.contractul de Societate Civila
CAPITOLUL I
Introducere in studiul contractelor
I.1 Consideratii generale privind contractele.
Definitia contractului
In literatura de specialitate, au existat si opinii care au facut distinctie intre contract si conventie. Conventia ar fi genul, iar contractul specia. Conform acestie opinii, conventia ar reprezenta acordul de vointa intervenit intre doua persoane in scopul de a crea orice fel de efecte juridice, pe cand contractul este acea specie a conventiei prin care iau nastere obligatii. Prin conventie nu se creaza obligatii, ci se produc alte efecte juridice, ca de exemplu modificari de obligatii sau stingerea acestora (N.C. Rarincescu “Curs elementar de drept civil” , vol II).
O asemenea distinctie intre conventie si contract este lipsita de temei fata de dispozitiile Codului civil, care in titlul III (“Dispozitii preliminare”) la art. 942 precizeaza: “Contractul este acordul intre doua sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge intre dansii un raport juridic.” In ceea ce priveste materia contractelor speciale, ca parte integranta a dreptului civil, aceasta are ca obiect de reglementare instrumentele juridice prin intermediul carora se realizeaza, de regula, circulatia bunurilor, folosinta si conservarea lor, ori crearea de valori.
I.2. Conditiile generale de valabilitate ale contractului
Unii autori fac distinctie intre conditiile de existenta ale contractului, a caror nerespectare atrage nulitatea absoluta, respectiv consimtamantul, obiectul si cauza, pe de o parte, si conditiile de validitate ale contractului, adica acelea a caror neindeplinire nu impiedica formarea contractului, insa acesta este lovit de nulitate relativa, respectiv capacitatea partilor si consimtamantul viciat.
S-a obiectat ca o astfel de distinctie nu este suficient de precisa, intrucat consimtamantul este uneori privit ca o conditie de existenta, alteori ca o conditie de validitate, ca lipsa capacitatii atrage nulitatea relativa numai cand e vorba de capacitatea de exercitiu, nu si de capacitatea de folosinta si ca lipsurile privind cauza duc uneori la nulitatea relativa, de exemplu cauza falsa.
Articolul 948 C.C. se refera la conditiile esentiale privind validitatea unei conventii. Acestea sunt urmatoarele:
capacitatea de a contracta;
consimtamantul valabil al partilor care se obliga;
un obiect determinat;
o cauza licita.
Capacitatea de a contracta este premisa incheierii valabile a oricarei conventii. Ea consta in aptitudinea generala a persoanei de a avea drepturi si obligatii, precum si de a-si exercita drepturile si indeplini obligatiile prin participarea la circuitul civil.Sistemul nostru este carmuit de principiul capacitatii, ceea ce inseamna ca incapacitatile trebuie sa fie expres si limitativ prevazute de lege, regula fiind capacitatea de a incheia acte juridice, incapacitatile reprezentand exceptia.
Acest principiu este formulat in art. 949 C.C.: “Poate contracta orice persoana ce nu este declarata necapabila de lege”. Potrivit art. 6, al. 1 din Decretul nr. 31/1954 nimeni nu poate fi ingradit in capacitatea de folosinta si nici lipsit in totalitate sau in parte de capacitatea de exercitiu, decat in cazurile si conditiile stabilite de lege.
Conform art. 950 C.C., necapabili de a contracta sunt:
minorii;
interzisii;
toti acei carora legea le-a prohibit oarecare contracte.
Consimtamantul valabil al partilor ce se obliga. Esenta contractului este acordul de vointa. Nici un contract nu se poate forma cata vreme vointele celor care concureaza la crearea sa nu s-au pus de acord. Vointa fiecarei parti se numeste consimtamant, altfel spus o exteriorizare sau o manifestare a hotararii de a incheia contractul.
In dreptul modern, puterea vointei partilor este foarte mare, fiind de cele mai multe ori suficienta pentru a da contractului o existenta juridica obligatorie. In materia conventiilor, cele mai multe dispozitii legale sunt interpretative, de aici si teoria potrivit careia dreptul modern este consensualist si este dominat de principiul autonomiei vointei.
Pentru a fi valabil, consimtamantul trebuie sa intruneasca urmatoarele conditii:
sa provina de la o persoana cu discernamant;
sa fie exteriorizat cu intentia de a produce efecte juridice;
sa fie exteriorizat;
sa nu fie alterat de vreun viciu de consimtamant (eroare, dol, violenta sau leziune).
Obiectul contractului, potrivit prevederilor art. 962 este acela la care partile sau numai una din ele se obliga. Cu alte cuvinte, prin obiect al contractului intelegem actiunile sau inactiunile la care partile sunt indreptate sau de care sunt tinute.
In literatura de specialitate, nu toti autorii sunt de aceeasi parere cu privire la ceea ce trebuie retinut ca fiind “obiect al contractului”:
obiectul actului juridic consta in creearea, modificarea , transmiterea sau stingerea unui raport juridic ( in acest caz obiectul se confunda cu efectul actului juridic);
obiectul actului juridic consta in interesele reglementate de parti, in baza si limitele legii, prin mijlocirea actului juridic.
Pentru a fi valabil, obiectul contractului trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
sa existe;
sa fie in circuitul civil;
sa fie determinat sau determinabil;
sa fie posibil;
sa fie licit si moral;
cel ce se obliga trebuie sa fie titularul dreptului subiectiv;
obiectul sa constea intr-un fapt personal al debitorului, deoarece nici o persoana nu poate fi obligata decat prin fapta sa.
Cauza sau scopul este acel element al actului juridic civil care consta in obiectul urmarit la incheierea unui asemenea act. Impreuna cu consimtamantul, cauza formeaza vointa juridica.
Ca element esential al actului juridic, cauza nu se confunda nici cu consimtamantul si nici cu obiectul unui asemenea act, ceea ce evidentiaza caracterul sau de element independent, de sine statator.
Conditiile de valabilitate ale cauzei sunt:
sa existe;
sa fie reala;
sa fie licita si morala.
Pentru unele contracte, pe langa conditiile de fond aratate, mai trebuie indeplinite unele conditii de forma, iar daca este cazul, remiterea materiala a lucrului. Unele conditii de forma sunt cerute ad validitatem, care cel mai adesea constau in forma autentica. Alteori, conditiile de forma sunt cerute ad probationem. In cele din urma, unele conditii de forma se cer indeplinite in scopul opozabilitatii fata de terti, ca in cazul pubicitatii imobiliare, a constituirii gajului, etc.
CAPITOLUL II
Notiuni generale privind contractul de societate civila
Inca de la inceput trebuie subliniat faptul ca evolutia reglementarilor privind contractul de societate civila nu poate fi disociata de cea a societatilor la a caror temelie stă. Contractul de societate reprezintă actul constitutiv al societătilor, indiferent de natura sau forma pe care o imbracă. El reflecă atăt fizionomia si structura organizatorică a entitătii căreia îi da nastere, căt si natura raporturilor interne intre asociati. In acest context, Codul civil identifica contractul de societate ca insăși societatea civilă căreia îi dă nastere (art.1491 C.civ.).
Importanța societatilor in dreptul privat a condus la necesitatea reglementarii acestora inca din cele mai vechi timpuri. Punctul de plecare l-a constituit societatea civilă, ale cărei rădăcini se găsesc in dreptul privat roman.
Primele reglementari privind instituția juridica a societatii le intalnim însă in codul lui Hamurabi, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea î.e.n. In cele șapte articole dedicate societații, el consfințeste posibilitatea de asociere in scopul obținerii unor foloase patrimoniale.
Cea mai dezvoltată reglementare din antichitate a contractului de societate o intălnim in dreptul roman. La romani, contractul de societate avea un caracter consensual, fiind mijlocul juridic prin intermediul căruia două sau mai multe persoane pun ceva in comun in scopul realizării unei activitați. Aporturile asociaților puteau consta in sume de bani, bunuri (mobile sau imobile) sau prestații in muncă. Societatea in dreptul roman nu se bucura de personalitate juridică, ci reprezenta doar o legatură de drepturi și obligații intre asociați. în timpul societații, fiecare asociat era ținut sa-și indeplinească obligațiile asumate prin contractul de societate.
In cazul in care unul dintre asociați nu-și indeplinea obligațiile asumate, mai ales cea privind vărsarea aportului, sau provoacă daune societații, putea fi urmărit de ceilalți asociați care introduceau impotriva sa " acțiunea asociatului".
In țara noastră, primele reglementări avand ca obiect societățile și actul lor constitutiv le întalnim în Codul Calimah (1817) și Legiuirea Caragea (1818). Potrivit celei de a doua, aportul asociaților ("tovarășilor") putea consta in bani, bunuri sau după caz muncă. Indiferent insă de mărimea contributiei lor, toți tovarășii "tot aceleași drepturi au la tovărășie, așa cum se vor tocmi" (art.3). Cu alte cuvinte, dacă asociații stabileau în contractul de societate modul de participare la beneficii sau pierderi se urma întocmai invoiala lor, iar dacă păstrau tăcerea asupra acestui aspect, se prezuma voința lor tacită de a împărți în mod egal beneficiile sau pierderile.
Treptat s-a realizat o reglementare sistematică și atot cuprinzătoare a societătilor, făcandu-se distincție intre societățile civile – reglementate în Codul romăn din 1864, prin dispozițiile art. 1491-1531 și societățile comerciale, reglementate în Codul comercial romăn din 1887 (art.77 și următoarele).
Prin societate, in sensul cel mai larg al termenului, intelegem ansamblul relatiilor interumane, institutionalizate sau neinstitutionalizate, organic integrate intr-un anumit spatiu teritorial si istoriceste determinate.
Pentru dreptul privat, conceptul de societate are o cu totul alta acceptiune, fiind creatia celor care o compun, expresia consimtamantului liber exprimat al partilor, dat in forma expresa sau (uneori) tacita, materializat in actul sau constitutiv – contractul de societate. In aceasta acceptiune, societatea reprezinta o comunitate mult mai restransa de persoane, creata in mod voluntar, in care nu intra si nu ramane decat cine vrea, cu singura conditie a acceptarii celorlalti membrii sau a unor invoieli libere.
II. 1.CONCEPTUL DE SOCIETATE CIVILĂ
ȘI LEGEA APLICABILĂ
1.1. Definitia societatii civile
La 1804, cand a fost redactat Codul Napoleonian, contractul de societate aproape ca nu era intrebuintat. Codul nostru civil reproduce cele cateva articole consacrate societatii de legiuitorul francez. Datorita dezvoltarii uluitoare luate de societati de-a lungul timpului, a fost neaparata nevoie de o reglementare mai amanuntita.
Pornind de la definitia societatii data de Codul civil in art. 1491 “societatea este un contract prin care doua sau mai multe persoane se invoiesc sa puna ceva in comun, cu scopul de a imparti foloasele ce ar putea deriva”, definim societatea ca fiind o entitate patrimoniala indiviza, constituita in mod voluntar prin asocierea a doua sau mai multe persoane (fizice sau juridice) si afectata realizarii scopului lucrativ comun, prevazut de societate.
Desi, in art. 1491, legiuitorul face referire expresa la impartirea foloaselor ce ar rezulta din exploatarea unei societati, trecand sub tacere repartitia pagubelor, nu incape indoiala ca asociatii vor imparti si pierderile rezultate din activitatea lor, deoarce orice societate implica si participarea la pierderi. Conform art. 1492 C.C., “orice societate trebuie sa aiba de obiect un ce licit si sa fie contractata spre folosul comun al partilor. Fiecare membru al unei societati trebuie sa puna in comun sau bani, sau alte lucruri, sau industria sa”.
Pornind de la definitia societatii, asa cum ne-o dezvaluie Codul civil, se pot trage unele concluzii:
societatea civila reprezinta o uniune de persoane si de valori patrimoniale , constituite in temeiul unui contract de societate;
societatea civila nu se bucura de personalitate juridica, ea fiind o entitate patrimoniala inu provoacă daune societații, putea fi urmărit de ceilalți asociați care introduceau impotriva sa " acțiunea asociatului".
In țara noastră, primele reglementări avand ca obiect societățile și actul lor constitutiv le întalnim în Codul Calimah (1817) și Legiuirea Caragea (1818). Potrivit celei de a doua, aportul asociaților ("tovarășilor") putea consta in bani, bunuri sau după caz muncă. Indiferent insă de mărimea contributiei lor, toți tovarășii "tot aceleași drepturi au la tovărășie, așa cum se vor tocmi" (art.3). Cu alte cuvinte, dacă asociații stabileau în contractul de societate modul de participare la beneficii sau pierderi se urma întocmai invoiala lor, iar dacă păstrau tăcerea asupra acestui aspect, se prezuma voința lor tacită de a împărți în mod egal beneficiile sau pierderile.
Treptat s-a realizat o reglementare sistematică și atot cuprinzătoare a societătilor, făcandu-se distincție intre societățile civile – reglementate în Codul romăn din 1864, prin dispozițiile art. 1491-1531 și societățile comerciale, reglementate în Codul comercial romăn din 1887 (art.77 și următoarele).
Prin societate, in sensul cel mai larg al termenului, intelegem ansamblul relatiilor interumane, institutionalizate sau neinstitutionalizate, organic integrate intr-un anumit spatiu teritorial si istoriceste determinate.
Pentru dreptul privat, conceptul de societate are o cu totul alta acceptiune, fiind creatia celor care o compun, expresia consimtamantului liber exprimat al partilor, dat in forma expresa sau (uneori) tacita, materializat in actul sau constitutiv – contractul de societate. In aceasta acceptiune, societatea reprezinta o comunitate mult mai restransa de persoane, creata in mod voluntar, in care nu intra si nu ramane decat cine vrea, cu singura conditie a acceptarii celorlalti membrii sau a unor invoieli libere.
II. 1.CONCEPTUL DE SOCIETATE CIVILĂ
ȘI LEGEA APLICABILĂ
1.1. Definitia societatii civile
La 1804, cand a fost redactat Codul Napoleonian, contractul de societate aproape ca nu era intrebuintat. Codul nostru civil reproduce cele cateva articole consacrate societatii de legiuitorul francez. Datorita dezvoltarii uluitoare luate de societati de-a lungul timpului, a fost neaparata nevoie de o reglementare mai amanuntita.
Pornind de la definitia societatii data de Codul civil in art. 1491 “societatea este un contract prin care doua sau mai multe persoane se invoiesc sa puna ceva in comun, cu scopul de a imparti foloasele ce ar putea deriva”, definim societatea ca fiind o entitate patrimoniala indiviza, constituita in mod voluntar prin asocierea a doua sau mai multe persoane (fizice sau juridice) si afectata realizarii scopului lucrativ comun, prevazut de societate.
Desi, in art. 1491, legiuitorul face referire expresa la impartirea foloaselor ce ar rezulta din exploatarea unei societati, trecand sub tacere repartitia pagubelor, nu incape indoiala ca asociatii vor imparti si pierderile rezultate din activitatea lor, deoarce orice societate implica si participarea la pierderi. Conform art. 1492 C.C., “orice societate trebuie sa aiba de obiect un ce licit si sa fie contractata spre folosul comun al partilor. Fiecare membru al unei societati trebuie sa puna in comun sau bani, sau alte lucruri, sau industria sa”.
Pornind de la definitia societatii, asa cum ne-o dezvaluie Codul civil, se pot trage unele concluzii:
societatea civila reprezinta o uniune de persoane si de valori patrimoniale , constituite in temeiul unui contract de societate;
societatea civila nu se bucura de personalitate juridica, ea fiind o entitate patrimoniala indiviza. Din acest punct de vedere, societatea civila se distinge de societatea comerciala si de cea agricola, care sunt persoane juridice;
societatea civila nu se confunda cu indiviziunea clasica, deoarece bunurile aduse ca aport la constituirea societatii civile alcatuiesc patrimoniul societatii care, desi indivizibila, se bucura de o pronuntata autonomie fata de patrimoniile individuale ale asociatiilor societatii civile. Suportul acestei autonomii il reprezinta afectiunea sa specifica, adica scopul pentru care a fost constituita societatea civila;
societatea civila urmareste realizarea unui scop esentialmente lucrativ; din acest punct de vedere, ea se distinge de asociatiile si fundatiile reglementate prin legea nr 21/1994, care urmaresc un scop nepatrimonial.
1.2. Legea aplicabilă societății civile
În concepția Codului civil roman, societatea civilă este un contract.
Definiția societătii civile formulată de art.1491 nu este insă riguroasă deoarece societatea civilă reprezintă o entitate patrimonială indiviză afectată realizării unui scop lucrativ determinat, cu un grad ridicat de autonomie față de patrimoniile individuale ale societarilor, cu alte cuvinte ea nu poate fi redusă la un simplu contract. Întrucăt societatea civilă este lipsită de personalitate juridică proprie – și nu se poate vorbi de o lege care să guverneze "statutul ei organic" – va trebui să aplicăm, în privința determinării legii aplicabile acesteia, regulile dreptului comun in materie de contracte.
In dreptul internațional privat roman, determinarea legii aplicabile unui contract se face în mod liber de catre părțile acestuia. Potrivit legii nr. 105/1992 "contractul este supus legii alese prin contract de părți". Alegerea legii aplicabile contractului trebuie făcută in mod expres ori să rezulte neîndoielnic din cuprinsul acestuia sau din circumstanțe. De asemenea, părțile contractante pot opta pentru aplicabilitatea unei anumite legi totalității sau numai unei anumite părți a contractului. În situația în care părțile contractante nu au optat pentru aplicabilitatea unei legi, contractul va fi guvernat de legea statului cu care prezintă legăturile cele mai strănse, așa cum spune legiuitorul " legea statului în care debitorul prestației caracteristice are, la data incheierii contractului, după caz, domiciliul sau în lipsă, rezidența".
Numai că în cazul contractului de societate civila , "debitorul prestației caracteristice" nu poate fi determinat deoarece obligațiile societarilor au aceeași natură, chiar dacă nu au mereu aceeași intindere. Desigur, nu există probleme în privințalegii aplicabile atunci cand domiciliul tutror societarilor se află pe teritoriul aceluiași stat.
Legea aplicabilă contractului de societate (odată determinată) va reglementa și o serie de aspecte precum:
a) interpretarea naturii sale juridice și a clauzelor pe care le
conține;
b) executarea obligațiilor izvorate din contract;
c) consecințele neexcutării totale sau parțiale a acestor obligații,
precum și evaluarea prejudiciului cauzat;
d) modul de stigere a obligațiilor izvorate din contract;
e) cauzele de nulitate a contractului și consecințele acesteia.
II.2 PRIVIRE COMPARATIVĂ ÎNTRE
SOCIETATEA CIVILA ȘI SOCIETATEA
COMERCIALĂ
A. Asemănări
Punctul de convergență între cele doua tipuri de societăți trebuie căutat în esența acestora, în caracterul lor asociativ. Atăt societățile civile, căt și cele comerciale reprezintă uniuni de persoane constituite în temeiul unui contract de societate.
În ambele categorii de societăți, asociații aduc cu titlu de aport bunuri sau valori în vederea realizării scopului propus prin înființarea societații. Acest scop are un caracter esențialmente lucrativ, economic. Fie că stă la baza unei societăți civile, fie că dă naștere unei societăți comerciale, contractul de societate are o natură juridică civilă și în principiu aceleași caractere juridice. Specific ambelor tipuri de societăți este faptul că asociații se invoiesc, se obligă să desfășoare în comun o activitate lucrativă, respectiv speculativă in scopul realizării unor beneficii pe care să le împartă între ei. Caracterul speculativ al societății rezultă, în ambele cazuri, din dispozițiile art. 1491 Cod civ., respectiv art.1. alin. 1 din legea nr 31/1990.
Calitatea de asociat in societățile comerciale, dar și în cele civile, o pot dobandi, în condițiile legii, atat persoanele fizice cat și cele juridice.
În privința participării asociaților la beneficii și pierderi, în ambele tipuri de societate, se face după aceeași regulă: întinderea participației fiecărui asociat la capitalul social, adică asociații vor împărți beneficiile sau vor suporta pierderile proporțional cu aportul adus de fiecare în societate.
B. Deosebiri
Între cele doua tipuri de societăți există însă deosebiri esențiale care se materializează, înainte de toate, în regimul lor juridic diferit. Criteriul fundamental de distinc se materializează, înainte de toate, în regimul lor juridic diferit. Criteriul fundamental de distincție între cele două tipuri de societăți îl reprezintă natura obiectului lor de activitate. Astfel, întimp ce obiectul societăților comerciale constă în în deplinirea de cate sau fapte de comerț (art.3 C. com.), societățile civile se înființează pentru realizarea unor activități care nu au natura faptelor de comerț. Obiectul societăților civile îl reprezintă activitățile de natură civilă, ele neputand urmări scopuri comerciale.
Totuși, prin excepție, în dreptul comercial actual se poate remarca tendința de penetrare a unor societăți civile în domenii în care în mod tradițional sunt rezervate societăților comerciale. Astfel, prin O.G. nr. 24/1993 a fost reglementată constituirea și funcționarea fondurilor deschise de investiții. Din punct de vedere al naturii juridice, aceste fonduri sunt societăți civile lipsite de personalitate juridică, cuprinzănd totalitatea atat a contribuțiilor bănești la aceste fonduri, cat și a activelor achiziționate prin investirea unor astfel de resurse în forma unui portofoliu diversificat de valori mobiliare transferabile.
Deși societăți civile ca natură, fondurile deschise de investiții prezintă totuși particularitățiază de societățile civile clasice. Obiectul lor de activitate constă în achiziționarea, din resurse bănești acumulate, de valori mobiliare transferabile, iar o asemenea activitate are o natură comercială (art.3 C.com.). De aceea, literatura noastră de specialitate a subliniat că "fondurile nu pot fi calificate drept simple societăți civile, ele sunt veritabile instituții ale dreptului comercial, asemănătoare societăților comerciale". Funcționarea acestor fonduri este reglementată de normele imperative ale dreptului comercial, nu de normele dreptului civil.
