Contractul de Societate Simpla
INTRODUCERE
Prezenta lucrare de licență este dedicată studiului contractului de societate simplă, un contract ce se bucură de largă aplicabilitate, constituind dreptul comun în materia societăților.
În cadrul acestei lucrări sunt analizate noțiunea și caracterele juridice ale contractului de societate, find reliefate și aplicațiile pe care acest contract le are în practică, condițiile generale de valabilitate și elementele specifice ale contractului, efectele pe care le generează prin prisma raporturilor dintre asociați și terți, precum și prin prisma celor dintre asociați și societate, dar și modurile de încetare a societății simple și de pierdere a calității de asociat.
De asemenea, prezenta lucrare are în vedere atât dispozițiile Noului Cod civil, cât și pe cele ale Codului civil de la 1864, realizând o analiză comparativă a acestora, în materiile în care există diferențe semnificative, fără a neglija forța interpretativă a jurisprudenței.
Este cunoscut că Noul Cod civil a adoptat concepția monistă, având drept consecință unificarea dispozițiile dreptului civil cu cele ale dreptului comercial, astfel că, prin abrogarea Codului comercial român, noul Cod civil reprezintă dreptul comun în materia relațiilor comerciale. De asemenea, Noul Cod civil aduce o serie de inovații în ceea ce privește contractul de societate, cum ar fi: sunt enumerate formele pe care la poate lua societatea, reglementarea din articolul 1888 fiind în deplină concordanță cu cele din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale; art. 1893 din NCC instituie o prezumție juris et de jure, potrivit căreia, în lipsa oricărei precizări societățile supuse condiției înmatriculării (prin lege), dar rămase neînmatriculate, precum și societățile de fapt sunt asimilate societăților simple; se reglementează situația în care un soț aportează un bun aflat în comunitatea de bunuri creată prin căsătorie; NCC prevede în mod expres obligația asociaților de neconcurență în art. 1903 spre deosebire de Codul civil de la 1864 care conținea câteva dispoziții disparate, respectiv obligația asociatului ce aportează industria sa, pe de o parte, de a da socoteală de toate câștigurile obținute din această activitate, iar pe de altă parte limitarea acestei obligații la situația în care prestația în muncă era o activitate ce constituia chiar obiectul societății create (art. 1505; dar și obligația de a despăgubi societatea pentru daunele cauzate prin culpa asociatului, daune ce nu se puteau compensa cu foloasele aduse prin munca asociatului în alte afaceri (art. 1508) și alte dispoziții asemenea.
Lucrarea se particularizează prin prezentarea corelațiilor contractului de societate simplă cu alte materii, cum ar fi dreptul familiei, dreptul comercial sau dreptul procesual civil, dar și prin prezentarea aplicațiilor practice pe care le prezintă acest tip de contract.
CAPITOLUL I
NOȚIUNE ȘI CARACTERE JURIDICE
NOȚIUNE ȘI REGLEMENTARE
Societatea civilă a fost definită în Codul civil de la 1864 ca fiind acel contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun cu scopul de a împărți foloasele ce ar putea deriva.
Actualul Cod civil definește contractul de societate în articolul 1881, statuând că prin intermediul acestui contract, două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei activități și să contribuie la aceasta prin aporturi bănești, în bunuri, în cunoștințe specifice sau prestații, cu scopul de a împărți beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta.
Se remarcă astfel că legiuitorul preferă, în noua reglementare, să definească contractul de societate, ce stă la baza societății, și nu însăși societatea, așa cum era prezăvut în Codul civil de la 1864. De asemenea, se remarcă rigurozitatea legiuitorului în ceea ce privește definirea contractului, accentuând necesitatea cooperării în vederea atingerii scopului societății.
Definiția dată de art. 1881 NCC contractului de societate conține elemente noi față de reglementarea anterioară (Codul civil de la 1864). Astfel, în ce privește părțile (asociații, societarii) se precizează că ei trebuie să fie doi sau mai mulți; societățile unipersonale rămân a fi reglementate doar în legi speciale; societatea comercială unipersonală de drept comun este reglementată de Legea societăților comerciale; legislația aplicabilă operatorilor economici deținuți de stat sau de comunitățile locale reglementează și societatea comercială cu unic acționar statul/comunitatea locală (autoritatea) ori, după caz, cu unic acționar o societate unde statul/comunitatea locală (autoritatea) deține totalitatea sau majoritatea acțiunilor; în domeniul profesiilor liberale sau reglementate sunt normate societățile profesionale unipersonale. În ce privește scopul contractului, se precizează că acesta poate fi atât împărțirea beneficiilor și contribuția la suportarea pierderilor, cât și împărțirea foloaselor economice ce ar putea rezulta (acest din urmă scop era, până în prezent, specific grupurilor de interese economice, GIE). De asemenea, în ceea ce privește subiectivitatea entității colective, se precizează că societatea se constituie cu sau fără personalitate juridică.
Contractul de societate este un act juridic special, care depășește sfera clasică a noțiunii de contract ca acord de voință între două sau mai multe părți cu scopul de a produce efecte juridice, respectiv de a naște, stinge sau modifica un raport juridic. Pe lângă raportul juridic obligațional pe care îl generează între părți (asociați), contractul de societate dă naștere și unei entități cu sau fără personalitate juridică. Entitatea colectivă rezultată din contractul de societate reprezintă o manifestare a raporturilor juridice izvorâte din acest act juridic, fiind mijlocul juridic de realizare a scopului urmărit de către asociați prin încheierea lui, și anume realizarea și împărțirea beneficiilor rezultante.
Potrivit articolului 1888 din Codul civil, societățile se clasifică, după forma lor, în: societăți simple, societăți în participație, societăți în nume colectiv, societăți în comandită simplă, societăți cu răspundere limitată, societăți pe acțiuni, societăți în comandită pe acțiuni, societăți cooperative și alte tipuri de societăți anume reglementate prin lege.
Noul Codul civil reglementează expres, ca efect al abrogării Codului comercial în cadrul contractului de societate, constituirea prin contract a societății simple, care este o societate fără personalitate juridică, iar dacă asociații doresc dobândirea personalității juridice, este necesară modificarea contractului de societate, prin care se va indica în mod expres, forma juridică a acesteia și se vor pune în acord toate clauzele sale cu dispozițiile legale aplicabile societății nou-înființate. De asemenea, ca efect al abrogării Codului comercial, care reglementa prin art. 251 asociațiunea în participațiune, noul Cod civil reglementează expres ca o formă a contractului de societate asocierea în participațiune. Așadar, după intrarea în vigoare a noului Cod civil, contractul de societate simplă și contractul de asociere în participație vor fi supuse reglementărilor din Codul civil.
Articolul 1892 din Codul civil prevede expres că societatea simplă nu are personalitate juridică, iar în ipoteza în care asociații doresc dobândirea acesteia, pot să modifice contractul de societate, indicând în mod expres forma juridică a acesteia. În acest caz, dobândirea personalității juridice se face fără a dispune dizolvarea societății simple, iar asociații și societatea nou-înființată vor răspunde solidar și indivizibil pentru toate datoriile societății năsute înainte de dobândirea personalității juridice.
Doctrina, bazându-se pe prevederile vechiului Cod civil, semnala existența a două tipuri de societate civilă: societatea civilă universală, care privește toate bunurile persoanelor ce se asociază (în fapt, acestea nu se întâlnesc, așa încât interesul pentru ele este pur teoretic) și societatea civilă particulară, care are ca obiect bunuri determinate, folosința acestora, exercițiul unei meserii sau profesii. Se poate considera că aceste două tipuri de societate simplă își păstrează existența și în reglementarea actuală.
Societatea simplă, neavând personalitate juridică, reprezintă doar o entitate colectivă care nu are o existență juridică proprie și distinctă de persoana proprie a asociaților care o compun și nu se poate aprecia că are un patrimoniu propriu, bunurile puse în comun de către asociați devenind coproprietatea acestora.
În vederea corelării tuturor actelor normative din perioada de incidență a vechiului Cod civil, cu prevederile noului Cod civil care reglementează contractul de societate, art. 7 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil prevede că: “în cuprinsul actelor normative aplicabile la data intrării în vigoare a Codului civil a) referirile la “societatea civilă fără personalitate juridică” se consideră a fi făcute la “societatea cu personalitate juridică”; b) referirile la „societatea civilă cu personalitate juridică” se consideră a fi făcute la “societatea cu personalitate juridică”; c) referirire la „societatea civilă profesională” se consideră a fi făcute la “societatea profesională, cu sau fără personalitate juridică ”, după caz.
De asemenea, legiuitorul intervine cu două precizări esențiale, una conținută de articolul 102 din Legea nr. 71/2011 și alta menționată de art. 139 din același act normativ. Potrivit art. 102 alin. (1), “Contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa”. Așa fiind, toate societățile civile constituite prin contrat de societate încheiat anterior datei de 1 octombrie 2011 rămân supuse reglementării conținute de Codul civil în vigoare la acea dată (Codul civil de la 1864). După această dată se vor putea constitui numai societăți simple în acord cu prevederile noului Cod civil și în baza contractului de societate, așa cum este reglementat de noua legislație.
În baza alineatului (2) al aceluiași articol, orice modificare adusă după data de 1 octombrie 2011 unui contract de societate încheiat anterior datei menționate este supus reglementării în vigoare la data modificării (noului Cod civil), pe când clauzele nemodificate rămân în continuare supuse legii în vigoare la data încheierii contractului (Codul civil de la 1864). Se poate ajunge astfel la situația în care unui contract încheiat înainte de 1 octombrie 2011 și modificat după această dată să i se aplice concomitent două acte normative.
Potrivit articolului 139 din Legea nr. 71/2011, societățile civile constituite în temeiul Codului civil de la 1864 pot fi transformate în oricare dintre formele de societate prezăvute de Codul civil, cu respectarea condițiilor prevăzute de acesta. Totuși, actele săvârșite de acestea anterior intrării în vigoare a Codului civil rămân supuse legii în vigoare la data încheierii lor. Așadar, asociații au libertatea de a decide dacă se impune sau nu transformarea societății civile într-o societate prevăzută de Codul civil, cu condiția de a fi respectate dispozițiile legale.
1.2 DELIMINTAREA SOCIETĂȚII SIMPLE DE ALTE INSTITUȚII JURIDICE
1.2.1 DELIMITAREA FAȚĂ DE INDIVIZIUNE
Contractul de societate creează, pe lângă o comunitate de interese, și o coproprietate asupra bunurilor aduse ca aport, generând, astfel, între asociați o stare de indiviziune (indiviziune societară), asemănătoare indiviziunii existente în cazul în care printr-un alt act juridic sau printr-un mod de dobândire a proprietății a două sau mai multe persoane au devenit, în același timp, titularele dreptului de proprietate asupra aceleiași mase de bunuri (indiviziune de drept comun).
Codul civil prevede în articolul 1883 că în cazul unei societați fără personalitate juridică (așa cum este societatea simplă), aporturile devin coproprietatea asociaților, cu excepția cazului în care au stipulat în mod expres că vor trece în folosința lor comună. Astfel, indiviziunea societară este regula în materia aporturilor, iar folosința comună este excepția ce intervine exclusiv în cazul în care asociații stipulează astfel în contractul de societate.
Fără a ignora asemănările dintre cele două instituții juridice, între societatea civilă și indiviziune există o serie de deosebiri notabile.
În primul rând, indiviziunea societară se naște în toate cazurile prin voința asociaților materializată prin contractul de societate, în timp ce indiviziunea de drept comun poate lua naștere și prin alte moduri, cum ar fi succesiunea sau legatul.
În al doilea rând, în cazul indiviziunii societare, bunurile sunt destinate unui scop, și anume desfășurarea unei activități comune asociaților, în timp ce în cazul indiviziunii de drept comun, acest scop nu există. Prin urmare, affectio societatis stă la baza indiviziunii societare.
De asemenea, indiviziunea societară se caracterizează prin dinamism, printr-o exploatare activă a bunurilor ce o constituie, în timp ce indiviziunea de drept comun este caracterizată printr-o exploatare pasivă, inertă, a bunurilor coproprietate, coindivizarii mulțumindu-se să administreze și să conserve bunurile, fără să își asume riscuri.
O altă diferență se regăsește în ceea ce privește durata indiviziunii. Indiviziunea de drept comun încetează prin partaj, fie el voluntar, fie convențional, la cererea oricăruia dintre indivizionari, cu excepția cazului în care partajul a fost suspendat, așa cum prevede articolul 669 din Codul civil. În ceea ce privește suspendarea partajului, articolul 672 prevede posibilitatea coproprietarilor de a încheia o convenție în acest sens, însă Codul civil limitează aceasta la o perioadă maximă de 5 ani (suspendarea voluntară), iar articolul 673 prevede cazul în care partajul poate fi suspendat prin hotărâre judecătorească, atunci când interesul coproprietății o cere, pentru o perioadă de cel mult un an. În schimb, indiviziunea societară nu poate fi suspendată (fapt care poate fi explicat și prin necesitatea existenței lui affectio societatis pe tot parcusul duratei societății), iar încetarea acesteia coincide în toate cazurile cu încetarea societății, în cazurile prevăzute de articolul 1930.
În ceea ce privește reprezentarea în justiție, în cazul indiviziunii societare, aceasta se realizează de către administratorul cu drept de reprezentare, sau, în lipsa acestuia, prin oricare dintre asociați, iar în cazul indiviziunii de drept comun, fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, așa cum prevede articolul 643 din Codul Civil.
Concluzionând, se poate afirma că deși există asemănări remarcabile între cele două instituții juridice, indiviziunea societară nu poate fi identificată cu indiviziunea de drept comun, fiecare dintre ele caracterizându-se prin autonomie.
1.2.2 DELIMITARE FAȚĂ DE SOCIETATEA COMERCIALĂ
Contractul de societate simplă este reglementat în Codul Civil, Titlul IX din Cartea a V-a. Potrivit articolului 1881 din Codul Civil, contractul de societate este acel contract prin intermediul căruia două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei activități și să contribuie la aceasta prin aporturi bănești, în bunuri, în cunoștințe specifice sau prestații, cu scopul de a împărți beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta.
Societatea simplă și societatea comercială au în esență aceeași finalitate, fiind grupări de persoane constituite în scopul desfășurării unor activități ce ar putea aduce beneficii asociaților. În ceea ce privește modul de înființare, atât societatea comercială, cât și cea civilă iau naștere prin încheierea unui contract de societate, iar elementele esențiale ale acestuia sunt aceleași pentru ambele tipuri de societate: aportul asociaților, intenția de a desfășura în comun o anumită activitate și obținerea și împărțeala beneficiilor. De asemenea, ambele societăți au scop lucrativ, asociații urmărind realizarea și împărțirea unor beneficii.
Sintetizând, contractul de societate civilă și contractul de societate comercială au o serie de elemente comune, dintre care cele mai importante sunt:
Ambele iau naștere prin încheierea unui contract de societate;
Atât societatea comercială, cât și societatea simplă trebuie să aibă un patrimoniu, care se constituie prin intermediul aporturilor;
Ambele tipuri de societate au un scop lucrativ.
În ceea ce privește activitatea societății, asociații hotărăsc în cadrul adunărilor asociaților, atât Legea nr. 31/1990 cât si Codul Civil conținând norme cu privire la majoritațile de trebuie îndeplinite pentru adoptarea hotărârilor.
Deși societatea civilă se aseamănă cu societatea comercială, îndeosebi în ceea ce privește aporturile asociaților și în ceea ce privește scopul pentru care a fost constituită, diferențele dintre acestea sunt notabile:
Societatea comercială are personalitate juridică prin simplul fapt al înmatriculării (societatea comercială este persoană juridică de la data înmatriculării), în timp ce societatea civilă simplă nu are personalitate juridică, așa cum este expres menționat în articolul 1892. Cu toate acestea, dacă asociații doresc dobândirea personalității jurdice, prin actul de modificare a contractului de societate vor indica, în mod expres, forma juridică a acesteia și vor pune de acord toate clauzele sale cu dispozițiile legale aplicabile societății nou-înființate.
Societatea simplă se constituie prin simpla încheiere a contractului de societate, în timp ce pentru constituirea societății comerciale este necesară îndeplinirea formalităților de constituire. Astfel, potrivit articolului 1890 Codul Civil, contractul de societate nu este supus unor formalități speciale, cu excepția celor privitoare la forma contractului, spre deosebire de reglementarea din Legea nr. 31/1990, care prevede necesitatea înmatriculării în Registrul Comerțului.
Obiectul de activitate. Conform prevederilor Legii nr. 31/1990, societățile comerciale au ca obiect acte de comerț, în timp ce crearea unei societăți simple nu are drept scop derularea de operațiuni comerciale.
Cu privire la regimul aporturilor, așa cum prevede articolul 1883 din Codul Civil, în cazul unei societăți cu personalitate juridică, aporturile intră în patrimoniul societății, iar în cazul unei societăți fără personalitate juridică, aporturile devin coproprietatea asociaților, întrucât societatea simplă nu are patrimoniu propriu.
Societățile comerciale au anumite obligații pe care societățile civile fără personalitate juridică nu le au: obligația de înmatriculare în registrul comerțului, obligația de a ține registrele comerciale, obligația de a desfășura activitatea în limitele unei concurențe licite.
Societatea comercială este supusă Legii insolvenței nr.85/2014, spre deosebire de societatea simplă.
CARACTERE JURIDICE
Contractul de societate simplă este un contract consensual, încheindu-se prin simplul acord de voință al părtilor. În acest sens, articolul 1884 din Codul Civil prevede că forma scrisă este necesară doar pentru dovada contractului. Cu toate acestea, sub sancțiunea nulității absolute, contractul trebuie încheiat în formă autentică în cazul aporturilor de bunuri imobile sau, după caz, al altor drepturi reale imobiliare (art.1883, Codul civil).
Din categoria societăților fără personalitate juridică pentru care legea impune ca și condiție ad probationem încheierea obligatorie a contractului de societate în formă scrisă, pot fi amintite: cabinetele medicale grupate, cabinetele medicale associate și societatea civilă medicală [art. 8, alin (3), art. 9 alin (3) și art. 12, alin. (1) din Ordinul 153/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înființarea, organizarea și funcționarea cabinetelor medicale], cabinetele grupate sau asociate de avocați și societatea civilă profesională (Legea nr.51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat), societățile civile de psihologi [art. 14,alin (2) din Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică].
De asemenea, contract de societate simplă este un contract sinalagmatic (bilateral sau multilateral). Potrivit articolului 1171 Codul Civil, contractual este sinalagmatic dacă obligațiile născute din acesta sunt reciproce și interdependente. Așadar, contractual de societate este unul sinalagmatic, fiecare asociat obligându-se față de ceilalți să-și aducă aportul social și să-și desfăsoare activitatea la care s-a obligat. În cazul contractului de societate, obligațiile părților sunt convergente, iar scopul comun.
Definiția legală a contractului de societate simplă este prevăzută în articolul 1884 din Codul civil, iar potrivit acesteia, scopul contractului de societate este de a împărți beneficiile între asociați sau ca aceștia să se folosească de economia ce ar putea rezulta. Astfel, din aceste prevederi rezultă caracterul oneros al contractului de societate simplă. Prin acest caracter, societatea simplă se deosebește de asociații, care nu au scop lucrativ și sunt persoane juridice. Foloasele patrimoniale pot fi reprezentate atât de beneficii bănești, cât și de altă natură (de exemplu, construirea unei case de vacanță).
La momentul încheierii contractului de societate simplă, existența drepturilor și obligațiilor pe care le au asociații este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă. Astfel, contractual de societate simplă este un contract comutativ. Faptul că beneficiile obținute sunt nesigure și că este posibil să se inregistreze pierderi nu transformă contractul într-unul aleatoriu.
Contractul de societate este un contract cu executare succesivă în timp, durata societății fiind nedeterminată, dacă prin contract nu se prevede altfel. (art. 1885 Codul Civil). În aplicarea dispozițiilor articolului 1885 din Codul civil, art. 137 din Legea nr.71/2011 statuează că “stipularea constituirii societății pe durată nelimitată semnifică pe durată nedeterminată, indiferent de data constituirii.”
Având în vedere efectele pe care le are, contractul de societate este un contract translativ de proprietate, în cazul în care se aduc ca aport la patrimoniul social, drepturi de proprietate. Așa cum s-a exprimat și doctrina, situația patrimonială creată printr-o societate simplă se asemănă cu proprietatea comună sau pe cote părți din dreptul comun și se deosebește de aceasta prin faptul că societatea civilă poate lua naștere numai prin contract, în timp ce proprietatea comună poate lua naștere si prin succesiune.
Contractul de societate este un contract intuitu personae. Societatea simplă are întotdeauna caracter intuitu personae, astfel, persoana asociatului are importanță în închierea, executarea și încetarea contractului de societate simplă. În consecință, transmiterea părților de interes către persoane din afara societății simple este permisă numai cu consimțământul tuturor asociaților, așa cum prevede articolul 1901 din Codul civil.
Tot ca o consecință a caracterului intuitu personae, noul Cod civil, în cazul societăților simple fără personalitate juridică pe care le reglementeză, prin articolul 1908 prevede că “un asociat își poate asocia o terță persoană la drepturile sale sociale fără consimțământul celorlalți asociați, dar persoana respectivă nu va putea deveni asociat al societății fără consimțământul celorlați asociați, care trebuie dat în condițiile art. 1901”. Ca atare, prin această dispoziție legală se face distincția între posibilitatea unui terț de a beneficia de drepturile sale sociale rezultate din asocierea sa cu un asociat din contractual de societate, care se realizează fără consimțământul celorlalți asociați, și dobândirea calității de asociat al terțului, care necesită consimțământul celorlalți asociați.
SOCIETATEA SIMPLĂ- DREPTUL COMUN ÎN MATERIA SOCIETĂȚILOR
Articolul 1887 din Codul civil statuează că dispozițiile Capitolului VII, din Titlul IX, Cartea V constituie dreptul comun în materia societăților. Așadar, contractul de societate reglementat de Codul civil este dreptul comun în materie de societăți, iar cel de societatea comercială reglementată de Legea nr. 31/1990 este o specie acestuia.
