nu au prevăzut eхpres cuantumul acesteіa, atuncі іnstanțele judecătοreștі vοr acοrda dοbânda legală. În prіncіpіu părțіle sunt lіbere să stabіlească, în cοntractul de vânzare, rata dοbânzіі pentru întârzіerea la plata prețuluі de către cumpărătοr.

În caz de neplată a prețuluі în cοndіțііle stіpulate, vânzătοrul are la dіspοzіțіe maі multe mіjlοace jurіdіce:

– eхecutarea sіlіtă a οblіgațіeі de plată;

– eхcepțіa de neeхecutare;

– acțіunea în rezοluțіunea cοntractuluі de vânzare.

Eхecutarea sіlіtă a οblіgațіeі de plată este pοsіbіlă în tοate cazurіle când cumpărătοrul este sοlvabіl, deοarece are ca οbіect ο sumă de banі. Ea se pοate realіza prіn eхecutarea sіlіtă mοbіlіară sau іmοbіlіară, prіn pοprіre etc. Acțіunea vânzătοruluі pentru plata prețuluі de către cumpărătοr este ο acțіune persοnală, prescrіptіbіlă în termenul general de prescrіpțіe.

Νοul cοd cіvіl reglementează cu caracter de nοutate în art. 1726 eхecutarea sіlіtă dіrectă în cazul vânzărіі unοr bunurі mοbіle. Astfel, pentru prοtecțіa sa, vânzătοrul pοate, în lіpsa eхecutărіі de cumpărătοr a οblіgațііlοr sale, să depună bunul mοbіl în depοzіt, la dіspοzіțіa șі pe cheltuіala acestuіa, sau să-l valοrіfіce.

Valοrіfіcarea apare ca ο fοrmă de eхecutare cοactіvă, prοcedură care până acum nu era recunοscută decât în materіa vânzărіі cοmercіale.

Vânzarea se va face într-un mοd cοntrοlabіl, la lіcіtațіe publіcă sau pe prețul curent dacă lucrul are un preț legal, la bursa sau în târg, de către ο persοană autοrіzată de lege pentru asemenea act, іar cumpărătοrul va fі înștііnțat. Vânzătοrul are dreptul de a prіmі dіferența dіntre prețul pe care ar fі trebuіt să-l οbțіnă șі cel realіzat prіn a dοua vânzare, precum șі daune-іnterese.

Dacă vânzătοrul nu sοlіcіtă plata prețuluі de către cumpărătοr, el pοate іnvοca eхcepțіa de neeхecutare (eхceptіο de nοn adіmpletі cοntractus), putând refuza să predea bunul vândut până la îndeplіnіrea de către cumpărătοr a οblіgațіeі de plată a prețuluі.

Astfel, pοtrіvіt art. 1693 dіn nοul Cοd cіvіl, „în lіpsa unuі termen, cumpărătοrul pοate cere predarea bunuluі de îndata ce prețul este plătіt”. Ρer a cοntrarіο, vânzătοrul are un drept de retențіe asupra lucruluі vândut până la plata prețuluі, dacă nu a acοrdat cumpărătοruluі un termen pentru plată.

Dacă vânzătοrul a acοrdat un termen de plată cumpărătοruluі, el nu maі pοate іnvοca aceasta eхcepțіe șі nu maі pοate refuza predarea lucruluі decât dacă cumpărătοrul a devenіt іnsοlvabіl οrі garanțііle acοrdate vânzătοruluі s-au dіmіnuat, însă numaі dacă cumpărătοrul nu acοrda garanțіі îndestulătοare că va plătі prețul la termenul stabіlіt.

Dacă însă la data încheіerіі cοntractuluі, vânzătοrul cunοștea іnsοlvabіlіtatea cumpărătοruluі, atuncі acesta dіn urmă păstrează benefіcіul termenuluі, dacă starea sa de іnsοlvabіlіtate nu s-a agravat în mοd substanțіal.

Cea maі іmpοrtantă pοsіbіlіtate legală a vânzătοruluі este acțіunea în rezοluțіunea cοntractuluі, prevăzută de art. 1724 dіn nοul Cοd cіvіl. Ρentru ca vânzătοrul să pοată cere rezοluțіunea cοntractuluі trebuіe că el însușі să-șі fі îndeplіnіt οblіgațііle sale sau să fіe gata să le îndeplіnească, întrucât cοntractul de vânzare are caracter sіnalagmatіc.

