Contractul de Mandat
CUPRINS
INTRODUCERE
Din punct de vedere etimologic, Prof. Alexandrescu analizeaza doua ipoteze privitoare la evolutia cuvantului mandat: dupa unii, cuvantul vine de la expresia mane dare (a da mana) pentru ca mandatarul obisnuia sa stranga mana mandantului in semn de credinta, iar dupa alti autori specialisti in drept roman, cuvantul vine de la verbul mandare, care inseamna a a porunci.
Mandatul este de un folos incontestabil pentru că este foarte dificil ca omul să-și facă singur toate treburile sale. Această prima evaluare a foloaselor mandatului este facută de Cicero, care mai precizează că mandatul este un contract de binefacere, având ca sursă amiciția.
În timpul Republicii, mandatul se contura ca un contract consensual, prin care o persoana numita mandante (mandant) insarcina pe o alta, numita mandatar (procurator), sa faca ceva gratuit in interesul sau. Mandatul, dominat de buna credinta a partilor, consta fie in administrarea generala a unui patrimoniu (omnium bonorum), fie intr-un act specific (unius rei). In acest din urma caz, obiectul sau putea sa fie un act material sau un act juridic.
În epoca imperiala apar tot mai multe cazuri de remunerare a activitatii mandatarului. Mai mult decat atat, inca din acea perioda s-au intalnit situatii cand mandatul putea fi conceput in interesul mandatarului sau al unui tert.
Construcția mandatului este asemanatoare cu cea de astăzi. Mandatarul raspundea in epoca clasica numai de dolul sau, iar in cea post clasica si de culpa sa. Mandatarul trebuia sa dea socoteala mandantului de actele pe care le-a incheiat si sa treaca asupra lui efectele acestora. Mandantul are impotriva mandatarului actiunea directa din mandat (actio mandati directa) pentru a-l sili pe acesta din urma sa-si indeplineasca sarcinile pe care si le-a luat. La randul sau, mandatarul, pentru eventuala recuperare a cheltuielilor facute, are la indemana actiunea indirecta din contract (actio mandati contraria). Cauzele de incetare ale contractului s-au pastrat de-a lungul timpului fiind regasite astazi in legislatiile moderne.
În doctrină s-a afirmat că mandatul se află la originea tuturor contractelor. Fără a fi atât de generoși cu acesta, apreciem că mandatul prezintă o importanță deosebită, deoarece, prin intermediul lui, facilitându-se încheierea altor contracte civile sau comerciale, sunt dinamizate raporturile juridice de drept privat. Contractul de mandat, plastic numit în doctrină și contractul cu o mie de fețe, ocupă un loc aparte în rândul contractelor civile, deoarece, prin intermediul lui, participanții la circuitul civil pot încheia, în principiu, orice alt act juridic, cu excepția celor pentru care legea pune expres condiția să fie încheiate personal de către părți.
Prezenta lucrare își propune să aducă în atenție o tipologie de contract care este pe cât de veche, pe atât de actuală. Astăzi, mai mult decât niciodată, contractul de mandat își dovedește utilitatea, nu doar ca mijloc tradițional de realizare a unei liberalități, a unui serviciu dezinteresat, prietenesc, cât mai ales ca un mecanism juridic ce conferă cadrul de desfășurare a numeroase activități profesionale. Pe măsura extinderii teritoriale și a diversificării imense a comerțului, intermediarii în afaceri au dobândit un rol tot mai important, vital chiar, iar mandatul, în diversele sale forme de manifestare, oferă un cadru juridic extrem de flexibil pentru realizarea activității lor.
În doctrina română, din păcate mandatul a făcut mai puțin obiectul atenției autorilor, care și-au centrat studiile mai degrabă pe alte tipuri de contracte speciale, nedreptățind, poate, mandatul. Totuși, nu putem să nu recunoaștem contribuția în materie a unor autori precum Fr. Deak, St. Cărpenaru, R. Motica sau Cl. Roșu, ale căror lucrări au servit drept puncte de reper în travaliul nostru științific. De asemenea, de o atenție sporită s-a bucurat instituția juridică a reprezentării, în analiza căreia contribuții importante au autori precum L. Pop, I. Deleanu, Gh. Beleiu, M. Banciu sau P. Vasilescu. Studii punctuale care ridică probleme deosebit de interesante legate de problematica mandatului au fost publicate în mod special în revistele de specialitate, putând aici aminti lucrarea dlui. R. Rizoiu, privind utilizarea mandatului ca o formă de garantare a obligațiilor sau lucrările diverșilor doctrinari legate de chestiunea mandatului în interes comun, a mandatului tacit ori a celui aparent. Atractive pentru autori s-au arătat a fi în mod deosebit diversele aplicații ale mandatului, cum este mandatul administratorilor societăților comerciale, care, prin implicațiile practice deosebite pe care le are în viața de afaceri, a suscitat o vie și constantă dispută doctrinară, ori mandatul de reprezentare judiciară, în speță cel încredințat avocatului.
În sfârșit, obiectul principal al studiului nostru l-a constituit reglementarea contractului de mandat cu reprezentare, așa cum este ea consacrată de prevederile noului Cod civil român, căruia trebuie să-i recunoaștem meritele de a realiza o reglementare mai modernă, sistematizată și detaliată a contractului de mandat, dar și a altor instituții juridice apropiate, precum reprezentarea, sau instituții mai recent consacrate de legiuitorul român, precum b#%l!^+a?administrarea bunurilor altuia, fiducia sau contractului de agenție ori cel de intermediere.
În ceea ce ne privește, apreciem opera de unificare legislativă realizată de legiuitor prin dispozițiile noului Cod civil, care se raliază astfel unei tendințe consacrate și de alte sisteme de drept, anume de a include într-o reglementare unitară instituțiile dreptului privat, în cadrul Codului civil. Astfel, la momentul actual, contractul de mandat se bucură de o reglementare unitară prin dispozițiile noului C. civ., nemaiexistând acea delimitare consacrată anterior de legiuitor prin stipularea separată a mandatului civil de cel comercial. Desigur că, în completarea normelor generale ale C. civ., diversele categorii de mandatari speciali beneficiază și de reglementări proprii, speciale.
De asemenea, considerăm salutară inițiativa legiuitorului român de a realiza, prin reglementările noului Cod civil, o sistematizare a reglementărilor în materia contractului de mandat, prin includerea între prevederile sale și a mandatului fără reprezentare (art. 2039 și urm.) și prin consacrarea unor stipulații exprese vizând comisionul și variațiunile acestuia (art. 2043 și urm.) sau contractul de agenție (art. 2072-2095). Este reglementat și contractul de intermediere (art. 2096-2102), ceea ce permite delimitarea sa clară față de mandat. De asemenea, legiuitorul român consacră în premieră o reglementare distinctă instituției reprezentării (art. 1295-1314 C. civ.), precum și celei a administrării bunurilor altuia (art.792-857).
În cuprinsul studiului nostru, am încercat o prezentare a contractului de mandat cu reprezentare axată în mod deosebit pe noutățile instituite în această materie de reglementările noului Cod civil, pe o prezentare comparativă în raport cu reglementarea anterioară, anume cea consacrată de C. civ. de la 1864.
Primul capitol cuprinde considerațiile de ordin general privind reprezentarea prin mandat, prezentând noțiunea contractului de mandat, în evoluția sa istorică și delimitând acest tip de contract de alte instituții juridice asemănătoare, precum reprezentarea, administrarea bunurilor altuia, fiducia sau contractul de agenție. Astfel, în privința relației dintre mandat și reprezentare, am arătat că mandatul este , în esență, un contract prin care se încheie acte juridice pe seama altuia (după cum rezultă din art. 2009 C. civ.), însă nu întotdeauna și în numele acestuia, legiuitorul specificând la ora actuală în mod explicit faptul că „mandatul este cu sau fără reprezentare” (art. 2011 C. civ..). Prin urmare, apreciem că reprezentarea ține doar de natura mandatului, și nu de esența sa.
În ceea ce privește delimitarea mandatului față de instituția juridică nou introdusă de legiuitorul român, sub influența prevederilor Codului civ. din Québec, a administrării bunurilor altuia, am arătat că ele se diferențiază prin două trăsături fundamentale. În primul rând, mandatarul este însărcinat cu puterea de reprezentare a mandantului în raporturile cu terții, putere pe care administratorul nu o deține, el doar administrând bunurile, masa patrimonială sau patrimoniul încredințat în acest scop. În al doilea rând, mandatarul are puterea de a încheia acte juridice care privesc atât persoana mandantului, cât și patrimoniul acestuia; administratorul, în schimb, poate realiza atât acte, cât și fapte juridice, însă acestea nu vor avea efecte decât asupra bunurilor administrate.
De asemenea, am prezentat și una dintre situațiile în care regulile specifice administrării bunurilor altuia își găsesc aplicabilitatea, anume cea a contractului de fiducie, care își găsește o reglementare proprie în art. 773-791 ale noului Cod civil. Considerăm că trăsătura care caracterizează aceste instituții în egală măsură este caracterul intuitu personae: raporturile între părți sunt bazate în mod esențial pe încredere. Totuși, deși prezintă anumite trăsături comune, între fiducie și mandat există și deosebiri clare, care delimitează cele două instituții juridice.
Obiectul fiduciei constă în transferul unor drepturi. Prin urmare, distingem o diferențiere netă între mandat și fiducie: mandatul conferă mandatarului o simplă putere de reprezentare a mandantului la încheierea operațiunilor juridice încredințate, pe când fiduciarul dobândește un drept propriu asupra bunurilor din masa fiduciară. Fiduciarul nu este mandatar nici al constituitorului și nici al beneficiarului, el deține drepturi proprii asupra bunurilor care fac obiectul fiduciei. De asemenea, am sugerat, în scopul unei mai bune aplicabilități a fiduciei, în special în raporturile de afaceri, o reglementare mai clară a drepturilor fiduciarului, al cărui statut juridic e incert, precum și o liberare a sa de formalismul, credem noi excesiv, care îi este propriu la acest moment.
