Contractul de Renta Viagera

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………………………………………….pag. 3

CAPITOLUL I : NOȚIUNI GENERALE DESPRE CONTRACTE………………………….pag. 6

1.1. Noțiunea de contract în general………………………………………………………………………pag. 6

1.2. Contractele în lumina dreptului roman…………………………………………………………….pag. 8

1.3. Noțiuni generale despre contractele civile……………………………………………………….pag. 12

CAPITOLUL II : ANALIZA CONTRACTULUI DE RENTĂ VIAGERĂ ………………pag. 14

2.1. Interpretarea contractului de rentă viageră…………………………….. ………………………pag. 14

2.1.1. Calificarea juridică…………………………………………………………………………………….pag. 15

2.1.2. Alea, element de apartenență………………………………………………………………………pag. 16

2.1.3. Interpretarea clauzelor contractuale……………………………………………………………..pag. 18

2.1.4. Caracterele juridice ale contractului de rentă viageră……………………………………..pag. 20

CAPITOLUL III : CONDITIILE DE VALABILITATE ALE

CONTRACTULUI DE RENTĂ VIAGERĂ………………………………………………………….pag. 28

3.1. Capacitatea………………………………………………………………………………………………….pag. 28

3.2. Consimțământul…………………………………………………………………………………………..pag. 30

3.3. Obiectul contractului…………………………………………………………………………………….pag. 34

3.4. Cauza………………………………………………………………………………………………………….pag. 35

3.5. Forma contractului……………………………………………………………………………………….pag. 36

3.6. Interpretarea clauzelor contractului………………………………………………………………..pag. 38

CAPITOLUL IV : EFECTELE CONTRACTULUI DE RENTA VIAGERA…………….pag. 39

4.1. Obligațiile credirentierului……………………………………………………………………………pag. 39

4.2. Obligațiile debirentierului…………………………………………………………………………….pag. 40

CAPITOLUL V : ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE RENTĂ VIAGERĂ………….pag 44

CAPITOLUL VI : ANALIZĂ COMPARATIVĂ ÎNTRE CONTRACTUL DE RENTĂ VIAGERĂ ȘI CONTRACTUL DE ÎNTREȚINERE……………………………………………..pag. 45

CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………….pag. 48

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………….pag. 50

INTRODUCERE

Dintre definițiile oferite, o vom reține pe aceea potrivit căreia dreptul civil este ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale stabilite între persoane fizice și persoane juridice aflate pe poziții de egalitate juridică

În primul rând, definiția de mai sus face referire la conținutul dreptului civil, acesta fiind un ansamblu de norme juridice, adică o ramură a sistemului de drept român1. Normele juridice civile sunt grupate pe categorii ce reglementează subdiviziuni ale obiectului dreptului civil, adică sunt ordonate în instituții ale dreptului civil.

Dreptul civil cuprinde următoarele instituții:

– raportul juridic civil;

– actul juridic civil;

– prescripția extinctivă;

– subiectele dreptului civil (persoanele fizice și persoanele juridice);

– drepturile reale;

– obligațiile civile (teoria generală a obligațiilor);

– contractele civile speciale;2

– moștenirea (succesiunile);3

– dreptul de proprietate intelectuală (dreptul de autor și dreptul de proprietate industrială).4

Cel de al doilea element al definiției privește obiectul dreptului civil. Acesta este format din raporturile juridice patrimoniale și raporturile juridice nepatrimoniale care se stabilesc între persoane fizice și persoane juridice.

Așadar, vom deosebi două categorii de raporturi juridice civile:

– raporturi juridice civile patrimoniale;

– raporturi juridice civile nepatrimoniale.

În sistemul dreptului românesc, dreptul civil are un rol deosebit de important, întrucât, prin normele sale, contribuie la ocrotirea valorilor (drepturilor subiective) patrimoniale și personale nepatrimoniale ale persoanelor fizice și juridice. De asemenea, dreptul civil reprezintă o garanție a formării unei conștiințe juridice corecte, precum și a respectării și întăririi moralei.

Un aspect foarte important al rolului pe care îl ocupă dreptul civil în sistemul dreptului românesc constă în poziția sau funcția dreptului civil de a fi drept comun față de alte ramuri de drept. Aceasta înseamnă că, ori de câte ori o altă ramură de drept învecinată nu conține norme juridice proprii care să reglementeze un anumit aspect al unui raport juridic sau când normele sale ar fi insuficiente, se va recurge la norma corespunzătoare din dreptul civil.

De altfel, unele ramuri de drept prevăd în mod expres împrumutarea unor norme juridice de la dreptul civil.

În alte situații, împrumutul normelor juridice civile se face în mod tacit, deoarece ramura de drept respectivă nu cuprinde reglementări speciale pentru anumite aspecte, fiind nevoie să se recurgă la dreptul comun, chiar dacă nu există un text de lege care să trimită expres la acesta.

CAPITOLUL I : NOȚIUNI GENERALE DESPRE CONTRACTE

1.1. Noțiunea de contract în general

Dreptul civil, prin țesătura aproape nesfârșită a normelor sale, se ocupă de întreaga viață a omului – persoană fizică – sau a omului privit în colectiv, ca persoană juridică, reglementând cele mai importante atribute, calități, stări și legături în care intră.5

S-a spus,6 pe bună dreptate, că suntem în prezența unei „instituții juridice” de cea mai mare importanță prin frecvența, dar și prin complexitatea tehnicii juridice și a regulilor de drept proprii…”. Tot astfel, s-a ajuns la concluzia potrivit căreia „contractul constituie «laboratorul» teoriei generale a obligațiilor civile, model la care se pot raporta toate celelalte instituții juridice de drept obligațional iar, uneori, regulile proprii acestor instituții fac trimitere sau se completează cu cele care guvernează acordul de voință al părților, intervenit în scopul de a produce efecte juridice”.

Legea noastră de sinteză7 prin dispozițiile articolului 1166 dă următoarea definiție: „Contractul este acordul între două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”.

Textul citat, ca de altfel și Codul civil român în ansamblu său este de inspirație franceză8; definițiile date de cele două legi de sinteză se aseamănă dar nu sunt identice.

Astfel, Codul civil francez consacră definiția contractului în dispozițiile articolului 1001, potrivit cu care: „Le contrat est une convention par la quelle une ou plusieurs personnes s’obligent envers une ou plusieurs autres a donner, a faire, ou a ne pas faire quelque chose”.9

Se constată astfel că în concepția legiuitorului francez, contractul nu este altceva decât o convenție generatoare de drepturi și obligații, altfel spus, o convenție particulară generatoare de drepturi și obligații. De aici rezultă că între convenție și contract este un raport ca de la parte la întreg.

În literatura noastră de specialitate contractul este definit ca fiind acordul de voință între două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice10, adică de a naște, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice11. Astfel, se admite că acordul de voință (duorum pluriumque in idem placidum consensus) poate naște, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice, efecte mult mai largi decât cele ale reglementărilor de inspirație. Concluzia este justificată de diferențele de conținut dintre textele în cauză.

În contextul dat de precizările făcute în legătură cu definiția legală și cea dată contractului de literatura de specialitate este de necontestat faptul că noțiunea de convenție este utilizată de codul nostru civil ca fiind echivalentă cu cea de contract. Este, credem, mai degrabă, o modalitate de exprimare a raportului de la parte (contractul), la întreg (convenția), o posibilitate de utilizare a celor două categorii ca având aceleași reguli.

Este neîndoielnic că, între cele două noțiuni este o deosebire de sferă: contractul este o specie particulară a convenției.

Ca o aplicație a teoriei sistemelor și în această materie se poate afirma că instituția juridică a contractului se subsumează categoriei mai largi a convențiilor, iar acestea din urmă se subsumează categoriei și mai largi a acordurilor de voință.12

1.2. Contractele în lumina dreptului roman

De-a lungul timpului, contractele s-au dovedit a fi pe cât de simple în ce privește formarea lor, pe atât de cuprinzătoare în activități și fenomene diferite, de aceea de la apariția lor schimburile de bunuri și de servicii și în general acțiunile prin care oamenii își satisfac trebuințele materiale și cerințele spirituale nu au necesitat alte instrumente juridice, ci numai adoptarea contractelor; această adaptare reflectă evoluția istorică a contractelor.

În dreptul roman termenul de contract (contractus) îl întâlnim începând cu perioada clasică a dreptului roman. Grecii foloseau denumirea de synallagma (de unde și denumirea de contracte sinalagmatice). Cu pragmatismul, ingeniozitatea și finețea ce-i caracterizau, jurisconsulții romani au creat cea mai reușită legislație antică a contractelor, atât prin conținutul ei bogat, cât și prin forma sa ireproșabilă de exprimare. Prin calitățile sale, legislația romană a contractelor a influențat puternic legislațiile ce i-au urmat și în mod deosebit marile codificări care au avut loc în Europa în secolul al XIX – lea. Acesta a fost și cazul Codului civil român de la 1865, ale cărui reglementări privitoare la contracte și obligații sunt cele care reflectă mai pregnant influența dreptului roman asupra legislației noastre civile.

Cele trei categorii tradiționale de contracte – formale, reale și consensuale, care în dreptul actual constituie o „summa divisio”, au apărut în mod succesiv în dreptul roman:

a) Contractele formale. Primele și un anumit timp singurele contracte din dreptul roman au fost cele formale sau solemne, care se încheiau prin săvârșirea de acte prestabilite, la început sacramentele (fas), iar mai târziu laice (ius). În mentalitatea vechilor romani, contractele trebuiau să fie vizibile și fiecare contract lua naștere prin și din îndeplinirea cu publicitate a solemnității ce-i era proprie, de aceea, fiecare contract era distinct de celelalte, fără între ele să existe vreun element comun (abia după Hristos, jurisconsulții au observat că în esență contractul constă în acordul de voință al părților și că acest acord era comun tuturor contractelor). Contractele erau considerate ca o specie a convențiilor și anume convențiile care nu dădeau naștere la acțiune erau simple pacte (exemplu: pacto non nascitur actio), iar convențiile care dădeau naștere la acțiuni erau numite contracte.

Formalitățile necesare pentru încheierea contractelor erau următoarele: mancipatio (care era o vânzare fictivă), la contractul de împrumut de bani, numit nexum; întrebarea creditorului și răspunsul conform al debitorului la contractul verbal, numit stipulatio; și prin înscrierea sumei datorate în registrul creditorului cu consimțământul debitorului la contractele literale.

Contractele formale din dreptul ciția juridică a contractului se subsumează categoriei mai largi a convențiilor, iar acestea din urmă se subsumează categoriei și mai largi a acordurilor de voință.12

1.2. Contractele în lumina dreptului roman

De-a lungul timpului, contractele s-au dovedit a fi pe cât de simple în ce privește formarea lor, pe atât de cuprinzătoare în activități și fenomene diferite, de aceea de la apariția lor schimburile de bunuri și de servicii și în general acțiunile prin care oamenii își satisfac trebuințele materiale și cerințele spirituale nu au necesitat alte instrumente juridice, ci numai adoptarea contractelor; această adaptare reflectă evoluția istorică a contractelor.

În dreptul roman termenul de contract (contractus) îl întâlnim începând cu perioada clasică a dreptului roman. Grecii foloseau denumirea de synallagma (de unde și denumirea de contracte sinalagmatice). Cu pragmatismul, ingeniozitatea și finețea ce-i caracterizau, jurisconsulții romani au creat cea mai reușită legislație antică a contractelor, atât prin conținutul ei bogat, cât și prin forma sa ireproșabilă de exprimare. Prin calitățile sale, legislația romană a contractelor a influențat puternic legislațiile ce i-au urmat și în mod deosebit marile codificări care au avut loc în Europa în secolul al XIX – lea. Acesta a fost și cazul Codului civil român de la 1865, ale cărui reglementări privitoare la contracte și obligații sunt cele care reflectă mai pregnant influența dreptului roman asupra legislației noastre civile.

Cele trei categorii tradiționale de contracte – formale, reale și consensuale, care în dreptul actual constituie o „summa divisio”, au apărut în mod succesiv în dreptul roman:

a) Contractele formale. Primele și un anumit timp singurele contracte din dreptul roman au fost cele formale sau solemne, care se încheiau prin săvârșirea de acte prestabilite, la început sacramentele (fas), iar mai târziu laice (ius). În mentalitatea vechilor romani, contractele trebuiau să fie vizibile și fiecare contract lua naștere prin și din îndeplinirea cu publicitate a solemnității ce-i era proprie, de aceea, fiecare contract era distinct de celelalte, fără între ele să existe vreun element comun (abia după Hristos, jurisconsulții au observat că în esență contractul constă în acordul de voință al părților și că acest acord era comun tuturor contractelor). Contractele erau considerate ca o specie a convențiilor și anume convențiile care nu dădeau naștere la acțiune erau simple pacte (exemplu: pacto non nascitur actio), iar convențiile care dădeau naștere la acțiuni erau numite contracte.