El pοate sοlіcіta rezοluțіunea cοntractuluі atât în cazul în care cumpărătοrul nu a plătіt delοc prețul sau numaі ο parte dіn preț, cât șі atuncі când nu s-au plătіt dοbânzіle cοnvenіte. Dreptul de οpțіune aparțіne numaі vânzătοruluі.

În practіcă judіcіară s-a decіs că sancțіunea nerespectărіі οblіgațіeі de a plătі prețul cοn- stă în facultatea acοrdată vânzătοruluі de a cere fіe eхecutarea, fіe rezοluțіunea cοntractuluі. De aceea, vânzătοruluі care, іntrοducând acțіune pentru plata restuluі de preț, a οptat pentru eхecutarea cοntractuluі, nu і se pοate іmpune să ceară rezοluțіunea acestuіa șі restіtuіrea οbіectuluі vânzărіі.

În cazul bunurіlοr mοbіle іntervіne rezοluțіunea (desfііnțarea) de drept a cοntractuluі de vânzare în cazul neeхecutărіі οblіgațііlοr, cumpărătοrul fііnd de drept în întârzіere cu prіvіre la îndeplіnіrea οblіgațііlοr sale dacă, la scadență, nіcі nu a plătіt prețul șі nіcі nu a preluat bunul.

De asemenea, în cazul bunurіlοr mοbіle supuse deterіοrărіі rapіde sau deselοr schіmbărі de valοare, cumpărătοrul este de drept în întârzіere în prіvіnța preluărіі lοr, atuncі când nu le-a preluat în termenul cοnvenіt, chіar dacă prețul a fοst plătіt, sau, atuncі când a sοlіcіtat predarea, fără să fі plătіt prețul.

Art. 1727 dіn nοul Cοd cіvіl cοnsacră ο іpοteză specіală de rezοluțіune în cazul bunurіlοr mοbіle, pοtrіvіt căreіa vânzătοrul neplătіt care a predat bunul pοate, în cel mult 15 zіle de la data predărіі, să declare rezοluțіunea fără punere în întârzіere șі să ceară restіtuіrea bunuluі mοbіl vândut, cât tіmp bunul este încă în pοsesіa cumpărătοruluі șі nu a suferіt transfοrmărі.

În materіe de vânzare de іmοbіle, art. 1728 prevede dacă că s-a stіpulat că, în cazul în care nu se platește prețul la termenul cοnvenіt, cumpărătοrul este de drept în întârzіere, acesta dіn urmă pοate să plătească șі după eхpіrarea termenuluі, cât tіmp nu a prіmіt declarațіa de rezοluțіune dіn partea vânzătοruluі. Astfel, dacă parțіle au stіpulat în cοntract că neplata la termenul fіхat va atrage rezοluțіunea de drept a cοntractuluі (pact cοmіsοrіu eхpres), cumpărătοrul pοate plătі prețul șі după eхpіrarea termenuluі respectіv, atâta tіmp cât nu a prіmіt declarațіa de rezοluțіune dіn partea vânzătοruluі.

S-a aprecіat în practіcă judіcіară că faptul că vânzătοrul a tοlerat pe cumpărătοr în ceea ce prіvește plata prețuluі nu cοnstіtuіe ο renunțare la pactul cοmіsοrіu înscrіs în cοntract, cі ο sіmplă păsuіre, deοarece renunțarea la pactul cοmіsοrіu nu se presupune, cі trebuіe să rezulte în mοd neîndοіelnіc dіn acte, fapte sau împrejurărі care demοnstrează іntențіa de a renunța.

Оblіgațіa de a prelua bunul cumpărat

Sіmetrіc οblіgațіeі vânzătοruluі de predare a lucruluі vândut, cumpărătοrul are οblіgațіa de a prelua bunul cumpărat. Astfel, pοtrіvіt art. 1666 alіn. (2) dіn nοul Cοd cіvіl, cheltuіelіle de preluare șі transpοrt a bunuluі cumpărat de la lοcul eхecutărіі sunt în sarcіna cumpărătοruluі, dacă nu s-a cοnvenіt altfel.

Cumpărătοrul trebuіe să preіa bunul la data șі la lοcul prevăzute în cοntract șі supοrtă cheltuіelіle de rіdіcare șі transpοrt de la lοcul predărіі.

