Contractul de Prestari Servicii

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I DOMENIUL DE APLICARE AL REGULAMENTULUI ROMA I

Domeniul material de aplicare

Termenii „raport privind obligația contractuală” și „obligația contractuală”

Tipologia contractelor din perspectiva dreptului internațional privat

Raporturi de procedură și de armonizare în formularea Regulamentului

Definirea obligațiilor contractuiale și a obligațiilor necontractuale

CAPITOLUL II PRIMUL CRITERIU DE LOCALIZARE OBIECTIVĂ A CONTRACTULUI-ÎN FUNCȚIE DE TIPUL SPECIFIC DE CONTRACT

Secțiunea I Precizări prealabile

Aplicarea principiului interpretării autonome a normelor din Reglementările U.E.

Hotărârile Curții de Justiție a U.E.

Secțiunea a II-a Contractul de vânzare-cumpărare de bunuri

Tipuri de vânzare

Contractele de vânzare-cumpărare de bunuri în general și la licitație

Secțiunea a III-a Contractul de prestări servicii

2.1. Tipuri de contracte de prestări servicii

2.2. Contractul de franciză și contractul de distribuție

2.3. Contractul privind un drept real imobiliar

CAPITOLUL III

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

lit. – litera

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

vol. – volumul

CAPITOLUL I
DOMENIUL DE APLICARE AL REGULAMENTULUI ROMA I

Domeniul material de aplicare

În conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (1) regulamentul se aplică “obligațiilor contractuale în materie civilă și comercială” în situații care implică un conflict de legi, adică în cazuri de conflict între sisteme juridice ale diferitelor țări în domeniul dreptului internațional privat.

În această situație, preambulul evidențiază că legislația se aplică raporturilor privind obligații civile și comerciale. Regulamentul 593/2008 al Parlementului European și al Consiliului armonizează legislația cu Regulamentul nr. 44/2001 și cu Regulamentul nr. 864/2007, cu care, potrivit considerentului (7) din preambul, regulamentul trebuie să fie în concordanță.

Această împrejurare este foarte importantă pentru explicarea unei serii de instituții utilizate de către regulament și de către dreptul contractelor.

Regulamentul nr. 44/2001 este cel care operează cu o jurisprudență foarte amplă, drept consecință a aplicării sale practice foarte intense, precum și pentru motive de ordin istoric, în cuprinsul acestuia regăsindu-se dispuse multe chestiuni contemporane, nu doar în domeniu procesual, ci și în domeniul dreptului material.

Poate fi menționat ca exemplu chestiunea contractelor încheiate cu consumatorii care face obiectul unei jurisprudențe ample în raport cu aspectul competenței (jurisdicției), într-un mod care este reglementat în special prin Regulamentul nr. 44/2001,

Unul dintre obiectivele regulamentului este unificarea standardelor normelor privind conflictul de legi de procedură c ear putea fi aplicată în cauze referitoare la interpretarea și aplicarea normelor privind conflictul de legi materiale, adică în interiorul domeniului material de aplicare a regulamentului.

Se poate remarca faptul că legiuitorul comunitar a consacrat obiectivul armonizării în chiar preambulul regulamentului exact cum a procedat și cu Regulamentul nr. 864/2007.

Dispoziția art. 1 din regulament stabilește și o limită și evidențiază că obligațiile contractuale în sensul regulamentului nu se aplică obligațiilor comerciale precum ar fi cele materie fiscală.

Textul primei fraze din art. 1 alin. (1) din regulament indică, în principal, că regulamentul nu se aplică unor aspecte pur naționale, adică în cauze care se află în legătură doar cu un stat.

Regulamentul are în vedere aplicabilitatea doar în cauze transfrontaliere, în sensul unei legături cu un alt stat în general, indiferent dacă statul este sau nu un stat membru al UE.

Singurul aspect decisiv este dacă statul a cărui instanță examinează chestiunea legii aplicabile are sau nu obligații prin regulament. Drept consecință a caracterului universal al regulamentului, nu are importanță întrebarea dacă există o legătură cu un alt stat membru ori cu o țară tetra.

În opoziție, de exemplu, cu Convenția de la Viena, părților contractante nu li se permite să excludă în mod consensual aplicarea regulamentului. Această restricție este echilibrată de o autonomie relative puternică în alegerea unei anumite legi aplicabile.

Cu toate acestea, în domeniul unor contracte cu trăsături specifice, cum ar fi contractul încheiat cu consumatorii ori tipuri de contracte cum ar fi contracte individuale de muncă, grupuri de contracte cum ar fi anumite tipuri de contracte de asigurare, sunt limitate posibilitățile de alegere a legii aplicabile, în special în vederea protejării uneia dintre părți (partea contractuală aflată într-o poziție contractuală dezavantajoasă).