La o primă analiză a art. 1887 NCC ar rezulta că toată reglementarea din noul Cod civil a contractului de societate ar constitui dreptul comun în materie de societăți, cu sau fără personalitate juridică. Dar, deși, conform art. 1881 alin. (3) NCC, societatea se poate constitui „cu sau fără personalitate juridică”, noul Cod civil reglementează doar societatea simplă și asocierea în participație, care sunt societăți fără personalitate juridică. Articolul 1888 NCC enumeră ca tipuri sau forme de societate cu personalitate juridică pe cele din Legea nr. 31/1990. A aplica tale quale regula instituită de art. 1887 alin. (1) NCC ar însemna a aduce atingere securității circuitului civil, întrucât ar putea apărea riscuri de confuzie. O societate denumită, spre exemplu, „societate în nume colectiv” sau „societate pe acțiuni” determină mecanic concluzia că am avea de-a face cu o societate comercială, și nu cu o societate cu personalitate juridică reglementată de noul Cod civil. Pentru evitarea acestei posibile confuzii, trebuie precizat că dreptul comun în materie de societăți nu este întreaga reglementare din noul Cod civil cu privire la societate, ci reglementarea societății simple, la care se adaugă anumite referiri generice la contract și la faptul dobândirii personalității juridice, ca opțiune a asociaților.
Prin articolul 1887 s-a urmărit o ordonare a materiei societăților prin stabilirea următoarelor paliere de reglementare: a) reglementarea cadru constituită de prezentul capitol, b)reglementări speciale prin alte legi speciale, deja în vigoare sau care ar putea fi adoptate în viitor. Prezentul capitol constituie dreptul comun și se va aplica în completare reglementărilor speciale, ori de câte ori nu contravine literei sau spiritului ori scopului acestora.
Regimul juridic de drept comun al societăților trasează, deci, în linii mari: a) definiția și caracteristicile speciale ale contractului de societate; b) condițiile de fond, condițiile de formă și formalitățile generice de constituire; c) formele generale ale societății; d) regulile generice ale funcționării societății; e) raporturile dintre asociați; f) raporturile cu terții; g) încetarea contractului, dizolvarea și împărțirea între asociați a rezultatelor asocierii; h) societatea simplă.
Este de menționat că nu se poate constitui o societate cu personalitate juridică direct în baza noului Cod civil. Nu există o societate cu personalitate juridică care să nu fie societate comercială, cooperativă, GIE, societate profesională sau agricolă. Toate aceste forme de societate sunt reglementate în legi speciale, și nu în noul Cod civil.
Așadar, este eronat a spune că prin noua reglementare s-a consacrat personalitatea juridică a societății „civile”, câtă vreme în noul Cod civil nu se reglementează societatea cu personalitate juridică și, la fel ca în vechea reglementare, se trimite – indirect – la normele speciale relative la diferite forme de societăți cu personalitate juridică. Față de Codul civil de la 1864, reglementarea din noul Cod civil nu este net diferită decât cu privire la denumire: societatea „civilă” este acum denumită societate „simplă”.
APLICAȚII ALE CONTRACTULUI DE SOCIETATE SIMPLĂ
Codul civil nu dispune în ce domenii își poate găsi aplicabilitatea contractul de societate civilă, ci se limitează doar să prevadă că “orice societate trebuie să aibă un obiect licit” (art. 1882). Așadar, condiția esențială pe care o impune legea este ca obiectul societății să fie licit și moral. Sunt contrare legii sau imorale, de pildă, următoarele societăți civile: cele care desfășoară activități de contrabadandă, cele care au ca obiect punerea în vânzare a unor bunuri ce sunt scoase din circuitul civil, societățile formate pentru a specula asupra licitațiilor publice, cele care vizează exercițiul ilegal al medicinei etc.
În practică, societatea simplă poate îmbrăca următoarele forme:
Societatea agricolă, fără personalitate juridică, constituită în temeiul Legii nr. 36/1991, pe baza înțelegerii între două sau mai multe familii, având ca scop exploatarea terenurilor agricole, creșterea animalelor, aprovizionarea, depozitarea, condiționarea, prelucrarea și vânzarea produselor, prestarea unor servicii, precum și alte activități. Aeste asocieri se pot constituie prin înțelegere verbală sau scrisă, fără a fi necesară o altă formalitate juridică.
În privința acestui tip de societate, Legea nr. 36/1991, prin articolul 5, alin. (2) prevede expres că societatea agricolă nu are caracter comercial și, ca atare, nu este supusă înmatriculării în registrul comerțului, ci, în registrul rezervat acestor societăți agricole, înființat la fiecare judecătorie.
Societatea profesională fără personalitate juridică de avocați, întemeiată în baza Legii nr.51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat.
Societatea profesională de avocați se constituite prin asocierea a doi sau a mai multor avocați definitivi care contribuie prin aporturi în bunuri sau în numerar la formarea unui patrimoniu de afectațiune în vederea desfășurării activității profesionale.
Contractul de societate trebuie însoțit de un statut. Atât contractul de societate, cât și statulul trebuie încheiate în formă scrisă și sunt supuse verificării și aprobării consiliului baroului și apoi înregistrate la baroul în care își are sediul profesional societatea.
Societatea profesională fără personalitate juridică de medici, organizată în baza Ordinului nr.153/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înființarea, organizarea și funcționarea cabinetelor medicale.
Societatea simplă medicală este compusă din doi sau mai mulți medici asociați și se constituie prin contract de societate simplă încheiat în formă scrisă. Potrivit articolului 12, alin (2) din Ordin, contractul de societate simplă trebuie să cuprindă următoarele elemente minime obligatorii: a) părțile contracului de societate, b) sediul profesional al societății, c) patrimoniul social al societății, cu indicarea aportului fiecărui medic societar, d) organul de conducere al societății și precizarea funcțiilor membrilor acestuia, e)durata contractului de societate și modalitățile de încetare a acestuia. Un exemplar al contractului de societate se depune la colegiul medicilor care îl avizează, iar societatea simplă medicală se înființează pe baza certificatului de înregistrare în Registurl unic al cabinetelor medicale.
Societățile de portofolii care au ca obiect colectarea și investirea valorilor mobiliare, precum:
Fondurile de investiții organizate ca societăți simple conform Legii nr.297/2004 privind piața de capital
Fondurile de pensii administrate privat organizate ca societăți simple în baza Legii nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat.
Fondul de pensii administrat privat se constituie prin contract de societate simplă încheiat între participanți, cu respectarea prevederilor Codului civil, precum și a dispozițiilor speciale. Participanții sunt persoanele care contribuie sau/și în numele cărora s-au plătit contribuții la un fond de pensii și care au un drept viitor la o pensie privată. Denumirea fondului de pensii trebuie să conțină sintagma “fond de pensii administrat privat” și nu trebuie să fie de natură a induce în eroare participanții sau potențialii participanți.
CAPITOLUL II
ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI DE SOCIETATE
2.1 CONDIȚII DE FORMĂ
Fiind un contract consensual, contractul de societate simplă nu este supus unor formalități speciale, fiind suficient simplul acord de voință al părților. Cu toate acestea, articolul 1884 impune ca acest contract să se încheie în formă scrisă, însă această formă este necesară numai pentru dovada contractului, dacă prin lege nu se prevede altfel. Așadar, în acest caz, forma scrisă pe care trebuie să o îmbrace contractul de societate este una ad probationem.
Din faptul că forma scrisă (preconstituită) se cere numai pentru dovada contractului, rezultă că, măcar implicit, textul admite că pot exista societăți simple și fără a fi constatate printr-un înscris, cu condiția să nu se pună problema dovedirii sale. Întrucât societatea simplă poate sta în justiție în nume propriu, poate încheia contracte, poate avea atribut de identificare fiscală etc., este evident că, de fiecare dată când societatea se află în aceste situații, se cere proba existenței sale, cel puțin pentru simplul fapt că o astfel de entitate, nefiind publică, nu are nici personalitate juridică. Or, o astfel de probă nu se poate face decât cu un contract încheiat în formă scrisă. De altfel, un principiu fundamental al procedurii civile echivalează lipsa probei cu lipsa faptului de probat: idem est non esse et non probari. Așadar, forma scrisă ad probationem este, de fapt, o formă scrisă ad validitatem.
De la regula caracterului consensual al contractului de societate, articolul 1890 prevede o excepție, prin raportare la natura bunurilor ce constituie aport. Astfel, în cazul în care se aduc ca aport bunuri imobile sau alte drepturi reale imobiliare, contractul se încheie în formă autentică, iar în acest caz, forma autentică este o formalitate ad validitatem.
Referirea textului articolului 1883 alin (2) din Codul civil, la încheierea contractului de societate în formă autentică în cazul aportului constând în alte drepturi reale, vizează drepturile reale enumerate în articolul 551 din Codul civil, respectiv dreptul de proprietate, precum și dezmembrămintele dreptului de proprietate privată (dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitație, dreptul de servitute), nu și drepturile reale corespunzătoare dreptului de proprietate publică (dreptul de administrare, dreptul de concesiune și dreptul de folosință gratuită), care sunt inalienabile și nu pot fi aduse ca aport.
Sub sancțiunea nulității absolute, contractul prin care se înființează o societate cu personalitate juridică trebuie încheiat în formă scrisă și trebuie să prevadă asociații, aporturile, forma juridică, obiectul, denumirea și sediul societății. Norma enunțată în articolul 1884, alin (2) nu își găsește însă aplicare în cazul contractului de societate simplă, întrucât aceasta, prin esență nu are personalitate juridică.
Modificarea contractului de societate este supusa acelorași reguli de formă ca și întocmirea valabilă a contractului, ceea ce presupune necesitatea întocmirii unui înscris, cu relevanță doar sub aspect probatoriu. Regula instituită de articolul 1891 cu privire la modificarea contractului de societate este o aplicație a principiului simetriei formelor, care poate fi însă înlăturat prin stipulație contrară în contractul de societate sau prin lege.
Referitor la libertatea părților de a stipula în contractul de societate condițiile în care acesta poate fi modificat, se apreciază că textul nu poate fi interpretat în sensul că s-ar permite înlăturarea acestor cerințe imperios instituite de lege pentru încheierea valabilă a actului. De pildă, părțile nu pot stipula modificarea contractului de societate printr-un înscris, act sub semnătură privată dacă, pentru încheierea sa valabilă, este necesară forma autentică. Ceea ce ar putea să convină părțile sunt cerințe pe care legea nu le impune ca și condiții de valabilitate. Astfel, dacă pentru încheierea valabilă a contractului de societate, este, în principiu, suficientă forma scrisă a actului sub semnătură privată, nimic nu împiedică părțile ca, prin convenția lor, să prevadă ca și condiție esențială de modificare a contractului, forma autentică.
Prevederile Codului civil privind forma contractului de societate trebuie corelate cu cele ale articolului 1886, potrivit căruia în cazul în care nerespectarea condițiilor de formă creează un prejudiciu, acesta va fi acoperit de asociații fondatori și primii administratori numiți în contract, în solidar. În cazul modificării contractului de societate, vor fi răspunzători administratorii cu drept de reprezentare a societății aflați în funcție la data modificării, respectiv la data la care ar fi trebuit să îndeplinească formalitățile referitoare la modificare.
O situație particulară se întâlnește în cazul societăților de fapt sau a societăților oculte, care nu există în formă scrisă (sau, dacă există în formă scrisă, ele simulează sau disimulează alte raporturi juridice). Societățile de facto sunt asimilate de art. 1893 NCC societăților simple. Societățile oculte sunt evocate de art. 1922 NCC, în intenția de a antrena răspunderea asociaților oculți în aceleași condiții în care se poate antrena răspunderea asociaților ostensibili. Pentru a obține efectele preconizate de lege pentru societatea simplă, societățile de facto sau societățile oculte trebuie probate, însă se apreciază că cerința formei scrise pentru proba acestor contracte este excesivă. Astfel, în cazul în care există un început de dovadă scrisă, orice persoană interesată poate proba existența societăților de fapt sau a celor oculte, cu orice mijloc de probă.
Faptul că art. 1890 NCC eliberează contractul de societate de orice formalități speciale de valabilitate nu înseamnă că însăși societatea, ca entitate colectivă ce se manifestă în câmpul relațiilor juridice, este scutită de orice formalități de opozabilitate față de terți. În orice caz, societatea este supusă unor formalități de publicitate obișnuite în caz de coproprietate, încheiere a actelor juridice prin mandatar, înregistrare fiscală, deschidere de cont bancar, reprezentare în justiție etc.
2.2 CONDIȚII DE FOND
Capacitatea de a încheia un act juridic reprezintă aptitudinea subiectului de drept de a deveni titular de drepturi și obligații civile prin încheierea actelor juridice civile. Aceasta este o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului juridic civil.
În materia contractului de societate, asociații trebuie să aibă capacitatea de a face acte de dispoziție, întrucât aceștia trebuie să poată să dispună de bunurile aduse ca aport la capitalul social. Necesitatea capacității depline de exercițiu pentru încheierea contractului de societate este confirmată și de articolul 1925 din Codul civil, care stipulează că pierderea calității de asociat are loc prin punerea sub interdicție judecătorească.
De asemenea, exigența capacității depline de exercițiu este impusă și de alte obligații asumate prin intermediul unui contract de societate care ar presupune asumarea riscului unor eventuale pierderi.
Condiția capacității depline de exercițiu este îndeplinită și în cazul dobândirii anticipate a acesteia, astfel încât minorul căsătorit înainte de împlinirea vârstei de 18 ani ce dobândește capacitate de exercițiu deplină poate fi parte în contractul de societate, întrucât legea nu prevede nicio limitare în acest sens.
În ceea ce îi privește pe minorii cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani, regula este că aceștia încheie personal actele juridice de dispoziție, cu încuviințarea prealabilă a părinților sau a tutorelui, și în unele cazuri, și cu încuviințarea instanței de tutelă. Minorii sub 14 ani și interzișii judecătorești încheie acte juridice de dispoziție prin reprezentanții lor legali.
În doctrină s-a apreciat că dispozițiile privitoare la minorii cu capacitate de exercițiu restrânsă și cele privitoare la persoanele fără capacitate de exercițiu nu se aplică în cazul contractului de societate, întrucît acesta nu reprezintă un act de dispoziție în sensul comun al noțiunii. De asemenea, în sprijinul acestui argument, trebuie luat în calcul caracterul intuitu personae al conctractui de societate, acest lucru făcând imposibilă încheierea acestuia prin reprezentant legal sau cu încuviințarea reprezentantului legal.
Totodată, articolul 1920, alineatul (1) din Codul civil prevede: “în executarea obligațiilor față de creditorii societății, fiecare asociat răspunde cu propriile sale bunuri, proporțional cu aportul său la patrimoniul social”, dispoziție din care rezultă că voința asociatului trebuie să fie deplin formată și conștientă la momentul încheierii contractului de societate. Așadar, scopul acestei dispoziții legale ar fi incompatibil cu încheierea contractului de societate prin intermediul reprezentantului legal.
În ceea ce privește privește persoana pusă sub curatelă, consider că aceasta ar putea încheia un contract de societate simplă, întrucât nu ii lipsește discernământul, însă, din cauza unor împrejurări speciale (boală, infirmitate fizică) nu poate să își administreze bunurile corespunzător, așa cum prevede articolul 178 din Codul civil.
Literatura juridică a arătat că dacă totuși se încheie un contract de societate de către o persoană incapabilă sau cu capacitate de exercițiu restânsă , reprezentantul legal al acesteia sau autoritatea tutelară poate cere anularea contractului pentru neîndeplinirea condiției privind capacitatea de a conctracta, fiind vorba despre încălcarea unei norme legale ce apără un interes individual. Este de menționat însă că această nulitate va fi una parțială, privind doar raportul juridic care îl privește pe asociatul incapabil, dat fiind caracterul plurilateral al contractului de societate. În ceea ce îî privește pe asociații care îndeplinesc condiția capacității, contractul de societate va produce efecte în continuare. În acest sens sunt și dipozițiile articolului 1256 din Codul civil, potrivit căruia în cazul contractelor cu mai multe părți, în care prestația fiecărei părți este făcută în considerarea unui scop comun, nulitatea în privința unei dintre părți nu atrage în întregime desființarea contractului, afară de cazul în care participarea acesteia este esențială pentu existența contractului.
Așa cum prevede articolul 1933 din Codul civil, nulitatea se acoperă și nu va fi constatată sau declarată în cazul în care cauza acesteia a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond, în fața instanței de judecată. Termenul de prescripție pentru acțiunea în anularea societății este de 3 ani de la data încheierii contractului.
Referitor la încheierea contractului de societate între soți, articolul 1882 din Codul civil statuează că un soț poate devenit asociat prin aportarea de bunuri comune doar cu consimțământul celuilalt soț, sub rezerva dispozițiilor articolului 349. În ceeea ce privește bunurile proprii, așa cum prevede articolul 342 din Codul civil, acestea pot face obiectul aportului la societate, întrucât fiecare soț poate se dispună de propriile sale bunuri în mod liber.
Potrivit articolului 349, sub sancțiunea nulității relative, niciunul dintre soți nu poate singur, fără consimțământul scris al celuilalt soț, să dispună de bunurile comune ca aport la o societate sau pentru dobândirea de părți sociale ori, după caz, de acțiuni.
Caliatea de asociat este recunoscută soțului care a aportat bunul comun, dar părțile sociale sau acțiunile sunt bunuri comune. Astfel, soț asociat va exercita singur drepturile aferente acestei calități, însă titlurile dobândite capătă, prin subrogație reală cu titlu particular, calitatea de bunuri comune.
Așa cum prevede articolul 349, alin (3), calitatea de asociat poate fi recunoscută și celuilalt soț, cu condiția ca acesta să își exprime acordul în acest sens. Astfel, fiecare dintre soți are calitatea de asociat pentru părțile sociale sau acțiunile atribuite în schimbul a jumătate din valoarea bunului, dacă, prin convenție, soții nu au stipulat alte cote părți. Părtile sociale sau acțiunile ce revin fiecăruia dintre soți sunt bunuri proprii.
Analizând dispoziția articolului 349, alin (3) prin raportare la ipoteza normei articolului 349, alin (2), pentru a se putea conferi calitatea de asociat și celuilalt soț, nu este necesar ca și acesta, alături de soțul care a aportat bunul comun, să contribuie cu un aport la constituirea societății. Rezultă așadar, că, pentru conferirea calității de asociat a ambilor soți este necesar ca doar unul dintre soți să aporteze o cotă-parte din bunul comun supus regimului comunității legale, urmând ca celălalt soț să devină prin exprimarea voinței sale exprese, asociat alături de soțul care a adus aportul la constituirea societății .
Sub acest aspect, în literatura de specialitate, se consideră că faptul că unul dintre soți, doar cu acordul celuilalt soț, poate aduce ca aport la consitutirea societății un bun ce face parte din regimul comunității legale, atrage după sine o modificare convențională a regimului comunității legale de bunuri, acesta fiind unul dintre cazurile prevaăzute de lege prin care se derogă de la regimul comunității legale. Astfel, se consideră a fi necesară întocmirea unei convenții matrimoniale prin care să se restrângă comunitatea de bunuri în devălmășie la bunurile rămase în urma aportului adus de către unul dintre soți la constituirea societății.
Ambii soți pot participa însă ca asociați la o societate, în ipoteza în care fiecare dintre ei aduce ca aport bunuri proprii, întrucât fiecare dintre ei soți este proprietarul exclusiv în privința bunurilor dobândite înainte de închierea căsătoriei, precum și cele pe care le dobândește în nume propriu după această dată. De asemenea, ipoteza constituirii unei societăți prin aportul ambilor soți, poate deveni incidentă și în urma partajului efectuat în timpul regimului comunității, în condițiile articolului 358 Codul civil, potrivit căruia, în timpul comunității, bunurile comune pot fi împărțite, în tot sau în parte, prin act încheiat în formă autentică notarială, în caz de bună învoială, ori pe cale judecătorească, în caz de neînțelegere. Într-o asemenea ipoteză, bunurile atribuite fiecărui soț prin partaj devin bunuri proprii, și, ca atare, ele pot fi aduse ca aport la constituirea unei societăți.
Articolul 1882, alin. (2) Codul civil, dispune că poate fi asociat orice persoană fizică sau juridică, afară de cazul în care legea dispune altfel. Așadar, orice persoană juridică ce a dobândit personalitatea juridică în condițiile legii poate dobândi calitatea de asociat într-o altă societate. Totuși, în doctrină s-a arătat că o persoană juridică nu va putea încheia niciodată un contract de societate simplă prin care se constituie o societate profesională, acesta fiind avantajul exclusiv al persoanei fizice care deține calitatea prevăzută de lege și care îî permite să se asocieze.
În ceea ce privește persoanele juridice fără scop lucrativ, apreciez că acestea pot încheia contracte de societate, cu condiția ca beneficiile obținute să fie utilizate în realizarea scopului pentru care au fost constituite, așa cum prevede articolul 206, alineatul (2). Potrivit acestui articol, persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi și obligații civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, act de constituire sau statut.
Nu în ultimul rând, este de menționat că și statul poate avea calitatea de asociat, în orice tip de societate. În dreptul nostru, calitatea statului de persoană juridică este reglementată prin art. 223 din Codul civil, care prevede că, în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens. Aceste prevederi sunt aplicabile și unităților administrativ-teritoriale care participă la raporturile civile în nume propriu, prin organele prevăzute de lege.
În privința calității de asociat într-o societate, statul este unic asociat în societățile cu capital de stat înființate în temeiul Legii nr.15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca societăți comerciale și regii autonome. De asemenea, în temeiul art. 21, alin (1) din Legea nr. 215/2001, unitățile administrativ teritoriale (comunele, orașele, județele) sunt persoane juridice de drept public cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu, calitate în care sunt titulare de drepturi și obligații ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat din care acestea fac parte, precum și în raporturile cu alte persoane fizice și juridice, în condițiile legii. În cazul drepturilor și obligațiilor unităților administrativ teritoriale ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului privat, unitățile administrativ-teritorale acționează în calitate de persoane juridice civile. În aplicarea articolului 21, alin (1) din Legea nr.215/2001, unitățile administrativ-teritoriale, pot hotărî, în condițiile legii cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau străine, inclusiv parteneri din societatea civilă, în vederea finanțării și realizării în comun a unor acțiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public local sau județean.