O altă deosebire importantă între cele două tipuri de societăți, în dreptul nostru, constă în aceea că cele civile sunt lipsite de personalitate juridică, pe cand celelalte au această calitate. Trebuie subliniat însă, că deși societatea civilă este lipsită de personalitate juridică, ea se bucura totuși de o fizionomie proprie. Ea reprezintă un "organism viu", o indiviziune voluntară activă, organizată pe baza unor principii și norme ce au ca izvor Codul Civil și contractul de societate. Această fizionomie proprie se poate desprinde si din următoarele reglementări legale:
art.41 alin. 2 C. proc. civ. : "asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca parate, dacă au organe proprii de conducere";
conform art.87 pct.3 din același cod, societățile care nu au personalitate juridică vor fi citate în instanță, prin organele lor de conducere, la sediul administrației lor;
potrivit art.7 alin.3. din Codul de Procedură Civilă, "cererea împotriva unei asociații sau societăți fără personalitate juridică se face la instanța domiciliului persoanei căreia, potrivit înțelegerii dintre asociați, i s-a încredințat președenția, sau direcția asociației sau societății, iar în lipsa unei asemenea persoane, la instanța domiciliului oricăruia dintre asociați".
art.1503 din C. civ. vorbește despre raportul obligațional născut între fiecare asociat, pe de o parte, și societatea civilă (ca și entitate) pe de altă parte : "Fiecare asociat, în privința societătii, se consideră ca un debitor de tot ceea ce a promis că va pune în comun (alin.1). Dacă s-a promis un obiect determinat de care societatea s-a evins, asociatul ce l-a pus în comun este răspunzător către societate, în felul precum vanzătorul este către cumpărător" (alin 2). Dispoziții asemănătoare se întalnesc în art. 1504 alin. 2; art.1506; 1508; 1509, alin 2; 1510 C. civ.
Toate aceste reglementări nu duc la concluzia că societatea civilă are personalitate juridică, ci doar că ea dispune de un patrimoniu cu un grad ridicat de autonomie față de patrimoniile asociaților ei, priviți ut singuli. Autonomia patrimoniului societar indiviz este determinată de afecțiunea sa specifică, scopul pentru a cărui realizare a fost înființată societatea.
Societățile comerciale se deosebesc de cele civile și din punct de vedere al formei cerute pentru eficacitatea actului lor constitutiv. Astfel, în vreme ce contractul de societate civilă are un caracter consensual, legea neimpunand nici un fel de formalități pentru înființarea unei societăți civile (art1501 C. civ.), contractul de societate comercială are un caracter solemn, lg. nr 31/1990 cerand, pentru toate formele de societate comercială, încheierea contractului de societate în formă autentică. În plus, societățile comerciale pentru a lua ființă, sunt supuse unor formalități de constituire specifice, cerute imperativ de lege.
De asemenea, acestea trebuie să îmbrace una din formele cerute de legea comercială. Cu alte cuvinte, regimul juridic al societăților comerciale diferă, mai ales în ceea ce privește întinderea răspunderii asociaților, și în funcție de forma societară în care au fost înființate. Societățile comerciale se diferențiază de cele civile prin regimul juridic diferit, aplicabil raporturilor contractuale pe care fiecare dintre ei le stabilesc cu partenerii lor. Obligațiile comerciale în raport cu cele civile se particularizează prin diferențieri sub aspectul probațiunii, al răspunderii juridice, a termenelor de prescripție a dreptului de acțiune, etc.
Deosebiri importante între societățile civile și cele comerciale există și din punct de vedere al modului de administrare. Astfel, în timp ce modul de administrare al societăților comerciale este reglementat prin legea nr. 31/1990, în cazul societăților civile, părțile sunt libere să stabilească regulile ce vor sta la baza administrării viitoarei societăți. Dacă părțile nu stabilesc asemenea reguli, se vor aplica dispozițiile supletive cuprinse în Codul Civil. Situația administratorului diferă în funcție de modul în care a fost investit. Dacă administratorul a fost numit printr-o specială cuprinsă in contractul de societate, acesta nu va putea fi revocat în timpul funcționării societății decat pentru o
cauză legitimă (dol,neglijență). Dimpotriva, daca gestiunea i s-a incredintat printr-un act posterior incheierii contractului de societate, el va fi considerat un simplu mandatar, putand fi revocat ca atare.
Ori de cate ori asociatii unei societati civile n-au numit administratori se va prezuma ca ei si-au dat consimtamantul de a administra unul pentru altul. “Fapta unuia obliga si pe ceilalti asociati, fara ca ei sa fi fost intrebati, acestia insa sau unul dintre ei pot intotdeauna a se opune la o asa operatie inainte sa fi fost facuta”. (art. 1517 pct.1 C. civ.). Prin urmare, impotrivirea expresa a unuia dintre asociati va avea ca efect imposibilitatea indeplinirii operatiei respective, deci un adevarat drept de veto, ceea ce este de neconceput in cazul societatilor comerciale.
Deosebiri intre societatile civile si cele comerciale exista si din punct de vedere al modului de incetare a lor. Astfel, in timp ce societatea civila inceteaza prin moartea, punerea sub interdictie sau insolvabilitatea unuia dintre asociati (art.1523 pct 3-4 C. civ.), in principiu, societatea comerciala nu inceteaza daca intervin asemenea imprejurari. Mai trebuie mentionat si faptul ca o societate civila nu poate fi declarata in faliment.
Din cele expuse mai sus, rezulta ca deosebirile dintre societatile civile si cele comerciale sunt multiple, dar principala deosebire vizeaza obiectul lor de activitate. Este adevarat ca ambele categorii de societati se constituie cu scopul de a realiza castiguri, de care sa beneficieze, in proportii egale sau diferite, toti asociatii lor. Dar, acest scop are o nuanta mult mai pronuntata in cazul societatilor comerciale care au un caracter eminamente speculativ, spre deosebire de societatile civile care au un caracter cooperativ.
2.1. Contractul de societate civila si asociatia
Pe langa distinctia care trebuie facuta intre societatea civila si societatea comerciala este necesara si o delimitare intre contractul de societate civila si asociatie. Legea persoanelor juridice din 1924 defineste asociatia ca fiind acea conventie prin care mai multe persoane pun in comun, in mod permanent, contributia lor materiala, cunostintele si activitatea lor, pentru realizarea unui scop care nu urmareste foloase patrimoniale. Orice asociatie are un scop ideal, care trebuie sa corespunda intereselor intregii colectivitati sau numai unei categorii sociale din care asociatii fac parte sau, mai prevede legea “sa corespunda intereselor personale nepatrimoniale ale asociatilor”.
Ceea ce distinge asociatia de contractul de societate civila este faptul ca o asociatie nu urmareste obtinerea unor beneficii. In cazul societatilor civile insa, art.1491 C. civ. Dispune ca scopul acestora este obtinerea de foloase, care sunt impartite intre cosocietari.
2.2. Contractul de societate civila si comunitatea sau indiviziunea
Daca o societate nu poate lua fiinta decat prin contract, indiviziunea, poate lua nastere si prin alte moduri, cum ar fi, de exemplu, succesiunea sau legatul. De asemenea, cand mai multe persoane se intrunesc sa cumpere doua sau mai multe imobile, se va verifica daca intentia lor a fost sa constituie o societate sau exista o comunitate. Cand imobilele au fost cumparate in scopul obtinerii unor beneficii, vom fi in prezenta unei societati, daca scopul a fost sa devina doar proprietarii imobilelor cumparate, va exista o indiviziune.
Pe de alta parte, nici un coindivizar nu poate fi constrans sa ramana in indiviziune, prin conventia lor coindivizarii putand suspenda partajul cel mult cinci ani; in cazul societatii se poate conveni asupra unui termen oricat de lung.
O alta distinctie apare in cazul decesului unui cosocietar care duce la dizolvarea conventiei (doar daca nu s-a stipulat altfel), in vreme ce la indiviziune, chiar daca intervine moartea unui coindivizar, indiviziunea va continua cu mostenitorii celui decedat.
II.3 Caracterele juridice ale contractului de societate civila
Societatea civila este un contract civil cu scop lucrativ, sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, consensual, cu executare succesiva si incheiat “intuitu personae”.
3.1. Caracterul civil al contractului de societate
Caracterul civil al contractului de societate trebuie evidentiat pentru a-l deosebi de societatile comerciale, care se constituie pentru efectuarea de acte de comert (art.1 alin.1 din Legea 31/1990). Societatea civila nu incheie acte subiective sau obiective de comert si nici nu are calitatea de comerciant. Daca pentru realizarea scopului propus, pe langa operatiuni civile, societatea urmareste sa efectueze si operatiuni comerciale, ea trebui sa indeplineasca toate formalitatile necesare constituirii unei societai comerciale.
Conform deciziei nr. 30/1941 a Curtii de Apel Bucuresti:
“societatea este comerciala cand are de obiect operatiuni pe care legea le considera ca acte de comert; asadar numai obiectul determina caracterul civil sau comercial al unei societati si nu forma sub care se prezinta.” Din caracterul civil al societatii rezulta si o serie de consecinte: nu poate fi supusa reorganizarii si lichidarii judiciare potrivit legii nr 64/1995, litigiile in care figureaza sunt de competenta instantelor civile, etc. Spre deosebire de societatile comerciale, care sunt persoane juridice prin insusi faptul constituirii lor, societatea civila nu are personalitate juridica1. Totusi, lipsa personalitatii juridice este numai de natura societatii civile, nu si de esenta ei. De aceea este posibila dobandirea calitatii de persoana juridica, caz in care vor fi aplicabile reglementarile legale in materie2 (Decretul 31/1954).
3.2. Caracterul lucrativ
Caracterul lucrativ este de esenta societatii civile. Membrii ei urmaresc realizarea unor foloase patrimoniale, pe care sa le imparta intre ei (cf. Art1491 C. civ.).
Prin acest caracter, societatea civila se deosebeste de asociatiile si fundatiile fara scop lucrativ (culturale, sportive…) care pot avea existenta legala numai daca au fost constituite si recunoscute ca persoane juridice (potrivit legii 21/1924 pentru persoanele juridice).
Prin notiunea de scop lucrativ (patrimonial) nu trebuie intelese beneficiile sub forma castigului in bani. Folosul patrimonial urmarit de asociati (“castigul” despre care vorbeste legiuitorul in art. 1511 si 1513 C civ.) poate fi si de alta natura. El se poate constitui din realizarea de case de vacanta, realizarea unor constructii care sa satisfaca interesul patrimonial al asociatilor de adapostire a autovehiculelor proprii, etc.
Pe de alta parte, faptul ca societatea civila nu urmareste realizarea unor profituri, ci scopuri patrimoniale de alta natura, ea nu se transforma intr-o asociatie fara scop lucrativ. Persoanele care doresc, spre exemplu, sa obtina de la banca credite pentru construirea de locuinte sau case de vacanta, se pot constitui in societati civile cu scop lucrativ (fara personalitate juridica), iar nu in asociatii civile fara scop lucrativ (supuse rigorilor legii nr. 21/1924).
3.3. Caracterul sinalagmatic al contractului de societate civila
Societatea civila este un contract sinalagmatic bi sau multilateral in sensul ca fiecare asociat se obliga fata de ceilalti sa-si aduca aportul social si sa desfasoare activitatea la care s-a obligat. Intr-o astfel de situatie, contractului de societate civila ii vor fi aplicabile efectele specifice ale contractelor sinalagmatice. Astfel, contractul de societate va putea fi desfacut prin rezolutiune in cazul neexecutarii culpabile din partea unuia dintre asociati. Temeiul legal al rezolutiunii contractului de societate civila il gasim in art 1529 C. civ.
1 D Alexandresco “Explicatiunea teoreticã și practicã a dreptului civil roman”, vol. I,
p. 138, Editura Soces, București, 1925;
2 R Savilevici “Drept civil. Contracte”, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iași, 1982, p. 217
Potrivit acestui articol: “Desfacerea societatii facute pentru un timp determinat nu se poate cere de unul dintre asociati inainte de expirarea termenului impus, afara numai cand exista juste motive, cum: in cazul cand unul dintre asociati nu-si indeplineste indatoririle sale, cand o infirmitate de toate zilele il impiedica de la ingrijirea afacerilor sociale, sau in alte cazuri analoage.
Precierea unor asa motive este lasata la prudenta judecatorilor”.
Dar pentru a fi admisibila, actiunea in rezolutiune trebuie sa indeplineasca conditiile cerute de dreptul comun si materie. Rezolutiunea duce la incetarea contractului de societate, indiferent daca la incheierea acestuia au participat doua sau mai multe parti. Aceasta concluzie decurge din caracterul intuitu personae al contractului de societate civila, precum si din formularea art. 1529 C. civ. “Desfacerea societatii: asociatul care nu-si indeplineste in mod culpabil obligatiile asumate prin contractul de societate, in special obligatia de a aduce aportul, nu poate la randu-i sa pretinda executarea obligatiilor asumate de ceilalti asociati”.
In cazul in care o asemenea situatie totusi s-ar intampla, acestia din urma vor putea ridica exceptia de neexecutare a contractului. Pentru a ridica insa o asemenea exceptie trebuie ca raportul juridic nascut din contractul de societate sa presupuna executarea simultana a obligatiilor din partea tuturor asociatiilor.
In cazul in care obligatia de a aduce aportul a unuia dintre asociati este afectata de un termen suspensiv, acesta nu va putea fi obligat, inainte de indeplinirea acestui termen, sa-si indeplineasca obligatia asumata. In aceasta situatie, ceilalti asociati care aveau obligatia de a aduce imediat aporturile, nu vor putea invoca exceptia de neexecutare a contractului si nici nu vor putea conditiona aducerea aporturilor lor in societate de momentul indeplinirii obligatiei corelative a primului asociat. Altfel, ar insemna sa se recunoasca implicit un termen suspensiv de executare pentru toti asociatii, desi in contractul de societate un astfel de termen a fost prevazut doar pentru unul dintre ei, iar acest lucru ar echivala cu incalcarea prevederilor contractului de societate care a fost rodul acordului de vointa unanim.
Contractul de societate civila se deosebeste de celelalte contracte sinalagmatice prin aceea ca obligatiile fiecaruia dintre asociati coincid in esenta chiar daca nu ca intindere cu cele ale celorlalti, intrucat sunt subordonate realizarii scopului comun. La alte contracte sinalagmatice, obligatiile sunt diferite, concurente pentru ca si scopul este diferit.
Comune in acest caz sunt numai efectele juridice urmarite spre exemplu, in cazul contractului de vanzare-cumparare, atat vanzatorul cat si cumparatorul urmareste transferul proprietatii. Pentru ca in privinta contractului de societate obligatiile sunt convergente si scopul este comun, persoanele intre care se incheie contractul nu se numesc debitori si creditori, ci asociati.
3.4. Contract cu titlu oneros
Societatea civila este un contract cu titlu oneros, caci fiecare parte urmareste sa obtina un avantaj (art. 945 C. civ.). Daca in celelalte cazuri de contracte cu titlu oneros, fiecare parte urmareste un avantaj in schimbul obligatiei pe care si-o asuma, in cazul contractului de societate civila exista o particularitate. Asociatul care are obligatia fata de ceilalti de a aduce aportul social, nu primeste un echivalent in schimb de la ceilalti fata de care s-a obligat, ci va beneficia alaturi de ei de foloasele realizate.
Scopul patrimonial urmarit prin contractul de societate impiedica incadrarea lui in categoria liberalitatilor, astfel incat i se vor aplica regulile care guverneaza contractele cu titlu oneros, fiind un contract cu titlu oneros sui generis.
Societatea civila este un contract cu titlu oneros comutativ3. Potrivit art. 947 C. civ. :”contractul cu titlu oneros este comutativ atunci cand obligatia unei patri este echivalentul obligatiei celeilalte”. Definitia legiuitorului nu este suficient de clara, deoarece hotarator pentru determinarea contarctelor comutative este cunoasterea si intinderea prestatiilor partilor chiar din momentul incheierii contractului, iar nu faptul ca obligatia unei parti reprezinta sau nu echivalentul obligatiei celuilalt. Daca existenta si intinderea prestatiilor datorate de parti sunt certe si pot fi apreciate chiar in momentul incheierii contractului, fara ca ele sa depinda de hazard, atunci contractul este comutativ.
In cazul contractului de societate civila, obligatiile asociatilor sunt cunoscute din momentul incheierii contractului si nu depind de un eveniment viitor si incert; contractul nu se incheie cu gandul la sansa unui castig sau pierdere. “Faptul ca rezultatele economice ale activitatii desfasurate in comun se pot concretiza nu numai in beneficii, ci si in eventuale pierderi, nu transforma in nici un caz contractul de societate intr-o operatiune aleatoare” (O. Capatana).
3 D Alexandresco “Explicatiunea teoreticã și practicã a dreptului civil roman”,
vol IV, p. 398, Editura Soces, București, 1925;
3.5 Contract consensual
Daca pentru contractul de societate comerciala este necesara forma autentica (conform art. 222 C.C.), societatea civila este un contract consensual, el se incheie in mod valabil prin simplul acord de vointa al partilor, fara a fi necesara o forma speciala.
Uneori, partile inteleg sa consemneze in scris acordul lor de vionta, dar aceasta nu pentru valabilitatea contractului, ci pentru a asigura mijlocul de proba privind incheierea si continutul contractului.
Contractul de societate civila isi produce efectele “solo consensu”, legea neimpunand indeplinirea vreunei formalitati pentru eficacitatea sa. Cu toate acestea, daca avem in vedere ca efectele acestui contract se deruleaza in timp – termenul fiind un element care tine de esenta oricarui contract de societate – precum si interesul asociatilor de a-si pregati un instrument probator sigur privind intinderea contributiei lor si a vocatiei la beneficii si pierderi, redactarea in forma scrisa a contractului de societate civila apare ca fiind nu numai utila, dar si necesara. Evident, contractul poate fi incheiat si in forma autentica, ceea ce nu transforma societatea civila intr-o societate comerciala, intrucat in acest ultim caz, reglementarile prevazute de legislatia comerciala sunt mult mai riguroase.
In ceea ce priveste dovada contractului, intre parti, ea se face dupa regulile din dreptul comun. Intrucat valoarea obiectului contractului depaseste in toate cazurile limita prevazuta de art. 1191 C.C. (“dovada actelor juridice al caror obiect are o valoare ce depaseste suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decat sau prin act autentic, sau prin act sub semnatura privata”) putem afirma ca, practic, forma scrisa a contractului de societate civila este ceruta “ad probationem”.
In contractul de societate se vor mentiona : scopul societatii, aporturile sociale, modul de repartizare a beneficiilor si pierderilor, durata societatii, etc. Sunt aplicabile si dispozitiile referitoare la existenta unui inceput de dovada scrisa (art. 1197 C.C.), nu insa si cele privitoare la imposibilitatea procurarii dovezii scrise (art 1198 C.C.).
Desi societatea civila este o conventie sinalagmatica, nu se impune respectarea regulii exemplarului multiplu (cate un exemplar original pentru fiecare asociat), intrucat partile nu au interese contrare, ele actionand in vederea atingerii unui scop comun, iar pentru persoanele care au aceleasi intereseeste suficient in singur exemplar original (art 1179 C.C. “este de ajuns un singur exemplar original pentru toate persoanele care au acelasi interes”), care, fiind semnat de toti asociatii, constituie, in orice caz, in inceput de dovada scrisa.
Nu trebuie sa fie respectata nici formalitatea prevazutra de art. 1180 C.C. (“bun si aprobat”), chiar daca una sau mai multe parti se obliga sa aduca ca aport social o suma de bani sau o catime oarecare de bunuri, intrucat contractul este sinalagmatic, iar nu unilateral, obligandu-se nu “o parte catre alta”, ci toate partile contractante.
Regulile privitoare la proba contractului intre parti sunt aplicabile si in cazul modificarii lui (de pilda in cazul prelungirii termenului pentru care a fost incheiat). Tertele persoane vor putea dovedi existenta si continutul contractului de societate prin orice mijloc legal de proba , fata de ele contractul de societate reprezentand un simplu fapt si neexistand posibilitatea de a-si procura dovada scrisa. In schimb, semnatarii contractului vor putea opune tertilor continutul acestuia numai in masura in care a fost incheiat in forma autentica sau a primit data certa.
3.6. Contract cu executare succesiva
Societatea civila este un contract cu executare succesiva. Potrivit teoriei generale a obligatiilor contractul cu executare succesiva este acela care cel putin pentru una din parti , se executa treptat, in timp.
In cazul contractului de societate civila asociatii sunt obligati intre ei pe toata durata societatii.
3.7. Contract intuitu personae
Societatea civila este un contract incheiat intuitu personae, incadrandu-se in categoria societatilor de persoane, iar nu de capitaluri cum sunt majoritatea societatilor comerciale, cu exceptia societatilor in nume colectiv sau in comandita simpla. Acest caracter al contractului tine de insasi esenta societatii civile, fiecare societar avand in vedere, in momentul incheierii contractului, identitatea si calitatile profesionale si personale ale coasociatilor sai.
Rolul determinant in incheierea unui contract de acest tip il are increderea, straduinta si conlucrarea personala a asociatilor in scopul obtinerii de foloase. De aceea, elementul intuitu personae poate fi considerat liantul societatilor civile, care sugestiv vorbind se cladesc pe personalitatea fiecarui asociat. Calitatea de membru al societatii este croita in functie de o anumita persoana, devenind inseparabila de aceasta. De acee, fara consimtamantul celorlalti societari din aceasta calitate este inaccesibila tertilor si intransmisibila prin mostenire.
Asociatul nu poate sa-si instraineze in mod liber, fara consimtamantul celorlalti, cota sa parte indiviza din patrimoniul societatii, nu poate asocia o a treia persoana la societate fara invoirea unanima a tuturor asociatilor si nici nu-si poate substitui o alta persoana.
Explicatia consta in aceea ca prin instrainarea drepturilor pe care asociatul le are in societatea se pierde ipso facto calitatea de asociat, cedarea drepturilor de catre unul dintre asociati conduce si la modificarea contractului de societate in privinta asociatilor, care, fiind rodul acordului de vointa a tuturor semnatarilor, nu poate fi modificat decat prin acor unanim.
Asociatul poate insa asocia o a treia persoana, dar numai in privinta partii ce are in socitate (art. 1519 C. civ.), aceasta “asociere” a unui asociat cu un tert fiind pentru ceilalti societari o res inter alios acta. In consecinta, asociatii (sau creditorii societatii) pot actiona impotriva tertului numai pe calea actiunii oblice, subrogandu-se in drepturi asociatului contractant. Datorita caracterului intuitu personae, societatea inceteaza, de regula, la moartea unuia dintre asociati, neputand fi continuata in persoana mostenitorilor acestuia.
CAPITOLUL III
Conditiile de valabilitate si domeniul de aplicare
a contractului de societate civila
III.1 Conditiile de valabilitate ale contractului
de societate civila
Contractul de societate trebuie sa intruneasca, inainte de toate, conditiile esentiale pentru validitatea oricarui contract, asa cumsunt ele prevazute in continutul art. 948 C.C.:
capacitatea de a contracta;
consimtamantul valabil al partilor;
un obiect determinat;
o cauza licita.
