Contractul de Vanzare
CUPRINS
Introducere
Capitol I. Notiuni generale referitoare la contractul de vanzare. Evolutia contractului de vanzare
Capitol II. Contractul de vanzare în reglementarea Codului Civil
II.1. Definiția vânzării
II.2. Caracterele juridice ale vânzării
II.3.Aplicarea unor regului de la vânzare
II.4.Elemente de noutate în material vânzării
II.5.Dispozițiile juridice ale contractului de vânzare
II.6.Varietăți de vânzare
Capitol III. Contractul de vanzare in lumina Codului Comercial
Capitol IV. Vânzarea electronică
Capitol V. Jurisprudență
Concluzii
Bibliografie
INTRODUCERE
Am ales cu un maxim de interes acest subiect, deopotrivă fundamental si util pentru instituția “Dreptului Civil” din dorința de a mă autoevalua si, nu în ultimul rând, de a aduce un plus, cât de mic de cunoaștere în acest domeniu.
Această temă, prin complexitatea obiectului ce îl tratează a presupus o laborioasă activitate de documentare, de coroborare și asamblare a informațiilor și cunoștințelor necesare dezvoltării ei.
Din interesul de a atinge cât mai fidel cu idealul meu scopul intocmirii lucrării am aprofundat materia „Contracte de vânzare” din mai multe laturi, cum ar fi „vizualizarea „contractului de vânzare din prisma Codului Civil,al Codului Comercial, a vânzării de acțiuni, vânzarea electronică.
Conceptul-cheie folosit în această lucrare este:
-contract de vânzare, care reprezintă contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească.
În primul capitol am încercat o incursiune prin perioada istorică de apariție și dezvoltare a contractului de vânzare, plecând de la era premergătoare a acestuia-trocul sau schimbul-, traversând perioada apariției banului și până la cele mai sofisticate forme de vânzare din timpurile moderne.
Capitolul II este dedicat tratării subiectului lucrării în “spiritul legii” reglementat de Codul Civil .
În dezvoltarea acestui capitol am abordat definiția vânzării, caracterele juridice ale contractului de vânzare, elementele de noutate aduse de Noul Cod Civil în materia vânzarii .
Interesul dezvoltării acestui capitol a constat în a demonstra că vânzarea constituie dreptul comun pentru alte contracte translative de drepturi.
De-a lungul celui de al III lea capitol am așezat contractul de vânzare în lumina Codului Comercial. Am ales și acest mod de abordare întrucât contractul de vânzare stă la baza multor specii de contracte comerciale. Am definit în câteva rînduri și contractul de vânzare pe acțiuni, pe considerentul că acesta reprezintă o particularitate a contractului de vânzare.
În capitolul IV am adus un aer nou conceptului de vânzare. Trăind într-o lume a electronicii, în care se pare că inteligența calculatoarelor a depășit cu mult mintea umană, deși sunt făurite de către aceasta din urmă, am abordat, de-a lungul unui capitol întreg , vânzarea electronică.
Îmi închei lucrarea printr-o “amprentare practică” , în capitolul VI a tot ce am dezvoltat teoretic în precedentele, prin inserarea unor spețe.
I. NOTIUNI GENERALE REFERITOARE LA CONTRACTUL DE VANZARE
EVOLUTIA CONTRACTULUI DE VANZARE
Din punct de vedere istoric , vânzarea – ca și contract civil – a apărut foarte târziu în viața economică și socială a omenirii. Totuși, alături de contractul de schimb, contractul de vânzare-cumpărare pretinde a fi unul din cele mai vechi contracte cunoscute civilizației umane. Reglementarea raporturilor de vânzare-cumpărare cuprinde o perioadă de dezvoltare de aproximativ patru mii de ani.
Inițial, odată cu apariția proprietății private, apare, căpătând o amploare deosebită, contractul chemat să asigure trecerea prin schimb a bunurilor dintr-o gospodărie în alta (permutatio). Acest contract, pe care îl numim astăzi contract de schimb, și-a căpătat autoritatea cuvenită cu mult înainte de apariția monedei ca unitate de schimb, deoarece satisfăcea necesitățile societății romane timpurii, care se afla în faza trecerii de la gospodăria naturală la gospodăria bazată pe relațiile de schimb.
Contractul de schimb este temelia apariției și dezvoltării contractului de vânzare-cumpărare (1).
La momentul la care omul a considerat că trebuie să își satisfacă o necesitate, de orice natură, a descoperit că, dacă oferă un bun pe care îl deține, poate primi un alt bun, de altă natură, înapoi. Așa a apărut schimbul, cunoscut sub denumirea de troc,(schimb). Deși era practicat la scară largă, nu corespundea întocmai cerințelor economice și sociale, întrucat exista un dezechilibru de valoare a bunurilor transmise, de natură a crea inechități în circuitul civil. 1].
1] Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gauti er, Contracte speciale, Ed. Wolters Kluwer, București
În ordine cronologică, acesta a fost primul contract prin intermediul căruia se realiza dobândirea proprietății asupra unui bun în schimbul proprietății asupra altui bun.
Odată cu apariția banilor apare contractul de vânzare-cumpărare, diminuând importanța economică a schimbului.
Formulându-se reglementări specifice vânzării-cumpărării, acestea se extind treptat și asupra schimbului, deosebirea esențială dintre aceste contracte reducându-se la natura contraprestației.
Tocmai din acest motiv s-a căutat posibilitatea unui transfer de bunuri având valori reale. Acest demers a determinat aparitia monedei, a banului, care a devenit rapid cea mai utilă si folosită metodă de echivalare a valorii bunurilor aflate în circuitul economic și social, trocul fiind înlocuit cu vânzarea. Un contract simplu, concret, prin care transferul proprietății unui bun se face în schimbul primirii unui preț stabilit de părți prin acordul lor comun.
Din punct de vedere economic, vânzarea se prezintă ca o variantă mai evoluată a schimbului, din care își trage rădăcinile. Într-adevăr, vânzarea-cumpărarea, în sens economic, inițial, pare a fi preluat forma schimbului dintre două lucruri, unul din ele (capetele de vită) având valoarea echivalentului general. 2]
Mai târziu, o dată cu apariția monedei în sensul apropiat celui actual, vânzarea- cumpărarea capătă sensul schimbului unui lucru (res) contra unei valori monetare – preț (pretium) . 2]
Dreptul roman clasic atribuia vânzarea-cumpărarea contractelor consensuale.
În baza contractului de vânzare-cumpărare (emptio et venditio) o parte, numită vânzător (venditor), se obligă să transmită altei părți, numită cumpărător (emptor), un bun (merx), iar cumpărătorul se obligă să plătească pentru acest bun o cantitate de metal numită preț (pretium). Potrivit lui Gaius, contractul de vânzare-cumpărare se formează prin acordul de voință al părților asupra obiectului contractului și prețului acestuia, clauzele referitoare la bun și la preț fiind condiții esențiale ale contractului. 2]
2] Emil Molcut,Drept privat roman,Note de curs,Bucursti 2003
Dreptul roman privat reglementa și vânzarea viitoarelor bunuri (mei futurae sivi speratae), cum bunăoară era considerată recolta așteptată. Într-un astfel de caz contractul de vânzare-cumpărare se considera a fi încheiat sub condiție suspensivă.
Clasificarea contractelor se poate realiza după mai multe criterii, toate fiind subiective. Astfel, de exemplu, dupa obiect, contractele pot fi clasificate in contracte având ca obiect transferul de proprietate al unui bun, contractul prin care se transfera folosința unui lucru, contracte privind executarea unei lucrari sau a unui serviciu.
Alte criterii pot fi: criteriul sociologic, criteriul economic si criteriul juridic. Criteriile trebuie sa fie ferme de la o categorie la alta, dar în interiorul fiecareia pot cunoaște o oarecare flexibilitate. Clasificarea in functie de criteriul economic distinge între contractele care au ca obiect obligația de a da față de cele care au obligația de a face sau de a nu face.
În prezent se propun criterii noi de clasificare, cum ar fi: distincția între contractele de situație față de cele de ocazie. Contractele de situație au o influență determinantă pentru viața întreprinderii și a nivelului activitații acesteia , fiind, adeseori instrumentele unei dependențe economice, iar cele de ocazie corespund unor situații episodice. 1]
Este unanim recunoscut în teoria juridică faptul ca vânzarea se formează, ca și contract, prin simplul acord de voință al părtilor, fără a necesita folosirea unei anumite forme, ad validitatem. Daca teoria autonomiei voinței ar fi fost consacrată legal, încheierea contractului ar fi fost suficientă , iar absența executării sarcinilor asumate nu avea nicio influență asupra calității partenerilor de debitor si creditor. 1]
Această catalogare are la origine acea clasificare a actelor juridice facută în funcție de modul lor de formare și care le împarte în acte juridice consensuale, acte juridice solemne și acte juridice reale.
Contractul prin natura sa este un proiect, o anticipare asupra unei operatiuni privită ca realizată, este instrumentul indispensabil al previziunii. 1]
1] Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gauti er, Contracte speciale, Ed. Wolters Kluwer, București
Actele juridice consensuale sunt acelea care iau naștere în mod valabil prin simpla manifestare de voință a părților, fără a fi necesară respectarea unei anumite forme de incheiere a lor. Noul Cod Civil, in art. 1174 alin 1, definește contractul consensual ca fiind acela care se formeaza “prin simplul acord de vointă al parților” si tot el instituie, prin art. 1178, principiul consensualismului ca și regulă esențială în materia contractelor.
Vânzarea este în mod evident un contract consensual, regulile care îi sunt aplicabile fiind cele cuprinse in art. 1182 si urmatoarele din Noul Cod Civil. Pentru incheierea valabilă a contractului nu este nevoie decât de acordul parților, simpla manifestare a voinței lor concordante fiind suficientă pentru a da naștere actului juridic. Astfel, contractul de vânzare se încheie “prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta”.
Tot în conformitate cu regulile generale, “este suficient ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale contractului” pentru ca vânzarea să ia ființă în mod valabil, chiar dacă anumite aspecte secundare au fost lăsate spre a fi convenite ulterior sau spre a fi determinate cu ajutorul unui terț.
Având în vedere regimul juridic aplicabil, vânzarea se poate încheia valabil și prin folosirea mecanismului ofertei și acceptării. Prin urmare, aplicând regula stabilită de art. 1188 NCC, o propunere va constitui oferta de vânzare dacă ea conține “suficiente elemente pentru formarea contractului și exprimă intenția ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar”. Oferta de vânzare poate fi irevocabilă dacă autorul ei s-a obligat “să o mențină un anumit termen”. Acceptarea ofertei de vânzare constă în “orice act sau fapt al destinatarului” care “indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată”.
Normele legale care impun îndeplinirea unor formalități prealabile privind încheierea contractului sau obligativitatea respectării unei anumite forme nu reprezintă abateri de la caracterul consensual al vânzarii ci numai excepții de la acesta, instituite ca urmare a necesității protejării siguranțaplicabil, vânzarea se poate încheia valabil și prin folosirea mecanismului ofertei și acceptării. Prin urmare, aplicând regula stabilită de art. 1188 NCC, o propunere va constitui oferta de vânzare dacă ea conține “suficiente elemente pentru formarea contractului și exprimă intenția ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar”. Oferta de vânzare poate fi irevocabilă dacă autorul ei s-a obligat “să o mențină un anumit termen”. Acceptarea ofertei de vânzare constă în “orice act sau fapt al destinatarului” care “indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată”.
Normele legale care impun îndeplinirea unor formalități prealabile privind încheierea contractului sau obligativitatea respectării unei anumite forme nu reprezintă abateri de la caracterul consensual al vânzarii ci numai excepții de la acesta, instituite ca urmare a necesității protejării siguranței circuitului juridic civil. De exemplu, o astfel de excepție găsim in materia vânzarii unei moșteniri care, în conformitate cu prevederile art. 1747 NCC, sub sancțiunea nulitătii absolute, se încheie numai în forma autentică.
O altă excepție de la principiul consensualismului este instituită în materia vânzării bunurilor imobile. Drepturile ce poartă asupra acestor bunuri sunt, conform art. 877 NCC, drepturi tabulare care “se dobândesc, se modifică și se sting numai cu respectarea regulilor de carte funciară”. Ori, aceste reguli stabilesc faptul că înscrierea în cartea funciară se efectuează “în baza înscrisului autentic notarial” sau a “hotărârii judecatoresti rămase definitivă” ceea ce, în materia vânzarii, determină obligativitatea încheierii actului în această formă, dar nu ca și o condiție necesară valabilității sale, ci ca o condiție cerută în vederea transferului dreptului de proprietate de la vânzator la cumpărător.
Caracterul consensual al vânzării își găsește aplicabilitatea în cea mai mare parte a contractelor de acest fel, scurta enumerare de mai sus nefiind de natură a schimba această trăsătură care, fără îndoială, definește vânzarea ca pe un instrument deosebit de important în cadrul circuitului juridic civil.
Consensualismul este, pentru vânzare, o cerință impusă de societate, de nevoia existenței unui circuit juridic mobil. Toate regulile care, în mod excepțional, condiționează încheierea valabilă a contractului de îndeplinirea anumitor forme sau formalități se regăsesc numai în acele zone cu o mai mare “sensibilitate”, adică în privința acelor contracte care au ca obiect bunuri de o mai mare importanță și valoare. În astfel de situații, între fluidizarea circuitului juridic civil și siguranța acestuia legiuitorul preferă asigurarea unei certitudini pentru părțile implicate, iar acest lucru nu se poate face decât prin impunerea anumitor reguli. Putem vorbi, practic, de o unitate în diversitate pentru că principalul, regula, o reprezintă consensualismul, iar formalismul este doar excepția. În esență, importantă este înțelegerea părților, deci acordul lor de vointă, chiar și atunci când acesta nu este suficient pentru încheierea valabilă a contractului. Numai pe baza acestui acord și nu în lipsa lui se pot construi formele și formalitățile legale care determină în final încheierea contractului. Acesta este motivul pentru care și legiuitorul leagă de existența acestui acord importante consecințe juridice, în special în materia promisiunii de a contracta și a pactului de opțiune.
Comparativ cu principiile esențiale ale contractului de vânzare-cumpărare din Codul civil de la 1864, prevederile noului Cod Civil care reglementează acest contract nu sunt substanțiale prin natura lor. Cu toate acestea, evidențiem faptul că noua reglementare rezolvă dispute de doctrină și jurisprudență, dintre care amintim prevederea conform căreia vânzarea bunurilor altuia este valabilă, dar și consacrarea amplă a dreptului de preempțiune în materia vânzării.
Prin urmare, cele câteva noutăți prevăzute de Noul Cod Civil pot crea un impact semnificativ la nivel practic.
Noul Cod civil redefinește conceptul contractului de vânzare-cumpărare, optând pentru un titlu simplificat, respectiv “contract de vânzare”.