Consimțământul. Consimtământul reprezintă exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic. În condițiile Codului civil, consimtământul trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să provină de la o persoană cu discernământ, să fie serios (exprimat cu intenția de a produce efecte juridice) și să fie liber (nealterat de vicii de consimțământ). Consimțământul reprezintă o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului juridic civil.
Întrucât contractul de societate poate fi încheiat doar de către o persoanană cu capacitate de exercițiu deplină, cerința provenienței consimțământului de la o persoană cu discenământ este, de regulă, îndeplinită.
Totuși, potrivit articolului 1205 din Codul civil, în cazul în care o persoană cu capacitate deplină de exercițiu se află chiar și vremelnic, într-o stare care o pune în neputința de a-și da seama de urmările faptei sale, sancțiunea ce intervine este nulitatea relativă a actului juridic încheiat.
În cazul conctractului de societate, consimțământul părților se particularizează prin existența dorinței și scopului părților de a constitui societetatea și de a colabora pentru realizarea obiectivelor patrimoniale urmărite (affectio societatis).
Conform articolului 1206 Codul civil, consimțământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol, smuls prin violență, precum și în caz de leziune.
Cu privire la eroare, în cazul contractului de societate, aceasta poate viza natura juridică sau obiectul contractului (error in negotio), identitatea obiectului prestației (error in corpore), împrejurările considerate esențiale de către părți la încheierea actului (error in substantia), dar și identitatea persoanei cu care se încheie contractul de societate (error in personam).
Potrivit articolului 1214 din Codul civil, consimțământul este viciat prin dol atunci când persoana s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, sa îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să le dezvăluie. Dolul poate proveni și de la un terț, însă partea care este victima dolului poate să ceară anularea, doar dacă cealaltă parte (în cazul contractului de societate, toți ceilalți asociați) a cunoscut, sau, după caz, trebuia să cunoască dolul la încheierea contractului.
De asemenea, consimțământul este viciat prin violență în cazul în care contractul s-a încheiat sub imperiul unei temeri jusitificate, induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un terț. Violența atrage anularea contractului și atunci când provine de la un terț, însă numai dacă și cealaltă parte a contractului de societate (adică ceilalți asociați) a cunoscut sau, după caz, trebuia să cunoască violența săvârșită de un terț.
Față de exprimarea conținută de Codul civil cu privire la leziune, se apreciază ca acest viciu de consimțământ se aplică și în cazul contractului de societate. Potrivit articolului 1221, există leziune atunci când una dintre părți, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, stipulează în favoarea sa ori a altei persoane, la încheierea contractului, o prestație de o valoarea considerabil mai mare decât valoarea propriei prestații. În sprijinul acestui argument, potrivit căruia leziunea este incidentă și în cazul contractului de societate, vine și articolul 1224 din Codul civil, potrivit căruia nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacția, precum și alte contracte anume prevăzute de lege, nefiind interzisă atacarea contractului de societate.
Problema consimțământului tacit la constituirea societății
Plecându-se de la caracterul consensual al contractului de societate, forma scrisă fiind cerută, în principiu, ad probationem, în literatura juridică franceză au existat opinii potrivit cărora consimțământul tacit este valabil în cazul tuturor formelor de societate. În cele din urmă, problema consimțământului tacit a fost redus la societățile în participație și la societățile create de fapt.
În cadrul sistemului nostru de drept, nici Codul civil de la 1864, nici Codul comercial nu prevedeau expres un asemenea timp de societate, însă au acceptat posibilitatea creării sale, având în vedere că, în temeiul art.1491-1492 din Codul civil de la 1864, “personalitatea juridică nu este nici de esența, nici de natura societății”. Nici Noul Cod civil nu a reglementat societatea creată de fapt, însă face vorbire despre societatea de fapt în articolul 1893 “Societățile supuse condiției înmatriculării conform legii și rămase neînmatriculate, precum și societățile de fapt sunt asimilate societății simple”.
În doctină s-a constat că, deși denumirea marginală a articolului 1893 din Codul civil este “societățile de fapt”, contrar normelor de tehnică legislativă instituie prin Legea nr.24/2000, acest text este în discordanță cu denumirea marginală, întrucât, după cum rezultă cu claritate din textul citat, acesta reglementează cazurile de asimilare a unor forme de societate cu societățile simple. Pe de altă parte, deși textul face referire la societățile de fapt, care se deosebesc de societățile supuse înmatriculării și rămase neînmatriculate, ceea ce rezultă din formula de redactare a textului, respectiv, sintagma “precum și”, Codul civil nu definește conceptul de societate simplă. Sub acest aspect, în literature de specialitate se arată că societatea de fapt are în vedere acea situație în care o societate afectată de un viciu la constituire a funcționat o perioadă înainte de anularea societății sau de remedierea viciilor.
Societatea de fapt prevăzută de articolul 1893 din Codul civil acoperă atât ipoteza în care societatea a fost constituită cu anumite nereguli, continuând să funcționeze o perioadă de timp până la anularea sau regularizare, cât și ipoteza în care părțile s-au comportat fiind asociați, însă între ele nu a existat o convenție prealabilă. Pentru analiza consimțământului tacit la încheierea contractului de societate prezintă importanță a doua categorie a societății de fapt.
În această situație, societatea de fapt rezultă din comportamentul a două sau mai multe persoane, care, fără a apela la o formă juridică anume de societate, desfășoară împreună o activitate producătoare de beneficii, acționând ca niște asociați. O astfel de societate de fapt s-ar putea imagina, de exemplu, în cazul unui soț care, având calitatea de asociat unic într-o societate, are consimțământul celuilalt soț în îndeplinirea obiectului de activitate al societății, împărțind beneficiile, creând aparența unei asocieri, sau între concubini care desfășoară impreună anumite activități comerciale.
De asemena, o societate de facto poate rezulta și din următoarea situație de fapt: consecutiv dizolvării sau declarării nulității societății cu personalitate juridică, foștii asociați, ignorând efectele dizolvării sau ale nulității, pot continua să facă afaceri împreună, ghidați de același affectio societatis prezent la constituirea societății sau de o intenție de cooperare survenită dizolvării. Și în acest caz suntem în prezența unei societăți de fapt, fie că asociații ignoră cu bună-credință consecințele dizolvării sau ale nulității, fie că acceptă aceste consecințe, dar decid să facă împreună afaceri, fără a-și mai consacra raporturile juridice într-un contract.
Consimțământul simulat în materia contractului de societate
Prevederile Codului civil cu privire la simulație sunt incidente și în materia contractului societate.
Simulația este o operațiune complexă, care, din punct de vedere tehnic reprezintă o excepție de la principiul opozabilității efectelor obligatorii ale contractului. Ea a fost definită ca fiind acea operațiune juridică realizată prin disimularea voinței reale a părților, constând în încheirea și existența simultană, a două înțelegeri sau convenții: una aparentă sau publică, prin care se creează o situație juridică aparentă, contrară realității și altă secretă, care dă naștere situației juridice reale dintre părți, anihilând sau modificând efectele produse în aparență în temeiul contractului public.
În funcție de scopul concret al actului aparent și de relația în care acesta se găsește cu actul secret, simulația se poate realize prin trei procedee: prin fictivitate, prin deghizare (totală sau parțială) și prin interpunere de persoane. În cazul contractului de societate, simulația poate îmbrăca toate cele trei forme ale sale. Astfel, simulația se poate prezenta sub forma actului fictiv (se încheie un contract de societate, și în același timp se încheie un contraînscris care declară că societatea nu există), sub forma actului deghizat (contractul de societate maschează o altă operațiune juridică, spre pildă o vânzare), precum și sub forma interpunerii de persoane (se încheie un contract public de societate în care figurează ca asociați anumite persoane și un act secret în care se menționează că adevărații asociați sunt alte persoane).
Între părți contractul secret produce efecte depline, iar dacă din stipulația părților nu rezultă contrariul, va produce efecte și între succesorii lor universali sau cu titlu universal, cu excepția cazului în care actul secret nu îndeplinește condițiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.
În ceea ce privește efectele față de terți, articolul 1290 din Codul civil prevede că actul secret (contractul de societate) nu poate fi invocat de părți, de către succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular și nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terților care, întemeindu-se cu bună-credință pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent.
Societatea fictivă (formă a simulației în această materie) nu trebuie confundată cu societatea de fapt. Societatea fictivă îmbracă forma actului scris, consimțământul părților fiind exprimat expres prin preconstituirea unor înscrisuri care să îmbrace raporturile juridice dintre părți, numai că adevăratele raporturi dintre părți sunt mascate, pe când societatea de fapt se caracterizează tocmai prin absența unui act scris care să materializeze consimțământul părților, părțile acționând pur și simplu, în fapt, ca și cum ar fi asociați.
Obiectul. Potriv it articolului 1225, alin (1) din Codul civil, obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică convenită de părți, așa cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale. Obiectul constituie o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului juridic civil. Acesta trebuie să fie determinat și licit, sub sancțiunea nulității absolute, fiind ilicit dacă este interzis de lege sau dacă contravine ordinii publice sau bunelor moravuri.
Aplicând dispozițiile generale privitoare la obiectul contractului în materia contractului de societate, rezultă că obiectul contractului de societate îl reprezintă operațiunea de asociere în vederea desfășurării în comun a unei activități la care părțile contribuie prin aporturi, iar obiectul obligației îl constituie, între altele, efectuarea aporturilor la care asociații s-au angajat.
În materia contractului de societate, articolul 1882, alin (2) din Codul civil prevede că orice societate trebuie să aibă un obiect determinat și licit, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri. Așadar, asociații au libertatea de a alege obiectul societății, însă cu respectarea limitărilor impuse de ordinea publică și de bunele moravuri. În cazul în care obiectul societății este ilicit, sancțiunea care intervine este nulitatea absolută, iar aceasta poate fi invocată de orice persoană, chiar și din oficiu de către instanță.
În niciun caz, obiectul contractului de societate nu poate fi confundat cu obiectul societății. Obiectul contractului îl constituie asocierea a două sau mai multe persoane, deci punerea în comun de aporturi pentru desfășurarea unei activități comune în scopul împărțirii beneficiilor și folosirii economiei care ar putea rezulta, pe când obiectul societății îl reprezintă ansamblul activităților pe care le va desfășura societatea, așa cum sunt prevăzute în contractul de societate.
Codul civil nu prevede în ce domenii își găsește aplicarea contractul de societate simplă. Societatea simplă are o aplicabilitate practică destul de restrânsă, putând fi întâlnită, de exemplu, în cazul societăților agricole, în exercitarea profesiei de avocat, pentru construirea unui imobil, societăților cu caracter sportiv etc.
Cauza. Cauza actului juridic civil reprezintă motivul care determină fiecare parte să încheie actul, fiind o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului juridic civil. Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să existe, să fie licită și să fie morală.
În materia contractului de societate, cauza este motivul pentru care se realizează asocierea, resprectiv împărțirea de către toți asociații a profitului realizat de societate. Prin urmare, scopul urmărit de către fiecare asociat prin încheierea contractului de societate este realizarea unor avantaje de natură patrimonială, societatea constituită fiind doar mijlocul juridic de realizare a acestor avantaje.
Cauza contractului de societate trebuie să includă scopul lucrativ, de a obține și împărți foloasele patrimoniale rezultate din activitatea comună desfășurată, fie sub forma beneficiilor bănești, fie sub forma altor avantaje patrimoniale. Acest scop trebuie să fie licit și moral, în caz contrar, contractul de societate fiind lovit de nulitate absolută.
CAPITOLUL III
ELEMENTE SPECIFICE ALE CONTRACTULUI DE SOCIETATE
3.1 APORTUL SOCIAL
Pe lângă necesitatea respectării condițiilor generale de formă și de fond, în materia contractului de societate se impune îndeplinirea unor condiții specifice.
Pornind de la definiția legală din articolul 1881 din Codul civil, prin contractul de societate, două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei activități și să contribuie la aceasta prin aporturi. Așadar, aporturile sociale sunt esențiale în cazul încheierii unui contract de societate, constituind fondul comun pus la dispoziția societății. Aportul este necesar pentru constituirea oricărui tip de societate, indiferent dacă aceasta are sau nu personalitate juridică.
Noțiunea de aport prezintă două sensuri: unul juridic și unul etimologic. Sub aspect juridic, prin aport se întelege obligația pe care și-o asumă fiecare asociat de a aduce în societate un anumit bun, o valoare patrimonială. Operațiunea este analizată ca un contract încheiat între asociat și viitoarea societate, denumit și contract de aport.
Aportul social prezintă următoarele caractere juridice:
Aportul constituie o condiție de valabilitate specifică a contractului de societate, fără a mai fi întâlnit și în cazul altor contracte;
Aportul constituie o condiție esențială și generală pentru constituirea societății. Este o condiție esențială pentru că, în lipsa aportului, nu se poate forma capitalul social și generală pentru că aportul trebuie realizat la constituirea oricărei forme de societăți
Aportul este obligatoriu, nefiind o facultate lăsată de lege la aprecierea părților
Aportul este individual, potrivit articolului 1882, alin (3) Codul civil, fiecare asociat trebuie să contribuie la constituirea societății prin aporturi.
Aportul social reprezintă modalitatea prin care asociații contribuie la formarea capitalului social și poate consta în bunuri, bani ori prestații sau cunoștințe specifice.
În cazul unei societăți cu personalitate juridică, aporturile intră în patrimoniul societății, iar în cazul unei societăți fără personalitate juridică, aporturile devin coproprietatea asociaților, în afară de cazul în care au convenit, în mod expres, că vor trece în folosința lor comună (art. 1883, Codul civil). Aceasta se explică prin lipsa patrimoniului unei societăți fără personalitate juridică.
Societatea fără personalitate juridică nu este subiect de drept și nu poate fi titulara patrimoniului social, fapt pentru care bunurile aduse ca aport de fiecare asociat formează o masă patrimonială distinctă, comună tuturor asociaților, destinată exercitării activității societății. Ca regulă, fiecare asociat are câte o cotă parte, determinată sau determinabilă, cu privire la masa de bunuri, drepturi și obligații pecuniare societare. Privit în mod individual, fiecare bun din patrimoniul social formează obiectul unui drept de proprietate comună pe cote-părți.
Fiecare asociat trebuie să aducă un aport cât de mic și nimeni nu poate fi scutit de o astfel de obligație. Deci, fiecare asociat trebuie să aibă o miză socială, cât de mică, în raport cu care va fi îndreptățit să participe la viața societății civile. Nu este necesar ca aporturile la capitalul social să fie egale, însă este obligatoriu ca aporturile să fie efective, întrucât absența aporturilor sau fictivitatea acestora poate antrena nulitatea absolută a contractului de societate.
În ceea ce privește realizarea aporturilor, art. 1895 Codul civil prevede că fiecare asociat răspunde față de societate și față de ceilalți asociați pentru vărsarea aporturilor la care s-a obligat, iar până la vărsarea aporturilor la capitalul social, drepturile conferite de părțile de interes sunt suspendate. Așadar, în privința aportului la capitalul social, fiecare asociat este considerat debitor față de ceilalți.
Neîndeplinirea obligației de efectuare a aportului îndrepățește pe ceilalți asociați să solicite chiar și rezoluțiunea contractului de societate în ceea ce îl privește pe asociatul care nu și-a executat obligația sau numai obligarea acestuia la efectuarea aportului cu plata de daune-interese.
De asemenea, în literatura juridică s-a arătat că nerespectarea obligației de aport poate determină suspendarea drepturilor aferente calității de asociat și, in extremis, excluderea asociatului ori chiar dizolvarea societății, pentru neînțelegeri între asociați care împiedică funcționarea societății. Suspendarea calității de asociat este o formă inedită de exceptio non adimpleti contractus (ceilalți asociați, care au obligația de aport, nu se pot apăra de obligație invocând neexecutarea de către celălalt a propriei obligații; dar fiecare asociat și societatea, împreună sau separat, au dreptul să refuze executarea propriilor obligații de a recunoaște drepturile aferente calității de asociat a celui în culpă). Excluderea și dizolvarea sunt, la rândul lor, forme inedite de rezoluțiune a contractului de societate.
În sensul excluderii s-a pronunțat și instanța supremă. Astfel, s-a arătat că asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat, poate fi exclus din societate, la cererea oricărui asociat, fiind irelevantă valoarea modică a aportului convenit de către asociați (C.S.J, Decizia nr. 2416/2003).
Aportul în bunuri. Aportul în bunuri mai poartă denumirea de aport în natură și poate avea ca obiect bunuri imobile (caz în care contractul de societate trebuie încheiat în forma autentică), bunuri mobile, corporale sau necorporale. Pentru ca un aport în bunuri să fie valabil, bunurile trebuie să aibă o minimă valoare, să fie necesare desfășurării societății și să se afle în stare de utilizare. Potrivit articolului 1896 Codul civil, aportul în bunuri poate fi aport în proprietate sau aport în folosință. În cazul în care asociatul aporteaza proprietatea sau alt drept real asupra unui bun, el răspunde pentru efectuarea aportului întocmai unui vânzător față de cumpărător, asumându-și obligația de garanție pentru evicțiune și obligația de garanție pentru vicii ascunse. Dacă asociatul aportează folosința bunului, el va răspunde pentru efectuarea aportului întocmai unui locator față de locatar, asumându-și obligația de a garanta folosința liniștită și utilă a bunului. În cazul contractului de locațiune, locatorul se angajează față de locatar să răspundă pentru tulburările de drept provenite din faptul propriu, din faptele terților, dar și să garanteze pentru vicii ascunse (art. 1790 coroborat cu art. 1794, Codul civil).
Cât privește suportarea riscului pieirii fortuite a bunului adus ca aport, se vor aplica dispozițiile dreptului comun, după cum urmează: dacă a fost adus ca aport social, proprietatea asupra bunului, riscul va rămâne în sarcina asociatului aportor, până la predarea lui efectivă (dacă asociații nu s-au înțeles altfel- art.1274 Codul Civil), iar dacă aportul constă numai în folosința bunului individual determinat și neconsumptibil, urmează a se aplica regulile specificate de articolul 558 din Codul civil, riscul pieirii fortuite rămânând, în principiu, în sarcina asociatului proprietar, conform regulii res perit domino.
În doctrină s-a pus problema dacă bunurile proprietate publică pot fi aduse ca aport la patrimoniul social. S-a exprimat astfel opinia potrivit căreia este valabil un asemenea aport doar dacă el este unul în folosință, întrucât astfel nu se aduce atingere dreptului exclusiv de proprietate publică a statului. Dacă totuși contractul de societate prevede ca aport transferul dreptului de proprietate publică, actul va fi sancționat cu nulitatea absolută pentru fraudarea legii.
În acest sens s-a pronunțat și instanța supremă, statuând că bunul care constituie obiectul aportului trebuie să aparțină asociatului, acesta neputând aduce ca aport un bun proprietate publică.
Cu privire la aportul care constă în bunuri fungibile sau comsumptibile, Codul civil aduce o limitare, în sensul în care aceste bunuri nu pot fi subscrise cu titlu de aport în folosință. Ele devin, în toate cazurile, proprietatea asociaților, chiar dacă în contractul de societate nu s-a stipulat expres aceasta.
Regula interdicției transferului folosinței bunurilor fungibile și consumptibile este logică, întrucât bunurile fungibile nu pot fi identificate pentru a fi folosite sau, după caz, pentru a fi restituite (în condițiile art. 1946 din Codul civil), iar bunurile consumptibile pier în substanța lor prin utilizare, de unde imposibilitatea restituirii. Transferul proprietății asupra acestor bunuri se realizează prin individualizare și predare (operațiuni care se pot realiza inclusiv prin predare către cărăuș, în vederea deplasării de la punctul de plecare – unde marfa se predă cărăușului – la punctul de destinație – unde marfa se predă destinatarului).
Dacă se aduce ca aport un bun imobil, trebuie respectate formalitățile cerute de lege, cu consecință directă asupra formei contractului de societate. În acest caz, contractul de societate trebuie să se încheie în formă autentică.
Nu este exclus ca asociații să aporteze bunuri incorporale, acest tip de aport fiind reglementat în articolul 1897 Codul civil. Așadar, în cazul în care asociatul aportează o creanță, el va răspunde pentru existența creanței la momentul aportului și încasarea acesteia la scadență, fiind obligat să acopere cuantumul acesteia, dobânda legală și orice daune care ar rezulta, cu mențiunea că dobânda legală este datorată de la scadență. De asemenea, asociatii pot să aporteze acțiuni sau părți sociale emise de o altă societate, iar în acest caz el va răspunde întocmai unui vânzător față de cumpărător. În doctrină s-a arătat că în cazul aportului în creanțe, raporturile dintre asociat și societate sunt cârmuite de regulile cesiunii de creanță.
În cazul în care aportul constă în acțiuni sau părți sociale, asociatul răspunde față de societate întocmai ca un vânzător. Dacă în privința acțiunilor soluția este rezonabilă (acțiunile sunt bunuri mobile corporale sau incorporale, după cum sunt sau nu materializate), în cazul părților sociale trebuie făcută o nuanțare. Părțile sociale se emit de societățile comerciale cu răspundere limitată; ele au un caracter intuitu personae și ne-negociabil; ele nu sunt liber transferabile, ci se pot transfera terților numai cu acordul prealabil al tuturor asociaților din societatea cu răspundere limitată al celui care vrea să aporteze părți sociale în societatea simplă. În plus, transferul, pentru a fi valabil și opozabil, trebuie înscris în registrul comerțului.
În orice caz, după efectuarea aportului în acțiuni sau părți sociale, societatea (entitatea colectivă) este acționar sau asociat în societatea care a emis acțiunile sau părțile sociale. Fiind vorba de o coproprietate asupra acestora, societatea emitentă nu va recunoaște decât un mandatar comun pentru colectivitatea asociaților (societatea simplă) deținătoare a acțiunilor.
În privința bunurilor aduse de soți ca aport la capitalul social, există o serie de particularități. În ceea ce privește regimul juridic al bunurilor proprii, este recunoscut dreptul oricăruia dintre soți de a folosi, administra sau dispune liber de acestea, în condițiile legii. În schimb, bunurile comune ale soților pot constitui aport la societate, în condițiile în care există consimțământul celuilalt soț, iar în cazul în care bunurile sunt imobile, trebuie respectată și cerința formei cerute de lege ad validitatem.