Formalitățile necesare pentru încheierea contractelor erau următoarele: mancipatio (care era o vânzare fictivă), la contractul de împrumut de bani, numit nexum; întrebarea creditorului și răspunsul conform al debitorului la contractul verbal, numit stipulatio; și prin înscrierea sumei datorate în registrul creditorului cu consimțământul debitorului la contractele literale.

Contractele formale din dreptul civil actual se deosebesc de contractele formale din dreptul roman îndeosebi prin următoarele: forma nu mai are prioritatea din dreptul roman, ci se adaugă la elementele structurale, de fond ale contractelor; formalismul material și ritual din dreptul roman a fost înlocuit cu formalism simplificat și intelectualizat, constând mai ales în înscrisuri contractuale; pe când în dreptul roman contractele formale erau regula, iar cele consensuale excepția, în dreptul actual regula și excepția s-au inversat.

b) Contractele reale. Apariția acestei categorii intermediare de contracte cele formale și viitoarele consensuale) la care formalismul a fost redus la predare a lucrurilor, a marcat profund dreptul roman, întrucât a creat o primă și mare breșă în rigiditatea contractelor formale (cea de-a doua și mai însemnată va fi creată prin apariția contractelor consensuale).

În acest fel la vechile contracte medievale s-au adăugat patru contracte reale numite așa pentru că luau naștere „re” prin tradițiunea lucrurilor (traditio) și anume: împrumutul de bani (mutuum), împrumutul gratuit al unui lucru determinat (commodatum), păstrarea gratuită a unui lucru străin (depositum) și amanetul sau gajul (pignus).

c) Contractele consensuale. Această de-a treia și ultimă categorie de contracte, a căror încheiere s-a redus la simplul acord de voință al părților contractante (solo consensu) a răspuns îndeosebi noilor cerințe ale circulației bunurilor și serviciilor din societatea romană. Primul contract consensual a fost vânzarea – cumpărarea, i-au urmat închirierea de lucruri, efectuarea de servicii și săvârșirea de lucrări și gestiunea gratuită de afaceri.

În sistemul contractual roman, contractele formale au continuat a fi regula și după admiterea contractelor consensuale, iar contractele consensuale și reale erau excepția. În fine, cu toată dezvoltarea pe care a cunoscut-o comerțul ca urmare a extinderii statului roman și a legăturilor sale cu alte state, dezvoltare concretizată în numeroase și variate operațiuni comerciale, dreptul roman nu a cunoscut o categorie distinctă a contractelor comerciale și nici dreptul comercial.

Romanii au realizat operațiunile comerciale pe două căi: pe de o parte prin „folosirea dreptului ginților, care prin flexibilitatea sa a înlesnit în special operațiunile comerciale externe; pe de altă parte prin folosirea unor contracte civile adoptate la regulile comerțului ca vânzarea-cumpărarea, mandatul prin procură, sau diverse contracte nenumite. Prin asemenea adaptări ale contractelor și ale altor mijloace juridice la cerințele comerțului, iar cu timpul și prin asimilarea dreptului ginților de către dreptul civil, nu s-a simțit nevoia recunoașterii unui drept comercial distinct de dreptul civil, care a continuat a fi până la sfârșitul imperiului roman un drept unitar.

Spre deosebire de dreptul civil roman, care era un drept unitar, dreptul civil medieval, ca și dreptul evului mediu în general s-a diferențiat după stările sociale (drept nobiliar, drept canonic, dreptul curții, dreptul orășenilor, dreptul țăranilor liberi, etc.) și după proveniența sa (drept roman receptat, dreptul cutumiar, dreptul canonic). La rândul ei doctrina juridică medievală a cunoscut școli și curente diferite, ca cele ale cutumiarilor, canoniștilor, glosatorilor și post glosatorilor, teoreticienilor dreptului natural, ai dreptului rațional și istoric. Cu toată această divizare legislativă și doctrinară dreptul medieval a contribuit substanțial la perfecționarea contractelor; astfel în vederea înlesnirii și asigurării comerțului juridic s-au promovat și consacrat libertatea și securitatea contractuală, consensualismul și imperativul respectării obligațiilor liber asumate; iar în vederea realizării echivalenței contraprestațiilor s-au promovat și consacrat libertatea contractuală și justiția comutativă. Totodată evoluția contractelor în dreptul medieval a fost marcată de restrângerea formalismului, care a ajuns a fi o de excepție față de consensualism și prioritatea acordată manifestării libere a voinței umane. În acest sens s-a spus că prin promisiunea sa omul se obligă față om (Toma D'Aguino), sau că promisiunea valorează obligație (Hugo Grotius).

În dreptul medieval , sub influența noilor concepții filosofice, contractele consensuale au devenit preponderente, ceea ce a condus în mod logic la impunerea regulii consensualismului.

Extinderea contractelor consensuale a răspuns mai ales celerității pe care o reclamau operațiile comerciale; iar dreptul canonic a promovat această extindere și fiindcă bisericile erau interesate în recunoașterea valabilității făgăduințelor materiale pe care, în ambianța de profundă religiozitate din evul mediu, credincioșii le făceau acestora în numeroase împrejurări. Consensualismul a promovat ideea respectării cuvântului dat, a obligativității contractelor. În acest sens s-a formulat maxima „pacta sunt servanda” conform căreia contractele sunt obligatorii, chiar și în situațiile în care de la data încheierii până la data executării lor, au intervenit împrejurări neprevăzute care au creat disproporții valorice între prestațiile corelative ale părților contractante. S-a avansat însă și ideea revizuirii contractelor pentru impreviziune, rebus sic stantibus, care avea să fie valorificată în practică abia în dreptul civil modern.

Consensualismul a înlesnit încheierea contractelor și prin aceasta operațiile comerciale, iar regula „en fait de meubles possession faut titre” formulată în dreptul medieval francez, a înlesnit și mai mult și chiar a garantat aceste operații, întrucât a creat o încredere legitimă în simplul fapt al posesiunii bunurilor mobile.

În dreptul canonic medieval s-a formulat și promovat conceptul de justiție comutativă, conform căruia, în contractele sinalagmatice, prestațiile reciproce ale părților trebuie să fie echivalente. Aplicațiile practice ale conceptului de justiție comutativă au fost următoarele: anularea contractelor lezionare, reducerea dobânzilor excesive, reducerea clauzelor penale disproporționate și revizuirea contractului pentru motivul dezechilibrului contractual, ivit din cauza survenirii unor împrejurări imprevizibile.

Despre dreptul modern se vorbește o dată cu procesul politic de constituire și consolidare a statelor naționale europene, încheiat în linii mari în secolul al XIX – lea, proces însoțit de marile codificări, astfel încât s-a ajuns ca fiecare stat să aibă codul său civil. În cadrul acestui proces de modernizare statală și legislativă s-a edictat Codul civil francez din 1804, model urmat și de alte coduri, printre care și Codul civil român din 1865.

În acest fel contractele civile au fost reglementate în codurile civile.

De asemenea au fost edictate și coduri comerciale; mai întâi Codul comercial francez din 1807, urmat de alte coduri, printre care și Codul comercial italian din 1883, din care s-a inspirat Codul comercial român din 1887. În acest fel contractele comerciale au fost reglementate în coduri comerciale.

Prin această mare divizare legislativă s-a ajuns ca dreptul privat, care în sistemul roman era unitar, să fie divizat în două ramuri distincte: dreptul civil care a devenit drept privat comun și dreptul comercial ca un drept special față de dreptul civil, ceea ce a însemnat că legislația civilă a contractelor se aplică și contractelor comerciale în măsura în care legislația comercială nu dispune altfel, iar mai târziu, în secolul al XX-lea, au apărut și alte ramuri de drept care reglementează contracte, ca dreptul muncii, dreptul comerțului internațional, ceea ce înseamnă că legislația civilă se aplică și acestor contracte cu titlu de drept comun.

Pe lângă această diversificare a contractelor și diferențiere între reglementările de drept comun, și reglementările speciale, o altă evoluție a constituit-o rolul voinței în contracte. Astfel pe când în Codul civil francez, iar ulterior și în Codul civil român contractele au fost concepute ca rod al voinței părților contractante, deci ca fiind contracte negociabile, cu timpul au fost legiferate sau jurisprudențial admise și contractele de adeziune și contractele impuse.

Dreptul civil român actual reglementează contractele speciale prin dispoziții ale Codului civil și ale altor acte normative, care reglementează anumite contracte, precum: antrepriza, arendarea și închirierea de locuințe.

Reglementările legale referitoare la contracte se divid în reglementări generale, aplicabile tuturor contractelor, și care privesc libertatea contractuală și limitele acestuia, formarea și efectele contractelor, și reglementările speciale care reglementează diferite contracte speciale (vânzarea, locațiunea, mandatul, depozitul), dispoziții care se întregesc cu cele privitoare la unele contracte cuprinse în alte acte normative.

În cadrul dreptului civil legătura dintre reglementările generale și cele speciale referitoare la contracte este cea de la lege generală la cea specială, de asemenea în cadrul sistemului de drept, legătura dintre legislația civilă referitoare la contracte și legislația civilă referitoare la contractele aparținând altor ramuri de drept este aceea de la lege generală la lege specială.

1.3. Noțiuni generale despre contractele civile

Materia contractelor speciale, ca parte integrantă a dreptului civil, are ca obiect de reglementare instrumentele juridice prin intermediul cărora se realizează, de regulă, circulația bunurilor (de exemplu vânzarea, schimbul, împrumutul), folosința și conservarea lor (de exemplu, locațiunea, depozitul) ori crearea de valori (de exemplu, antrepriza). Astfel fiind, regimul juridic al contractelor civile reprezintă o parte importantă – atât teoretic cât și practic – a dreptului privat, în general, și a dreptului civil, în special.

Pentru înțelegerea și aplicarea corectă a acestor reglementări este însă necesar să facem două precizări: una referitoare la domeniul de aplicare și corelația dintre reglementarea contractelor civile, pe de o parte, iar cealaltă privitoare la corelația dintre regimul juridic special al contractelor civile și teoria generală a obligațiilor civile.

Au caracter civil și actele încheiate de liber profesioniști (de exemplu, avocații, medicii, inclusiv medicii stomatologi etc.) sau de meseriașii care prelucrează materialul clientului sau materialul procurat de meseriaș nu este decât un accesoriu în raport de lucrarea efectuată pe baza contractului de antrepriză; artizanii – chiar dacă procură ei anumite materiale – nu sunt comercianți decât dacă munca lor nu este decât un accesoriu al furnizării mărfii clientului.

Mai precizăm că statul și unitățile sale administrativ-teritoriale nu pot avea niciodată calitatea de comerciant și deci nu pot săvârși acte subiective de comerț, contractele pe care le încheie fiind de domeniul dreptului public (în) special dreptul administrativ), dacă nu reprezintă acte obiective de comerț supuse legilor comerciale. Regulile privitoare la contractele civile sunt însă aplicabile și acestor contracte (de exemplu, regulile antreprizei în cazul antreprizei de lucrări publice), în măsura în care legea nu prevede reglementări speciale.

În ceea ce privește corelația dintre regimul juridic special al contractelor civile și teoria generală a obligațiilor civile precizăm că prioritate au regulile speciale prevăzute – în Codul civil ori în acte normative speciale – pentru contractul în cauză. În măsura în care anumite probleme de drept nu ar fi reglementate prin norme speciale (sau prin convenția dintre părți) se aplică, în completarea acestor norme, regulile din partea generală a dreptului obligațional (teoria generală a obligațiilor), care cuprinde reguli aplicabile tuturor contractelor sau contractelor de o anumită categorie (contracte sinalagmatice sau unilaterale, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit etc), aceste norme – și nu normele prevăzute pentru un alt contract special, fie și asemănător – fiind incidente ori de câte ori nu există norme speciale. De la regula aplicării normelor prevăzute de lege pentru un contract special numai în materia respectivă, se admite o derogare pentru ipoteza în care, nici pentru contractul special în cauză și nici în cadrul teoriei generale a obligațiilor nu există vreo reglementare. Astfel, de exemplu, regulile privitoare la obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune sunt aplicabile nu numai în materia contractului de vânzare dar și în cazul altor contracte translative de drepturi reale, în măsura în care anumite probleme de drept nu sunt reglementate prin norme speciale prevăzute pentru contractul în cauză și nici în cadrul teoriei generale a obligațiilor, se impune aplicarea normelor existente, deși aceste norme sunt speciale pentru un anumit contract.