II . CONTRACTUL DE VÂNZARE IN REGLEMENTAREA CODULUI CIVIL
II. 1.Definiția vânzării.
În ceea ce privește denumirea, art.1650 NCC reglementează contractul de vânzare, iar nu contractul de vânzare- cumpărare, deși definiția vânzării din noul Cod civil nu cunoaște diferențe în conținut față de definiția prevăzută de Codul civil din 1864, întrucât, în orice etapă istorică ne-am afla, contractul de vânzare presupune transferul dreptului de proprietate asupra unui bun de la vânzător la cumpărător în schimbul plății unui preț.
Potrivit art. 1650 NCC, vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească. Poate fi , de asemenea, transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept.
Elementul inovator îl reprezintă expresia „se obligă să transmit cumpărătorului”. 1]
Această formulare adaugă pe lângă transferul proprietății simultan cu realizarea acordului de voință, sugerând o ipoteză distinctă de antecontractul de vânzare, care presupune obligația vânzătorului de a transmite la un moment ulterior realizării acordului părților dreptul de proprietate asupra unui bun.
Doctrina juridică veche a considerat definiția vânzării din art. 1294 al Codului civil din 1864 incompletă. Textul art. 1650 alin. (2) NCC vine să consacre legislativ o realitate juridică și aduce o modificare semnificativă în privința obiectului vânzării: se poate transmite prin contractul de vânzare și un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept decât cel de proprietate, respectiv un drept de creanță, un alt drept real sau un drept din domeniul proprietății intelectuale.
1] Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gauti er, Contracte speciale, Ed. Wolters Kluwer, București
De altfel, pornind de la împrejurarea că transmiterea dreptului de proprietate nu este de esența, ci doar de natura contractului de vânzare, doctrina a precizat că, deși Codul civil din 1864 se referă la transmiterea proprietății, este vânzare și contractul prin care, în schimbul unui preț, s-a transmis un alt drept decât dreptul de proprietate, precum un drept real (de exemplu, nuda proprietate, uzufructul, un drept de superficie), un drept de creanță, un drept de proprietate intelectuală, vânzarea moștenirii, care este vânzarea unei universalități ce cuprinde drepturi și datorii. De altfel, definiția vânzării cuprinsă în Codul civil francez folosește termenul de „livrer une chose”, [2] iar în Codul obligațiilor elvețian legiuitorul se referă la „livrer la chose vendue” [3].
Nu pot forma obiectul vânzării drepturile personale nepatrimoniale ( dreptul la viață, dreptul la nume ), drepturile patrimoniale cu caracter strict personal (dreptul real de uz, dreptul la întreținere, dreptul de preempțiune, dreptul de abitație al soțului supraviețuitor, dreptul la pensie) ori anumite drepturi constituite intuitu personae.
Art. 1294 C. civ. arată că vânzarea-cumpărarea este o convenție prin care două părți se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru și aceasta a plătit celei dintâi prețul lui.
În condițiile art. 714 NCC, care prevede că, în absența unei prevederi contrare, uzufructuarul poate ceda dreptul său unei alte persoane fără acordul nudului proprietar, dispozițiile în materie de carte funciară fiind aplicabile. Uzufructuarul rămâne dator exclusiv față de nudul proprietar numai pentru obligațiile născute înainte de cesiune. Până la notificarea cesiunii, uzufructuarul și cesionarul răspund solidar pentru îndeplinirea tuturor obligațiilor față de nudul proprietar. După notificarea cesiunii, cesionarul este dator față de nudul proprietar pentru toate obligațiile născute după notificarea cesiunii. În acest caz, uzufructuarului i se aplică, în mod corespunzător, dispozițiile legale din materia fideiusiunii. După cesiune, dreptul de uzufruct continuă, după caz, până la împlinirea termenului inițial sau până la decesul uzufructuarului inițial.
[2] art. 1582 -Codul civil francez
[3] art.184-Codul obligațiilor elvețian
În Noul Cod Civil, instituția vânzării se conturează din coroborarea art. 1650 cu art. 1673, care reglementează transmiterea proprietății dreptului vândut și cu art. 1674, care reglementează momentul transmiterii proprietății.
În ceea ce privește capacitatea de a încheia contractul de vânzare, remarcăm, ca elemente de noutate: incidența noțiunii de capacitate de exercițiu anticipată, în cazurile în care, pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitate deplină de exercițiu, precum și eliminarea interdicției vânzării între soți, în virtutea principiului independenței patrimoniale a soților, potrivit art. 317 NCC.
De asemenea, a fost eliminat retractul litigios, apreciindu-se că, prin exercitarea retractului litigios, se poate ajunge la exproprierea unei persoane de un drept al său.
O altă modificare importantă o reprezintă apariția unei noțiuni noi în domeniul promisiunii de a contracta – pactul de opțiune.
Art. 1278 NCC reglementeaza pactul de opțiune, care îmbracă forma unei convenții prin intermediul căreia promitentul nu se mai obligă să încheie contractul în viitor, ci își exprimă actual consimțământul la încheierea contractului, astfel încât ulterior va fi necesară doar manifestarea voinței beneficiarului. Desigur, pactul de opțiune trebuie să îndeplinească condițiile de validitate a oricărei convenții și să cuprindă toate elementele viitorului contract, astfel încât, pentru încheierea valabilă a contractului să fi e necesară doar acceptarea ulterioară a beneficiarului.
În privința obligațiilor vânzătorului, prin art. 1691 NCC este introdusă modalitatea de soluționare a dezacordului asupra calității bunului. Astfel, când cumpărătorul contestă calitatea sau starea bunului pe care vânzătorul i l-a pus la dispoziție, președintele judecătoriei de la locul prevăzut în contract pentru executarea obligației de predare,la cererea oricăreia dintre părți, va desemna un expert în vederea constatării calității bunului, putând dispune prin aceeași hotărâre, chiar sechestrarea sau depozitarea bunului ( art. 1691 alin. (2) NCC).
În aceeași materie, a efectelor contractului de vânzare, subliniem, în legătură cu garanția contra evicțiunii, opțiunea cumpărătorului de a înlătura el însuși evicțiunea, plătind terțului evingător o sumă de bani sau dându-i un alt bun în schimb, având ulterior un drept de regres împotriva vânzătorului, potrivit art. 1704 NCC. [4]
II.2 Caracterele juridice ale vânzării
A determina caracterele juridice ale unui contract inseamnă, în esență, a-i stabili principiile fundamentale .
Modul în care a fost reglementat contractul de vânzare impune o trecere în revistă a caracterelor sale juridice, raportat la particularitățile din cod.
Vânzarea este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, consensual și translativ de proprietate.
Contractul de vânzare are caracter sinalagmatic (bilateral). „Obligațiile născute din acesta sunt reciproce și interdependente”(art. 1171 NCC). Astfel, vânzătorul are obligația de transmiterea proprietății bunului, de predare a bunului vândut și de garantare a cumpărătorului contra evicțiunii și contra viciilor lucrului vândut, iar cumpărătorul are obligația de plată a prețului vânzării, de preluare a bunului cumpărat și de a suporta cheltuielile vânzării.
a^1)Exceptii de la caracterul bilateral al contractului de vanzare.
-Promisiunea unilaterala de vanzare este un contract unilateral. Promitentul se obligă față de beneficiar , dacă acesta din urmă iși va manifesta voința, să încheie un contract al cărui condiții sunt determinate în promisiune. Beneficiarul dispune de un drept actual de a dobândi în viitor drepturi ce se vor naște din eventualul contract definitiv. Actualul drept al beneficiarului promisiunii constă în existența opțiunii de care dispune și pe care trebuie să o exercite intr-o perioadă de timp determinată sau nedeterminată.
[4]Noul Cod Civil. Cartea V.Despre obligatii.Ion Turcu
Opțiunea va fi, ori acceptarea ofertei pe care o conține promisiunea, sau, dimpotrivă, renunțarea la acceptare. Daca acceptă oferta , contractul de vanzare este încheiat. Dacă renunță la acceptarea ofertei, atât promitentul, cât și beneficiarul se elibereaza de obligațiile reciproce. Uneori promisiunea unilaterală poartă denumirea de compromis, care nu este cea mai adecvată, deoarece, in mod uzual, această terminologie este întrebuințată pentru a desemna convenția de a supune un eventual litigiu arbitrilor. [4]
Atunci când promisiunea se raportează la o perioadă determinată, această perioadă este calificată drept termen, care poate fi extinctiv (limitând durata ofertei) sau suspensiv(încheierea contractului se raportează la o dată a survenirii unui eveniment viitor si sigur). Durata nederminată este nerecomandată deoarece se raporteaza la termenul de prescripție extinctivă a dreptului la acțiune. Beneficiarul poate renunța oricând la acest interval de timp dacă este pus în întarziere de către ofertantul promitent și somat să se pronunțe. Cât timp beneficiarul nu a acceptat promisiunea, promitentul nu o poate retracta în cazul duratei determinate. Daca se retractează promisiunea înainte de expirarea termenului, beneficiarul poate promova o acțiune contractuală contra promitentului.
Promisiunea unilateral este opozabila tertelor persoane, care au cunoscut-o si au actionat contrar acesteia, de exemplu, cumparatorului bunului.
Promisiunea unilaterala poate fi insotita de o clauza avand rolul de a stabili indemnizarea imobilizarii. Conform acestei clauze , beneficiarii promisiunii pot sa nu-si onoreze angajamentele in schimbul renuntarii la o suma convenita , independenta de orice dovada a unui prejudiciu.
[4]Noul Cod Civil. Cartea V.Despre obligatii.Ion Turcu
Desigur ca aceasta indemnizatie se datoreaza numai daca incheierea contractului nu a fost impiedicata de ofertant. Indemnizatia de imobilizare nu se clasifica drept o clauza penala si nu poate fi modificata de catre instanta decat in cazul renuntarii anticipate la la beneficiul promisiunii, atunci cand indemnizatia a fost fixata prin raportare la aceasta durata.
Indemnizatia de imobilizare nu se confunda nici cu clauza de dezicere , pentru ca beneficiarul nu s-a angajat si nu se poate dezice de la angajament. Clauza de dezicere ofera partilor sau cel putin uneia dintre parti posibilitatea, uneori limitata in timp, de a renunta la un contract care s-a incheiat , in schimbul platii unei sume. Daca beneficiarul a uzat de optiunea renuntarii trebuie sa plateasca suma convenita. Exercitarea optiunii trebuie sa fie facuta cu buna-credinta.
Uneori promisiunea este astfel formulate incat permite beneficiarului sa fie inlocuit de o alta persoana. Clauza se poate califica si ca o stipulatie pentru altul. Promisiunea unilateral poate deveni sinalagmatica daca este insotita de o clauza de dezicere importanta, contrazicand astfel, ideea facultatii de optiune. [4]
Este promisiunea sinalagmatică, iar nu unilaterală convenția prin care beneficiarul se obligă definitiv să cumpere, dacă într-un termen stabilit, promitentul își indeplinește obligațiile.
a) – Vanzarea pe incercate sau pe gustate este calificata drept un contract unilateral. Cat timp conditia acceptarii de catre cumparator nu se realizeaza, riscul este suportat de vanzator. Vanzarea este perfecta daca la expirarea duratei incercarii cumparatorul nu a renuntat la cumpararea bunului. Acesta din urma nu se poate retracta , dupa ce a primit marfa, daca nu a incercat-o. Tacerea cumparatorului , dupa ce a receptionat bunul, naste prezumtia ca incercarea a dat satisfactie.
[4]Noul Cod Civil. Cartea V.Despre obligatii.Ion Turcu
Vanzarea pe gustate este uneori confundata cu degustarile oferite fara obligatia sau intentia serioasa de a cumpara. Frecventă in comerțul cu vin sau cu brânzeturi, degustarea prealabilă nu este decat un episod de tratative. In schimb, vanzarea pe gustate are specificul ca se doreste incheierea unui contract fara ca el sa se fi format deja, deoarece cumparatorul si-a rezervat dreptul de a aprecia daca obiectul este pe gustul sau.
Asadar, vanzarea pe gustate este o promisiune unilaterala de vanzare in care hotararea cumparatorului , profund subiectiva, este total libera. Refuzul cumparatorului lipseste de efecte contractuale gesturile partilor pana in acel moment. Aprecierea cumparatorului este , in aceasta situatie, subiectiva si discretionara. Intr-o alta situatie, atunci cand contractul prevede o calitate onesta si comerciala, aprecierea subiectiva nu mai are importanta pentru ca se va califica in mod obiectiv, iar nu subiectiv daca marfa este sau nu este de calitate comerciala corespunzatoare.
b) Vânzarea este un contract cu titlu oneros. „Fiecare parte urmărește să își procure un avantaj în schimbul obligațiilor asumate”(art. 1172 alin. (1) NCC). Vânzătorul urmărește primirea prețului ca echivalent al transmiterii bunului, iar cumpărătorul urmărește primirea proprietății bunului în schimbul prețului. [4]
Contractul de vânzare este un contract comutativ. „La momentul încheierii sale, existența drepturilor și obligațiilor părților este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă”(art. 1173 alin. (1) NCC) și nu depinde de un eveniment viitor și incert, ca în cazul contractelor aleatorii.
Cu caracter de excepție, poate dobândi caracter aleatoriu în cazul vânzării drepturilor litigioase în condițiile art. 1653 alin. (3) NCC sau al vânzării în condițiile art. 1698 alin. (2), când cumpărătorul a cunoscut pericolul producerii evicțiunii și a cumpărat pe riscul său.
[4]Noul Cod Civil. Cartea V.Despre obligatii.Ion Turcu
d) Contractul de vânzare este un contract consensual. Conform art. 1178 NCC, un contract se încheie prin simplul acord de voințe al părților, capabile de a contracta, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă. În principiu, vânzarea ia naștere prin simplul acord de voințe al părților, nu este un contract solemn, deoarece nu presupune, pentru încheierea sa valabilă, îndeplinirea vreunei formalități și nici un contract real, nefiind necesară predarea bunului pentru încheierea contractului.
Excepțiile de la caracterul consensual al vânzării sunt reglementate expres de legiuitor, atunci când legea prevede cerința încheierii contractului într-o anumită formă.
O primă excepție este vânzarea terenurilor de orice fel (cu și fără construcții), care trebuie încheiată în formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute. Astfel, potrivit art. 1242 alin. (1) NCC, „este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă”, iar art. 1244 NCC prevede că „trebuie să fi e încheiate prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute, convențiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară”. Articolul 877 NCC stipulează că „drepturile reale imobiliare înscrise în cartea funciară sunt drepturi tabulare. Ele se dobândesc, se modifică și se sting numai cu respectarea regulilor de carte funciară”. Prin imobil, în sensul cărții funciare, se înțelege „una sau mai multe parcele de teren alăturate, indiferent de categoria de folosință, cu sau fără construcții, aparținând aceluiași proprietar, situate pe teritoriul unei unități administrativ-teritoriale și care sunt identificate printr-un număr
cadastral unic” . [4]
Mai mulți proprietari nu pot fi înscriși în aceeași carte funciară, decât dacă se află în coproprietate pe cote-părți ori în devălmășie (art. 878 alin. (3) NCC). În conformitate cu dispozițiile art. 885 alin. (1) NCC, „drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părți, cât și față de terți, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea”, iar potrivit art. 888 NCC, „înscrierea în cartea funciară se efectuează în baza înscrisului autentic notarial, a hotărârii judecătorești rămase definitivă, a certificatului de moștenitor.