Acestor conditii generale de valabilitate li se mai adauga:
participarea la constituirea fondului comun;
impartirea beneficiilor si a pierderilor;
scopul patrimoniului comun.
1.1 Capacitatea de a contracta
Contractul de societate, din punct de vedere al naturii efectelor pe care le produce in raport cu patrimoniile individuale ale asociatilor, trebuie calificat ca fiind un act de dispozitie. Chiar daca societatea civila nu se bucura in sistemul nostru de drept, de personalitate juridica, ca urmare a incheierii unui contract de societate,dreptul de proprietate asupra bunurilor aduse de asociati cu titlul de aport social trece din patrimoniul asociatilor in patrimoniul societatii. Prin urmare, asociatii nu vor mai fi proprietari exclusivi ai bunurilor aduse ca aport in societate, ei devenind – de la data semnarii contrctului de societate sau de la data stabilita in acest contract – detinatorii unor cote indivize dintr-o universalitate de bunuri afectata, pe durata existentei societatii, scopului prevazut in contractul de societate.
Din cele de mai sus rezulta ca pentru a incheia un contract de societate civila, partile trebuie sa dispuna de capacitatea de a face acte de dispozitie. Potrivit dreptului comun, pot incheia, personal, asemenea acte doar persoanele cu capacitate de exercitiu deplina. Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercitiu, actele de dispozitie se incheie in numele si pe seama lor, de catre ocrotitorul legal – parinte sau tutore – cu prealabila incuviintare a autoritatii tutelare. In schimb, persoanele cu capaciatte de exercitiu restransa, minorii cu varsta cuprinsa intre 14-18 ani, pot incheia personal acte de dispozitie, dar cu incuviintarea prealabila atat din partea ocrotitorului lor legal, cat si din partea autoritatii tutelare.
In cazul contractului de societate, apreciem ca doar persoanele cu capacitate deplina de exercitiu pot avea calitatea de semnatari. Persoanele lipsite de capacitate de exercitiu sau restranse in aceasta capacitate nu vor putea incheia un contract de societate civila nici prin reprezentare, nici chiar de s-ar fi obtinut incuviintarea in acest sens din partea autoritatii tutelare4.
Aceasta concluzie rezulta in mod explicit din art. 1523 C.C., care enumera printre modurile de incetare a societatii civile, la pct. 4, interdictia sau nesolvabilitatea unui asociat survenita in timpul functionarii societatii determina incetarea acesteia – punand astfel in evidenta cu deosebita tarie caracterul intuitu personae al societatii civile – nu vedem cum ar putea fi semnat un contract de societate civila de catre o persoana ob initio incapabila.
Contractul de societate e un contract cu efecte de durata ce da nastere unei comunitati de persoane si interese. Efectele sale nu se reduc la transmiterea proprietatii (sau a folosintei) bunurilor aduse de asociati in societate. In plus, contractul de societate se incheie in consideratia persoanei coasociatului, iar nu a persoanei ocrotitorului sau legal. Iata de ce se impune cerinta incheierii contractului de societate doar de catre persoanele capabile, cerinta care este in deplina concordanta cu caracterul intuitu personae al societatii civile. Nulitatea in caz de incapacitate (de exercitiu) fiind relativa nu poate fi invocata de asociatii capabili.
Legat de capacitatea sotilor de a fi parte in contract de societate , in literatura de specialitate se considera ca, datorita regimului matrimonial al comunitatii de bunuri, contractul nu poate fi incheiat intre soti.
4 Fr. Deak “Tratat de drept civil. Contracte speciale”, Editura Actami,
București, 1996, p. 357
Sotii, sau doar unul dintre ei, pot insa incheia un contract de societate cu alte persoane,regimul comunitatii de bunuri nefiind afectat. In acest caz, sotii pot aduce in societate, fiecare, bunuri proprii. Pe de alta parte, sotii pot aduce ca aport social si bunuri comune, cu conditia respectarii regimului legal de instrainare a acestor bunuri.
Potrivit art 35, al 2 din Codul familiei, in privinta actelor de instrainare a bunurilor mobile, incheiate numai de catre unul dintre soti, se prezuma ca exista consimtamantul si al celuilalt sot (prezumtia de mandat tacit reciproc). Daca instrainarea are ca obiect bunuri comune imobile, pentru a fi valabila, se cere consimtamantul expres al celuilalt sot. Pentru aducerea ca aport a bunurilor comune nu este necesara partajarea (prealabila), in tot sau in parte, a comunitatii (in conditiile art. 36, Codul familiei).
1.2. Consimtamantul
Consimtamantul (affectio societatis) reprezinta manifestarea hotararii partilor de a incheia contractul de societate. Acest element constitutiv al contractului implica o vointa specifica de asociere a doua sa mai multe persoane in scopul indeplinirii in comun a unei activitati cu scop lucrativ.
Acest affectio societatis exprima vointa asociatilor de a conlucra, de pe pozitii de egalitate, la realizarea unui scop comun care sa se materializeze in obtinerea de beneficii si impartirea acestora, asa cum se prevede in clauzele din contractul de societate. Affectio societatis se fundamenteaza pe convergenta de interese care trebuie sa uneasca pe asociatii unei societati civile, fiind strain de orice fel de raport de subordonare. Prin aceasta se deosebeste societatea civila de o simpla asociere (voluntara sau chiar involuntara) in vederea realizarii unor interese comune, dar care, in lipsa intentiei (affectus) de a crea o societate, nu reprezinta un contract de societate civila.
Desi nu este consacrat in mod expres de catre legiuitor in definitia data societatii din C.C. (art. 1491), nimeni nu poate pune la indoiala importanta acestui element psihologic care constituie esenta contractului de societate.
In general se apeleaza la affectio societatis ori de cate ori exista dubii cu privire la calificarea unui anumit contract ca fiind, sau nu, de societate, sau ori de cate ori exista indoieli cu privire la intentia reala a asociatilor.
Daca societatea este constituita legal in aparenta, cu respectarea tuturor caracteristicilor societatii civile, affectio societatis este piatra de incercare care permite destainuirea viciului fictivitatii.
In ceea ce priveste valabilitatea consimtamantului, acesta trebuie sa indeplineasca conditiile prevazute in dreptul comun:
sa emane de la o persoana cu discernamant;
sa fie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice;
sa fie exteriorizat;
sa fie neviciat.
Viciile de consimtamant in materia societatii sunt: eroarea, dolul si violenta.
Eroarea, viciul de consimtamant, in cazul societatii civile poate imbraca una din urmatoarele forme:
eroarea asupra naturii juridice a contractului. Intalnim aceasta eroare in cazul in care, spre exemplu, o parte crede ca incheie un contract de societate, in timp ce cealalta parte crede ca se afla in prezenta unui contract de imprumut cu participare la beneficii;
eroarea cu privire la aprecierea calitatii unui aport. Spre exemplu, un bun adus ca aport in societate care, datorita unor lipsuri de ordin calitativ, nu este in masura sa serveasca scopului pentru care a fost adus;
eroarea asupra persoanei, constand in aprecierea gresita a identitatii unui asociat sau a calitatilor sale. Aceasta este posibil, desi ne aflam in prezenta unui contract cu titlu oneros, intrucat se incheie intuitu personae.
Dolul, alt viciu de consimtamant, presupune intrebuintarea de catre unul dintre asociati a unor mijloace viclene, cu scopul de a induce in eroare cealalta parte contractanta si a o determina astfel sa incheie contractul. Dolul presupune:
existenta unor manopere frauduloase comise de semnatarii contractului de societate, in scopul formarii unei viziuni inexacte asupra societatii, exagerand sansele ei de reusita. Constituie dol si simpla reticenta, in masura in care poarta asupra unor elemente esentiale care au determinat victima sa-si dea consimtamantul;
manoperele utilizate trebuie sa prezinte o anumita gravitate, sa aiba un caracter determinant in darea consimtamantului victimei.
Chiar daca sunt indeplinite aceste conditii, dolul nu conduce la desfiintarea contractului de societate in intregul sau,nulitatea fiind doar partiala, ea producandu-si efectele doar fata de victima actiunii dolozive. Cazuri concrete de violenta nu s-au intalnit in practica judiciara si acest lucru se datoreaza caracterului pluripersonal al contractului de societate.
1.3. Participarea la constituirea fondului comun
Participarea la constituirea fondului comun este inca una din conditiile de validitate ale contractului de societate. Aceasta participare poate fi si inegala, dar este obligatorie participarea tuturorpartilor contractante la constituirea fondului comun, prin aducerea unui aport social. Codul civil precizeaza acest lucru in art. 1491 si art 1492 al. 2. In absenta aportului social al tuturor partilor nu poate exista societatea civila.
1.4. Participarea la impartirea beneficiilor si a pierderilor
Participarea la impartirea beneficiilor si a pierderilor. Desi Codul civil in art. 1491 se refera doar la impartirea foloaselor ce ar deriva din societatea civila, fara a face referire la impartirea pierderilor, nu incape indoiala ca asociatii le vor suporta si pe acestea, intrucat o societate implica si participarea la pierderi.
Participarea la impartirea beneficiilor si a pierderilor tine de altfel de esenta contractului de societate civila ,care ar trebui sa statueze dreptul de a participa la beneficiile rezultate din desfasurarea activitatii societatii si in egala masura, obligatie corelativa acestui drept, indatorirea de a suporta pierderile societatii.
Contractul de societate se deosebeste de conventia de prestari servicii prin care remuneratia muncii prestatorului se face, partial sau chiar in totalitate, printr-o cota parte din beneficiul realizat de societate, caci prestatorul de servicii nu participa in nici o situatie la pierderile societatii, el neavand calitatea de asociat. Si in cazul unui contract de vanzare-cumparare, in care pe langa pretul stabilit intr-o suma fixa de bani se stabileste si o cota parte din beneficiul eventual obtinut de cumparator prin comercializarea bunurilor, nu schimba natura juridica a contractului din vanzare-cumparare in societate.
Articolul 1511 Codul civil stabileste urmatoarele:
“cand prin contractul de societate nu se determina partea de castig sau pierdere a fiecarui asociat, atunci acea parte va fi proportionala cu suma pusa in comun de fiecare”.
Din formularea data de legiuitor rezulta, per a contrario, ca asociatii pot conveni prin contractul de societate ca participarea lor la impartirea beneficiilor si a pierderilor societatii sa nu fie direct proportionala cu valoarea contributiei fiecaruia la constituirea societatii. Ei nu pot nsa conveni ca numai unul dintre asociati sa participe la beneficii si nici nu pot stipula prin contract ca pierderile suferite de societate sa fie suportate doar de o parte din asociati.
In literatura juridica de specialitate, s-a considerat ca acea “ clauza contractuala prin care unul dintre asociati isi stipuleaza totalitatea castigurilor sau prin care se stabileste ca unul sau mai multi asociati sa fie absolviti de pierderi se numeste cauza bonina si este nula din punct de vedere juridic”. Tot bonina va fi calificata si acea clauza prin care se prevede participarea unui asociat la beneficii sau pierderi intr-un procent nesemnificativ in raport cu contributia acestuia la formarea fondului comun. Aprecirea caracterului derizoriu al unei asemenea participari revine instantei.
1.5. Scopul patrimoniului comun
Scopul patrimoniului comun urmarit de asociati trebuie sa fie licit, asa cum este prevazut in art. 1492 al. 1 si art 966 C.C. In situatia in care obiectul societatii, scopul ei este ilicit, contractul este nul absolut. De pilda inlesnirea contrabandei, exploatarea unei case de toleranta, a jocurilor de noroc fara atestare legala reprezinta activitati ilicite, ce nu pot forma obiectul unei societati civile.
Ca de altfel si in celelalte cazuri de nulitate absoluta, si in cazul acesta asociatul poate cere restituirea aportului social, care este retinut “sine causa”5. Probleme apar insa atunci cand, pana la constatarea nulitatii sau anularea contractului, societatea a functionat un timp, realizand beneficii sa inregistrand pierderi.
Datorita nulitatii, contractul nu a putut da nastere unei societati civile legale, dar a existat totusi o comunitate de fapt care inceteaza si urmeaza sa fie lichidat : in raporturile cu tertii (de buna credinta) ca si cum ei ar fi contractat cu o societate civila, iar in raporturile dintre asociati, in lipsa de alte criterii, prin impartirea criteriilor si pierderilor potrivit legii. Dupa unii autori, lichidarea se face conform aporturilor aduse numai daca societatea este nula, fara sa fi avut un obiect ilicit, fara insa a se arata ce solutie urmeaza a fi adoptata in cazul acesta.
Exista insa si cazuri in care se poate angaja raspunderea civila (delictuala) a unor asociati pentru nulitatea contractului sau daca nu intervine , in privinta beneficiilor, sanctiunea confiscarii.
5 D Alexandresco, op. cit., p. 401
III.2 Domeniul de aplicare a societatii civile
Domeniul de aplicare a societatii civile este una dintre cele mai importante probleme care intereseaza din punct de vedere practic. Codul civil nu enumera, nici macar exemplificativ, asa cum face Codul comercial, categoriile de activitati care pot constitui obiect al societatii civile, rezumandu-se a preciza ca “orice societate trebuie sa aiba de obiect un ce licit si sa fie contractata spre folosul comun al partilor” (art. 1492 al.1 C. civ.) si ca “fiecare membru al unei societati trebuie sa puna in comun sau bani sau alte lucruri, sau industria sa. (art. 1492 al. 2 C. civ.).
Sunt contrare legii sau imorale , de pilda, urmatoarele societati civile: activitatea de contrabanda, camata, cand societatea are ca obiect bunuri obtinute prin contrabanda, punerea in vanzare a unor bunuri care sunt scoase din circuitul civil, cand are ca scop realizarea unor activitati rezervate prin lege exclusiv statului, cand se vizeaza exclusiv ilegal al medicinei, etc.
Aceste cazuri enumerate au caracter exemplificativ, deoarece din punct de vedere practic, situatiile in care societatea civila ar avea un obiect ilegal sau imoral sunt foarte variate. Pot exista si cazuri in care obiectul societatii este partial licit. Intr-o astfel de situatie, se va lichida societatea in ceea ce priveste obiectul ilicit, ramanand in fiinta doar asupra obiectului licit. Daca obiectul societatii, privit in totalitatea lui, este indivizibil, atunci se va proceda la lichidarea intregii societati. In ultima instanta insa, judecatorul este singurul care va decide daca actele societatii au caracter civil sau comercial, daca obiectul societatii este sau nu licit si moral.
Tot legat de obiectul de activitate al societatii civile, in doctrina franceza s-a sustinut (J. Carbomier “Droit civil. Les biens et les obligations”) ca un grup de vanatori care decid sa mearga la vanatoare, creaza de fapt, o societate pentru impartirea foloaselor si riscurilor legate de activitatea desfasurata in grup, un fel de conventie tacita de societate civila. S-a mers pana acolo incat s-a sustinut ca un alt exemplu de societate creata in mod tacit ar fi si concubinajul. Altfel spus, spre deosebire de partenerii unei aventuri amoroase, concubinii urmaresc prin aceasta asociere sa-si satisfaca mai avantajos nevoile cotidiene si sa administreze impreuna averea fiecaruia dintre ei, profitand de economiile ce ar rezulta.
In volumul II al “Dreptului civil roman” Rosetti-Balanescu si Al. Baicoianu sustin ca “textele Codului civil referitoare la materia societatii sunt, in raport cu nevoile actuale tot atat de demodate ca si carul cu boi fata de automobil”. In ciuda unor astfel de informatii, reglementarea materiei societatii civile nu lipseste din toate codurile civile, fie ca sunt mai vechi fie ca sunt mai moderne.
2.1. Contracte incheiate in vederea realizarii unui
scop patrimonial comun intre persoane fizice
Contractul de societate incheiat in vederea constituirii unei case cu mai multe apartamente, ori altor constructii (case de odihna de exemplu) ori in vederea realizarii unui alt scop patrimonial comun.
Pentru construirea unei case cu mai multe apartamente, persoanele fizice pot constitui o societate civila, dar se pot constitui si intr-o asociatie (civila) cu personalitate juridica, conform HCM nr. 2189/1969 pentru aprobarea Statutului tip al asociatieie de cooperare pentru costruirea de locuinte proprietate personala.
Tot un contract de societate civila este si acela incheiat pentru finalizarea unor constructii incepute si neterminate.Astfel de contracte nu sunt conditionate de respectarea unor conditii de fond sau forma speciale, asa cum s-a stipulat in dec. nr. 366/1993 a C.S.J., s. com.
Contractele de societate civila se pot incheia si intre persoane juridice (institutii, regii autonome, societati comerciale, de drept public sau privat, asociatii sau fundatii fara scop lucrativ), potrivit principiului specialitatii capacitatii de folosinta, ori intre persoane fizice si juridice.
De altfel, legea 69/1991 (lg. Administratiei publice locale) permite infiintarea de asociatii prin aportul consiliilor locale si judetene si a altor persoane fizice sau juridice. Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unitatilor comerciale de stat in regii autonome si societati comerciale prevede si posibilitatea agentilor economici de a se asocia, fara a constitui o noua persoana juridica, in vederea realizarii de activitati comune, care prezinta interes pentru asociati. In aceasta ordine de idei, trebuie precizat faptul ca notiunea de “asociere” utilizata in legislatia comerciala, pe langa sensul de asociere in vederea constituirii de societati comerciale sau in vederea fuzionarii lor, face trimitere si la asocierile facute in vederea desfasurarii unor activitati comune, in baza unui contract de asociere, care sunt supuse regimului juridic comun, cel al contractelor obisnuite si care nu trebuie sa indeplineasca conditiile de fond si de forma prevazute de legea nr. 31/1990. In cazul “contractelor obisnuite” se aplica reglementarile Codului civil, in speta reglementarile din materia contractului de societate civila.
Sunt insa si situatii in care activitatile comune desfasurate de catre societati poate fi economica dar nu comerciala. In acest caz (de exemplu asocierea intre doua unitati productive pentru vanzarea in comun a produselor) devin aplicabile dispozitiile care reglementeaza constituirea de societati comerciale.
Societatea civila nu poate avea de altfel drept scop realizarea de uniuni monopoliste, cu un caracter ocult. Prin legea nr. 15/1990 sunt interzise asocierile susceptibile de a afecta comertul intre agentii economici sau care au ca obiect sau ca efect impiedicarea, restrangerea ori denaturarea jocului concurentei.
In literatura juridica s-a sustinut (“E. Safta-Romano: Contracte speciale”) ca “pot fi formate societati civile pentru realizarea unor activitati imobiliare, pentru cumpararea sau vinderea de imobile, pentru inchirierea sau inlesnirea inchirierii acestora”.
2.2. Contracte incheiate in vederea exercitarii in
comun a unei meserii
Mestesugarii, indiferent de profilul lor, pot constitui societati civile in vederea exercitarii in comun a meseriei lor. Astfel, lucrarile executate de meseriasi, cu materialul clientului sau cu meterialul furnizat de ei (daca acesta nu este decat un accesoriu al muncii prestate) nu reprezinta fapte de comert obiective. In cazul in care meseriasii nu se constituie in cooperative (socieatti comerciale sau necomerciale) atunci ei nu sunt supusi nici obligatiei inmatricularii in Registrul Comertului, asemeni taranilor (individuali sau asociati) care isi desfac produsele din gospodaria proprie.
De altfel, contractul de societate civila a fost frecvent intalnit in agricultura intotdeauna. Legea nr. 36/1991 privind societatile agicole, printre alte forme de asociere a taranilor pentru a lucra pamantul, prevede expres si posibilitatea incheierii unor contracte de societate reglementate de Codul civil.
Sunt legale societatile alcatuite din mai multi profesori, pentru a acorda mediattii elevilor, societatile pentru exerciatrea profesiei de farmacist (exceptand situatiile in care s-ar realiza activitati strict comerciale), societatile cu caracter sportiv prin care se urmareste antrenarea unor sportivi in diferite ramuri ale sportului, precum si societatile cu activitate de consulting si engineering.
2.3. Domeniul de aplicare al contractului de societate
civila conform lg. Nr.51/1995
Domeniul de aplicare al contractului de societate civila s-a largit considerabil prin adoptarea legii nr. 51/1995, modificata prin legea nr. 231/2000 privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat si a legii notarilor publici si a activitatii notariale nr. 36/1995.
In art.5 din legea nr. 51/1995 se prevede ca profesia de avocat se poate exercita atat in cabinete individuale cat si in cadrul unor societati civile profesionale sau in cabinete asociate. Se prevede si posibilitatea cabinetelor de a se asocia pentru a-si crea facilitati economice comune. De asemeni, societatile civile se pot constitui si in domeniul medical, intrucat profesia de medic poate fi exercitata nu numai in cabinete individuale, ci si in cabinete grupate sau asociate ori in forma societatii civile medicale (conform O.G. nr.124/1998 si Normelor nr. 786/1998 ale Ministerului Sanatatii si Colegiului Medicilor din Romania privind formele de exercitare a profesiunii de medic).
In cazul unei societati civile profesionale, constituite din doi sau mai multi avocati definitivi, raportul civil se naste intre client si societatea civila profesionala, indiferent care dintre membrii acesteia indeplineste serviciul profesional (conform art.5, alin. 6, lg. 51/1995);
Desi cabinetele asociate nu sunt calificate de lege in mod expres societati civile, fiind calificate ca atare doar societatile civile profesionale, ele au aceasta natura juridica si actul lor de constituire este tot un contract de societate civila. Tot prin contractul de societate civila se realizeaza si asocierea cabinetelor individuale in scopul exercitarii in comun a profesiei.
Posibilitatea asocierii in cadrul unui birou a mai multor notari publici este prevazuta de legea nr.36/1995, in art.14. Dar notarii publici ale caror acte sunt de autoritate publica (in conformitate cu art.4) isi pot desfasura activitatea numai in nume personal, fiind exclusa exercitarea ei in numele asociatiei, asa cum se intampla in cazul societatii civile profesionale de avocati. Asocierea, in cazul notarilor, priveste numai desfasurarea activitatii acestora in cadrul unui birou. O astfel de asociere se realizeaza tot in baza unui contract de societate civila, asa cum prevede art.1 din Regulamentul de punere in aplicare a legii nr. 36/1995.
Tot legea 51/1995 mai prevede posibilitatea cabinetelor individuale de avocati de a se grupa, spre a-si crea facilitati economice comune, pastrandu-si insa individualitatea in relatiile cu clientii, conform art.5, alin. 4. S-a considerat ca si “contractul de grupari”, prevazut in art. 19 din statutul profesiei de avocat este un contract de societate civila, care nu vizeaza insa exercitarea profesiei de avocat, deci nu este societate profesionala, urmarind doar atingerea unor scopuri patrimoniale comune, asigurarea mijloacelor utile desfasurarii activitatii pentru fiecare asociat.