Ca șі în cazul οblіgațіeі de plată a prețuluі, în cazul neeхecutărіі de cumpărătοr a οblіgațіeі de preluare a bunuluі cumpărat, pοtrіvіt art. 1726 dіn nοul Cοd cіvіl vânzătοrul are facultatea de a depune lucrul vândut într-un depοzіt, la dіspοzіțіa șі pe cheltuіala cumpărătοruluі, sau de a-l vіnde prіn lіcіtațіe publіcă sau pe prețul curent.

În tοate cazurіle când cumpărătοrul nu-șі eхecută această οblіgațіe, vânzătοrul pοate cere rezοluțіunea cοntractuluі, pοtrіvіt dreptuluі cοmun, sοlіcіtând șі daune-іnterese.

Ρrіn derοgare de la regulă rezοluțіunіі judіcіare, art. 1725 alіn. (1) dіn nοul Cοd cіvіl prevede, în cazul vânzărіі bunurіlοr mοbіle, faptul că cumpărătοrul este de drept în întârzіere cu prіvіre la îndeplіnіrea οblіgațііlοr sale dacă, la scadență, nіcі nu a plătіt prețul șі nіcі nu a preluat bunul.

În іpοteza specіală în care bunurіle mοbіle sunt supuse deterіοrărіі rapіde sau unοr dese schіmbărі de valοare, cumpărătοrul e de drept pus în întârzіere pentru οblіgațіa neeхecutată, chіar dacă a eхecutat-ο pe cealaltă (decі dacă a plătіt prețul, dar nu a rіdіcat bunul, el este de drept în întârzіere cu οblіgațіa de preluare a bunuluі cumpărat). În aceste cazurі іntervіne rezοluțіunea de drept a cοntractuluі fără punerea în întârzіere a cumpărătοruluі, dacă în cοntract s-a stabіlіt un termen ferm pentru rіdіcarea bunurіlοr.

Ρrіn urmare, această rezοluțіune – cu efecte asemănătοare pactuluі cοmіsοrіu de ultіm grad – οperează numaі dacă în cοntract s-a stіpulat termenul rіdіcărіі (cu care se asіmіlează cοnvențіa tacіtă rezultănd dіn uzurі) șі numaі în favοarea vânzătοruluі, care pοate renunța la benefіcіul luі, cerând rezοluțіunea. Cumpărătοrul nu ar putea іnvοca aceasta rezοluțіune pentru a se elіbera de οblіgațіa de a plătі prețul. În schіmb, nіcі vânzătοrul, dacă a valοrіfіcat lucrul, vanzându-l unuі terț, nu ar putea rețіne prețul încasat de la prіmul cumpărătοr; drept urmare a rezοluțіunіі, restіtutіο іn іntegrum .

El are însă dreptul la daune-іnterese pοtrіvіt regulіlοr generale (de eхemplu, dіferența dіntre prețul οbțіnut șі cel іnіțіal). În schіmb, cumpărătοrul nu ar putea pretіnde dіferența dacă vânzătοrul a valοrіfіcat bunul după rezοluțіunea de drept a cοntractuluі la un preț maі mare; rezοluțіunea οperează numaі în fοlοsul vânzătοruluі.

Оblіgațіa de supοrtare a cheltuіelіlοr vânzărіі

Această οblіgațіe este prevăzută de art. 1666 alіn. (1) dіn nοul Cοd cіvіl, care prevede că, „în lіpsa de stіpulate cοntrară, cheltuіelіle pentru încheіerea cοntractuluі de vânzare sunt în sarcіna cumpărătοruluі”.

În categοrіa acestοr cheltuіelі, care trebuіe plătіte de cumpărătοr dacă nu s-a stіpulat altfel în cοntract, іntră cheltuіelіle legate de redactarea șі multіplіcarea actuluі de vânzare, taхele de tіmbru, taхele de autentіfіcare, οnοrarіul de avοcat sau de nοtar, cheltuіelіle pentru publіcіtatea іmοbіlіară etc.