[4] Noul Cod Civil. Cartea V.Despre obligatii.Ion Turcu
Aceste norme generale presupun, în materia vânzării de imobile, că „strămutarea proprietății de la vânzător la cumpărător este supusa dispozițiilor de carte funciară” (art. 1676 NCC). Ca normă specială, evidențiem că, în cazurile anume prevăzute de lege, vânzarea nu poate fi opusă terților decât după îndeplinirea formalităților de publicitate (art. 1675 NCC).
De asemenea, în cazul contractelor electronice, potrivit art. 1245 NCC, „contractele care se încheie prin mijloace electronice sunt supuse condițiilor de formă prevăzute de legea specială”. Precizăm că, prin art. 5 și art. 6 din Legea nr. 455/2001, înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, atașat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv și generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce privește condițiile și efectele sale, înscrisului sub semnătură privată, iar înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, atalat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică, recunoscut de către cel căruia I se opune, are acelali efect ca actul autentic între cei care l-au subscris li între cei care le reprezintă drepturile.
O altă excepție de la caracterul consensual o reprezintă vânzarea moștenirii, în art. 1747 alin. (2) NCC fiind prevăzut că acest contract se încheie în formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute.
De aici putem concluzina că, în anumite situații, contractul de vânzare nu este valabil decât dacă este încheiat în forma specială prevăzută de lege. Referitor la forma contractului, în literatura de specialitate s-a apreciat că dispozițiile art. 1242 alin. (2) NCC, potrivit cărora „dacă părțile s-au învoit ca un contract să fi e încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se socotește valabil chiar dacă forma nu a fost respectată”, sunt aplicabile, de exemplu, vânzării unui autoturism, în care părțile au convenit încheierea contractului în formă autentică, dar l-au perfectat prin înscris sub semnătură privată. [4]
[4] Noul Cod Civil. Cartea V.Despre obligatii.Ion Turcu
e) Vânzarea este un contract translativ de proprietate sau un act constitutiv de obligații? Se pune problema dacă, în concepția noului Cod civil, vânzarea este un contract translativ de proprietate sau un act constitutiv de obligații, printre care și obligația de a transfera proprietatea, iar acest transfer are loc printr-un alt act juridic. Până la 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod civil, s-a aplicat principiul consensualismului, după modelul francez, efectul translativ de proprietate producându-se din momentul realizării acordului de voință, când proprietatea trecea la cumpărător. Într-o maniera diferita, în sistemul german, vânzarea este un act constitutiv de obligații, prin care nu se transferă dreptul de proprietate. Prin definiția formulată prin art. 1650 NCC au fost consacrate ambele sisteme: „Vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească”. Transmiterea imediată a dreptului de proprietate (la momentul încheierii vânzării), indiferent dacă s-a făcut predarea lucrului vândut sau plata prețului, operează numai dacă sunt întrunite următoarele condiții: vânzătorul este proprietarul lucrului vândut; obiectul contractului este un bun determinat individual; lucrul vândut există; părțile sau legea să nu fi amânat transferul dreptului de proprietate.
f) Caracterul translativ de proprietate al contractului de vânzare a bunurilor mobile. Contractul de vânzare a bunurilor mobile este, în principiu, un contract translativ de proprietate, fiind păstrat principiul clasic al vânzării translative de proprietate. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1674 NCC, „cu excepția cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voința părților nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori prețul nu a fost plătit încă”. Textul pare sa fie o particularitate a dispoziției cu caracter general cuprinsă în art. 1273 alin. (1) NCC, care arată că „drepturile reale se constituie și se transmit prin acordul de voință al părților, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de gen”. Din formularea consacrată de art. 1273 alin. (2) NCC, rezultă că fructele bunului sau ale dreptului transmis se cuvin
dobânditorului de la data transferului proprietății bunului ori, după caz, a cesiunii dreptului, afară de cazul în care prin lege sau prin voința părților se dispune altfel. [4] Dispozițiile în materie de carte funciară, precum și dispozițiile speciale referitoare la transferul anumitor categorii de bunuri mobile rămân aplicabile, conform art. 1273 alin. (3) NCC. Cu privire la riscul contractului, legiuitorul subordonează regula res perit domino – adică riscul pierii fortuite a bunului este suportat de proprietar – regulii res perit debitori – riscul este al debitorului obligației imposibil de executat, dacă bunul vândut piere fortuit înainte de predarea lui cumpărătorului. Astfel, „în lipsă de stipulație contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligației de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligației de predare pierde dreptul la contraprestație, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie” (art. 1274 alin. (1) NCC). Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit și dacă obligația de predare ar fi fost executată la timp (art. 1274 alin. (2) NCC).
Reglementând transmiterea succesivă a unui bun mobil, legiuitorul a prevăzut că cel care a dobândit cu bună-credință posesia bunului este titular al dreptului, chiar dacă titlul său are dată ulterioară. Este de bună-credință debitorul care, la data intrării în posesie, nu a cunoscut și nici nu putea să cunoască obligația asumată anterior de înstrăinător. Pe de altă parte, dacă niciunul dintre dobânditori nu a obținut posesia efectivă a bunului mobil corporal și creanța fiecăruia de predare a bunului este exigibilă, art. 1275 alin. (3) NCC stabilește că va fi preferat cel care a sesizat cel dintâi instanța de judecată.
[4] Noul Cod Civil. Cartea V.Despre obligatii.Ion Turcu
F^1) Excepții de la caracterul translativ al contractului de vânzare.
În privința bunurilor imobile, transmiterea dreptului de proprietate asupra acestora reprezintă excepția de la caracterul translativ al contractului de vânzare, în art. 1676 NCC fiind prevăzut că „în materie de vânzare de imobile, strămutarea proprietății de la vânzător la cumpărător este supusă dispozițiilor de carte funciară”. Noul Cod Civil a prevăzut caracterul constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară, în cazul bunurilor imobile, a dreptului de proprietate, cu respectarea dispozițiilor prevăzute de art.888 NCC. [4]
Drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc atât între părți, cât și față de terți, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea, conform art. 885 alin. (1) NCC. În mod corelativ, este prevăzut în mod expres că drepturile reale se pierd sau sting numai prin radierea lor din cartea funciară, cu consimțământul titularului, dat prin înscris authentic notarial (art. 885 alin. (2) NCC). De menționat, în legătură cu caracterul constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară, prevederile cu caracter tranzitoriu ale art. 56 din Legea nr. 71/2011: „(1) Dispozițiile Codului civil privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fi ecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996 republicată, cu modificările și completările ulterioare. Până la data prevăzută la alin. (1) înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate față de terți”.
[4] Noul Cod Civil. Cartea V.Despre obligatii.Ion Turcu
Alte excepții prevăzute de legiuitor în sensul că transferul imediat al dreptului de proprietate și al riscurilor nu operează privesc:
a) Vânzarea bunului altuia, reglementată de art. 1683 NCC, când vânzătorul, la momentul încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, nu este proprietarul acestui bun;
b) Vânzarea bunurilor de gen care trebuie individualizate ulterior; transferul dreptului de proprietate și al riscurilor pieirii fortuite se produce în momentul individualizării acestor bunuri;
c) În cazul obligațiilor alternati ve, proprietatea și riscurile se transferă diferit în funcție de obiectului contractului, dacă este un bun individual determinat sau un bun de gen. Dacă vânzarea are ca obiect mai multe lucruri certe (determinate), proprietatea se transferă numai în momentul alegerii, întrucât prin alegere este individualizat bunul care urmează a fi dobândit de cumpărător. Dacă cele două obiecte alternative sunt lucruri de gen, pentru transmiterea proprietății este necesar ca, pe lângă alegere, bunul să fie individualizat.
d) Contractele în care părțile au amânat transferul proprietății printr-o clauză specială pentru un moment ulterior încheierii contractului. In acest caz se impune a fi facuta precizarea ca momentul ulterior al transferului dreptului de proprietate nu trebuie confundat cu momentul predării bunului după încheierea contractului. Părțile pot amâna printr-un termen suspensiv transferul proprietății – de exemplu, până la data plății prețului bunului vândut – sau până la realizarea unei condiții suspensive. De altfel, legiuitorul a reglementat expres rezerva proprietății prin art. 1684 NCC, stabilind că „stipulația prin care vânzătorul își rezervă proprietatea bunului până la plata integrală a prețului este valabilă chiar dacă bunul a fost predat. Această stipulație nu poate fi însă opusă terților decât după îndeplinirea formalităților de publicitate cerute de lege, după
natura bunului”.
g) Vânzarea este un contract ce poate fi încheiat atât personal cât și prin reprezentant, calitatea de reprezentant la încheierea contractului de vânzare-cumpărare fiind acceptată atât în privința vânzătorului cât și în privința cumpărătorului.
h).Vânzarea este un contract numit și reglementat, pornind de la faptul, că legislatorul îi conferă acestui contract un sediu juridic aparte, dându-i o reglementare detaliată, iar uneori chiar și prea detaliată
i). Este un contract de executare instantanee, dat fiind faptul, că părțile contractante își exercită obligațiile la contract imediat, într-o perioadă de timp, care nu poate fi determinată în parametri temporari. Acest fapt, însă, nu exclude stabilirea în contractul de vânzare-cumpărare a unor obligații, executarea cărora poate avea loc succesiv. Astfel, atunci când părțile au convenit asupra vânzării-cumpărării unei cantități de bunuri determinate generic, transmisiunea de facto, precum și cantitățile transmise pot fi raportate la o anumită perioadă de timp.
j) Este un contract principal, deoarece apare totdeauna drept un scop principal al desfășurării relației contractuale și de regulă acest contract servește drept contract principal la cele accesorii care mai pot fi încheiate pentru asigurarea drepturilor dobândite în cadrul vânzării-cumpărării.
k). Este un contract negociabil, pornind de la faptul, că toate condițiile vânzării-cumpărării de către părțile contractante pot fi negociate.
l). Este un contract irevocabil după regimul juridic conferit de către legislator. Totodată, legislatorul stabilește unele condiții ale vânzării-cumpărării când acest contract poate apărea drept un contract revocabil. Este vorba de prevederile articolului 808 Cod civil, care stabilește, că la încheierea contractului de vânzare-cumpărarea a bunurilor pentru consum, cumpărătorul are dreptul.
ca, în decursul a 14 zile din momentul recepționării bunului nealimentar să preschimbe bunul cu un bun similar de alte caracteristici, sau dacă alt bun cu așa caracteristici nu există, contractul poate fi revocat din inițiativa cumpărătorului[4]
II.3. Aplicarea unor reguli de la vânzare. Vânzarea constituie dreptul
comun pentru alte contracte translative de drepturi.
În doctrină, s-a mai reținut, ca si caracter al vânzării, faptul că acest contract reprezintă dreptul comun pentru alte contracte translative de drepturi, în condițiile prevăzute de art. 1651 NCC. Marea majoritate a contractelor au ca efect transmiterea unui drept, astfel că regula consacrată de art. 1651 NCC [4] cunoaste o extinsa aplicabilitate.
Ea presupune ca obligațiilor înstrăinătorului să li se aplice, în mod corespunzător, dispozițiile din capitolul privind obligațiile vânzătorului, dacă din prevederile aplicabile acelui contract sau din cele referitoarela obligații în general nu rezultă altfel. Această reglementare derogă de la regula aplicării normelor prevăzute de lege pentru un contract special numai în cazurile și condițiile stabilite expres. Principiul este consacrat de art. 10 NCC, care prevede că „legile care derogă de la o dispoziție generală se aplică numai în cazurile expres și limitative prevăzute de lege”.
Trebuie amintite și dispozițiile art. 1168 NCC, normă care deroga de la principiul din art. 10 NCC, care arată că în cazul contractelor nenumite se aplică prevederile generale din materia obligațiilor, iar dacă aceste dispoziții nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult.
[4] Noul Cod Civil. Cartea V.Despre obligatii.Ion Turcu Art. 1651 NCC tranșează situația obligațiilor înstrăinătorului în cazul altor raporturi contractuale având ca efect transmiterea unui drept.
Legiuitorul anului 2009 a preferat aplicarea dispozițiilor privind obligațiile vânzătorului tuturor contractelor prin care se transmite un drept. Conform art. 10 NCC, dacă obligațiile înstrăinătorului într-un contract având ca efect transmiterea unui drept nu au fost reglementate prin convenția părților sau prin norme speciale, ar trebui să se aplice regulile din partea generală a dreptului obligațional.
Potrivit art. 1651 NCC, „dispozițiile privind obligațiile vânzătorului se aplică, în mod corespunzător, obligațiilor înstrăinătorului în cazul oricărui alt contract, având ca efect transmiterea unui drept, dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la obligații în general nu rezultă altfel”. [5]
Relevant in ultima perioada de evolutie continua a societatii, pentru contractul de vanzare este faptul ca acesta tinde sa apara drept ca un contract incheiat cu consumatorii, care sa fie supus legilor speciale carora sa le vina in completare Codul Civil.
Desfacerea continua a productiei industriale de masa este reglementata prin acordul intre producatori si distribuitori in cadrul unei retele contractuale complexe de livrari de servicii. In mod necesar si frecvent , cadrul juridic este completat cu un contract-cadru, care determina mai amplu sau mai simplu conditiile operatiunilor viitoare ( concesiuni de vanzare, distribuitori agreati, franciza) si, ulterior, se incheie conventii succesive in faza de executare a acordului prealabil. In acest sistem se incadreaza si contractul-cadru, mai ales sub aspectul reglementarii pretului.
Initial, contractul-cadru a fost subsumat de jurisprudenta franceza dispozitiilor Codului Civil cu privire la vanzare. O importanta aplicatie a contractului-cadru s-a efectuat in raporturile contractuale dintre societatile petroliere si distribuitorii de carburanti. In continutul acestor contracte-cadru de distributie comerciala , obligatiile partilor nu erau numai de a da, ci si de a face.
[5] Potrivit art. 1651 NCC, „dispozițiile (…) privind obligațiile vânzătorului se aplică,
în mod corespunzător, obligațiilor înstrăinătorului în cazul oricărui alt contract, având ca
efect transmiterea unui drept, dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din
cele referitoare la obligații în general nu rezultă altf el”.