Articolul 349 prevede “niciunul dintre soți nu poate, fără consimțământul scris al celuilalt soț, să dispună de bunurile comune ca aport la o societate sau pentru dobândirea de părți sociale sau, după caz, de acțiuni”. Sancțiunea aplicabilă actului încheiat cu nesocotirea acestei dispoziții legale este nulitatea relativă, așa cum prevede articolul 347 din Codul civil. După intrarea în vigoare a Noului Cod civil, prin articolul 347, răspunzându-se necesității ca terțul dobânditor al unui imobil înstrăinat de către un soț fără consimțământul celuilalt soț, să nu suporte consecința anulării actului, se statuează că terțul dobânditor care a depus diligența necesară pentru se informa cu privire la natura bunului este apărat de efectele nulității.
Consimțământul soțului la încheierea contractului de aport trebuie să îmbrace forma scrisă, ad probationem, fără a avea relevanță obiectul aportului (bun mobil sau imobil).
În ipoteza constituirii unei societăți prin aportul de bunuri al unuia dintre soți, se impune a fi îndeplinită o formalitate, întrucât în acest caz operează o modificare convențională a comunității legale de bunuri. În acest context, potrivit art. 330 din Codul Civil, este necesară încheierea unei convenții matrimonial, prin înscris autentificat de către notarul public, sub sancțiunea nulității absolute, urmând ca această convenție să fie înscrisă în Registrul national notarial al regimurilor matrimonial, organizat potrivit legii. Atunci când această convenție matrimonial are ca obiect bunuri imobile, ea se notează în Cartea funciară, conform art.902, alin (2), pct. 14 din Codul civil, neîndeplinirea acestei forme speciale de publicitate, neputând fi acoperită prin îndeplinirea celorlalte și făcând ca ambii soți să fie considerați, în raport cu terții de bună credință, ca fiind căsătoriți sub regimul matrimonial al comunității legale.
În toate cazurile, riscul pieirii fortuite a bunului până în momentul vărsării aportului este suportat de către debitorul obligației de predare, adică de către asociat.
Aportul în numerar. Aportul în numerar are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se obligă să o transmită societății. Legea nu instituie un prag minim al aportului în bani, asociații fiind liberi să îl stabilească, raportându-se la nevoile societății. Potrivit articolului 1898 din Codul civil, asociatul care a subscris ca aport o sumă de bani datorează în caz de neexecutare suma la care s-a obligat, dobânda legală de la scadență și orice alte daune ce ar rezula, fiind de drept pus în întârziere. Dobânda legală este reglementată de OG. nr. 13/2011. Potrivit articolului 1, dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scandenței obligației este numită dobândă remuneratorie. Rata dobânzii remuneratorii se stabilește la nivelul de referință a Băncii Naționale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administrație a Băncii Naționale a României. Rata dobanzii legale penalizatoare se stabileste la nivelul ratei dobanzii de referinta plus 4 puncte procentuale, cu mențiunea că nivelul ratei dobanzii de referinta a Bancii Nationale a Romaniei va fi publicat in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, prin grija Bancii Nationale a Romaniei, ori de cate ori nivelul ratei dobanzii de politica monetara se va modifica. (articolul 3, O.G. nr.13/2011)
Aportul în prestații sau în cunoștințe specifice. Dacă aportul social constă în prestații în muncă, atunci vor fi aplicabile regulile specifice obligațiilor de a face. Prestațiile în muncă, dat fiind caracterul intuitu personae al contractului, nu pot consta decât în fapte personale ale asociatului care se obligă, nu ale altor persoane străine de societate. Aportul în prestații sau cunoștințe specifice este datorat în mod continuu, cât timp asociatul este membru al societății, potrivit articolului 1889, alin (1) și constă în desfășurarea unor activități concrete și prin punerea la dispoziția societății a unor informații, în modalitățile descrise de contractul de societate.
Evaluarea aporturilor în cunoștințe specifice se realizează la momentul încheierii contractului, în scopul de se stabili cota de participare la beneficii și pierderi a asociatului. Partea la profituri și pierderi a asociatului al cărui aport constă în prestații sau cunoștințe specifice este egală cu cea a asociatului care a contribuit cu aportul cel mai mic, dacă nu s-a convenit altfel.
Contribuția în cunoștințe specifice sau în prestații înseamnă derularea unor activități concrete (cum ar fi activitățile avocatului, notarului, practicianului în insolvență, medicului) sau punerea la dispoziția societății a unor informații, în vederea realizării obiectului de activitate. Nu este vorba de activități salarizate și nici de activități pentru care colaboratorii societății primesc remunerații fixe sau procentuale, ci de activități pentru care asociații ar urma să fie părtași la beneficiile sau pierderile societății. Nu este vorba de informații a căror divulgare ar aduce atingere ordinii publice sau bunelor moravuri, nici de traficul de influență sau de divulgarea secretului profesional ori comercial, ci de cunoștințe specifice activității derulate de societate.
Aportul folosinței drepturilor de proprietate intelectuală sau industrială se materializează prin aducerea în societate a licenței unui brevet de invenție. Aceste servicii trebuie să depășească cadrul activității comune obișnuite, în virtutea apritudinilor speciale sau a profesiei asociatului respectiv și de asemenea, trebuie să fie fapte personale ale asociatului.
Pentru contribuțiile în cunoștințele specifice sau pentru prestații, asociatul în cauză nu primește părți de interes, ci doar dreptul de participa la beneficii și la adunările asociaților. Din art. 1894 alin. (2) NCC rezultă că părțile de interes sunt diviziuni ale capitalului, iar capitalul se compune doar din aporturi în bunuri și bani; în consecință, asociații care au participat la societate nu cu bunuri sau bani, ci cu alte contribuții, nu pot primi părți sociale. Ei primesc doar drepturi societare echivalente cu numărul de părți sociale ale asociatului care deține cele mai puține părți de interes. Dacă asociații derogă prin contract de la acest criteriu minimal, în vederea determinării proporției în care asociații cu contribuții în industrie participă la beneficii, precum și a determinării numărului de voturi pe care îl au în adunarea asociaților, contribuțiile lor trebuie evaluate, în raport de aporturile la capitalul social. În ce privește participarea la suportarea eventualelor pierderi, trebuie observat că acești asociați nu au o investiție materială în societate; ei nu pierd bunuri sau bani, ci cunoștințe și eforturi personale. De aceea, noul Cod civil permite asociaților ca, prin contractul de societate, să îi scutească pe asociații cu contribuții în cunoștințe sau în prestații de participarea la pierderi, dacă valoarea acestora este mai mică sau egală cu valoarea contribuțiilor în cunoștințe sau prestații.
Sancțiunea neexecutării aportului în prestații sau cunoștințe specifice este excluderea asociatului, cu daune-interese dacă este cazul, fiind exclusă executarea silită a obligației de aport în prestații sau cunoștințe specifice.
3.2 PĂRȚILE DE INTERES
Capitalul social subscris, format prin aporturile la capitalul social, se divide în părți egale, numite părți de interes. Acestea se distribuie asociaților proporțional cu aporturile fiecăruia, cu excepția cazurilor în care prin lege sau prin contractul de societate se prevede altfel. Așadar, părțile de interes sunt fracțiuni ale capitalului social, de valoare egală, care sunt distribuite asociaților, proporțional cu aporturile fiecăruia.
Potrivit articolului 1900, părțile de interes au caracter indivizibil. Faptul că părțile de interes sunt considerate indivizibile înseamnă că ele nu pot fi partajate între coproprietari, chiar dacă ar face parte dintr-o moștenire sau dintr-o masă de bunuri în devălmășie. Pe perioada existenței coproprietății, coproprietarii trebuie să desemneze un mandatar comun care să le reprezinte drepturile rezultate din calitatea de asociat. Pe toată această perioadă, coproprietarii sunt obligați solidar să efectueze vărsămintele datorate. La partaj, părțile de interes nu vor putea fi divizate, ele urmând a cădea în partea din masa de împărțit a unuia dintre copărtași, celorlalți urmând a li se achita o sultă.
Părțile de interes plătite sau vărsate în întregime dau drept de vot în adunarea asociaților (art.1900, alin 2).
Când o parte de interes devine proprietatea comună a mai multor persoane, acestea sunt obligate să desemneze un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor sociale aferente și să răspundă în mod solidar pentru efectuarea vărsămintelor datorate. Această soluție oferită de către legiuitor cu privire la desemnarea unui reprezentant comun, se justifică pe considerentul că, fiind vorba de o stare de coproprietate, se impune respectarea regulii unanimității, astfel încât, pentru a evita divergențele în ceea ce privește exercitarea drepturilor, este necesară numirea unui reprezentant comun.
Cu privire la transmiterea părților de interes, potrivit articolului 1901 Codul civil, aceasta se face în limitele și condițiile prevăzute de lege și de contractul de societate. Având în vedere caracterul intuitu personae al contractului de societate, ceea ce presupune că încheierea acestuia se realizează în baza unor însușiri pe care le posedă asociatii, transmiterea părților de interes către persoane din afara societății se face numai cu consimțământul celorlalți asociați. În acest caz, hotărârea se ia potrivit regulii unanimității.
De regulă, părțile de interes se pot transmite și prin moștenire, însă prin contractul de societate se poate stipula o interdicție în acest sens, așa cum prevede articolul 1901, alin (1): “parțile de interes se pot transmite și prin moștenire, dacă prin contract nu se prevede altfel”.
Dacă în contractul de societate se prevede imposibilitatea transmiterii părților de interes către moștenitori, părțile de interes se vor redistribui asociaților, proporțional cu cota de participare la capitalul social sau în altă modalitate convenită de asociați. Atunci când, datorită interdicției de transmitere a părților de interes prin moștenire, societatea nu îșî poate continua existența, intervine una dintre cauzele de încetare de drept a societății.
În cazul transmiterii părților de interes cu titlu oneros către un terț, fără consimțământul tuturor asociaților, fiecare dintre asociați se poate substitui în drepturile dobânditorului. Așadar, orice asociat poate răscumpăra aceste părți de interes în termen de 60 de zile de la data la care a cunoscut, sau, după caz, trebuia să cunoască cesiunea.
Dreptul de răscumpărare a părților de interes dobândite de către un terț fără consimțământul tuturor asociaților este un drept special impus de caracterul intuitu personae al societății simple și poate fi exercitat de oricare dintre asociați, indiferent dacă transmiterea a operat cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Valoarea de răscumpărare urmează a fi stabilită de către un expert agreat de părți, sau, în lipsă, direct de către instanță.
Termenul de 60 de zile în care poate fi exercitat dreptul de răscumpărare are natura juridică a unui termen de prescripție, împlinirea termenului având ca efect stingerea dreptului de a mai răscumpăra părțile de interes, corelativ cu consolidarea calității de asociat a terțului dobânditor.
Codul civil reglementează și situația în care mai mulți asociați își exercită concomitent acest drept, statuând că în acest caz, părțile de interes se alocă proporțional cu cota de participare la profit.
În cazul transmiterii părților de inters, dar și ori de câte ori legea impune cesiunea acestora, valoarea trebuie stabilită de către un expert, stabilit prin acordul părților, iar în lipsa unui acord, numit de către instanță.
Cu privire la cesiunea cu titlu gratuit a părților de interes, Codul civil în articolul 1901, alin (4) o asimilează unei cesiuni cu titlu oneros, ceea ce implică aplicarea aceluiași regim în ceea ce privește consimțământul asociaților, dreptul de răscumpărare și stabilirea valorii părților sociale de către un expert. În ceea ce privește forma cesiunii cu titlu gratuit, Codul civil precizează expres necesitatea încheierii acesteia în formă autentică, fiind supusă regimului juridic al donației. În cazul nerespectării acestei condiții de formă, sancțiunea care intervine este nulitatea absolută a cesiunii.
Pentru ca cesiunea părților de interes dintre cedent și cesionar să fie opozabilă terților, trebuie îndeplinite o serie de formalități de publicitate. În primul rând, cesiunea trebuie notificată societății. Această notificare este necesară cu toate că există consimțământul prealabil al asociaților. Consimțământul asociaților, care constituie premisa cesiunii intervenite între cedent și cesionar, exprimă numai voința asociaților de a admite posibilitatea înlocuirii asociatului societății prin cesiunea părții de interes. Notificarea cesiunii este, pe de o parte, o cerință generală de opozabilitate a cesiunii față de terți, între care se află și debitorul cedat și, pe de altă parte, o cerință care asigură asociaților posibilitatea de a aprecia persoana cesionarului. Întrucât consimțământul dat pentru admiterea cesiunii nu anulează caracterul intuitu personae al societății, nu este exclusă posibilitatea ca asociații să nu fie de acord cu cesiunea datorită calității cesionarului, iar în acest caz, conflictul va fi rezolvat de instanță.
3.3 INTENȚIA ASOCIAȚILOR DE A COOPERA LA DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII SOCIETĂȚII (AFFECTIO SOCIETATIS)
Un alt element esențial al contractului de societate este reprezentat de dorința asociaților de a coopera la desfășurarea activității societății. Acest element psihologic poartă denumirea de affectio societatis.
Fiind un contract colectiv ce se caracterizează printr-o convergență de interese, contractul de societate impune ca asociații să se manifeste în deplină concordanță cu affectio societatis și să acționeze cu onestitate și loialitate pentru asigurarea celor mai bune interese ale societății.
Cu privire la definirea acestui element, în doctrină s-au conturat două concepții.
În concepția clasică se consideră că affectio societatis rezidă în colaborarea voluntară și activă, interesată și egalitară a asociaților. Concepția a fost criticată pe motiv că în societate nu există colaborare nici activă și nici egalitară între asociați.
Într-o altă concepție mai modernă, affectio societatis este definit ca o voință de unitate sau de convergență de interese. Și această concepție a fost criticată prin prisma faptului că, luând în considerare caracterul multilateral al contractului, interesele asociaților nu sunt întotdeauna convergente.
În prezent, în concepția dominantă, se consideră că affectio societatis nu este o noțiune unică, ci multiformă. În toate cazurile, ea exprimă intenția care îi animă pe asociați să coopereze la desfășurarea activității comerciale care face obiectul societății, spre folosul comun al asociaților.
Plecându-se de la sensul literal al sintagmei latine, affectio societatis desemnează “intenția de asociere”. De asemenea, affectio societatis a fost definit ca fiind intenția de a constitui o societate și de a coopera la desfășurarea activității societății sau ca fiind voința asociaților de a colabora, pe un picior de egalitate, la succesul întreprinderii commune. În doctrină, affectio societatis a fost definit ca fiind intenția asociaților de a conlucra în vederea atingerii unui scop lucrativ comun.
S-a apreciat că affectio societatis constituie liantul ce îî unește pe asociați și se traduce în voința lor de a coopera reciproc în realizarea scopului comun. Fără affectio societatis nu se poate concepe constituirea unei societăți. Un astfel de scop comun (cauza directă) este de esența contractului de societate și particularizează cauza acestui tip de contract.
Voința socială nu trebuie confundată cu consimțământul la încheierea contractului de societate. Consimțământul constituie o condiție generală de valabilitate a contractului de societate, în vreme ce affectio societatis este o condiție specifică doar contractului de societate. Consimțământul se manifestă, de regulă, în momentul încheierii contractului, iar affectio societatis trebuie să existe atât la momentul încheierii contractului, cât și pe parcursul executării acestuia.
3.4 PARTICIPAREA ASOCIAȚILOR LA PROFIT ȘI LA PIERDERI
Participarea asociaților atât la beneficii cât și la pierderi reprezintă un element specific al societății simple, astfel încât articolul 1881 din Codul civil, în definirea contractului de societate, stauează că scopul acesteia este de a împărți beneficiile sau de utiliza economia ce ar putea rezulta.
Ca regulă generală, asociații se bucură de libertate deplină în ceea ce privește modalitatea de participare la profit și la pierdere. Astfel, ei pot stabili să aibă o participare egală la profit și la pierderi, deși aporturile lor au fost în cote diferite, sau să participe în cote diferite la profit și la pierderi, chiar daca aporturile au fost în cote egale.
Cu toate că este obligatorie participarea fiecărui asociat la repartizarea beneficiilor și a pierderilor, nu este obligatoriu ca aceasta să fie proporțională cu aportul la capitalul social. Articolul 1902 din Codul civil prevede că partea fiecărui asociat la profituri și pierderi este proporțională cu aportul la capitalul social, dacă nu s-a convenit altfel. Așadar, părțile contractului de societate pot să prevadă cote diferite față de aportul la capitalul social.
Este obligatoriu ca fiecare asociat să participe la repartizarea beneficiilor și suportarea pierderilor. Este interzis ca un asociat să își rezerve numai pentru el tot beneficiul sau să se convină ca unii asociați să fie scutiți de la suportarea unor pierderi. Astfel de clauze contrare societății sunt nule absolut, fiind cunoscute în literatura juridică sub denumirea generică de “clauze leonine”.
Clauza leonină este reglementată în articolul 1902, alin. (5), care stabilește că orice clauză prin care un asociat este exclus de la împărțirea beneficiilor sau de la participarea la pierderi este considerată nescrisă. De asemenea, în doctrină este considerată ca fiind clauză leonină și acea clauză prin care se stabilesc cote derizorii de impărțire a beneficiilor și de suportare a pierderilor.
De asemenea, este considerată clauză leonină și acea stipulație din contractual de societate prin care unui asociat îi este rezervat dreptul de a prelua o cotă invariabilă de dividend, dacă în fapt, aceasta epuizează aproape integral totalul beneficiilor.
În mod excepțional, asociatul al cărui aport este reprezentat de prestații sau cunoștințe specifice poate fi scutit de participarea la pierderi, dacă aceasta este prevăzută expres în contractul de societate, așa cum prevede articolul 1902, alin. (6) din Codul civil.
În doctrină s-a arătat că prezența unei clauze leonine în cadrul contractului de societate trebuie interpretată în sensul în care nu poate produce niciun efect, și în consecință, urmează a fi ignorată, în favoarea aplicării regulii generale, potrivit căreia participarea la profit și pierderi este proporțională cu aportul la capitalul social.
În cazul în care clauza leonină a reprezentat motivul care a determinat părțile să încheie contractul de societate, acesta din urmă va fi lovit de nulitate absolută. Competența aprecierii importanței clauzei leonine la încheierea contractului de societate aparține instanței judecătorești.
CAPITOLUL IV
EFECTELE CONTRACTULUI DE SOCIETATE
4.1 RAPORTURILE DINTRE ASOCIAȚI
Pornind de la definiția contractului de societate, statuată de articolul 1881, potrivit căreia prin contractul de societate două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei activități, putem afirma că pe perioada existenței societății, între asociați iau naștere o serie de raporturi juridice. Aceste raporturi juridice vizează răspunerea pentru aporturile la societate, obligația de neconcurență, obligația de a coopera cu ceilalți asociați în vederea atingerii scopului societății, dar și obligația de a contribui la pierderile societății.
În ceea ce privește aportul în bunuri, este necesar a se face distincția dintre bunurile consumptibile sau fungibile și cele neconsumptibile sau nefungibile, pentru a califica natura transferului către societate a bunurilor ce fac obiectul aportului. În privința aportului în bunuri, altfele decât cele fungibile, dispozițiile articolului 1896, alin (1) Codul civil, statuează că acest aport se efectuează prin transferul drepturilor acestora și predarea efectivă a bunurilor în stare de funcționare potrivit destinației speciale, în timp ce, în cazul aporturilor constând în bunuri fungibile sau comsumptibile, prevederile articolului 1896, alin (3) statuează că aportul constând în astfel de bunuri nu poate fi subscris cu titlu de aport de folosință, ci aceste aporturi devin, în toate cazurile, proprietatea asociaților, chiar dacă în contractul de societate nu s-a stipulat aceasta în mod expres.
Această soluție oferită de către legiuitor, de a considera aportul bunurilor fungibile sau consumptibile ca fiind un aport în proprietate este jusitificată de natura bunurilor, aestea fie consumându-și substanța, fie putând fi înlocuite.
Pornind de la această distincție, dispozițiile articolului 1896 alin (2) stabilesc, în mod diferențiat și răspunderea asociaților în cazul în care aportează un drept real sau folosința bunului.
În doctrină s-a arătat că dispozițiile art. 1896, alin (2) Codul civil, reprezintă o aplicare a dispozițiilor art. 1651 Codul civil, privitoare la aplicare unor reguli de la vânzare în cadrul oricărui alt contract având ca efect transmiterea unui drept, care poate consta în transmiterea dreptului de proprietate sau al dreptului de folosință.
Asociatul care aportează proprietatea sau alt drept real asupra bunului răspunde pentru efectuarea aportului întocmai ca un vânzător față de cumpărător. El are deci, obligația de garanție pentru vicii ascunse și de garanție pentru evicțiune, iar când a garantat, pentru un timp determinat, inclusiv buna funcționare ori păstrarea anumitor calități ale bunului aportat, își asumă obligația de garanție pentru buna lui funcționare, în conformitate cu dispozițiile articolului 1716 din Codul civil.
De asemenea, dacă a fost adusă ca aport proprietatea bunului, sunt aplicabile dispozițiile noului Cod civil privitoare la riscul în contractele translative de proprietate, riscul va fi suportat de către debitorul obligației de predare a bunului (asociatul, conform regulii res perit debitori), chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. Dacă aportul constă numai în folosința bunului, riscul rămâne în sarcina asociatului proprietar, fiind suportat de către societatate numai dacă bunul se deteriorează ori a fost pus în comun după o evaluare prealabilă.
În cazul în care aportul a fost adus în folosință comună, asociatul are obligația de garanție asemenea unui locator, întrucât asemenea aport este asimilat locațiunii. Potrivit articolului 1789 din Codul civil, locatorul trebuie să întreprindă tot ceea ce este necesar pentru a asigura locatarului folosința liniștită și utilă a bunului. Obligația de garanție se concretizează în trei obligații principale: de a răspunde penru tulburările provenite din fapta proprie, de a-l garanta pe locatar contra tulburărilor provenite din partea terților și de a răspunde pentru viciile ascunse ale bunului închiriat.
În ceea ce privește aporturile în bunuri incorporale, Codul civil, în articolul 1897, face distincția între aportul unei creanțe, aportul de acțiuni sau de părți sociale și aportul de cambii sau alte titluri de credit ce circulă în comerț. În cazul în care asociatul aportează o creanță, el va răspunde pentru existanța creanței la momentul aportului și încasarea acesteia la scadență, fiind obligat să acopere cuantumul acesteia, dar și dobânda legală. În cazul în care aportează acțiuni sau părți sociale emise de o altă societate, răspunde pentru efectuarea aportului întocmai unui vânzător față de cumpărător.