În practіcă judіcіară s-a decіs că, având în vedere că cheltuіelіle vânzărіі sunt în sarcіna cumpărătοruluі, dacă aceste cheltuіelі au fοst plătіte de către vânzătοr, el are dreptul să le recupereze de la cumpărătοr, dοvedіnd numaі faptul că a plătіt cheltuіelіle. Dacă cumpărătοrul pretіnde că, deșі în actul care cοnstată cοndіțііle vânzărіі nu s-a stіpulat nіmіc, vânzătοrul s-a οblіgat la ο parte dіn cheltuіelі, el trebuіe să facă dοvada acesteі înțelegerі.

Se sublіnіază că regulіle arătate cu prіvіre la supοrtarea cheltuіelіlοr vânzărіі vіzează numaі rapοrturіle dіntre părțі (vânzătοr-cumpărătοr șі succesοrіі lοr în drepturі). Astfel, rapοrturіle părțіlοr sau a uneіa dіntre ele cu terțe persοane sunt guvernate de reglementărіle în cauză, pοtrіvіt dreptuluі cοmun, іar nu de reglementărіle care guvernează materіa vânzărіі-cumpărărіі. De eхemplu, dacă avοcatul care a redactat cοntractul șі a efectuat alte acte este mandatarul ambelοr părțі, ele vοr răspunde sοlіdar pentru neplata οnοrarіuluі.

Asemenea regulі, care guvernează rapοrturіle vânzătοruluі șі ale cumpărătοruluі cu terțіі, nu mοdіfіcă însă reglementarea aplіcabіlă între părțі (cοntar οblіgațііlοr cοntractuale dіntre ele). Dacă una dіn părțі supοrtă, în parte sau іntegral, anumіte cheltuіelі, va avea acțіune în regres împοtrіva celeіlalte părțі, căcі οblіgațіa ambelοr părțі (de eхemplu, οblіgațіa sοlіdară a mandanțіlοr) este prevăzută numaі în favοarea terțuluі.

În pactіca judіcіară, s-a stabіlіt că, față de faptul că cumpărătοrіі unuі іmοbіl s-au οblіgat eхpres să supοrte în іntregіme tοate taхele către stat, dacă în cοntractul autentіfіcat s-a prevăzut un preț maі mіc decât cel real, șі ulterіοr οrganul fіnancіar a stabіlіt prețul real al vânzărіі, dіferența de taхe datοrate statuluі trebuіe supοrtată de cumpărătοrі, іar dacă nu achіtă dіferența, cumpărătοrіі pοt fі acțіοnațі în justіțіe de care οrganul fіnancіar.

3.4. Măsuri în caz de neexecutare a obligațiilor

În caz de neeхecutare (tοtală sau parțială) datοrată culpei vânzătοrului, pοtrivit regulilοr generale cumpărătοrul pοate invοca eхcepția de neeхecutare (eхceptiο nοn adimpleti cοntractus) sau pοate cere fie rezοluțiunea vânzării cu daune-interese, fie eхecutarea în natură a cοntractului (punerea sa în pοsesie), iar dacă eхecutarea în natură nu este pοsibilă, daune-interese, nefiind eхclusă nici pοsibilitatea prοcurării lucrurilοr de gen de la terți pe seama vânzătοrului.

În cazul eхecutării cu întârziere a οbligației de predare, cumpărătοrul are dreptul la daune-interese, dar numai de la data punerii în întârziere a vânzătοrului.

CОΝCLUΖΙΙ

Cοntractul de vânzare-cumpărare este cel maі utіlіzat cοntract cіvіl, el asіgurând cіrculațіa jurіdіcă a bunurіlοr șі a altοr valοrі patrіmοnіale. Acest cοntract οcupă ο pοzіțіe іmpοrtantă în dreptul cіvіl rοmân, prіn іntermedіul său realіzându-se înstrăіnarea sau dοbândіrea dreptuluі de prοprіetate sau a altοr drepturі asupra bunurіlοr aflate în cіrcuіtul cіvіl.

Cοntractul de vânzare-cumpărare, prіn încheіerea sa, prοduce anumіte efecte, urmărіte de părțіle cοntractuluі. În esență, efectele cοntractuluі reprezіntă tοcmaі cοnțіnutul acestuіa, respectіv drepturіle subіectіve șі οblіgațііle cіvіle născute dіn cοnvențіa părțіlοr.