O atenție specială am dedicat-o în cadrul studiului nostru contractului de agenție, convenție nou reglementată prin dispozițiile C. civ. (art. 2072-2095), care abrogă L. nr. 509/2002 privind agenții comerciali permanenți. Utilitatea acestui tip de contract și larga sa răspândire în mediul de afaceri sunt binecunoscute. Am încercat să identificăm natura juridică a convenției care face obiectul unor dispute doctrinare, generate în parte de felul în care Legea nr. 509/2002, dar și noua reglementare a C. civ., stipulează cu privire la obiectul contractului. Am arătat că, în ceea ce ne privește, considerăm că agentul care are doar putere de negociere a contractelor poate acționa fie în nume propriu, fie în numele comitentului, după cum a primit instrucțiuni din partea acestuia, puterea de reprezentare fiind întotdeauna atașată împuternicirii numai pentru încheierea contractelor, nu și pentru negocierea lor. Prin urmare, dacă agentul care negociază și încheie contracte pe seama și în numele comitentului acționează întotdeauna în baza unui mandat cu reprezentare, agentul care doar negociază contractele pentru comitent are un statut incert: pe de o parte, el lucrează în numele b#%l!^+a?comitentului, deci nu are cum să fie un comisionar în înțelesul art. 2043 C. civ.; pe de altă parte, deși lucrează în numele și pe seama comitentului, el nu încheie acte juridice, deci nu are cum să fie un mandatar (cu reprezentare), în înțelesul art. 2009 C. civ.1 O persoană (în speță, agentul) care face doar acte materiale în numele și pe seama alteia este mai degrabă un antreprenor de servicii decât un mandatar/comisionar.
Capitolul al II-lea al lucrării este dedicat analizei condițiilor de valabilitate ale mandatului convențional, fiind prezentate distinct atât cerințele de fond, cât și cele de formă. Astfel, am arătat că, pe lângă cerințele generale de valabilitate ale contractelor, stipulate de art. 1179 alin. (1) C. civ., vor trebui îndeplinite și anumite condiții specifice mecanismului tripartit al reprezentării convenționale, și anume (1) existența puterii de reprezentare; (2) existența intenției de a reprezenta, adusă la cunoștința terțului contractant; (3) manifestarea voinței valabile, libere și neviciate a reprezentantului. De asemenea, considerăm că pentru realizarea valabilă a reprezentării convenționale, pe lângă voința valabilă, liberă și neviciată a reprezentantului, relevată ca o condiție de către doctrină, aceeași cerință trebuie întrunită și în persoana celui reprezentat, în scopul împuternicirii altei persoane pentru a încheia un act juridic ale cărui efecte urmează a se produce în persoana și patrimoniul său.
În privința capacității părților de a contracta, doctrina a consemnat controverse generate de întrebarea dacă este necesar sau nu ca reprezentantul să aibă capacitate de exercițiu deplină pentru a încheia valabil operațiunea juridică în vederea căreia a fost împuternicit. În primul rând, se pune problema dacă mandatarul exprimă la încheierea actului pentru care a fost însărcinat voința mandantului, ori el exprimă și propria voință. Pentru că dacă apreciem că exprimă doar voința mandantului, va fi suficient ca acesta din urmă să aibă capacitatea de a încheia actul-țintă; în ceea ce-l privește pe mandatar, acesta va trebui doar să exprime un consimțământ valabil (să aibă discernământ) și neviciat (art. 1299 C. civ.). Dacă, dimpotrivă, apreciem că reprezentantul exprimă propria voință la încheierea actului-țintă, atunci va trebui să aibă capacitatea de a încheia el însuși acel act. În ceea ce ne privește, înclinăm a crede că mandatarul exprimă nu doar voința mandantului în executarea împuternicirii primite, ci și voința proprie. În al doilea rând, credem că trebuie diferențiat între două aspecte: este necesar ca mandatarul să aibă capacitate deplină de exercițiu pentru a putea încheia valabil actul –țintă, ori i se cere acestuia să aibă doar capacitatea cerută mandantului însuși pentru a putea încheia operațiunea respectivă? Desigur că în condițiile reglementării explicite instituite de legiuitor prin noul C. civ., clarificarea acestui aspect este facilă: art. 1298 C. civ. reclamă atât reprezentatului, cât și reprezentantului, „capacitatea de a încheia actul pentru care reprezentarea a fost dată.”
Prin urmare, capacitatea cerută mandatarului va trebui raportată la natura actului juridic pentru încheierea căruia a fost împuternicit de către mandant. În ceea ce-l privește pe mandant, acesta trebuie să aibă capacitatea cerută de lege pentru a putea încheia actele juridice pentru care îl însărcinează pe mandatar.
O altă chestiune abordată în cadrul lucrării este cea a formei contractului de mandat, respectiv cea a valabilității mandatului tacit. Noua reglementare cuprinsă în art. 2013 alin. (1) al C. civ. nu reia prevederea art. 1533 din vechiul C. civ. , care recunoștea explicit două tipuri de mandat: mandatul tacit și cel expres. Prin urmare, în doctrină s-a pus problema dacă, sub imperiul noilor dispoziții, mai poate fi recunoscut mandatul tacit, actuala reglementare făcând referire expresă doar la acceptarea tacită a mandatului, dar păstrând tăcerea cu privire la oferta tacită de a contracta. Considerăm că această problemă a fost clarificată, din moment ce jurisprudența și doctrina au confirmat în mod repetat admisibilitatea oricăror mijloace de probă a mandatului tacit, atât în privința conferirii, cât și a acceptării sale, aceste mijloace de dovadă fiind lăsate la libera apreciere a instanțelor de judecată. Astfel, dovada mandatului tacit va putea fi realizată atât de către părți, cât și de terții cocontractanți sau de alți terți, prin orice mijloace de probă admise de lege, care dovedesc intenția neîndoielnică a părților de a conferi, respectiv a accepta mandatul, indiferent de valoarea actului pentru a cărui încheiere mandatul a fost conferit. Cerința unui înscris necesar ad probationem ar contraveni însăși noțiunii de mandat tacit, căci mandatul scris este, prin definiție, expres.
Capitolul al III-lea al lucrării prezintă efectele contractului de mandat pe de o parte în raporturile dintre părțile contractante, pe de alta, în relațiile acestora cu terții.
Astfel, am analizat în mod distinct obligațiile mandatarului și cele ale mandantului, așa cum rezultă acestea din prevederile noului Cod civil. Deși actualele prevederi legale realizează o reglementare mai detaliată și sistematizată a efectelor contractului de mandat, îndrăznim să propunem, de lege ferenda, stipularea explicită a obligației de loialitate reciprocă a părților. Actualmente, aceasta rezultă doar implicit din dispozițiile art. 2018 C. civ. Pentru mandatar, respectiv art. 2025 alin. (1) C. civ. pentru mandant. Doctrinar, în general se recunoaște obligația de loialitate doar în sarcina mandatarului în cazul mandatului de drept comun; doar în cazul mandatului în interes comun se recunoaște doctrinar și obligația de loialitate a mandantului.
Obligația mandantului de a furniza mandatarului instrucțiunile necesare unei bune îndepliniri a misiunii sale, care, la rândul ei, doar răzbate din reglementările art. 2025 alin. (1) C. civ., ar fi oportun a fi stipulată explicit în cazul mandatarilor neprofesioniști. În mod corelativ, mandatarul profesionist ar trebui să aibă o obligație de consiliere a mandantului, similară celei consacrate de dreptul francez. De asemenea, apreciem necesară b#%l!^+a?stipularea datoriei de confidențialitate a mandatarului cu privire la informațiile despre care a luat cunoștință în executarea mandatului său.
Am subliniat faptul că executarea misiunii mandatarului nu implică în mod necesar încheierea efectivă a actului pentru care mandatarul a fost împuternicit, ci este suficient ca acesta să dovedească că a depus diligența necesară pentru realizarea misiunii sale. Deosebirea de tratament pe care legiuitorul o arată mandatarului salariat în raport cu cel neremunerat în privința diligenței cerute în executarea mandatului (art. 2018 alin. 1 C. civ.) a fost interpretată de unii autori în sensul că în cazul mandatului oneros, mandatarul a cărui culpă a fost constatată de către instanță ar putea fi obligat la repararea întregului prejudiciu suferit de mandant, pe când în cazul mandatului gratuit, se va putea acorda doar o reparație parțială. În ceea ce ne privește, considerăm că principiul reparării integrale a prejudiciului se va aplica indiferent de caracterul oneros sau gratuit al obligației mandatarului, în măsura în care a putut fi constatată legătura de cauzalitate directă între culpa mandatarului și dauna suferită de mandant. Cu alte cuvinte, apreciem că diferențierea între mandatul gratuit și cel oneros se face doar la nivelul criteriilor de stabilire a eventualei culpe a mandatarului în modul de executare a misiunii sale; culpa odată stabilită însă, ea va atrage în mod necesar obligația de reparare a acelei daune care este urmarea ei directă, conform normelor de drept comun aplicabile răspunderii contractuale.
În privința raporturilor mandatarului cu terții contractanți, am arătat că chiar dacă, în principiu, nici un raport juridic direct nu se stabilește între mandatar și aceștia, pot să apară și situații de excepție, în care mandatarul însuși să stabilească raporturi juridice directe cu terții contractanți, fie pe temeiuri delictuale, fie chiar contractuale, prin asumarea unui angajament propriu față de terț, distinct de actul încheiat în numele mandantului. În ceea ce privește actele excesive încheiate de mandatar fără împuternicire sau cu depășirea limitelor mandatului, deși în doctrină este susținută ideea valabilității lor, ca și acte producătoare de efecte directe între terț și mandatar, noi considerăm că aceste acte sunt nule din cauza lipsei consimțământului mandantului, care nu și-a exprimat voința de a adera la acel act nici direct, nici prin reprezentant.