Prin art.6 al legii nr. 51/1995 se precizeaza ca gruparea sau asocierea cabinetelor individuale, ori constituirea societatii civile profesionale de avocati se face prin contract incheiat in forma scrisa si inregistrat la Baroul Judetean sau cel al Municipiului Bucuresti. Cabinetele grupate sau asociate si societatile civile profesionale “pot avea si patrimoniu comun”, conform dispozitiilor prevazute de art.5 alin.7.
In realitate insa, participarea tuturor partilor la constituirea unui fond comun, a unui patrimoniu comun, din care sa se suporte, de exemplu, cheltuielile comune, caracterizeaza orice societate civila, fiind in fapt obligatorie, iar nu facultativa.
In masura in care legea speciala, care guverneaza profesia de avocat sau de notar, nu dispune altfel se aplica – ca drept comun in materie de societate civila – regulile prevazute de Codul civil.
2.4. Contractul de societate civila in domeniul agricol
Contractul de societate civila a fost intotdeauna frecvent intalnit in domeniul agricol. Legea fondului funciar nr.18/1991 a prevazut constituirea unor forme de asociere de tip privat, cu sau fara personalitate juridica. In cazul fostelor asociatii intercooperatiste sau de stat si cooperatiste s-au reorganizat in societati comerciale, iar nu in societati civile.
Legea nr 36/1991 privind societatile agricole, printre alte forme de asociere a taranilor de a lucra pamantul, prevede expres si posibilitatea incheierii unor contracte de societate, reglementate de Codul civil. Potrivit dispozitiilor acestei legi, asocierea se poate realiza sub mai multe forme.
Se pot constitui societati comerciale, in conditiile conditiile prevazute de legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale, lucru stipulat de legea nr. 36/1991 in art. 3. In cazul unor astfel de societati, activitatea este guvernata de lagile comerciale, iar dispozitiile Codului civil, inclusiv cele referitoare la societatea civila, fiindu-le aplicabile numai in lipsa de norme speciale comerciale.
Conform prevederilor legii nr.36/1991, se pot constitui societati agricole cu personalitate juridica, a caror infiintare, finctionare si incetare este reglementata de art. 5 si urmatoarele din lege. Astfel de societati de tip privat, cu scop lucartiv de natura cooperatista6, au ca obiect exploatarea agricola a pamantului, a uneltelor, animalelor si a altor mijloace aduse in societate, precum si realizarea de investitii de interes agricol. Daca asociatii urmaresc realizarea de alte scopuri, precum prelucrarea si valorificarea produselor neagricole, realizarea de mobilier si tapiterie, precum si diverse prestari de servicii catre populatie si terti, atunci hotararea de admitere a inregistrarii in Registrul societatilor agricole este gresita. Actele de comert, activitatile de turism, de transport de marfuri si persoane, confectionarea si valorificarea materialelor de constructie nu pot forma obiectul de activitate al unor societati agricole, conform C.S.J.,s.com., dec. nr. 96/1993.
Societatea agricola, neavand caracter comercial, nu este supusa inmatricularii in Registrul comertului, ci inscrierii in registrul rezervat anume acestor societati agricole,infiintat la fiecare judecatorie, dobandind si personalitate juridica la data inscrierii.
Regimul juridic aplicat societatilor agricole este special reglementat de lege (constituirea numai prin act autentificat, publicitate in Monitorul Oficial), iar reglementarile Codului civil referitoare la societatea civila sunt aplicabile, ca drept comun in materie numai in mod subsidiar.
Constituirea unor asocieri simple, fara personalitate juridica, pe baza de intelegere intre doua sau mai multe familii sau persoane, avand drept scop exploatarea terenurilor agricole, cresterea animalelor, aprovizionarea, conditionarea, prelucrarea si vanzarea produselor, prestarea unor servicii, precum si alte activitati (conform art. 2. alin. 1 si 3).
6 M. Toma, A. Țiclea “Formele de asociere în agriculturã reglementate
prin legea nr. 36/1991”, în Dreptul nr. 7, 1992, p. 22 și 30
Astfel de asocieri pot lua fiinta in baza unor intelegeri verbale sau scrise, fara alte formalitati, cei in cauza stabilind singuri obiectul de activitate, precum si conditiile in care inteleg sa o desfasoare.
Regimul juridic este cel al societatii civile, fiindu-le aplicabile dispozitiile Codului civil in materie, in masura in care asociatii nu au stabilit alte conditii, conform art. 2 alin. 2. Singura derogare expres prevazuta de lege vizeaza posibilitatea incheierii contractului si prin intelegere verbala, ceea ce inseamna ca nu numai tertii, dar si partile pot face dovada incheierii si continutului lui prin orice mijloc de proba, forma scrisa nefiind ceruta ad probationem.
Conform art. 2, alin. Final “ in cazul in care asociatii doresc, pot incheia contracte de societate, in conditiile prevazute de Codul civil”. Per a contrario, s-ar putea sustine ca in cazul asociatiilor simple (art.2 alin 1-3) nu ar fi aplicabile dispozitiile Codului civil. Doar ca, intr-o asemenea interpretare s-ar crea un vid de reglementare, legile comerciale nefiind aplicabile chiar si in privinta societatilor agricole. Fata de imperfectiunea textelor de lege se impune interpretarea potrivit careia asociatii pot stabili singuri conditiile in care inteleg sa-si desfasoare activitatea sau – stabilind numai aportul si obiectul activitatii – in rest sa supuna raporturile dintre ei terti reglementarilor prevazute de Codul civil, ca drept comun in materie de asocieri private. Chiar si acea parte a doctrinarilor care face distinctie intre cele doua forme distincte de asociere simpla – asociere in familie si societatea civila – admite aplicarea dispozitiilor din Codul civil in ambele cazuri.
2.5. Alte domenii de aplicare a contractului de societate civila
Societatile civile se mai pot constitui si in domenii precum:
societati costituite prin asocierea mai multor profesori pentru a acorda meditatii elevilor;
societati avand ca obiect activitatea de know-how, consulting si engineering;
societati avand ca obiect antrenarea unor sportivi din diferite domenii ale sportului;
societati infiintate pentru redactarea si publicarea unei opere literare sau stiintifice, unei reviste periodice;
societati de portofoliu, avand ca obiect achizitionarea de valori mobiliare.
In legislatia noastra sunt cunoscute sub denumirea de fonduri deschise de investitii, fiind reglementate prin O.G.nr.24 din 30 aug 1993, privind reglementarea constituirii si functionarii fondurilor de investitii si a societatilor de investitii ca institutii de intermediere financiara.
Potrivit art.5 din ordonanta “persoana fizica si juridica pot constitui, in baza autorizarii Comisiei Nationale a Valorilor Mobiliare, printr-un contract de societate civila, un fond deschis de investitii, fara personalitate juridica, cuprinzand totalitatea atat a contributiilor banesti la acest fond printr-o oferta publica continua de participare, care evidentiaza drepturile de proprietate la fond, cat si a activelor achizitionate prin investirea altor resurse in forma unui portofoliu diversificat de valori mobiliare transferabile.
2.6. Problema dobandirii personalitatii juridice
a societatii civile
Societatea civila reprezinta o indeziune sui generis care se compune, pe de o parte, dintr-o comunitate de persoane unite prin scopul a carui indeplinire o urmaresc, iar pe de alta, dintr-o masa de bunuri indivize afectate realizarii scopului prevazut de contractul de societate. Lipsa personalitatii juridice tine insa de natura societatii civile si nu de esenta ei.
Prin urmare nu poate fi exclusa nici posibilitatea ca societatea civila sa dobandeasca personalitate juridica. In lipsa unei reglementari speciale in care sa se arate modul in care societatea civila ar putea dobandi personalitate juridica, aplicabile sunt dispozitiile Decretului nr. 31/1954. In art. 28 din decret sunt enumerate patru moduri de infiintare a persoanelor juridice:
a) prin actul de dispozitie al organului competent;
b) prin actul de infiintare al celor ce o constituie,recunoscut de organul competent a verifica numai daca sunt indeplinite conditiile cerute de lege pentru ca acea persoana juridica sa ia fiinta ;
c) prin actul de infiintare al celor ce o constituie, autorizat in prealabil de organul competent a aprecia oportunitatea infiintarii persoanei juridice ;
d) prin alte moduri prevazute de lege.
Dintre cele patru moduri de infiintare a persoanei juridice apreciem ca societatea civila ar putea dobandi personalitate juridica prin autorizare judecatoreasca. Aceasta concluzie, desi nu rezulta in mod explicit dintr-un text de lege, se poate deduce pe cale de interpretare. Astfel, se cunoaste ca prin dispozitie de infiintare dobandesc personalitate juridica doar organele si institutiile de stat, unitatile administrativ-teritoriale, regiile autonome si societatile comerciale cu capital de stat (lit. a). Prin act de infiintare recunoscut, dobandesc personalitate juridica doar organizatiile cooperatiste (lit. b). Prin urmare, rezulta in mod logic, ca singura cale prin care societatile civile pot dobandi calitatea de persoanajuridica este cea prevazuta de art.28 lit. c din Decretul nr. 31/1954, respectiv autorizarea de catre organul competent a aprecia oportunitatea infiintarii persoanei juridice.
Autorizarea judecatoreasca reprezinta dreptul comun in dobandirea personalitatii juridice, iar ori de cate ori, intr-un act normativ nu se prevede o procedura speciala de urmat in vederea obtinerii personalitatii juridice, competenta de autorizare revine instantei. Competenta pentru a da aceasta autorizare este instanta -judecatoria- in circumscriptia careia se afla sediul societatii. In plus, Decretul 31/1954 mai stipuleaza ca sunt, in conditiile legii persoane juridice si orice alte organizatii care au o “organizare de sine statatoare si un patrimoniu afectat realizarii unui anume scop in acord cu interesul obstesc”(art.26 lit.e).
Sunt insa si cazuri in care legea stipuleaza imposibilitatea societatii civile de a dobandi personalitate juridica. Astfel in O.G. nr.124/1998 privind organizarea si functionarea cabinetelor medicale, se stipuleaza in art.1: ”cabinetul medical este unitatea fara personalitate juridica, furnizare de servicii medicale primare, de medicina generala, de stomatologie si de specialitate”. Profesia de medic poate fi exercitata in cabinete medicale individuale, in cabinete medicale grupate, cabinete medicale asociate si societati civile medicale. Conform art.2 din aceeasi ordonanta, societatea medicala este constituita din doi sau mai multi medici asociati, putand avea ca salariati ori colaboratori medici sau alta categorie de personal.
Conform legii nr. 51/1955 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat modificata si completata prin legea nr.231/2000. Profesia de avocat se exercita la alegere in cabinete individuale, cabinete medicale asociate si societati civile profesionale. Potrivit prevederilor art.5 pct.5, 7 societatea civila profesionala se constituie din doi sau mai multi avocati definitivi si poate avea un patrimoniu comun.
Art. 8 din lege prevede ca actele de constituire a societatii civile profesionale se incheie in forma scrisa, cu respectarea conditiilor de fond prevazut de lege si de statutul profesiei. Consiliului Baroului sesizat ii revine sarcina de a verifica indeplinirea conditiilor legale. Daca aceste conditii au fost respectate, atunci se trece la inregistrarea conventiei si a contractelor civile profesionale in termen de o luna de la inregistrarea cererii.
CAPITOLUL IV
Constituirea societatii civile
IV.1 Felurile societatii
Societatile se pot grupa in mai multe categorii. Putem vorbi astfel despre societati civile si societati comerciale; societati de persoane sau de capitaluri; societati universale si societati particulare.
Societatile de persoane sunt cele formate intuitu personaeum, intre persoane ce pun in comun aportul lor din anumite consideratii (de incredere unele fata de altele). Astfel de societati sunt cele in nume colectiv, cele in comandita simpla si cele civile.
Societatile de capitaluri sunt constituite indiferent de persoana societarilor, ceea ce intereseaza este aportul in bani al asociatilor. Astfel de societati sunt cele in comandita pe actiuni si societatile anonime.
Codul nostru civil, ca de altfel si Codul civil freancez, reglementeaza doua forme de societate civila:
societatea universala;
societatea particulara.
Societatile universale
Societatile universale sunt la randul lor de doua feluri:
societatea tuturor bunurilor prezente; este aceea prin care asociatii aduc cu titlu de aport, in deplina proprietate, toate bunurile lor mobile si imobile pe care le poseda in momentul incheierii contractului, precum si toate castigurile ce ar rezulta din ele (art.1495 C. civ.).
In contractul de societate se va putea stipula ca toate castigurile viitoare ale asociatilor, indiferent de izvorul lor, sa intre in aceasta societate. In lipsa unei astfel de clauze contractuale, celelalte castiguri, altele decat cele aferente bunurilor aduse ca aport nu vor intra in patrimoniul societatii.
Cu toate acestea, alin.2 din art.1495 C. civ. stipuleaza ca nu pot intra in aceasta societate bunurile dobandite de asociat ulterior momentului incheierii contractului de societate, bunurile dobandite prin mostenire sau donatie. Orice clauza contrara acestei prevederi conduce la nulitatea contractului de societate in baza art. 1008 C. civ. Asa cum s-a remarcat si in literatura de specialitate, cum activul unei societati se limiteaza la bunurile prezente in momentul incheierii contractului, este firesc ca si pasivul sa se limiteze la datoriile ce le aveau asociatii in momentul incheierii contractului;
societatea universala a castigurilor; este acea societate prin care asociatii aduc ca aport castigurile obtinute prin munca lor, “ce cu orice titlu ar dobandi in cursul societatii” (art.1496 C. civ.).
Vor intra deasemenea in societate bunurile mobile pe care asociatii le poseda in calitate de proprietari la data incheierii contractului de societate. Bunurile imobile ale asociatilor raman insa in proprietatea acestora, societatea dobandind doar dreptul de folosinta asupra lor (art.1496 alin. 2 C. civ.). Societatea devine astfel uzufructuara bunurilor imobile apartinand asociatilor, ei pastrand nuda proprietate.
Legea nu precizeaza nimic in privinta pasivului, aceasta va include insa :
datoriile aferente castigurilor obtinute prin munca asociatilor, caci de aceste castiguri profita societatea;
datoriile mobiliare ale asociatilor existente la data incheierii contractului de societate, deoarece aceste datorii corespund bunurilor mobile care intra in activul societatii;
dobanda datoriilor care greveaza bunurile imobile ale asociatilor, deoarece societatea beneficiaza de folosinta acestor bunuri.
Ori de cate ori intr-un contract de societate civila universala, semnatarii nu fac nici o referire cu privire la forma societatii, se va prezuma intentia lor de a constitui o societate universala de castiguri. Aceasta regula de interpretare este expres prevazuta de legiuitor in art. 1497 C. civ., care stipuleaza urmatoarele: “Facandu-se un simplu contract de societate universala, fara nici o alta declaratie, atunci se intelege ca s-a format numai o societate universala de castiguri”. In privinta capacitatii cerute pentru a incheia un contract de societate civila universala, art.1498 C. civ. Prevede : “Contractul de societate civila universala se poate face numai intre persoane capabile de a da sau a primi una de la alta si care au facultatea de a se avantaja reciproc in prejudiciul altor persoane”. Cu alte cuvinte, se cer indeplinite doua conditii si anume:
partile semnatare sa aiba capacitatea de a da sau a primi una de la alta, adica sa nu fie lovite de incapacitate in ceea ce priveste posibilitatea de a dispune si primi cu titlu gratuit. Printr-o astfel de conditie se urmareste impiedicarea deghizarii unei donatii in forma unei societati universale;
semnatarii contractului de societate sa aiba facultatea de a se avantaja reciproc in prejudiciul altor persoane. Aceasta conditie urmareste protejarea mostenitorilor rezervatari ai asociatilor prin restrangerea aportului asociatilor la partea disponibila a patrimoniului lor. Societatile universale facute intre persoanele care au mostenitori rezervatari nu sunt nule, dar folosul ce ar putea sa rezulte pentru asociati este insa reductibil la partea disponibila.
Trebuie insa mentionat ca societatile universale, indiferent de forma lor si-au gasit o foarte redusa aplicabilitate practica7. Acest lucru s-a produs datorita efectelor pe care le au asupra patrimoniilor asociatilor lor. Ele sunt o relicva a dreptului roman incompatibila cu dinamismul si pulsul vietii moderne. Acesta este si motivul pentru care aceste societati nu se regasesc in reglementarile legiuitorului german, iar legislatia franceza le-a “abandonat” in 1978.
7 Pentru opinia potrivit cãreia C. civil ar trebui sã se renunțe la societatea universalã, a se vedea E. Safta-Romano “Contracte civile”, Editura Polirom București, 1999, p. 219
1.2. Societatile particulare
Societatile particulare sunt acelea in care asociatii pun in comun anumite bunuri determinate, uzul sau fructele acestor bunuri. Ele pot avea ca obiect si crearea unei intreprinderi determinate sau exercitiul unei meserii sau profesii, asa cum precizeaza art.1500 C. civ.
Acest tip de societate civila este singura forma intalnita astazi in practica, astfel incat lucrarea de fata va trata aceasta forma a societatii civile. Alaturi de celelalte doua forme de societate civila deja analizate, in perioada interbelica, au cunoscut o larga raspandire societatile civile pe actiuni. Reglementate de art. 236 C. com., in prezent abrogat prin art. 255 din legea nr. 31/1990, aceste societati , desi imbracau o forma comerciala si erau supuse normelor Codului comercial, totusi ele isi pastrau natura juridica civila, deoarece obiectul lor de activitate consta in operatiuni civile fiind exceptate de la aplicarea dispozitiilor Codului comercial cu privire la faliment si competenta.
IV.2 Forma si functiile contractului de societate civila
2.1 Forma contractului de societate civila
Contractul de societate civila are un caracter consensual, efectele sale se produc solo consensu, legea neimpunand indeplinirea vreunei formalitati pentru eficacitatea sa. Tinand cont insa ca efectele unui asemenea contract se deruleaza in timp, precum si de interesul asociatilor de a-si pregati un instrument probator sigur, privind intinderea contributiei lor si a vocatiei la beneficii sau pierderi, redactarea contractului de societate in forma scrisa apare ca fiind nu doar utila, ci si necesara8.
8 I. Rosetti Bãlãnescu, Al. Bãicoianu “Tratat de drept civil roman”, vol II, Editura
All, București, 1997, p. 359
Aceasta concluzie se impune tinand cont si de prevederile art. 1191 C. civ. care precizeaza ca “dovada actelor juridice al caror obiect are o valoare ce depaseste suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decat sau prin act autentic sau prin act sub semnatura privata.” Lecturand acest text de lege putem concluziona ca forma scrisa a contractului de societate civila este ceruta practic “ad probationem”.
Tertele persoane pot face dovada existentei si continutului contractului de societate civila prin orice mijloc legal de proba, iar semnatarii contractului vor putea opune tertilor continutul acestuia numai in masura in care a fost incheiat in forma autentica sau a primit data certa.
2.2. Functiile contractului de societate civila
Impotanta contractului de societate civila pentru entitatea careia ii da nastere reiese din natura functiilor pe care acesta le indeplineste:
functie de reflectare a vointei de asociere si de creare, pe aceasta baza a unei societati. Contractul de societate, prin fiecare dintre clauzele sale si prin toate la un loc trebuie sa reflecte vointa liber exprimata si neechivoca a semnatarilor, de a pune bazele unei societati civile. Prin acest element, cunoscut sub numele de affectiv societatis, contractul de societate incheiat nu poate fi decat fictiv;
functie reglementara a contractului de societate civila, rezultand din faptul ca el contituie un veritabil izvor de drept pentru entitatea careia ii da nastere. Cu alte cuvinte, legea aplicabila societatii civile va fi nu numai cea care se aplica in domeniu, ci si reglementarile prevazute in contract. Prin intermediul acestui contract, asociatii au posibilitatea de a stabili obiectul si durata societatii, intinderea drepturilor si obligatiilor pe care si le asuma, puterile conferite celor chemati sa administreze treburile soietatii si sa o reprezinte, precum si limitele acestor puteri, de a-si determina cotele de participare la beneficii sau pierdere. Intr-un cuvant de a stabili “propria lege” si de a-si reglementa propria conditie. Este adevarat ca in art. 969 C. civ., legiuitorul stipuleaza: ”Conventiile legal facute au putere de lege intre partile contractante. Ele se pot revoca prin consimtamantul mutual al partilor sau din cauze autorizate de lege”.
Contractul de societate civila reprezinta insa o conventie statornica si cu efecte de durata, iar nu o simpla relatie pasagera intre doua sau mai multe persoane, reprezinta o complexitate de raporturi, unele interne, liniare – dintre asociati, precum si intre asociati si societate (ca entitate), altele externe – cele dintre asociati si tertele persoane.
Fiind legea partilor si in egala masura a societatii la baza careia sta,
contractul de societate civila este un act creator de drept;
c) functie probatorie, pentru ca actul constitutiv al unei societati civile reprezinta unicul instrument probator al clauzelor inserate in cuprinsul sau. Numai prin intermediul acestui contract se vor putea dovedi natura si intinderea drepturilor si obligatiilor partilor semnatare, cotele de participare la castig sau pierdere, persoanele abilitate sa administreze societatea (daca desemnarea lor se face prin contract), puterile conferite administratorilor, precum si durata acestor puteri, durata, obiectul, etc.
IV.3 Aportul social
Prin aport social se intelege contrabutia pe care fiecare asociat este obligat in baza contractului de societate civila, sa o aduca in societate. Respectand reglementarile in vigoare, aportul trebuie sa fie determinat sau determinabil, posibil si licit.
Art. 1492 C. civ. prevede urmatoarele: “orice societate de obiect un ce licit si sa fie contractata spre folosul comun al partilor. Fiecare membru al unei societati trebuie sa puna in comun sau bani, sau alte lucruri, sau industria sa”.
Cu alte cuvinte, aportul social poate consta intr-o suma de bani, in bunuri (mobile, imobile, corporale sau incorporale, certe sau de gen, fungibile sau nefungibile si neconsumptibile), inclusiv bunuri viitoare, precum si anumite servicii, asa numitele prestatii in munca. Aportul social poate fi inegal ca valoare si de natura diferita, dar nici unul dintre asociati nu poate fi scutit de obligatia de a aduce un aport9.