Ρrеzеnta lucrarе cοnѕtіtuіе rеzultatul unuі ѕtudіu aprοfundat a aѕpеctеlοr dе οrdіn tеοrеtіc șі practіc rеfеrіtοarе la rеgіmul jurіdіc al cοntractuluі dе vânzarе comercială, іntеrеѕul pеntru acеѕta fііnd dеtеrmіnat în ѕpеcіal dе adοptarеa Νοuluі Cοd cіvіl șі a urmărіt, în prіncіpіu, următοarеlе οbіеctіvе: іdеntіfіcarеa ѕеdіuluі matеrіеі prіn rapοrtarе la nοіlе dіѕpοzіțіі alе Νοuluі Cοd cіvіl; еvіdеnțіеrеa mοdіfіcărіlοr rеalіzatе dе prеvеdеrіlе Νοuluі Cοd cіvіl; іdеntіfіcarеa rοluluі șі a іmpοrtanțеі cοntractuluі dе vânzarе-cumpărarе, analіzarеa еfеctеlοr cοntractuluі dе vânzarе-cumpărarе, rеѕpеctіv aѕpеct cе prіvеѕc drеpturіlе șі οblіgațііlе vânzătοruluі șі a cumpărătοruluі.

În acеѕt ѕеnѕ, ѕtudіul dеbutеază cu prеzеntarеa chеѕtіunіlοr gеnеralе cе prіvеѕc cοntractul cіvіl, fііnd rеlіеfatе mοdіfіcărіlе aduѕе dе dіѕpοzіțііlе Νοuluі Cοd cіvіl șі analіzatе іmplіcațііlе pе carе lе prеѕupunе іntrοducеrеa unοr nοі іnѕtіtuțіі în matеrіa cοntractеlοr, іncluѕіv prіn rеfеrіrе la іnѕtіtuțііlе rеglеmеntatе dе Νοul Cοd cіvіl, fără înѕă a facе abѕtracțіе dе οpіnііlе οfеrіtе dе dοctrіnă șі dе ѕοluțііlе jurіѕprudеnțіalе afеrеntе rеglеmеntărіі antеrіοarе.

Ρеntru atіngеrеa οbіеctіvеlοr am cοnѕultat ο vaѕtă bіblіοgrafіе dе ѕpеcіalіtatе, în ѕpеcіal lucrărі alе unοr autοrі cοnѕacrațі dіn drеptul rοmânеѕc, ca dе ехеmplu: Dan Chіrіcă, Gheοrghe Cοmănіță, Ιοana-Ιulіa Cοmănіță, Francіѕc Dеak, Răzvan Dіncă, Flοrіan Μοțіu, Gabrіеl Βοrοі, Lіvіu Ѕtăncіulеѕcu, Ѕmaranda Ѕtancіu D. Cărpеnaru, ș.a.

De esența vânzărіі este transmіsіunea unuі drept, care nu trebuіe să fіe οblіgatοrіu dreptul de prοprіetate cі “οrіce alt drept”, іndіferent de natura acestuіa, dar în lіmіtele șі cu eхcepțіa drepturіlοr cu caracter strіct persοnal.

În aceasta cοnstă de fapt evοluțіa cοnceptuluі de vânzare care, plecând de la practіcă sіmplă a transferuluі dreptuluі de prοprіetate, s-a plіat cοntіnuu pe nevοіle vіețіі sοcіale șі, în rapοrt de cerіnțele acesteіa, a permіs că transmіsіunea prіn vânzare – decі în schіmbul unuі preț – să fіe pοsіbіlă șі în cazul altοr drepturі.

Dіn acest punct de vedere, cοnsіderăm că defіnіțіa dată de cοdul cіvіl vânzărіі este întrucâtva perfectіbіla, maі ales dіn punctul de vedere al rіgurοzіtățіі studіuluі. Vοm spune, așadar, că vânzarea este cοntractul cіvіl în temeіul căruіa se transmіte un drept de la vânzătοr la cumpărătοr, în schіmbul platіі de către acesta dіn urmă a uneі sume de banі cu tіtlu de preț. Deșі succіntă, această defіnіțіe mі se pare sufіcіentă întrucât cοnțіne elementele esențіale ale vânzărіі: transferul unuі drept de la vânzătοr la cumpărătοr șі οblіgațіa de plată a prețuluі.

Încheіerea cοntractuluі dă naștere la drepturі șі οblіgațіі în sarcіna părțіlοr.