Termenii „raport privind obligația contractuală” și „obligația contractuală”

Obligație versus raport privind obligația

Raporturile privind obligațiile contractuale sunt caracterizate prin autonomia de drept privat a părților în privința competenței lor de a-și asuma obligații. Un raport privind obligațiile contractuale este înțeles, de regulă, ca raport privind obligații create prin acceptarea de obligații de către părți drept consecință a autonomiei lor de drept privat ca manifestare a personalității lor juridice.

Conținutul acestor obligații apare fie sub forma contractului, fie din norme de drept civil, inclusiv garanțiile pentru asemenea obligații în anumite tipuri de contracte. Autonomia contractuală a părților provine din principiul general acceptat al liberei exprimări a voinței, cu consecințe de ordin juridic. În sensul temeiului unui raport de obligații, această autonomie se întemeiază pe categorii juridice, filosofice și, într-un anumit mod, chiar pedagogice.

Din perspectivă juridică, drept consecință a libertăților fundamentale garantate a entităților private, chestiunea este inclusă în categoria constituțională, urmată de reglementarea de drept civil, adică din perspectiva obligațiilor contractuale.

Concepția de drept civil

Potrivit concepției dreptului continentale, obligațiile contractuale sunt derivate de regulă atât din punct de vedere conceptual, cât și tipologic din obligații ori, în general, din raporturi de obligații.

Un raport de obligații este un raport în care o persoană are dreptul de a cere o prestație de la o altă persoană pe temeiul unui raport juridic special. O obligație are caracter relativ; un raport de obligații obligă între ele.

Concepția prezentă corespunde concepției continentale, în special celui german, dar încorporează și doctrine ale altor țări. Diferențe mici pot fi văzute în sistemele de drept roman.

Diferențe mai mari pot fi identificate, de exemplu, în dreptul olandez. De regulă este utilizat termenul „ raport de obligații ”, însă în anumite țări există diferențe terminologice.

Sticto sensu un raport de obligații este înțeles ca o obligație individuală particulară,

Lato sensu un raport de obligații este definit ca un raport special între persoane care provine dintr-o varietate de obligații, însemnând raporturi de obligații în sens restrâns.

Această distincție în planul definiției (în raporturi de obligații în sens restrâns și în sens larg) nu este codificată expressis verbis.

De regulă, condițiile pentru existența unui raport de obligații sunt: existența unei legături juridice care, în același timp, este legătură specială

Tipologia contractelor din perspectiva dreptului internațional privat

Contract în vederea evidențierii conținutului drepturilor subiective

De regulă, un contract este definit ca act juridic bilateral sau, în cazuri rare, multilateral care provine dintr-un acord, adică dintr-o acceptare completă și necondiționată a unei propuneri/oferte). Pentru a fi mult mai exacți un contract este un act juridic ce constă în acte de voință ce providn de regulă de la două sau mai multe părți pe baza unui consens/acord, prin consens înțelegându-se “voința comună obiectiv perceptibilă a părților care conduce la încheierea unui contract, o voință a părților după un acord privind o obligație reciprocă”: Din perspectiva practicii juridice această definiție este mai mult decât suficientă.

Însă, există situații special pentru care ar fi potrivit o definiție mai exactă a „consensului/acordului. Un acord/un consens nu este voința în sine, ci o intersectare compatibilă reciproc a unor acte coordonate de voință ale părților la un viitor raport juridic, care conduce la crearea, modificarea ori stingerea unui raport juridic prin conduita lor – acțiune ori inacțiune.

Deși comună în multe sisteme juridice potrivit doctrinelor lor materiale, o atare definiție nu este totuși suficientă pentru o calificare a conflictului.

Contract pentru soluționarea conflictului de legi

În vederea stabilirii legii aplicabile în cazul unui conflict de lege este foarte importantă calificarea corectă a unui raport juridic determinat pentru situația obligației contractuale din contract și pentru necesitățile dreptului internațional privat, în general.

La stabilirea acesteai ar trebui folosită următoarea procedură:

identificarea tipului de contract;

verificarea faptului că există un raport contractual de obligații;

determinarea prestației caracteristice a unui anumit tip de contract;

verificarea intensității legăturii unui anumit raport contractual cu statul (cu sistemul său juridic), definit prin prestația caracteristică;

specificarea legii aplicabile;

verificarea dacă etapele anterior precizate sunt permise prin lege, în special, însă nu doar de reglementările de drept internațional privat ale statului a cărui lege a fost identificată ca aplicabilă, în privința, desigur, a posibilei aplicări a normelor comunitare, în special a regulamentului), în calitate de norme direct de drept internațional privat cu origine internațională (alta decât cea națională).