Curtea de Casație Franceză a decis, în principiu, ca atunci când o convenție prevede încheierea de contracte ulterioare, nedeterminarea pretului acestor contracte in conventia initiala nu afecteaza validitatea acesteia, cu exceptia unei dispozitii legale speciale, abuzul in privinta fixarii pretului deschizand numai calea rezilierii sau a despagubirii.
In materia vânzarii se poate vorbi, intr-un limbaj juridic contemporan, de ceea ce specialistii in materie o numesc “gruparea de contracte”. Atunci cand mai multe contracte distincte se asociază, fara a se contopi intr-un contract unic, se vorbeste de grupări, lanțuri sau interdependențe contractuale. Exemple în acest sens sunt: împrumutul asociat vânzării, imprumutul însotit de asigurarea de viață, cumpararea unui autovehicul nou cu preluarea celui uzat.
Lanțul de contracte in materia comerciala contine raporturi contractuale succesive , cu obiect comun, incheiate intre persoane diferite. De exemplu, vanzarea comerciala este precedata si este urmata de alte vanzari. Vanzatorul detine lucrul de la un autor, care la randul sau l-a primit de la un alt vanzator, iar cumparatorul il revinde unui subdobanditor. In cazul gruparii de contracte exista mai multe contracte distincte.
Totusi, exista situatii, cum ar fi inchirierea-vanzarea, vanzarea unui lucru ce umeaza a fi fabricat sau construit, unde pot sa apara dubii daca exista un contract complex unic sau exista o grupare de contracte distincte.
Intr-o grupare de contracte , raspunderea contractuala reglementeaza in mod necesar cererea de reparare a prejudiciului suferit de participant, numai pentru ca au avut o legatura cu contractul initial. Pentru ca debitorul a trebuit sa prevada consecintele incapacitatii sale de a-si indeplini obligatiile in conformitate cu regulile contractuale aplicabile in domeniu, victima nu poate sa dispuna contra lui decat de o actiune de natura contractuala, chiar si in absenta unui contract intre victima si debitor.
II 4. Elemente de noutate în materia vânzării.
În Noul Cod Civil, instituția vânzării se conturează din coroborarea art. 1650 cu art. 1673,care reglementează transmiterea proprietății dreptului vândut și cu art. 1674 care reglementează momentul transmiterii proprietății.
În ceea ce privește capacitatea de a încheia contractul de vânzare, remarcăm, ca elemente de noutate: incidența noțiunii de capacitate de exercițiu anticipată, în cazurile în care, pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitate deplină de exercițiu, precum și eliminarea interdicției vânzării între soți, în virtutea principiului independenței patrimoniale a soților, potrivit art. 317 NCC. De asemenea, a fost eliminat retractul litigios, apreciindu-se că, prin exercitarea retractului liti gios, se poate ajunge, practic, la exproprierea unei persoane de un drept al său.
O altă modifi care importantă o reprezintă apariția unei noțiuni noi în domeniul promisiunii de a contracta – pactul de opțiune.
Sintetizând, alături de promisiunea unilaterală și bilaterală de a contracta, în art. 1278 NCC este reglementat și pactul de opțiune, care îmbracă forma unei convenții prin intermediul căreia promitentul nu se mai obligă să încheie contractul în viitor, ci își exprimă actual consimțământul la încheierea contractului, astf el încât ulterior va fi necesară doar manifestarea
voinței beneficiarului.
Desigur, pactul de opțiune trebuie să îndeplinească condițiile de validitate a oricărei convenții și să cuprindă toate elementele viitorului contract, astfel încât pentru încheierea valabilă a contractului să fi e necesară doar acceptarea ulterioară a benefi ciarului.
II.5. Dispozitii juridice ale contractului de vanzare
Orice individ al unei societati a vândut măcar o dată în viață un lucru, de la o casă până la un obiect, cat de mărunt. Fiind o forma contractuala cu un spectru atat de larg de accesare, NCC a cautat sa reglementeze in cele mai amanuntite detalii utilitatea si aplicabilitatea sa in practica,de la cine are capacitatea de a cumpara sau vinde, pana la vicii si efecte ale contractului.
Capacitatea de a vinde.
Potrivit art. 1652 NCC “pot cumpara sau vinde toti cei carora nu le este interzis de lege”, inserat in institutia contractului de vanzare cu caracter de principiu, urmat fiind de reguli stricte privind subiecti anume desemnati ca fiind in incapacitatea de a cumpara , asa cum prevede art. 1653 alin.1 NCC “ sub sanctiunea nulitatii absolute, judecatorii, procurorii, grefierii, executorii, avocatii, notarii publici, consilierii juridici si practicienii in insolventa nu pot cumpara , direct sau prin personae interpuse , drepturi litigioase care sunt de competent a instantei judecatoresti in a carei circumscriptie isi desfasoara activitate”. Tot in incapacitatea de a cumpara se afla, potrivit art. 1654 NCC mandatarii, pentru bunurile pe care sunt insarcinati sa le vanda, parintii , tutorele , curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le reprezinta, sub sanctiunea nulitatii relative[4].
[4] Noul Cod Civil. Cartea V.Despre obligatii.Ion Turcu
Incapacități de a cumpăra
Potrivit art. 1652 din N.C.C. „Principiul capacității – Pot cumpăra sau vinde toți cei cărora nu le este interzis prin lege.”
De la acest principiu, art. 1653 N.C.C. stabilește că sunt incapabili de a dobândi prin cumpărare drepturi litigioase următoarele categorii de persoane: „judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocații, notarii publici, consilierii juridici și practicienii în insolvență” care nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competența instanței judecătorești în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea sub sancțiunea nulității absolute. Legea permite totuși acestor persoane să dobândească drepturi litigioase în situația în care privesc: drepturile succesorale ori a cotelor-părți din dreptul de proprietate de la comoștenitori sau coproprietari, după caz; cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanțe care s-a născut înainte ca dreptul să fi devenit litigios; cumpărarea care s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpânește bunul în legătură cu care există dreptul litigios. Alin. 3 al aceluiași articol definește și noțiunea de „drept litigios” ca fiind dreptul cu privire la existența sau întinderea căreia există un proces început și neterminat. [6]
Mai sunt incapabili a cumpăra (art. 1654 N.C.C.):
a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinați să le vândă;
b) părinții, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă;
c) funcționarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvență, executorii, precum și alte asemenea persoane, care ar putea influența condițiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează.
[6] G. Boroi, L. Stănciulescu, op.
Obligatiile vanzatorului.
In lumina art. 1672 NCC obligatiile principale ale vanzatorului sunt: sa transmita prorpietatea bunului sau, sau, dupa caz, dreptul vandut, sa predea bunul, s ail garanteze pe comparator contra evictiunii si viciilor bunului. Potrivit noului Cod civil, obligația de a preda bunul se întinde și la accesoriile sale, precum și la tot ce este destinat folosinței sale perpetue. Vânzătorul este, de asemenea, obligat să predea titlurile și documentele privitoare la proprietatea sau folosința bunului (art. 1686), iar predarea bunului imobil se face prin punerea acestuia la dispoziția cumpărătorului, liber de orice bunuri ale vânzătorului (art. 1687).
Art. 1743NCC stipuleaza ca, “daca, în vânzarea unui imobil cu indicarea suprafeței și a prețului pe unitatea de măsură, suprafața reală este mai mică decât cea indicată în contract, cumpărătorul poate cere vânzătorului să îi dea suprafața convenită.
Atunci când cumpărătorul nu cere sau vânzătorul nu poate să transmită această suprafață, cumpărătorul poate obține fie reducerea corespunzătoare a prețului, fie rezoluțiunea contractului dacă, din cauza diferenței de suprafață, bunul nu mai poate fi folosit în scopul pentru care a fost cumpărat. Tot acelasi articol, in alin.2, reglementeaza urmatoarea situatie: ” dacă însă suprafața reală se dovedește a fi mai mare decât cea stipulată, iar excedentul depășește a douăzecea parte din suprafața convenită, cumpărătorul va plăti suplimentul de preț corespunzător sau va putea obține rezoluțiunea contractului. Atunci când însă excedentul nu depășește a douăzecea parte din suprafața convenită, cumpărătorul nu poate obține rezoluțiunea, dar nici nu este dator să plătească prețul excedentului”.
De asemenea, in Noul Cod Civil, obligația de garanție a vânzătorului față de cumpărătorul subsecvent este prevăzută expres. Astfel, potrivit art. 1706: „Vânzătorul este obligat să garanteze contra evicțiunii față de orice dobânditor subsecvent al bunului, fără a deosebi după cum dobândirea este cu titlu oneros ori cu titlu gratuit”.
Facand o extensie catre reglementarea juridica a contractului de vanzare internationala in materia obligatiilor vanzatorului, Textul articolului 30 din Convenția Națiunilor Unite de la Viena din 1980 asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri stabilește ca si obligații contractuale ale vânzătorului, urmatoarele: să predea mărfurile contractate cumpărătorului ,să transfere proprietatea mărfurilor către cumpărător, să remită cumpărătorului toate documentele referitoare la marfă. Obligația de transfer a proprietății asupra mărfii este reglementat în conținutul său prin art. 4, lit. b, din convenție. De asemeni convenția se referă indirect la dreptul de proprietate în sensul că vânzătorul are obligația să predea mărfurile libere de orice drept sarcină sau pretenție, asupra lor, ale unui terț.
Convenția continuând reglementarea obligațiilor vânzătorului, dispune în articolele 35-40 detalierea obligației principale a vânzătorului de a preda marfa cumpărătorului, obligațiile subsidiare de „conformitate” a mărfurilor din care rezultă și obligațiile de garanție pentru vicii.
Obligația de garanție pentru evicțiune ca și cea privind conservarea mărfurilor în sarcina vânzătorului este prevăzută în articolele 35-40 ale respectivei convenții.
Cu privire la obligația de predare a mărfurilor, Convenția O.N.U. reglementează următoarele trei aspecte, locul predării, anumite obligații ale vânzătorului adiacente predării, momentul predării mărfurilor.
Locul predării mărfurilor în sensul convenției este unul special prevăzut în contract. Când contractul de vânzare implică și transportul mărfurilor la destinatar și în contract nu sunt stipulații contrare, locul predării este primul transportator al acestuia. În afara cazurilor neprevăzute ca mai sus când contractul se realizează la un bun individual determinat sau la unul determinabil dintr-o masă de bunuri ori urmează să fie fabricat, locul predării este acel loc special în care bunul se pune la dispoziția cumpărătorului.
Obligații speciale ale vânzătorului adiacente predării mărfurilor însoțesc în dese cazuri obligația principală de predare a mărfurilor către cumpărător. Acestea, de regulă sunt după împrejurări premergătoare predării propriu-zise și în același timp implicite procesului respectiv, astfel:
-în cazurile în care în contract se stabilește pentru vânzător obligația transportului la destinația cumpărătorului, vânzătorul expeditor trebuie să marcheze mărfurile în vederea identificării și să avizeze cumpărătorul printr-o specificație corespunzătoare;
-când vânzătorul îsi asumă obligația de predare prin transportul efectiv al mărfurilor, acesta trebuie să încheie și contractele de transport necesare pe mijloace de transport adecvate împrejurărilor și condițiilor de transport care să mențină calitatea comercială a mărfurilor sub aspectul conservărilor calitative și cantitative;
-în cazul în care vânzătorul nu este obligat prin contract să asigure mărfurile împotriva riscurilor specifice transporturilor el trebuie să colaboreze cu cumpărătorul, furnizându-i toate elementele necesare contractării unei asemenea asigurări.
Aceste obligații speciale ale vânzătorului adiacente predării mărfurilor sunt de regulă prevăzute de cocontractanți fie în clauze contractuale exprese, fie prin referire la o reglementare internațională uniformă ca, de exemplu, regulile INCOTERMS.
Obligația vânzătorului privind conformitatea mărfurilor care, prin contract, au ca obiect cantitatea, calitatea și tipul mărfii (denumirea comercială) precum și ambalajul sau condiționarea mărfii sau ambalajului.
Obligațiile referitoare la calitate se referă si la garanțiile pentru vicii, iar clauzele care privesc cantitatea, calitatea, tipul, ambalajul sau condiționarea mărfii sunt prevăzut expres în contract. În lipsa unor asemenea stipulații se consideră conformitatea mărfurilor cu contractul în următoarele condiții:
-mărfurile corespund întrebuințărilor la care servesc în mod obișnuit mărfuri de același tip;
-mărfurile corespund oricărei întrebuințări speciale pe care cumpărătorul a adus-o expres sau tacit la cunoștința vânzătorului în momentul închierii contractului;
-mărfurile corespund calitativ mostrelor, eșantionului ori modelului prezentat cumpărătorului la contractare;
-mărfurile sunt ambalate sau condiționate la modul uzual pentru mărfurile de același tip ori în lipsa uzanței, de o manieră corespunzătoare conservării și protejării lor.
La această obligație se implică și obligația de remitere a documentelor referitoare la marfă precum și dispozițiile speciale asupra răspunderii vânzătorului pentru lipsa de conformitate a mărfurilor care se coroborează și cu prevederile generale ale Convenției O.N.U. în materie pentru neexecutarea oricăreia dintre obligațiile vânzătorului vis-a-vis de gruparea de mijloace de care dispune cumpărătorul în cazul în care vânzătorul contravine la contract. Din această grupare nu lipsește reversul obligației vânzătorului de garanție pentru evicțiune sau față de răspunderea contractuală generală a vânzătorului.
Predarea bunului
Predarea se face prin punerea bunului vândut la dispoziția cumpărătorului, împreună cu tot ceea ce este necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă și neîngrădită a posesiei.
Întinderea obligației de predare este reglementată de art. 1.686 N.C.C. și presupune obligația de a preda bunul se întinde și la accesoriile sale, precum și la tot ce este destinat folosinței sale perpetue. Vânzătorul este, de asemenea, obligat să predea titlurile și documentele privitoare la proprietatea sau folosința bun
Predarea bunului imobil.
Predarea imobilului se face prin punerea acestuia la dispoziția cumpărătorului, liber de orice bunuri ale vânzătorului.
Predarea bunului mobil se poate face fie prin remiterea materială, fie prin remiterea titlului reprezentativ ori a unui alt document sau lucru care îi permite cumpărătorului preluarea în orice moment.
Locul predării.
Predarea trebuie să se facă la locul unde bunul se afla în momentul încheierii contractului, dacă nu rezultă altfel din convenția părților ori, în lipsa acesteia, din uzanțe.
Starea bunului vândut.
Bunul trebuie să fie predat în starea în care se afla în momentul încheierii contractului. Cumpărătorul are obligația ca imediat după preluare să verifice starea bunului potrivit uzanțelor. Dacă în urma verificării se constată existența unor vicii aparente, cumpărătorul trebuie să îl informeze pe vânzător despre acestea fără întârziere iar în lipsa informării, se consideră că vânzătorul și-a executat obligația.