CAPITOLUL II : ANALIZA CONTRACTULUI DE RENTĂ VIAGERĂ

Contractul de rentă viageră este reglementat în Codul civil în Titlul al IX-lea intitulat ,,Diferite contracte specialeˮ la capitolul al XVII-lea ,,Contractul de rentă viagerăˮ la articolele 2242-2253 .

Contractul de rentă viageră este definit de art. 2242 Cod Civil :

(1) Prin contractul de rentă viageră o parte, numită debirentier, se obligă să efectueze în folosul unei anumite persoane, numită credirentier, prestații periodice, constând în sume de bani sau alte bunuri fungibile.

(2) Renta viageră se constituie pe durata vieții credirentierului dacă părțile nu au stipulat constituirea acesteia pe durata vieții debirentierului sau a unei terțe persoane determinate.

2.1. Interpretarea contractului de rentă viageră

Privită ca o prestație periodică al cărei obiect constă intr-o sumă de bani plătibilă până la decesul autorului ei, renta viageră este o creanță de gen care se va particulariza ca regim juridic in funcție de izvorul ei. Ea poate reprezenta, ca exemplu, daune-interese cu caracter reparator având izvor delictual ori o indemnizație izvorâtă dintr-un contractul de asigurare de persoane etc.

Dar chiar adusa sub auspiciile contractului de rentă viageră reglementat de Codul Civil, nu toate constituirile de rentă viageră au caracter contractual, din moment ce pot avea ca izvor și un act de ultimă voință din partea dispunătorului.

Pe de altă parte, renta viageră nu prezintă acest caracter dacă a fost constituită prin acte de liberalitate (contract de donație ori act juridic unilateral, testament). În mod exclusiv, caracter aleatoriu corespunzător sediului materiei în care a fost integrat prin dispozițiile Codului civil prezintă doar contractul de rentă viageră cu caracter oneros.

Prin urmare, regulile juridice care ocârmuiesc materia rentei viagere se reflectă în mod diferit în reglementarea dată de Codul civil contractului de rentă viageră, în funcție de modul ei de constituire , singurul element comun fiind doar cel referitor la prestația periodică constând intr-o sumă de bani cu caracter viager, intrinsec , aleatoriu13.

A statua asupra voinței reale a părților înseamnă, în primul rând, a o particulariza cu consecința stabilirii regimului juridic incident. Sub acest aspect, a determina operațiunea ca aparținând contractului de rentă viageră înseamnă a identifica dacă părțile au intenționat să înstrăineze un bun ori un capital în schimbul plății unei sume de bani pe toată durata vieții înstrăinătorului.

2.1.1. Calificarea juridică

Această situație juridică nu reprezintă o operațiune de calificare propriu-zisă, ci una de aplicare a legii, similară, spre exemplu, cu cea prin care judecătorul identifică sediul materiei obligației de garanție a credirentierului.Vor fi aplicabile, prin extensie, regulile din materia contractului special de vânzare și contractului de rentă viageră care are ca obiect transmiterea unui drept real în schimbul plății rentei ori obligația de garanție este subînțeleasă în toate contractele ca o determinantă impusă de Codul Civil, privitor la buna-credință în executarea contractului și a urmărilor date de echitate, obicei ori lege naturii obligației asumate, dată fiind reglementarea acestei obligații în cadrul contractului de rentă viageră.

Tot o aplicare a legii constituie și statuarea asupra caracterului gratuit al rentei stipulate în favoarea unei terțe persoane ori excluderea de la aplicare rentelor constiuite cu titlu gratuit, aplicabile doar rentelor constiuite cu titlu oneros.

De aceea, dacă prestației periodice de a da o sumă determinată de bani, părțile i-au asociat și o obligație de a plăti o sumă determinată de bani, o prestație în natură ori un anumit bun, statuarea în drept asupra raportului juridic contractual implică delimitarea față de contractul de vânzare, contractul de întreținere sau cel de schimb.

Calificarea juridică în această ipoteză va fi atrasă de relevarea elementului principal din conținutul obligației compozite, intrinsec corelată cu scopul vizat de părți la încheierea contractului. Astfel, dacă plata sumei determinată de bani raportată la valoarea prestației credirentierului, contractul încheiat va fi de vânzare, părțile voind a înstrăina respectiv a dobândi un bun în schimbul unui preț și aplicabile operațiunii juridice încheiate astfel vor fi regulile juridice din materia contractului de vânzare.

Dimpotrivă dacă plata rentei constituie prestația principală a debirentierului în comparație cu valoarea prestației credirentierului, contractului i se va aplica regimul juridic al rentei viagere , deoarece remiterea sumei de bani este inclusă ca accesorie în structura obligației debirentierului, înstrăinătorul urmărind prin prestarea în principal a rentei să-și asigure un venit cu caracter viager.

Această conotație de scop va delimita înțelegerea părților și de contractul de întreținere, dacă plata rentei inclusă în conținutul obligației debirentierului a fost asociată cu prestații în natură, fără ca acestea din urmă să se constituie în prestație principală față de valoarea contraprestației credirentierului.

De asemenea, dacă lucrul dat în schimb credirentierului reprezintă prestația principală la care s-a obligat debirentierul, apreciată după același criteriu al valorii contraprestației cocontractantului, convenția va fi de schimb și va prelua automat regulile juridice care ocârmuiesc această materie.

2.1.2. Alea, element de apartenență

Determinând caracterul principal al obligației de plată a rentei, calificarea juridică nu a fundamentat încă apartenența convenției părților la contractul tip de rentă viageră, în absența stabilirii elementului aleator care se constituie într-o componentă intrinsecă a obligației principale asumate de debirentier, dată de durata vieții credirentierului.

Astfel, dacă prestația periodică în bani se plătește pe un timp determinat, convenția nu mai poate fi supusă regulilor rezervate contractului de rentă viageră datorită lipsei caracteristicii de esență a prestației de a fi alearie și oprețiunea de calificare trebuie din nou să demarce între convenția de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate ori convenția de împrumut în bani14.

În primă ipoteză, contractul constituie o rentă viageră dacă plata rentei a fost stipulată cu caracter viager, și nu pe un timp determinat, deoarece ratele nu reprezintă decât parte preț, al căror total va fi variabil în funcție de durata vieții persoanei pe capul căreia a fost constituită renta.

În ipoteza secundă, se poate asimila contractului de rentă viageră al cărui obiect constă în remiterea unui capital de către credirentier în schimbul plății ratelor de rentă (cu dobândă aferentă) cu un contract de împrumut, cu consecința reținerii caracterului real și unilateral al convenției, precum și a particularităților legate de probațiunea ei.

Cu toate astea, elementul aleatoriu care a configurat voința contractuală a părților delimitează cele doua convenții, mai ales că înstrăinătorul pierde orice drept asupra capitalului remis cu titlu viager la încheierea contractului și, prin urmare, nu scopul de împrumut a intrat în previziunea contractuală a părților.

Alea distinge natura oneroasă a contractului de cea gratuită.

Elementul aleatoriu, cauză a contractului, va separa natura oneroasă ori gratuită a contractului deja calificat ca fiind o convenție de rentă viageră, cu diferențierea de regim juridic statuată în principiu chiar în sediul materiei consacrat acestui tip de contract.

Aceasta înseamnă, de fapt, a sonda intenția contractuală a părților și a stabili dacă fiecare dintre ele a urmărit realizarea unei contraprestații ori dacă credirentierul și-a micșorat irevocabil patrimoniul cu intenție liberală.

Spre exemplu, este oneroasă renta viageră instituită pentru reparerea unui prejudiciu, ca și aceea prin care se remunerează un serviciu anterior prestat ori constituită în scopul achitării unei obligații naturale.

Tot oneroasă este convenția de rentă viageră dacă ratele de rentă sunt echivalente cu valoarea bunului transmis în contrapartida plății ei. În schimb, superioritatea ori inferioritatea valorii ratelor de rentă fată de valoarea bunului transmis de credirentier pune problema caracterului gratuit al convenției părților ori a lipsei cauzei contractului și, implicit, a obligației credirentierului.

Individualizarea intenției liberale a părților atrage în mod automat regimul juridic care va fi cel consacrat actelor juridice cu titlu gratuit: donație ori testament.

În acest caz, renta nu mai are caracter aleatoriu, atâta vreme cât nu există șansa de pierdere pentru credirentier și nici șansa de câștig pentru debirentier, simpla incertitudine asupra unei prestații gratuite neavând aptitudinea de a-i adăuga convenției esența elementului aleatoriu.

Rentei astfel constituite îi sunt necesare condițiile de fond și de formă specifice actelor juridice cu titlu gratuit, cu excepția liberalității făcute prin intermediul stipulației pentru altul, care, accesorie fiind față de convenția principală de rentă viageră, va fi supusă doar condițiilor de fond aale donațiilor sau testamentelor.

Liberalitatea materializată prin construirea rentei viagere, indiferent dacă s-a făcut prin donație ori testament, este supusă reducțiunii dacă depășește valoric cotitatea disponibilă și conferă moștenitorilor rezervatari ai dispunătorului dreptul de opțiune. În a executa liberalitatea așa cum a fost stipulată ori de a preda beneficiarului liberalității proprietatea cotității disponibile, cu consecința transformării dreptului de rentă viageră în plină proprietatea asupra cotității disponibile a moștenirii.

Textul nu putea include în prevederile sale și situația întreținerii în natura, care nu și-a găsit consacrare nici în materia contractelor speciale. Cu toate acestea, nu se exclude posibilitatea aplicării dreptului de opțiune și în cazul în care liberalitatea are un asemenea obiect.

2.1.3. Interpretarea clauzelor contractuale

Operațiunea de interpretare transcede calificarea juridică și judecătorul trebuie să releve sensul clauzelor contractuale a căror conformitate cu intenția părților trebuie să o realizeze, în măsura în care conținutul lor este ambivalent.

Astfel, clauza testamentară prin care s-a constituit capul legatarului o rentă și după moartea lui pe capul succesorilor săi legitimi a fost supusă interpretării Curții din Paris, care a trebuit să stabilească dacă moștenitorii beneficiarului rentei au fost desemnați pentru a marca termenul de extincție a rentei constituite în beneficiarul autorului lor ori dacă clauza privea reversibilitatea rentei în favoarea lor, la decesul credirentierului, tatăl acestora.De rezultatul interpretării acestei clauze depindea validitatea rentei, deoarece intenția de reversibilitate în beneficiul copiilor moștenitori implica reținerea calității lor de legatari și, în consecință, nulitatea legatului, atâta vreme cât aceștia nu erau concepuți la momentul decesului testatorului.

Curtea din Paris însă a abordat o altă interpretare a voinței testatorului, statuând în fapt ca renta a fost constituită doar în beneficiul credirentierului și că succesorii lui au fost desemnați pentru a determina întinderea obligației de plată a rentei către autorul lor.

Cum stingerea obligației de plată a rentei urma să se producă la decesul copiilor credirentierului, deoarece durata vieții lor a fost indicată drept termen de exticție a rentei, predecesul credirentierului , autorul lor, a lăsat creanța de rentă în patrimoniul succesoral, pe care moștenitorii săi o culeg în această calitate de succesori legali, și nu în aceea de moștenitori testamentari.

Această interpretare a fost menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție , care a reținut puterea suverană a judecătorului în a aprecia intenția testatorului cu privire la natura și caracterul legal al clauzei testamentare.

Decelarea intenției părților se impune și în ipoteza în care renta a fost stipulată în beneficiul mai multor persoane fără a prevedea clauza de reversibilitate, și judecătorul trebuie să stabilească dacă constituitorul a dorit să scindeze efectele convenției la moartea unui dintre credirentierii în favoarea cărora renta a fost înființată ori, dimpotrivă intenția probabilă a fost aceea de a diminua șansele de stingere a rentei la decesul unuia dintre credirentieri, asigurând asfel plata integrală a rentei până la decesul ultimului credirentier beneficiar. În această ipoteza judecătorul este obligat la interpretare, atâta vreme cât întinderea obligației de plată a rentei către debirentier va fi consecința directă a stabilirii caracterului reversibil sau nereversibil, în tot sau în parte, al rentei.

Conexă acestui gen de interpretare se află și situația în care renta a fost stipulată concomitent pe capul mai multor persoane, din care o parte pot fi beneficiari, iar stabilirea voinței părților implică separarea credirentierilor care au dobândite drepturi din contract de terți desemnați a indica termenul de extincție a rentei, pluraritate de persoane care se vor supune unor exigențe diferite de valabilitate a nominalizării lor, iar, pe de altă parte, individualizează obligația debirentierului atât ca întindere, cât și ca moment de stingere a ei.

În consecința, în lipsa unei clauze formale de reversibilitate ori de determinare a intenției părților în privința desemnării credirentierilor beneficiari în ipoteza constituirii rentei pe mai multe capete, circumstrierea voinței părților va fi rezulatul interpretării judecătorului, care, în funcție de clauzele contractului și examenul circumstanțelor în care convenția s-a încheiat, va stabili care a fost intenția probabilă a părților, pentru a configura efectele convenției în care aceasta s-a materializat.