Calificarea unui contract este fundamentală în cadrul identificării statutului obligației contractuale, deoarece pot apărea probleme cu tipuri speciale de contracte, în special în privința raporturilor contractuale mixte cu obligații ori a celor care creează în mod calitativ un nou tip de contract utilizând instituții contractuale mai simple.

Aceste noi tipuri de contracte sunt utilizate în mod comun în comerț, afaceri ori alte domenii de drept privat, or legea aplicabilă nu trebuie să reglementeze în mod explicit aceste tipuri particulare de contracte, În consecință, este necesar să se distingă în special între următoarele situații:

întreaga prestație realizată de o parte este înțeleasă a fi caracteristică pentru raportul privind obligația contractuală, ca întreg, adică în calitate de conglomerat de prestații care conduce la un tip unic de prestație.

De exemplu acest tip de contract includ contractele de închiriere, de distribuție și de franciză, contractele pentru constituirea de garanții pentru o persoană aflată în legături personale ori economice (denumite uneori drept contracte de sponsorizare), contractele de factoring și unele contracte financiare.

Aceste cazuri conțin o prestație caracteristică a uneia dintre părți compusă dintr-o prestație în cadrul ori în majoritatea raporturilor contractuale pe care respectivul tip de contract le poate conține în interiorul său.

Faptul că există un complex integrat aflat într-o legătură reciprocă referitor la varii prestații o determină să fie ceva mai mult decât o combinare a unor diferite contracte și prestații. Legătura constitutivă creează un nou tip de contract, fie că legea aplicabilă dispune sau nu în mod explicit un atare tip de contract.

Aceste cazuri nu sunt neobișnuite deoarece ele provin din practica comercială comună care a creat, în trecut, modele financiare și comerciale pentru astfel de construcții contractuale.

O altă situație este o intersectare a diferitelor tipuri de contracte care este totuși identificabilă ca prestație caracteristică a unei singure persoane.

Astfel, este posibilă indicarea unei prestații ca prestație caracteristică, iar celelalte prestații contractuale ale celeilalte părți ca prestații cu caracter suplimentar (prestații adiacente.

Cele mai frecvente combinații care se produc în practică includ combinarea furnizării de mărfuri cu o executare de lucrări (atunci când mărfurile sunt modificate potrivit voinței clientului, instalate sau stabilite la locul de livrare). De asemenea, o combinație a contractelor de vânzare-cumpărare și de transport, o combinație a contractelor de vânzare-cumpărare sau a contractelor de muncă cu contracte de consultanță, contracte de muncă cu reprezentare directă etc. În primul caz, prestația caracteristică este identificată în intersectarea tututor tipurilor și instituțiilor contractuale care o constituie, pe când în acest al doilea caz, al raporturilor contractuale cumulate din punct de vedere tehnic, cel care este mai important decât celelalte trebuie stabilit și doar astfel poate fi identificată partea care realizează prestația caracteristică.

O situație dificilă poate fi întâlnită, de exemplu, în cazul contractelor de schimb, în care ambele părți realizează prestații de tipuri diferite ori în cazul semnării a două sau mai multe contracte aflate în legătură reciprocă strânsă ori condiționate de atingerea unui obiectiv comun. Acestea urmăresc un interes al tuturor părților în îndeplinirea tuturor obligațiilor.

Procedura de bază pentru identificarea părții care realizează prestația caracteristică rezidă în încercarea aprecierii cât mai obiectiv posibile a raportului contractual dat ca întreg în privința legăturilor prestațiilor particulare într-un anumit domeniu.

În ipoteza unor acesmenea situații complexe cea mai importantă sarcină este identificarea scopului unui astfel de raport privind obligația contractuală.

Raporturi de procedură și de armonizare în formularea Regulamentului

După cum poate fi remarcat din consacrarea art. 1 alin. 1 din Regulamnet acestea privește situațiile care implică un conflict de legi în privința obligațiilor contractuale în materie civilă și comercială.

Se impune a preciza că deși formularea raporturi privind obligațiile contractuale potrivit dreptului civil și comercial formulare ce se regăsește consacrat în cuprinsul Regulamentului 44/2001, consacrarea din Regulamentul 593/2008-Regulamentul Roma I – nu suportă modificări substanțiale.

Articolul 1 din Regulament nu definește, în cadrul concepției regulamentului ca instrument independent de drept comunitar, sensul termenului „raport privind obligații contractuale” ori „ obligație contractuală” chiar dacă este termenul cheie care stabilește
întinderea domeniului material de aplicare a regulamentului.

Astfel, devine evident în această privință, natura regulamentului de compromis politic. În scopul evitării periclitării promovării și adoptării acestui instrument, regulamentul a ales să omită o definiție sau chiar o descriere a cerințelor esențiale pe care trebuie să le îndeplinească o obligație contractuală pentru a fi conformă regulamentului, deși aceasta ar fi mai mult decât necesară

În cadrul literaturii de specialitate e susține că „ar fi fost binevenit dacă această chestiune ar dobândi atenție în cadrul unei posibile viitoare amendări a regulamentului, întrucât,îintre timp, regulamentul a devenit parte a ordinii juridice comunitare valide”..