Garanția pentru evicțiune – condiții, modificare și limite
Evicțiunea este pierdere in total sau in parte a dreptului de proprietate asupra unui lucru de către persoana care a dobândit acest drept ca urmare a recunoașterii, dreptului invocat către alta persoana asupra aceluiași lucru pe cale judiciară.
Vânzătorul este obligat să garanteze contra evicțiunii pe cumpărător dar și față de orice dobânditor subsecvent al bunului, fără a deosebi după cum dobândirea este cu titlu oneros ori cu titlu gratuit.
Condițiile garanției contra evicțiunii.
Vânzătorul este de drept obligat să îl garanteze pe cumpărător împotriva evicțiunii care l-ar împiedica total sau parțial în stăpânirea netulburată a bunului vândut. Garanția este datorată împotriva evicțiunii ce rezultă din pretențiile unui terț numai dacă acestea sunt întemeiate pe un drdrept născut anterior datei vânzării și care nu a fost adus la cunoștința cumpărătorului până la acea dată. De asemenea, garanția este datorată împotriva evicțiunii ce provine din fapte imputabile vânzătorului, chiar dacă acestea s-au ivit ulterior vânzării.
Modificarea sau înlăturarea convențională a garanției.
Părțile pot conveni să extindă sau să restrângă obligația de garanție. Acestea pot chiar conveni să îl exonereze pe vânzător de orice garanție contra evicțiunii. Stipulația prin care obligația de garanție a vânzătorului este restrânsă sau înlăturată nu îl exonerează pe acesta de obligația de a restitui prețul, cu excepția cazului în care cumpărătorul și-a asumat riscul producerii evicțiunii. [4]
Limitele clauzei de nerăspundere pentru evicțiune.
Chiar dacă s-a convenit că vânzătorul nu va datora nicio garanție, el răspunde totuși de evicțiunea cauzată ulterior vânzării prin faptul său personal ori de cea provenită din cauze pe care, cunoscându-le în momentul vânzării, le-a ascuns cumpărătorului. Orice stipulație contrară este considerată nescrisă. [4]
Garanția pentru evicțiune – efecte
Evicțiunea este pierdere in total sau in parte a dreptului de proprietate asupra unui lucru de către persoana care a dobândit acest drept ca urmare a recunoașterii, dreptului invocat către alta persoana asupra aceluiași lucru pe cale judiciară.
Vânzătorul este obligat să garanteze contra evicțiunii pe cumpărător dar și față de orice dobânditor subsecvent al bunului, fără a deosebi după cum dobândirea este cu titlu oneros ori cu titlu gratuit. [4]
[4] Noul Cod Civil. Cartea V.Despre obligatii.Ion Turcu
În principiu cumpărătorul evins poate cere rezoluțiunea contractului de vânzare cu daune interese fie o reducere proporțională de preț în cazul evicțiunii parțiale.
Cumpărătorul poate cere rezoluțiunea vânzării dacă a fost evins de întregul bun sau de o parte a acestuia îndeajuns de însemnată încât, dacă ar fi cunoscut evicțiunea, el nu ar mai fi încheiat contractul. [4]
Odată cu rezoluțiunea, cumpărătorul poate cere restituirea prețului și repararea prejudiciului suferit. Vânzătorul este ținut să înapoieze prețul în întregime chiar dacă, la data evicțiunii, valoarea bunului vândut a scăzut sau dacă bunul a suferit deteriorăriÎntinderea daunelor-interese se va stabili în funcție de:
a) valoarea fructelor pe care cumpărătorul a fost obligat să le restituie celui care l-a evins;
b) cheltuielile de judecată efectuate de cumpărător în procesul cu cel ce l-a evins, precum și în procesul de chemare în garanție a vânzătorului;
c) cheltuielile încheierii și executării contractului de către cumpărător;
d) pierderile suferite și câștigurile nerealizate de către cumpărător din pricina evicțiunii.
Garanția pentru viciile bunului vând – condiții
Viciile reprezintă deficiente ale unui bun, care ii afectează utilitatea, făcând-o să scadă.
Viciile pot fi aparente atunci când se pot constata de către cumpărător după o examinare sumară a bunului și se pot descoperi fără a fi nevoie de cunoștințe de specialitate și ascunse atunci când nu se pot descoperi la o cercetare cât mai atentă și mai serioasa, pe care orice cumpărător este obligat sa o facă fie personal, fie apelând la o persoană de specialitate.
Condiții:
-Vânzătorul garantează cumpărătorul contra oricăror vicii ascunse care fac bunul vândut impropriu întrebuințării la care este destinat sau care îi micșorează în asemenea măsură întrebuințarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preț mai mic.
-Garanția este datorată dacă viciul sau cauza lui exista la data predării bunului.
-Vânzătorul nu datorează garanție contra viciilor pe care cumpărătorul le cunoștea la încheierea contractului.
În vânzările silite nu se datorează garanție contra viciilor ascunse.
Clauza care înlătură sau limitează răspunderea pentru vicii este nulă în privința viciilor pe care vânzătorul le-a cunoscut ori trebuia să le cunoască la data încheierii contractului.
Garanția pentru viciile bunului vândut – efecte
Viciile reprezintă deficiente ale unui bun, care ii afectează utilitatea, făcând-o să scadă.
Viciile pot fi aparente atunci când se pot constata de către cumpărător după o examinare sumară a bunuluiși se pot descoperi fără a fi nevoie de cunoștințe de specialitate și ascunse atunci când nu se pot descoperi la o cercetare cât mai atentă și mai serioasa, pe care orice cumpărător este obligat sa o facă fie personal, fie apelând la o persoană de specialitate.
În temeiul obligației vânzătorului de garanție contra viciilor, cumpărătorul poate obține, după caz:
a) înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;
b) înlocuirea bunului vândut cu un bun de același fel, însă lipsit de vicii;
c) reducerea corespunzătoare a prețului;
d) rezoluțiunea vânzării.
La cererea vânzătorului, instanța, ținând seama de gravitatea viciilor și de scopul pentru care contractul a fost încheiat, precum și de alte împrejurări, poate dispune o altă măsură decât cea solicitată de cumpărător. [2]
[2] 2009, p. 3; L. Uță, Contracte civile și comerciale, Ed. Hamangiu, București , 2011,
4.3 Obligatiile cumparatorului
Daca in NCC art. 1719 reglementeaza enumerativ obligatiile cumparatorului, acestea constand in: obligatia de a prelua bunul vandut si si sa plateasca pretul vanzarii, si interesant ar fi sa inserez obligațiile cumpărătorului animate prin contractul de vânzare internațională de mărfuri regasite in Convenția Națiunilor Unite de la Viena, 1980 , astfel: cumpărătorul se obligă prin condițiile prevăzute în contract potrivit art. 53 din Convenția Națiunilor Unite de la Viena, 1980 să plătească prețul convenit și să preia mărfurile contractate la predarea acestora de către vânzător. Aceste obligații determină și obligația cumpărătorului de a preciza forma, măsura și orice altă caracteristică proprie mărfurilor contractate potrivit art. 65 din convenție ca și obligația privind conservarea mărfurilor la preluare în anumite situații specifice prevederilor art.86-88 din aceeași convenție.
Aceste obligații ale cumpărătorului se prezintă în mod sistematic astfel:
– Obligația de plată a prețului pornește de la considerentul că noțiunea de plată a prețului depășește cumulat și se deosebește de noțiunea unui transfer de monedă de la cumpărător la vânzător. De precizat este faptul că în acest sens, obligația cumpărătorului de a plăti prețul o cuprinde și pe aceea de a lua toate măsurile necesare și de a îndeplini toate formalitățile destinate să permită plata prețului astfel cum sunt prevăzute în contract sau de legislatiile (convențiile internaționale) ori de alte reglementări la care părțile convin să se refere în mod expres în contract.
– Determinarea prețului și locul determinării acestuia, are la bază Convenția Națiunilor Unite de la Viena, 1980[3], care instituie o regulă de situație specială supusă unei condiționări exprese.
Regula este consacrată în sensul că prețul mărfurilor vândute trebuie să fie determinat în contract, în mod expres sau implicit, ori printr-o dispoziție care să permită să fie determinat.
[3] art. 55 al Convenția Națiunilor Unite de la Viena, 1980
Această regulă este în concordanță cu prevederea art. 14, prf. 1, al convenției, potrivit căreia oferta de contractare este considerată suficient de precisă și în consecință valabilă pentru realizarea consensului de a încheia contractul.
O situație specială, însă constă în aceea că dacă vânzarea este în mod valabil contractată fără ca prețul să fi fost determinat sau determinabil, convenția în discuție instituie o prezumție cu privire la modul în care prețul urmează a fi determinat, prezumție care are valoarea unei determinări prin consens (deci legale) a acestui preț. Așa fiind, situația specială este condiționată de valabilitatea contractului cu preț nedeterminat sau nedeterminabil chiar dacă prin convenție nu s-a stipulat în mod expres dacă o asemenea împrejurare este valabilă sau nu. Reticența respectivă a Convenția Națiunilor Unite are legătură cu textul art. 41, lit. b, potrivit căruia ea nu cârmuiește valabilitatea contractului și nici una dintre clauzele acestuia pe care părțile, pe principiul libertății contractuale, le-au convenit.
În oricare asemenea situație, valabilitatea unui contract comercial de vânzare comercială internațională de mărfuri în care nu s-a determinat un preț sau s-a prevăzut unul determinabil rămâne supus sistemului de drept național care reprezintă „lex causae” la speța respectivă. [3]
Dacă, însă „lex causae” admite valabilitatea unui contract în domeniu fără determinarea prețului sau clauzei de determinare a acestuia, se aplică în mod invariabil determinarea prețului pe calea prevăzută de Convenția de la Viena. Însă, că în cazul în care „lex causae” este sistemul de drept românesc, prețul trebuie să fie, obligatoriu determinat sau cel puțin determinabil, ca o condiție de validare a obiectului contractului de vânzare comercială internațională de mărfuri. În ceea ce privește locul determinării și momentul plății prețului, în baza prevederilor Convenția Națiunilor Unite de la Viena, 1980, se discută următoarele locuri posibile convenite de părți, fie:
– prețul trebuie plătit într-un anumit loc precizat în contract;
– la sediul vânzătorului prin decontare bancară când se consideră plătit, când banii reprezentând prețul au intrat în contul vânzătorului;
-la locul remiterii mărfurilor sau documentelor reprezentând marfa, în cazul în care plata s-a convenit în schimbul acestei remiteri.
[3] art. 55 al Convenția Națiunilor Unite de la Viena, 1980
În ceea ce privește momentul plății, contractul de vânzare comercială internațională de mărfuri supus Convenției de la Viena poate prevedea una din următoarele variante:
-prețul trbuie să fie plătit până la momentul stabilit prin contract;
-în lipsa unei asemenea determinări prețul va fi plătit în baza contractului în momentul punerii de către vânzător a mărfurilor la dispoziția cumpărătorului ori a documentelor care reprezintă mărfurile, pe principiul simultaneității plății prețului și predării mărfurilor sau documentelor;
-în cazul stipulării în contract a obligației plății ca o condiție de livrare a mărfurilor, se înțelege că plata se va face anterior predării mărfurilor sau documentelor.
Oricum cumpărătorul nu poate fi obligat prin contract la plata prețului fără ca înainte să fi avut posibilitatea să examineze și să agreeze sau să respingă mărfurile, în funcție de modul când s-a convenit cu privire la această posibilitate. Obligația cumpărătorului de a prelua marfa predată include două aspecte. Astfel, în primul rând, cumpărătorul trebuie să îndeplinească în timp rezonabil, anterior preluării efective a mărfurilor, orice act sau formalitate necesară – uzuale care privesc prin contract care să-i permită vânzătorului să efectueze predarea mărfurilor respective .În al doilea rând, această obligație a cumpărătorului privește preluarea efectivă, propriu-zisă a mărfurilor. [3]
În numeroase cazuri vânzarea mărfurilor implică și transportul acestora. În asemenea cazuri contractul trebuie să prevadă cu claritate una din următoarele două variante:
1. vânzătorul este obligat prin contract să predea transportatorului mărfurile într-un loc determinat precum port maritim, stație feroviară, etc., caz în care cumpărătorul a preluat și riscurile asupra mărfurilor chiar în acel loc.
2. vânzătorul nu este obligat prin contract să remită mărfurile într-un asemenea loc determinat. În acest caz cumpărătorul preia riscurile asupra mărfurilor din momentul predării acestora de către vânzător la primul transportator.
[3] Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I. Vânzarea-cumpărarea.
În cazurile în care vânzarea nu implică transportul, riscurile asupra mărfurilor sunt preluate de către cumpărător după următoarele două împrejurări convenite de către cocontractanți:
a). dacă cumpărătorul are obligația contractuală să preia mărfurile într-un alt loc decât sediul vânzătorului, riscurile asupra mărfurilor trec la cumpărător în momentul preluării efective a mărfurilor;
b). în oricare altă ipostază stipulată în contract, riscurile asupra mărfurilor sunt preluate de cumpărător: [3]
– în momentul în care cumpărătorul preia mărfurile, moment care coincide cu predarea acestora efectivă de către vânzător;
-dacă cumpărătorul nu preia mărfurile la momentul convenit în contract, riscurile trec asupra lui din momentul în care mărfurile i-au fost puse la dispoziție în mod formal și efectiv de către vânzător, se înțelege că prin nepreluarea mărfurilor, cumpărătorul se află în poziția de a răspunde juridic (cu toate consecințele în patrimoniul său) pentru naîndeplinirea obligației contractuale de a prelua mărfurile de la vânzător.
Bunurile ce pot fi vândute. Vânzarea de bunuri viitoare
Se stabilește cu valoare de principiu că „orice bun poate fi vândut în mod liber, dacă vânzarea nu este interzisă ori limitată prin lege sau prin convenție ori testament”. (art. 1657 N.C.C.)
Art. 1.658 N.C.C. reglementează „vânzarea unui bun viitor”. Va fi considerat un bun viitor acela care nu exista în materialitatea sa la momentul încheierii vânzării sau daca era în stadiu de realizare nu era apt a fi folosit potrivit destinației în vederea căreia a fost încheiat contractul.
[3] Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I. Vânzarea-cumpărarea.
Deși textul de lege nu-l definește ca atare se poate ajunge la această concluzie prin interpretarea logică a art. 1658 alin. 5 N.C.C. care arată că „bunul este considerat realizat la data la care devine apt de a fi folosit potrivit destinației în vederea căreia a fost încheiat contractul”. Astfel, dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor, cumpărătorul dobândește proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat. În privința construcțiilor, sunt aplicabile dispozițiile corespunzătoare în materie de carte funciară.