Supuse interpretării judecătorului vor fi și clauzele rezolutorii exprese stipulate de părți, pentru reglementarea convențională a consecințelor neexecutorii obligației de plată a rentei de către debirentier, de al căror înțeles depind atât forța juridică a pactului comisoriu, cât și puterea de intervenție a judecătorului în a constata rezoluțiunea ori doar a o pronunța.

Aplicarea cauzei de indexare poate întâmpina o serie de dificultăți, judecătorul trebuind a in interpreta în sensul convenit de părți.Astfel, se poate întâmpla ca părțile sa fi dorit a indexa renta în funcție de costul vieții, însă baza de calcul reținută să nu reflecte acest lucru, situație în care clauza de indexare rămâne validă cu corijarea elementului de referință în raport cu cel voit de părți, eroarea manifestă a părților nefiind de natură a putea conduce la nulitatea convenției ori să aibă drept efect împiedicarea executării convenției.

Tot astfel, clauza de indexare ar putea fi lipsită de utilitate practică, dacă indicele de referință a dispărut ori indicele ales de părți a fost înlocuit cu alți indici, judecătorul interpretând voința părților trebuie să determine indicele cel mai apropiat voinței părților, în prima ipoteză, ori care indice vor fi luați în calcul, în ipoteza a doua.

2.1. 4. Caracterele juridice ale contractului de rentă viageră

Definind renta viageră, Rosseti-Bălănescu și Al. Băicoianu consideră că aceasta, ,,…este o creanță dând dreptul titularului ei (credirentierului) ca până la moartea sa să primească o sumă periodică anuală de la debitor (debirentierul)”.

Referindu-se la contractul de rentă viageră, Francisc Deak15 este de părere că „Renta viageră este un contract prin care o persoană înstrăinează un bun sau plătește o sumă de bani în schimbul unei prestații periodice în bani, care urmează a i se plăti până la decesul său”.

Credirentierul este creditorul rentei, adică persoana care înstrăinează un bun sau plătește o sumă de bani în vederea obținerii contraprestației specifice contractului. Credirentierul este, deci, creditorul (reus credendi) actului juridic (contractului) de rentă viageră. Astfel fiind privit, credirentierul nu are numai calitatea de creditor pentru că, într-o astfel de situație, am fi în prezența unui contract unilateral or, contractul de rentă viageră este un contract sinalagmatic, din el născându-se obligații reciproce pentru părți.

Debirentierul este debitorul raportului juridic născut din renta viageră; este persoana care, în schimbul bunului dobândit sau al unei sume de bani primite de la credirentier, este ținută să realizeze periodic, acestuia din urmă, o prestație, până la decesul său.

Contractul de renta viagera este, în principiu, un contract sinalagmatic.

Sintagma „în principiu”, în mod obișnuit, credirentierul (reus credendi) și debirentierul (reus debendi) intră într-un raport juridic de rentă viageră ca urmare a încheierii unui contract de rentă viageră. Constituirea rentei viagere se poate face, de regulă, cu titlu oneros. Cu titlu de excepție, ea se poate constitui și cu titlu gratuit. Am făcut aceste precizări pentru că, ori de câte ori renta viageră a fost constituită prin contract cu titlu oneros, tot de atâtea ori este vorba de un contract sinalagmatic. Și tot astfel, ori de câte ori renta viageră este constituită printr-un contract cu titlu gratuit, tot de atâtea ori vom fi în prezența unui contract unilateral16.

Prin excepție de la regula caracterului sinalagmatic, contractul de rentă viageră cu titlu gratuit este unilateral. Într-adevăr, pe cale de excepție, ori de câte ori contractul de rentă viageră se, referă la constituirea, cu titlu gratuit, a unei rente viagere suntem în prezența unui contract unilateral. Spre deosebire de contractul de rentă viageră sinalagmatic contractul de rentă viageră unilateral nu se caracterizează, nici prin reciprocitatea obligațiilor, nici prin conexitatea obligațiilor, ci, numai parțial, prin corelativitatea drepturilor unei părți cu obligațiile celeilalte părți:

– contractul unilateral de rentă viageră nu se caracterizează prin reciprocitatea obligațiilor din simplul motiv că numai credirentierul își asumă obligații, nu și debirentierul. Numai credirentierul se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra bunurilor sau sumelor de bani ce constituie fondul rentei viagere, fără a pretinde prestații periodice din partea celeilalte părți;

– pe de altă parte, drepturi dobândește numai debirentierul, nu și credirentierul.

Contractul de rentă viagera este, în principiu, un contract cu titlu oneros.

Sintagma „în principiu” își găsește explicația în ceea ce s-a precizat deja mai sus: în faptul că renta viageră însăși se poate constitui, de regulă, cu titlu gratuit și, în mod excepțional, cu titlu oneros.

Potrivit scopului urmărit de părți, contractele se clasifică în contracte cu titlu oneros și contracte cu titlu gratuit. Prin natura lucrurilor, spre deosebire de contractele cu titlu gratuit care se încheie în interesul exclusiv al unei singure părți căreia i se procură un folos de către cealaltă parte, fără a se urmări să se obțină ceva în schimb (un folos, o contraprestație), în contractele cu titlu oneros fiecare parte urmărește o asemenea contraprestație în schimbul a ceea ce se obligă. Se urmărește deci, realizarea unui interes patrimonial în schimbul a ceea ce fiecare se obligă.

În context, rezultă că:

– în situația în care contractul de rentă viageră este un contract cu titlu oneros, atât credirentierul cât și debientierul se obligă la prestații, unul în folosul celuilalt;

– dacă însă suntem în prezența unui contract de rentă viageră cu titlu gratuit, cea care se obligă este doar partea care constituie fondul rentei viagere – în bunuri sau în bani – nu și cealaltă parte.

În situația în care renta viageră are ca obiect prețul unui imobil sau o sumă de bani mai mici decât venitul imobilului sau, după caz, capitalului transmis ori egale cu acestea, suntem în prezența unei donații. Per a contrario, dacă datoriile sunt mai mari decât venitul imobilului ori capitalul, după caz, suntem în prezența unei stări de fapt care ridică întrebarea dacă renta viageră este un contract cu titlu oneros sau unul cu titlu gratuit.

Considerăm că, fiind vorba de o chestiune de fapt, calificarea este atributul instanței;

– în situația în care datoriile au o valoare mai mică decât sumele pe care credirentierul le-ar fi putut obține de la o societate de asigurări, nu avem argumente puternice ca să calificăm drept donație raportul juridic de rentă viageră născut între părți și, prin consecință, terțul nu poate „oferi” datorii comparabile cu cele ce ar fi putut fi obținute de la asemenea societăți;

– se consideră a fi un act cu titlu oneros constituirea de rentă viageră cu titlu de recompensă pentru unele servicii făcute, fiind suficientă în acest caz, redactarea în forma înscrisului sub semnătură privată, dacă valoarea rentei nu este exagerată;

– dacă în executarea unei obligații naturale se constituie o rentă viageră, considerăm că nu suntem în prezența unei liberalități, pentru că, în ultimă instanță, obligația naturală este totuși o obligație supusă reparării voluntare de către debitorul ei. Astfel, dacă constituirea rentei este voluntară, aceasta nu va fi supusă regulilor de formă ale donației, tocmai pentru că este vorba de executarea unei obligații valabile.

Trebuie adăugat faptul că răspunderea în cazul contractele de rentă viageră cu titlu oneros este apreciată mai sever, în timp ce, în situația celor cu titlu gratuit, condițiile de formă sui mai pretențioase.

Contractul de renta viagera este un contract aleatoriu.

Întreaga lucrare este consacrată teoriei generale a contractelor aleatorii, ceea ce face ca, din fiecare element abordat, să răzbată acest caracter. Prin definiție, contractul aleator însuși este contractul la a cărui încheiere părțile nu cunosc nici existența și nici întinderea exactă a avantajelor patrimoniale pe care le pot obține, și nici dacă și în ce măsură sui susceptibile de pierderi, pentru că au înțeles să se oblige în funcție de aceea – un eveniment viitor și incert – sub aspectul realizării ori momentului realizării.

Elementul aleatoriu constă, deci în alea, eveniment de care depind șansele părților de pierdere sau de câștig.

Contractul de renta viagera este, în principiu, un contract consensual.

Principiul consensualismului este un principiu dominant cu acțiune în ramura dreptului civil. Potrivit acestui principiu, pentru formarea contractului este suficient acordul de voință valabil exprimat al părților (solus consensus obligat).

Sintagma „în principiu” are menirea să sublinieze că, în situații de excepție, acest principiu este înfrânt. După modul de încheiere, actele juridice civile și deci și contractul, ca principală specie a acestora, se clasifică în: contracte consensuale, contracte solemne și contracte reale:

– sunt consensuale contractele pentru a căror formare (validitate) este suficient acordul de voință valabil exprimat al părților. Caracterul consensual al contractelor decurge din principiul consensualismului, principiu dominant ca acțiune – în dreptul nostru civil, motiv pentru care se consideră că în raport de criteriul amintit, contractele consensuale constituie regula în materie, regulă care cunoaște numai două excepții:

– contractele reale, definite ca fiind acele contracte pentru a căror formare valabilă (validitate), pe lângă acordul de voință valabil exprimat al părților, se cere și remiterea (predarea) unui lucru de către o parte celeilalte părți. Intră în această categorie contractul de împrumut, contractul de comodat, contractul de depozit și contractul de gaj; și

– contractele solemne, definite ca fiind acele contracte care, sub sancțiunea nulității absolute, trebuie să fie făcute în anumite forme. Altfel spus, pentru formarea valabilă a acestora este nevoie de acordul de voință valabil exprimat al părților la care se adaugă cerințele de formă impuse de lege sub sancțiunea nulității. Se cere, deci, ca forma acestor contracte să fie una ad validitatem sau ad solemnitatem. Intră In această categorie donația și actele de înstrăinare a imobilelor și contractul de ipotecă. Este important să nu se confunde forma ad validitatem (ad
solemnitatem) cu forma scrisă cerută de lege ad probationem. În
această din urmă situație, forma ad probationem nu condiționează existența și validitatea contractului, ci afectează, în condiții ale dreptului probator comun, posibilitatea dovedirii lui. Se spune, pe bună dreptate, că într-o asemenea situație contractul în sens de operație juridică (negotium juris) există (existența lui nu este pusă în discuție) independent de faptul dacă s-a făcut sau nu un înscris care să consemneze acordul de voință al părților, numai că operația juridică va fi foarte greu de dovedit.

O asemenea clasificare are o importanță anume pentru toate contractele, în general, pentru toate contractele aleatorii, în special și pentru contractul de rentă viageră – în speță, așa cum se va preciza în continuare. Importanța rezidă în nevoia de a stabili dacă părțile au încheiat un contract valid (valabil), inclusiv în cazul contractului de rentă viageră, prin respectarea întocmai a cerințelor impuse prin normele care consacră formarea lor. Numai astfel se va putea stabili dacă, în cazul contractului consensual, consimțământul părților a fost valabil exprimat și, în consecință, în măsură să producă efecte juridice, dacă, în cazul unui contract real, consimțământul a fost valabil exprimat iar lucrul a fost remis (condiții cumulative) și, în sfârșit, dacă în cazul contractelor solemne, consimțământul a fost valabil format și a fost consemnat într-un act cu respectarea cerințelor impuse de lege sub sancțiunea nulității absolute.

Neîndoielnic, contractul de rentă viageră se subscrie regulii, adică este, în principiu, un contract consensual.

Fiind un contract consensual în principiu, pentru formarea valabilă a contractului de rentă viageră este suficient acordul de voință al părților. Operațiunea juridică în sens de negotium juris există, singura condiție cerută fiind exprimarea valabilă a voinței părților și unirea acestor voințe în ceea ce se numește acordul lor de voință.

Chestiunea care se pune este aceea de a dovedi operațiunea juridică a constituirii rentei viagere prin contract.

Se aplică întocmai regulile din dreptul probator comun. Astfel, daca valoarea obiectului depășește limita impusă de lege se cere ca un asemenea contract să fi fost făcut și consemnat într-un înscris sub semnătură privată, înscris care să respecte întocmai cerințele unei asemenea „calificări”, în sensul legii: Dimpotrivă, dacă valoarea obiectului este sub limita cerută de lege exprimarea verbală a voinței părților este suficientă. De regulă însă, părțile întocmesc înscrisul necesar pentru consemnarea operației juridice în sens de negotium juris.

În dovedirea operației juridice în materie se poate folosi începutul de dovadă scrisă, unit cu proba cu martori.