În ceea ce-l privește pe mandatar, acesta a încheiat actul pe seama mandantului, deci cu intenția ca operațiunea juridică realizată să-și producă efectele direct asupra mandantului, mandatarul neavând nici o clipă intenția de a-și asuma el însuși efectele acestuia; terțul contractant, la rândul său, a aderat la act pentru a stabili raporturi contractuale directe cu mandantul, nu cu mandatarul. Așadar, fără a genera vreun raport contractual între terțul contractant și mandatar, actul excesiv al acestuia determină angajarea răspunderii delictuale a mandatarului față de terț, dar aceasta este condiționată de buna-credință a acestuia din urmă în momentul contractării și de existența unui prejudiciu suferit de terț ca urmare a inopozabilității actului față de mandant, prejudiciu pe care terțul va trebui să îl probeze.
Cel de al patrulea și ultim capitol al studiului nostru este consacrat încetării contractului de mandat, în cadrul acestuia prezentând cauzele care determină întreruperea raporturilor contractuale (insistând în mod deosebit pe revocare și problematica generată de aceasta), clauzele de continuare a contractului după survenirea unei cauze de încetare a sa, precum și situațiile de excepție în care legiuitorul dispune continuarea mandatului după incidența unei cauze de încetare.
În privința duratei contractului de mandat, trebuie subliniat că dacă părțile nu au convenit un termen explicit, legiuitorul prevede că mandatul va înceta de drept „în trei ani de la încheierea lui” (art. 2015 C. civ.). Prin urmare, mandatul nu poate fi convenit de părți cu caracter perpetuu. Așadar, în lumina noilor reglementări, contractul de mandat poate fi încheiat doar pe durată determinată, fie stabilită în mod explicit de părți, fie prevăzută, în mod supletiv, de legiuitor.
Considerăm de asemenea important de relevat caracterul esențialmente revocabil al mandatului. Mandatul este revocabil prin însăși esența sa, păstrându-și acest caracter în ciuda oricărei stipulații contrare. Posibilitatea ca părțile să stipuleze clauze de irevocabilitate e luată în considerare de legiuitorul român, noul C. civ. cuprinzând prevederi explicite care vizează situația mandatului declarat de părți „irevocabil”: art. 2031 alin. (1), art. 2032 alin. (2). În cazul stipulării „irevocabilității” mandatului, revocarea își produce oricum efectul specific, punând capăt contractului, doar că tratamentul mandantului care a încălcat astfel înțelegerea părților va fi mai sever apreciat, el fiind prezumat culpabil pentru revocare nejustificată, în cazul în care nu face dovada că revocarea a fost determinată de culpa mandatarului însuși ori de un caz fortuit ori de forța majoră (art. 2032 alin. 2). Așadar existența unei asemenea clauze de „irevocabilitate” a mandatului nu lipsește pe mandant de puterea de a revoca mandatul, doar mută sarcina probațiunii motivelor care justifică revocarea de la mandatar asupra sa, în cazul în care mandatarul solicită daune-interese pentru revocare nejustificată. Nu trebuie să credem că din simplul fapt al revocării unui mandat stipulat „irevocabil” va decurge în mod obligatoriu în sarcina mandantului responsabilitatea de a despăgubi pe mandatar, întrucât mandantul, conform alin. (2) al art. 2032 C. civ., se poate libera de această răspundere, dovedind că la baza deciziei sale de revocare stă chiar culpa mandatarului, ori că a renunțat poate la afacerea respectivă dintrun motiv fortuit ori dintr-o cauză de forță majoră.
În privința efectelor revocării mandatului, am arătat că această măsură unilaterală întreprinsă de mandant își va produce efectul specific, al încetării raporturilor contractuale b#%l!^+a?între părți, din momentul în care mandatarul o cunoaște ori ar fi putut-o cunoaște, indiferent de forma în care ea s-a emis, ori de faptul că mandantul a notificat-o mandatarului, ori acesta a luat / a putut lua cunoștință despre ea în alt mod (după cum rezultă din interpretarea coroborată a art. 2036 și 2031 C. civ.). Pentru ca retragerea mandatului de către mandant să fie opozabilă terților, aceștia, la rândul lor, trebuie să aibă, ori să fi putut avea cunoștință despre ea. Reglementările noului C. civ. disting între cele două categorii de obligații ale mandatului în caz de revocare: obligațiile specifice, decurgând din lege (art. 2025, 2026, 2027 și cea corelativă dreptului mandatarului stipulat în art. 2029), care sunt datorate indiferent de motivul revocării și obligația suplimentară de plată a daunelor interese propriu-zise, menite a repara prejudiciul cauzat de revocare, însă numai în cazul în care aceasta a fost nejustificată ori intempestivă. Prin urmare, revocarea în sine nu dă dreptul mandatarului la daune-interese, ea nefiind decât exercitarea unui drept consființit legal al mandantului.
De lege ferenda, apreciem că ar fi utilă mențiunea că revocarea mandatului se va putea face tacit nu doar prin împuternicirea unui nou mandatar pentru aceeași afacere, ci și prin realizarea acesteia de către mandantul însuși, dispoziție existentă, spre exemplu, în C. civ. italian (art. 1724).
În privința renunțării mandatarului la mandat, în literatura juridică s-a exprimat opinia că părțile pot conveni prin contract asupra unei clauze de renunțare a mandatarului la dreptul său de denunțare unilaterală a contractului. În lumina dispozițiilor noului C. civ., apreciem că o atare stipulație a părților ar fi ineficientă, ea neputându-l lipsi pe mandatar de dreptul său de renunțare, consființit printr-o prevedere legală pe care o apreciem a avea caracter de ordine publică, iar nu supletiv. Considerăm că instanțele ar trebui să acorde o atenție particulară acelor situații în care mandatarul invocă motive exterioare voinței sale, care au dus la imposibilitatea executării mandatului; indiferent că mandatarul a renunțat la mandat din asemenea cauze, ori din culpă proprie, el va avea oricum dreptul de a fi remunerat nu doar pentru actele pe care le-a realizat efectiv pentru mandant, ci și pentru acelea pe care le-ar fi realizat, dacă motive care nu-i sunt imputabile nu l-ar fi pus, la momentul la care actele trebuiau încheiate, în imposibilitatea de a le realiza. Lipsirea sa de dreptul la remunerație ar trebui să fie în toate situațiile doar o consecință a culpei proprii, care a determinat neexecutarea operațiunilor respective. În situația pluralității de mandatari, apreciem că regula acordului lor unanim ar fi necesar să fie instituită de legiuitor în cazul în care doresc să renunțe la mandat, dar numai dacă s-au obligat prin contract să lucreze împreună.
O altă cauză de încetare a convenției de mandat este moartea, incapacitatea sau falimentul uneia dintre părți. Considerăm că de lege ferenda, legiuitorul ar trebui să distingă între două ipoteze diferite, la o viitoare reglementare a acestei problematici. Prima situație ar fi cea a decesului / incapacității / falimentului mandantului, când mandatarul ar trebui într-adevăr, ca o dovadă a loialității sale față de mandant și a diligenței pe care o datorează în gestionarea intereselor acestuia, să continue executarea mandatului, în ciuda survenirii uneia dintre împrejurările amintite, până în momentul în care mandantul / moștenitorii / reprezentanții acestuia îi dau descărcarea de gestiune, întrucât întreruperea mandatului nu mai prezintă risc iminent și imediat de lezare a intereselor lor. Cu alte cuvinte, în asemenea situații, obligația instituită actualmente de legiuitor prin art. 2035 alin. (2) ar trebui să fie menținută. O altă ipoteză însă, total diferită, credem noi, este cea în care decesul / incapacitatea / falimentul survine în persoana mandatarului însuși, acesta fiind prin urmare pus în imposibilitatea obiectivă de a mai putea continua executarea mandatului. Într-o atare situație, apreciem că este excesivă obligația instituită actualmente de legiuitor în sarcina moștenitorilor / reprezentanților acestuia, de a continua ei înșiși executarea mandatului, sub sancțiunea, evident, a obligării la despăgubiri (în condițiile art. 2034 alin. 3 C. civ.), în cazul în care ar uza de dreptul de renunțare la mandat.
Considerăm, așadar, că în asemenea situații, obligarea moștenitorilor / reprezentanților mandatarului de a notifica de îndată mandantului cauza de încetare a contractului (obligație instituită de altfel de legiuitor prin art. 2035 alin. 1 C. civ.) ar fi suficientă și mai justă decât a-i obliga pe aceștia a continua în persoana lor un mandat pe care nu l-au acceptat și pentru executarea căruia nu sunt competenți. Desigur că și în condițiile reglementării legale actuale ei pot fi liberați de această obligație, pe care o considerăm excesivă, însă numai fie cu acceptul mandantului, fie prin renunțarea la mandat, cu obligarea la plata de daune-interese, în condițiile prevăzute de art. 2034 alin.(3) C. civ.
Referitor la clauzele de continuare a contractului de mandat după survenirea uneia dintre cauzele de încetare a sa, apreciem că pentru a ne putea pronunța cu privire la caracterul imperativ ori supletiv al dispozițiilor art. 2030 alin. (1) C. civ., ar trebui să diferențiem între cauzele de încetare a mandatului la care acest text legal face referire. Astfel, în ceea ce privește revocarea mandatului de către mandant, respectiv posibilitatea mandatarului de a renunța la mandat, apreciem că reglementările cuprinse în art. 2031 alin. (1) și art. 2034 alin. (1) C. civ. instituie posibilitatea părților de a exercita acest drept „oricând”, în cazul mandantului legiuitorul menționând chiar explicit faptul că acesta va putea pune capăt contractului prin voința sa unilaterală chiar dacă acesta a fost declarat „irevocabil” de către părți. Prin urmare, din moment ce legiuitorul respectă dreptul discreționar al părților de a pune capăt contractului pe cale unilaterală, apreciem că părțile nu pot deroga de la această regulă, deci stipularea oricărei clauze de renunțare la dreptul de revocare / renunțare la mandat b#%l!^+a?este ineficientă, ea producând doar efectul eventual al obligării la plata de daune-interese. Așadar, prevederile cuprinse în art. 2030 alin. (1) pct. a) și b) au caracter imperativ. În ceea ce privește situația morții, incapacității sau a falimentului uneia dintre părți, apreciem că prevederile art. 2030 alin. (1) C. civ., care menționează încetarea mandatului în cazul survenirii unor asemenea împrejurări, au doar un caracter supletiv, părțile putând deroga în sensul stipulării unor clauze de continuare a mandatului. În sfârșit, lucrarea noastră se încheie cu o secțiune de concluzii, pe care le-am expus în cuprinsul prezentului rezumat, precum și cu prezentarea bibliografiei care a servit drept reper în demersul nostru.
CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND REPREZENTAREA PRIN MANDAT
1.1 Evoluția istorică a convenției de mandat
În vechiul drept roman, principiul era acela că o persoană nu poate angaja pe alta pentru a-i reprezenta interesele. Singura excepție de la acest principiu era prevăzută în materie delictuală. Astfel, în vechiul drept roman s-a admis că greșeala sclavului dă victimei posibilitatea de a cere stăpânului fie să-1 predea pe vinovat, fie să-i plătească o despăgubire. Totuși, lăsând la o parte această excepție, vechiul drept roman nu cunoștea principiul reprezentării, ci pe cel al nereprezentării, care pentru acea epocă avea avantajele lui, în sensul că părțile, cunoscându-se direct și personal, puteau să evite surprizele insolvabilității vreunui intermediar.
De-a lungul timpului, „principiul nereprezentării" a devenit incomod pentru că, spre finele republicii, când producția sclavagistă a luat un avânt impetuos iar comerțul s-a dezvoltat pe arii tot mai întinse, acest principiu devenise o frână în încheierea contractelor. El impunea lui pater familias să facă totul fără a putea fi ajutat. Pentru a remedia acest lucru, dreptul roman a dezvoltat în mod progresiv soluții în direcția persoanelor alieni juris, apoi a celor sui juris.
În cazul persoanelor alieni juris, adică acelea aflate sub puterea lui pater familias, cum sunt fiii de familie sau sclavii, dreptul roman a recunoscut, în mod progresiv, posibilitatea acestora de a dobândi drepturi sau obligații pentru stăpânul lor. Această posibilitate a fost recunoscută atât în materie de posesie, cât și de contracte. Astfel, inițial, s-a admis ca pater familias să-și exercite posesia prin intermediul persoanelor aflate sub puterea sa. El poseda animo suo dar corpore alieno.
Pater familias putea fi reprezentat de fiul de sub puterea sa în următoarele situații: când îl împuternicise (inssum) să ducă la îndeplinire o afacere comercială determinată, când îi dăduse însărcinarea să conducă un comerț terestru în calitate de administrator (institor) sau unul maritim în calitate de armator (exercitor) sau când fiul, primind anumite bunuri (peculium), de la șeful familiei, le specula în activități comerciale. De asemenea, capul b#%l!^+a?familiei putea fi reprezentat și de sclavii de sub puterea sa.
Terții, cu care fiii sau sclavii tratau, aveau două acțiuni, una contra fiului sau sclavului, iar alta contra lui pater familias. La început, aceste acțiuni nu au fost recunoscute decât cu titlu special, adică ele nu au fost admise decât în anumite situații, majoritatea comerciale. Astfel, acțiunea exercitoria era folosită contra stăpânului navei dirijată de către unul din sclavii săi. În schimb, acțiunea institoria era folosită contra stăpânului ce își angajase sclavul pentru comerțul terestru.
Aceste acțiuni, create spre finele republicii, purtau numele de „acțiuni cu calitate adăugată" (adiecticiae qualitatis), iar cu ajutorul lor terții ce contractaseră cu fiii de familie sau cu sclavii puteau chema în judecată pe șeful familiei. De ce „acțiune cu calitate adăugată"? În intenția formulei (intenția) era trecut numele fiului sau al sclavului, căci el contractase cu terțul, iar în condamnarea (condamnatio) aceleiași formule, numele șefului de familie (pater familias), deoarece asupra lui se răsfrângeau efectele tranzacției încheiate. Se observă deci, că prin acest procedeu tehnic, șeful de familie putea deveni debitor, prin efectul reprezentării sale în acte juridice prin persoanele de sub puterea sa.
Pasul următor în direcția admiterii reprezentării s-a făcut ceva mai târziu, când pretorul a extins acțiunile (adiecticiae qnalitatis) și la cazurile în care șeful familiei era reprezentat de o terță persoană (externea persona), și nu de un fiu de familie sau de un sclav. Prin efectele lor, aceste acțiuni se apropie de reprezentare. Ele se îndepărtează de reprezentare prin aceea că dau o acțiune suplimentară terțului contractant, dar fiul sau sclavul rămân angajați. Deci, nu poate fi vorba decât cel mult de o reprezentare imperfectă, în concluzie, cele două tipuri de reprezentare prin terțe persoane, ca și prin persoanele aflate sub putere, nu erau forme de reprezentare perfectă, deoarece reprezentantul rămânea și el obligat alături de reprezentat.
La începutul secolului al III-lea, sub influența jurisconsultului Papinian, s-a admis că toți cei care au contractat cu administratorul (procurator) unui proprietar (dominus), în limitele administrației la care au fost împuterniciți de către proprietar, îl pot chema în judecată pe acesta. Acțiunea prin care se asigura acest fel de reprezentare s-a numit – după exemplul celor care derivau din administrarea unui fond comercial terestru – acțiunea cvasiinstitorie (actio quasi institoria).
Romanii au cunoscut însă în câteva cazuri o reprezentare perfectă. Acest tip de reprezentare a fost admis în cazul tutelei și curatelei, precum și în ipoteza transferării unei proprietăți sau posesiuni; în prima situație, persoanele puse sub tutelă și curatelă deveneau singurii creditori și debitori, după încetarea tutelei și curatelei iar în cea de-a doua dobândeau proprietatea sau posesiunea nu persoanele care au servit ca intermediari, ci persoanele reprezentate care au primit respectivul lucru, în temeiul unui just titlu.
Deși, în toate cazurile menționate, reprezentarea avea, sub aspect practic, efecte complete, totuși ea nu se constituia într-o instituție juridică independentă deoarece se realiza printr-o serie de subterfugii procedurale.
Condiționată de folosirea anumitor procedee tehnice, reprezentarea avea în dreptul roman o existență oarecum subordonată acestor procedee. Ingeniozitatea tehnică care făcea posibilă realizarea ei a pus în evidență importanța acestei instituții și marea ei eficiență.
Preocupările juriștilor din evul mediu se concentrează, cu precădere, asupra abordărilor din perspectiva dreptului natural. Accentul pus pe esența dreptului natural se explica prin convingerea potrivit căreia, dreptul civil sau motivația vieții civile nu poate să lezeze drepturile naturale (Civilis ratio naturalia iura corrumpere nonpotest).
Unul din juriștii cei mai reprezentativi de la sfârșitul acestei perioade, olandezul Hugo Grotius (1583-1645), a formulat concluzii interesante privitoare la problematica, mandatului. În lucrarea sa capitală "Despre dreptul războiului și al păcii" (De jure belii ac pacis), Grotius tratează, pe lângă teme fundamentale din domeniul dreptului internațional, și aspecte din dreptul obligațional.
Consimțământul, afirmă juristul olandez, poate fi interpus și comunicat printr-un agent. Pornind de la principiul dreptului natural conform căruia, în contracte trebuie să existe egalitate, astfel încât, în acele raporturi juridice în care o persoană dobândește mai puțin, în favoarea ei se naște un drept – Grotius fundamentează dreptul mandatarului de a fi remunerat pentru serviciile aduse mandantului, precum și dreptul de a fi indemnizat pentru cheltuielile efectuate ca și pentru pagubele suferite cu ocazia îndeplinirii mandatului.
Tot pentru perioada evului mediu – în care notele definitorii ale
instituțiilor mandatului și reprezentării continuă să fie întemeiate, în esență, pe principiile dreptului roman -, C.C. Cătuneanu consemnează faptul producerii unei extinderi a sferei de aplicabilitate a reprezentării. Astfel, o persoană dispunea de posibilitatea de a se căsători ori a se lupta în duel prin intermediul unui reprezentant. b#%l!^+a?
Legiuirile civile din Muntenia și Moldova nu rămân în afara preocupărilor de reglementare a mandatului.
În acest sens, Codul Caragea prevedea că "Vechilet el se chiamă fapta vechilului. Ear vechil este cel ce stă în locul stăpânului la veri o treabă… Vechiletul se întocmește pe tocmeala stăpânului și a vechilului, adică: unul să pună în lucrare treaba, iar cel alt să primească cele lucrate. "
Codul Calimach dispunea în 1347 că "Tocmeala prin care primește cine-va asupra-i o treabă poruncită de altul, în numele aceluia, spre purtare de grije se numește tocmeală împuternicire. "
Se observă, din cuprinsul textelor înfățișate, faptul configurării mandatului în corelație cu principiul reprezentării.
Expansiunea relațiilor de producție capitaliste a devansat legislația medievală, pretinzând noi forme de exprimare juridică, apte să consacre și să ocrotească proprietatea privată, oferind, în același timp, siguranța profitului.
În perioada modernă și, mai cu seamă, începând cu secolul al XVIII-lea, gândirea juridică, filozofică și etică se remarcă prin strădania fundamentării teoretice a proprietății și contractului, considerate ca instituții principale ale dreptului privat.
Nu trebuie să surprindă, din acest motiv, faptul că Immanuel Kant, în Metafizica moravurilor, încercând o clasificare a contractelor, situează contractul de împuternicire (mandatum) în categoria contractelor oneroase, dar ca o specie a contractului de închiriere (locatio conductio). Contractul de împuternicire apare ca o gestiune în locul și în numele altuia. Kant precizează că atunci când se conduce numai în locul, nu și în numele celui reprezentat, ne găsim în prezența unei gestiuni fără mandat (gestio negotii), iar atunci când se exercită în numele celuilalt, putem vorbi de mandat.
Juristul francez Pothier definea mandatul ca fiind contractul prin care unul dintre contractanți încredințează celuilalt gestiunea uneia sau mai multor afaceri pentru a o face în locul lui.
Pe de altă parte, Troplong explica rațiunea pentru care mandatul a dobândit o utilitate practică atât de largă. Natura, susține Troplong, a determinat o mare inegalitate între oameni, din punctul de vedere al inteligenței, aptitudinilor și forței. Ceea ce unii oameni nu pot să îndeplinească singuri, se poate realiza prin intermediul unui prieten ajutător, folosind contractul de mandat.