În cazul vânzării unor bunuri dintr-un gen limitat care nu există la data încheierii contractului, cumpărătorul dobândește proprietatea la momentul individualizării de către vânzător a bunurilor vândute. Atunci când bunul sau, după caz, genul limitat nu se realizează, contractul nu produce niciun efect. Cu toate acestea, dacă nerealizarea este determinată de culpa vânzătorului, el este ținut să plătească daune-interese.
Când bunul se realizează numai parțial, cumpărătorul are alegerea fie de a cere desființarea vânzării, fie de a pretinde reducerea corespunzătoare a prețului. Aceeași soluție se aplică și în cazul prevăzut mai sus atunci când genul limitat s-a realizat numai parțial și, din acest motiv, vânzătorul nu poate individualiza întreaga cantitate de bunuri prevăzută în contract. Dacă nerealizarea parțială a bunului sau, după caz, a genului limitat a fost determinată de culpa vânzătorului, acesta este ținut să plătească daune-interese.
Atunci când cumpărătorul și-a asumat riscul nerealizării bunului sau genului limitat, după caz, el rămâneobligat la plata prețului iar în această situație contractul de vânzare cumpărare capătă cu caracter de excepție natură aleatorie. [3]
Condiții ale prețului
Prețul constă întotdeauna într-o sumă de bani și constituie contravaloarea pecuniară a bunului dobândit de cumpărător, fiind obligația principală a acestuia.
3] Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I. Vânzarea-cumpărarea.
Condiții:
Serios și determinat sau cel puțin determinabil.
a) Prețul determinabil. Vânzarea făcută pe un preț care nu a fost determinat în contract este valabilă dacă părțile au convenit asupra unei modalități prin care prețul
poate fi determinat ulterior, dar nu mai târziu de data plății și care nu necesită un nou acord de voință al părților. 3]
Ca modalități de determinare a prețului distingem
– determinarea prețului de către un terț. Prețul poate fi determinat și de către una sau mai multe persoane desemnate potrivit acordului părților. Atunci când persoanele astfel desemnate nu determină prețul în termenul stabilit de părți sau, în lipsă, în termen de 6 luni de la încheierea contractului, la cererea părții interesate, prpreședintele judecătoriei de la locul încheierii contractului va desemna, de urgență, în camera de consiliu, prin încheiere definitivă, un expert pentru determinarea prețului. Remunerația expertului se plătește în cote egale de către părți.
Dacă prețul nu a fost determinat în termen de un an de la încheierea contractului, vânzarea este nulă, afară de cazul în care părțile au convenit un alt mod de determinare a prețului.
– determinarea prețului în funcție de greutatea lucrului vândut.
Când prețul se determină în funcție de greutatea lucrului vândut, la stabilirea cuantumului său nu se ține seama de greutatea ambalajului.
-modalități de stabilire a prețului în lipsa determinării exprese de către părți . Prețul vânzării este suficient determinat dacă poate fi stabilit potrivit împrejurărilor. [3]
Când contractul are ca obiect bunuri pe care vânzătorul le vinde în mod obișnuit, se prezumă că părțile au avut în vedere prețul practicat în mod obișnuit de vânzător. În lipsă de stipulație contrară, vânzarea unor bunuri al căror preț este stabilit pe piețe organizate este presupusă a se fi încheiat pentru prețul mediu aplicat în ziua încheierii contractului pe piața cea mai apropiată de locul încheierii contractului. Dacă această zi a fost nelucrătoare, se ține seama de ultima zi lucrătoare.
3] Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I. Vânzarea-cumpărarea.
Prețul fictiv și prețul derizoriu
Vânzarea este anulabilă atunci când prețul este stabilit fără intenția de a fi plătit. De asemenea, dacă prin lege nu se prevede altfel, vânzarea este anulabilă când prețul este într-atât de disproporționat față de valoarea bunului, încât este evident că părțile nu au dorit să consimtă la o vânzare.
Cheltuielile vânzării și ale predării. Art. 1666 și 1667 din N.C.C. reglementează aceste aspecte după cum urmează: 3]
Cheltuielile vânzării
În lipsă de stipulație contrară, cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare sunt în sarcina cumpărătorului. Măsurarea, cântărirea și cheltuielile de predare a bunului sunt în sarcina vânzătorului, iar cele de preluare și transport de la locul executării sunt în sarcina cumpărătorului, dacă nu s-a convenit altfel. În absența unei clauze contrare, cheltuielile aferente operațiunilor de plată a prețului sunt în sarcina cumpărătorului.
Cheltuielile predării
În lipsa uzanțelor sau a unei stipulații contrare, dacă bunul trebuie transportat dintr-un loc în altul, vânzătorul trebuie să se ocupe de expediere pe cheltuiala cumpărătorului. Vânzătorul este liberat când predă bunul transportatorului ori expeditorului. Cheltuielile de transport sunt în sarcina cumpărătorului.
3] Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I. Vânzarea-cumpărarea.
Pactul de opțiune privind contractul de vânzare
Art. 1278 din N.C.C. reglementează pactul de opțiune ca fiind situația în care „părțile convin ca una dintre ele să rămână legată de propria declarație de voință, iar cealaltă să o poată accepta sau refuza, acea declarație se consideră o ofertă irevocabilă și produce efectele prevăzute la art. 1191 N.C.C.” – oferta este irevocabilă de îndată ce autorul ei se obligă să o mențină un anumit termen. Oferta este, de asemenea, irevocabilă atunci când poate fi considerată astfel în temeiul acordului părților, al practicilor statornicite între acestea, al negocierilor, al conținutului ofertei ori al uzanțelor. Declarația de revocare a unei oferte irevocabile nu produce niciun efect.
În cazul pactului de opțiune privind un contract de vânzare asupra unui bun individual determinat, între data încheierii pactului și data exercitării opțiunii sau, după caz, aceea a expirării termenului de opțiune nu se poate dispune de bunul care constituie obiectul pactului.
Atunci când pactul are ca obiect drepturi tabulare, dreptul de opțiune se notează în cartea funciară. 3]
II.6. Varietati de vanzare
Vanzarea cu optiune de rascumparare
Desi era reglementata de Codul Civil de la 1864 era interzisa pentru ca ascundea un imprumut cu dobanda excesiva. Noul Cod Civil o reglemenetaza in detaliu, stabilind conditiile in care se poate exercita. Astfel: vanzatorul trebuie sa-si reserve dreptul de a rascumpara bunul sau dreptul transmis cumparatorului intr-un termen de cinci ani , conform art. 1758 NCC.
3] Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I. Vânzarea-cumpărarea.
Ca si in cazul vanzarii mostenirii obiectul acestei varietati de vanzare il constituie nu numai bunul dar si dreptul transmis cumparatorului. De asemenea, se stabilesc criteriile care stau la baza determinarii pretului ce urmeaza a se plati daca vanzatorul exercita optiunea de rascumparare. Cheltuielile utile care nu au adus aport de valoare bunului, precum si cele voluptoase, intrucat nu se restituie, este indicat sa nu fie avansate de catre cumparator pe durata termenului optiunii de rascumparare. Pentru a se evita litigiile este indicat ca in contractele ce se vor incheia sa apara o clauza in acest sens. Indiferent de durata lor, contractele de incheiere trebuie evidentiate in cartea funciara. In privinta operatiilor de carte funciara art.902 alin.2 pct.9 NCC prevede ca aceasta varietate de vanzare este supusa notarii, avand menirea de a inlesni exercitatea optiunii de rascumparare (“vanzarea facuta cu rezerva dreotului de proprietate”).
Inainte de implinirea termenului vanzatorul are obligatia de a notifica atat cumparatorul cat si orice alt subdobanditor, cu privire la intentia de a exercita optiunea de rascumparare. De asemenea are obligatia sa consemneze pretul la dispozitia cumparatorului sau, dupa caz, a tertului. Neindeplinirea acestei formalitati atrage sanctiunea decaderii vanzatorului din dreptul de a exercita optiunea de rascumparare si are drept consecinta radierea notarii din cartea funciara.
In cazul in care diferenta dintre pretul de rascumparare si pretul platit de vanzator depaseste nivelul maxim stabilit de lege pentru dobanditor, pretul rascumpararii va fi redus la pretul platit pentru vanzare.
Vanzarea cu plata pretului in rate si rezerva proprietatii
Daca art. 1684 NCC reglementeaza orice vanzare in care plata pretului este garantata, prin rezerva dreptului de proprietate art.1755 NCC este aplicabil vanzarii cu plata pretului in rate si rezerva proprietatii.
In primul caz riscul pieirii bunului ramane la vanzator si se transfera cumparatorului doar cand i se transmite dreptul de proprietate , iar in cel de al doilea caz riscul este transferat cumparatorului daca a avut loc predarea bunului. Pentru aplicarea art.1755 NCC esential este momentul predarii bunului, adica punerii lui la dispozitia cumparatorului impreuna cu toate accesoriile sale. Daca bunul s-a predat la incheierea contractului riscul se transfera asupra cumparatorului chiar daca nu i s-a transmis proprietatea, in asa fel incat cumparatorul este tinut sa plateasca intregul prêt al bunului, chiar si in conditiile in care acesta a pierit. Pe langa faptul ca nu opereaza rezolutiunea, cumparatorul nu pierde beneficiul termenului daca sunt indeplinite cumulativ urmatoarele conditii: nu se achita o singura rata, acesta nu depaseste o optime din prêt, iar partile nu au stabilit altfel prin contract. Daca a obtinut rezolutiunea contractului pentru neplata pretului, vanzatorul este obligat sa restituie toate sumele primite , dar, este indreptatit sa retina, pe langa daune-interese , o compensatie justa pentru folosirea de catre cumparator a bunului.
Este posibil ca partile sa convina ca sumele incasate cu titlu de rate sa ramana, in tot sau in parte dobandite la vanzator, situatie in care instanta le va putea reduce , aplicand in mod corespunzator dispozitiile referitoare la cuantumul clauzei penale.
Vanzarea facuta cu rezerva dreptului de proprietate in conditiile art. 1684 si 1755 NCC se noteaza in cartea funciara conform art. 902 alin.2 pct.9 NCC si se inscrie ipoteca legala in favoarea cumparatorului in temeiul art. 2386 pct.2, intrucat proprietatea ramane in continuare vanzatorului.
III. CONTRACTUL DE VANZARE IN LUMINA CODULUI COMERCIAL
Fiind un contract special ce stă la baza multor altor specii de contracte, cred că abordarea trebuie făcută prin compararea contractului de vânzare așa cum era el reglementat în Codul Comercial versus varianta actualului Cod Civil, având în vedere că specia aplicabilă în sfera comercială, avea trăsături specifice.
Codul Comercial reglementa vânzarea – sau mai bine zis anumite aspecte specifice încheierii acestui contract în cadrul unor raporturi comerciale – în articolele 60-73, adică în 13 articole de natură a puncta elementele strict aplicabile în cadrul raporturilor de natură comercială, referitoare la:
-vânzarea cu preț nedeterminat;
-vânzare bunurilor de gen;
-neîndeplinirea obligației de către una din părți;
-garanția pentru viciile mărfurilor importate;
“Codul Comercial nu excludea și nici nu invalida în niciun fel prevederile Codului Civil, așa cum se poate observa însă chiar din simpla enumerare a aspectelor reglementate, erau acoperite doar elemente pur comerciale, de natură a dezlega anumite situații litigioase specific.”
(Av.MihaelaBădescu)
Vânzarea cu preț nedeterminat.
Reglementată de art.60 din Codul Comercial, vânzarea cu preț nedeterminat arată că e valabilă dacă s-a convenit de către părți modul de determinare ulterioară al acestuia. Păstrând reglementarea articolului 60, noul Cod Civil adaugă însă, încă două condiții de valabilitate ale acestui contract: modalitatea de determinare a prețului să fie aplicabilă până la momentul scadenței obligației de plată și această modalitate să fie prevăzută în contract, astfel încât să nu fie necesar un nou acord de voință.
Varietatea contractului cu preț nedeterminat, vânzarea la prețul curent –prețul de piață al bunului – este vânzarea de natură strict comercială, în cadrul căreia prețul era stabilit pe baza bursei sau mercurialelor, sau a oricărei probe. Tot Codul Comercial prevedea că determinarea se putea face de un terț, care putea fi numit de expert în caz de neînțelegere între părți.
Actualmente, Codul Civil păstrează posibilitatea însărcinării unui terț care să determine prețul, practic în orice situație.
Vânzarea în piețe organizate a devenit o specie de vânzare în cadrul căreia prețul e determinat de valoarea practicată în mod obișnuit de vânzător, sau de valoarea medie aplicată în ziua vânzării pe cea mai apropiată piață de locul vânzării. Spre deosebire însă de situația reglementată de Codul Comercial, în care se prevede doar posibilitatea numirii terțului, Codul Civil instituie la acest moment chiar o procedură de determinare a prețului de către terți, fiind identificate termenele în interiorul cărora se pot face operațiunile de determinare a prețului. Astfel, dacă terțul numit de părți nu determină prețul în maxim 6 luni de la încheirea contractului sau în termenul stabilit de părți, instanța va putea numi un expert.Dacă într-un an de la încheierea contractului nu se stabilește prețul și nu există identificat alt mod de determinare, contractual va deveni nul. [3]
3] Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I. Vânzarea-cumpărarea.
Vânzarea bunurilor de gen.
Acest tip de vânzare a fost prevăzută și de Codul Comercial, fiind o vânzare întâlnită cel mai des în raporturile comerciale. Vânzarea bunurilor determinate prin câtime, fel și calitate era obligatorie pentru vânzător, fiind ținut de executarea obligației de predare chiar dacă bunurile avute în vedere la momentul perfectării contractului ar fi pierit între timp, introducând astfel o obligație certă și perfectă pentru vânzător.
Noul Cod Civil nuanțează acest aspect, în sensul că proprietatea bunurilor de gen se transferă numai la momentul individualizării acestora.
Cu alte cuvinte, contractul constă în asumarea obligației de transfer a proprietății bunurilor de gen, care e considerată îndeplinită la momentul identificării exacte a bunurilor.
O subspecie a vânzării bunurilor de gen, reglementată în Codul Civil de la 1864, dar neregăsită în Codul Comercial, este vânzarea în bloc a unor bunuri pe un preț determinat, fix și care, nu se mai individualizează după niciun alt criteriu. Ambele coduri (civile) îi păstrează caracteristicile, în sensul că proprietatea se transmite imediat, urmând a nu se mai face o recepție a calității bunurilor sau o măsurare a cantității exacte (ca exemple vânzarea întregii recolte de pepeni,sau vânzarea cartofilor dintr-un camion).