Aportul are urmatoarele trasaturi:
reprezinta o conditie generala si necesara, fiind intalnit la toate tipurile de societate. El tine de esenta contractului de societate. Aceasta trasatura rezulta cat se poate de evident din formularea art. 1491 C. civ;
reprezinta o conditie specifica contractului de societate, nefiind intalnit la alte contracte;
implica o obligatie individuala din partea fiecarui asociat. El nu reprezinta o facultate, ci o obligatie pentru toti asociatii.
9 D. Chiricã “Drept civil. Contracte speciale”, Editura Luminalex, București, 1997,
p. 276
3.1. Aportul intr-o suma de bani
Potrivit art. 1503 Cod Civil, fiecare asociat se considera ca un debitor pentru tot ceea ce a promis a pune in comun in societate. In cazul aportului constand intr-o suma de bani, art.1504 alin. 1 stipuleaza: “asociatul care era dator a pune in comun o suma de bani si nu a facut-o, de drept si fara nici o cerere ramane debitor de dobanda acestei sume, din ziua in care trebuia sa o plateasca, fara a fi scutit si de plata de daune-interese, daca s-ar cuveni.”
Aceasta derogare de la dreptul comun, expres prevazuta de lege, se justifica prin aceea ca poate rezulta o paguba pentru societate din cauza nedepunerii la timp a banilor, legea fiind astfel mai severa in privinta asociatilor, comparativ cu debitorii ordinari.
In situatia in care asociatul aduce ca aport o creanta baneasca, atunci se vor aplica regulile cesiunii de creanta, conform art. 1391-1398 C. civ. Pot face obiectul unei cesiuni orice fel de creanta. Pot fi concesionate creantele nascute dintr-o promisiune de vanzare, dintr-un contract de locatie afectat de modalitati, precum si creantele viitoare. De regula, se cesioneaza creantele carora le corespunde datoria de a plati o suma de bani, afectata de un termen suspensiv.
In cazul cesiunii unei creante cu titlu de aport exista urmatoarele particularitati:
are intotdeauna caracter oneros, fiind de neconceput cesiunea cu titlu gratuit, deoarece asociatii dobandesc in urma cesiunii partile indivize aferente. Chiar in conditiile existentei unei disproportii intre valoarea aportului adus si cea a partilor indivize dobandite, acest fapt nu poate conduce la concluzia unei cesiuni gratuite sau partial gratuite, fiind vorba doar de o chestiune de evaluare a aportului;
asociatul cedent are obligatia de garantie fata de societatea cesionara. Spre deosebire de dreptul comercial, el raspunde doar de existenta valabila a creantei in momentul cesiunii (conform art. 139 C. civ.), dar si de solvabilitatea debitorului la data axigibilitatii creantei, fiind prezumata existenta in contract a unei clauze de agravare a raspunderii care decurge din obligatia de garantie;
ca o consecinta a celor de mai sus, cesiunea va produce efectele dorite doar in momentul in care societatea a obtinut integral creanta cedata. Pana atunci asociatul cedent ramane obligat fata de societate la plata creantei;
spre deosebire de dreptul comun, societatea cesionara nu are obligatia notificarii cesiunii debitorului cedat, aceasta obligatie revenind cedentului. Raspunzator de plata creantei fata de societatea cesionara este asociatul cedent, nu debitorul creantei cedate.
Conform art. 1506 C. civ.: “cand un asociat este pe seama sa creditor de o suma exigibila, a unei persoane, debitor asemenea si catre societate cu o suma exigibila, atunci ceea ce primeste de la un asa debitor, va trebui sa se socoteasca atat in creditul societatii, cat si al sau propriu, in proportia ambelor credite, chiar cand prin chitanta data s-ar specifica ca primirea s-a facut pe seama creditorului sau particular.”
Daca insa prin chitanta data s-ar specifica ca primirea s-a facut numai in contul creditului societatii, atunci se va urma dupa aceasta declaratie”.
In situatia in care unul dintre asociati si-a primit partea sa intreaga din creditul comun, iar debitorul a devenit ulterior insolvabil, asociatultrebuie conform art. 1507 C. civ. “ sa puna in comun ceea ce a primit, chiar cand ar fi dat o chitanta anume pentru partea sa.”
3.2. Aportul in bunuri de orice fel
Pot fi aduse cu titlu de aport in societate bunurile de orice fel. Daca aportul consta in bunuri fungibile sau consumptibile, proprietatea asupra lor se va transmite potrivit dispozitiilor din dreptul comun, adica din momentul individualizarii lor si al punerii efective la dispozitia societatii.
Atunci cand contributia este un bun individual determinat si neconsumptibil sau nefungibil, conform art. 1499, 1509 si 1525 C. civ., aportul consta in proprietatea acelui bun sau doar in folosinta lui10. Astfel, art. 1499 C. civ. vorbeste despre aportul sub forma unui “obiect oarecare, lucruri determinate sau uzul lor, ori fructele lor”, art. 1509 C. civ. face referire la “lucrurile a caror folosinta numai a fost pusa in comun, daca sunt corpuri certe si determinate”, iar art. 1525 la situatia in care “unul dintre asociati a promis de a pune in comun proprietatea unui lucru”.
Locatarul poate aduce ca aport in societate folosinta bunului inchiriat, doar daca sublocatiunea nu a fost interzisa prin contractul de locatiune sau conditionata de acordul locatorului.
10 Fr. Deak “Tratat de drept civil. Contracte speciale”, Editura Actami, București,
1997, p. 369
Nu poate fi adusa ca aport in societate proprietatea bunurilor care fac parte din domeniul public, acestea fiind inalienabile, potrivit dispozitiilor constitutionale (art.135 alin. 5). Cu toate acestea, deoarece nu se aduce astfel atingere dreptului exclusiv de proprietate publica, folosinta unor asemenea bunuri poate fi adusa ca aport in societate. Bunurile proprietate publica aduse ca aport se transmit nuami in folosinta, chiar si in lipsa unei stipulatii exprese in acest sens, pentru ca aportul in proprietate a unor asemenea bunuri este ilegal.
In cazul asocierilor private din agricultura, terenurile agricole pot fi aduse nuami in folosinta societatii, asociatii ramanand proprietarii acestora. Desi aceasta regula este prevazuta expres numai in ceea ce priveste societatile agricole, ea urmeaza sa fie aplicata si in cazul asocierilor simple. In acest caz, alte bunuri decat pamantul pot fi aduse ca aport in proprietate, concluzie ce se impune in cazul bunurilor de gen.
Daca asociatii nu au facut referire in contractul de societate, daca au inteles sa aduca aportul in proprietate sau folosinta, se va prezuma ca bunul a fost adus cu titlu de proprietate. Aducerea bunului numai in folosinta trebuie sa rezulte din actul constitutiv.
3.3. Aportul sub forma prestatiilor in munca
Aportul la o societate comerciala poate consta si in serviciile pe care asociatii, sau numai unul dintre ei, se obliga sa le presteze, servicii care nu trebuie insa confundate cu activitatea pe care asociatii o desfasoara impreuna in cadrul administrarii treburilor societatii. Aceste prestatii imbraca forma unor acte si fapte de natura sa aduca foloase societatii in virtutea aptitudinilor speciale sau a profesiei asociatului respectiv.
Aportul constand in prestatii in munca este indisolubil legat de caracterul intuitu personae al societatii civile. Fiecare asociat se poate obliga tinand cont de aptitudinile profesionale si de calitatile sale.
Serviciile aduse ca aport reprezinta obligatii de “a face” si in consecinta trebuie sa constea in fapte personale ale celui care se obliga, ceea ce inseamna ca promisiunea faptei altuia nu poate constitui aport.
Serviciile prestate cu titlu de aport nu trebuie confundate nici cu serviciile prestate de terti, persoane ce nu au calitatea de asociati, in folosul societatii in baza unui contract incheiat cu acesta, guvernat de regulile aplicabile contractului in cauza, iar nu de regulile societatii civile.
Art. 1505 C.civ. prevede urmatoarele: “asociatii care s-au indatorat a pune in comun industria lor, vor trebui sa dea seama de toate castigurile facute prin acel fel de industrie, ce este obiectul societatii”. Textul este aplicabil, conform clauzelor contractuale, numai daca societatea are ca obiect desfasurarea in comun a unor activitati, nu insa si in cazul unor prestatii de munca precis determinate. Este cazul, de exemplu, unui arhitect care s-a obligat sa faca proiectul casei. El nu poate fi obligat sa aduca in societate castigul realizat din elaborarea altor proiecte.
3.4. Evaluarea aportului asociatilor
Aporturile aduse de asociati la constituirea societatii sunt supuse evaluarii atat pentru determinarea valorii patrimoniului indiviz al asociatiei, cat si pentru stabilirea intinderii drepturilor fiecarui asociat la beneficii si a participarii la pierderi. Evaluarea se face, de regula, prin contractul de societate. Daca aceasta nu s-a- realizat prin contract se va avea in vedere valoarea curenta din ziua predarii aportului.
Evaluarea aportului asociatilor care au pus in comun munca lor se va face potrivit art.1511 C. civ. si anume: “Cand prin contractul de societate nu se determina partea de castig sau pierdere a fiecarui asociat, atunci acea parte va fi proportionala cu suma pusa in comun de fiecare.
In privinta acelui ce n-a pus in comun decat industria sa, partea de castig sau pierdere se va regula ca partea a celui ce ar fi pus in comun valoarea cea mai mica”.
Aportul asociatilor la care se refera art.1511 alin. 2 C. civ. va fi egal deci cu partea aceluia care ar fi pus in comun valoarea cea mai mica. Aceasta solutie, aplicabila si in materie comerciala, a fost criticata in doctrina de specialitate interbelica, ceea ce a condus la consacrarea unei alte solutii prin art.171 C. com. Potrivit acestui articol, valoarea aportului constand in servicii reprezinta media valorii aporturilor asociatului cu partea sociala cea mai mica si a celui cu partea sociala cea mai mare. Dar, cum Codul comercial din 1938 a ramas doar la stadiul de proiect, art. 1511 C. civ. este in continuare in vigoare.
3.5. Marirea aportului initial
Asociatii pot, fie prin contractul de societate civila, fie printr-un act ulterior, sa hotarasca ca in anumite situatii sa sporeasca aporturile initiale. Ei pot deasemenea sa convina ca majoritatea asociatilor sa decida in legatura cu marirea aportului initial.
In lipsa unei astfel de stipulatii, majoritatea asociatilor nu poate forta minoritatea la marirea aporturilor. Este un caz in care se aplica regula unanimitatii intalnita in cazul indiviziunii de tip clasic. Doctrina a criticat aplicarea acestui principiu in ceea ce priveste actele de administrare a bunurilor individuale, deoarece s-a dovedit a fi neeconomic. Trebuie subliniat insa ca principiul unanimitatii nu se aplica actelor de administrare a bunurilor indivize aduse ca aport intr-o societate civila, deoarece art.1514 C. civ. prevede: “Asociatul insarcinat cu administratia in puterea unei clauze speciale a contractului de societate poate sa faca si fara invoirea celorlalti asociati, toate actele ce depind de la administratia sa, intr-ucat le face fara dol”. Daca in cuprinsul contractului de societate nu s-a facut referire la modul de administrare a societatii, atunci se va aplica art. 1517 C. civ. si anume: “se prezuma ca asociatii si-au dat reciproc facultatea de a administra unul pentru altul”.
Regula unanimitatii se va aplica in cazul contractului de societate civila ori de cate ori este vorba de hotarari majore, care prin implicatiile lor depasesc dreptul de a administra. De asemenea, intrucat contractul de societate este rodul acordului de vointa al tuturor asociatilor, nici o modificare de continut nu se va putea face fara acord unanim.
Este inacceptabil in acest context opinia potrivit careia sporirea aportului ar putea fi decisa de majoritatea asociatilor, daca aceasta sporire are ca scop nu extinderea afacerilor societatii, ci completarea obiectului acesteia. Sigurul drept al asociatilor este, intr-o astfel de privinta, acela de a cere incetarea societatii.
In cele din urma, pentru a elimina orice confuzie, trebuie subliniat faptul ca aporturile aduse de asociati, impreuna cu toate drepturile si obligatiile asumate in timpul functionarii societatii civile, formeaza un patrimoniu propriu care nu se identifica cu patrimoniiile individuale ale asociatilor. Este adevarat ca societatea civila este lipsita de personalitate juridica dar acest fapt nu exclude existenta unui patrimoniu propriu, autonom, care sa-I permita realizarea scopului pentru care s-a constituit.
IV.4 Regimul juridic
Aporturile aduse de asociati devin proprietatea comuna pe cote parti a asociatilor. Sumele de bani ori alte bunuri fungibile sau consumtibile aduse ca aport devin proprietate comuna indiviza. Tot astfel si bunurile mobile individual determinate sau imobile aduse in proprietatea societatii. In privinta imobilelor aduse in proprietate trebuie insa respectate, atunci cand este cazul, conditiile de fond, de forma si de publicitate prevazute de lege pentru transmiterea lor in coproprietatea asociatilor.
Daca aportul are drept obiect o creanta, cesiunea catre asociatie trebuie sa fie notificata sau acceptata printr-un act autentic de catre debitorul cedat, conform art. 1393 C. civ.
Asociatul care a adus ca aport proprietatea unui bun datoreaza garantie pentru evictiune, conform art. 1503 alin. 2 Cod civil: “daca s-a promis un obiect determinat de care societatea s-a evins, asociatul ce l-a pus in comun e raspunzator catre societate in felul precum vanzatorul este catre cumparator”. El raspunde ca un vanzator si pentru viciile ascunse ale lucrului, intrucat aducerea ca aport a proprietatii unui bun echivaleaza cu o vanzare in schimbul careia asociatul dobandeste parti sociale. Aceste parti sociale dau dreptul asociatului la o parte din beneficiile ce se vor obtine ca urmare a activitatii desfasurate in comun. Obtinerea de beneficii reprezinta insa o eventualitate, care nu contravine totusi caracterului esentialmente oneros al instrainarii aportului de catre fiecare asociat.
Pretul pentru aportul adus in societate il reprezinta procentul care ii permita asociatului sa culeaga o parte din beneficiile societatii, procent supus desigur riscului. Daca pentru aportul adus asociatul si un pret, sustras riscului social, valoarea aportului se va calcula ca diferenta intre valoarea obiectului acestuia si pretul primit.
Fiind un veritabil vanzator, asociatul se va bucura pentru acest pret de privilegiul vanzatorului. In aceasta calitate, asociatul care a adus un aport care-i confera dreptul la un pret, poate, in cazul neplatii pretului, sa introduca actiune in rezolutiunea contractului de societate.
Daca aportul confera dreptul atat la beneficii cat si in parte la un pret, actiunea in rezolutiune isi produce efectul si in ceea ce priveste aportul care confera dreptul la o parte din beneficiu.
In cazul aportului in folosinta (adus de proprietar, uzufructuar, locatar, etc), asociatul datoreaza garantie asemeni unui locatar, fiind aplivabile regulile locatiunii. Daca in cazul transmiterii proprietatii, vanzatorul garanteaza dreptul de proprietate asupra bunului, in caz de locatiune, dreptul transmis si garantat este folosinta linistita si utila. In virtutea obligatiei de garantie, locatorul raspunde de tulburarile provenite din fapta sa, de la terti si din viciile lucrului, daca prin aceste tulburari se aduce o atingere serioasa folosintei.
In acest context, locatorul este obligat sa se abtina de la orice fapt presonal care ar avea drept consecinta tulburarea locatarului in folosinta lucrului, tulburare de fapt sau de drept.
In ceea ce priveste suportarea riscului pieirii fortuite a bunului adus ca aport in societate se vor aplica dispozitiile dreptului comun. Astfel, daca a fost adus ca aport social proprietatea bunului, aplicabile sunt dispozitiile art. 971 si 1295 C. civ. Potrivit art. 971 : “In contracte ce au de obiect translatia proprietatii sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimtamantului partilor si lucrul ramane in riscul – pericolul dobanditorului, chiar cand nu i s-a facut traditiunea lucrului”. In completare, art.1295 stipuleaza: “Vinderea este perfecta intre parti si proprietatea este de drept stramutata la cumparator, in privinta vanzatorului indata ce partile s-au invoit asupra lucrului si asupra pretului, desi lucrul inca nu se va fi predat si pretul inca nu se va fi numarat”.
Prin aplicarea acestor dispozitii legale la contractul de societate civila, in cazul in care a fost adus ca aport social proprietatea bunului, riscul va fi suportat de catre societate (res perit domino), chiar daca nu a fost inca efectiv predat. Print-o clauza contractuala, asociatii pot face insa o intelegere prin care se poate inlatura o astfel de situatie. Daca aportul social costa numai in folosinta bunului individual determinat si neconsumtibil, riscul pieririi fortuite, riscul lucrului si al contractului raman in sarcina asociatului proprietar. Aceasta concluzie se desprinde din art. 1509 alin. 1 C. civ. care stipuleaza: “Lucrurile, a caror folosinta numai a fost pusa in comun, daca sunt corpuri certe si determinate ce nu se consuma prin intrebuintate, ramane in pericolul asociatului proprietar”.
Riscul va fi suportat de societate numai daca bunul se deterioreaza (pieire partiala) ori daca a fost pus in comun dupa o prealabila evaluare, conform art. 1509 alin. 2 C. civ.: “Daca aceste lucruri se consuma sau consemnandu-le se deterioreaza, daca au fost destinate vanzarii, sau s-au pus in comun in urma unei estimatii inscrise in un inventar, atunci ele raman in pericolul societatii”.
Ipotezele bunului destinat vanzarii si a celui destinat consumarii (dar care nu s-a consumat, ci a pierit) prevazute de art.1509 alin. 2 C. civ. nu merita a fi retinute, intrucat consumarea sau vanzarea nu se concileaza cu transmiterea bunului numai in folosinta societatii.
IV.5 Patrimoniul social
Aporturile aduse de asociati in societate impreuna cu drepturile si obligatiile contractate ulterior constituirii societatii formeaza – in raporturile dintre asociati – in patrimoniu propriu, distinct de acela al fiecaruia dintre ei. Chiar daca societatea civila nu are personalitate juridica si deci nu este subiect de drept, ea isi poate realiza scopurile pentru carea a fost constituita numai daca dispune de un patrimoniu propriu.
Conform art.1530 C. civ. : “La impartirea averii societatii intre asociati, se aplica regulile relative la impartirea ereditatii, la forma acestei imparteli si la obligatiile ce rezulta intre erezi”.
Codul civil asimileaza patrimoniul social al societatii civile cu indiviziunea succesorala11, ceea ce presupune proprietatea comuna pe cote-parti (nu devalmasa) a asociatilor asupra universalitatii (asupra patrimoniului societar) si asupra fiecarui bun din universalitate.
Particularitatile indiviziunii societare
Trebuie precizat de la bun inceput faptul ca nu ne aflam in prezenta unei societati civile doua sau mai multe persoane au im mod simultan drepturi asupra aceluiasi bun sau asupra unui ansamblu de bunuri. Concursul de drepturi creaza coproprietatea sau indiviziunea, nu societatea.
Coproprietatea12, ca forma de proprietate, prezinta numeroase neajunsuri, motiv pentru care, in art. 728 C. civ. legiuitorul consfinteste dreptul coindivizarilor de a iesi oricand din indiviziune, drept care are valoarea unui principiu de ordine publica si la care coindivizarii nu pot renunta. Cel mult ei pot conveni sa prelungeasca starea de indiviziune pe o durata ce nu poate depasi cinci ani, dar care la expirarea acestui termen poate fi prelungita cu inca cinci ani. Legea interzice practic doar conventiile prin care coindivizarii hotarasc anticipat (iar nu prin reinnoiri succesive la fiecare cinci ani), sa ramana vesnic in indiviziune sau pentru o perioada ce depaseste cinci ani.
Asadar, spre deosebire de indiviziunea clasica, potrivita de legiuitor ca o stare vremelnica, trecatoare, ce inceteaza irevesibil si retroactiv prin partaj, indiviziunea societara izvorata din contractul de societate civila, are un caracter stabil, organizat si durabil. Ea poate fi conceputa pe orice perioada de timp sau chiar nedeterminat in timp. Durata este de altfel un element ce tine de esenta acestei indiviziuni deoarece contractul de societate civila este un contract cu executare succesiva in timp.
Potrivit art.1502 C. civ. “daca nu s-a stipulat nimic in privinta duratei societatii, atunci ea se prezuma contractata pentru toata viata asociatilor, cu singura marginire cuprinsa in art. 1527 C. civ. (“desfacerea socitatii” prin vointa unilaterala a asociatilor ei, cu indeplinirea anumitor conditii)”
11 Fr. Deak, op. cit., p. 371
12 Fr. Deak “Tratat de drept succesoral”, Editura Actami, București, 1999, p. 544-546
Asadar, asociatii societatilor civile sunt chiar obligati a ramane in indiviziune pe toata durata contractului de societate. Daca durata contractului de societate este stabilita la un anumit numar de ani, asociatii nu pot, in principiu, sa paraseasca societatea inainte de implinirea termenului stipulat; daca durata contractului este nemarginita, ei vor putea sa-l revoce unilateral, cu respectarea conditiilor impuse de art. 1527 C. civ.
Acest regim aparte al indiviziunii societare se explica prin indatorirea societarilor de a-si respecta obligatiile asumate prin contractul de societate, iar iesirea din indiviziune inainte de expirarea duratei contractului, implica, de fapt, nerespectarea culpabila a contractului de societate. Ori nimeni nu-si poate invoca propria culpa pentru a trage foloase.
Indiviziunea societara se deosebeste si de indiviziunea mentinuta ca efect al vointei mostenitorilor (reglementata de art. 728 alin. 2 C. civ.):
aceasta din urma reprezinta o prelungire voluntara a unei indiviziuni preexistente, datorata mostenirii; pe cand indiviziunea soietara se naste la data semnarii contractului de societate sau la data stabilita prin acest contract (art.1501 C. civ.).
aceasta din urma nu poate fi conceputa pe o perioada mai mare de cinci ani (art.728 alin. 2 ), pe cand durata indiviziunii societare coincide cu durata contractului de societate insusi;
aceasta din urma are ca scop conservarea si gospodarirea in comun a unui patrimoniu dobandit prin mostenire, iar nu asocierea in scopul obtinerii de foloase (art.1491 C. civ.);
aceasta din urma priveste o categorie aparte de subiecti – mostenitorii legali sau testamentari – in vreme ce calitatea de asociat la o societate civila o poate avea orice persoana capabila, inclusiv comostenitorii care pot aduce ca aport social partile lor indivize din bunurile succesorale, situatie in care indiviziunea succesorala se converteste in una societara;
in cazul indiviziunii succesorale, singurul scop al mostenitorilor este acela de a mentine si conserva patrimoniul succesoral indiviz in vreme ce indiviziunea succesorala are un caracter viu si dinamic, imbogatindu-se continuu ca rezultat al activitatii societare. Acest caracter reiese din art. 149 C.civ. care, referindu-se la societatile universale stipuleaza ca patrimoniul indiviz se imbogateste continuu prin includerea treptata a castigurilor rezultate din exploatarea bunurilor mobile si imobile aduse in societate.