Epoca modernă este, îndeosebi, etapa codurilor civile, a codurilor comerciale și, în primul rând, a monumentalului Cod civil francez. Titlul al 13-lea al Codului civil reglementează contractul de mandat. Articolul 1984 spune că mandatul sau procura este un act prin care o persoană dă unei alte persoane împuternicirea de a face ceva pentru mandant și în numele său. Această definiție legală a fost constant criticată, deoarece situează accentul pe mandat privit ca instrumentum, în loc să adâncească dimensiunea acestuia de negotim.
În cadrul dreptului civil francez, mandatarul acționează în numele mandantului pe care îl reprezintă. Cât privește procura, aceasta "se referă, în special, la partea convenției prin care mandatarul acceptă puterea de a reprezenta mandantul." Important este că puterea de reprezentare nu implică, în mod necesar, un mandat.
Codul civil român, puternic marcat de litera și spiritul Codului civil francez, a generat ample analize juridice din partea doctrinei de drept civil, asupra căreia vom insista în capitolele următoare.
Legat de conținutul în sine al reglementării mandatului, asemănările cu cele din Codul lui Napoleon sunt mai mult decât vizibile, fără a putea fi însă vorba de o identitate.
O greu explicabilă distincție este cea întâlnită în articolul 1537 teza a II-a Codul civil român, în care, spre deosebire de textul omolog francez (articolul 1989 teza a II-a), se afirmă că puterea de a tranzacționa o cuprinde și pe cea de a face un compromis, în vreme ce reglementarea franceză neagă această implicare. Doctrina a considerat că nu putea fi vorba decât de "o eroare a copistului", neexistând nici un temei obiectiv pentru a se devia de la prevederea Codului civil francez. Mai mult decât atât, au existat chiar hotărâri ale instanțelor judecătorești în care s-a ignorat conținutul literal al articolului 1537 Codul civil român, aplicându-se soluția rațională a articolului 1989 Codul civil francez.
Este de menționat că, inițial, s-au formulat unele îndoieli referitoare la precizia corelației dintre mandat și reprezentare, în sensul că din prevederile fostului articol 1532 Codul civil român nu ar rezulta reprezentarea mandantului de către mandatar.
1.2 Reprezentarea în actele juridice civile, potrivit reglementării din codul civil în vigoare
În actele juridice civile se aplică principiul relativității, ceea ce înseamnă că efectele acestora se produc între părți sau persoanele asimilate părților. „Contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel.” (art. 1280 C. civ.). Actul juridic, în principiu, nu poate produce efecte nici în favoarea, nici împotriva terților. Faptul că un act juridic nu produce efecte împotriva terților este conform cu echitatea. Dacă un act juridic ar putea crea o obligație în sarcina terților sau ar putea aduce atingere patrimoniului lor, asta ar însemna că cineva ar putea dispune de patrimoniul altei persoane fără consimțământul acesteia. Faptul că un act juridic nu produce efecte în favoarea terților este o consecință a voințeipărților: prin încheierea unui act juridic, de regulă, părțile urmăresc să profite, ele însele, de act si nu terții. Pe de altă parte, dacă voința unei persoane ar putea fi impusă voinței terților, asta ar conduce la suprimarea libertății individuale.
Sunt excepții de la principiul relativității efectelor actului juridic acele cazuri în care efectele actului juridic se produc si față de alte persoane care nu au participat la încheierea actului juridic; adică actul juridic dă nastere la drepturi în favoarea altor persoane, decât părțile sau dă nastere la obligații în sarcina altor persoane, decât părțile. În principiu, nimeni nu poate fi obligat printr-un act juridic la care nu a fost parte, dar poate dobândi drepturi. În literatura juridică, excepțiile se împart în excepții reale si excepții aparente de la principiul relativității. Excepții reale există numai dacă, prin voința părților (si nu în temeiul legii) un act juridic dă nastere la drepturi sau obligații pentru o persoană care nu a participat la încheierea lui, nici personal, nici prin reprezentare.
În această accepțiune, singura excepție reală este stipulația pentru altul. Dacă avem în vedere faptul că o excepție reală de la principiul relativității poate exista numai prin voința părților, terțul beneficiar neparticipând în nici un fel, nici chiar prin exprimarea consimțământului lui în sensul acceptării dreptului care se naște în favoarea lui, atunci nici stipulația pentru altul nu este o excepție reală, deoarece, în art. 1286 alin. (1) C. civ. se prevede că dacă terțul beneficiar nu acceptă stipulația, dreptul său se consideră a nu fi existat niciodată.
O excepție aparentă de la principiul relativității efectelor actului juridic civil este reprezentarea. Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană, reprezentantul, încheie un act juridic în numele si pe seama altei persoane, reprezentatul, efectele actului juridic, producându-se direct în persoana și în patrimoniul celui reprezentat (art. 1296 C. civ.); este o excepție aparentă pentru că cel reprezentat, devine parte în actul juridic încheiat de reprezentant; de exemplu, X îl împuterniceste pe Y să cumpere pentru el, pentru X, un apartament; în această situație, există două contracte: contractul de mandat încheiat între X si Y si contractul de vânzare, încheiat de Y, ca reprezentant al lui X, care contractează în numele si pe seama lui X, cu vânzătorul apartamentului; contractul de vânzare îsi produce efectele asupra lui X, care devine parte în contract (cumpărător), desi nu a participat la încheierea lui.
Codul civil din 1864 nu cuprindea dispoziții generale referitoare la reprezentare, reglementând numai contractul de mandat (în art. 1532 – 1559), care nu trebuie confundat cu reprezentarea. Mandatul este numai una dintre sursele reprezentării convenționale. Noul Cod civil reglementează reprezentarea, în general, în art. 1295-1314, iar contractul de mandat în art. 2009-2071. Potrivit art. 1295 C. civ., reprezentarea poate rezulta din lege, dintr-un act juridic sau dintr-o hotărâre judecătorească. Deci, în funcție de izvorul său, reprezentarea poate fi legală, convențională sau judiciară. Deși din formularea textului se înțelege că este vorba despre trei feluri de reprezentare, de fapt, există doar două: reprezentarea legală și reprezentarea convențională. Reprezentarea legală o include pe cea judiciară, deoarece ambele își au izvorul în lege; ceea ce le delimitează este numai forma reprezentării, a modului în care b#%l!^+a?reprezentantul este împuternicit.
La reprezentarea legală, în sensul ei strict, care se pare, se reduce doar la reprezentarea minorului sub 14 ani de către părinți (art. 501-502 C. civ.), reprezentantul își trage puterile direct din lege; el nu trebuie să dovedească împuternicirea lui de reprezentare; trebuie să dovedească numai calitatea de părinte. Se prezumă că părinții sunt cei mai buni reprezentanți pentru interesele copiilor lor. La reprezentarea judiciară, reprezentantul primește puterea de a reprezenta tot din lege, dar, în plus, este nevoie de o hotărâre judecătorească, în care se apreciază, de la caz la caz, îndeplinirea condițiilor impuse de lege pentru numirea reprezentantului. La reprezentarea judiciară, reprezentantul trebuie să facă dovada calității lui, care reiese din hotărârea judecătorească ce îl numește.
Există situații, când și reprezentarea legală presupune o hotărâre judecătorească; de exemplu, în cazul divorțului părinților, calitatea de reprezentant al unuia dintre părinți sau a ambilor părinți reiese din hotărârea de divorț, unde instanța de tutelă se pronunță și cu privire la raporturile dintre părinții divorțați și copiii lor minori (art. 396-398 C. civ.).
Reprezentarea legală îsi are izvorul în lege. Reprezentantul este nîmputernicit printr-o dispoziție legală să încheie acte juridice în numele si pe seama altei persoane. Reprezentarea legală este obligatorie. Ea intervine în cazul minorilor sub 14 ani, reprezentați de părinți. Astfel, părinții, ca reprezentanți legali, sunt împuterniciți de lege să încheie acte juridice în numele minorului pe care îl reprezintă, cu excepția acelora strict personale (art. 143 și art. 502 C. civ.). De exemplu, dacă un minor de 13 ani, primeste un legat cu titlu particular, acceptarea se face de către reprezentantul său legal, [cu încuviințarea instanței de tutelă, așa cum reiese din art. 144 alin. (2) și art. 124 alin. (2) C. civ.].
Reprezentarea judiciară își are izvorul într-o hotărâre judecătorească. În doctrina anterioară8, reprezentarea judiciară era considerată aceea în care reprezentantul primea împuternicirea de a încheia acte juridice din partea unei instanțe judecătorești și exemplul dat era sechestrul judiciar. Tot în doctrina și practica anterioară, reprezentare judiciară era considerată și reprezentarea în justiție a unei persoane de către un mandatar, cum ar fiavocatul.
Art. 1295 C. civ. prevede expres că reprezentarea are ca izvor hotărârea judecătorească. În accepțiunea Codului civil există reprezentare judiciară în cazurile în care reprezentantul este numit printr-o hotărâre judecătorească precum: în cazul minorului sub 14 ani pus sub tutelă, care este reprezentat de tutorele său, numit de instanța de tutelă, prin încheiere (art. 118, art. 119 C. civ.); în cazul interzisului judecătoresc, care este reprezentat tot de un tutore numit de instanța de tutelă, prin hotărârea de punere sub interdicție (art. 170 C. civ.); dacă, de exemplu, o persoană majoră, pusă sub interdicție judecătorească, datorită alienației mintale, trebuie să facă acte de administrare a patrimoniului său, tutorele este acela care încheie actele juridice în numele si pe seama incapabilului (art. 171 C. civ.); în cazul în care instanța de tutelă numește un curator special, până la numirea tutorelui minorului sau al celui care urmează a fi pus sub interdicție judecătorească (art. 159, art. 167 C. civ.); în cazul curatelei persoanei capabile, când instanța de tutelă numește un curator (art. 178 și urm. C.civ.); în cazul sechestrului judiciar, prevăzut de art. 598-601 din Codul de procedură civilă; ș.a..