În cazul aporturilor constând în cambii sau alte titluri de credit care circulă în comerț, dispozițiile articolului 1897 trebuie coroborate cu dispozițiile noului Cod civil care reglementează cesiunea unei creanțe constatate prin titlu nominativ, la ordin sau la purtător. Astfel, potrivit articolului 1587, alin (1) Codul civil, creanțele încorporate în titluri nominative, la ordin sau la purtător, nu se pot transmite prin simplul acord de voințe. Prin articolul 1588 sunt reglementate modalitățile de transmitere a titlurilor nominative, la ordin și la purtător. În acest sens, în cazul titlurilor nominative, transmisiunea se menționează atât pe înscrisul constatator, cât și în registrul ținut pentru evidența acestora.
Pentru transmiterea titlurilor la ordin este necesar girul, efectuat potrivit dispozițiilor legale în materia cambiilor, iar, în cazul creanțelor încorporate într-un titlu la purtător, aceasra se transmite prin remiterea materială a titlului, orice stipulație contrară fiind considerată nescris, urmând ca debitorul care a emis titlul la purtător să fie obligat să plătească creanța constatată prin acel titlu oricărui deținător care îîremite titlul, cu excepția cazului în care i s-a comunicat o hotărâre judecătorească prin care este obligat să refuze plata.
Răspunderea asociaților în ceea ce privește aportul în numerar este reglementată într-o manieră similară cu cea privitoare la aportul de bunuri incorporale. Așadar, în caz de neexecutare a obligației de aport a unei sume de bani, asociatul datorează suma la care s-a obligat, dar și dobânda legală de la scadență și orice alte daune ce ar rezulta.
În toate aceste situații în care asociatul nu aportează bunuri (fungibile sau nefungibile, corporale sau incorporale) sau numerar, ceilalți asociați pot opta, în condițiile articolului 1928 din Codul civil, pentru formularea, în fața instanței de judecată, a unei cereri în excluderea asociatului care nu și-a respectat obligația de aport și suportarea daunelor interese pricinuite prin neexecutare.
Aporturile în prestații și cunoștințe specifice sunt, așa cum prevede articolul 1899 din Codul civil, datorate în mod continuu, atât timp cât asociatul care s-a obligat la acestea este membru al societății. De asemenea, articolul 1899 din Codul civil prevede și modalitatea prin care se efectează acest tip de aport, și anume, prin desfășurarea de către asociat a unor activități concrete și prin punerea la dispoziția societății a unor informații, pentru realizarea obiectului acesteia, prin modalitățile descrise de contractul de societate.
Aceste servicii (prestații în muncă) nu trebuie să fie confundate cu activitatea comună desfășurată în cadrul administrării treburilor societății, acestea fiind fapte și acte care depășesc cadrul activității obișnuite și care sunt de natură să aducă foloase societății în virtutea aptitudinilor sau ale profesiei asociatului respectiv.
Trebuie menționat că serviciile aduse ca aport trebuie trebuie să constea în fapte personale ale celui care se obligă, în această materie nefiind aplicabilă convenția de porte-fort, contractul încheindu-se intuitu personae.
Dispozițiile articolului 1899, alin. (3) prevăd sancțiunea aplicabilă în cazul neexecutării aportului în prestații sau cunoștințe specifice, și anume excluderea asociatului, cu plata de daune-interese, dacă este cazul.
Obligația asociatului de a coopera cu ceilalți asociați în vederea atingerii scopului comun al asocierii.
Această obligație rezultă din prevederile articolului 1881 din Codul civil, potrivit căruia prin intermdiul contractului de societate, asociații se obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei activități.
În vederea atingerii scopului asocierii, toți asociații trebuie să coopereze de pe poziții de egalitate în desfășurarea activității sociale. Fiind o societate de persoane realizată pe baza încrederii, priceperile și abilitățile personale ale asociaților, implicarea tuturor asociaților în desfășurarea activităților societății este de esența acesteia. În schimb, implicarea asociaților nu trebuie să fie de aceeași natură sau de aceeași intensitate, ci trebuie să fie în conformitate cu aptitudinile și experiența fiecăruia.
Neimplicarea asociatului în atingerea scopului societății poate fi sancționată cu excluderea din societate, în conformitate cu articolul 1928 din Codul civil, potrivit căruia instanța poate dispune excluderea din societate a oricărui din asociați, pentru motive temeinice și la cererea oricărui alt asociat.
Obligația de a contribui la pierderile societății
Această obligație este prevăzută de artiolul 1881 din Codul civil, care statuează: “fiecare asociat contribuie la suportarea pierderilor proporțional cu participarea la distribuția beneficiului, dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel.”
De asemenea, obligația de a suporta pierderile societății este prevăzută și de articolul 1902 din Codul civil, care stabilește și modul în care fiecare asociat participă la câștigurile societății, în cazul în care contractual de societate nu prevede contrariul.
Este de menționat că participarea la beneficii și la pierderi reprezintă o condiție de validitate ce ține de esența contractului de societate, indiferent dacă acesta dă naștere unei societăți civile, comerciale sau agricole.
Obligația de neconcurență
În afară de obligațiile ce pot fi evaluate pecuniar, asociații au și o obligație de conștiință, ce derivă din buna-credință, dar și din affectio societatis. Obligația de neconcurență este reglementată de Codul civil în articolul 1903, potrivit căruia „asociatul nu poate face concurență societății pe cont propriu sau pe contul unei terțe persoane și nici nu poate face pe socoteala sa ori pe socoteala altuia vreo operațiune păgubitoare pentru societate”.
Așadar, orice concurență făcută de asociat societății din care face parte, prin acte sau fapte săvârșite pe cont propriu sau pe contul unui terț, este interzisă. Aceeași interdicție se extinde, de altfel, la orice alte operațiuni potențial păgubitoare societății, săvârșite de asociat pe cont propriu sau pe contul unui terț. Dacă aceste acte sau fapte nu se derulează pe aceeași piață relevantă, nu mai suntem în prezența unor fapte de concurență interzisă, ci a unor delicte civile săvârșite de asociat contra societății. Spre exemplu, dacă un notar sau un avocat face acte de comerț în timp ce este asociat într-o societate profesională, el se poate pune în postura de a fi incompatibil cu profesia de notar sau avocat, ceea ce ar putea duce la suspendarea sa din profesie și, implicit, la prejudicii pentru societatea profesională.
În determinarea unei fapte ca fiind un act de neconcurență față de societate, esențială este componenta de prejudiciu al intereselor acesteia, asociaților fiindu-le interzis să efectueze orice tip de operațiune ce ar putea fi păgubitoare pentru societate, și nu doar a unor activități similare ori asemănătoare cu cele desfășurate de societate.
Obligația de neconcurență poate fi considerată ca încălcată doar în cazul actelor încheiate sau faptelor săvârșite după închierea contractului de societate, întrucât pentru cele anterioare se poate considera că există acordul celorlalți asociați, în măsura în care aceștia le-au cunoscut. Spre deosebire de Legea nr. 31/1991 care în articolul 82 permite în cazul societăților de persoane desfășurarea de activități concurente cu acordul celorlalți asociați, Codul civil nu prevede o astfel de posibilitate, însă nu ar putea fi exclusă aplicarea prin analogie.
În ceea ce privește sancțiunea aplicabilă asociatului care încalcă obligația de neconcurență, articolul 1903 din Codul civil statuează: “beneficiile obținute din activitățile interzise se cuvin societății, iar asociatul este ținut pentru orice daune ce ar putea rezulta.” Astfel, dacă asociatul desfăsoară activități, pe cont propriu, sau pe contul unui terț, concurente cu cele desfășurate de către societate, beneficiile obținute din acestea revin societății, iar în cazul în care se produc pagube, asociatul este obligat să le acopere. Trebuie menționat că aplicarea acestei sancțiuni nu are niciun efect în ceea ce privește drepturile terților cu care asociatul a intrat în raporturi juridice.
De asemenea, la cererea oricărui asociat, cel care a încălcat obligația de neconcurență poate fi exclus din societate prin dispoziția instanței, în conformitate cu articolul 1928 din Codul civil.
4.2 RAPORTURILE DINTRE ASOCIAȚI ȘI TERȚI
Așa cum prevede articolul 1892 din Codul civil, societatea simplă nu are personalitate juridică, astfel încât nu este subiect de drept distinct și nu poate intra în raporturi cu terții.
În cazul în care asociații doresc dobândirea personalității juridice, vor avea posibilitatea de a modifica contractul de societate, îndicând în mod expres forma juridică a acesteia. Dobândirea personalității juridice se face fără dizolvarea societății simple, iar în ceea ce privește răspunderea pentru datoriile născute înainte de dobândirea personalității juridice, aceasta este solidară și indivizibilă între asociați și societatea nou-înființată.
Așa cum se observă din analiza art. 1892 din Noul Cod civil, răspunderea solidară este o excepție în dreptul civil și trebuie menționată în mod expres. Codul civil pornea de la regula divizibilității obligației, menționând în mod clar, chiar în cazul pluralității de mandatari că solidaritatea trebuie stipulată în mod expres (conf. art. 1543 C. civ.). Faptul că Noul Cod civil preia regula solidarității administratorilor din reglementarea comercială specială (art. 73 Legea socieăților comerciale) dovedește dorința redactorilor Codului civil de a agrava răspunderea administratorilor pentru a proteja interesul terților contractanți ai societății reprezentate.
O consecință a lipsei personalității juridice a societății simple se regăsește și cu privire la reprezentarea în justiție, articolul 1919 prevăzând faptul că societatea este reprezentată în proces prin administratori cu drept de reprezentare sau, în lipsa numirii, prin oricare dintre asociați, dacă nu s-a stipulat prin contractul dreptul de reprezentare numai pentru unii dintre aceștia. Această prevedere legală trebuie corelată și cu dispozițiile Codului de procedură civilă, iar potrivit articolului 110, „cererea de chemare în judecată împotriva unei asociații, societăți sau altei entități fără personalitate juridică, constituită potrivit legii, se introduce la instanța competentă pentru persoana căreia, potrivit înțelegerii dintre membri, i s-a încredințat conducerea sau administrarea acesteia. În cazul lipsei unei asemenea persoane, cererea se va putea introduce la instanța competentă pentru oricare dintre membrii entității respective.”
Cu privire la obligațiile față de creditorii societății, articolul 1920 din Codul civil prevede că fiecare asociat răspunde cu propriile sale bunuri proportțional cu aportul său la patrimonial social, însă doar în cazul în care creditorul social nu a putut fi îndestulat din bunurile comune ale asociaților. Așadar, articolul 1920 din Codul civil instituie o răspundere subsidiară a asociaților, ce poate fi antrenată numai în cazul în care bunurile comune ale asociaților nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanțelor creditorilor.
Ca și consecință a răspunderii subsidiare a asociaților, aceștia vor avea dreptul de a invoca beneficiul de discuțiune , având posibilitatea de a invita creditorii sociali să se îndrepte mai întâi împotriva bunurilor comune ale asociaților, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, creditorii se pot îndrepta asupra patrimoniului asociaților.
În sprijinul acestei afirmații este și articolul 2324, alin.(3) din Codul civil, potrivit căruia creditorii care au creanțe în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului, trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale, iar dacă acestea nu sunt suficiente, pot fi urmărite și celelalte bunuri ale debitorului.
Potrivit articolului 1920, alin. (2) din Codul civil, în cazul în care creditorul personal al unui asociat nu s-a putut îndestula din bunurile proprii ale acestuia, va avea dreptul de a cere să se înapoieze sau să se despartă și să se atribuie debitorului său partea ce se cuvine acestuia din bunurile comune ale asociaților.
Așadar, creditorii personali vor putea să pornească cu prioritate urmărirea silită asupra bunurilor proprii ale asociatului și, doar în măsura insuficienței acestora, au dreptul de a cere, după caz, restituirea aportului adus în societate sau partajarea bunurilor comune și atribuirea părții cuvenite debitorului lor. Se observă deci că regula subsidiarității se aplică și în ceea ce privește creanța creditorilor personali, aceasta putând fi îndestualată din bunurile aduse ca aport la societatea simplă doar în cazul în care bunurile asociatului nu sunt suficiente.
Spre deosebire de societățile constituie în temeiul Legii nr.31/1990 privind societățile comerciale, în lipsa unor mecanisme adecvate pentru publicitatea societății simple, se impune și în materia societății simple instituirii unor garanții față de terții de bună-credință care contractează cu persoanele care își declină calitatea de reprezentant social.
Codul civil reglementează în articolele 1921 și 1922 răspunderea asociaților aparenți și răspunderea asociaților oculți.
În viziunea Codului civil, asociatul aparent este acea persoană care pretinde că este asociat sau care creează terților în mod intenționat o aparență convingătoare în acest sens.
În aprecierea răspunderii asociatului aparent, un element important il constituie vinovăția, care trebuie să îmbrace forma intenției. Textul specifică expres că va răspunde asemenea asociatului cel care pretinde sau creează în mod deliberat o aparență convingătoare. Per a contrario, se apreciază că nu ar putea fi atrasă răspunderea persoanei care a creat aparența de asociat fără a avea intenția de a induce în eroare terțul.
În cazul în care terțul de bună-credință a contractat cu asociatul aparent, acesta are două posibilități: fie cere anularea actului juridic încheiat și atragerea răspunderii delictuale a asociatului apparent, fie optează pentru menținerea actului juridic, putând cere executarea lui silită asociatului aparent sau chiar a societății în cazul în care aceasta nu a luat măsurile rezonabile pentru a împiedica inducerea terțului în eroare, așa cum prevede articolul 1921, alin. (2).
Societatea va răspunde față de terțul indus în eroare doar în cazul în care i-a dat motive suficiente pentru a-l considera pe pretinsul asociat drept asociat sau în cazul în care, cunoscând manoperele pretinsului asociat, nu ia măsurile rezonabile pentru a împiedica inducerea terțului în eroare.
Așadar, articolul 1921 NCC instituie o parificare a răspunderii față de terții de bună-credință a asociatului aparent cu răspunderea asociatului de iure al unei societăți simple. Aparența „convingătoare” de asociat este creată deliberat de cel în cauză, cu sau fără complicitatea asociaților de iure. Dacă o astfel de complicitate există, răspunderea este solidară între asociatul aparent și asociații de iure, în virtutea principiului solidarității răspunderii între autor și complice (art. 1369 NCC).
Răspunderea asociaților aparenți este o răspundere personală pentru fapta proprie, și nu o răspundere subsecventă, fapt ce rezultă din dispozițiile alineatului (2) al articolului 1921 din Codul civil, din al cărui conținut rezultă că societatea va răspunde față de terțul indus în eroare doar în ipoteza unei complicități ale sale, respectiv dacă societatea i-a dat terțului indus în eroare motive suficiente pentru a-l considera pe pretinsul asociat drept asociat, sau în cazul în care cunoscând manoperele pretinsului asociat, nu ia măsurile rezonabile pentru a împiedica inducerea terțului în eroare.
În ceea ce privește asociații oculți, articolul 1922 din Codul civil prevede că aceștia răspund față de terții de bună-credință întocmai ca și ceilalți asociați. În doctrină s-a arătat că asociații oculți sunt persoane a căror existență este păstrată secretă în relația cu terții, deși ei sunt parte a unui contract de societate. Așadar, asociații oculți pot exista în cazul unei simulații, atât prin interpunere de persoane, cât și în cazul în care însăși societatea are caracter ocult.
Atât în cazul răspunderii asociaților aparenți, cât și în cazul răspunderii asociaților oculți, prevederile art. 1921 si art. 1922 din Codul civil trebuie coroborate cu prevederile articolului 14 din Codul civil, care instituie prezumția de bună-credință.
4.3 ADMINISTRAREA SOCIETĂȚII
Administrarea societății constă în realizarea actelor necesare desfășurării activității acesteia, în vederea îndeplinirii scopului urmărit de către asociați.
De regulă, numirea administratorilor, modul de organizare a acestora, limitele mandatului, precum și orice alt aspect ce ține de administrarea societății, sunt lăsate la aprecierea asociaților, stabilindu-se prin contractul de societate sau printr-un act ulterior acestuia, așa cum prevede articolul 1913 din Codul civil.
În jurisprudență s-a apreciat că administratorii unei societăți, având cel mai larg mandat pentru administrarea societății în tot ceea ce privește ajungerea scopului social, urmează ca atunci când contractul de societate nu conține o enumerare limitativă a atribuțiilor, trebuie examinat dacă în fapt acel act intră în natura operațiunilor pe care societatea și le-a propus să le realizeze. Astfel, într-o societate al cărei obiect este exploatarea unei mine de lignit, directorii și administratorii ei nu își pot exercita puterile lor decât cu privire la direcția și administrarea tehnică și comercială a exploatării lignitului, deci numai la vânzarea lignitului extras și nu se poate întinde și asupra dreptului de a înstrăina și implicit nici de a ipoteca mina de lignit.
În cazul în care au fost desemnați administratori, asociații nu se pot implica în administrarea afacerilor societății și nici nu au dreptul de dispoziție asupra bunurilor societății. În cazul în care s-ar implica în afacerile societății fără drept, asociații ar putea fi obligați la acoperirea daunelor ce ar putea rezulta. Dacă implicarea asociaților a însemnat chiar încheierea de acte juridice, iar terții co-contractanți au fost de bună-credință la încheierea unor astfel de contracte (s-au încrezut în aparența de mandat al asociatului cu care au contractat), drepturile acestor terți de bună-credință nu vor fi afectate, societatea fiind ținută față de acești terți de toate obligațiile rezultate din actul respectiv. În orice caz, într-o astfel de situație, asociatul uzurpator se expune unei acțiuni în excludere din societate.
Cu privire la natura juridică a raporturilor dintre administrator și societate, în doctrină s-a arătat că acestea sunt raporturi de mandat, având origine contractuală, deoarece administratorul este desemnat prin actul constitutiv, sau printr-o convenție ulterioară.
Așadar, administratorul societății simple este un mandatar al colectivității asociaților. Fiind vorba de un contract, în cadrul căruia mandantul nu este societatea simplă – întrucât aceasta nu are personalitate juridică – ci colectivitatea asociaților, se pune problema de a ști care este suportul material al acestuia (instrumentum probationem). După cum rezultă din art. 1913 alin. (1) Noul Cod civil, acest mandat poate fi încorporat în chiar contractul de societate (de regulă, administratorul-asociat este numit prin contractul de societate; în lipsa unei astfel de numiri sau a unui act separat de numire, se prezumă că fiecare asociat are calitatea de administrator) sau poate fi încheiat prin act separat. Așadar, mandatul rezultă din contractul de societate (actul adițional la contract prin care este numit un alt sau și un alt administrator este parte integrantă din contractul de societate) sau dintr-un contract separat încheiat între colectivitatea asociaților și administrator. Acest contract separat este contractul de mandat însuși. Așadar, „actul separat” nu este împuternicirea necesară administratorului cu putere de reprezentare pentru a-și dovedi calitatea față de terți, ci contractul de mandat. Împuternicirea [procura, în sensul art. 2012 alin. (2) NCC] este un act juridic unilateral, emis de colectivitatea asociaților, fie în baza contractului de societate, fie în baza contractului de mandat, în vederea probațiunii calității de reprezentant. Pentru opozabilitatea față de terți, acest act unilateral (împuternicirea) se înscrie, după caz, la cartea funciară, în arhiva electronică, la fisc, la bancă etc., și va purta dată certă (data certă se obține fie prin darea de dată certă, efectuată de notar sau de avocat, fie prin înscrierea la o autoritate a actului respectiv). Nu este necesară emiterea acestei împuterniciri în formă autentică, dar această formalitate este utilă, întrucât ușurează sarcina probațiunii calității de reprezentant.
În ipoteza în care contractul de societate nu cuprinde o clauză privitoare la administrarea societății, legea prevede că aceasta va fi efectuată de către oricare dintre asociați, care au mandat reciproc de a administra unul pentru altul, în interesul societății. Ca o consecință a mandatului reciproc, pentru desfășurarea unei operațiuni, nu este obligatoriu consimțământul celorlalti asociați, operațiunea fiind valabilă și în lipsa acestuia. Cu toate acestea, oricare dintre asociați se poate opune efectuării unei operațiuni, anterior desfășurării acesteia.
Altfel spus, în cazul în care fiecare asociat are dreptul să încheie operațiuni în numele societății, legea dă dreptul celorlalți asociați să își exprime opoziția la acest act considerat inoportun pentru societate, însă înainte de încheierea acestuia.Cu toate acestea, opoziția nu poate produce efecte față de terții de bună-credință. În ceea ce privește forma opoziției, legea prevede că aceasta trebuie să se facă în scris.
Dacă asociatul încheie totuși actul în contra căruia s-a făcut opoziția, pierderea suportată îl va privi doar pe el, fiind pasibil de plata daunelor-interese.
Asociații au libertatea de a numi mai mulți administratori, determinându-le atribuțiile prin intermediul contractului sau ulterior, prin acte separate. În cazul în care prin împuternicire nu sunt arătate prerogativele fiecăruia dintre administratori sau dacă împuternicirea nu îi obligă pe administratori să lucreze împreună, articolul 1916 din Codul civil prevede că fiecare dintre aceștia poate administra singur, în interesul societății, exercitându-și această prerogativă cu bună-credință. În situația în care împuternicirea prevede că administratorii trebuie să lucreze împreună, niciunul dintre ei nu poate să facă acte de administrare fără ceilalți, chiar dacă aceștia ar fi în imposibilitate de a acționa. Așadar, legea instituie regula unanimității în ipoteza pluralității de administratori, urmărind prin aceasta să protejeze societatea de abuzurile pe care ar putea să le facă un singur administrator.
Cu privire la modul de adoptare a deciziilor, articolul 1917 Codul civil prevede că dacă s-a stipulat fie regula majorității, fie regula unanimității, actele de administrare trebuie să fie făcute împreună de administratori, cu excepția forței majore, când absența unei decizii ar putea cauza o pagubă gravă societății. Aceste prevederi trebuie coroborate cu prevederile articolului 1351, ce reglementează forța majoră. Potrivit acestuia, forța majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil. De asemenea, pentru a fi valabilă decizia luată de către un singur administrator, trebuie să se cerceteze dacă în absența acesteia, s-ar fi produs o pagubă importantă societății, fapt ce se analizează în concret, în funcție de împrejurările în care s-a încheiat actul.