In functie de scopul urmarit de coindivizari se face calificarea indiviziunii ca fiind ordinara (clasica) sau societara.
O alta deosebire intre indiviziune societara si cea succesorala consta in faptul ca cea din urma are un caracter intuitu personae, ce lipseste cu desavarsire primeia. Fara acordul celorlalti asociati, nici uul dintre membrii societatii civile nu poate ceda drepturile ce le are in societate unei terte persoane si nici nu poate transmite prin mostenire. In cazul indiviziunii succesorale nu numai ca proprietarii indivizi sunt liberi sa-si instraineze oricand cotele lor parti indivize, dar nu pot fi obligati a ramane in indiviziune.
In cazul indiviziunii succesorale, daca intervine decesul unuia din comostenitori, indiviziunea succesorala va continua cu mostenitorii eredelui. Dimpotriva, in cazul indiviziunii societare, regula este aceea ca aceasta inceteaza prin moartea unuia dintre asociati.
In cazul indiviziunii succesorale, creditorii personali ai unuia dintre mostenitori pot cere imparteala sau, dupa caz, continua actiunea de imparteala promovata de debitorul lor, deoarece actiunea de iesire din indiviziune nu are un caracter exclusiv personal,neimplicand o apreciere subiectiva din partea debitorului. Cu totul alta este situatia in cazul indiviziunii societare, unde creditorii societari sunt lipsiti, pe durata existentei societatii civile, de posibilitatea de a cere in numele debitorului imparteala patrimoniului societar indiviz si urmarirea partii materiale aferente acestuia.
Creditorii personali ai societarilor pot urmari, insa, pe durata existentei societatii partea de folos ce se cuvine din societate debitorului lor. O alta deosebire importanta intre indiviziunea succesorala si cea societara priveste obiectul acestora. Obiectul primei dintre ele cuprinde bunurile asupra carora poarta drepturile reale; creantele si datoriile defunctului, precum si sarcinile mostenirii se impart intre mostenitori de la data deschiderii succesiunii. In schimb, in cazul societatii civile, privita ca indiviziune, sunt incluse in patrimoniul sau toate valorile patrimoniale care constituie obiect al aportului social, indiferent de natura acestora: bunuri (mobile sau imobile), creante, sume de bani sau chiar servicii.
O alta deosebire importanta intre cele doua indiviziuni priveste capacitatea ceruta partilor. Astfel, in ceea ce priveste indiviziunea succesorala, orice persoana poate avea calitatea de coindivizat, daca are vocatie succesorala, indiferent daca are sau nu la data deschiderii mostenirii, capacitatea de exercitiu. Singura conditie impusa de lege este “ca persoana care succede sa existe la momentul deschiderii succesiunii” (art. 654 C. civil). In cazul indiviziunii societare, insa, coindivizarii trebuie sa aiba capacitatea de a semna contractul de societate civila, act care este asimilat celor de dispozitie, deoarece conduce la iesirea din patrimoniul semnatarului a bunului adus ca aport social.
Pentru acesta este necesar ca persoana care incheie un contract de societate civila sa aiba capacitatea deplina de exercitiu. In sfarsit, mai trebuie adaugat ca, desi societatea civila este lipsita de personalitate juridica, bunurile aduse de societari cu titlul de aport alcatuind patrimoniul societar indiviz, totusi ea poate dobandi personalitate juridica daca asociatii doresc acest lucru, intrucat – asa cum s-a remarcat in literatura noastra de specialitate – “lipsa personalitatii juridice tine de natura societatii civile, iar nu de esenta ei, legea nu confera, dar nici nu interzice, dobandirea calitatii de persoana juridica”. Indiviziunea succesorala, insa, nu se poate bucura niciodata de personalitate juridica deoarece are un caracter vremelnic si neorganizat, lipsa personalitatii juridice tinand de insasi esenta indiviziunii succesorale.
CAPITOLUL V
Functionarea societatii civile
V.1 Durata societatii civile
Din punct de vedere al modului de executare, contractul de societate civila este un contract cu executare succesiva. Prin urmare, durata tine de esenta acestui contract si implicit de durata societatii careia ii da nastere. Pentru a putea stabili durata contractului de societate civila este necesar ca, in prealabil, sa determinam momentul la care acest contract isi produce efectele. Potrivit art. 1501 C. civ. : “ Societatea incepe in momentul facerii contractului, daca nu se stipuleaza un alt timp.
Cu alte cuvinte, regula este ca efectele contractului de societate se vor produce incepand cu momentul incheierii acestuia, adica odata cu semnarea lui.” Cu toate acestea, nimic nu impiedica partile sa amane producerea efectelor de implinirea unui termen suspensiv. In cazul termenului suspensiv, obligatiile trebuie sa fie executate la termenul stipulat, in vreme ce de realizarea conditiei suspensive depinde nu numai de executarea obligatiilor contractuale, dar chiar de nasterea societatii.
In ceea ce priveste incetarea contractului de societate civila, art. 1502 C.civ. distinge dupa cum partile au stabilit sau nu un termen de incetare. In prima ipoteza, societatea civila si actul ei constitutiv vor inceta de drept la implinirea termenului extinctiv, care poate fi rezultatul unei conventii intre parti sau poate rezulta din particularitatile obiectului societatii (“o afacere ce nu dureaza decat un timp determinat” – art. 1502 alin. 2 C. civ.). iar in cea dea doua ipoteza, societatea se prezuma a fi incheiata pe toata durata vietii asociatilor ei. Din aceasta prezumtie nu trebuie trasa concluzia ca asociatii ar putea fi obligati sa ramana in societate pana la sfarsitul vietii, dimpotriva. Chiar art. 1502 alin. 1 C. civ. prevede: “Daca nu s-a stipulat nimic in privinta duratei societatii, atunci ea se prezuma contractata pentru toata viata asociatilor, cu singura marginire cuprinsa in art. 1527”.
De altfel, pe langa art. 1527 C. civ., mentionat de legiuitor si prin art. 1523 pct.5 ( “prin vointa exprimata de unul sau mai multi asociati”), este permisa denuntarea unilaterala a contractului de societate de catre oricare dintre asociati, atunci cand considera ca acesta nu mai prezinta nici un interes. Singura conditie care se cere a fi indeplinita intr-o astfel de situatie este ca intentia de denuntare sa fie notificata tuturor asociatilor, sa fie facuta cu buna credinta si la timp, asa cum prevede art. 1527 C. civ. “desfacerea societatii prin vointa unei parti urmeaza numai atunci cand durata ei este nemarginita; ea se efectueaza prin denuntare notificata a tuturor partilor, intrucat se face cu buna credinta si la timp”
V.2 Efectele contractului de societate civila
Trebuie precizat inainte de toate, ca in contractul de societate civila sunt incluse doua mari categorii de clauze:
clauze privind asociatii: identificarea asociatilor, intinderea drepturilor, dar si obligatiile ce le revin;
clauze privind entitatea careia ii da nastere: identificarea societatii, determinarea duratei si a obiectului societatii, precizarea persoanelor abilitate sa administreze si sa reprezinte societatea, reglementarea clauzelor de incetare a societatii, etc.
Raporturile dintre asociati
Pe toata durata functionarii societatii, raporturile dintre asociati trebuie sa fie caracterizate de buna credinta si grija pentru bunul mers al societatii. In acest context se poate afirma ca asociatii au atat drepturi cat si obligatii specifice.
Ei sunt datori sa-si indeplineasca obligatiile si sa-si exercite drepturile in spiritul bunei credinte, sa-si subordoneze interesele personale celor colective, ale societatii din care fac parte, sa depuna toate diligentele in vederea bunei administrari a societatii.
Obligatiile asociatilor:
Prima si cea mai importanta obligatie ce incumba fiecarui asociat este ceea de a varsa aportul promis. In acest context, art. 1503 C. civ. precizeaza in alin. 1 “Fiecare asociat, in privinta societatii, se considera ca un debitor de ceea ce a promis a pune in comun.” Este adevarat ca obligatiile asociatilor de a aduce aportul convenit pot fi foarte diferite, atat ca intindere cat si ca natura. Dar, indiferent de acesteb deosebiri, aducerea aportului, din partea tuturor asociatilor, constituie nu numai o conditie esentiala pentru functionarea societatii civile, ci si o conditie de valabilitate a actului ei constitutiv, adica contractul de societate. Daca s-a promis ca aport in societate o suma de bani si se intarzie aducerea ei in societate, art, 1504 alin.1 C. civ. prevede: “asociatul care era dator a pune in comun o suma de bani si care n-a facut-o, de drept si fara nici o cerere, ramane debitor de dobanda acestei sume, din ziua in care trebuia sa o plateasca, fara a fi scutit si de plata de daune interese, daca s-ar cuveni.”
Situatia este similara cu aceea in care societarul, fara acordul celorlalti, ia o suma din patrimoniul societatii. Intr-un astfel de caz, fosta Curte de Casatie a decis ca societarul care va lua din casieria societatii o suma de bani pe care o va folosi in interese exclusiv personale, va datora dobanda la suma luata, calculata din ziua luarii ei,eventual si despagubiri, in cazul in care prin luarea sumei s-a produs si o dauna societatii (I. C. C., sectia a III-a, dec. nr.350/1923, in jurisprudenta generala 1923).
Cand se promite aportul sub forma unor prestatii in munca, societarul este obligat sa justifice castigurile pe care le-ar realiza printr-o alta munca. In ciuda acestor lucruri, el poate fi gasit raspunzator fata de societate daca s-a neglijat activitatea in cadrul acesteia.
O alta obligatie pe care asociatii unei societati civile si-o datoreaza, strans legata de prima, este de garantie pentru obiectul aportului. Astfel, daca aportul adus de catre unul dintre asociati consta in anumite bunuri, el este obligat sa-I garanteze pe ceilalti asociati contra evictiunii si viciilor ascunse ale bunurilor respective. Cu alte cuvinte, asa cum prevede art. 1503 alin. 2 C. civ. : “Daca s-a promis un obiect determinat de care societatea sa evins, asociatul care l-a pus in comun este raspunzator catre societate in felul precum vanzatorul este catre cumparator.”
De asemenea, daca aportul consta intr-o creanta baneasca, asociatul care s-a obligat la acest aport v-a raspunde nu doar de existenta creantei in momentul cesiunii (art. 1392 C. civ.), ci si de solvabilitatea debitorului la data exigibilitatii creantei, prezumandu-se existenta clauzei de agravare a obligatiei de garantie. Tot astfel, daca unul dintre asociati aduce ca aport asa-numita munca in industrie, el nu va da socoteala de castigurile realizate din alta munca, dar va trebui sa despagubeasca societatea de daunele cauzate prin faptul ca s-a ocupat de alta industrie, neglijand interesele societatii.
Asociatii sunt raspunzatori pentru daunele pricinite societatii din culpa lor. In acest sens, art. 1508 paragraful 1, precizeaza: “Fiecare asociat ramane raspunzator catre societate de daunele casunate prin culpa sa”. Acesta culpa se apreciaza tinandu-se cont de reglementarile dreptului comun in materie – culpa levis in abstracto – adica de diligentele de care trebuie sa deadovada un bun proprietar (art. 1080 C. civ.). potrivit art. 1508 paragraful 2 “aceste daune nu pot sa se compenseze cu foloasele aduse societatii prin industria sa in alte afaceri.”
Cu alte cuvinte, daca acel asociat este debitorul daunei cauzate, el nu este, in acelasi timp, creditorul folosului adus, deoarece prin procurarea acestui folos el nu si-a facut decat datoria sa. Asociatul care a luat din casieria societatii sume de bani pe care le-a folosit in interes propriu, are obligatia de a le restitui, impreuna cu dobanzile aferente, calculate din ziua sustragerii, fiind considerat de drept in intarziere. El poate fi obligat, dupa caz, si la plata de daune interese (art. 1504 C. civ.).
Urmarind principiul potrivit caruia un asociat nu poate pune interesul sau personal mai presus de cel al societatii, art. 1506 C. civ. dispune ca in cazul in care un asociat este creditorul personal al unei sume exigibile fata de o persoana care datoreaza o suma, tot exigibila, societatii, plata primita de el se va imputa, in mod proportional asupra ambelor creante, chiar daca, din creanta eliberata de debitor, rezulta ca imputatia s-a facut asupra creantei sale personale. Cu toate acestea, daca prin chitanta data s-ar specifica ca plata s-a facut numai in contul creditului societatii, atunci se va da curs acestei din urma declaratii (art. 1506 alin. 2 C. civ.). Asa cum s-a remarcat in doctrina, art. 1506 se aplica doar in situatia in care ea se face de catre debitor.
O alta aplicatie a principiului amintit mai sus o intalnim in art. 1507 C. civ. “Cand unul din asociati si-a primit partea sa intreaga din creditul comun si debitorul a devenit apoi insolvabil, acest asociat va trebui sa puna in comun ceea ce a primit, chiar daca ar fi o chitanta anume pentru partea sa.” Potrivit art. 1519, daca fiecare asociat poate, fara consimtamantul celorlalti sa-si asocieze o terta persoana in privinta partii ce are in societate, in schimb nu poate fara un asemenea consimtamant, sa-l asocieze pe tert la societate, chiar daca ar avea administrarea ei. Solutia eset logica si decurge din caracterul intuitu personae al societatii civile.
Ca un corolar al tuturor acestor obligatii, trebuie mentionat faptul ca in cadrul societatii civile, toti asociatii trebuie sa actioneze in raporturile dintre ei cu buna credinta pentru indeplinirea scopului comun.
Dreptul asociatilor
Dreptul la beneficiile realizate de societate, conform cotelor stabilite prin contractul de societate; daca prin contract nu s-a determinat partea fiecarui asociat la castig sau la pierdere, atunci acea parte va fi proportionala cu suma pusa in comun de fiecare (art. 1511, alin. 1). Asociatul al carui aport consta in industria sa (prestatii in munca) va beneficia de castig si va suporta pierderile in raport cu cota ce revine asociatului care a “pus in comun valoarea cea mai mica” (art. 1511, alin. 2).
Calculul beneficiilor si pierderilor se face avand in vedere patrimoniul social al societatii din momentul infiintarii si cel existent la data incetarii societatii. Impartirea beneficiilor are loc la data stabilita de partile contractante. Expres sau tacit, societarii pot decide ca impartirea sa aiba loc periodic, de regula annual sau semestrial. Cand aportul social il constituie doar munca, societarii pot conveni ca beneficiile sau pierderile sa fie impartite im mod egal. Exceptie face cazul in care s-ar stipula ca numai unul dintre asociati sa dobandeasca toate castigurile ori unul sau mai multi asociati sa fie exclusi de la suportarea pierderilor.
Partile pot conveni ca intinderea partilor din societate sa nu fie proportionala cu aportul lor, dar in art. 1513 C. civ. se precizeaza ca “este nul contractul prin care un asociat isi stipuleaza totalitatea castigurilor” si ca “este nula conventia prin care s-a stipulat ca unul sau mai multi asociati sa fie scutiti de a participa la pierderi.”;
Dreptul de a beneficia de folosinta bunurilor societatii. Astfel, art. 1517 pct. 2, permite fiecarui asociat “sa se serveasca de bunurile societatii, intrucat le intrebuinteaza la destinatia lor statornica prin uz, intrucat nu face dauna societatii si intrucat nu impiedica si pe ceilalti in exercitiul dreptului lor;
Dreptul de a fi informati cu privire la mersul societatii, de a verifica registrele si actele societatii. Desi un asemenea drept nu a fost consacrat in termenii de mai sus de Codul civil, existenta sa nu poate fi pusa la indoiala;
Dreptul de a obliga pe coasociati sa contribuie la cheltuielile necesare pentru pastrarea bunurilor societatii, conform prevederilor art. 1517 pct.3;
Dreptul la restituirea bunurilor puse in comun si care alcatuiesc patrimoniul societatii. In aceasta privinta trebuie sa distingem daca bunul a fost adus in proprietate cu titlu de proprietate sau daca a fost adus in folosinta. Restituirea nu poate fi ceruta cand bunul a fost adus cu titlu de proprietate, deoarece acesta apartine indiviziunii colective a societarilor,fiind supus impartelii la incetarea societatii civile.
Cu toate acestea, in masura in care contractul de societate este stipulata o clauza care permite asociatului care a adus ca aport proprietatea unor bunuri, sa i se restituie la data incetarii societatii, se va da curs acestei clauze. In situatia in care societatea a dobandit doar dreptul de folosinta asupra bunurilor, la incetarea societatii se va putea cere restituirea lucrului. Explicatia consta in aceea ca permanent asociatul a ramas proprieatrul bunului. Exceptia fac bunurile consumptibile date ca aport social, caz in care vor fi restituite bunuri de aceeasi calitate si in aceeasi cantitate; bunurile destinate a fi vandute si bunurile imobile care au fost puse in comun printr-o evaluare a lor facuta prin inventar. In acest din urma caz, se prezuma ca asociatii si-au manifestat intentia de a trece proprietatea bunurilor evaluate in patrimoniul societatii, la incetarea acesteia urmand sa primeasca valoarea bunurilor.
Dreptul asociatilor la despagubiri. In acest sens, art.1510 C. civ. stabileste ca: “Un asociat are actiune contra societatii nu numai pentru restituirea sumelor cheltiute in contul ei, dar inca pentru obligatiile contractate de buna credinta pentru afacerile sociale, si pentru pericolele nedespartite de administrarea lor”. Prin urmare, articolul mai sus mentionat consacra trei cazuri in care asociatii sunt indreptatiti a cere despagubiri:
in cazul obligatiilor contractate cu buna credinta in interesul societatii;
pentru sumele de bani cheltuite in interesul societatii;
pentru riscurile inerente administrarii societatii, riscuri pe care nu le-au putut evita. Asa cum s-a subliniat in doctrina, prin riscuri sau pericole nedespartite de administrarea societatii trebuie sa intelegem toate pagubele suferite de asociat prin gestiune si cu ocazia gestiunii afacerilor societatii, pe care el nu le-a putut inlatura. De exemplu, cu ocazia unui drum facut in interesul societatii,un asociat a fost pradat de hoti sau a naufragiat. Coasociatii trebuie sa-i plateasca aceasta paguba. El nu are dreptul la despagubire pentru banii ce i-a avut la dansul in interes propriu, pe care i-a pierdut cu aceasta ocazie, pentru ca aceasata paguba nu este nedespartita de gestiunea afacerilor societatii.
Dreptul la actiune pentru plata despagubirilor cuvenite va putea fi exercitat impotriva fiecarui asociat, raspunderea sa fiind proportionala cu partea sa din societate. Restituirea sumelor cheltuite in folosul societatii se vor restitui impreuna cu dobanda aferenta, calculata din ziua platii, intrucat asociatul a actionat ca un mandatar.
s-a pus problema daca un asociat poate vinde cota sa indiviza din bunuri. O parte a doctrinei este de parere ca este posibila o astfel de vanzare, dar aceasta va fi sub conditie rezolutorie. Totul depinde daca, cu ocazia impartelii bunurilor respective vor intra sau nu in lotul vanzatorului (E Safta-Romano).
2.2. Raporturile cu tertii
Daca prin incheierea contractului de societate nu ia nastere o persoana juridica (unitatea dintre asociati fiind numai interna), in relatiile cu tertii societatea nu exista ca subiect de drept. Actul de dispozitie incheiat cu o terta persoana ramane insa valabil daca la imparteala bunul, cu privire la care s-a incheiat actul, cade in lotul asociatului contractant.
Codul civil reglementeaza raporturile societatii cu tertele persoane in articolele 1520-1522, pornind tocmai de la premisa ca societatea civila nu are personalitate juridica si nici o identitate proprie, distincta de cea a asociatilor ei. Societatea ivila da nastere unei comunitati care se compune pe de o parte dintr-o uniune de persoane, iar pe de alta parte, dintr-o masa de bunuri – patrimoniul indiviz – afectata scopului propus prin infiintarea societatii. Temelia acestei comunitati este reprezentata de contractul de societate ce da nastere unui ansamblu de raporturi obligationale interne, cladite pe increderea si cooperarea dintre asociati, dar care nu se manifesta in exterior, ele fiind necunoscute sau cel putin inopozabile tertilor.
Prin urmare, contractele incheiate de unuldintre asociati in numele societatii il obliga doar pe asociatul contractant. Daca insa asociatul contractant a fost imputernicit la savarsirea actului sau daca rezulta profit pentru societate (art. 1522), datorita raporturilor interne dintre asociati se angajeaza raspunderea contractuala a tuturor asociatilor.
In aceasta situatie, creditorul va putea urmari atat fondul social cat si patrimoniul personal al asociatilor.in cazul contractului incheiat cu angajarea patrimoniului comun, cocontractantul poate fi chiar unul dintre asociati, ceea ce nu duce la nulitatea contractului, desi asociatul contractant incheie contractul partial cu sine insusi, cu conditia existentei acordului celorlalti asociati, iar in lipsa acestui contract daca nu este incheiat cu intentii dolosive. In ceea ce priveste urmarirea patrimoniului personal al asociatilor, in literatura de specialitate s-a sustinut ca aceasta se poate face numai in subsidiar, daca patrimoniul social este insuficient sau s-a epuizat.
O alta parte din juristi considera, ca si Francisc Deak de altfel, ca acest beneficiu va putea fi invocat numai daca a fost consacrat intr-o clauza contractuala consimtita de creditor.