Reprezentarea convențională îsi are izvorul în voința părților, exprimată printr-un contract, de regulă, prin contractul de mandat. Această reprezentare se mai numeste voluntară. Mandatul este contractul prin care o persoană, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama unei alte persoane, numită mandant, care îi dă această împuternicire si pe care o reprezintă. Poate fi vorba de reprezentare convențională si atunci când mandatarul încheie un act juridic în lipsa împuternicirii ori depăseste limitele împuternicirii ce i-a fost atribuită prin mandat, sau, în cazul gestiunii de afaceri fără utilitate dovedită; ratificarea acestor acte de către reprezentat face ca efectele lor să se producă asupra reprezentatului. Reprezentare convențională este și aceea care are ca izvor contractul de asistență juridică, încheiat de avocați pentru reprezentarea clienților lor în fața instanței de judecată.
În funcție de întinderea puterii de a reprezenta, reprezentarea poate fi generală (totală) sau specială (parțială). Reprezentarea generală este aceea care îi dă puterea reprezentantului de a încheia pentru reprezentat toate actele juridice si cu privire la toate bunurile acestuia. De exemplu, reprezentarea incapabilului este generală. Reprezentarea specială este aceea care îi dă puterea reprezentantului de a încheia pentru reprezentat un anumit act juridic (de exemplu, un contract de vânzare) sau anumite acte juridice determinate (de exemplu, actele de administrare referitoare la un imobil).
Codul civil conține prevederi referitoare la felurile reprezentării numai în materia contractului de mandat, care pot fi aplicate, însă, prin analogie reprezentării în general [art. 1 b#%l!^+a?alin. (2) și art. 1168 C. civ.]. Potrivit art. 2016 C. civ., „(1) Mandatul general autorizează pe mandatar să efectueze numai acte de conservare si de administrare (s.n.). (2) Pentru a încheia acte de înstrăinare sau grevare, tranzacții ori compromisuri, pentru a se putea obliga prin cambii sau bilete la ordin ori pentru a intenta acțiuni în justiție, precum si pentru a încheia orice alte acte de dispoziție, mandatarul trebuie să fie împuternicit în mod expres (s.n.). (3) Mandatul se întinde si asupra tuturor actelor necesare executării lui, chiar dacă nu sunt precizate în mod expres.”
Efectele reprezentării. Principalul efect al reprezentării constă în faptul că actul juridic încheiat de reprezentant produce efecte direct în persoana reprezentatului, care devine parte în actul juridic încheiat cu terțul contractant. Deci, actul juridic produce efecte față de reprezentat, ca si cum l-ar fi încheiat personal. Terțul contractant încheie personal actul juridic si deci este parte în acest act. Față de reprezentant, actul juridic nu produce, în principiu, efecte: el nu este si nu devine parte în actul juridic încheiat cu terțul contractant. În sarcina reprezentantului se pot naste obligații personale, fie față de cel reprezentat, fie față de terțul contractant ori față de ambii (în cazul reprezentării frauduloase sau a depăsirii limitelor împuternicirii).
Reprezentarea frauduloasă constă în încheierea actului juridic de către reprezentant în frauda intereselor reprezentatului, cu intenție si în înțelegere cu terțul contractant. Conform art. 1303 C. civ., contractul încheiat de un reprezentant aflat în conflict de interese cu reprezentatul poate fi anulat la cererea reprezentatului, atunci când conflictul era cunoscut sau trebuia să fie cunoscut de terțul contractant la data încheierii contractului. Dacă i-au fost cauzate prejudicii reprezentatului, reprezentantul răspunde în temeiulbcontractului de mandat, dacă este reprezentare convențională, ori în temeiul răspunderii civile delictuale, dacă este reprezentare legală sau judiciară. Cel care încheie un contract în calitate de reprezentant, neavând împuternicire ori depăsind limitele puterilor care i-au fost încredințate, răspunde pentru prejudiciile cauzate terțului contractant care s-a încrezut, fără culpă, în încheierea valabilă a contractului (art. 1310 C. civ.). Încetarea reprezentării. În art. 1305, 1306 și 1308 C. civ. Există dispoziții referitoare la încetarea reprezentării. Acestea se referă, însă, mai ales, la reprezentarea convențională. În ceea ce privește reprezentarea legală și cea judiciară, urmează să fie avute în vedere cazurile de încetare a reprezentării în fiecare situație în parte. De exemplu, la reprezentarea legală a minorului până la 14 ani de către părinții săi, reprezentarea încetează la împlinirea vârstei de 14 ani de către minor și la decesul minorului sub 14 ani; la decesul, declararea judecătorească a morții sau punerea sub interdicție a părinților, la decăderea lor din exercițiul drepturilor părintești, în cazul în care li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești nu încetează decât reprezentarea părinților; minorul continuă să fie reprezentat de către tutore (art. 110 C. civ.).
De exemplu, în cazul reprezentării judiciare a interzisului judecătoresc, reprezentarea încetează prin ridicarea interdicției și prin decesul interzisului [art. 156 alin. (1) și art. 177 C. civ.]. Funcția tutorelui încetează prin moartea acestuia, prin îndepărtarea de la sarcina tutelei sau prin înlocuirea tutorelui [art. 156 alin. (2) C. civ.].
Puterea de reprezentare încetează prin renunțarea de către reprezentant la împuternicire sau prin revocarea acesteia de către reprezentat (art. 1305 C. civ.).
1.3 Noțiunea contractului de mandat
Dincolo de caracterul stabil al definiției legale (articolul 2009 Cod civil), literatura de specialitate s-a remarcat prin efortul de a furniza variante de explicitare a textului legii civile, în măsură să surprindă nuanțe și delimitări în raport cu alte instituții. Fără a realiza o prezentare exhaustivă a încercărilor de definire, subliniem că mandatul a fost privit: b#%l!^+a?
ca "un contract de binefacere, căci el se întemeiază pe amiciție";
ca "un contract prin care o persoană numită mandant însărcinează pe altă persoană numită mandatar să facă ceva fără plată în folosul său, adică al mandantului";
ca "un contract prin care o persoană, numită mandatar, se obligă să încheie acte juridice pe seama unei alte persoane, numită mandant care îi dă această împuternicire și pe care îl reprezintă";
ca un contract "în temeiul căruia o persoană, numită mandant,
împuternicește pe o altă persoană, numită mandatar, să încheie în numele ei și pentru ea anumite acte juridice";
ca "un contract în virtutea căruia o persoană numită mandatar se obligă să facă ceva pe seama altei persoane, numită mandant, de la care a primit o împuternicire în acest scop";
ca "un contract prin care o persoană, mandantul, însărcinează o altă persoană, mandatarul, care acceptă să îndeplinească un act juridic, reprezentându-1".
Definițiile sugerează, în sinteză, unele din caracterele juridice ale contractului de mandat, cum sunt: ideea de reprezentare, consensualitatea și gratuitatea (în principiu). Articolul 2010 Cod civil consacră posibilitatea ca mandatul să fie remunerat, numai că retribuția vizează mai degrabă serviciile pe care mandatarul le prestează pentru îndeplinirea mandatului, decât însuși mandatul.
A. Benabent critică definiția legală a mandatului, întrucât aceasta trece sub tăcere un element fundamental al oricărui contract de mandat, și anume, autonomia mandatarului și inexistența subordonării sale față de mandant. Deși, în principiu, observația este întemeiată, considerăm că atributul menționat suportă o excepție în acele raporturi juridice de mandat în care instrucțiunile frecvente emise de mandant sunt necesare pentru o bună executare a afacerii încredințate mandatarului; este vorba despre contractele de mandat comercial, utilizate în domeniul burselor și al altor tipuri de piețe organizate. În aceste cazuri, specializarea mandatarului se dovedește a fi, mai ales, un element de informare și consiliere la îndemâna mandantului, iar, într-o mai mică măsură, un instrument de autonomizare a activității desfășurate de mandatar.
În ceea ce privește alte trăsături ale mandatului civil, menționăm că el se poate prezenta ca un contract simplu sau complex, după numărul operațiunilor juridice pe care le conține; el poate fi cu executare imediată ori cu executare succesivă, în funcție de perioada de timp rezervată efectuării prestațiilor.
De asemenea, contractul de mandat poate avea caracter negociabil, atunci când părțile determină împreună, în mod liber, clauzele contractuale, dar se poate înfățișa și ca un contract de adeziune, ori de câte ori una din părți predetermină toate sau majoritatea clauzelor, cealaltă parte având doar opțiunea de a adera sau nu la conținutul actului. Această ultimă ipostază poate fi întâlnită în cazul unui mandatar profesionist care impune mandanților săi clauze fixe în executarea contractului, bazându-se pe o anume specializare și experiența în încheierea actelor juridice, pe caracteristicile relativ stabile ale domeniului în care activează sau pe uzanțele segmentului respectiv din circuitul civil. Într-o asemenea situație, mandatarul va opera, de regulă, cu contracte tipizate, simplificându-se procedura de încheiere a contractului.
Reglementarea mandatului în Codul civil conferă contractului de mandat o incontestabilă natură civilă.
Mandatul este o specie de act juridic civil, subsumându-se definiției acestuia din urmă, de manifestare de voință efectuată cu intenția de a genera efecte juridice, în sensul nașterii, modificării sau stingerii unui raport juridic civil determinat.
Mandatul este, mai exact, un act juridic bilateral, adică un contract, având, în principiu, caracterul unui act dezinteresat.
Mandatul este un contract numit, tocmai pentru faptul că denumirea și reglementarea sa sunt conținute în legea civilă fundamentală.
În fine, contractul de mandat include în structura sa acele componente care, în mod obișnuit, intră în configurația actului juridic civil – capacitatea, consimțământul, obiectul și cauza.