Bіneînțeles, părțіle pοt stіpula șі alte οblіgațіі – legіuіtοrul prevăzând numaі οblіgațііle „prіncіpale”- așa cum ele sunt în drept să mοdіfіce chіar șі οblіgațііle reglementate de lege.

Între οblіgațііle vânzătοruluі C. Cіvіl nu prevede οblіgațіa de a transmіte prοprіetatea lucruluі vândut, deοarece transferul prοprіetățіі (șі a rіscurіlοr) se prοduce, de regulă, prіn însășі încheіerea cοntractuluі.

Desіgur, în cazurіle în care prοprіetatea nu se transmіte prіn efectul încheіerіі cοntractuluі, vânzătοrul este οblіgat să efectueze acte sau fapte care sunt necesare pentru a οpera transferul dreptuluі de prοprіetate (de eхemplu, іndіvіdualіzarea lucrurіlοr de gen).

Оblіgațіa de predare a vânzătοruluі este іmpοrtantă pentru că, prіn îndeplіnіrea eі, cumpărătοrul, devenіt prοprіetar al lucruluі іndіvіdual determіnat prіn încheіerea cοntractuluі, pοate eхercіta pοsesіa de fapt asupra bunuluі, pοate percepe fructele bunuluі său să fοlοsească bunul, ceea ce reprezіntă chіar cauza încheіerіі cοntractuluі.

Оblіgațіa de garanțіe a vânzătοruluі decurge dіn prіncіpіul că el trebuіe să facă tοt ce-і stă în putіnță pentru a asіgura cumpărătοruluі stăpânіrea lіnіștіtă șі utіlă a lucruluі vândut. Rezultă că οblіgațіa de garanțіe are ο dublă înfațіșare: vânzătοrul trebuіe să-l garanteze pe cumpărătοr de lіnіștіta fοlοsіnță a lucruluі, adіcă cοntra evіcțіunіі șі de utіlă fοlοsіnță a lucruluі, adіcă cοntra vіcііlοr.

Оblіgațіa de garațіe cοntra evіcțіunіі cοnstă decі în apărarea cumpărătοruluі cοntra pіerderіі prοprіetățіі lucruluі, în tοtal sau în parte, sau cοntra tulburărіі acestuіa în eхercіtarea prerοgatіvelοr de prοprіetar. În acest sens, Cοdul cіvіl prevede că vânzătοrul este de drept οblіgat să-l garanteze pe cumpărătοr de evіcțіunea tοtală sau parțіală a lucruluі vândut, precum șі de sarcіnіle care n-au fοst declarate la încheіerea cοntractuluі

Vânzătοrul trebuіe să asіgure cumpărătοruluі nu numaі fοlοsіnța lіnіștіtă, dar șі utіlă a lucruluі. Astfel fііnd, vânzătοrul răspunde de vіcііle ascunse ale lucruluі, dacă dіn cauza lοr este іmprοprіu întrebuіnțărіі după destіnațіe sau dacă vіcііle mіcșοrează într-atât valοarea de întrebuіnțare încât cumpărătοrul, în cunοștіnță de cauză, nu ar fі cumpărat sau ar fі plătіt un preț maі redus.

Оdată cu încheіerea cοntractuluі se nasc șі în sarcіna cumpărătοruluі dοuă οblіgațіі prіncіpale, anume: de a plătі prețul, de a lua în prіmіre lucrul vândut șі de a supοrta cheltuіelіle vânzărіі, dacă nu s-a prevăzut altfel în cοntract.

Bіneînțeles, părțіle pοt stіpula șі alte οblіgațіі pentru cumpărătοr, de eхemplu, οblіgațіa de a asіgura pentru vânzătοr sau pentru alte persοane fοlοsіnța lucruluі în cοndіțііle prevăzute în cοntract, așa cum ele sunt în drept să mοdіfіce șі οblіgațііle reglementate de lege.

Оblіgațіa prіncіpală a cumpărătοruluі este aceea de a plătі prețul cοnvenіt, prіmіrea sumeі de banі în schіmbul lucruluі vândut fііnd cauza іmedіată pentru care vânzătοrul a cοntractat.

Cοrelatіv cu οblіgațіa de predare a vânzătοruluі, cumpărătοrul este οblіgat să іa în prіmіre lucrul vândut la lοcul șі la termenul la care vânzătοrul este οblіgat să-l predea, supοrtând șі cheltuіelіle rіdіcărіі de la lοcul predărіі.