Recunoașterea făcută de către cel ce s-a obligat este suficientă pentru dovedirea operației juridice.

Lipsa dovezilor nu face, prin ea însăși, să se considere că actul juridic (contractul) în sens de operație juridică (negotium juris) nu există; nerealizarea drepturilor unei părți nu se datorează inexistenței operației, ci nedovedirii ei.

Dacă suntem în prezența unui contract de rentă viageră solemn, contractul nu va fi format numai dacă s-a realizat acordul de voință al părților, ci operația juridică în sens de negotium jurjs, pe lângă acordul de voință la care ne-am referit, impune respectarea condițiilor de formă cerute de lege.

Neîndeplinirea acestor cerințe face ca operațiunea juridică numită contract de rentă viageră să nu se fi încheiat și, în consecință, raporturile juridice de rentă viageră să nu se fi născut.

Dacă un asemenea contract, prin absurd, ar nesocoti cerințele de formă impuse de lege, el este lovit de nulitate, cu toate consecințele juridice pe care o asemenea sancțiune le produce.

În literatura juridică franceză s-a considerat că suntem în prezența unui contract de rentă viageră real, dacă renta este stipulată în schimbul unei sume de bani, soluție admisă de dispozițiile art. 1909 Cod civil francez, potrivit cărora „împrumutul preia denumirea de constituire de rentă dacă se face printr-un capital pe care împrumutătorul își interzice să-l ceară”17.

În literatura noastră juridică posibilitatea caracterului real al contractului de rentă viageră nu are susținător.

Contractul de renta viagera este un contract numit.

În funcție de împrejurarea dacă în lege este precizată ori nu identitatea (fizionomia) juridică concretă a contractelor, acestea se clasifică în contracte numite și contracte nenumite.

Contractul de rentă viageră este un contract numit. El are un nume propriu, „contractul de rentă viageră” și o reglementare proprie asigurată prin dispozițiile articolelor 1639-1651 Cod civil.

A considera contractul de rentă viageră ca fiind un contract numit, prezintă o importanță deosebită pentru că, în asemenea contracte părțile nu trebuie să prevadă toate implicațiile raporturilor în care intră, decât dacă este vorba de abateri de la regulile supletive ale legii, întrucât acestea își găsesc consacrarea în lege. Spre deosebire de contractele numite, din care contractul de rentă viageră face parte, în cazul contractelor nenumite părțile trebuie să prevadă un întreg sistem de clauze spre a da reglementare tuturor implicațiilor posibil de conceput ale unor asemenea raporturi juridice.

Contractul de renta viagera este un contract principal.

În funcție de autonomia ori de dependența lor de alte contracte, acestea se clasifică în contracte principale și contracte accesorii:

– contractele principale sunt acelea care au o existență de sine stătătoare și care, datorită acestei existențe de sine stătătoare, nu depind de alte contracte;

– dimpotrivă, contractele accesorii nu au o existență de sine stătătoare, ele fiind considerate că există numai în relația lor de dependență față de contractele principale.

Contractul de renta viagera este un contract negociat.

În funcție de împrejurarea dacă acordul de voință valabil exprimat este expresia hotărârii părților și numai a lor sau este influențat de elemente exterioare, contractele se clasifică în contracte negociate sau tradiționale, contracte de adeziune și contracte obligatorii.

Contractul de rentă viageră este un contract negociat (un contract tradițional) pentru că întregul său conținut este rezultatul hotărârii comune a pârtilor, respectiv, al acordului lor de voință valabil exprimat.

Grație acestui caracter, părțile pot conveni în contractul de rentă viageră asupra celor mai felurite clauze, stabilind, astfel, conținutul dorit de ele, fără vreo influență din afară, bineînțeles totul în limitele dreptului pozitiv și ale bunelor moravuri.

Așa cum au fost înfățișate deja textele care asigură, reglementarea juridică a acestui contract și ținând seama de conținutul lor se poate trage concluzia că legiuitorul de la 1864 a asigurat un cadru reglementativ larg și flexibil pentru această instituție juridică.

Altfel spus, se poate conchide că acțiunea principiului autonomiei de voință în materia contractului de rentă viageră este țărmurită numai de limitele date de dreptul obiectiv și bunele moravuri.

În concluzie, contractul de rentă viageră este un contract negociat – tipic (tradițional – tipic).

Contractul de renta viagera este un contract cu executare succesivă.

În funcție de împrejurarea dacă prestațiile la care părțile se obligă se execută dintr-o dată sau eșalonat, la termene succesive, contractele se clasifică în contracte cu executare imediată (instantanee) și contracte cu executare succesivă:

– contractele cu executare imediată (instantanee) sunt acelea în care executarea are loc imediat după încheierea lor și în care, de regulă, obiectul obligației constă într-o singură prestație. Altfel spus, sunt contractele care se execută dintr-o dată, imediat după încheiere;

– contractele cu executare succesivă sunt acelea a căror executare se desfășoară în timp, fie sub forma unor prestații continue, fie sub forma unor prestații succesive.

Contractul de rentă viageră este un contract tipic cu executare succesivă, calificare care impune câteva precizări:

– nu încape nici un fel de îndoială că prestațiile la care se obligă debirentierul sunt prestații succesive, executate cu o periodicitate prestabilită, într-un cuantum prestabilit, într-un loc prestabilit, prestații care se execută în favoarea credirentierului;

– în privința credirentierului se pot imagina următoarele două situații:

– fondul de bunuri, sau după caz, capitalul pot fi constituite dintr-o dată, cu prilejul încheierii contractului sau în răstimpul prevăzut în acordul lor de voință;

– nimeni nu împiedică însă ca fondul de bunuri sau capitalul să se constituie în etape, dacă părțile au convenit astfel, cu condiția ca prin contract să se fi stabilit o asemenea modalitate de formare. În această din urmă situație, prestațiile credirentierului fiind succesive, se poate conchide că în întregul său, contractul de rentă viageră este un contract cu executare succesivă;

– în cazul neexecutării din culpă a obligației asumate se poate ajunge la rezilierea contractului care operează pentru viitor (ex tunc), nu și pentru trecut (ex nunc), cum se întâmplă în cazul rezoluțiunii – specifică contractelor cu executare imediată;

– de principiu, problema suspendării obligațiilor este posibilă numai în cazul contractelor cu executare succesivă, categorie din care face parte și contractul de rentă viageră;

– ca urmare a caracterului „cu executare succesivă” al contractului de rentă viageră, riscurile se transmit de la înstrăinător la dobânditor odată cu transmiterea dreptului de proprietate, cu toate consecințele ce decurg din regulile res perit domino, res perit debitori și, uneori, res perit creditori; și

– desfacerea contractului cu executare succesivă operează numai pentru viitor; această regulă face ca în contractul de rentă viageră să nu se pună problema aducerii părților în situația anterioară momentului încheierii contractului.

Contractul de rentă viagera este un contract translativ de proprietate.

În funcție de efectele lor, contractele se clasifică în contracte constitutive, contracte translative și contracte declarative de drepturi.

Contractul de rentă viageră este un contract translativ de proprietate, cu toate consecințele ce decurg din aceasta, atât în privința constituirii fondului de bunuri sau capitalului, după caz, cât și în privința prestațiilor periodice la care debirentierul se obligă.

CAPITOLUL III : CONDITIILE DE VALABILITATE ALE

CONTRACTULUI DE RENTĂ VIAGERĂ

3.1. Capacitatea

Contractul de rentă viageră trebuie să îndeplinească condițiile esențiale generale de validitate ale contractelor prevăzute de art. 1179 alin. (1) Cod Civil, și anume : consimțământul părților, capacitatea de a contracta, un obiect determinat și licit, o cauză licită și morală.

În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancțiunea prevăzută de dispozițiile legale aplicabile.

Prin capacitatea de a contracta se înțelege aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi și obligații civile prin încheierea contractelor juridice civile.

Capacitatea de a încheia acte juridice civile, respectiv contracte, este o condiție de ford, esențială, de validitate și generală a actului juridic18.

Capacitatea de a încheia actul juridic civil este numai o parte a capacității civile, reunind, în structura sa, o parte din capacitatea de folosință a persoanei fizice sau juridice, precum și capacitatea de exercițiu a acesteia.

În această materie, regula sau principiul îl reprezintă capacitatea de a încheia acte juridice civile, incapacitatea constituind excepția.

Potrivit art. 1180 Cod Civil ,, poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege și nici oprită să încheie anumite contracte”.

Cazurile de incapacitate trebuie să fie expres și limitativ prevăzute de lege.

Sub aspectul corelației dintre capacitate și discernământ, este de reținut că, în timp ce capacitatea constituie o stare de drept, discernământul este o stare de fapt, care se apreciază de la persoană la persoană, în raport de aptitudinea și puterea psiho-intelectivă ale acesteia.

Capacitatea izvorește numai din lege, pe când discernământul este de natură psihologică. În consecință, discernământul poate exista, izolat, chiar la o persoană incapabilă, după cum o persoană capabilă se poate găsi într-o situație în care, vremelnic, să nu aibă discernământ.

Pentru persoanele juridice, regula o constituie capacitatea de a dobândi orice drepturi și obligații civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice. În cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ, regula capacității de a încheia acte juridice civilă este subordonată principiului specialității.

În ceea ce privește capacitatea de exercițiu a credirentierului și respectiv a debirentierului se aplică regulile generale. Întrucât contractul de rentă viageră este un act de dispoziție, părțile trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină.

Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exercițiu restrânsă.

Actele juridice ale minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviințarea părinților sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, și cu autorizarea instanței de tutelă, încuviințarea sau autorizarea poate fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului.

Cu toate acestea, minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum și acte de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la data încheierii lor.

Conform articolului 40 din Cod Civil, capacitatea de exercițiu poate fi anticipată. Astfel, instanța de tutelă poate recunoaște minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exercițiu.

Sunt incapabili de a contracta, în general minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani și interzisul judecătoresc.

Actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, altele înafară de actele de conservare, și actele de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor, precum și actele făcute de către tutore fără autorizarea instanței de tutelă, când această autorizare este cerută de lege, sunt lovite de nulitate relativă, chiar fără dovedirea unui prejudiciu.

Simpla declarație că este capabil să contracteze, făcută de către cel lipsit de capacitate de exercițiu, sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, nu înlătură anulabilitatea actului. Dacă însă a folosit manopere dolosive, instanța, la cererea părții induse în eroare, poate menține contractul atunci când apreciază că acesta ar constitui o sancțiune civilă adecvată.

Cel lipsit de capacitate, sau cu capacitate de exercițiu restrânsă poate invoca și singur, în apărare, nulitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din punerea sub interdicție judecătorească.

Persoanele capabile de a contracta nu pot opune minorului sau celui pus sub interdicție judecătorească incapacitatea acestuia.

Acțiunea în anulare poate fi exercitată de reprezentantul legal, de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, precum și de ocrotitorul legal.

Atunci când actul s-a încheiat fără autorizarea instanței de tutelă, necesară potrivit legii, aceasta va sesiza procurorul în vederea exercitării acțiunii în anulare.

Dacă contractul de vânzare-cumpărare servește efectuării unor acte de conservare sau administrare a patrimoniului, părților li se va cere doar capacitatea de a face acte de conservare ori de administrare sau respectiv să aibă încuvințarea necesară încheierii unor astfel de acte.

Minorul devenit major poate confirma actul făcut singur în timpul minorității, atunci când el trebuia să fie reprezentat sau asistat.

Persoana care nu are capacitate de exercițiu deplină nu este ținută la restituirea prestațiilor decât în limita folosului realizat, apreciat la data cererii de restituire. Sarcina probei acestei îmbogățiri incumbă celui care solicită restituirea.

3.2. Consimtamantul

Consimtământul reprezintă acordul celor două voințe, ce stă la baza încheierii contractului și care are drept scop să concilieze interesele divergente ale părților contractante19.

Conform art. 1182 alin. (1) Cod Civil, contractul se încheie prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta. Astfel legiuitorul a preluat susținerea doctrinară potrivit căreia, întâlnirea ofertei cu acceptarea înseamnă formarea contractului20.

Afirmația enunțată de către doctrină este inexactă, deoarece întâlnirea ofertei cu acceptarea formează numai acordul de voințe și anume consimtământul, nu direct încheierea contractului, care este supusă îndeplinirii condiților esențiale de validitate. Desigur, în particular, momentele acordului de voințe și respectiv, al încheierii contractului pot coincide, dar numai în măsura în care oferta și acceptarea au îndeplinit deja și celelalte condiții de validitate.

Deoarece contractul de rentă viageră se încheie prin acordul de voințe, existența consimtământului este indispensabilă și esențială pentru perfectarea contractului.

Este suficient ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredințează determinarea acestora unei alte persoane.