Omul nu este în măsură să-și rezolve singur toate problemele, motiv pentru care apelează la alte persoane numite mandatari. Prin intermediul mandatarului, omul reușește să îndeplinească anumite activități pe care el, datorită unor împrejurări, nu le poate face singur. Astfel, mandatul a fost considerat un contract de binefacere, pentru că se întemeiază pe b#%l!^+a?amiciție. Din acest motiv, art. 2010 C.civ. prevede că, în principiu, mandatul este gratuit (mandatum, nisi gratuitum, nullum est, nam originem ex officio atque amiciția trahif). Atât la romani, cât și în vechiul drept francez, mandatul era, în esența sa, gratuit. În spiritul Codului civil, mandatul este gratuit prin natura sa, și nu prin esența sa.
Raporturi juridice specifice mandatului se pot crea nu numai în temeiul unui contract, ci și în temeiul legii în cazuri anume prevăzute. Astfel, cu titlu de exemplu amintim: existența unui mandat tacit reciproc între soți în cazul în care atributele legate de administrarea, folosința și dispoziția asupra bunurilor comune sunt exercitate doar de unul dintre aceștia; în cazul instituirii unei curatele se aplică regulile de la mandat; raporturile dintre persoana juridică și cei care alcătuiesc organele sale sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de înființare sau statut.
Cuvântul mandat are mai multe accepțiuni, dar se va avea în vedere doar acel sens care rezultă din Codul civil. Astfel, cuvântul mandat poate însemna împuternicirea dată mandatarului de către mandant; în acest sens, este sinonim cu termenul procură .
La rândul său, termenul procură are și el două înțelesuri: în primul rând, împuternicirea dată mandatarului, iar în al doilea rând, însuși actul constatator al împuternicirii (instrumentum). Astfel, Codul de procedură civilă reglementează reprezentarea părților în cadrul judecății (art.304 C.Pr.Civ), noțiunea de procură având atât înțelesul de împuternicire, cât și pe cel de înscris (art.85 C.Pr.Civ).
Cuvântul mandat mai are și alte înțelesuri. În materie penală, mandatul de aducere este un act procedural emis de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată, în temeiul căruia o persoană este adusă în fața organului emitent (un învinuit, un martor sau un expert). Tot în materie penală întâlnim mandatul de arestare, care constă în ordinul scris dat de un organ judiciar pentru arestarea unui învinuit, inculpat sau condamnat.
Mandatul poștal este scrisoarea (formular-tip) pentru expedierea banilor sau a coletelor prin poștă; mandatul de deputat este împuternicirea dată de alegători celor aleși, pentru a-i reprezenta în parlament; în materie comercială, mandatul mai poate însemna ordinul de plată pe care creditorul îl dă debitorului său.
În principiu, mandatul este un contract cu titlu gratuit, legea neinterzicând ca mandatarul să fie remunerat, dacă există stipulație expresă în acest sens. Deci, legiuitorul prezumă numai gratuitatea mandatului. Dacă, însă, mandatarul este un profesionist, prezumția de gratuitate nu operează. Astfel, în cazul mandatului conferit unei persoane în cadrul și în limitele profesiunii sale – când, de pildă, mandantul recurge la serviciile avocatului pentru că nu are cunoștințele necesare pentru a încheia personal actul juridic proiectat -, caracterul oneros al contractului este subînțeles, gratuitatea urmând a fi stipulată expres.
Spre deosebire de mandatul civil, mandatul comercial este întotdeauna oneros. În consecință, în practica judiciară mai veche s-a decis că persoana care lucrează la constituirea și organizarea unei societăți, chiar dacă ar face parte dintre membrii ei fondatori, are dreptul la o indemnizație din partea societății, pentru aceste servicii, deoarece o asemenea afacere este comercială și, în comerț, mandatarul este salariat .
Mandatul comercial este un act cu titlu oneros, mandatarul fiind remunerat printr-o sumă fermă sau forfetară ori sub forma unui procent calculat prin raportare la cifra de afaceri. Chiar dacă părțile nu au prevăzut în contract plata sau modalitățile de plată, mandantul datorează remunerația. În absența unei stipulații contractuale, remunerația este stabilită de instanța de judecată. Astfel, mandatul comercial fiind cu titlu oneros, nu poate fi revocat în mod unilateral.
Reprezentarea și mandatul nu pot fi identificate pentru că există reprezentare fără mandat, precum și mandat fără reprezentare. După cum, în raporturile cu terții cu care urmează să încheie actele juridice stipulate în contract, mandatarul lucrează în numele mandantului sau în numele său, înțelegerea dintre el și mandant fiind păstrată ocultă, mandatul este cu reprezentare sau fără re-prezentare .
Mandatul este fără reprezentare în situația în care mandatarul săvârșește actele juridice pe seama mandantului, dar în nume propriu. Printre speciile de mandat fără reprezentare se numără contractul de comision și contractul de interpunere de persoane (de prête-nom).
Codul nostru civil nu cuprinde dispoziții cu caracter general privitoare la reprezentare, deși utilitatea unor asemenea dispoziții este neîndoielnică; el se mărginește să facă aplicarea principiilor reprezentării în unele materii, îndeosebi la mandat.
Concluzia care se poate desprinde dintr-o eventuală comparare a noțiunilor de mandat și reprezentare este aceea că, în vreme ce mandatul se referă la aspectul intern al raporturilor dintre reprezentant și reprezentat, reprezentarea privește aspectul extern al acestor raporturi, respectiv relațiile dintre reprezentat și reprezen-tant, pe de o parte, și terțul contractant, pe de altă parte .
Opinia unanimă în doctrină este în sensul că reprezentarea este de natura contractului de mandat, iar nu de esența lui. Această opinie își găsește o largă aplicare în cazul mandatului comercial, care poate fi atât cu reprezentare (direct, perfect), caz în care mandatarul încheie afaceri cu terții în numele și în contul mandantului, cât și fără reprezentare, ipoteză în care mandatarul încheie afaceri cu terții în nume propriu, dar în b#%l!^+a?contul mandantului. O formă tipică a mandatului fără reprezentare este contractul de comision, în care comisionarul, care este și el un mandatar, tratează și încheie afacerea în nume propriu, și nu al comitentului.
Alte forme ale mandatului fără reprezentare în materie comercială sunt contractul de consignație și contractul de expediție.
Mandatul comercial, spre deosebire de mandatul civil, are drept obiect tratarea de afaceri comerciale și nu se presupune a fi gratuit. Mandatul va fi comercial numai dacă actele încheiate sunt acte comerciale, pe când mandatul civil are ca obiect încheierea de acte civile. În cazul mandatului civil, împuternicirea trebuie să precizeze riguros puterile mandatarului, mandatul putând fi general sau special.
Mandatul comercial poate fi și el general, adică pentru toate afacerile mandantului, sau special, pentru o anumită afacere a acestuia, dar limitele puterilor mandatarului nu sunt tot atât de stricte ca în cazul mandatului civil. Într-adevăr, mandatul comercial conferă mandatarului o mai mare libertate de acțiune și independență, reclamate de exigențele activității comerciale .
Din cele prezentate și potrivit art. 2009 C. civ. rezultă că mandatul „Mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părți, numită mandant.”.
Definiția dată de Codul civil este mult mai exactă decât textul francez care, în art. 1984, identifică mandatul cu procura, specificând că mandatul este un act. Art. 2009 C. civ. prevede expres că mandatul este un contract. El se poate încheia între două persoane fizice, între o persoană fizică și o persoană juridică sau chiar între două persoane juridice .
Subiecții contractului de mandat sunt „mandantul” care însărcinează pe „mandatar” de „a face ceva pe seama mandantului”. între cei doi subiecți ia naștere un „contract”, respectiv un raport juridic supus normelor de drept comun ce reglementează condițiile de existență a acestuia.
În cazul contractului de mandat comercial, mandatarului nu i se cere, în mod obligatoriu, să aibă capacitate juridică deplină de contractare, fiind suficient să aibă discernământ și liberă exprimare a voinței. Astfel, un minor, chiar „neemancipat”, dacă are discernământ poate încheia acte în calitate de reprezentant, cu depline efecte față de acela de la care a primit mandatul. Desigur că alta este situația mandantului, beneficiarul direct al afacerii comerciale tratate pe seama și socoteala sa. Mandantul va trebui să aibă capacitatea deplină pentru exercitarea oricărui drept, în numele său și pentru el acționând mandatarul.
Funcțiile mandatului civil. Evidențierea funcțiilor mandatului civil are scopul să sublinieze importanța practică pe care legea civilă a înțeles să o atribuie acestui contract, precum și rolul jucat în ansamblul circuitului civil.
Mandatul îndeplinește, înainte de toate, funcția de încorporare a
mecanismului reprezentării. În dreptul nostru civil, reprezentarea se exprimă prin voința părților mandatului, atunci când ea nu derivă direct din lege.
După cum arătam, reprezentarea nu este însă esențială în configurarea mandatului. Chiar dacă legea nu o spune expres, persoanele fizice și persoanele juridice pot utiliza mandatul și într-o variantă ce nu implică reprezentarea, ceea ce dovedește suplețea construcției legale a contractului de mandat.
Având în vedere posibilitatea aflată la îndemâna mandantului, de a încheia într-un timp scurt o multitudine de acte juridice, fără a se deplasa la locul unde se găsesc terții contractanți și fără a le comunica, prin corespondență sau alt mijloc de comunicație, voința sa de a contracta, mandatul se distinge printr-o funcție de dinamizare a circuitului civil.
Recursul la unul sau mai mulți mandatari, înzestrați cu împuternicirea de a încheia acte juridice determinate sau chiar de a trata totalitatea afacerilor mandantului, are darul să impulsioneze circuitul civil, să multiplice numărul actelor juridice încheiate într-o anumită unitate de timp, să faciliteze schimbul de valori patrimoniale între persoane care nu se cunosc, asigurând joncțiunea mai rapidă dintre cerere și ofertă. După cum s-a afirmat în literatura de specialitate, comerțul ar fi condamnat la stagnare, dacă oamenii de afaceri nu ar dispune de serviciile unor brokeri financiari, agenți imobiliari sau ai altor asemenea mijlocitori. Intermediarul specializat poate fi întâlnit în orice societatea avansată, iar activitatea sa constituie o trăsătură esențială a unei economii dezvoltate.
În felul acesta, credem că nu exagerăm dacă afirmăm rolul mandatului de veritabilă placă turnantă a circuitului civil.