Răspunderea administratorilor este una personală și se angajează în cazul încălcării dispozițiilor legale, a mandatului sau prin culpă în administrarea societății. În cazul nesocotirii dispozițiilor legale, răspunderea poate fi civilă delictuală, chiar și penală (de pildă în ipoteza infracțiunii de gestiune frauduloasă), iar în cazul nesocotirii mandatului primit, răspunderea va fi una contractuală. Aceasta clasificare prezintă importanță pentru dovedirea culpei, în sensul în care pentru răspunderea contractuală culpa se prezumă, iar pentru răspunderea civilă delictuală, ea trebuie dovedită.
Se impune ca noțiunea de „lege” în cazul angajării răspunderii administatorilor pentu încălcarea dispozițiilor legale, să fie interpretată în sens larg, incluzând, alături de lege ca act juridic al Parlamentului, și actele normative cu putere de lege sau actele normative date în aplicarea legii (hotărâri de guvern, ordine ale miniștrilor, regulamente ale autorităților de supraveghere și control etc.). Întrucât art. 1349 NCC face referire și la obiceiul locului, iar art. 1 NCC asimilează legii atât uzanțele, cât și principiile generale ale dreptului, în calitate de izvoare ale dreptului, înseamnă că și încălcarea acestora reprezintă un delict civil, iar dacă acest delict este cauzator de prejudicii, el va da naștere la răspundere.
În cazul în care se angajează răspunderea administratului pentru încălcarea clauzelor contractuale (răspundere contractuală), nu este exclus ca modalitatea de evaluare a întinderii prejudiciului să poată fi prevăzută în contract, sub forma unei clauze penale.
De asemenea, răspunderea administratorului față de societate poate fi și o răspundere de regres atunci când prejudiciul este cauzat, în exercitarea atribuțiilor sale, de administrator unui terț, iar societatea l-a despăgubit pe terț. În virtutea art. 1369-1370 NCC, terțul prejudiciat are opțiunea între a-l acționa direct pe administrator, pe administrator și societatea în solidar, sau numai societatea, în funcție de solvabilitatea acestora. Societatea are drept de regres contra administratorului, dacă a plătit terțului prejudiciat, dar are și dreptul de a-l chema în garanție pe administrator în procesul intentat de terțul prejudiciat.
În ipoteza pluralității de administrator, răspunderea acestora față de societate este o răspundere solidară, așa cum prevede articolul 1915, alin (2). În acest caz, instanța sesizată cu acțiunea în răspundere va putea stabili o proporționalitate a răspunderii în raporturile dintre administratori (nu și în raporturile cu societatea), în raport de culpa fiecăruia dintre administratori. Proporționalitatea răspunderii presupune și apărarea de solidaritate, adică exonerarea de răspundere solidară a unuia sau unor dintre administrator, în măsura în care ei vor fi dovedit că nu sunt culpabili de fapta prejudiciabilă. Așadar, societatea are dreptul a-l urmări pe oricare dintre administratori pentru întregul prejudiciu. Acesta din urmă, se va întoarce împotriva celorlalți administratori printr-o acțiune în regres, în condițiile articolului 1384 din Codul civil. În toate cazurile, cel care exercită regresul (administratorul) nu poate recupera partea din despăgubire care corespunde propriei sale contribuții la cauzarea prejudiciului.
Indiferent de forma răspunderii, dacă este individuală sau solidară, răspunderea administratorului este integrală, atât pentru damnum emergens (paguba efectivă), cât și pentru lucrum cessans (câștigul nerealizat), și nu limitată, deoarece administratorul nu este un salariat, ci un mandatar al societății.
În ceea ce privește răspunderea administratorilor, Codul civil nu prevede expres cauzele de exonerare din materia contractului de societate. Astfel, în lipsa unor astfel de dispoziții, urmează a se aplica cele din materia răspunderii civile, cauzele de exonerare fiind prevăzute de articolele 1951-1956 din Codul civil.
Dacă prin contractul de societate nu se prevede contrariul, administratorii pot fi revocați potrivit regulilor de la mandat. Potrivit articolului 2031 din Codul civil, mandatul poate fi revocat oricând, expres sau tacit, indiferent de forma în care a fost încheiat mandatul și chiar dacă a fost declarat irevocabil,
Așadar, revocarea poate fi expresă sau tacită. Revocarea expresă nu este supusă vreunei forme speciale, însă manifestarea de voință trebuie să fie neîndoilenică. Ea devine opozabilă terților doar după ce le este adusă la cunoștință. Revocarea tacită poate fi dedusă din orice împrejurări care vădesc neîndoielnic intenția mandantului. Numirea unui nou mandatar pentru aceeași afacere echivalează cu revocarea mandatului precedent.
În practica judiciară s-a arătat că revocarea administratorilor nu poate interveni pe calea ordonanței președințiale. Potrivit articolului 997 din Codul de procedură civilă, instanța de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparența de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin intarziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. Așadar, ordonanța președințială vizează măsuri provizorii, iar revocarea calității de administrator nu poate fi considerată o măsură de acest tip, întrucât afectează fondul cauzei.
Articolul 1918 din Codul civil reglementează drepturile asociaților care nu sunt administratori. Astfel, în cazul în care legea nu prevede altfel, oricare dintre asociați are dreptul de a consulta registrele și situațiile financiare ale societății, de a lua cunoștință de operațiunile acesteia și de a consulta orice document al societății, fără a aduce atingere operațiunilor societății și fără a afecta drepturile celorlalți asociați. De asemenea, asociații pot solicita dezbaterea raportului anual întocmit de către administratori, împreună cu ceilalți asociați, iar în această situație, administratorii au obligația să convoace reunirea asociaților la sediul social.
În cazul în care administratorii nu comunică raportul anual cu privire la mersul societății, se angajează răspunderea acestora față de asociatul căruia nu i s-a comunicat raportul. În acest caz, răspunderea administratorului se află pe tărâm delictual și se întemeiază pe faptul omisiunii culpabile.
Legea prevede însă și o limitare a drepturilor asociaților care nu sunt administratori, ce are menirea de a proteja interesele societății, dar și de a proteja mandatul dat administratorilor. În acest sens, asociații care nu sunt administratori nu pot încheia acte de administrare sau de dispoziție cu privire la bunurile societății, sub sancțiunea acoperirii daunelor ce ar putea rezulta, însă cu protejarea drepturilor terților de bună-credință.
Prerogativa reprezentării în justiție aparține de asemenea administratorilor cărora li s-a atribuit aceasta, sau, în lipsă, oricăruia dintre asociați care are dreptul de reprezentare, iar în cazul în nu s-a oferit această facultate, oricare dintre asociați poate reprezenta societatea în justiție, așa cum prevede articolul 1919 din Codul civil. Prevederile articolului 1919 din Codul civil trebuie corelate cu cele ale articolului 110 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia “cererea de chemare în judecată împotriva unei asociații, societăți sau altei entități fără personalitate juridică, constituită potrivit legii, se poate introduce la instanța competentă pentru persoana căreia, potrivit întelegerii dintre membri, i s-a încredințat conducerea sau administrarea acesteia. În lipsa unei asemenea persoane, cererea se va putea introduce la instanța competentă pentru oricare dintre membrii entității respective.”
Se poate concluziona că ipoteza normei legale de competență teritorială instituită prin art. 110 din Codul de procedură civilă, în considerarea faptului că părțile contractului de societate pot fi atât persoane fizice cât și persoane juridice , vizează competența teritorială a instanței de la domiciliul persoanei fizice căreia i s-a încredințat conducerea sau administrarea societății sau sediul persoanei juridice, ăarte în contractual de societate și care, în condițiile art.209 Codul civil are calitatea de organ de administrare al persoanei juridice și care este desemnată prin lege, act de constituire sau statut, să acționeze în raporturile cu terții.
O precizare care se impune este aceea că, ipoteza normei legale de competență teritorială instituită prin articolul 110 din Codul de procedură civilă, vizează și societățile civile constituite în temeiul Codul civil de la 1864, în privința acestora, prevederile articolului 139 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil statuând că, acestea se pot transforma în oricare dintre formele de societate reglementate de Codul civil sau de alte legi, cu respectarea condițiilor prevăzute de acestea. Actele săvârșite de aceste societăți civile anterior intrării în vigoare a Codului civil rămân supuse legii în vigoare la data încheierii lor.
CAPITOLUL V
PIERDEREA CALITĂȚII DE ASOCIAT
Pierderea calității de asociat poate avea loc din cauze subiective sau cauze care depind de persoana respectivă sau de situația juridică a societății.
Cazurile generale de pierdere a calității de asociat sunt reglementate în articolul 1925 din Codul civil, fiind: cesiunea părților în societate, executarea silită a părților de interes, moartea asociatului persoană fizică, încetarea personalității juridice a asociatului persoană juridică, falimentul, punerea sub interdicție judecătorească, retragerea si excluderea din societate.
Cesiunea părților de interes. Această modalitate prin care se pierde calitatea de asociat este reglementată în articolul 1901, transmiterea părților de interes făcându-se în limitele și condițiile prevăzute de lege și de contractul de societate. În cazul în care cesiunea părților de interes se face către persoane din afara societății, este necesar consimțământul tuturor asociaților, însă, orice asociat se poate substitui în drepturile dobânditorului, răscumpărând părțile de interes dobândite de catre acesta, fără consimțământul celorlalți asociați. Termenul în care se poate realiza substituirea în drepturile terțului este de 60 de zile de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască cesiunea.
Executarea silită a părților de interes. Această ipoteză poate consituti o cauză de încetare a calității de asociat, atunci când, cu consimțământul tuturor asociaților, asociatul a garantat cu drepturile sociale obligațiile personale sau ale unui terț. În acest sens sunt prevederile articolului 1908 din Codul civil, potrivit căruia asociatul poate garanta obligațiile personale sau ale vreunui terț cu drepturile sociale,doar cu consimțământul tuturor asociaților, sub sancțiunea nulității absolute a garanției.
Moartea asociatului. Momentul decesului se poate dovedi cu certificatul de deces sau,în cazul declarării judecătorești a morții, prin intermediul hotărârii judecătorești. Calitatea de asociat încetează la data morții, însă nu este exclusă trasmiterea părților sociale prin moștenire, cu excepția cazului în care contractul de societate interzice expres această facultate.
Potrivit art. 1939, în contractul de societate se poate stipula ca la moartea unui asociat, societatea să continue de drept cu moștenitorii acesteia.
Retragerea din societate. Retragerea din societate are la bază dorința asociatului, fiind astfel un mod voluntar de încetare a calității de asociat.
În doctrina antebelică se arăta că “atât în dreptul roman cât și dreptul nostru admiteau că asociații pot să se retragă din societate. Aceeași soluție este admisă și în dreptul actual, însă numai în privința societății contractate pe un timp nelimitat, cum ar fi cele contractate pe un timp mai lung decât viața omului, de exemplu, 99 de ani.”
În principiu, orice asociat se poate retrage din societate, însă cu anumit particularități, după cum ne raportăm la o societate pe perioadă determinată sau la o societate pe perioadă nedeterminată.
În ceea ce privește retragerea din societatea cu durată nedeterminată, articolul 1926 din Codul civil prevede că în acest caz, asociatul trebuie să notifice societatea cu un termen rezonabil de preaviz, exercitându-și dreptul cu bună-credință și evitând producerea unei pagube iminente.
Așadar, pentru a putea opera retragerea din societate, trebuie îndreplinite următoarele condiții
Asociatul trebuie să își exercite această facultate cu bună- credință. Potrivit articolului 14 din Codul civil, buna-credință se prezumă, așadar, persoana interesată trebuie să facă dovada relei-credințe.
În doctrină s-a arătat că renunțarea nu este de bună-credință atunci când asociatul o face în scopul de a-și însuși singur folosul pe care asociații era să îl dobândească în comun.
Retragerea să nu producă o pagubă iminentă societății
Asociatul trebuie să notifice societatea, respectând un termen rezonabil de preaviz.
În aceleași condiții se poate retrage și asociatul unei societăți al cărei contract prevede dreptul de retragere, indiferent dacă este vorba despre o societate cu durata determinată sau de una cu durată nedeterminată.
În cazul retragerii dintr-o societate cu durată determinată sau având un obiect care nu se poate înfăptui decât într-un anumit termen, articolul 1927 din Codul civil impune existența unor motive temeinice, fiind necesar și acordul majorității celorlalți asociați.
Dacă nu se realizează acordul majorității, asociatul se poate adresa instanței, care va aprecia legitimitatea, temeinicia motivelor și oportunitatea retragerii, ținând seama de împrejurări și de buna-credință a părților. În toate cazurile, asociatul este ținut să acopere daunele ce ar putea rezulta din retragerea sa.
Dispozițiile articolului 1927, alin (2) impun o condiție prealabilă, obligatorie pentru asociatul care învestește societatea cu o cerere de retragere, ce constă în încercarea de a obține acordul majorității celorlalți asociați.
Asociatul retras are dreptul la valoarea părții sale de interes, de la data încetării calității de asociat. Dacă asociații nu convin asupra valorii părților de interes, aceasta se va stabili de către instanța judecătorească, în condițiile articolului 1901, alin.(3) din Codul civil.
Data încetării calității de asociat este data adoptării hotărârii de admiterea a retragerii, sau, în cazul în care asociatul se adresează instanței, data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.
Practica judecătorească a arătat că asociatul care s-a retras din societate are dreptul la beneficii și suportă pierderile până în ziua retragerii sale din societate. Stabilirea acestor drepturi și repartizarea lor se face potrivit contractului de societate. Asociatul retras este obligat, potrivit legii, să suporte consecințele operațiunilor în curs de executare la data retragerii, numai că drepturile și obligațiile constând în participarea la pierderi sau la câștig nu pot fi luate în discuție mai înainte de terminarea operațiunilor. Pentru operațiunile în curs de executare, existente la data retragerii, asociatul este obligat să suporte consecințele acestor operațiuni. Retragerea părții cuvenite asociatului retras sau participarea la pierderi nu se poate opera decât după terminarea operațiunilor.
Excluderea din societate. Spre deosebire de retragerea din societate, care are la bază voința asociatului în cauză, excluderea din societate se bazează pe hotărârea instanței judecătorești, sesizată cu o cerere de excludere. În unele cazuri, excluderea din societate reprezintă o modalitate de rezolvare a conflictelor dintre asociați, conflicte care fac imposibilă continuarea asocieriii.
Motivele de excludere nu sunt limitativ prevăzute de lege,ci sunt lăsate la aprecierea instanței de judecată. Pot fi menționate drept motive temeinice de excludere: neîndeplinirea obligațiilor asumate de către societate, săvârșirea unor fapte păgubitoare pentru societate ori de concurență față aceasta, imixtiunea asociatului neadministrator în atribuțiile administratorului, folosirea bunurilor sociale împotriva interesului societății.
Asociatul exclus are dreptul la contravaloarea părților din societate de la data încetării calității sale. În ceea ce privește întelesul noțiunii de valoare a titlurilor cuvenite asociatului exclus, în literatura de specialitate s-a apreciat că textul de lege se referă la valoarea patrimoniului social la a cărui formare asociatul exclus a participat prin efectuarea aportului. El pierde cota sa parte de participare la capitalul social în favoarea celorlalți asociați, având dreptul doar la o sumă de bani, proporțională cu valoarea aportului. De asemenea, asociații sunt obligați sa îî plătească celui exclus valoarea părților sociale imediat ce a fost stabilită, cu dobânda legală de la data încetării calității de asociat.
La fel ca și în cazul retragerii, în cazul în care părțile nu convin asupra valorii părților de interes, aceasta se va stabili de către instanță, așa cum prevede articolul 1901, alin (3).
Jurisprudența a apreciat că asociatul exclus nu are dreptul la o parte proporțională din capitalul social, ci numai la o sumă de bani care să reprezinte valoarea acestuia, valoarea ce urmează a fi stablită de comun acord de către părți, iar în caz de conflict de tribunal.
CAPITOLUL VI
ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE SOCIETATE
6.1 CAZURI DE ÎNCETARE A CONTRACTULUI DE SOCIETATE
Cauzele generale de încetare a societății au fost clasificate în doctrină astfel: cauze de dizolvare de drept, care sunt reprezentate de expirarea duratei societății, excluderea unui asociat din societatea cu doi asociați, cauze de dizolvare voluntară, categorie în care intră toate cauzele de dizolvare hotărâte de asociați și cauze de dizolvare judiciară, cum ar fi nulitatea societății și hotărârea instanței pentru motive legitime și temeinice.
Din analiza comparativă a cazurilor de dizolvare reglementate prin dispozițiile art. 1930 din Codul civil, cu cele reglementate prin art.227 din Legea nr.31/1990 a societăților comerciale, se constată că dispozițiile art.1930 din Codul civil reiau dispozițiile art.227 din Legea nr.31/1990, cu excepția dizolvării ca efect al falimentului, care se aplică în cazul societăților cu personalitate juridică. De asemenea, dacă în cazul societăților constituite în temeiul Legii nr. 31/1990, pentru ipoteza reglementată de art. 227, alin (1) lit. e), dizolvarea se pronunță prin hotărâre a tribunalului, în ceea ce privește dispozițiile art.1930 alin. (1) lit. c) din Codul civil, acestea nu stabilesc expres cărei instanțe îî revine compentența de a soluționa cererea de dizolvare, pentru motive legitime și temeinice.
Voința tuturor asociaților. În primul rând, societatea simplă poate înceta prin voința tutror asociaților, fiind o consecință a principiului simetriei formei actelor juridice (ceea ce s-a încheiat prin mutuus consensus, se poate desface prin mutuus dissensus). Este una dintre excepțiile de la principiul majorității în luarea hotărârilor asociaților, întrucât este vorba nu numai de modificarea contractului, ci chiar de încetarea sa. În societățile comerciale, hotărârea de dizolvare se ia cu cvorumul și majoritatea prevăzute de lege pentru adunările generale extraordinare. De precizat că, înainte ca încetarea societății să devină ireversibilă, asociații ar putea reveni asupra hotărârii de încetare, cu aceeași condiție de unanimitate.
Acest caz de încetare a contractului de societate este prezăvut expres în articolul 1930, alin (1), lit. (b).
Realizarea obiectului societății sau imposibilitatea neîndoielnică a realizării acestuia este un alt caz de încetarea a contractului de societate simplă.
În privința imposibilității realizării obiectului, poate fi vorba de orice afacere preconizată, chiar și de exercițiul unei profesii, întrucât și acestea pot fi făcute imposibile de anumite evenimente, situații de fapt sau juridice. Spre exemplu, societatea încetează dacă nu s-au putut obține avizele și autorizațiile necesare pentru construcția imobilului, dar încetează și o societate de avocați care nu mai are între parteneri niciun avocat compatibil (fie pentru că a trecut într-o funcție sau profesie care îl face incompatibil, fie pentru că a fost exclus din avocatură.)
Dacă se constată o imposibilitate, fie materială, fie juridică, a realizării obiectului de activitate propus, societatea își pierde rațiunea de a exista și deci se dizolvă. Acest efect se produce atât în cazul în care imposibilitatea s-a ivit în cursul duratei societății, cât și în cazul în care obiectul nu s-a realizat deloc. Jurisprudența a interpretat extensiv dispozițiile legale, considerând ca imposibilitate de realizare a obiectului de activitate al societății și lipsa mijloacelor financiare necesare desfășurării activității, dar și absentța voinței asociaților de a conlucra pentru desfășurarea obiectului societății.
Într-o speță s-a arătat că există o imposibilitate de realizare a obiectului de activitate al societății în cazul în care se nasc între asociați neînțelegeri grave, care fac imposibilă continuarea activității societății. (C.S.J., Decizia nr.419/1996, în revista Dreptul nr.3/1997, p.129).
De asemenea, instanța supremă a considerat că se impune dizolvarea societății din cauza gravelor neînțelegeri dintre asociați, determinate de pârât, precum și reaua sa credință, manifestată prin gestionarea nerorespunzătoare a societății și desfășurarea unor acte de comerț de aceeași natură la o societate concurentă, la care este asociat. Acestea fapte fac dovada că scopul pentru care societatea a fost înființată nu mai poate fi atins, fiind justificată încetarea existenței sale.
Pentru ambele ipoteze, dizolvarea va fi hotărâtă de către adunarea asociaților, care poate decide și schimbarea obiectului de activitate și continuarea societății. Obiectul de activitate al societății reprezintă un element esențial pentru încheierea contractului de societate, iar atingerea acestuia presupune că societatea și-a propus, încă de la început, un obiectiv care a fost atins.
În cazul în care asociații nu decid încetarea societății pe motivul realizării obiectului societății sau a imposibilității de realizare a acestuia, oricare dintre asociați poate sesiza instanța, pentru a solicita încetarea societății pe motivul prevăzut de articolul 1930, alin (1), lit. c), pentru motive temeinice.
Expirarea duratei societății. În cazul societății constituite pe perioadă determinată, un alt caz de încetare este expirarea duratei pentru care s-a constituit societatea, cu excepția situației în care contractul de societate poate fi prelungit tacit. Se observă că în acest caz, contractul de societate încetează de drept, fără a fi necesară vreo formalitate.
Înainte de expirarea termenului,asociații pot să convină, prin acord unanim, prelungirea duratei societății. Dacă nu s-a stipulat un termen în contract, se prezumă că societatea a fost convenită pe intreaga durată de viață a asociaților, iar când societatea a fost constituită pe durată determinată, dizolvarea ei înainte de termen poate fi cerută numai judiciar și numai pentru cazuri întemeiate.
Prelungirea tacită a contractului de societate este reglementată în articolul 1931 din Codul civil, care prevede că în cazul în care societatea continuă să își desfășoare activitatea dupa expirarea duratei, iar asociații continuă să inițieze operațiuni, societatea este tacit prorogată. Nu ne aflăm în prezența unei prorogări tacite în cazul în care a expirat durata societății, dar nu s-a realizat obiectul societății, fiind necesară o perioadă de timp pentru aceasta.