Dacă părțile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori persoana căreia i-a fost încredințată determinarea lor nu ia o decizie, instanța va dispune, la cererea oricăreia dintre părți, completarea contractului, ținând seama, după împrejurări, de natura acestuia și de intenția părților.

Atunci când, în timpul negocierilor, o parte insistă să se ajungă la un acord asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord cu privire la acestea

Principiul libertății contractuale și al autonomiei de voință al părților este expresia libertății individului de a încheia sau nu un contract în funcție de nevoile și interesele sale.

De aceea, în principiu, încheierea oricărui contract este liberă. Libertatea contractuală este totuși mărginită de normele ordinii publice și de regulile moralei concretizate în anumite restricții legale sau convenționale ale libertății de a vinde sau cumpăra, care privesc capacitatea persoanei sau obiectul contractului.

Libertatea dreptului de dispoziție al proprietarului în limitele legii este înscrisă în Constituția României care stabilește în art. 41 alin. 1 că „Dreptul de proprietate precum și creanțele asupra statului sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege“.

Modul de formare a acordului de voință, deci al încheierii contractului de rentă viageră, este cel al încheierii în general a contractelor civile.

Consimțământul trebuie să existe.

Consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză (art. 1204 C.civ.).

Este anulabil contractul încheiat de o persoană, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie și numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputință de a-și da seama de urmările faptei sale.

Contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicție poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicție existau și erau îndeobște cunoscute (art. 1205 C.civ.).21

Consimțământul fiecărei părți trebuie să fie neviciat.

Consimțământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violență. De asemenea, consimțământul este viciat în caz de leziune.

Partea care, la momentul încheierii contractului, se află într-o eroare esențială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte știa sau, după caz, trebuia să știe că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esențial pentru încheierea contractului22.

Eroarea este esențială:

– când poartă asupra naturii sau obiectului contractului;

– când poartă asupra identității obiectului prestației sau asupra unei calități a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esențiale de către părți în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat;

– când poartă asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat.

Eroarea de drept este esențială atunci când privește o normă juridică determinantă, potrivit voinței părților, pentru încheierea contractului.

Eroarea care privește doar simplele motive ale contractului nu este esențială, cu excepția cazului în care prin voința părților asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.

Partea care este victima unei erori nu se poate prevala de aceasta, contrar exigențelor bunei-credințe (art. 1212 C.civ.).

Partea care este victima erorii esențiale rămâne legată de contractul astfel încheiat, dacă cealaltă parte este de acord cu executarea, urmând ca prevederile contractului să fie adaptate în mod corespunzător.

Consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să-l informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.

Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esențială.

Contractul este anulabil și atunci când dolul emană de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți.

Dolul nu se presupune conform art. 1214 Cod Civil23.

Poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri justificate induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un terț.

Există violență când temerea insuflată este de așa natură încât partea amenințată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimțământului său, viața, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav și iminent.

Violența poate atrage anularea contractului și atunci când este îndreptată împotriva unei persoane apropiate, precum soțul, soția, ascendenții ori descendenții părții al cărei consimțământ a fost viciat.

În toate cazurile, existența violenței se apreciază ținând seama de vârsta, starea socială, sănătatea și caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violența, precum și de orice altă împrejurare ce a putut influența starea acestuia la momentul încheierii contractului.

Constituie violență și temerea insuflată de exercițiul unui drept sau de amenințarea cu exercițiul unui drept făcută cu scopul de a obține avantaje în mod vădit excesive.

Nu poate fi atacat pentru leziune contractul de rentă viageră (art. 1224 C.civ.).

3.3. Obiectul contractului

Conform art. 1225 Cod Civil, obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea împrumutul și altele asemenea, convenită de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale.

Din prevederea existentă la art. 1225 rezultă că obiectul contractului este operațiunea juridică pe care părțile au înteles să o realizeze, iar obiectul obligației este prestația pe care contractantul se angajează să o execute.

Obiectul contractului trebuie să fie determinat și licit, sub sancțiunea nulității absolute.

Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri (art. 1225 C.civ.).

De precizat este faptul că, în raporturile juridice patrimoniale, conduita părților se referă la lucruri materiale, însă bunurile în sine nu constituie obiect al actului juridic civil. Astfel, în acest context, bunul sau lucrul poate fi privit numai ca obiectul derivat al actului juridic civil.

Deoarece contractul de rentă viageră este un contract bilateral, putem spune că obiectul contractului este dublu. Obligația credirentierului este de a efectua prestațiile periodice la care s-a obligat, iar obligația debirentierului , în cazul în care renta este constituită cu titlu oneros , este de a transmite un capital de orice natură. Astfel prestațiile la care se angajează părțile nu semnifică nimic altceva decât acțiunile sau inacțiunile de care sunt ținute părțile, cu alte cuvinte, conduita părților24.

Obiectul obligației este prestația la care se angajează debitorul.

Sub sancțiunea nulității absolute, el trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil și licit (art. 1226 C.civ.).

3.4. Cauza contractului de vânzare

Conform art. 1179 alin. (2) pct. 4 Cod Civil, cauza licită și morală, este o condiție de validitate a contractului, dar și motivul încheierii contractului. Astfel, în concepția Noului Cod Civil, cauza este astfel o simplă condiție de fond, care reprezintă motivul de a contracta.

Apreciem dispozițiile în materie imprecise și incomplete, deoarece cauza este un element al structurii actului juridic care, pe fond, trebuie să reunească deopotrivă motivul și scopul urmărit de părți la contractare.

Inconsecvența legiuitorului din 2009 face ca scopul să fie frecvent regăsit în alte dispoziții ale Noului Cod Civil. Ca un exemplu este art. 1266 alin. (2) Cod Civil, la stabilirea voinței concordante se va ține, între altele, de scopul contractului25.

Cauza este o instituție complexă care are la bază interesele părților contractante, care, pentru fiecare persoană în parte pot fi rațiuni apropiate sau rațiuni îndepărtate.

Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele cerințe : să existe, să fie licită și morală.

Existența cauzei valabile se prezumă, până la proba contrară.

Cauza neprevăzută expres nu condiționează valabilitatea contractului.

Cauza este motivul care determină fiecare parte, vânzător și respectiv cumpărător, să încheie contractul de vânzare-cumpărare.

Cauza este ilicită când este contrară legii, ordinii publice.

Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri (art. 1236 C.civ.).

Cauza este ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative26.

Lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a contractului, cu excepția cazului în care contractul a fost greșit calificat ca vânzare-cumpărare și poate produce alte efecte juridice.

Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună sau, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.

Contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută.

Existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară (art. 1239 alin. (2) C.civ.).

3.5. Forma contractului

Atunci când printre obligația debirentierului de a transmite un capital de obice natură se află și un bun imobil se aplică regulile privind regimul publicității imobiliare care este reglementat de Titlul VII din Cartea a III-a din Codul civil privind Cartea funciară.

Drepturile reale imobiliare înscrise în cartea funciară sunt drepturi tabulare. Ele se dobândesc, modifică și sting numai cu respectarea regulilor de carte funciară (art. 877 C.civ.).

Drepturile reale sub condiție suspensivă sau rezolutorie nu se intabulează. Ele se pot însă înscrie provizoriu.

Sub rezerva unor dispoziții legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară și dobândesc, atât între părți, cât și față de terți, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea (art. 885 alin. (1) C.civ.).

Drepturile reale se vor pierde sau stinge numai prin radierea lor din cartea funciară cu consimțământul titularului. Acest consimțământ nu este necesar dacă dreptul se stinge prin împlinirea termenului arătat prin înscriere ori prin decesul, sau după caz, prin încetarea existenței juridice a titularului, dacă acesta era o persoană juridică.

Dacă dreptul ce urmează să fie radiat este grevat în folosul unei terțe persoane, radierea se va face cu păstrarea dreptului acestei persoane, cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege.

Hotărârea judecătorească definitivă sau în cazurile prevăzute de lege, actul autorității administrative, va înlocui acordul de voințe sau, după caz consimțământul titularului. Modificarea unui drept real imobiliar se face potrivit regulilor stabilite pentru dobândirea sau stingerea drepturilor reale, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară când provin din moștenire, accesiune naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege.

Art. 900 C.civ. prevede că: „Dacă în Cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei”.

Dacă un drept real s-a radiat din cartea funciară, se prezumă acel drept nu există.

Dovada contrară se poate face numai în cazurile prevăzute la art. 887 C.civ., precum și pe calea acțiunii în rectificare”.

Conflictul dintre terții dobânditori de la un autor comun este rezolvat de art. 891 care prevede că „În cazul în care două sau mai multe persoane au fost îndreptățite să dobândească, prin încheiate cu același autor, drepturi asupra celuiași imobil care se exclude reciproc, cel care și-a înscris primul dreptul va fi socotit titularul dreptului tabular indiferent de data titlului în temeiul căruia s-a făcut înscrierea în cartea funciară”.

Posesia cu bună-credință a bunurilor mobile prezumă proprietatea și constituie sistemul de publicitate obișnuit, al acestor bunuri.

„Oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului” prevede art. 935 C.civ.

În ce privește privilegiile acestea sunt opozabile terților fără să fie necesară înscrierea lor în registrele de publicitate, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 2334 C.civ.).

Codul civil reglementează și ipoteca mobiliară asupra bunurilor mobile, corporale sau incorporale (art. 2387-2389 C.civ.).

Publicitatea ipotecilor mobiliare se asigură prin înscrierea lor în arhivă, dacă prin lege nu se dispune altfel (art. 2409 alin. (2) C.civ.).

Înregistrarea operațiunilor privind ipotecile mobiliare, a operațiunilor asimilate acestora, precum și a altor drepturi prevăzute de lege se efectuează în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, a cărei organizare și funcționare se reglementează prin lege specială (art. 2413 C.civ.).

Există un sistem de publicitate al bunurilor mobile care sunt afectate ca garanție reală pentru anumite creanțe bănești, reglementat de Titlul VI „Regimul juridic al garanțiilor reale mobiliare” al Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri de accelerare a reformei economice.

3.6. Interpretarea clauzelor contractului

Interpretarea clauzelor contractului este operațiunea juridică prin care se determină înțelesul clauzelor contractuale, în raport cu manifestarea de voință.

Regulile interpretării contractelor sunt prevăzute de art. 1266-1269 Cod Civil. Conform art. 1266 alin. (1) Cod Civil, contractele se interpretează după voința concordantă, iar nu după sensul literal al termenilor.

A fost astfel, consacrată, metoda interpretării subiective a contractelor. Rezultă că, inclusiv determinarea sensului clauzelor contractuale, se va face numai în raport de voința reală.

În interpretarea sistematică a contractului, clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului.

Normele de interpretare a clauzelor îndoielnice, clauzele susceptibile de mai multe înțelesuri se interpretează în sensul ce se potrivește cel mai bine naturii și obiectului contractului, sunt prevăzute de art. 1268 Cod Civil.

Potrivit art. 1269 alin. (1) Cod Civil, dacă după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă.

CAPITOLUL IV : EFECTELE CONTRACTULUI DE RENTA VIAGERA

Contractul de rentă vigeră cu caracter oneros naște drepturi si obligații reciproce în sarcina părților contractante. Obligației credirentierului de a transmite bunul ori suma de bani îi corespunde dreptul său de a primi prestația periodică în bani până la decesul său iar obligației debirentierului de a furniza succesiv suma de bani cu titlu de rentă viageră îi corespunde dreptul dreptul său de a primi bunul ori suma de bani.

Astfel contractele, obligațiile părților sunt de tipul do ut des, dar în timp ce obligația credirentierului este pură și simplă și se execută uno ictu, obligația debirentierului include în conținutul ei elementul aleatoriu dat de durata vieții credirentierului, care îi conferă în același timp și caracter succesiv.

4.1. Obligațiile credirentierului

Obligațiile credirentierului în contractul de rentă viageră cu titlu oneros sunt identice cu obligațiile vânzătorului, atunci când prestația sa constă în transmiterea dreptului de proprietate (sau numai de nudă proprietate) asupra unui bun mobil sau imobil, în schimbul căreia este stipulată obligația debitorului de a plăti renta.

Obligația de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului (obligație de a da) se execută în momentul realizării acordului de voință al părților (solo consensus) cu privire la clauzele contractului de rentă viageră.

Dacă bunul este un drept tabular (drept imobiliar), acordul de voință trebuie, sub sancțiunea nulității, să fie manifestat în formă autentică și înscris în cartea funciară.

Obligația de predare a bunului (obligație de a face), în cazul transmiterii dreptului de proprietate, se poate executa la încheierea contractului, o dată cu transmiterea dreptului de proprietate sau ulterior.

Obligația de garanție pentru evicțiune și viciile ascunse ale lucrului transmis.

Obligația de conservare a bunului până în momentul predării lui debirentierului.