Dispozitiile art. 1522 C. civ.,referitoare la actele incheiate de unul dintre asociati cu un tert trebuie corolata cu ceea ce stipuleaza legiuitorul in art. 1514 si 1517 pct. 1. Cu alte cuvinte, pentru ca actele incheiate de unul dintre asociati sa fie opozabile tuturor trebuie indeplinite urmatoarele conditii:
daca actul incheiat are semnificatia unui act de dispozitie trebuie sa fie incheiat pe baza imputernicirii tuturor asociatilor sau sa fie confirmat ulterior de ceilalti asociati. Asociatul care nu a consimtit la incheierea unui asemenea act nu-i vor fi opozabile obligatiile asumate prin acesta. Chiar si in lipsa unei asemenea imputerniciri (sau in lipsa confirmarii ulterioare), actul va fi totusi opozabil asociatilor care nu au participat la incheierea lui – direct sau prin reprezentanti – daca acesta s-ar dovedi profitabil societatii (art. 1522 C. civ.). In acest caz, creditorul va putea exercita actiunea intemeiata pe imbogatirea fara justa cauza, pana la concurenta folosului obtinut de societate;
daca actul incheiat de unul dintre asociati are semnificatia unui act de administrare a patrimoniului societar, el va fi opozabil si celorlalti, cu conditia ca asociatul contractant sa fi avut, la data perfectarii actului, calitatea de administrator.
Intr-adevar, potrivit art. 1541 alin. 1 “Asociatul insarcinat cu administratia, in puterea unei clauze speciale a contractului de societate, poate sa faca si fara invoirea celorlalti asociati. Toate actele ce depind de administratia sa, intrucat le face fara dol.” Daca mai multi asociati auu fost insarcinati cu administrarea societatii, fara a se fi slatbilit functiile lor sau fara sa se fi stipulat ca unul nu poate incheia acte fara consimtamantul celorlalti, atunci, fiecare dintre ei poate face indeosebi toate actele dependente de aceasta administratie (art. 1515 C. civ.). Prin urmare, asociatii insarcinati cu administratia nu au nevoie de un mandat special de a contracta obligatii in sarcina societatii, deoarece dreptul de a administra cuprinde pe acela de a obliga societatea, fiind cu neputinta realizarea activitatii de administrare fara contractarea de obligatii. Daca in contractul de societate civila nu exista clauze privind administratia, se prezuma ca asociatii si-au dat reciproc facultatea de a administra unul pentru celalalt.
Fapta unuia dintre ei ii obliga si pe ceilalti asociati, fara ca acestia sa fi fost intrebati; acestia insa, sau oricare dintre ei pot intotdeauna sa se opuna unei astfel de operatii, inainte de a fi fost facuta” (art. 1517, pct. 1 C. civ.).
Articolul 1518 stabileste ca: “asociatul care nu este administrator nu poate nici vinde, nici obliga bunurile, chiar mobile ale societatii”. Din continutul acestui articol rezulta, per a contrario, ca asociatul administrator ar putea incheia, in numele societatii, astfel de acte, daca ele nu depasesc insa dreptul de a administra.
actele incheiate de unul dintre asociati trebuie sa fi fost facute in numele si interesul societatii, iar nu in interesul personal al asociatului contractant. Asa cum s-a remarcat in doctrina, chestiunea de a sti daca acesta a lucrat in interesul sau propriu sau in interesul societatii, este o chestiune de fapt, de competenta suverana a instantelor de fond. In cazul existentei unor dubii, se presupune ca asociatul a lucrat pentru el si nu pentru societate.
In cazul societatii civile, asociatii nu sunt tinuti sa raspunda pentru acoperirea datoriilor societatii, cu exceptia cazului cand solidaritatea a fost expres stipulata in contractul de societate sau in contractul incheiat cu tertii. Aceasta regula se desprindeb din art.1520 C.civ. “In orice societate, afara de cele comerciale, asociatii nu sunt solidari raspunzatori pentru debitele sociale si nici nu poate unul sa oblige pe ceilalti, daca acesta nu i-ar fi dat imputernicire.” Art. 1521 completeaza dispozitiile din articolul precedent stabilind ca atunci cand mai multi asociati s-au obligat fata de un creditor, “fiecare ramane raspunzator catre acesta cu o suma si parte egala, oricare ar fi capitalul, afara numai candanume s-a stipulat ca fiecare ramane raspunzator in proportia capitalului adus in societate.”
Prin coroborarea celor doua articole care reglementeaza obligatiile asociatilor catre o terta persoana, art.1520 si 1521 C. civ., se pot formula urmatoarele concluzii:
asociatii societatii nu raspund in mod solidar pentru datoriile societatii decat daca s-ar fi prevazut in mod expres solidaritatea, fie in contractul de societate civila, fie in contractul incheiat de asociati cu creditorul. Evident, in cazul raporturilor juridice cu pluralitate de subiecte, regula este divizibilitatea si nu solidaritatea;
in cazul obligatiilor asumate de mai multi asociati, fiecare va raspunde fata de creditor proportional cu numarul lor (per capita), iar nu in raport de marimea aportului social adus in societate. Aceasta dispozitie legala se explica prin faptul ca tertii nu sunt obligati sa cunoasca partea pe care fiecare asociat o detine in societate. Se poate insa stipula, in contractul de societate civila sau in contractul incheiat cu creditorul, ca fiecare asociat sa raspunda fata de creditor in raport de marimea patrimoniului sau (art. 1521 C.civ.), proportional insa cu aportul adus in societate. In limitele aratate mai sus, tertul poate opune in compensatie si creanta ce o are impotriva unui asociat.
In concluzie, raspunderea fiecarui asociat pentru datoriile societatii civile este distincta de a celorlalti si se limiteaza la partea sa din datorie.
O polemica iscata in literatura juridica de specialitate vizeaza raspunderea in privinta asociatiilor simple din agricultura, reglementate prin legea nr. 36/1991. O parte a doctrinei sustine raspunderea solidara a asociatilor fara a indica insa sursa solidaritatii, in vreme ce alta parte a doctrinei nu impartaseste aceasta concluzie. Argumentul acestora din urma este ca asociatii nu sunt comercianti, iar in materie civila, solidaritatea nu se prezuma; trebuie sa fie stipulata expres sau prevazuta de lege.
V.3 Administrarea societatii
Asociatii societatii civile sunt liberi sa stabileasca, in contractul de societate, regulile care vor carmui administrarea si reprezentarea societatii. Pentru societatile civile nu exista reguli stricte de gestiune, ca pentru societatile comerciale, asociatii dintr-o societate civila pot sa reglementeze cum cred de cuviinta administrarea societatii. De cele mai multe ori, intr-o societate de o oarecare importanta, normele de gestiune si organele insarcinate cu conducerea societatii sunt determinate prin contract sau prin actul constitutiv.
Inainte de toate, trebuie precizat ca notiunea de administrare a societatii nu trebuie tradusa doar la categoria actelor de administrare. Cu alte cuvinte, asa cum s-a aratat in doctrina, administrarea societatii consta in indeplinirea actelor necesare in vederea realizarii scopului societatii, adica inclusiv realizarea unor acte de dispozitie, daca acestea se refera la bunurile destinate a fi vandute si se circumscriu operatiunilor curente ale societatii.
Administrarea societatii poate fi incredintatat uneia sau mai multor persoane. Potrivit reglementarilor Codului civil, administratorii se recruteaza dintre asociati. Se admite insa ca administrarea poate fi incredintata unui tert13 care va avea calitatea de mandatar. Art. 35 lit. c din legea nr. 36/1995 prevede daca exercitarea profesiei de notar public este incompatibila cu calitatea de administrator al unei societati civile, cu exceptia societatii civile constituite prin asocierea notarilor publici in cadrul unui birou.
Daca administrarea societatii a fost incredintata unui singur asociat printr-o clauza speciala din contractul de societate, el va putea efectua toate actele ce se inscriu in continutul notiunii de administrator, chiar fara consimtamantul celorlalti asociati, cu conditia ca acestea sa fie facute fara dol (art. 1514 C. civ.).
13 C. Hamangiu, I. Rosetti Bãlãnescu, Al. Bãicoianu, op. cit., p. 1000; R. Sanilevici,
op. cit., p. 221
Imputernicirea pe care o are acest asociat nu va putea fi revocata decat pentru o clauza legitima adica pentru culpa, rea administrare, etc. Ea vizeaza toate actele necesare in vederea realizarii scopului societatii – operatii curente – in care sunt incluse si actele de dispozitie fara o imputernicire speciala. Art. 1518 C. civ. precizeaza ca “asociatul ce nu este si administrator nu poate vinde, nici obliga lucrurile, chiar mobile ale societatii.” Per a contrario nu poate fi trasa concluzia ca asociatul care administreaza treburile sociatatii ar putea savarsi orice fel de acte de dispozitie – vanzare, ipotecare, …in baza mandatului de reprezentare. Pentru actele de dispozitie care nu reprezinta operatii curente chiar si administratorul statutar are nevoie de imputernicire speciala14.
Daca admistratorul a fost desemnat printr-un act posterior incheierii contractului de societate – administrator ordinar – atunci el va putea fi revocat ca orice mandatar, potrivit art. 1514 C. civ., prin votul majoritatiii asociatilor.
Daca mai multi asociati au fost investiti cu administrarea societatii, fara a se determina concret atributiile fiecaruia, sau fara ase fi stipulate ca trebuie sa se lucreze in comun, “atunci fiecare dintre ei poate face indeosebi toate actele dependente de aceasta administratie” (art. 1515 C. civ.),ca si in cazul unui mandate general. In cazul in care s-a prevazut ca administratorii trebuie sa lucreze impreuna, pentru validitatea actului este necesar consimtamantul tuturor administratorilor (art. 1516 C. civ), unul singur neputand , fara o noua conventie sau in absenta celorlalti, sa incheie acel act, chiar daca „chiar cand acesta ar fi in imposibilitate de a lua parte la administratie” (art. 1516 C. civ.)
Daca in contractul de societate nu s-a prevazut nimic in legatura cu administrarea societatii si nici ulterior nu s-a incheiat o conventie care sa reglementeze aceasta, potrivit prevederilor art. 1517 C. civ., administrarea societatii se va face dupa urmatoarele reguli:
se prezuma ca asociatii si-au dat mandate reciproc de administrare, astfel ca fiecare dintre asociati poate sa administreze atat pentru partea sa cat si partile celorlalti asociati, fara consimtamantul acestora. Ne gasim in prezenta unui mandate reciproc tacit, a si in cazul bunurilor comune ale sotilor.
14 G. Boroi “Drept civil. Teoria generalã”, Editura All, București, 1997, p. 34
Practic societarii au un drept egal de reprezentare. Pentru incheierea unor acte care insa depasesc dreptul de administrare saua celor prin care se aduc modificari contractului de societate, va fi necesar consimtamantul unanim al asociatilor. De vreme ce asociatii se bucura de drepturi sip uteri egale, fiecare dintre ei este indreptatit sa se opuna la actul pe care intentioneza sa-l incheie celalalt. Prin urmare, in caz de neintelegere intre asociati, actul nu va putea fi , in principiu, incheiat. In acest caz, D Alexandresco sustine ca majoritatea absoluta a asociatilor este cea care hotaraste daca actul trebuie sau nu incheiat. Mai trebuie mentionat aici si faptul ca dispozitiile cuprinse in art. 1508 C. civ. ii obliga pe asociatii cu atributii de administrare a buurilor societatii sa le ingrijeasca asemeni unui bun proprietar.
potrivit pct. 2 din art. 1517 “fiecare asociat poate sa se serveasca de lucrurile societatii, intrucat le intrebuinteaza la destinatia lor statornica prin uz, intrucat nu face dauna societatii si nu impiedica pe ceilalti in exercitiul dreptului lor.” Conform acestor dispozitii legale, orice asociat se poate servi de folosinta bunurilor societatii, cu urmatoarele conditii:
sa nu schimbe destinatia acestora statornicita prin uz;
sa nu provoace daune societatii;
sa nu rstrictioneze drepturile concurente ale celorlati asociati asupra bunurilor societatii.
fiecare asociat este indreptatit sa ceara celorlalti sa contribuie la cheltuielile necesare conservarii bunurilor societatii15;
actele avand ca obiect modificari asupra imobilelor societatii trebuie consimtite de catre toti asociatii. In acest sens, art. 1517 pct. 4 prevede “unul dintre asociati nu poate face nici o inovtie asupra bunurilor imobile ale societatii, chiar daca ar crede-o avantajoasa ei, daca ceilalti asociati nu se invoiesc la aceasta.”
In cele din urma, conform art. 1519 C. civ. “Fiecare asociat poate, fara invoirea asociatilor, sa-si asocieze o a treia persoana in privinta partii ce are in societate; nu poate insa, fara invoirea aceasta, a-l asocia si la societate, chiar cand ar avea administratia ei.”
Actele si faptele savarsite cu nerespectarea acestor reguli nu oblige societatea, ci numai pe asociatul care le-a savarsit, el fiind pasibil de plata unor daune interese. In ceea ce il priveste pe tertul contractant, actul de dispozitie incheiat intr-o astfel de situatie ramane valabil, daca la imparteala bunului cade in lotul asociatului contractant.
15 Rosetti Bãlãnescu, Al. Bãicoianu, op. cit., vol II, p. 361
V.4 Impartirea beneficiilor si pierderilor
Participarea la beneficii si pierderi reprezinta o conditie de validitate care tine de esenta contractului de societate16 indiferent daca acesta reprezinta baza unei societati civile, agricole sau comerciale. Prin contractul de societate asadar trebuie sa se statueze dreptul asociatilor de a participa la beneficiile obtinute din activitatea societatii si in egala masura obligatia, indatorirea acestora de a suporta pierderile societatii.
Impartirea beneficiilor si pierderilor intre asociatii unei societati civile se face conform prevederilor art. 1511-1513 C. civ. Aceasta repartizare se poate face la incetarea societatii sau in cursul functionarii ei, la o data stabilita de parti de comun acord. Expres sau tacit, partile pot conveni ca imparteala sa aiba loc periodic, anual sau semestrial. Aceasta solutie rezulta uneori din ciar natura societatii. Calculul beneficiilor si pierderilor se realizeaza tinand cont de patrimoniul societatii din momentul infiintarii si patrimoniul existent la data incetarii societatii, respectiv la data stabilita de parti pentru a se face impartirile.
Art. 1511 stabileste ca ori de cate ori, prin contractul de societate ne se determina partea de castig sau pierdere a fiecarui asociat, atunci acea parte va fi proportionala cu suma pusa în comun de fiecare. În privinta cheltuielilor ce urmeaza a fi suportate de asociati, art. 1517 pct 3 stipuleaza urmatoarele: "Fiecare asociat are dreptul de a obliga pe coasociati sa contribuie la cheltuieli necesare pentru pastrarea bunurilor societatii".
Din prevederile art. 1511 C. civ. se desprinde concluzia ca asociatii pot conveni prin contractul de societate civila ca participarea lor la beneficiile si pierderile societatii sa nu fie direct proportionala cu valoarea contributiei fiecaruia la constituirea societatii. Aceasta valoare a aporturilor asociatilor poate fi stabilita prin contract ori lasata la aprecierea unuia dintre ei sau a unei terte persoane. În acest ultim caz aplicabile sunt dispozitiile art. 1512 C. civ. care prevede urmatoarele:
16 D. Chiricã, op. cit. , p. 285
"Daca asociatii, pentru determinarea partilor, s-au invoit a se raporta la judecata unuia dintre ei sau a unui al treilea, atunci nu se va admite nici o reclamatie contra unei asemenea determinari, afara numai cand va fi invederat contrara echitatii”.
În aceasta privinta nu se va admite nici o reclamatie, dupa trecerea de nouazeci de zile pline, numarate din ziua în care asociatul ce se pretinde daunat a aflat despre o asemenea determinare, ori cand din partea sa a inceput a o executa."
Daca valoarea aporturilor nu a fost stabilita prin contractul de societate si nici potrivit art. 1512 C. civ. , atunci se poate recurge la o expertiza, inclusiv în privinta prestatiilor în munca. Art. 1511 alin. 2 C. civ. dispune echivalarea prestatiilor în munca cu aportul cel mai mic adus în societate, rezolvare criticata în literatura de specialitate. Cand aportul social consta numai în prestatii în munca, societarii pot conveni insa ca atat beneficiile, cat si pierderile societatii sa se imparta în mod egal.
Trebuie precizat faptul ca odata stabilita cota unuia dintre elemente-foloase sau prevederi- ea va fi identica si pentru celalat element.
Legiuitorul a lasat la aprecierea partilor modul în care va avea loc impartirea beneficiilor si pierderilor, acestea avand libertatea de a insera în contractul de asociere clauza care sa reglementeze acesta aspect. Repartizarea în functie d eaportul adus în societate, prevazuta în art. 1511 alin.1 se aplica doar în lipsa unei conventii a partilor. Cu toate acestea, asociatii nu pot convenii ca numai unii dintre ei sa participe la beneficii, dupa cum nu pot stipula nici ca pierderile vor fi suportate , în intregul lor, doar de catre o parte din asociati. Asa cum s-a remarcat în litaratura de specialitate clauza contractuala prin care unul dintre asociati isi stipuleaza totalitatea castigurilor sau prin care se stabileste ca unul sau mai multi asociati sa fie absolviti de pierdere se numeste clauza leonina si este nula din punct de vedere juridic. Asa numita societas leonina era socotita în dreptul roman "contra naturam societatis". Daca clauza leonina nu a fost cauza determinanta a contractului, jurisprudenta a admis sanctiunea nulitatii numai a acsetei clauze17.
Tot ca leonina va fi calificata si clauza prin care se prevede participarea unui asociat la beneficii sau pierderi intr-un procent nesemniifcativ în raport cu contributia acestuia la formarea fondului societatii. Aprecierea caracterului derizoriu al unei asemenea participari se face, de la caz la caz, de catre instanta.
17 C. civil adnotat, vol III, p. 683
Interzicerea clauzei leonine nu rapeste dreptul asociatilor de a fixa în mod inegal, în disproportie cu valoarea aporturilor aduse, participarea la beneficii sau pierderi, cu singura conditie ca aceasta intelegere sa nu reprezinte o eludare a legii (disproportia despre care am discutat mai sus). Se poate stipula, de exemplu, ca asociatul care a adus ca aport anumite servicii, sa nu contribuie cu patrimoniul sau la pierderi, contributia sa la pierderi reducandu-se la foloasele aduse prin serviciile prestate. În dreptul roman, în epoca clasica, s-a admis participarea unui asociat numai la castig, dar numai daca munca lui era atat de pretioasa, incat neparticiparea sa la pierderi parea echitabila.
În materia societatilor comerciale, în lumina art. 1513 C. civ. se considera a fi ilicita orice clauza care incalca principiile egalitare ce trebuie sa stea la baza contributiei, atragand nulitatea lui absoluta.
CAPITOLUL VI
Incetarea societatii civile
VI.1 Cauzele de incetare a societatii civile
Cauzele de incetare a societatii civile sunt reglementate de Codul civil în capitolul IV al titlului VIII, capitol intitulat "Despre diversele moduri dupa care inceteaza societatea" si care cuprinde art. 1523-1531.
Incetarea societatii civile inseamna ipso facto incetarea efectelor contractului de societate civila, ceea ce presupune ca toate cazurile de incetare a societatii civile sunt în acelasi timp si cazuri de incetare a efectelor actului sau constitutiv si este firesc sa fie asa, cata vreme nu putem vorbi de existenta unei societati fara contract de societate. Potrivit art. 1523 C. civ., societatea civila inceteaza :
1.1. Prin expirarea timpului pentru care a fost conceputa , contractata,. De regula, asociatii convin asupra duratei societatii. La data stabilita, societatea inceteaza tocmai ca efect al vointei partilor contractante. Expirarea termenului prevazut de parti conduce la o incetare de drept a societatii. Daca în contractul de societate s-a omis sa se stipuleze durata, atunci se prezuma ca societatea a fost convenita pentru toata durata vietii asociatilor. Chiar în cazul mortii unui asociat, societatea isi va continua existenta pana la implinirea termenului stabilit de parti18.
Evident nimic nu-i impiedica pe societari sa hotarasca incetarea societatii si inainte de termen sau sa continue si dupa implinirea termenului, în situatia în care, de exemplu, obiectul societatii nu a fost realizat.
18 C Hamangiu, N. Georgean “Codul civil adnotat”, vol VIII, București, 1932,
p. 693
Valabilitatea contractului poate fi prelungita prin acordul unanim al asociatilor, acord care trebuie sa fie expres, deoarece reinoirea tacita este neoperanta. Prelungirea se poate face pentru o perioada determinata sau chir nedeterminata, dar în cazul contractului cu termen, ea trebuie sa intervina inainte de expirarea acestuia.
1.2. Prin pierirea sau epuizarea fondului social sau prin realizarea, ori imposibilitatea obiectiva de realizare) a scopului propus prin infiintare.
De regula partile stipuleaza un termen, dar daca omit sa faca acest lucru se considera ca societatea a fost contractata pe durata necesara realizarii afacerii, mai exact de natura acestei. Cand scopul – afacerea în speta – s-a realizat contractul inceteaza de drept. În acest sens, art. 1502 alin.2 C. civ. precizeaza ca atunci cand societatea "are ca obiect o afacere ce nu dureaza decat un timpdeterminat, atunci se prezuma contractata pentru tot timpul cat va tine acea afacere".
1.3 Prin moartea sau declararea judecatoreasca a mortii unuia dintre asociati. Declararea judecatoreasca a absentei unuia dintre asociati nu reprezinta o cauza care sa duca la incetarea societatii civile.
Cum caracterul intuitu-personae al societatii civile nu poate fi pus la indoiala, este firesc ca decesul unui asociat sa conduca la incetarea societatii. Tot asa satu lucrurile si în cazul în care persoanele juridice asociate isi inceteaza existenta.
Nimic nu ii impiedica insa pe asociati sa stipuleze în contract ca societatea va continua cu mostenitorii asociatului decedat sau- dupa satisfacerea mostenitorilor- intre asociatii ramasi în viata (ori cu persoana juridica succesoare in drepturi)19. Daca mostenitorii refuza sa faca parte din societate, ei vor putea solicita lichidarea societatii, insa numai în limita partii ce o detinea defunctul. Se va avea în vedere în acest caz starea patrimoniului social în momentul decesului asociatului, iar aportul social al defunctului si partea sa din beneficii vor fi distribuite mostenitorilor.
Chiar in cazul lipsei unei stipulatii care sa permita continuarea societatii cu mostenitorii asociatului decedat, s-a considerat ca atunci cand societatea are un scop determinat, ea poate subzista pana la terminarea lucrarilor, in acest caz, dispozitiile art. 1523 C. civ. Nefiind aplicabile. Se poate considera ca in astfel de cazuri, intelegerea clara dintre asociati a fost in sensul continuarii societatii cu mostenitorii, daca lucrarea nu poate fi terminate de catre asociatii ramasi in viata.