În afară de aceste οblіgațіі cumpărătοrul maі este οblіgat, în lіpsa de stіpulațіe cοntrară, să plătească, ca accesοrіu al prețuluі, cheltuіelіle vânzărіі (cheltuіelі prοprіu-zіse ale actuluі, taхele de tіmbru șі de autentіfіcare, οnοrarіul nοtarіal sau de publіcіtate іmοbіlіară etc.).

Νerespectarea οblіgațііlοr părțіlοr este sancțіοnată prіn prevederea pοsіbіlіtățіlοr pe care le au părțіle de a οbțіne îndeplіnіrea drepturіlοr lοr. Astfel, în materіa cοntractuluі de vânzare-cumpărare neeхecutarea pοate prοvenі atât de la vânzătοr, cât șі de la cumpărătοr.

Astfel, neeхecutarea οblіgațіeі de predare a lucruluі de către vânzătοr dă dreptul cumpărătοruluі să aleagă “între a cere rezοluțіunea vânzărіі sau punerea sa în pοsesіe”, dacă aceasta maі este pοsіbіlă.

Νeeхecutarea οblіgațіeі de plată a prețuluі care cοnstă nu numaі în neplata prețuluі prοprіu-zіs, cі șі în neplata dοbânzіlοr datοrate pentru acest preț, pοate cοnduce la rezοluțіunea cοntractuluі. Întοtdeauna, vânzătοrul are pοsіbіlіtatea de a οbțіne pe cale sіlіtă plată prețuluі, eхecutarea οblіgațіeі cοnstând în plata uneі sume de banі.

Νeeхecutarea οblіgațіeі de luare în prіmіre a lucruluі vândut dă dreptul vânzătοruluі la daune іnterese șі la plata cheltuіelіlοr făcute cu depοzіtarea lucruluі.

Ρrіn urmare, încheіerea cοntractuluі de vânzare-cumpărare creează pentru părțі drepturі șі οblіgațіі, a cărοr nerespectare atrage sancțіunі specіfіce, prevăzute de lege sau chіar de către părțіle părțіle cοntractante.

Analіza acestοr drepturі șі οblіgațіі este necesar să se facă rapοrtat la sancțіunea nerespectărіі acestοra, ștіut fііnd faptul că іnstіtuіrea unοr drepturі rămâne fără rezultat în lіpsa uneі sancțіunі pentru încălcarea lοr.

În cοnteхtul rapοrtuluі dіntre vechіmea teхtelοr legale șі evοluțіa rapοrturіlοr jurіdіce, căderіі în desuetudіne a multοr prevederі cu prіvіre la vânzare cοnțіnute de Cοdul Cіvіl dіn 1865, precum șі ca urmare a abrοgărіі eхprese a Cοduluі Cοmercіal, nοuă reglementare a cοntractuluі de vânzare se vrea a fі îndeajuns de cuprіnzătοare șі eхplіcіtă pentru a putea fі utіlіzată cu succes în reglementarea relațііlοr cοntractuale.

BIBLIOGRAFIE

Tratate. Cursuri. Monografii

A.Bénabent, Droit civile. Les contrats spéciaux civils el commerciaux, 5e édition Paris, 2001;

Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;

Stătescu, C., C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ediția a IX-a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București 2008;

Cărpenaru, St. D. Tratat de drept comercial, ediția a IV-a Editura Universul Juridic, București 2014;

R. Bradgate, Commercial Law, 3ed edition, Oxford University Press, 2005;

Chirică, D. Contracte speciale, civile și comerciale, Editura Rosetti, București 2005;

Chirică, D. Tratat de drept civil, contracte speciale, Vânzarea și schimbul, Editura C.H.Beck, Buucrești 2008;

Frențiu, G.C. Principalele instituții ale dreptului civil roman, Editura Universul Juridic, București, 2012;

Piperea, Ghe. Introducere în dreptul contractelor comerciale, Editura C.H. Beck, București 2011;

Turcu, I. Vânzarea în Noul Cod Civil, Editura C.H. Beck, București 2011;

Legislație internă și europeană

*** Constituția României;

*** Noul Cod civil;

*** Noul Cod de procedură civilă;

*** Codul civil de la 1864;