Prelungirea tacită a contractului de societate este o particularitate a societății simple, în legislația comercială neexistând această posibilitate. Potrivit art. 227, alin (2) din Legea nr. 31/1990, asociații trebuie consultați de către consiliul de administrație, respectiv directorat, cu cel puțin 3 luni înainte de expirarea duratei societății. Așadar, în cazul societăților comerciale, prelungirea duratei societății poate fi doar expresă. Din acest motiv, dreptul de opoziție la prelungirea duratei societății al creditorilor particulari este recunoscut doar în cazul societăților comerciale (în spetă, la societatea în nume colectiv, la societatea în comandită simplă și la societatea cu răspundere limitată) .
Analizând dipozițiile Codului civil cu privire la contractul de societate, se observă că acestea permit creditorilor personali să nu fie nevoiți să aștepte dizolvarea și lichidarea societății pentru a-și valorifica drepturile. În acest sens, articolul 1920 din Codul civil dispune, în alin. (2) “Creditorul personal al unui asociat, în măsura în care nu s-a putut îndestula din bunurile proprii ale acestuia, va putea cere, după caz, să se înapoieze sau să se despartă și să se atribuie debitorului său partea ce se cuvine acestuie din bunurile comune”. Așadar, în cazul societății simple, în prezența dispoziției articolului 1920, nu a mai fost necesar să se consacre dreptul la opoziție cu privire la prelungirea duratei societății.
Este de menționat că prorogarea operează pe o durată de un an și continuă din an în an, de la data expirării duratei, dacă sunt îndeplinite aceleși condiții.
Nulitatea societății. Un alt caz de încetare a contractului de societate este reprezentat de nulitatea societății, acesta prezentând o serie de particularități.
Este de remarcat că noutatea pe care o aduce Codul civil constă în sancționarea exclusivă a nulităților exprese. Prin declarația legiuitorului, în acest domeniu nulitățile virtuale nu acționează. Nulitatea societății va fi incidentă exclusiv ca urmare a încălcării dispozițiilor special aplicabile care sunt prevăzute sub sancțiunea nulității. Cu titlu de excepție, singurele nulități exterioare materiei acceptate sunt reprezentate de cele rezultate din încălcarea condițiilor de validitate a contractelor, dacă legea specială nu prevede altfel.
Prin urmare, nulitatea societății simple va fi incidentă numai ca urmare a încălcării dispozițiilor speciale aplicabile, prevăzute expres sub sancțiunea nulității, precum și ca urmare a nesocotirii condițiilor generale de valabilitate. Pentru celelalte cazuri în care se încalcă o dispoziție imperativă a legii în materia contractului de societate pentru a cărei nesocotire legiuitorul nu a prevăzut sancțiunea nulității, operează inexistența, așa cum prevede alineatul 2 al articolului 1932.
Potrivit articolului 1932 din Codul civil, nulitatea societății poate rezulta din nesocotirea dispozițiilor imperative ale Codului civil în material contractului de societate simplă care sunt sancționate cu nulitatea sau din încălcarea condițiilor generale de validitate a contractelor. Acest caz de încetare a contractului se pronunță de către instanța judecătorească.
Prin prisma prevederilor legale cu privire la contractului de societate, se remarcă faptul că regimul nulității este diferit față de regulile generale, întrucât chiar și în ipoteza în care societatea este lovită de nulitate absolută sau relativă, există un remediu pentru societate. Astfel, se dă întâietate principiului salvgradării societății.
Tot în sprijinul principiului salvgradării societății este și articolul 1933 din Codul civil, care prevede că nulitatea poate fi acoperită în cazul în care cauza nulității a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond în fața instanței de judecată. De asemenea, este prevăzută și obligația instanței sesizate cu cu o cerere de constatare sau de declarare a nulității, de a pune în discuția părților posibilitatea de remediere a clauzelor de nulitate, fixând un termen util pentru acoperirea societății.
Așa cum s-a exprimat literatura juridică, obligația instanței de a pune în discuția părților posibilitatea remedierii cauzelor de nulitate și cea de a fixa termen pentru acoperirea nulității fac parte din aceeași construcție a legiuitorului fundamentată pe preocuparea de salvare a societății și pe caracterul excepțional al declarării nulității.
Cu privire la persoanele care pot invoca nulitatea societății, sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, în acest sens făcându-se distincția dintre nulitatea absolută și cea relativă. Astfel, în ipoteza nulității absolute (de exemplu, pentru obiect ilicit), acțiunea se poate introduce de către orice persoană care justifică un interes, iar în ipoteza nulității relative (de exemplu, pentru vicierea consimțământului), acțiunea se poate introduce doar de către persoana lezată prin nesocotirea dispozițiilor legale.
Efectele nulității se produc de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care a fost constatată, societatea încetându-și existența. Se remarcă faptul că în materia contractului de societate, efectele nulității sunt diferite față de dreptul comun, producându-se pentru viitor, nu și pentru trecut, astfel încât actele încheiate de societate înainte de constatarea sau de declararea nulității rămân valabile. Acest regim derogator al nulității de la dreptul comun este justificat de protejarea intereselor terților cu care societatea intră în raporturi juridice.
Potrivit articolului 1935, alin (3), nici societatea și nici asociații nu pot opune nulitatea societății față de terții de bună-credință. Potrivit doctrinei, această dispoziție legală consacră principiul inopozabilității nulității societății față de terții de bună-credință, astfel încât nici societatea și nici asociații nu pot opune terților de bună-credință nulitatea, în scopul exonerării de la executarea obligațiilor asumate de societate.
Codul civil prevede soluția regularizării societății în două ipoteze, așa cum reiese din articolul 1934, acestea fiind anulabilitatea pentru vicierea consimțământului și anulabilitatea în cazul incapacității unui asociat. În aceste ipoteze, legiuitorul acordă oricărei persoane interesate dreptul de a pune în întârziere pe acela care este îndreptățit să invoce nulitatea, fie pentru a se face regularizarea, fie pentru a exercita acțiunea în anulare. Termenul pentru a exercita acțiunea în anulare este de 6 luni de la data punerii în întârziere, iar sancțiunea nerespectării termenului este decăderea. Așa cum prevede articolul 1933 din Codul civil, dreptul la acțiune în cazul nulității societății se prescrie în termen de 3 ani. Este de menționat că sancțiunea decăderii intervine chiar și în cazul în care dreptul la acțiune nu este prescis. Așadar, legiuitorul instituie două limite în ipoteza introducerii acțiunii în anularea societății, și anume termenul de prescripție de 3 ani de la data încheierii contractului și termenul de decădere de 6 luni de la data punerii în întârziere, însă, în toate cazurile, va prevala decăderea.
În termenul de 6 luni de la data punerii în întârziere în vederea alegerii fie a regularizării, fie a acțiunii în anulare, societatea sau orice asociat, poate propune instanței măsuri de acoperire a nulității. În acest caz, instanța poate fie să pronunțe nulitatea, fie să declare obligatorii măsurile propuse. În prealabil, măsurile trebuie adoptate de către societate în aceleași condiții ce trebuie îndeplinite pentru modificarea contractului de societate.
Adoptarea măsurilor de acoperire a cauzelor de nulitate propuse de societate sau asociați sunt lăsate la aprecierea instanței. Propunerea de răscumpărare a drepturilor sociale aparținând reclamantului poate fi declarată obligatorie numai dacă măsura a fost în prealabil adoptată de toți asociații, cu excepția asociatului reclamant.
În toate cazurile în care constatarea sau declararea nulității cauzează un prejudiciu, persoana interesată are dreptul la despăgubiri, așa cum prevede articolul 1936. În doctrină se apreciază că doar terții de bună-credință ar putea solicita despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin constatarea sau declararea nulității, întrucât în cazul terților de rea-credință ar însemna ca aceștia să se prevaleze de propria lor culpă pentru a obține reparații, ceea ce ar fi în contradicție cu voința legiuitorului.
Dreptul la acțiunea în repararea prejudiciului se prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani, care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de declarare sau de constatare a nulității. De asemenea, termenul de prescripție de 3 ani poate să curgă începând cu ziua în care nulitatea a fost acoperită, în ipoteza în care a dispărut cauza de nulitate sau a intervenit regularizarea societății.
Dispozițiile articolului 1936 din Codul civil trebuie coroborate cu cele ale articolului 1886, ce instiuie răspunderea asociaților fondatori și a primilor administrator. Astfel, asociații fondatori și primii administratori numiți prin contract răspund solidar pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea unei condiții de formă a contractului de societate sau a unei formalități necesare pentru constituirea societății, ori, dacă este cazul, pentru dobândirea personalității juridice.
Se apreciază că răspunderea instituită de articolul 1936 este o răspunere civilă delictuală, care operează pentru prejudiciile suferite de existența cauzelor de nulitate, independent de faptul că nulitatea a fost acoperită sau este incidentă regularizarea societății.
Pieirea bunurilor subscrise ca aport. Aceasta modalitate de încetare a contractului de societate simplă este reglementată în articolul 1937 din Codul civil, care statuează că în cazul în care unul dintre asociați a promis să pună în comun proprietatea sau folosința unui bun care a pierit ori s-a pierdut înainte ca aportul să fi fost făcut, societatea încetează față de toți asociații. Așadar, imposibilitatea asociatului de a mai pune bunul la dispoziția societății atrage încetarea contractului de societate, întrucât aceasta nu își mai poate desfășura activitatea. Se observă că în materia contractului de societate, riscul pieirii fortuite a bunului este suportat în toate cazurile de către asociat,până la momentul predării, chiar dacă proprietatea a fost transferată ulterior.
Textul legal enunță și o excepție, în cazul în care societatea poate continua și fără asociatul care a subscris bunul ce a pierit ori s-a pierdut.
De asemenea, societatea încetează în toate cazurile, prin pieirea bunului, dacă a fost pusă în comun numai folosința acestuia, iar proprietatea a rămas asociatului, afară de cazul în care societatea poate continua și fără asociatul ce a subscris bunul ce a pierit.
În doctrină s-a arătat că pieirea sau pierderea bunului a cărui proprietate sau folosință a fost constituită ca aport de unul dintre asociați conduce, în principiu, la imposibilitatea realizării obiectului de activitate, fapt ce constituie conform art. 1930 Codul civil, un caz general de încetare a societății.
Moartea sau punerea sub interdicție a uneia dintre persoanele fizice asociate, încetarea calității de subiect de drept a uneia dintre persoanele juridice asociate
Dacă un asociat este persoană juridică, și această calitate încetează, din orice motiv, contractul de societate în care fosta persoană juridică era asociat încetează, cu consecința încetării societății generate de acesta. Același efect îl au decesul sau, după caz, punerea sub interdicție a asociatului persoană fizică. Probabil că soluția legală se justifică prin caracterul puternic intuitu personae al societății simple, dar încetarea societății nu ar trebui să intervină dacă sunt mai mult de doi asociați și asociații rămași decid să continue societatea, cu sau fără moștenitorii ori continuatorii foștilor asociați. În orice caz, în societățile profesionale fără personalitate juridică reglementate prin legi speciale aceste evenimente nu duc la încetarea societății.
Articolul 1939 din Codul civil reglementează posibilitatea continuării societății în ipoteza morții unui asociat, în măsura în care este prevăzută aceasta în contractul de societate.
Moștenitorul cu care poate continua societatea, poate avea orice titlu: de moștenitor legitim, legatar universal sau legatar cu titlu particular. Stipulația că societatea va continua cu moștenitorii asociatului decedat, nu poate fi obligat să continue societatea. În doctrină s-a conturat și următoarea nuanțare: dacă stipulația este făcută pentru un singur moștenitor, acesta nu poate fi obligat să continue societatea, deoarece stipulația constituie o stipulație pentru altul; dacă stipulația este însă făcută pentru toți moștenitorii, ei sunt obligați să continue societatea, deoarece stipulația constituie o sarcină a succesiunii obligatorie pentru moștenitorii care au acceptat-o.
Articolul 1940 din Codul civil prevede că în cazul în care s-a stipulat că societatea va continua între asociații rămași, asociatul, sau, după caz, moștenitorul său nu are drept decât la partea sa ori a autorului său, după situația societății, la data când evenimentul s-a produs. El nu participă șa drepturile și nu este ținut de obligațiile ulterioare decât în măsura în care acestea sunt urmarea necesară a operațiunilor făcute înainte acestui termen.
În caz de imposibilitate de continuare cu moștenitorii, când societatea va continua cu asociații supraviețuitori, drepturile societare ale asociatului sau ale moștenitorilor săi sunt înghețate la data decesului, după situația societății. Moștenitorii nu vor beneficia de drepturile și nu vor fi ținuți de obligațiile ulterioare decât în măsura în care sunt urmarea necesară a afacerilor demarate înainte de deces. Așadar, efectul de obligație personală subsidiară a asociatului pentru datoriile societății, prevăzut de art. 1920 NCC, nu se transmite la moștenitori decât parțial.
Falimentul unui asociat
Acest caz de încetare a societății simple este prevăzut de articolul 1938 din Codul civil, aplicându-se în cazul în care există asociați persoane juridice, sau asociați persoane fizice care sunt supuse înregistrării în Registrul comerțului, întrucât doar aceștia intră sub incidența Legii nr. 85/2014.
Atât în cazul încetării societății simple prin moartea, punerea sub interdicție a uneia dintre persoanele fizice asociate, încetarea calității de subiect de drept a uneia dintre persoanele juridice asociate, dar și în cazul falimentului unui asociat, societatea va putea continua cu moștenitorii, dacă se prevede astfel în contractul de societate. Totuși, în cazul unei societăți profesionale, este necesar ca moștenitorii să dețină calitatea cerută de lege pentru a exercita profesia defunctului.
Drepturile moștenitorilor în cadrul societății sunt reglementate de articolul 1940 din Codul civil. Astfel, moștenitorul nu are drept decât la partea sa ori a autorului său, la data la care s-a produs decesul asociatului inițial.
În caz de imposibilitate de continuare cu moștenitorii, când societatea va continua cu asociații supraviețuitori, drepturile societare ale asociatului sau ale moștenitorilor săi sunt înghețate la data decesului, după situația societății. Moștenitorii nu vor beneficia de drepturile și nu vor fi ținuți de obligațiile ulterioare decât în măsura în care sunt urmarea necesară a afacerilor demarate înainte de deces. Așadar, efectul de obligație personală subsidiară a asociatului pentru datoriile societății, prevăzut de art. 1920 NCC, nu se transmite la moștenitori decât parțial.
Hotărârea instanței pentru motive temeinice. Unul din motivele pentru care instanța ar putea decide dizolvarea este dispariția lui affectio societatis, adică a intenției de a conlucra în vederea atingerii unui scop lucrativ comun. În doctrină s-au enumerat printre clauzele care duc la dispariția elementului affectio societatis divergențele privind proiectele de activitate a societății, prestațiile administratorilor, suspectarea reciprocă a asociaților în privința săvârșirii unor fapte contrare intereselor societății, lipsa de transparență privind existența și cuantumul beneficiilor etc.
În practica judiciară, instanța a dispus dizolvarea societății pentru motive temeinice în ipoteza neînțelegerilor repetate între asociați, care împiedicau funcționarea societății. În speță, reclamanta a probat că nu i se permite accesul de catre celălalt asociat în spațiul unde societatea are punctul de lucru, nici pentru a verifica situația financiară a societății, iar asociatul refuză comunicarea. Instanța a stauat că societatea ca formă de asociere presupune dorința specifică a asociaților de a colabora în realizarea unui scop comun. Fiind părți într-o societate în care elementul intuitu personae este mai pronunțat, lipsa de înțelegere poate duce la nerealizarea interesului comun. Asa cum arată și martorii, dar mai mult chiar administratorul si asociatul parat în răspunsurile la interogatoriu, divergențele dintre asociați au condus la disfuncționalități majore ale societății, sub forma „încetării temporare a activității”,cum arată chiar pârâta. Cum capitalul societății este împărțit în mod egal între cei doi asociați, se poate vorbi de o paralizie a organelor de decizie, suficientă pentru a se dispune dizolvarea societății.
6.2 LICHIDAREA SOCIETĂȚII
Lichidarea societății constă într-un ansamblu de operațiuni care au ca scop terminarea operațiunilor aflate în curs la data dizolvării societății, încasarea creanțelor, transformarea bunurilor în bani, plata datoriilor și impărțirea beneficiilor între asociați.
Odată cu intrarea în lichidare, se produc o serie de consecințe asupra societății: obiectul și scopul societății se vor subordona lichidării, activitatea societății se va limita la realizarea operațiunilor în derulare la momentul lichidării, iar gestiunea societății va fi asigurată de lichidatori.
În practica judecătorească, s-a arătat că cererea de excludere a asociatului este inadmisibilă în etapa lichidării. În speță, societatea în cauză a fost dizolvată, aflându-se în faza de lichidare, faza în care drepturile foștilor asociați sunt limitate, exclusiv la ceea ce ține de lichidare. Aceasta soluție este firească, întrucât trecerea societății la faza de lichidare determină limitarea scopului societății la realizarea operațiunilor societății care sunt în curs de desfășurare, iar administratorii societății sunt înlocuiți cu lichidatorii.
Regulile privind lihidarea societății simple sunt reglementate în articolele 1941-1948 din Codul civil.
Articolul 1941 din Codul civil prevede că lichidarea se face de toți asociații sau de un lichidator numit de aceștia, în unanimitate, dacă prin contractul de societate sau printr-un act ulterior nu s-a prevăzut altfel. În cazul în care asociații nu se înteleg sau nu se realizează unanimitatea, lichidatorul va fi numit de către instanța judecătorească, la cererea oricărui asociat. Așadar, regula în ceea ce privește lichidarea, este că aceasta se realizează de către asociați sau de către lichidatorul numit de aceștia, și doar cu titlu de excepție este posibilă intervenția instanței judecătorești.
Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, lichidarea în cazul societății simple este extrajudiciară, în sensul că asociații sunt cei care decid, prin contractul de societate sau prin convenție ulterioară, modul de lichidare, iar dacă nu se înteleg, lichidatorul este numit de instanță. Astfel se poate afirma că intervenția instanței de judecată este subsidiară, la fel ca și în cazul societăților comerciale.
Persoanele care pot fi numite ca lichidatori , la fel ca și în cazul societăților reglementate de Legea nr. 31/1990, sunt fie persoane fizice, fie persoane juridice, care au statutul de practicieni în insolvență. Statutul juridic al lichidatorului este reglementat prin OUG nr.86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență.
Lichidatorul care este numit de către asociați, poate fi revocat tot de către aceștia, cu respectarea regulii unanimității. De asemenea, chiar dacă nu a fost numit de către instanță, lichidatorul va putea fi revocat de către aceasta, pentru motive temeinice, la cererea oricărei persoane interesate, așa cum prevede artiolul 1941 din Codul civil. Lichidatorul numit de către instanță va putea fi revocat doar de către instanță, în temeiul principiului simetriei, chiar și fără a fi necesară invocarea unor motive temeinice, întrucât legea nu prevede această condiție. În acest caz, asociații nu pot revoca lichidatorul numit de către instanță, însă se pot adresa acesteia în vederea obținerii revocării
Articolul 1941, alineatul (5) prevede posibilitatea numirii mai multor lichidatori. Dacă există o pluralitate de lichidatori, hotărârile lor se iau cu majoritate absolută. În această situație, întrucât legea nu impune o organizare și o modalitate de funcționare a acestei pluralități, înseamnă că lichidatorii vor putea lucra împreună sau separat, după cum au impus asociații sau după cum s-au înțeles lichidatorii, în relațiile dintre ei.
Coroborând dispozițiile articolului 1942 din Codul civil, cu cele din articolul 1915, rezultă că în cazul în care sunt mai mulți lichidatori, fără ca prin împuternicire să se determine puterile fiecăruia sau fără să fie obligați să lucreze împreună, fiecare poate administra societatea singur în interesu societății, cu bună-credință. În cazul în care se stipulează că ei trebuie să lucreze împreună, niciunul dintre ei nu poate face acte de administrare fără ceilalți, chiar dacă aceștia ar fi în imposibilitate de a acționa.
Cu privire la drepturile și obligațiile lichidatorilor, articolul 1942 din Codul civil prevede că acestea sunt reglementate de dispozițiile aplicabile administratorilor, cu excepția cazurilor în care prin lege sau prin contractul de societate se dispune altfel. Raportând aceste prevederi la articolul 1919 din Codul civil, rezultă că împuternicirea dată lichidatorului este cea dată în baza unui mandat cu reprezentare. Aceste dispoziții sunt în armonie cu cele din Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale, care prevăd că lichidatorii vor sta în justiție în numele societății.
Lichidatorul va prelua funcțiile administratorului pe care îl înlocuiește pe parcursul întregii proceduri de lichidare. Natura juridică a funcției sale este așdar similară cu cea a administratorilor. În doctrină se apreciază că lichidatorii sunt niște mandatari specializați, sub aspectul conținutului mandatului lor, similari în anumite privințe cu administratorii, dar misiunea lor nu este de a pune în valoare societatea, ci, dimpotrivă, de a lichida elementele pe care societatea și-a fundamentat înființarea și funcționarea.
Așa cum rezultă din art. 1942, se instituite o parificare a răspunderii lichidatorilor cu răspunderea și obligațiile administratorilor. În fapt, odată intrată societatea în lichidare, administratorii cu putere de reprezentare sunt înlocuiți cu lichidatorii în calitate de reprezentanți ai colectivității asociaților. Prin lege sau prin contractul de societate se poate deroga de la regula parificării răspunderii.
În materie de răspundere, având în vedere că sunt aplicabile normele privitoare la administratori, lichidatorii vor răspunde față de societate pentru prejudiciile aduse prin încălcarea legii, a mandatului primit sau prin culpă în administrarea societății. În ipoteza unei pluralități de lichidatori, care lucrează împreună, răspunderea lor va fi solidară, însă instanța poate stabili o răspundere proporțională cu culpa fiecăruia, în raporturile dintre ei.
Prima operațiune ce trebuie desfășurată în procedura de lichidare obligatorie este întocmirea inventarului, ce prezintă utilitate prin faptul că permite lichidatorilor să cunoască mai bine situația societății. Lichidatorii au obligația de a întocmi inventarul bunurilor și fondurilor sociale, iar în sensul acesta vechii administratori trebuie să predea bunurile și documentele sociale, precum și să prezinte bilanțul ultimului exercițiu financiar. Inventarul trebuie semnat de către administratori și de către lichidatori.