Regulamentul nu conține o condiție de încadrare, formulată în sens pozitiv, pentru a stabili dacă un raport juridic este sau nu un raport privind o obligație contractuală.

Din punctul de vedere al dreptului internațional privat, este important să se aibă în vedere că multe sisteme juridice instituie liste de condiții, uneori mai extinse, alteori mai restrânse, în privința conținutului manifestărilor privind consimțământul și a formei lor și, eventual, faptul dacă există sau nu uneori o obligație contractuală.

Așadar, se poate conchide că există o problemă privind interpretarea art. 1 alin. (1) din regulament.

Se impune a răspunde la întrebarea care sistem juridic decide ce constituie o obligație contractuală și care nu constituie o atare obligație. Nucleul problemei rezultă din diferențele între sistemele juridice ale statelor membre.

Cu titlul de exemplu, un stat membru ori un sistem juridic definește o obligație
contractuală și/sau un raport de obligații într-un mod diferit doar pentru că acea materie nu conține un aspect considerat parte esențială a unui contract, în timp ce un alt sistem juridic nu impune această condiție

Astfel, adesea, în general, un sistem juridic al unui stat (lex fori material ori al oricărei alte legi materiale aplicabile) cu origine națională ar califica un raport ca obligație contractuală ori drept contract, astfel încât, drept consecință a elementului de extraneitate calificat, acest stat și instanțele sale sunt obligați să aplice regulamentul al cărei stabilire a conflictului se află în legătură cu sistemul de drept cutumiar.

Drept consecință a posibilei absențe a unui element semnificativ pentru dreptul cutumiar, plata/contraprestația în contract poate conduce la nulitatea contractului și calificarea raportului ca obligație necontractuală.

Absența plății în scopul clasificării conflictului (calificarea raportului ca raport privind obligația contractuală în scopul aplicării convenției sau regulamentului și stabilirii legii aplicabile și a întinderii efectelor sale) nu constituie un obstacol în definirea raportului (deși prezintă o legătură cu dreptul englez) în calitate de raport privind obligația contractuală.

Nu constituie obstacol, întrucât calificarea materială a legii care poate fi determinată ca lege aplicabilă va conduce ulterior la o decizie potrivit căreia contractul este nul ori că raportul nu este deloc un raport privind o obligație contractuală.

Procedura pentru soluționarea unei probleme de calificare

Pentru calificarea autonomă a unui raport privind obligații contractuale și pentru
determinarea dacă un anumit raport intră în domeniul material de aplicare al regulamentului, instanțelor naționale le este interzisă aplicarea oricărei legi naționale sau a unei calificări a unui contract ori a unui raport contractual privind obligațjj potrivit oricărei legi naționale (lex fori sau orice altă lege).

De exemplu dacă o instanță română este sesizată cu o acțiune privind o prestație în cadrul unui contract, în care una din părți are reședința obișnuită în România, iar o a doua, de exemplu, în Franța, instanța va trebui să urmeze următoarele etape în abordarea problemei de calificare;

Instanța va constata existența unui element de extraneitate. În spența anterioară drept consecință a reședinței părților, existența elementului este evidentă.

Pentru a stabili care sistem juridic își va găsi aplicabilitate instanța trebuie să determine dacă contractul este un raport privind o obligație contractuală.

La determinarea faptului dacă este vorba despre un contract ori un raport privind o obligație contractuală, instanța nu trebuie să utilizeze vreo normă națională.

Pentru o calificare privind conflictul de legi, instanța română nu poate aplica vreo altă legislație națională a lex fori, adică din dreptul roman. Instanța trebuie să stabilească elemente care sunt conceptuale, fundamentale și adecvate concepției comunitare.

Aspectele cruciale care trebuie determinate sunt dacă: este un domeniu cu autonomie largă a părților, dacă este un raport de drept privat și dacă acel raport rezultă din manifestarea voinței părților care își exprimă în mod voluntar interesul lor calificat de a fi obligați (fiecare în mod separat ori ambii împreună) și dacă instituie drepturi subiective și obligații.

Această abordare autonomă se aplică și judecării actelor juridice ale părților.

Se aplică regulamentul dacă analiza faptelor cauzei și a statutului juridic conduce la o concluzie conform căreia raportul este un raport privind obligații contractuale.