Prevederile Codului Comercial cu privire la vânzarea bunurilor mobile, au fost preluate de dispozițiile Codului Civil intrat în vigoare în 2011, ambele coduri sancționând încălcarea obligației de plată a prețului de către cumpărător cu rezoluțiunea contractului, acordând vânzătorului posibilitatea de a vinde bunul pe contul și costul cumpărătorului. Chiar dacă forma în care aceste prevederi au fost transpuse este adaptată limbajului contemporan, fondul prevederilor rămâne aproape neschimbat. Singurul element de semnalat este acela că prevederile care anterior noului Cod Civil erau de strictă aplicabilitate raporturilor de natură comercială, actualmente aceste reglementări – concretizate în articolele 1724-1726 NCC sunt aplicabile oricăror raporturi, indiferent că vorbim de contracte încheiate între profesioniști sau între alte subiecte de drept civil.
Pe plan juridic, fizionomia contractului de vanzare comerciala este identica cu aceea de drept civil. Ceea ce ii confera un particular sunt elementele de ordin economic care se rasfrang intr-un manunchi de dispozitii speciale.
Functia economica este aceea care confera vanzarii-cumpararii caracter comercial – interpunerea in schimbul bunurilor. Ea este unul dintre principalele instrumente juridice, chemate sa puna la dispozitia intreprinzatorului materia prima necesara. Cumparatorul comercial cumpara pentru a revinde consumatorilor ori unui alt intermediar in schimb ( in comertul cu ridicata ) sau pentru a supune bunul cumparat unei transformari in noi produse. Pentru ca vanzarea cumpararea sa dobandeasca caracter comercial este necesar sa aiba drept obiect numai bunuri mobile, marfuri sau producte dupa expresia art.3 Cod comercial, spre deosebire de vanzarea civila care poate avea drept obiect si bunuri imobile. Codul comercial precizeaza actele juridice, faptele juridice si operatiunile pe care legea le declara ca fapte de comert.Astfel sunt considerate fapte de comert cumpararile de producte sau de marfuri spre a se revinde fie in natura, fie dupa ce se vor fi lucrat sau pus in lucru, ori numai spre a se inchiria. Are aceeasi valoare si cumpararea spre a se revinde de obligatiuni ale statului sau alte titluri de credit care circula in comert.
De asemenea sunt fapte de comert, vanzarile de producte, vanzarile si inchirierile de marfuri in natura sau prelucrate sau vanzarile de obligatiuni ale statului sau alte titluri de credit care circula in comert, cand au fost cumparate in scop de revanzare sau de inchiriere.
Pentru cumparator, operatia trebuie sa aiba caracter de interpunere in schimbul bunurilor, sa constea deci intr-un act de dobandire, in scop de revanzare, intentia de vanzare trebuie sa existe in momentul dobandirii bunului. Ceea ce conteaza este intentia initiala si nu cea nascuta spontan, ulterior. Intentia de revanzare trebuie sa fie manifestata exterior de cumparator si deci cunoscuta de vanzator, sau sa rezulte fara echivoc din imprejurarile actului. Numai in acest fel, vanzatorul este la adapost de surpriza de a vedea aplicandu-i-se legea comerciala in loc de cea civila. Intentia de revanzare trebuie sa poarte asupra obiectului cumparat in principal. Daca acesta devine un element secundar fata de obiectul care se va vinde si caruia ii va fi integrat – de exemplu cumpara saci spre a fi vanduti umpluti cu produse proprii – in virtutea regulii “accesorium sequitur principalem” vanzarea va avea caracter civil. Intentia de revanzare trebuie sa indeplineasca trei conditii:-sa existe la data cumpararii, sa fie cunoscuta cocontractantului
si sa priveasca in principal bunul cumparat. Operatia este comerciala chiar daca, mai inainte de a fi revandut, lucrul care face obiectul cumparat este supus unei transformari, cu conditia ca transformarea sa nu constituie scopul principal al dobandirii.
Nu vor fi comerciale cumpararile de materie prima, facute de artisti, ele ramanand civile, caci elementul care predomina este abilitatea artistica, lipsind intetia de revanzare. Operatia devine comerciala numai in cazul unei intreprinderi – ca operatie complexa.
Nu este necesar castigul pentru ca operatia sa fie considerata comerciala.
Definitia si caracterele juridice ale contractului de vanzare comerciala
In temeiul art. 1 Cod comercial, contractul de vanzare comerciala poate fi definit conform dispozitiei art. 1294 Cod civil. ca fiind acel contract prin care o parte, vanzatorul, se obliga sa transmita dreptul de proprietate asupra unui bun catre cealalta parte, cumparator, care se obliga sa plateasca o suma de bani drept pret.
Trebuie facuta mentiunea ca prin contractul de vanzare comerciala se poate transmite nu numai dreptul de proprietate ci si un drept de creanta.
Din definitia data rezulta si caracterele juridice ale acestui tip de contract:
a.este un contract sinalagmatic intrucat da nastere la obligatii in sarcina ambelor parti contractante.
b. este un contract cu titlu oneros, ambele parti urmarind obtinerea unor foloase patrimoniale.
c. este un contract comutativ, existenta si intinderea obligatiilor asumate de catre parti fiind certe si deci cunoscute chiar de la momentul incheierii contractului.
d. este un contract consensual, se incheie prin simplul acord de vointa al partilor contractante.
e. este un contract translativ de proprietate, prin contract se transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vandut de la vanzator la cumparator[5].
[5].Codul Comercial
Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni
O particularitate demnă de a fi studiată se află în conținutul contractului de vânzare cumpărare de acțiuni.
În perioada actuală, a regândirii unor factori care influențează funcționarea economiei de piață, studierea aprofundată a tuturor particularităților contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, acte translative de proprietate ce produc un impact deosebit asupra unei economii, reprezintă o necesitate de prim rang.
Societățile pe acțiuni sunt, în ultimă instanță, proprietarele celei mai mari părți a averii mondiale. Dacă până în prima jumătate a secolului XX, averea mobiliară și imobiliară deținută de persoanele fizice o întrecea cea deținută de persoanele juridice, odată cu evoluția economică și cu structurarea pe baza unor norme legale neechivoce a societăților comerciale, valoarea patrimoniilor acestora a depășit-o pe cea a persoanelor fizice.
Având în vedere ansamblul normativ din sistemul de drept românesc, dar și viziunea reglementărilor Uniunii Europene asupra dreptului societar, acțiunea reprezintă o parte din capitalul social al unei societăți comerciale, liber negociabilă, ce conferă drepturi patrimoniale și nepatrimoniale titularului, care pot fi exercitate doar pe durata de existență a societății emitente.
[6].
Realitățile economico-sociale din ultima parte a secolului XX și din primul deceniu al secolului XXI au reliefat o accentuare fără precedent al fenomenului globalizării, cu consecința firească a conturării unei interdependențe semnificative a piețelor financiare din statele dezvoltate și în curs de dezvoltare
În ultimii 70 de ani au fost dezvoltate o serie de principii de drept în materia transferului de titluri de valoare, în special de acțiuni care au stat la baza unor reglementări noi în domeniul dreptului comercial, afirmându-se cu putere, din cea de-a doua jumătate a secolului XX în statele capitaliste dezvoltate ale lumii, o nouă ramură de drept conturată prin de norme speciale care reglementează actele juridice încheiate pe piețele de capital.
[6].Legea nr.31/1990R a societatilor comerciale
Tranzacțiile încheiate în cadrul piețelor reglementate prezintă o semnificație deosebită pentru orice economie de piață. Din această perspectivă, gradul de evoluție al unei societăți care a adoptat modelul liberal, capitalist de funcționare, este direct influențat de dezvoltarea pieței de capital din statul respectiv. Cu cât se încheie mai multe și mai semnificative acte juridice de transmitere a proprietății pe o piață de capital, cu atât economia de piață respectivă este mai dezvoltată.
Societatea americană, care așează piața de capital în centrul funcționării economiei sale, rămâne lider global indiscutabil, în ciuda tuturor criticilor din ultima perioadă legate de eșecul modelului american, acuzat că a generat criza financiară globală. Nici Japonia și nici Europa capitalistă dezvoltată nu fac notă discordantă din această perspectivă, întrucât nu există mare companie multinațională, cu sediul central într-una dintre aceste zone ale lumii, care saă nu fie listată pe o mare piață de capital. Chiar și China, protagonistă a unei creșteri economice fără precedent în ultimii ani, a acceptat regulile jocului economiei de piață, devenind un actor important al piețelor financiare, cele mai importante companii chineze fiind societăți listate pe piața de capital.
Dintre toate instrumentele financiare ce pot fi tranzacționate pe o piață reglementată, acțiunile prezintă cel mai mare interes pentru investitori. Tranzacționarea acțiunilor este indiscutabil mult mai des întâlnită pe orice piață de capital a lumii decât tranzacționarea oricărui alt instrument financiar. Încheierea tranzacțiilor cu acțiuni pe piața de capital înseamnă, indiferent de nivelul deținerii, pe de o parte sentimentul generat de dobândirea, respectiv de renunțarea, la calitatea de proprietar asupra unei părți dintr-o companie mai mare sau mai mică, după caz (pe piețele reglementate sunt listate societățile care îndeplinesc un criteriu minim de capitalizare), iar pe de altă parte reprezintă o măsură a apetitului pentru risc. Întotdeauna satisfacția de a fi proprietar, calitate generată de deținerea de acțiuni, va fi superioară celei de a fi creditor, calitate generată de deținerea de obligațiuni, chiar dacă acestea din urmă conferă un grad de siguranță investițională sporit.
În România calitatea de acționar este în mod evident mai răspândită decât cea de proprietar de imobil. Legile privatizării din anii 90, au atribuit această caracteristică tuturor cetățenilor români care aveau împlinită vârsta de 18 ani fie la 31.12.1990 (Legea nr. 58/1991), fie la 31.12.1995 (Legea nr. 55/1995).
Tranzacțiile bursiere impun încheierea de contracte comutative de vânzare-cumpărare, întrucât atât existența cât și întinderea obligațiilor părților se cunosc la momentul încheierii contractelor respective.
Riscul unei investiții în instrumente financiare nu atrage însă caracterul aleatoriu al contractului de vânzare-cumpărare încheiat pe piața de capital. Riscul unei investiții pe piața de capital este, teoretic, egal cu riscul oricărei investiții, fie ea și imobiliare. Piața de capital oferă însă o lichiditate considerabil sporită față de piața imobiliară și, de aceea, evoluția prețurilor instrumentelor financiare este vădit accelerată față de mișcările intervenite în privința prețurilor imobilelor.
IV. VÂNZAREA ELECTRONICĂ
Internetul reprezintă noi oportunități pentru firmele tradiționale, inclusiv prin diversificarea serviciilor oferite și promovarea de servicii noi, personalizate și atractive, pe care tehnologiile informaționale și de comunicații le fac posibile.
În acest context, impactul Internet-ului care a permis dezvoltarea unei noi forme de comerț – comerțul prin Internet (componentă a comerțului electronic), asupra comerțului tradițional global este puternic. Comerțul electronic stimulează concurența și competitivitatea, prin dezvoltarea de noi produse și piețe, prin apariția de noi actori pe piețele tradiționale și de noi tipuri de relații între furnizoriconsumatori.
Dar, fără îndoială că dezvoltarea comerțului electronic nu va conduce la reducerea importanței comerțului tradițional atâta timp cât, pe de o parte, infrastructurile pe care se bazează comerțul electronic vor fi încă influențate de o serie de bariere comerciale și depind de investiții, iar pe de altă parte, vor exista indivizi care doresc un contact fizic cu produsul pe care îl achiziționează. Cert este că, dezvoltarea comerțului tradițional este impulsionată și de această formă modernă de comerț, care este comerțul prin Internet. În contextul noii economii, în care se operează cu noi concepte și teorii, dezvoltarea comerțului electronic este o realitate pe cale să devină mit. Specialiștii definesc comerțul electronic, sau e-commerce, ca fiind acea manieră de a conduce activitățile de comerț
folosind echipamente electronice, iar înconcepția Organizației Economice de Cooperare și Dezvoltare (OECD) acesta reprezintă desfășurarea unei afaceri prin intermediul rețelei Internet, vânzarea de bunuri și servicii având loc offline sauonline. [7].
Pentru unele firme, comerț electronic înseamnă orice tranzacție financiară care utilizează tehnologia informatică, iar pentru altele, noțiunea de comerț electronic acoperă circuitul complet de vânzări – inclusiv marketingul și vânzarea propriu-zisă.
[7]. C.R.C.E., Secretele comerțului electronic. Interational Trade Center UNCTAD/WTO, Geneva, 2000;
Conform Comisiei Europene, un caz special al comerțului electronic este vânzarea electronică (electronic trading), în care un distribuitor oferă bunuri sau servicii unui consumator în schimbul unei plăți.
O componentă importantă a vânzării electronice este vânzarea electronică cu amănuntul (electronic retailing), în care clientul este un consumator obișnuit în loc de o altă companiei [7].
În literatura de specialitate din domeniul comerțului, vânzarea electronică reprezintă una din cele două forme ale comerțului fără magazine. Alături de vânzarea directă generată de publicitatea televizată, vânzarea prin videotext și vânzarea prin televiziunea cablată [8], în cadrul vânzării electronice se înscrie și vânzarea prin Internet.
Deci, potrivit Comisiei Europene comerțul electronic include vânzarea electronică (inclusiv vânzarea electronică cu amănuntul), în timp ce conform specialiștilor din comerț, într-o accepțiune lărgită, vânzarea electronic înseamnă comerț electronic. Acesta din urmă înregistrează două componente: comerțul electronic tradițional (vânzarea prin videotext, teleshoping, mediu offline etc.) și comerțul electronic prin Internet. Cert este că, indiferent de definițiile date comerțului electronic de diferiți specialiști, instituții sau firme, prin comerț electronic se înțelege „distribuție, marketing, vânzarea sau livrarea de mărfuri și servicii prin mijloace electronice”[8]. Ceea ce presupune faptul că, prin mijloace electronice, pot fi comercializate atât mărfuri, cât și servicii, în orice cantități, atât persoanelor fizice, cât și celor juridice. Aceasta înseamnă că, deși s-a dezvoltat ca o formă a comerțului fără magazine, comerțul electronic (tradițional și prin Internet) reprezintă o formă a circulației mărfurilor, respective ansamblul de activități și relații organizate și desfășurate de unitățiimplicate în vânzarea produselor sau serviciilor către consumatorii intermediari sau finali.
Comerțul electronic nu cuprinde numai tranzacția comercială în sine, ci și toate interacțiunile și schimburile de informații dintre vânzător și cumpărător, care apar înainte și după tranzacția respectivă (publicitate,acordare de suport tehnic produsului cumpărat, livrare, servicii comerciale).