În cazul contractului de rentă viageră cu titlu gratuit, credirentierul nu are aceste obligații.

4.2. Obligațiile debirentierului

Ca urmare a contractului de rentă viageră pe care l-a încheiat, debirentirul are următoarele obligații: să furnizeze garanțiile promise; să plătească regulat renta; să suporte riscurile lucrului pe care l-a dobândit27.

Plata rentei este principala obligație a debirentierului.

Cuantumul rentei se stabilește prin acordul de voință al părților.

Ratele de rentă trebuie să fie plătite de debirentier în cuantumul și la termenele prevăzute în contract până la decesul credirentierului, sau până la decesul terțului beneficiar al rentei, atunci când a fost constituită în favoarea acestuia.

La moartea debirentierului obligația de plată a rentei se transmite la moștenitorii săi, nefiind o obligație strict personală, contractată intuitu persoane.

În lipsă de stipulație contrară, ratele de rentă se plătesc trimestrial și în avans și indexate în funcție de rata inflației.

Atunci când credirentierul decedează înainte de expirarea perioadei pentru care renta s-a plătit în avans, debirentierul nu poate cere restituirea sumei plătite aferente perioadei în care creditorul nu a mai fost.

În caz de neîndeplinire a obligației de plată a ratelor scadente, credirentierul poate cere sechestrul și vânzarea bunurilor debirentierului, până la concurența unei sume suficiente spre a asigura plata rentei pentru viitor (art. 2250 alin. (1) C.civ.).

Această sumă se stabilește, în condițiile legii, pe baza unei expertize întocmite în conformitate cu metodologia de calcul aplicabilă în cazul asigurărilor de viață, ținându-se seama, printre altele, de ratele deja încasate de credirentier, de vârsta și de starea acestuia. Cheltuielile expertizei sunt suportate de debirentier.

După ce a fost obținută în urma vânzării bunurilor debirentierului, suma se consemnează la o instituție de credit și va fi plătită credirentierului cu respectarea cuantumului și scadentelor convenite prin contractul de rentă viageră.

Dacă debirentierul intră în lichidare, credirentierul își poate realiza dreptul la rentă înscriind în tabloul creditorilor o creanță al cărei cuantum se determină prin expertiză.

Dreptul la acțiunea prin care se solicită plata ratelor de rentă restante se prescrie în termenul general de 3 ani, care se calculează separat pentru fiecare rată din momentul în care a devenit exigibilă.

Moștenitorii credirentierului nu pot cere plata ratelor scadente, dar neîncasate de autorul lor decedat.28

Credirentierul are dreptul la rezoluțiune pentru neexecutarea culpabilă a obligației de plată a rentei de către debirentier.

În lipsa unei stipulații contrare, rezoluțiunea nu conferă debirentierului dreptul de a obține restituirea ratelor de rentă deja plătite.

Debirentirul nu se poate libera de plata rentei oferind restituirea capitalului și renunând la restituirea ratelor plătite.

Debirentierul este ținut la plata rentei până la decesul persoanei pe durata vieții căreia a fost constituită renta, oricât de împovărătoare ar putea deveni prestarea acesteia (art. 2252 C.civ.), contractul având pentru el un caracter irevocabil.

Numai renta viageră cu titlu gratuit poate fi declarată insesizabilă prin contract. Chiar și în acest caz, stipulația nu își produce efectele decât în limita valorii rentei care este necesară credirentierului pentru asigurarea întreținerii cum este definită de art. 2266 alin. (2) C.civ. (art. 2253 C.civ.).

Obligația de a oferi credirentierului garanțiile stipulate în contract pentru plata rentei și de a nu micșora garanțiile oferite.

Pentru garantarea obligației de plată a rentei constituie cu titlu oneros, credirentierul are după caz un privilegiu sau o ipotecă asupra bunului transmis.

În acest caz, în vederea înscrierii ipotecii legale nu este necesară declararea valorii creanței garantate (art. 2249 C.civ.).

Creditorul unei rente viagere constituie cu titlu oneros poate cere rezoluțiunea contractului dacă debirentierul nu depune garanția promisă în vederea executării obligației sale ori o diminuează.

Sancțiunea desființării contractului de rentă viageră nu se poate pronunța dacă contractul este cu titlu gratuit.

Prin urmare stipulațiile privitoare la asigurările promise prin contract pentru a garanta plata rentei pot fi o cauțiune ori o ipotecă, în ipoteza în care debirentierul a primit un capital ca preț al rentei, precum si privilegiul vânzătorului, consecință a obligației de garanție a debirentierului, dacă obiectul transmisiunii l-a constituit un bun.

Cu titlu de siguranță promisă pentru executarea contractului poate fi stipulată și obligația debirentierului de a elibera de sarcini imobilul pe care l-a primit în schimbul rentei.

Dobînditorul are obligația de a da garanțiile promise indiferent de obiectul prestației care constituie obligația credirentierului: predarea unui bun mobil, imobil ori o sumă de bani.

Obligația subsecventă de a nu diminua garanțiile promise

Obligația de a furniza garanțiile promise o presupune în mod necesar și pe aceea de a nu le diminua, natura încălcării acestora de către debitor fiind identică chiar dacă diminuarea garanțiilor se realizează ulterior, în timpul efectuării contractului.

Diminuarea garanțiilor promise implică un fapt deliberat și imputabil debirentierului. Prin urmare diminuarea accidentală a garanțiilor, cum ar fi, spre exemplu, deprecierea fortuită a imobilului ipotecat nu constituie o încălcare a obligației negative de a le diminua.

În consecință, diminuarea garanțiilor promise, neimputabilă debirentierului nu are semnificația încălcării obligației contractuale cu acest obiect, din moment ce această împrejurare afectează în egală măsură ambele părți și relevă în special importanța previziunii credirentierului în a-și asigura plata rentei cu garanții.

Acțiunea în executarea obligației de a face.

Opțiunea credirentierului în caz de neexecutare a obligației de a da sau a nu diminua garanțiile promise.

Neexecutarea obligației de a da garanțiile promise pentru executarea rentei ori diminuarea acestora conferă credirentierului dreptul de a-l obliga pe debirentier în a le executa, sub sancțiunea daunelor cominatorii, precum și pe acela de a solicita rezoluțiunea convenției.

Garanțiile stipulate de părți la încheierea contractului au menirea de a-i conserva efectele prin prezervarea posibilității executării silite a debirentierului în ipoteza în care acesta nu îsi execută obligația de plată a rentei.

După sancțiunea care le însoțește, legiutorul a intenționat să protejeze credirentierul de o eventuală insolvabilitate a debirentierului ori de concursul altor creditori ai acestuia care l-ar expune situației de a nu-și putea realiza creanța de rentă stipulată viager.Or, tocmai acest caracter al rentei de a fi plătită până la sfârșitul vieții credirentierului (ori a persoanei indicate a marcat termenul de exticție a rentei) face ca garanțiile stipulate ca accesorii pe lângă obligația de plată a rentei să dobândească în sine un caracter principal, făcând să depindă de existența lor în viitor posibilitatea reală de executare silită a creanței de rentă, dacă debirentierul încetează plata ei.

A executa silit patrimoniul debirentierului în ipoteza neexecutării obligației de plată a rentei ca sancțiune singulară înseamnă a avea deja constituit sistemul garanțiilor stipulate convențional.

Prin urmare, darea garanțiilor cconvenite constituie un mijloc esențial pentru credirentier în a-și vedea asigurată plata rentei în ipoteza refuzului debirentierului de a o presta.

Prestația de a da are caracter succesiv și debirentierul trebuie să execute obligația la termenele stipulate în convenție. Astfel, riscului inițial i se poate adăuga un alt risc care nu a intrat în previziunea părților, dat de deprecierea monetară, ce se suportă de credirentier.

Cel mai frecvent contractul de rentă viageră este încheiat de credirentier în scopul de a-și asigura un mijloc de subzistență, iar impreviziunea circumstanțelor economice nefavorabile iduse de deprecierea monetară poate determina deriziunea prestației în bani furnizate de debitor, care nu mai corespunde intenției contractuale inițiale a părților ori cel puțin scopului pe care credirentierul l-a urmărit prin încheierea contractului.

Părțile pot corija acest fenomen prin adaptarea prestațiilor contractuale la evoluția monedei, prin includerea în contract a unei clauze de indexare de natură a păstra în timp funcțiunea alimentară a rentei.

CAPITOLUL V : ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE RENTĂ VIAGERĂ

Contractul de rentă viageră încetează prin moartea credirentierului, sau a altei persoane în favoarea căruia s-a constituit.

Renta viageră nu poate înceta prin voința unilaterală a debirentierului.Astfel debirentierul nu se poate libera oferind restituirea capitalului și renunțănd la restituirea ratelor plătite fiind ținut la plata rentei până la decesul persoanei pe durata vieții căreia a fost constituită renta, oricât de împovărâtoare ar putea deveni prestarea acesteia.

În schimb, pentru neexecutarea obligațiilor asumate în contract, în principiu părțile, nu pot cere rezoluțiunea rentei viagere.

Ca excepție de la regula de mai sus, rezoluțiunea contractului de rentă viageră poate fi cerută de credirentier, dar numai în cazul în care debirentierul nu prezintă garanțiile necesare plății rentei.

Potrivit art. 2251 Cod Civil, creditorul unei rente viagere constituite cu titlu oneros poate cere rezoluțiunea contractului dacp debirentierul nu depune garanția promisă în vederea executării obligației sale ori o diminuează. Credirentierul are dreptul la rezoluțiune pentru neexecutarea culpabilă a obligației de plată a rentei de către debirentier.

În consecință, ca regulă, rezoluțiunea rentei viagere nu poate fi cerută nici de credirentier și nici de debirentier, datorită caracterului aleatoriu al contractului, fapt pentru care există șanse de câștig și de pierdere pentru fiecare dintre părții.

Dacă rezoluțiunea contractului s-a produs, debirentierul trebuie să restituie bunul sau capitalul. Doctrina și practica judecătorească a precizat însă că, în caz de rezoluțiune a contractului, ratele de rentă plătite de debirentier nu se vor restitui, chiar dacă există o clauză de restituire în contract.

CAPITOLUL VI : ANALIZĂ COMPARATIVĂ ÎNTRE CONTRACTUL DE RENTĂ VIAGERĂ ȘI CONTRACTUL DE ÎNTREȚINERE

Din punct de vedere ale caracterelor juridice, cele două contracte se aseamănă mult, în sensul că cele mai multe dintre acestea sunt comune.

Ambele contracte sunt sinalagmatice, adică dau naștere la obligații în sarcina ambelor părți.

În ambele cazuri contractele au un caracter oneros, adică prin prestația executată fiecare din părți urmărește obținerea unei contraprestații; de asemenea, în ambele cazuri contractele se pot încheia și cu titlu gratuit.

Din punct de vedere al transmiterii proprietății, contractele analizate se aseamănă.

În ambele cazuri se aplică principiul consensualismului, cu excepția cazurilor în care legea prevede forma autentică ca condiție ad validitatem.

De asemenea, în ambele cazuri este vorba despre contracte principale.

Atât renta viageră, cât și întreținerea se poate încheia în favoarea mai multor persoane.

Dar apropierea cea mai concludentă rezidă în caracterul aleatoriu al celor două contracte, adică în faptul că părțile nu cunosc la momentul încheierii contractelor întinderea obligațiilor lor.

Din punct de vedere al caracterelor juridice, între cele două contracte există și o serie de deosebiri.

În timp ce contractul de întreținere este un contract nenumit, contractul de rentă viagere este unul numit.

Contractul de rentă viageră se bucură de o reglementare expresă, în timp ce contractului de întreținere i se aplică regulile generale din materia obligațiilor civile.

În cazul contractului de întreținere caracterul personal este mult mai pronunțat decât în cazul contractului de rentă viageră.

Din punct de vedere al condițiilor de validitate ale celor două contracte există o serie de asemănări ce rezidă din faptul că , Cod civil prevede condițiile de validitate ce trebui îndeplinite pentru toate contractele și actele juridice.

Astfel, în ambele cazuri părțile trebui să fie capabile, să aibă capacitatea de exercițiu deplină, deoarece urmează să încheie acte de dispoziție. Tot, la fel, în ambele cazuri se va aplica principiul capacității, excepțiile urmând a fi aplicate în cazurile strict prevăzute de lege.

În ceea ce privește consimțământul, în ambele cazuri acesta trebuie să existe și să fie liber exprimat.

Tot cu privire la consimțământ, modalitățile de exprimare ale acestuia sunt identice, mai mult, în ambele cazuri urmează a se aplica principiul consensualismului.

Privitor la obiectul celor două contracte, acesta trebuie să îndeplinească, în principiu, aceleași condiții: să existe, să fie în circuitul civil, să fie posibil, să fie licit și moral, să fie determinat sau determinabil.