Trebuie îndeplinite și alte condiții pentru aplicarea regulamentului astfel:

raportul contractual trebuie să nu fie unul exclus în mod explicit din domeniul de aplicare material a regulamentului;

trebuie îndeplinite și condițiile privind domeniul temporal (ratione temporis) et

Legea aplicabilă este aleasă conform regulamentului. În speța noastră, dacă raportul îndeplinește condițiile unui raport privind o obligație contractuală de cumpărare și vânzare, iar contractul de vânzare a fost încheiat ulterior datei de 18 decembrie 2009, se va aplica dreptul român, precum dispune art. 4 alin. (1) lit. a) din regulament.

Calificarea autonomă și întinderea efectelor lex causae încetează de a mai fi semnificative precum se întâmplă, în general, cu efectele regulamentului.

Ulterior alegerii legii aplicabile, calificarea și aplicarea sunt îndeplinite conform dispozițiilor legii aplicabile.

Cu toate acestea, regulamentul își produce efectele în cursul evaluăru dreptului material, precum se dispune prin legea aplicabilă, drept consecință a legăturii cu legea aplicabilă, astfel stabilită de către actul juridic respectiv.

Această situație exemplifică un cadru logic în care pot fi îmbinate considerații specifice privind soluționarea conflictului. Această procedură este întotdeauna individuală, specifică și supusă situației de fapt și de drept, precum și situației specifice de ordin procesual.

Definirea obligațiilor contractuiale și a obligațiilor necontractuale

Regulamentul nu oferă un răspuns mulțumitor la întrebarea privind distincția între obligații creanțe contractuale și obligații creanțe necontractuale/delictuale).

Calificarea autonomă ca soluție străină unui anumit sistem juridic caracteristică însă tuturor ordinilor juridice ale statelor membre și dreptului comunitar

Așadar, așa cum am afirmat deja regulamentul nu conține o definiție comună ori suficient de clară.

Faptul că este un aspect foarte sensibil în diferitele abordări ale doctrinelor naționale individuale este susținut și de împrejurarea că termeni analogi sunt utilizați ca echivalent în traducerea unor termenii fundamentali.

Și doar aceasta implică riscul unei interpretări eronate a termenilor de către instanțe naționale care nu vor dori să caute o interpretare diferită fată de înțelegerea națională a celor mai importante instituții juridice, adică o interpretare supranațională, comunitară.

Se impune a preciza că instanțele naționale trebuie să uite complet de dispoziții naționale în vigoare în domeniul dreptului contractelor și de orice calificări naționale ale altor raporturi privind obligația contractuală, oricare ar fi sistemul normativ național.

Această situație este de enimaginat, în general, unui mare grup de judecători și de avocați naționali. În sens metaforic, instanțele și întreaga comunitate juridică comunitară ar căuta o calificare care va fi asemănătoare, în anumite privințe, unor soluții naționale, deși în general întotdeauna diferite față de o soluție dispusă de către un anumit sistem juridic național.

Aceasta nu înseamnă că rezultatul unei calificări autonome nu ar fi identic cu rezultatul însușit din procedura dispusă de către lex fori ori de către orice alt sistem juridic național. Cu toate acestea, procedura însăși prin care se ajunge la rezultat nu trebuie să fie niciodată una națională.

Diferențele doctrinale privind calificarea din perspectiva dreptului civil și prin cea a dreptului cutumiar

Conceptul din limba engleză “contractual obligations” –concept folosit în regulament are un sens diferit în contextul dreptului englez față de termenul „vertragliche Schuldverhăltnisse” (în sens literal raporturi privind obligații contractuale), în sensul versiunii în limba germană a regulamentului.

Termenul în limba engleză „obligation” ar fi utilizat în dreptul englez pentru a descrie o datorie contractuală specifică/parțială); în timp ce termenul in limba germană
„Schuldverhăltnis” are un sens mult mai larg și descrie un întreg complex de drepturi și obligații al tuturor drepturilor și obligațiilor care decurg dintr-un contract.

Majoritatea celorlalte variante lingvistice – obligations contractuelles în limba franceză, obligations contractuales în limba spaniolă, obbligazioni contrattuali în limba italiană etc- sunt mai apropiate de versiunea în limba engleză.

Este evident că practica comunitară, exprimată în multe poziții publicate, tinde spre un noțiune mai amplă, adică spre complexul de drepturi și obligații, precum descrie în terminologia în limba germană.

Diferențe între concepții naționale de contract și temeiul unei calificări autonome a conflictului de legi

În reglementările naționale, noțiunea de contract este creată printr-o dispoziție de creare și executare de obligații, mai mult sau mai puțin diferită. În special în privința unor chestiuni specifice, diferențele conceptuale pot fi fundamentale.

Astfel, în dreptul englez, de exemplu, impune, pe lângă un acord de voință al părților, plata. În dreptul francez se impune un obiect determinat și o cauză licită. Potrivit dreptului german, manifestarea voinței comune a părților este singura condiție.