Semnătura celor două părți pe inventar semnifică asumarea juridică a realității și conținutului inventarului. În inventar trebuie să se treacă și conturile bancare, cu precizarea soldurilor acestora. Evaluarea bunurilor cu prilejul inventarului este doar facultativă. Cu toate acestea, o astfel de evaluare este utilă, întrucât stabilirea activului societății nu este doar o „fotografie” a acestuia, ci și o minimă evaluare.
Preorogativele lichidatorilor sunt reglementate de articolul 1944 din Codul Atribuțiile lichidatorilor sunt limitate la operațiunile, actele și procedurile implicate de lichidare. Lichidatorul va putea încheia actele necesare lichidării (vânzări urgente, acte de conservare, închideri conturi bancare). Vânzarea bunurilor sociale (chiar în bloc) este permisă civil, care precizează că aceștia pot să încheie toate actele necesare lichiării, să vândă bunurile sociale, să încheie convenții arbitrașe și să facă tranzacții. Această reglementare legală este firească, de vreme ce scopul societății va fi redus la operațiunile necesare lichidării. Tot ca o consecință a procedurii lichidării, lichidatorii nu pot să inițieze noi operațiuni, sub sancțiunea de a răspunde personal și solidar pentru toate daunele ce ar putea rezulta. Se consideră a fi operațiuni noi alte operațiuni decât cele în curs de derulare la data începutului lichidării.
lichidatorilor dacă nu s-a stipulat altfel de către asociați. De asemenea, lichidatorul va putea să încheie convenții arbitrale și să facă tranzacții, în numele și pe seama asocierii. În fine, lichidatorul va putea încasa creanțele societății, pentru aceasta putând chiar să acționeze în judecată debitorii societății, caz în care va avea dreptul de a reprezenta în justiție societatea.
Operațiunile efectuate de lichidator trebuie să aibă ca finalitate repartizarea patrimoniului social. În cazul nerespectării acestui scop, lichidatorii vor fi trași la răspundere personal și solidar pentru operațiunile care exced acestui scop.
Spre deosebire de materia societăților comerciale, unde vânzarea în bloc a bunurilor societății nu este posibilă decât în mod excepțional, în materia societății simple, atunci când asociații nu au stipulat altfel în contractul de societate, lichidatorii pot proceda chiar și la vânzarea în bloc a bunurilor sociale. În acest caz, este licită lichidarea făcută prin cesiunea de bunuri privită ca universalitate.
În doctrinăse apreciază că și în cazul societăților simple, lichidatorii vor putea să contracteze obligații cambiale, să facă împrumuri neipotecare și să îndeplinească orice alte acte necesare, la fel ca și în cazul societăților comerciale reglementate de Legea nr.31/1990.
Operațiune de lichidare presupune și plata datoriilor sociale. Aceasta este reglementată în articolul 1945 din Codul civil, potrivit căruia:”asociații sau, după caz, lichidatorul sunt ținuți a plăti creditorii societății, a consemna sumele necesare pentru plata creanțelor exigibile la o data ulterioară, constatate sau care nu au fost înfățișate de creditori, și a înapoia cheltuielile ori avansurile făcute în interesul social de unii asociați.”
Articolul 1945 instituie o ordine de preferință obligatorie în efectuarea plății acestor datorii. Legiuitorul acordă prioritate creditorilor sociali, drepturile asociaților urmând a fi plătite după achitarea tuturor datoriilor sociale, fapt ce pune în derizoriu pe asociați, întrucât aceștia din urmă riscă să nu mai încaseze nimic.
Plata datoriilor este obligatorie pentru societate, iar în ipoteza în care activul nu este îndestulător pentru acoperirea pasivului, dispozițiile articolului 1947 din Codul civil arată că pierderea se suportă de asociați potrivit cu contribuția stabilită prin contractul de societate. În aplicarea dispozițiilor articolului 1947, trebuie avute în vedere și dispozițiile articolului 1920 din Codul civil, potrivit cărora în executarea obligațiilor față de creditorii societății, fiecare asociat răspunde cu propriile sale bunuri proporțional cu aportul său la patrimonial social, în cazul în care creditorul social nu poate fi îndestulat din bunurile comune ale asociaților.
După ce se plătesc datoriile sociale, din restul rămas se rambursează asociaților, în temeiul aporturilor subscrise și vărsate de către aceștia, iar în cazul în care rămâne un excedent, acesta va fi repartizat între asociați așa cum prevede contractual de societate, sau, în lipsă, proporțional cu participarea la beneficii.
Articolul 1946 din Codul civil prevede că după plata datoriilor sociale, activul rămas este destinat rambursării aporturilor subscrise și vărsate de asociați, iar eventualul excedent constituie profit net, care va fi repartizat între asociați proporțional cu partea fiecăruia la beneficii, dacă nu s-a prevăzut altfel prin contractual de societate sau prin hotărârea asociaților.
Lichidatorul va proceda și la restituirea aporturilor în natură, atunci când bunul a fost aportat doar în folosință sau în uzufruct. Dacă bunul aportat se mai află încă în masa bunurilor de împărțit, asociatul care l-a adus poate cere restituirea, cu eventuala plată a unei sulte. Pentru stabilirea acestei sulte, se va proceda la evaluare. Similar, asociatul care a avut doar contribuții în prestații, dacă din prestațiile sale s-au obținut bunuri, are dreptul să ceară acele bunuri, cu eventuala plată a unei sulte. Dacă bunul nu poate fi atribuit asociaților, întrucât este interzis de lege), atunci bunul se va vinde la licitație, iar prețul obținut se va împărți între asociați.
Din interpretarea acestei dispoziții rezultă că legiuitorul a înțeles să instituie o ordine de preferință obligatorie și în ceea ce privește repartizarea activului social. Astfel, asociatul care a contribuit la patrimoniul social cu aporturi în cunoștințe specifice sau prestații, are dreătiș de a primi bunurile rezultate din prestația sa sau- dacă acestea se află încă în proprietatea societății- numai după ce s-a realizat rambursarea aporturilor bănești și în bunuri.
În cazul în care în procedura de repartizare a aporturilor și de împărțire a excedentului rămas în urma lichidării apar neînțelegeri între asociați în privința acestor operațiuni, sunt incidente procedurile judiciare în cazul încălcării de către lichidator a principiilor și normelor procedurii. Astfel, o primă acțiune judiciară care stă la îndemâna asociaților este aceea de a formula o cerere judiciară de înlocuire a lichidatorului, iar subsecvent acestei acțiuni, o acțiune în contestarea măsurilor de distribuire sau restituire luate de lichidator. De asemenea, asociații au la îndemână și o acțiune pentru revocarea lichidatorului, în contextul în care lichidatorul este supus regulilor mandatului.
În literatura de specialitate s-a ridicat întrebarea dacă odată ales un lichidator, asociații mai au dreptul să sesizeze instanța de judecată cu o acțiune în partajul bunurilor comune. Astfel, s-a concluzionat că asociații au calea deschisă partajului judiciar în ipoteza neînțelegerii privind procedura lichidării.
În ceea ce privește competența instanței de a soluționa partajul judiciar, trebuie să ne raportă la dispozițiile Codului de procedură civilă. Așadar, din punct de vedere material, acțiunea în partaj judiciar este de competența judecătoriei, potrivit articolului 94, pct.(1), lit. i). Articolul 119 din Codul de procedură civilă instituie un caz de competență teritorială exclusivă a instanței în circumscripția căreia societatea îsî are sediul principal, însă doar până la momentul lichidării acesteia. Astfel, acest caz de competență teritorială exclusivă este inaplicabil în procedura partajului judiciar a bunurilor societății, ceea ce înseamnă că în privința competenței teritoriale vor fi incidente regulile în materia competenței generale, în sensul cărora cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul.
Cu privire la suportarea pasivului, articolul 1947 din Codul civil prevede că, în cazul în care activul net nu este îndestulător pentru înapoierea în întregime a aporturilor și pentru plata obligaților sociale, pierderea se suportă de către asociați potrivit cu contribuția acestora stabilită prin contract.
Astfel, în caz de insuficiență a activului pentru plata întregului pasiv, se va apela la contribuția la suportarea pierderilor. Creanțele contra societății devin creanțe contra asociaților. Lichidatorul va proceda la notificarea asociaților în vederea acoperirii restului de pasiv. În caz de refuz, se poate proceda la acționarea în instanță sau, după caz, la executarea silită, dacă titlul creanțelor este el însuși titlu executoriu.
CONCLUZII
La finalul studiului în materia contractului de societate, se poate concluziona că acesta reprezintă fundamentul societății însăși. Cu toate acestea, se impune precizarea că aceasta afirmație își are locul doar prin referire la societatea simplă, în ceea ce privește contractul de societate comercială fiind necesare și alte formalități de constituire care au ca și efect dobândirea personalității juridice.
.Prezenta lucrare realizează o analiză comparativă a societății simple cu alte două instituții juridice de largă răspândire: indiviziunea și societatea comercială. Am arătat că, deși bunurile aduse ca aport la capitalul social devin proprietatea comună a asociaților, ca și în cazul inviziunii, nu se poate pune semnul de echivalență între acestea, întrucât la baza indiviziunii societare stă voința asociaților materializată prin contractul de societate. Și în acest caz, contractul de societate își dovedește importanța. De asemenea, un alt element care trebuie luat în considerare la compararea invidiziunii de drept comun cu cea societară este reprezentat de scopul pe care îl au invizionarii, în cazul societății simple acest fiind în acord cu voința socială, sau affectio societatis. În ceea ce privește paralela dintre societatea simplă și cea comercială, cel mai important criteriu de comparație este înzestrarea cu personalitate juridică. Aceasta îi lipsește societății simple, cu consecințe asupra lipsei patrimoniului, lipsei capacității procesuale, neincidența dispozițiilor legislative cu privire la faliment etc.
O altă importanță a temei constă în calificarea de către legiuitor a dispozițiilor Codului civil relative la societate ca dreptul comun comun în această materie. Astfel, dispozițiile Codului civil trasează, în linii mari definiția și caracteristicile contractului de societate, condițiile de fond, de formă și formalitățile generice de constituire, formele generale pe care le poate lua societatea, raporturile dintre asociați, precum și cele dintre asociați și terți, dar și modalitățile de încetare a contractului de societate
Relativ la condițiile de fond, acestea sunt analizate în prezenta lucrare luând în considerare cerințele specifice din materia contractului de societate.
Astfel, se arată imperativul condiției potrivit căreia părțile contractului de societate trebuie să aibă capacitatea de a face acte de dispoziție, fapt confirmat și prin articolul 1925, care prevede că punerea sub interdicție a unui asociat are drept consecință pierderea calității de asociat. În ceea ce îi privește pe cei cu capacitate de exercițiu restrânsă sau fără capacitate, caracterul personal al contractului de societate exclude participarea la încheierea contractului. Sancțiunea ce intervine în cazul nerespectării acestor reguli este nulitatea relativă, însă această nulitate va fi doar una parțială. Persoanele asupra cărora s-a instituit curatela pot încheia un contract de societate simplă, întrucât nu le lipsește discernământul, însă din cauza unor circumstanțe speciale, nu își pot administra bunurile corespunzător, așa cum prevede articolul 178 din Codul civil.
În ceea ce privește condiția consimtământului, se arată că acesta poate fi afectat de toate viciile, și anume, eroare, dol, leziune și violență. De asemenea, în cadrul lucrării este analizată și problematica consimțământului tacit, ce dă naștere unei societăți de fapt. Noul Cod civil nu a reglementat societățile de fapt, însă a acceptat posibilitatea apariției lor, făcând referire la ele în articolul 1893, potrivit căruia „Societățile supuse condiției înmatriculării conform legii și rămase neînmatriculate, precum și societățile de fapt sunt asimilate societății simple”. Societatea de fapt nu trebuie confundată cu societatea fictivă, întrucât în cazul acesteia din urmă, voința părților este exprimată expres prin preconstituirea unor înscrisuri.
Obiectul contractului de societate nu poate fi confundat cu obiectul societății. Obiectul contractului îl constituie asocierea a două sau mai multe persoane, deci punerea în comun de aporturi pentru desfășurarea unei activități comune în scopul împărțirii beneficiilor și folosirii economiei care ar putea rezulta, pe când obiectul societății îl reprezintă ansamblul activităților pe care le va desfășura societatea, așa cum sunt prevăzute în contractul de societate.
În materia contractului de societate, cauza prezintă o particularitate, fiind motivul pentru care se realizează asocierea, resprectiv împărțirea de către toți asociații a profitului realizat de societate. Ea trebuie trebuie să includă scopul lucrativ, de a obține și împărți foloasele patrimoniale rezultate din activitatea comună desfășurată.
Condițiile specifice în cazul contractului de societate sunt reprezentate de aportul social, existența părților de interes, affectio societatis și participarea asociaților la pierderi și beneficii. Este de menționat că în cazul societății simple, din cauza lipsei personalității juridice, aporturile devin coproprietatea asociaților, cu excepția cazului în care aceștia menționează în contract că bunurile vor trece în folosința lor comună. În lipsa efectuării aportului, se poate ajunge în situația suspendării calității de asociat, aceasta fiind o formă inedită de exceptio non adimpleti contractus. Specifice contractului de societate sunt și părțile de interes. Stipulațiile contractuale pot opri cesiunea părților de interes către persoanele care nu au calitatea de asociat, iar în cazul în care această cesiune nu este oprită, dar nu a fost făcută cu consimțământul celorlați asociați, legea le dă posibilitatea răscumpărării. În ceea ce privește participarea asociaților la pierderi și la beneficii, în prezenta lucrare este tratată incidența clauzei leonine. Se arată că prezența unei clauze leonine în cadrul contractului de societate trebuie interpretată în sensul în care nu poate produce niciun efect, și în consecință, urmează a fi ignorată, în favoarea aplicării regulii generale, potrivit căreia participarea la profit și pierderi este proporțională cu aportul la capitalul social. În cazul în care clauza leonină a reprezentat motivul care a determinat părțile să încheie contractul de societate, acesta din urmă va fi lovit de nulitate absolută.
Nucleul contractului de societate și, implicit al societății simple îl constituie voința socială sau affectio societatis, fiind un element esențial pentru existența societății. Convergența voințelor asociaților nu poate rezulta în niciun caz dintr-o dispoziție imperativă a legii, însă, odată încheiat contractul de societate, se impune menținerea acesteia. În prezenta lucrare am arătat importanța elementului affectio societatis, prezentându-i ambele valențe: parte componentă a voinței sociale în ceea ce privește funcționarea societății, precum și parte a contractului de societate, fiind un element esențial și specific. În absența elementului intențional pe durata societății, existența acesteia este supusă pieirii.
Efectele contractului de societate vizează raporturile dintre asociați și pe cele dintre asociați și terți, precum și facultatea administrării societății. Cu privire la raporturile dintre asociați, pentru contractul analizat este specifică obligația asociaților de a coopera în vedrea atingerii scopului comun al asocierii . Fiind o societate de persoane realizată pe baza încrederii, priceperile și abilitățile personale ale asociaților, implicarea tuturor asociaților în desfășurarea activităților societății este de esența acesteia. Importanța implicării în atingerea scopului comun este reliefată și prin sancțiunea care poate fi aplicată asociatului care refuză cooperarea, acesta fiind pasibil de excluderea din societate. Cu privire la raporturile dintre asociați și terți, Noul Cod civil aduce o inovație prin stabilirea răspunderii asociaților aparenți și a celor oculți. În cadrul lucrării am arătat că răspunderea asociaților aparenți este o răspundere personală pentru fapta proprie, și nu o răspundere subsecventă, fapt ce rezultă din dispozițiile alineatului (2) al articolului 1921 din Codul civil, din al cărui conținut rezultă că societatea va răspunde față de terțul indus în eroare doar în ipoteza unei complicități ale sale. În ceea ce privește asociații oculți, articolul 1922 din Codul civil prevede că aceștia răspund față de terții de bună-credință întocmai ca și ceilalți asociați. Un alt efect al contractului de societate se materializează în instituția administrării, cu nuanțarea că mandantul nu este societatea simplă – întrucât aceasta nu are personalitate juridică – ci colectivitatea asociaților. În ipoteza în care contractul de societate nu cuprinde o clauză privitoare la administrarea societății, legea prevede că aceasta va fi efectuată de către oricare dintre asociați, care au mandat reciproc de a administra unul pentru altul, în interesul societății.
Contractul de societate este un contract atipic față de celelalte contracte din circuitul civil. În primul rând, el nu generează doar efecte între părțile sale, ci, dând naștere societății, determină relații sociale cu terții. Apoi, în ipoteza vicierii contractului de societate este determinată și vicierea societății. În ceea ce privește nulitatea societății, se remarcă o derogare de la dispozițiile generale relative la efectele nulității, care în această materie nu sunt retroactive. De asemenea, se remarcă principiul salvgradării, sancțiunea nulității contractului și implicit a societății fiind o soluție ultima ratio. Acest principiu se explică prin necesitatea protejării intereselor terților cu care societatea relaționează pe parcursul existenței sale. Tot în ceea ce privește nulitatea este de remarcat că Noul Cod civil aduce o noutate care constă exclusiv în sancționarea nulităților exprese, întrucât, prin voința legiuitorului, în această materie nu acționează nulitățile virtuale. Cu toate acestea, cu titlu de excepție, singurele nulități exterioare materiei acceptate sunt cele rezultate din nesocotirea condițiilor de validitate a contractelor. Astfel, în cazul în care se încalcă o dispoziție imperatvă a legii pentru a cărei nesocotire legiuitorul nu a prevăzut sancțiunea nulității, operează inexistența.
Pierderea calității de asociat poate avea la bază două categorii de cauze: subiective sau cauze care depind de persoana respectivă sau de situația juridică a societății. Cazurile generale de pierdere a calității de asociat sunt reglementate în articolul 1925 din Codul civil, fiind: cesiunea părților în societate, executarea silită a părților de interes, moartea asociatului persoană fizică, încetarea personalității juridice a asociatului persoană juridică, falimentul, punerea sub interdicție judecătorească, retragerea si excluderea din societate.
Societatea simplă este supusă dispariției. Așa cum am afirmat anterior, contractul de societate reprezintă fundamentul societății însăși, ceea ce înseamnă că odată ce contractul încetează, va lua sfârșit și societatea. Față de societatea comercială, societatea simplă nu este supusă falimentului, aceasta fiind o consecință a lipsei personalității sale juridice. Așadar, nu se poate concepe existența societății simple în absența contractului de societate, însă nu va putea fi posibilă nici extinderea efectelor contractului de societate după încetarea societății. Se poate afirma că între contractul de societate și entitatea rezultată din acesta, există o legătură indisolubilă.
Consider că importanța contractului de societate va fi mereu actuală, indiferent de condițiile sociale sau economice care vor influența dispozițiile legale din această materie, fapt ce va suscita mereu interesul asupra studiului acestei teme.
BIBLIOGRAFIE
TRATATE, MONOGRAFII, CURSURI UNIVERSITARE
Adam, Ioan; Savu, Codruț- Nicolae, Legea societăților comerciale, Comentarii și explicații, CH Beck, București, 2010
Angheni, Smaranda, Voiculescu, Mariana, Drept comercial, Editura Universitații Titu Maiorescu, 2005
Baias, Flavius-Antoniu; Constantinovici, Rodica; Chelaru, Eugen, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ediția 1, ed. CH Beck, București, 2012
Boroi, Gabriel; Anghelescu, Carla; Curs de drept civil. Partea generala, Hamangiu, Bucuresti, 2012
Cadariu Lungu, Iolanda-Elena, Contractul de societate conform Noului Cod civil, Hamangiu, București, 2014
Carpenaru, Stanciu, Tratat de drept comercial român, ed. Universul Juridic, București, 2012
Ciutacu, Florin, Drept comercial. Culegere de spețe, ed. Themis Cart, București, 2003, p.78
Cojocaru, Aspazia, Contracte civile, ed. Lumina Lex, Bucuresti,2004
Gavris, Dumitru; Eftimie, Marius; Belu Magdo, Mona-Lissa, Noul cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, Vol. III, ed. Hamangiu, București, 2012
Motica, Radu I.; Moțiu, F., Contractele civile speciale. Teorie și practică judiciară, ed. Luminia Lex, București, 2000
Moțiu, Florin, Contractele speciale, ed. Universul juridic, Bucuresti, 2014
Pop, Liviu; Popa, Ionuț- Florin, Vidu, Stelian, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Universul juridic, București, 2012
Prescure, Titus, Ciurea, Andreea, Contracte civile, Hamangiu, București, 2007
Puie, Oliviu, Contractele civile în contextul Noului Cod civil și al Codului de procedură civilă, Universul juridic, București, 2014
Safta-Romano, Eugeniu, Contractele civile. Încheiere, executare, încetare, ed. Polirom, București, 1999
Stănciulescu, Liviu, Curs de drept civil. Contracte, Hamangiu, București, 2014
Stoica,Valeriu, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Humanitas, București, vol. I, 2004
Turianu, Corneliu, Pătulea, Vasile, Drept comercial. Culegere de practică judiciară, ed. CH Beck, București, 2008
Ungureanu, Carmen-Tamara, Afrăsinie, Mădălina, Cigan, Dana; Noul Cod civil, vol I, ed. Hamangiu, București
II. ARTICOLE ȘI STUDII DE SPECIALITATE
Cristea, Silvia, Contractul de societate în noul Cod civil român (art. 1881-1954). Comparație cu Codul civil de la 1865, Revista Tribuna juridica, Volumul 2/2012, p. 65
Gheorghe, Cristian, Nulitatea contractului de societate și nulitatea persoanei juridice in noul Cod civil, Revista Dreptul nr 6/2010, p. 60
Gheorghe, Cristian, Societatea simplă, întreprindere comercială. Administrare și încetare, RDC nr.10/2013, p.16
Lipcanu, Emilian, Sfera de aplicare a art.1931 din Codul civil privitor la prelungirea tacita a contractului de societate, Revista Dreptul nr. 5/2014
III. SURSE WEB
www.jurisprudenta.com
IV. LEGISLAȚIE RELEVANTĂ
Codul civil- Legea nr. 287/2009
Codul de procedură civilă- Legea nr.134/2010
Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil
Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Contractul de Societate Simpla (ID: 127111)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.