De asemenea, în ambele cazuri cauza actului trebuie să existe, să fie reală, licită și morală.

Privitor la condițiile de validitate există, însă, și anumite deosebiri.

Astfel, în cazul contractului de rentă viageră, legea prevede anumite condiții speciale de validitate, în sensul că contractul este lovit de nulitate în cazul în care contractul a fost încheiat în favoarea unei persoane afectate de o boală de care a murit în interval de 20 de zile de la încheierea contractului.

Această dispoziție legală nu se aplică în cazul contactului de întreținerea, acesta fiind un contract nenumit căruia i se aplică dispozițiile generale din materia obligațiilor, și nu cele speciale aplicabile unui contract cu care acesta are legături strânse.

Cele două contracte analizate se deosebesc cel mai mult din punct de vedere al efectelor produse, chiar dacă ambele au o finalitate aproape identică aceea de a asigura debitorului posibilități de trai.

Astfel, contractul de rentă viageră, fiind un contract numit i se vor aplica dispozițiile și va produce efectele expres prevăzute de lege, în timp ce în cazul contractului de întreținere se vor aplica dispozițiile generale din materia obligațiilor iar contractul va produce efectele pe care orice obligație obișnuită le produce.

O altă deosebire constă în natura obligației debirentierului, care, în cazul rentei viagere este o obligație de a da, în timp ce în cazul contractului de întreținere este o obligație de a face.

Renta viageră este, în principiu, transmisibilă (poate forma obiectul unei cesiuni de creanță), în timp ce în cazul întreținerii creanța nu poate fi înstrăinată (este incesibilă).

Renta viagere poate fi urmărită de către creditorii beneficiarului, în timp ce întreținerea nu este urmăribilă.

Cele două contracte se deosebesc și din punct de vedere al modalităților de încetare.

Astfel, în timp ce modalitățile de încetare ale contractului de rentă viageră sunt reglementate expres, acesta fiind un contract numit, stingerea întreținerii se face prin aplicarea dispozițiilor generale privind stingerea obligațiilor.

Din punct de vedere al asemănărilor putem sublinia faptul că în ambele cazuri contractul încetează prin moartea creditorului obligației de rentă, respectiv întreținere și prin consimțământul comun al părților (mutus consensu, mutus disensu).

CONCLUZII

Potrivit Codului Civil, contractul de rentă viageră este acea convenție prin care o parte, numită debirentier, se obligă să efectueze prestații periodice, constând în sume de bani sau alte bunuri fungibile, în folosul unei anumite persoane, numită credirentier.

Părțile contractului de rentă viageră sunt credirentierul și debirentierul.

Credirentierul este persoana care este beneficiară a prestațiilor periodice concrete. Uneori credirentierul nu este parte în contractul de rentă viageră, este cazul în care renta viageră se constituie prin operațiunea juridică a stipulației pentru altul. În acest caz debirentierul este promitent, persoana care constituie renta viageră și care semnează contractul prin care debirentierul se obligă este stipulant sau cinstituitor, iar terța persoană beneficiară a rentei este credirentierul.

Debirentierul este persoana care se obligă față de credirentier ori față de stipulant să efectueze periodic prestațiile periodice, constând în sume de bani sau alte bunuri fungibile.

Contractul de rentă viageră se poate constitui de regulă pe durata vieții credirentierului. Dacă părțile convin, renta viageră se poate constitui și pe durata vieții debirentierului sau a unei terțe persoane determinate.

De asemenea, contractul de rentă viageră se poate constitui cu titlu oneros, caz în care debirentierul primește în schimbul rentei un capital, de orice natură, sau se poate constitui cu titlu gratuit, caz în care va fi supus regulilor actului juridic de constituire, sub rezerva aplicării dispozițiilor speciale consacrate rentei viagere în Codul Civil.

Atunci când renta viageră se constituie în favoarea unui terț, contractul va îmbrăca forma donației cerută de lege, ciar dacă renta este primită cu titlu gratuit.

Atunci când renta viageră este constituită pe durata vieții mai multor persoane, în lipsă de stipulație contracă, obligația de plată a rentei încetează la data la care decedează ultima dintre acele persoane.

În ceea ce privește caracterele juridice ale contractului de rentă viageră, contractul este un contract oneros sau cu titlu gratuit. Dacă renta se constituie cu titlu oneros, contractul va avea caracter aleatoriu în raport cu data incertă a decesului credirentierului.

Totodată va avea caracter sinalagmatic, consensual și translativ de proprietate.

Dacă renta se constituie cu titlu gratuit, contractul respectiv va avea caracterele juridice ale actului prin care s-a constituit : donație sau testament. Acest contract va avea caracter comutativ, fiind cunoscute existența obligațiilor părților de la data încheierii contractului.

Contractul de rentă este un contract cu executare succesivă atipic în ceea ce privește plata ratei, care va fi plătită periodic de către debirentier. Caracterul atipic ori imperfect al executării succesive rezidă din împrejurarea că numai o parte contractuală, de regulă debirentierul are obligații pe care le prestează succesiv, prestația credirentierului fiind uno ictu.
Contractul de rentă este un contract irevocabil, deoarece debirentierul nu se poate libera de plata rentei oferind restituirea capitalului și renunțând la restituirea ratelor plătite. Oricât de împovărătoare ar deveni prestația debirentierului, acesta este ținut să o plătească până la decesul persoanei în favoarea căreia a fost constituită renta.

Condițiile generale de validitate prevăzute de dreptul comun în materia convențiilor sunt aplicabile și contractului de rentă viageră.

Astfel dacă renta viageră s-a constituit cu titlu oneros, sunt aplicabile condițiile de validitate prevăzute pentru contractul de vânzare, cu excepția condițiilor privitoare la preț.

Dacă renta viageră s-a constituit cu titlu gratuit, atunci sunt aplicabile condițiile de validitate relative la donații și testament.

Valabilitatea contractului de rentă viageră reclamă și îndeplinirea unor condiții speciale, cum ar fi interzicerea stipulării în contractul de rentă viageră a clauzei potrivit căreia se constituie renta pe durata vieții unui terț deja decedat în ziua încheierii contractului și interzicerea constituirii unei rente într-un contract cu titlu oneros pe durate vieții unei persoane afectată de o boală letală.

În ceea ce privește drepturile și obligațiile credirentierului si debirentierului, drepturile credirentierului sunt corelative obligațiilor debirentierului, de exemplu dreptul de a pretinde plata ratelor de rentă, dreptul de a cere îndeplinirea garanțiilor legale și contractuale.

În plus, credirentierul beneficiază și de alte drepturi, cum ar fi : dreptul de a cere sechestru și vânzarea bunurilor debirentierului în caz de neplată a ratelor scadente, dreptul de a cere rezoluțiunea contractului, dreptul de a cere să se stipuleze în contract insesizabilitatea rentei necesare pentru asigurarea întreținerii.

Debirentierului îi incumbă obligația de plată a rentei și obligația de a prezenta garanțiile care să asigure plata rentei.

În cazul în care debirentierul nu-și execută obligația de plată a ratelor de rentă, credirentierul poate cere executarea silită asupra patrimoniului debirentierului sau rezoluțiunea contractului de rentă.

BIBLIOGRAFIE

BOROI GABRIEL, STĂNCIULESCU LIVIU, Instituții de drept civil, Editura Hamangiu, București, 2012

CODUL CIVIL

CHIRICĂ, D. – Drept civil . Contracte speciale, Editura Lumina Lex, București, 1997.

CERNEA E., MOLCUȚ E. – Istoria statului și dreptului românesc, Editura Press Mihaela, București, 1999.

DEAK, FR. – Tratat de drept civil . Contracte speciale , Editura Actami, București, 1999.

FLORESCU D. – Drept civil . Contracte speciale, Editura Universității Titu Maiorescu, București, 2001.

FLORESCU D. – Drept civil . Contracte speciale, Editura Universul Juridic, București, 2014

I. REGHINI, S. DIACONESCU, P. VASILESCU, Introducere în dreptul civil, Editura Sfera Juridică. 2007

I. DOGARU, Prefață la Contractul, considerații teoretice și practice, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1983.

I. DOGARU, Elemente de drept obligațional, Curs, partea a III-a, Reprografia Universității din Craiova, 1971

HAMANGIU C., ROSETTI BĂLĂNESCU , I., BĂICOIANU AL. – Tratat de drept civil român, vol. III, Editura All Beck , București , 1998

MACOVEI D., STRIBLEA M. S. – Drept civil . Contracte. Succesiuni, Editura Junimea, Iași 2000.

MONA-MARIA PIVNICERU, Efectele juridice ale contractelor aleatorii, Editura Hamangiu, 2009

MOTICA R., MOȚIU F. – Contracte civile speciale . Teorie și practică judiciară , Editura Lumina Lex , București , 2000.

NIȚOIU ROBERTA, Teoria contractelor aleatorii, Editura, All Beck, București, 2003.

SAFTA-ROMANO E. – Contracte civile. Încheiere. Executare. Încetare, Editura Polirom, Iași, 1999.

STANCIU D. CĂRPENARU, LIVIU STĂNCIULESCU, VASILE NEMEȘ, Comtracte civile și comerciale, Editura Hamangiu, 2009

STĂNCIULESCU, L. – Drept civil . Contracte speciale . Succesiuni, Editura All Beck , București , 2002.

STĂNCIULESCU LIVIU, VASILE NEMEȘ, Dreptul contractelor civile și comerciale, Editura Hamangiu, 2013

STĂTESCU, C., BÂRSAN, C. – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura All Beck , București , 2002.

STOICA, V. – Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, Editura All Educațional , București , 1997.

TOADER, C. – Manual de contracte civile speciale, Editura All Beck, București, 2000.

TURIANU, C. – Contracte civile speciale . Practica judiciară adnotată , Editura All Beck, București, 2000.

URS, I. R., ANGHENI, S. – Drept civil . Contracte civile , vol. III, Editura Oscar Print, București, 2000.

BIBLIOGRAFIE

BOROI GABRIEL, STĂNCIULESCU LIVIU, Instituții de drept civil, Editura Hamangiu, București, 2012

CODUL CIVIL

CHIRICĂ, D. – Drept civil . Contracte speciale, Editura Lumina Lex, București, 1997.

CERNEA E., MOLCUȚ E. – Istoria statului și dreptului românesc, Editura Press Mihaela, București, 1999.

DEAK, FR. – Tratat de drept civil . Contracte speciale , Editura Actami, București, 1999.

FLORESCU D. – Drept civil . Contracte speciale, Editura Universității Titu Maiorescu, București, 2001.

FLORESCU D. – Drept civil . Contracte speciale, Editura Universul Juridic, București, 2014

I. REGHINI, S. DIACONESCU, P. VASILESCU, Introducere în dreptul civil, Editura Sfera Juridică. 2007

I. DOGARU, Prefață la Contractul, considerații teoretice și practice, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1983.

I. DOGARU, Elemente de drept obligațional, Curs, partea a III-a, Reprografia Universității din Craiova, 1971

HAMANGIU C., ROSETTI BĂLĂNESCU , I., BĂICOIANU AL. – Tratat de drept civil român, vol. III, Editura All Beck , București , 1998

MACOVEI D., STRIBLEA M. S. – Drept civil . Contracte. Succesiuni, Editura Junimea, Iași 2000.

MONA-MARIA PIVNICERU, Efectele juridice ale contractelor aleatorii, Editura Hamangiu, 2009

MOTICA R., MOȚIU F. – Contracte civile speciale . Teorie și practică judiciară , Editura Lumina Lex , București , 2000.

NIȚOIU ROBERTA, Teoria contractelor aleatorii, Editura, All Beck, București, 2003.

SAFTA-ROMANO E. – Contracte civile. Încheiere. Executare. Încetare, Editura Polirom, Iași, 1999.

STANCIU D. CĂRPENARU, LIVIU STĂNCIULESCU, VASILE NEMEȘ, Comtracte civile și comerciale, Editura Hamangiu, 2009

STĂNCIULESCU, L. – Drept civil . Contracte speciale . Succesiuni, Editura All Beck , București , 2002.

STĂNCIULESCU LIVIU, VASILE NEMEȘ, Dreptul contractelor civile și comerciale, Editura Hamangiu, 2013

STĂTESCU, C., BÂRSAN, C. – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura All Beck , București , 2002.

STOICA, V. – Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, Editura All Educațional , București , 1997.

TOADER, C. – Manual de contracte civile speciale, Editura All Beck, București, 2000.

TURIANU, C. – Contracte civile speciale . Practica judiciară adnotată , Editura All Beck, București, 2000.

URS, I. R., ANGHENI, S. – Drept civil . Contracte civile , vol. III, Editura Oscar Print, București, 2000.