Compararea sistemelor juridice naționale ale statelor membre arată că termenii contract și în special raport de obligații rămân a fi definiți exclusiv la nivel național, la nivelul reglementărilor de drept național și în jurisprudența națională. În regimul raporturilor de drept privat, la nivel internațional sau cel puțin la nivel comunitar, lipsește o definiție de bază, general obligatorie ori cel puțin general apreciată. În schimb, numărul de interpretări corespunde numărului de sisteme juridice naționale.

În ciuda absenței unei concepții comunitare unificate, obligatorii ori general apreciate în prezent, există cel puțin două atribute de bază ale obligațiilor contractuale (raporturilor privind obligații contractuale), comun atât sensului larg, cât și sensului restrâns în planul formulării lingvistice, exprimat în versiunile lingvistice naționale ale regulamentului.

Aceste elemente unificatoare decurg din chiar principiile fundamentale ale contractelor cunoscute deja în vechiul drept roman.

O obligație contractual/raport privind obligația contractuală este aproape întotdeauna – cu excepția anumitor cazuri puțin relevante) un raport:

întemeiat pe exprimarea liberă a voinței a două sau mai multe părți, în care este necesară o intersectare a manifestării acestor voințe.

Definirea momentului în care se produce o atare intersectare și a momentului în care o obligație devine perfectă constituie totuși unul dintre detaliile menționate, având noțiuni și dispoziții juridice diferite în sisteme juridice diferite.

Încă un atribut comun poate fi adăugat la cele două deja menționate, atât din compararea dispozițiilor anumitor state membre, cât și din perspectivă comunitară.

Acesta este că: scopul unei obligații este de a îndeplini un anumit obiectiv specific în cadrul autonomiei părții (părților) la aceste obligații.

Condițiile dacă scopul trebuie exprimat și în ce formă calificată diferă încă o dată la nivel național, precum și abordarea chestiunilor caracterului perfect al obligației, în special în privința anumitor caracteristici ale tipurilor de contracte (în special în legătură cu subiectul sau obiectul).

Definirea explicită a subiectului și obiectului unui raport de obligații, întreprinsă la nivel național, este esențial din punctul de vedere al dreptului internațional privat, aici, în special, din punctul de vedere al regulamentului.

Aceasta privește în special faptul că unul dintre determinanții de bază pentru alegerea legii aplicabile în sensul art. 4 regulament (în cazurile absenței unei alegeri precizate la art. 3 din regulament) este locul în care are loc prestația caracteristică pentru raportul specific de obligații.

Căutarea unei interpretări caracteristice pentru dreptul comunitar unificat este posibilă în mod evident printr-o analiză precisă a caracteristicilor de bază ale obligațiilor specifice/raporturile de obligații de la nivel național și prin generalizarea lor la nivel comunitar, prin identificarea unor numitori comuni și a unor scopuri comune.

Astfel, balanța trebuie să fie, pe de o parte: obiectul, subiectul și obiectivul unui anumit tip de raport de obligații; iar pe de altă parte este necesară înțelegerea națională a condițiilor esențiale, în măsura în care acestea reprezintă elementele specifice ale dispozițiilor naționale.

În încercarea căutării semnificației concepției comunitare a noțiunii de contract, de obligația contractuală ori de raport privind obligația contractuală, se impune precizarea a ceea ce este tipic și caracteristic pentru reglementările naționale în acest domeniu de drept.

Acestea sunt, așa cum am precizat anterior, plata în dreptul englez ori cauza licită din dreptul francez, dar și cerințe privind forma și conținutul manifestării de voință în contextul anumitor dispoziții naționale.

Este necesar, prin urmare, să se sublinieze că reușita căutării unei înțelegeri conceptuale comunitare unificate a termenilor „contract”, „obligație contractuală" și „raport privind obligația contractuală” depinde nu doar de interpretarea dată dreptului material, ci și de abordarea întregii proceduri civile față de interpretarea obligațiilor. Ea va depinde de măsura în care o anumită instanță va fi obligată de către interpretarea autonomă să abandoneze schemele tradiționale de aplicare formală a legii.

Semnificația principiilor generale de drept

În vederea unei aplicări unificate a regulamentului – asemănător situației Regulamentului nr. 846/2007 – este importantă interpretarea noțiunii de contract într-un mod cât mai autonom posibil, cu ajutorul principiilor generale de drept.

Principiile generale de drept nu vor putea niciodată să substituie dispoziții compacte de drept material, ci ele pot oferi un ajutor semnificativ în căutarea unor numitori comuni, fară de care nu ar putea fi realizată o interpretare autonomă.

Chiar o examinare succintă a rezultatelor comparației dintre dispozițiile naționale arată existența unor atribute caracteristice comune și a unor elemente comune tuturor sistemelor juridice. De asemenea mai există și posibilitatea aplicării tratatelor international existente (dispoziții directe de drept internațional privat și de asemenea dispoziții direct aplicabile de drept material) în anumite domenii de drept.