[7].C.R.C.E., Secretele comerțului electronic. Interational Trade Center UNCTAD/WTO, Geneva, 2000;
[8]. Patriche, D. (coordonator), Bazele comerțului, Editura Economică, București,
1999;
Astfel că, în cazul comerțului electronic, se întâlnesc aceleași componente ca și în cazul comerțului clasic, dar cu modificări specifice, și anume:
– produsul/serviciul (există un produs sau un serviciu care este material sau digital);
– locul de vânzare (în cazul comerțului prin Internet este un website pe rețea care prezintă produsele sau serviciile oferite);
– publicitatea (s-a dezvoltat o modalitate de a atrage oamenii să vină la un anumit website);
– modalitatea de vânzare (un formular online în cazul comerțului prin Internet);
– modalitatea de plată (în comerțul prin Internet se aplică din ce în ce mai mult activitatea de e-banking și anume o modalitate de a încasa bani – de regulă un cont bancar cu plăți prin card de credit. E-banking presupune existența unei pagini sigure pentru comenzi și conexiunea la o bancă);
– modalitatea de livrare (livrarea produselor achiziționate prin Internet se realizează fie prin poștă, prin curier sau clasic – prin deplasarea cumpărătorului la depozitul vânzătorului (o locație fizică).
[7]. Relațiile dintre vânzători și cumpărători, de regulă, prezintă trei forme de materializare:
-relațiile precontractuale, în care viitorii parteneri se află într-o etapă de căutare și de informare reciprocă;
-relațiile contractuale, în care are loc încheierea acordului de voință al părților;
– relațiile postcontractuale, în care mărfurile sunt livrate și plătite în conformitate cu cele stabilite anterior. Cu alte cuvinte, orice tranzacție comercială poate fi împărțită în trei etape principale – etapa de căutare și publicitate, etapa de contractare
și etapa de livrare și plată.
[7]. C.R.C.E., Secretele comerțului electronic. Interational Trade Center UNCTAD/WTO, Geneva, 2000;
Firmele care practică un comerț electronic se supun unor reguli asemănătoare cu cele de pe piața reală. Astfel, firmele virtuale sau cele care și-au diversificat activitatea prin desfășurarea unor activități de comerț electronic sunt interesate de:
– alegerea celui mai bun vad (siteul unei mărci cunoscute);
– alegerea celui mai bun proiectant care realizează atât design-ul site-ului cât și baza de date, deoarece serviciile oferite de către firmă, modalitatea de etalare și expunere a produselor, arhitectura magazinului electronic depind de acesta;
– asigurarea celei mai bune vizibilități a unității operative, pentru clienții firmei, pe pagina cu cea mai mare frecvență de apelare;
– atragerea clienților prin publicitate atractivă (imagini multimedia, video).
Avantaje ale comerțului electronic.
În acest context, pentru multe firme de comerț, desfășurarea în subsidiar a unor activități de comerț electronic consituie o modalitate de creșterea a competitivității lor. Aceasta deoarece comerțul electronic asigură firmelor tradiționale de comerț accesul la noi segmente de piață (noi clienți), creșterea vitezei de derulare a afacerilor, flexibilitate ridicată a politicilor comerciale, reducerea costurilor de aprovizionare, de desfacere, de publicitate , simplificarea procedurilor, dezvoltarea unor avantaje competitive. [8].
În concluzie, dezvoltarea Internetului și a tehnologiei informațiilor și comunicațiilor contribuie direct la dezvoltarea vânzării, a comerțului tradițional. Ceea ce presupune existența unui viitor pentru comerțul tradițional, dar un viitor în care acesta va suferi modificări substanțiale în ceea ce privește toate activitățile sale componente. Pe plan mondial, comerțul electronic a devenit o componentă principală a politicilor de dezvoltare economică a guvernelor țărilor dezvoltate (Japonia, SUA, țările membre ale Uniunii Europene, etc.), iar prin măsurile luate la nivel guvernamental de către aceste țări în vederea stabilirii unor reglementări unice în ceea ce privește realizarea tranzacțiilor comerciale pe suport electronic, comerțul electronic a devenit o componentă fundamentală a comerțului mondial.
[8]. Patriche, D. (coordonator), Bazele comerțului, Editura Economică, București,
1999;
V. JURISPRUDENȚĂ
1. Definiția vânzării-cumpărării privește contractul prin care se strămută/transmite în schimbul unui preț orice drept, și nu doar cel de proprietate, precum un alt drept real sau un drept de creanță. Rezoluțiunea contractelor sinalagmati ce se justi fi că atunci când neîndeplinirea culpabilă a unei obligații lipsește de suport juridic obligația reciprocă, impunând astfel desființarea întregului contract. Părțile și-au îndeplinit obligațiile născute
din contractul de vânzare: prin chiar actul în cauză s-a transmis (nuda) proprietate asupra apartamentului – art. 1295 C. civ. 1864 [art. 1674-1675 NCC, n.n.], iar prețul a fost achitat anterior autentificării (C.A. Constanța, s. civ., min. și fam., mun. și asig. soc., dec. nr. 337/2009, în D. Anghel, L. Harabagiu, Contractul de vânzare. Practi că judiciară și reglementarea din noul Cod civil, Ed. Hamangiu, București , 2011, p. 423).
2. Uzufructul este un drept real principal, esențialmente temporar, care conferă titularului său, numit uzufructuar, dreptul de a exercita asupra bunului atributele posesiei și folosinței, cu obligația de a-i conserva substanța și de a-l restitui proprietarului la încetarea uzufructului. Constituirea uzufructului se realizează, cel mai adesea, prin acte între vii. În ipoteza constituirii indirecte (retenția), proprietarul bunului înstrăinează nuda proprietate și, printr-o clauză inserată în contract, reține pentru sine uzufructul.
Odată constituit uzufructul, uzufructuarul are dreptul să folosească lucrul și să-i culeagă fructele, drept consacrat de art. 521 C. civ. 1864 [art. 709 NCC, n.n.], iar nudul proprietar trebuie să se abțină de la orice act sau fapt prin care ar împiedica sau tulbura exercițiul normal al uzufructului (art. 539 C. civ. 1864). Nu poate fi considerată fapt de tulburare a exercițiului uzufructului folosirea de către nudul proprietar a unei părți din imobil, cu
acceptul uzufructuarului. În asemenea situații, acțiunea uzufructuarului privind rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, pe motiv că nudul proprietar nu i-a respectat dreptul de uzufruct constituit prin clauza inserată în contract, nu este întemeiată, nefiind îndeplinite condițiile la care se referă art. 1020-1021 C. civ. 1864 (C.A. Iași, dec. civ. nr. 1531/1998,în C. Bîrsan, P. Perju, M.-M. Pivniceru, Codul civil adnotat, vol. I, art. 1-649,Ed. Hamangiu, București , 2008, p. 374).
3. Prin acțiunea formulată, reclamanta și-a revendicat dreptul de uzufruct, făcând dovada acelei calități și a faptului că nu se poate exercita acel drept asupra părții de imobil stăpânite de pârâți. Nu se pune problema că părțile au unități locative distincte, atâta vreme cât prin contractul încheiat reclamanta și-a rezervat dreptul de uzufruct viager asupra lucrului vândut, iar nu asupra părții din imobil care i-a rămas. Proprietarul nu poate vătăma dreptul uzufructuarului în niciun mod, or, pârâții folosesc partea din imobil asupra căreia reclamanta are drept de uzufruct viager, împiedicând-o în exercitarea acelui drept, ceea ce justifică admiterea acțiunii (C.A. Pitești ,dec. nr. 2728/1998, în C. Bîrsan, P. Perju, M.-M. Pivniceru, Codul civil adnotat, vol. I, p. 374-375).
4. Reclamantul, care prin actul de vânzare-cumpărare și-a rezervat un drept de uzufruct asupra imobilului înstrăinat recurenților, păstrează dreptul asupra întregului bun, chiar dacă soția sa, beneficiara uzufructului constituit prin același act, este în prezent decedată. Este de principiu că, atunci când uzufructul s-a constituit în favoarea a două persoane, după decesul uneia, cealaltă păstrează dreptul asupra întregului bun, uzufructul durând până la decesul ultimului beneficiar.
Deoarece, potrivit art. 521C. civ. 1864 [art. 709 NCC, n.n.], principalul drept al uzufructuarului este folosința lucrului și culegerea fructelor, recurenții nu au un drept legitim pentru păstrarea folosinței unei părți din imobil. Ei pot folosi bunul ca tolerați, cu îngăduința uzufructuarului, dar numai cât timp uzufructuarul este de acord cu acest fapt, nerezultând din conținutul art. 517 și urm. C. civ. 1864 [art. 703 NCC, n.n.], că nudul proprietar ar avea dreptul de a se folosi de lucru pe durata uzufructului.
Cum în prezent reclamantul (uzufructuarul) nu mai acceptă ca recurenții să locuiască în imobil, în mod corect s-a dispus evacuarea pârâților-recurenți, care nu i-au opus acestuia un drept legitim pentru folosirea bunului (C.A. Iași, dec. civ. nr. 687/2000, în C. Bîrsan, P. Perju, M.-M. Pivniceru, Codul civil adnotat, vol. I, p. 315).
5. Lipsa discernământului în exprimarea voinței nu relevă inexistența consimțământului, ci un simplu viciu al acestuia, care nu atrage decât nulitatea relativă a actului. Prin urmare, acțiunea vânzătorului este prescriptibilă în termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Terțul față de contractul de vânzare-cumpărare nu are calitate procesuală prin invocarea dreptului la acțiune oblică, în temeiul art. 974 C. civ. 1864
[art. 1560 NCC, 116 LPA, n.n.], în lipsa unei creanțe, lichide și exigibile, care să-i confere calitatea de creditor al părții care cere anularea contractului de vânzare-cumpărare. Este adevărat că nulitatea relati vă poate fi invocată și de creditorii chirografari, pe calea acțiunii oblice, în conformitate cu prevederile art. 974 C. civ. 1864, însă reclamanta și-a înstrăinat definitive dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, printr-un contract de vânzare-cumpărare, și nu de întreținere. Or, ca urmare a înstrăinării apartamentului, reclamanta nu are un titlu executoriu prin care să-i fie
constatată creanța, nu are calitatea de creditoare și, pe cale de consecință, nu are calitate procesuală activă în a solicita, pe calea acțiunii oblice,constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, pentru lipsa discernământului. discj.ro și în Contractul de vânzare, p.72).
6. Nulitatea contractului de vânzare-cumpărare este opozabilă și terților dobânditori cu titlu oneros și de bună-credință, pentru că desființarea acestui act s-a întemeiat, în principal, pe lipsa discernământului vânzătorului în momentul încheierii acestuia. Interesul ocrotirii persoanei lipsite de discernământ, chiar dacă este vorba de o persoană majoră – nepusă sub interdicție judecătorească – trebuie să primeze față de interesul securității circuitului civil, care impune apărarea terților de bună-credință. Acestora le
rămâne o acțiune personală, fundamentată pe contract, pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin desființarea actului respectiv. Este neîntemeiată critica referitoare la faptul că vânzătorul a avut discernământul păstrat în momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare, în condițiile în care din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică efectuat rezultă că vânzătorul a avut discernământul abolit în momentul încheierii actului
respecti v (C.S.J., s. civ., dec. nr. 3841/2003, www.scj.ro).
CONCLUZII
Contractele au existat înainte de a fi definite de lege. La intrebarea “ce reprezintă un contract?” vor da raspunsuri diferite juristul, filosoful, politicianul,economistul, sociologul. În activitatea juridică zilnică definiția contractului este diversă pentru că relevența lui se dezvăluie în cursul executarii acestuia.
Cunoscând o evoluție multiseculară, contractul de vânzare-cumpărare reprezintă și astăzi una din instituțiile tradiționale principale ale dreptului civil. În prezent contractul de vânzare-cumpărare este cel mai răspândit contract ce asigură atât circuitul civil, cât și cel comercial. Existența și utilitatea acestuia este determinată de acțiunea legilor economice ale societății ce se reduc la circulația bunurilor de la producător/proprietar la consumator.
Instrumentul juridic principal de realizare a circulației bunurilor rămâne a fi contractul de vânzare-cumpărare.
Importanța deosebită a instituției vânzării-cumpărării rezidă în domeniul larg de aplicare a contractului de vânzare-cumpărare.
Prin intermediul acestui contract se satisfac necesitățile materiale și spirituale ale cetățenilor. De menționat că importanța acestui contract pentru cetățeni nu se reduce numai la procurarea bunurilor necesare vieții cotidiene cum ar fi: produse alimentare, îmbrăcăminte, alte mărfuri destinate uzului personal, garaje, apartamente, case de locuit etc. În baza acestui contract cetățenii au posibilitatea de a vinde surplusul de bunuri acumulat sau bunurile devenite cu timpul inutile pentru proprietar din diferite motive.
Evoluția vânzării ca și instituție juridică a fost una spectaculoasă, devenind în scurtă vreme elementul central al circuitului civil. Pe masură ce societatea a evoluat regulile ei au fost temeinic consolidate. Datorită importanței pe care a căpătat-o in viața societații vânzarea –acel contract simplu de altă dată – s-a transformat intr-un cumul de norme cu o aplicabilitate extrem de extinsa, devenind promotorul altor tipuri de contracte.
BIBLIOGRAFIE
Noul Cod Civil. Cartea V.Despre obligatii.Ion Turcu
Legea nr.31/1990R a societatilor comerciale
Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gauti er, Contracte speciale, Ed. Wolters Kluwer, București
4. Emil Molcut,Drept privat roman,Note de curs,Bucursti 2003
5. G. Boroi, L. Stănciulescu, op.
6. 2009, p. 3; L. Uță, Contracte civile și comerciale, Ed. Hamangiu, București,2011,
7. Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I. Vânzarea-cumpărarea.
8. Codul Comercial
9. Codul civil francez
10. Codul obligațiilor elvețian
11. Convenția Națiunilor Unite de la Viena, 1980
12. Patriche, D. (coordonator), Bazele comerțului, Editura Economică, București,1999;
13. Popescu, M., Ionașcu, V., Bazele comerțului, Editura Oscar Print, București,2006
14 C.R.C.E., Secretele comerțului electronic. Interational Trade CenterUNCTAD/WTO Geneva, 2000;
BIBLIOGRAFIE
Noul Cod Civil. Cartea V.Despre obligatii.Ion Turcu
Legea nr.31/1990R a societatilor comerciale
Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gauti er, Contracte speciale, Ed. Wolters Kluwer, București
4. Emil Molcut,Drept privat roman,Note de curs,Bucursti 2003
5. G. Boroi, L. Stănciulescu, op.
6. 2009, p. 3; L. Uță, Contracte civile și comerciale, Ed. Hamangiu, București,2011,
7. Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I. Vânzarea-cumpărarea.
8. Codul Comercial
9. Codul civil francez
10. Codul obligațiilor elvețian
11. Convenția Națiunilor Unite de la Viena, 1980
12. Patriche, D. (coordonator), Bazele comerțului, Editura Economică, București,1999;
13. Popescu, M., Ionașcu, V., Bazele comerțului, Editura Oscar Print, București,2006
14 C.R.C.E., Secretele comerțului electronic. Interational Trade CenterUNCTAD/WTO Geneva, 2000;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Contractul de Vanzare (ID: 127117)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.