19 Rosetti Bãlãnescu, Al. Bãicoianu, op. cit., vol II, p.363
Desigur, este de preferat ca in cuprinsul contractului de societate, membri acesteia sa stipuleze clauza potrivit careia societatea va putea continua si dupa moartea unui asociat.suntem de parere insa ca nimic nu-I impiedica pe asociati sa decida continuarea societatii si dupa moartea unui societar. In ceea ce-l priveste pe mostenitorul asociatului decedat, acesta are dreptul la impartirea societatii, “dupa starea in care a fost in momentul mortii asociatului, participand si la toate drepturile ulterioare, insa numai intrucat sunt o consecinta necesara a operatiilor facute inaintea mortii asociatului caruia succeed” (art. 1526 C. civ.).
Trebuie subliniat faptul ca mostenitorii nu pot intervene in activitatea de administrare a societatii, dar pot intervene in afacerile societatii, cand aceasata ar fi o consecinta a operatiunilor facute inainte de decesul autorului lor.
Pentru ca o societate civila sa poata continua sa existe fara a-I introduce pe mostenitorii asociatului decedat in cauza, trebuie ca in viata sa fie cel putin doi asociati pentru ca societatea civila, asemanator societatilor comerciale de personae (in nume colectiv ori in comandita simpla) nu poate subzista cu asociat unic, lucru care rezulta si din prevederile art. 1491 si 1526 C. civ.
In cazul cabinetelor de avocati si a societatilorprofesionale de avocati, numai moartea sau retragerea din asociatie a tuturor asociatilor duce la incetarea societatii, chiar daca moartea sau cererea de retragere nu este simultana.
1.4. Prin punerea sub interdictie sau survenirea insolvabilitatii unuia dintre asociati.
Tot pornind de la caracterul intuitu personae al societatii civile, in momentul in care intervine punerea sub interdictie a unui asociat se produce desfacerea societatii. Ca si in cazul decesului unui societar, nimic nu-I opreste insa pe asociatii capabili, sa hotarasca ca societatea sa continue. La fel stau lucrurile si in cazul in care intervine insolvabilitatea (falimentul) unui asociat. Societatea nu poate, sub nici o forma, sa functioneze cu asociatul incapabil sau insolvabil; o astfel de caluza in contractul de societate este ilegala.
1.5. Prin vointa exprimata de unul sau mai multi asociati de a nu voi sa mai continue societatea – retragerea din societate.
Retragerea dintr-o societate este un act unilateral si abdicativ, prin care o persoana, avand calitatea de asociat, renunta la aceasta calitate. Potrivit art. 1523 pct 5 C. civ., societatea cicila inceteaza prin vointa exprimata de unul sau mai multi asociati de a nu mai continua societatea. Prin urmare retragerea din societate, chiar si a unui singur asociat, conduce , in principiu la incetarea insasi a societatii. Aceasta regula pune din nou in evidenta – daca mai era necesar – caracterul intuitu personae al societatii civile. Pentru a evita asemenea situatii, consideram ca asociatii vor putea stabili in contractul de societate ca in cazul retragerii unuia dintre ei societatea va continua intre ceilalti20.
Intrucat retragerea din societate a unuia dintre asociati conduce, de regula, la incetarea societatii civile, Codul civil reglementeaza in mod restrictive conditiile retragerii prin denuntarea unilaterala a contractului de societate. Astfel, potrivit prevederilor art. 1527 C. civ., incetarea societatii prin vointa unei parti este posibila doar atunci cand durata ei este nemarginita, adica atunci cand societatea a fost contractata pe termen nelimitat, inclusiv termenul incert al vietii unui asociat. Intentia de retragere prin denuntarea unilaterala a contractului de societate trebuie notificata tuturor partilor “cu buna credinta si la timp21”.
Renuntarea nu se considera a fi de buna credinta, daca asociatul o face cu intentia de a-si insusi singur profitul pe care asociatii spera a-l dobandi in comun (art. 1528 alin. 1 C. civ.). renuntarea este considerate intempestiva (“fara timp”) cand lucrurile nu se mai afla in toata intregimea lor si interesul societatii cere amanarea desfacerii (art. 1528 alin. 2 C. civ.).
Daca societatea a fost constituita pet imp determinat, desfacerea ei inainte de termen nu poate fi ceruta de catre unul dinter asociati inainte de termenul fixat, decat daca exista motive intemeiate, ca de exemplu: unul dintre asociati nu-si indeplineste datoria, neintelegeri grave intre ei, unul dintre asociati sufera de o infirmitate care il impiedica sa se ingrijeasca de afacerile societatii,etc. acestea se desprind din reglementarile art.1529 C. civ. Care prevede urmatoarele:
“Desfacerea societatii facute pentru un timp determinat nu se poate cere de unul dintre asociati inainte de expirarea termenului pus, afara numai cand exista juste motive, cum: in cazul cand unul dintre asociati nu-si indeplineste indatoririle sale, sau cand o infirmitate de toate zilele il impiedica de la ingrijirea afacerilor sociale sau in alte cazuri analoge.”
Motivele care conduc la desfacrea societatii contactate pe un timp determinat inainte de termenul fixat sunt exemplificative enumerate de legiuitor, singura chemata sa stabileasca temeinicia motivelor ce se invoca fiind instanta judecatoreasca.
20 O. A. Popescu “Contractul de societate”, Editura Lumina, București, 1996, p. 27
21 Fr. Deak, op. cit., p. 376
De altfel, alin.2 al aceluiasi articol (1529 C. civ.) prevede ca “ aprecierea unor asa motive e lasata la prudenta judecatorilor”. Cazul prevazut de legiuitor, avand caracter exemplificative, – neindeplinirea atributiilor de catre un asociat – este consecinta prevederilor art. 1020 si 1021 C. civ. Potrivit acestor reglementari legale, conditia rezolutorie este subinteleasa totdeauna in contractele sinalagmatice, atunci cand una dintre parti “nu indeplineste angajamentele sale”.
Partea in privinta careia angajamentul nu s-a executat “ are alegerea sau sa sileasca pe cealalta a executa conventia, cand este posibil, sau sa ceara desfiintarea cu daune interese”. Aceasta desfiintare nu opereaza de drept, ea trebuie ceruta in justitie.
Fiind in prezenta unei rezolutiuni, judecatorul poate aprecia daca este cazul sa se treaca la desfiintarea societatii. Poate acorda chiar un termen de gratie asociatului pentru ca acesta sa-si indeplineasca obligatiile asumate. O desfiintare judiciara poate avea loc insa si pentru alte motive:conflicte grave intre asociati, reducerea apreciabila a fondului social, nerealizarea beneficiilor scontate.
Este contrara legii conventia prin care asociatii ar decide ca, in situatia in care ar intervene un caz de desfiintare juridical a societatii, sa nu se poata apela la justitia.
Creditorii societarilor nu pot cere, pe calea actiunii oblice, desfiintarea societatii si impartirea patrimoniului indiviz societar. A astfel de concluzie se desprinde din caracterul intuitu personae al societatii civile si din faptul ca insusi societarul nu poate denunta in mod discretionar contractul de societate, cu atat maim ult nu au acest drept creditorii sai.
La aceste cazuri de incetare a contractului de societate se mai pot adauga urmatoarele:
1.6. pieirea bunului promis a fi adus in societate cu titlu de aport social. Acest caz de incetare a societatii civile este prevazut de legiuitor in art. 1525 C. civ. Potrivit acestui articol, societatea inceteaza cand bunul pe care unul dintre asociati s-a obligat a-l pune in comun “a pierit inainte de a fi fost in fapta conferit”, adica inainte de a fi pus efectiv la dispozitia societatii (de exemplu, ininte de realizarea conditiei suspensive). In cazxul pieirii partiale a bunului promis ca aport in societate, instanta este chemata sa aprecieze, conform art. 1529 C. civ., temeinicia cererii de desfacere a societatii civile.
Este irelevant daca obiectul aportului social il constituie proprietatea sau doar folosinta bunului respective, concluzia ce se desprinde din alin. 2 al art. 1525 C. civ. care prevede ca “asemenea inceteaza societatea in orice caz prin pierderea lucrului, cand numai folosinta a fost pusa in comun”.
Daca numai folosinta lucrului a fost adusa ca aport in societate , acesta inceteaza chiar daca pieirea s-a produs ulterior aducerii in societate. In caz de pieire partiala, aprecierea o face, si in aceasta ipoteza, instanta.
Aliniatul final al art. 1525 precizeaza ca nu se desface societatea “prin pierderea lucrului a carui proprietate s-a pus deja in comun”.
1.7. Prin acordul tuturor asociatilor
Contractul de societate civila care sta la baza societatii civile are un puternic caracter consensual, putand fi incheiat prin simplul accord de vionta al partilor, fara a fi supus vreunei forme speciale. Este firesc deci ca in baza aceluiasi accord de vointa al tuturor partilor semnatare, asociatii sa hotarasca revocarea contractului de societate. In acest sens, legea nu conditioneaza o astfel de incetare a societatii civile de indeplinirea vreunei conditii (motive temeinice de exemplu).
Incetarea opereaza atat in cazxul societatilor contractate pe termen nelimitat cat si inainte de expirarea termenului pentru cele constituite pe o durata determinata, cata vreme exista consimtamantul tuturor asociatilor.
1.8. Nerespectarea dispozitiilor legale care reglementeaza conditiile de valabilitate ale contractului de societate civila – nulitatea.
Atrag nulitatea absoluta a contractului de societate civila si in consecinta, desfacerea societatii, urmatoarele cauze:
incalcarea regulilor privind capacitatea de a contracta. In cazul contractului de societate, doar persoanele cu capacitate deplina de exercitiu pot avea calitatea de semnatari. Persoanele lipsite de capacitate de exercitiu sau restranse in aceasta capacitate nu vor putea incheia un contract de societate civila nici prin reprezentare (asistare) si nici daca s-ar fi obtinut incuviintarea in acest sens din partea autoritatii tutelare;
lipsa totala a consimtamantului;
nevalabilitatea obiectului contractului de societate civila. Obiectul contractului de societate trebuie sa aiba un caracter determinat, sa fie licit si moral;
cand lipseste cauza ori ea este ilicita sau imorala.
Nulitatea absoluta poate fi invocate de oricne are vreun interes, actiunea in nulitate absoluta este imprescriptibila. Nulitatea absoluta nu poate fi acoperita prin confirmare expresa si tacita.
In ceea ce priveste nulitatea relative a contractului de societate civila si in acest caz se aplica reglementarile din dreptul comun. Atrag nulitatea relative a contractului de societate civila:
viciile de consimtamant;
lipsa discernamantului in momentul incheierii actului.
Nulitatea relative se poate invoca doar de persoana al carei interes a fost nesocotit la incheierea actului juridic; actiunea in anulabilitate este prescriptibila. Nulitatea relativa poate fi confirmata expres sau tacit, in acest ultim caz, prin executarea actului anulabil sau prin neinvocarea nulitatii in termenul prevazut de lege.
VI.2 Efectele incetarii societatii civile
Dupa desfiintarea societatii civile se va proceda la lichidarea ei22. Se vor incasa creantele societatii si se vor plati datoriile acesteia. Activul si pasivul se impart intre asociati proportional cu drepturile pe care acestia le au in societate. In aceasta situatie, se va tine cont de prevederile contractului de societate care fac referire la impartirea foloaselor si pierderilor23. Daca nu s-a prevazut o astfel de situatie, impartirea se va face proportional cu valoarea aportului adus de fiecare asociat. Aceasta valoare a aporturilor se poate stabili prin contract ori se lasa la aprecierea unuia dintre societari sau a unei terte persoane.
Impartirea activului net si a pasivului se face conform regulilor stabilite in materie de imparteala a mostenirii, asociatii fiind considerati coproprietari in indiviziune ai bunurilor societatii. Daca un bun a fost adus ca aport in societate, se face distinctie daca a fost vorba de proprietate sau folosinta. In cazul aportului, in folosinta unui lucru, acesta se restituie asociatului proprietar in momentul incetarii societatii civile. In schimb, daca aportul a constat in proprietatea unui bun, acesta a devenit coproprietatea asociatilor, iar impartirea se face conform regulilor partajului.
In ceea ce priveste procedura de lichidare, daca ea nu a fost prevazuta de catre asociati in contractul de societate, va fi realizata de instanta. Pot avea calitatea de lichidatori persoane straine sau chiar unii dintre asociati. Articolul 1530 Cod civil prevede ca: “la impartirea averii societatii intre asociati, se aplica regulile relative la impartirea ereditatii, la forma acestei imparteli si la obligatiile ce rezulta intre erezi”.
22 E. Safta-Romano “Contracte civile”, Editura Polirom, București, 1999, p. 225
23 D. Alexandresco, op. cit. , p. 401
Cu ocazia iesirii din indiviziune, se va apela la un expert care va stabili activul net, dup ace vor fi achitate datoriile, iar, la randul sau, activul net va fi impartit in functie de intinderea dreptului fiecaruia.
Termenul general de prescriptie a actiunii avand ca obiect desocotirea cheltuielior effectuate de asociati (restituirea sumelor avansate) incepe sa curga de la data incetarii societatii, in vreme ce actiunea prin care se cere partajarea bunurilor aflate in indiviziune este imprescriptibila24.
24 M. Eliescu “Transmisiunea și împãrțirea moștenirii”, Editura Academiei,
Bucuresti, 1966, p. 212-220.
CONCLUZII
In viata de toate zilele, omul este supus multiplelor interferinte si conditionari care decurg firesc din insusi faptul convietuirii sociale, din infinitatea si complexitatea relatiilor interumane.
Pentru a realiza mai mult si mai bine, omul este nevoit sa se asocieze, sa uneasca eforturile sale cu cele ale semenilor sai, punand in acest fel bazele unei comunitati de persoane si interese a carei haina juridica poate fi extrem de variata.
Dreptul de asociere este unul din drepturile fundamentale, inalienabile si imprescriptibile ale omului. El este prevazut in “Declaratia universala a drepturilor omului” (art.20), adoptata si proclamata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite la 10 decembrie 1948 si in “Pactul international cu privire la drepturile civile si politice” adoptat de acelasi for la 16 decembrie 1966. De asemenea, Constitutia Romaniei consacra, in articolul 37, dreptul cetatenilor de a se asocia in mod liber in partide politice, in sindicate si in alte forme de asociere. Asocierea poate avea ca temei fie exercitarea unui drept fundamental de natura constitutionala – asocierea in partide politice sau in sindicate – , fie contractul de asociere intemeiat pe principiul libertatii contractuale si a fortei obligatorii a contractului (art. 969, C. civ.), prin care se constituie asociatiile si societatile de drept privat.
Aproape nimic nu este mai miraculos si mai fascinant decat puterea de a-ti crea singur dreptul, de a-ti reglementa, in limitele legii, propria conduita si apoi de a te supune ei. O asemenea posibilitate este deschisa prin contractul de societate. Prin intermediul acestui contract, asociatii au posibilitatea de a alege forma societara cea mai apropiata de interesele lor, de a stabili obiectul si durata societatii, intinderea drepturilor si obligatiilor pe care si le asuma, puterile celor chemati sa-i reprezinte si limitele acestor puteri conferite, de a-si determina cotele de participare la castig si la pierdere, intr-un cuvant, de a-si stabili propria lege, de a-si reglementa propria conduita.
Contractul de societate este actul constitutiv al societatii la a carei temelie sta si care ii da astfel nastere, este un veritabil izvor de drept pentru entitatea al carei fundament il constituie.
Este adevarat ca orice contract reglementeaza conduita partilor, dar contractul de societate este mai mult decat atat. El reglementeaza in chip statornic si cu efecte de durata, nu o simpla relatie pasagera intre doua persoane, ci o complexitate de raporturi: unele interne, liniare – intre asociati, precum si intre societate (privita ca entitate) si asociati – , altele externe – cele dintre societate si terti.
Daca incercam sa facem o incursiune in evolutia reglementarii contractului de societate, trebuie subliniat de la bun inceput ca aceasta evolutie nu poate fi disociata de cea a societatilor la a caror temelie sta. Importanta societatilor in dreptul privat a condus la necesitatea reglementarii acestora inca din cele mai vechi timpuri. Punctul de plecare il constituie societatea civila, ale carei radacini se gasesc i dreptul privat roman.
Primele reglementari avand ca obiect institutia juridica a societatilor le intalnim in Codul lui Hamurabi, din a doua jumatate a secoulului al XVIII-lea i.e.n. Acest monument legislativ antic dedica societatilor sapte din cele 34 de articole rezervate contractelor. Desi numarul redus al articolelor vorbeste de la sine despre caracterul sumar si rudimentar al reglementarii, totusi, meritul acestui cod este acela de a consfinti in plan legislativ posibilitatea de asociere in scopul obtinerii unor foloase patrimoniale.
Cea mai dezvoltata reglementare din antichitate a contractului de societate o intalnim in dreptul roman. La romani, contrcatul de societate are un caracter consensual, fiind mijlocul, juridic prin care doua sau mai multe persoane se obligau sa puna ceva in comun in vederea obtinerii de profit. Societatea putea fi constituita in vederea girarii tuturor afacerilor asociatilor sau doar in vederea desfasurarii unei activitati determinate. Aporturile asociatilor puteau consta in sume de bani, bunuri (mobile sau imobile) sau prestatii in munca. Societas, in dreptul roman, nu avea o identitate proprie, distincta de cea a asociatilor, cu alte cuvinte nu se bucura de personalitate juridica, ci reprezenta doar “o legatura de drepturi si obligatii intre asociati, sanctionte prin actio pro socio. Raporturile intre socii au un caracter personal si deci se sting prin moartea unuia dintre ei.” (Gaius : “Institutiile”)
Pentru a-si produce efectele, contractul de societate trebuie sa intruneasca in mod cumulativ urmatoarele elemente:
aportul social din partea fiecaruia dintre asociati care se materializa in transmiterea dreptului de proprietate sau a dreptului de folosinta asupra unuia sau mai multor bunuri, sau, dupa caz, in serviciile sau munca prestata de asociati;
interesul comun, care priveste participarea asociatilor la beneficii si la paguba, dupa modul convenit in contractul de societate, iar in lipsa unei astfel de stipulatii, in cote egale. Conventia prin care s-ar stabili ca o parte sa culeaga in exclusivitate castigul, iar cealalta sa suporte in intregime paguba, este lipsita de orice efect, fiind considerata leonina;
affectio societatis care exprima vointa neechivoca a asociatilor de a forma o societate. Prin acest element, societatea se distinge de starea de indiviziune;
scopul urmarit prin incheierea contractului de societate trebuie sa fie licit, adica sa nu contravina ordinii publice romane.
In timpul societatii, fiecare asociat era tinut sa-si indeplineasca obligatiile asumate prin contractul de societate. Daca in dreptul clasic, diligenta in acest scop era apreciata mai sever (in abstracto), luandu-se drept reper, (element de referinta)diligenta bunului gospodar, treptat, spre sfarsitul imperiului, raspunderea asociatului a fost privita mai indulgent (in concrito), adica prin raportare la propria persoana si propriile posibilitati ale acestuia.
In perioada medievala, datorita extinderii si diversificarii fara precedent a comertului, nevoia unor lasamente rapide si sigure da capitaluri au condus la aparitia primelor reglementari privind societatile comerciale si activitatea acestora.
In tara noastra, primele reglementari avand ca obiect societatile si actul lor constitutiv – contractul de societate – le intalnim in legiuirea Caragea din 1818 si in Codul Calimah din 1817. Astfel, legiuirea Garagea stabileste la “tovarasia se poate infiinta pentru o durata determinata (“cu soroc”) sau nedeterminata (“fara soroc”), iar aportul asociatilor (“tovarasilor”) putea consta in bani, in bunuri sau in munca. Indiferent de marimea contributiilor lor, insa toti tovarasii “tot acele dreptati au la tovarasie; sau cum se vor tocmi”. Toti asociatii aveau obligatia sa respecte clauzele contractului de societate si sa se comporte cu buna credinta. Codul Calimah reglementeaza mai amanuntit contractul de societate, stabind ca aportul asociatilor putea consta in “cate un lucru sau sume de bani, sau un intreg soiu de lucruri, adica toate marfurile”. Tovarasia dadea nastere la “doua feluri de legiuite legaturi”: “legatura cea dintre launtrii” (raporturile juridice interne) si “legatura cea din afara”.
In contractul de societate trebuia sa fie determinata cota de participare la castig si la pierdere pentru fiecare dintre ei. Dupa acelasi criteriu, “se imparte paguba precum dimpotriva s-ar fi impartit castigul dupa urmata tocmeala”.
In epoca moderna, apar reglementari atotcuprinzatoare in privinta societatilor, facandu-se distinctie intre societatile cilile reglementate in Codul civil roman din 1864, prin dispozitiile art. 1491-1531 si societatile comerciale reglementate in Codul comercial roman din 1887 (art. 77 si urm.).
Datorita importantei pe care societatile au capatat-o in timp in dreptul privat, fie ca e vorba de societati civile, fie ca e vorba de societati comerciale, studiul lor a facut obiectul unor lucrari de valoare in domeniu. S-a pornit intotdeauna de la contractul de societate care reflecta atat natura raporturilor juridice interne dintre societari cat si fizionomia entitatii careia ii da nastere.
Fiind legea partilor si in egala masura a societatii cladite pe temeia sa, contractul de societate este un act creator de drept (loto sensu). El creaza asadar, o veritabila ordine de drept. De aceea se poate spune “ubi societas, ubi jus”.
Dreptul nu poate fi altceva decat legea, iscusinta de a o concepe si formula, arta de a explica si de a face inteleasa menirea ei, intelepciunea de a o aplica, puterea de a o pronunta si impune.
Bibliografie
Francisc Deak : “Tratat de drept civil. Contracte speciale” Editura Actami, Bucuresti, 1999-2000;
Dan Chirica : “Drept civil. Contracte speciale” Editura Lumina Lex, Bucuresti 1997;
Ion Turculeanu : “Drept civil. Contracte speciale. Succesiuni”, Editura Themis, Craiova, 2000;
Eugeniu Safta-Romano : “Contracte speciale” Editura Polirom, Bucuresti, 1999;
C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, Al. Baicoianu : “Drept civil roman” vol. II, Editura All, Bucuresti, 1996;
Radu I. Motica, Florin Motiu : “Contracte civile. Sinteza teoretica si practica judiciara”, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1998;
Ana Manea Luca : “Drept civil. Notiuni generale despre obligatii. Contracte civile”, Editura Fundatiei Chemarea, Iasi, 1994;
Matei B. Cantacuzino : “Elementele dreptului civil”, Editura All, Bucuresti, 1998;
Dan A Popescu : “Contractul de societate”, Editura Lumina, Bucuresti, 1996.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .contractul de Societate Civila (ID: 125174)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.