Convenția de la Viena este potrivită pentru acest rol în legătură cu obligațiile contractuale. La ora actuală, acest tratat servește exemplu de instrument unificat de mare eficacitate în atingerea și menținerea stabilității mijloacelor juridice internaționale în domeniul raporturilor de obligații create cu ocazia cumpărării ori vânzării de mărfuri.

Refuzul practicii de a admite o aplicare extinsă a Convenției de la Viena și efortul invers de excludere a aplicării sale nu modifică acest fapt. O atare abordare negativă față de Convenția de la Viena încă apare deseori în practica juridică germană; în timp ce în Austria ori în Republica Cehă, practica juridică a descoperit rapid marile avantaje ale unui instrument uniform (de drept material) cu origine internațională pentru raporturi aflate în legătură cu cumpărarea și vânzarea de mărfuri cu element de extraneitate.

Definirea obligațiilor contractuale din perspectiva definirii obligațiilor necontractuale din Tratatul de la Bruxelles și prin REgulamentul 44/2001

Ar putea fi necesară ori cel puțin posibilă utilizarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru determinarea termenului „contract” și a obligațiilor delictuale ori necontractuale în sensul art. 5 alin. (1) din Tratatul de la Bruxelles și al succesorului său, Regulamentul nr. 44/2001, în raport cu definirea și calificarea raporturilor privind obligații contractuale.

Astfel, art. 5 alin. (1) din Regulamentul nr. 44/2001 stabilește competența specială a unei instanțe pentru locul prestației, „în materie contractuală”. CJUE susține, în legătură cu această jurisprudență stabilă, că termenul „contract” ori „cereri rezultate dintr-un contract” trebuie interpretat în mod autonom, iar nu în sensul interpretării reținute de către instanță și/sau potrivit normelor lex fori sau lex causae.

Scopul interpretării autonome este de a furniza aceleași reguli unificate pentru întreaga Comunitate, o interpretare unificată a drepturilor și obligațiilor.

Potrivit Curții de Justiție a Uniunii Europene unul dintre elementele decisive ale unui raport de obligații este faptul că o parte și-a asumat de bunăvoie o obligație sub forma îndeplinirii unor sarcini pentru o altă parte.

Consimțământul așteaptă o acțiune îndrumată de voința rezultată dintr-o decizie individuală autonomă. Potrivit concepției CEJ, nu este necesară intenția părții de dori să se oblige pe baza unui act juridic.

Este suficient ca destinatarul ofertei să poată recunoaște în mod rezonabil semnificația actului lor de a fi obligat printr-o acțiune juridică.

Această interpretare decurge din clasificarea și scopurile exprimate în Regulamentul nr. 44/2001. Pentru asigurarea unei desfășurări adecvate a procedurii, art. 5 alin. (1) din
Regulamentul nr. 44/2001 trebuie să țină cont de legătura strânsă între litigiu și instanța care îl judecă.

Prin urmare, pe baza acestei legături, are sens ca instanța să pronunțe o hotărâre privind toate chestiunile care ar putea apărea în legătură cu executarea contractului. Se ridică întrebarea dacă semnificația locului prestației și în special competența instanței de la locul prestației poate fi restabilită.

Potrivit interpretării autonome extinse a CJUE.pentru determinarea competențelor termenul „contract” conține și o întrebare cu privire la existența contractului.

Dispozițiile de conflict art. 10 din regulament se opune totuși unei atari interpretări extensive.

Potrivit interpretării autonome extinse a CJUE pentru determinarea competențelor (jurisdicției internaționale), cererile rezultate dintr-un contract nu sunt doar sarcinile
contractuale directe de a furniza respectiva prestație, ci și obligații care apar în cazul
neexecutării contractului, precum, de exemplu, cereri pentru repararea unui prejudiciu.

Această interpretare autonomă extensivă pentru determinarea competențelor nu se poate generaliza pentru o calificare autonomă a conflictului.

Considerentul (7) din preambulul regulamentului dispune în mod explicit concordanța domeniilor materiale al Regulamentului nr. 44/2001 și al Regulamentului nr. 846/2007.

Cu toate acestea, anumite principii constante, exprimate în cadrul regulamentului și Regulamentului nr. 44/2001 nu sunt compatibile în toate privințele.

Distincția între obligațiile contractuale și necontractuale stabilește în sine imposibilitatea unei aplicări generalizate a interpretării Regulamentului nr. 44/2001 pentru calificări ale conflictului.

Interacțiunea între domeniul de procedură și cel al conflictului (material) este, probabil, nu foarte intensă ori semnificativă, însă aceasta nu înseamnă că ele pot fi invocate fără excepție.

Interpretarea autonomă a unui contract în regulament trebuie să corespundă
caracteristicilor și scopurilor regulamentului.

Există, de asemenea, diferențe firești generate de diferențe normale între instituții materiale și de procedură. În interiorul domeniului material de aplicare a Regulamentului nr. 44/2001, aceasta încorporează protecția părților într-un litigiu, în special a pârâtului. în interiorul limitelor protecționiste imaginare, interesul ambelor regulamente „Roma" (regulamentul și Regulamentul nr. 864/2007) rezidă totuși în altă parte.

Regulamentul și Regulamentul nr. 864/2007 sunt menite să creeze un sistem uniform de dispoziții de conflict. Regulamentul servește în principal și la susținerea securității juridice atât în domeniul contractual, cât și în cel necontractual, și simplifică procedurile de soluționare a posibilelor litigii privind obligațiile contractuale și necontractuale.

Utilizarea paralelă a interpretărilor date termenilor „contract”, „obligație contractuală” și „raport privind obligații contractuale” în cele două acte juridice conduce la speranța că CJUE va începe o altă etapă de modernizare a interpretării anumitor instituții fundamentale de procedură, adică anterior Tratatului de la Bruxelles și eventual Regulamentului nr. 44/2001 și va crea o calificare uniformă a unui contract atât din perspectiva conflictului, cât și a dreptului procesual.

Un atare apel ar trebui ascultat cu siguranță în legătură cu CEJ.

Definirea conceptelor în materia civilă și comercială

În conformitate cu art. 1 alin. (1) din regulament, el se aplică obligațiilor contractuale în materie civilă și comercială. Această modificare a fost menită acomodării regulamentului cu regimul Regulamentului nr. 44/2001, care, în legătură cu determinarea întinderii sale materiale conține, potrivit art. 1 alin. (1) – din Regulamentul nr. 44/2001 -o formulare asemănătoare, „[…] prezentul regulament se aplică în materie civilă și comercială.

Termenul „materie civilă și comercială" este un termen autonom de drept comunitar și se interpretează în acord cu scopurile sale. Autonomia acestui termen, prin urmare independența sa privind determinarea/calificarea în planul definiției a materiilor civile și comerciale din sistemele juridice ale statelor membre, este presupusă a acorda o aplicare unificată a regulamentului, precum și o interpretare unificată a regimului de conflict (material) și a regimului de procedură (în special în legătură cu competența/ jurisdicția și cu recunoașterea hotărârilor privind aceste aspecte).

În privința practicii extensive referitoare la interpretarea Regulamentului nr. 44/2001 și, din contră, la absența practicii de interpretare a regulamentului, este evident că autonomie de interpretare a termenilor „materii civile și comerciale” va fi deplin subordonată, pentru un anumit timp, regimului termenilor analogi utilizați pentru stabilirea domeniului de aplicare material a Regulamentului nr. 44/2001.

Dispozițiile art. 1 alin. (1) din regulament precizează în mod explicit că termenul „materie civilă și comercială" nu se aplică în materie fiscală, vamală sau administrativă.

Această determinare negativă are prioritate față de termenul mai general materie civilă și comercială, de vreme ce chiar materiile civile și comerciale pot interfera uneori cu domeniul dreptului fiscal (aspecte fiscale și vamale) și cu dreptul administrativ, în general.

Demarcația între dreptul public – administrativ și fiscal – pe de o parte, și dreptul privat – civil și commercial – pe de alta, este diferită în anumite țări.

Această concepție este analogă celei utilizat de Regulamentul nr. 44/2001. CJUE a declarat că, la interpretarea noțiunii de materie civilă și comercială, raporturile juridice dintre părți sunt cele decisive, iar nu tipul de instanță care soluționează un anumit litigiu.

Împrejurarea că litigiul este judecat de către o instanță de drept comun competentă pentru litigii civile și comerciale nu înseamnă în mod automat că litigiul nu poate avea natură fiscală ori administrativă. Din contră, o competență a unei instanțe speciale în materie administrative – în sensul unui sistem judiciar care este diferit în fiecare țară – nu înseamnă în mod explicit excluderea unei hotărâri privind un raport cu caracter internațional din domeniul de aplicare material a convenției sau regulamentului.

Așadar, rezultă că nu există o legătură strânsă între interpretarea procesuală (ori interpretarea unor anumite dispoziții din Regulamentul nr. 44/2001 ori din Tratatul de la Bruxelles), pe de o parte, și interpretarea prevederilor necesare pentru soluționarea unui conflict, pe de alta.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Belohlavek, Al. Convenția de la Roma. Regulamentul Roma I, vol. I, Editura C.H.Beck, București 2012;

Sitaru, D. Drept internațional privat. Partea generală. Partea specială, Editura C.H.Beck, București 2013;

Legislație