Pentru tratarea afacerilor sale, mandantul nu înțelege să apeleze, de regulă, la orice persoană; aceasta trebuie să fie înzestrată cel puțin cu o parte din calitățile pe care le are mandantul însuși, spre a-1 putea reprezenta și a-i promova eficient interesele în fața terților. Mandatarul trebuie să fie o persoană aptă să ofere cel puțin certitudinea eforturilor pe care le va depune în scopul obținerii de avantaje patrimoniale pentru mandant, chiar dacă nu va putea să garanteze succesul unei afaceri determinate.
Aspectele de mai sus subliniază încrederea pe care mandantul o investește în mandatar și, în mod corelativ, loialitatea pe care acesta din urmă trebuie să o arate față de b#%l!^+a?mandant. În plus, este vorba și de corectitudinea pe care mandatarul trebuie să o manifeste în raport cu terțul contractant, înfățișându-i calitatea sa de reprezentant și ajutându-1, astfel, să fie pe deplin edificat cu privire la persoana care va deveni creditorul sau, după caz, debitorul.
În mod sintetic, aceste elemente de conduită juridică se subsumează ideii de bună-credință care trebuie să domine circuitul civil. Din această perspectivă, putem spune că mandatul îndeplinește și o funcție de potențare a bunei-credințe în raporturile juridice civile
1.4 Delimitarea mandatului față de alte instituții juridice asemănătoare
1.4.1 Mandatul și reprezentarea
Qui facit per alium est perinde ac si faciat per se ipsum – "cel care lucrează prin altul este ca și cum ar lucra prin el însuși." Această maximă exprimă cu precizie esența mecanismului reprezentării.
În teoria generală a dreptului civil, reprezentarea este considerată a fi "procedeul tehnico-juridic prin care o persoană (reprezentantul) încheie acte juridice în numele și pe seama altei persoane (reprezentatul), efectele actului juridic astfel încheiat producându-se direct în persoana celui reprezentat."
Esența acestei figuri juridice determină doar o aparentă derogare de la principiul relativității efectelor actului juridic civil. În realitate, reprezentatul devine parte în actul juridic încheiat cu terțul, deși nu a interacționat efectiv cu acesta din urmă; cel care, în schimb, își manifestă consimțământul față de terț, în scopul încheierii actului juridic, este reprezentantul. Chiar și atunci când reprezentantul și terțul nu sunt în prezență, actul juridic încheindu-se după regulile contractării între absenți, reprezentatul va deveni titularul drepturilor și obligațiilor ce rezultă din acel act. Condiția fundamentală este ca toate cele trei subiecte implicate să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la rolul îndeplinit de reprezentant – acela de a acționa în numele și pe socoteala reprezentatului.
În cadrul acestui "triunghi juridic", reprezentantul are menirea să faciliteze formarea legăturii juridice dintre reprezentat și terț. În sens metaforic și nu strict juridic, reprezentantul este un auxiliar, o prelungire obiectivă a reprezentatului, un instrument tehnic prin care acesta din urmă poate participa la circuitul civil, fără a ieși, în mod direct, în evidență.
În lipsa procedeului reprezentării, reprezentatul nu ar fi capabil să încheie, aproape în același timp, mai multe acte juridice cu terțe persoane prezente în locuri diferite. În acest context, reprezentarea face ca spațiul și timpul să fie obstacole pe deplin surmontabile în cadrul circuitului civil.
Valențele practice ale reprezentării ar fi impus, probabil, reglementarea ei distinctă în Codul civil român, astfel cum s-a procedat în Codul civil german sau în Codul elvețian al obligațiilor.
În România, legea civilă fundamentală a urmat modelul Codului civil francez, neînțelegând să rezerve instituției reprezentării o secțiune aparte. Aceasta, întrucât juriștii francezi consideră că raportul juridic de reprezentare constituie partea exterioară a mandatului, astfel încât și Codul civil român evocă reprezentarea, principial, în materia contractului de mandat.
Dintr-o perspectivă diferită, doctrina elvețiană, de pildă, apreciază că reprezentarea constituie un mijloc auxiliar la încheierea unui alt act juridic, o formă specială a nașterii manifestării de voință orientată spre încheierea unui act juridic. De aceea, se impune reglementarea ei în mod separat de instituția mandatului.
Teoria juridică a încercat să fundamenteze diferite maniere de caracterizare a reprezentării, reținând, în esență, că, la momentul încheierii actului juridic, partea contractantă este reprezentantul, dar efectele juridice se răsfrâng asupra persoanei reprezentatului. Consemnăm, totodată, o teorie "intermediară", elaborată de juriștii Thol și Koppen, în conformitate cu care, împuternicitul și cel ce conferă împuternicirea intră succesiv în relație cu terțul.
Indiferent de accentele care s-au pus în demersul științific de explicare a instituției reprezentării, fundamentală rămâne ideea în temeiul căreia, reprezentatul încheie actul juridic prin intermediul reprezentantului, concluzie exprimată, la vremea sa, și de către Savigny.
Sub aspect formal-juridic, reprezentarea se poate naște din convenția părților, din dispozițiile legii sau dintr-o hotărâre judecătorească.
Reprezentarea convențională este legată de instituția mandatului, contract reglementat de articolul 2009-2071 Cod civil. Reprezentarea este evocată pe parcursul acestor texte legale, ce-i drept, nu întotdeauna în formulări explicite.
Absența, în Codul civil, a unei corelații explicite și, totodată, stricte între cele două instituții a determinat consacrarea în practică a mandatului fără reprezentare, prin recursul b#%l!^+a?la mecanismul simulației. Această situație duce la concluzia că reprezentarea nu este de esența mandatului, ci numai de natura acestuia.
În consecință, contractul de mandat rămâne instituția care înglobează reprezentarea, punându-i în valoare efectele și avantajele practice.
1.4.2 Mandatul și administrarea bunurilor altuia
Această instituție este consacrata în articolele cuprinse în Titlul V al Cărții a III-a, numerotate de la 792 la 857, din noul Cod civil. Noile dispoziții tratează administrarea unuia sau mai multor bunuri, a unei mase patrimoniale sau a unui patrimoniu, reglementându-se astfel, în mod distinct, împuternicirea privind administrarea de bunuri. Împuternicirea cu privire la persoana beneficiarului administrării face obiectul unor dispoziții speciale, proprii fiecărei situații, cum ar fi exercitarea tutelei cu privire la persoana minorului sau contractul de mandat.
Această instituție este o reglementare nouă în sistemul legislativ roman, fiind preluată din Codul civil al provinciei Quebec din Canada.
1. În prezent, în legislația noastră, administrarea bunurilor unei persoane de către un terț se realizează de cele mai multe ori în baza unui mandat convențional, legal sau judiciar.
Mandatul, în sens larg, are un domeniu extins de acțiune: de la activitățile simple de reprezentare (de exemplu, exercitarea votului într-un consiliu de administrație), până la activități complexe (de exemplu, administrarea unui patrimoniu).
Din punct de vedere al evoluției sale istorice, observăm că mandatul, inițial reglementat ca un contract special în Codul civil adoptat în 1864, a suferit în timp multiple transformări și adaptări la noile situații socio-juridice. Apreciem că la acest moment ne aflăm în fața unui contract clasic, de drept civil, căruia i s-a acordat în timp rolul de reglementare generală privind împuternicirea, reprezentarea și administrarea de bunuri de către terți.
Credem că prin noul Cod civil legiuitorul dorește revenirea contractului de mandat la rolul său de contract civil cu dispoziții speciale. În consecință, alături de acesta, legiuitorul a creat atât un cadru specific instituției reprezentării, prin introducerea art. 1295-1314, cât și un cadru general aplicabil tuturor situațiilor de administrare de bunuri de către o terță persoană, prin introducerea instituției numite ”Administrarea bunurilor altuia”.
2. Legiuitorul, în noul Cod, nu definește administrarea bunurilor altuia, însă definește administratorul, în art. 792, ca fiind ”persoană care este împuternicită, prin legat sau convenție, cu administrarea unuia sau mai multor bunuri, a unei mase patrimoniale sau a unui patrimoniu care nu îi aparține”.
Sunt reglementate două forme de administrare: administrarea simplă și administrarea deplină.
În cadrul administrării simple administratorul efectuează toate actele necesare pentru conservarea bunurilor, precum și actele utile pentru că acestea să poată fi folosite conform destinației lor obișnuite. Astfel, el este obligat să continue modul de folosire sau de exploatare a bunurilor frugifere, fără a schimba destinația acestora. Legea prevede și excepții de la această regulă atunci când administratorul este autorizat de către beneficiar sau de către instanță de judecată.
Administratorul împuternicit cu deplină administrare este obligat să conserve, să exploateze în mod profitabil bunurile, să sporească patrimoniul sau să realizeze afectatiunea masei patrimoniale, în interesul beneficiarului. Această formă de administrare dă dreptul administratorului să efectueze orice alte acte considerate utile și necesare, inclusiv orice formă de investiție.
3. Considerăm important să atragem atenția asupra aplicațiilor pe care le dezvolta noul Cod civil cu privire la această instituție, nouă sistemului nostru juridic, din perspectiva consacrării, dar nu și a aplicării.
Așa cum se prevede și în noul Cod civil roman, prin art. 792 alin. 3 și art. 794, dispozițiile acestui titlu (Titlul V al Cărții a III-a) reprezintă dreptul comun în materie, care se aplică în toate cazurile de administrare a bunurilor altuia.
Însă, alături de reglementările generale, legiuitorul roman face referiri directe la ”administrarea bunurilor altuia”, în diferite materii cum ar fi: fiducia, tutela minorului, curatela. Analiza acestora este importantă pentru a stabili relația lor cu instituția b#%l!^+a?administrării. Legiuitorul folosește uneori expresia ”acționează în calitate de administrator”, alteori ”se impune investirea cu drepturile și obligațiile unui administrator” sau ”potrivit regulilor care cârmuiesc administrarea”. Astfel de expresii conduc la efecte juridice diferite asupra cărora ar trebui să ne referim în fiecare caz prezentat.
Cu privire la plasamentele considerate sigure, legiuitorul nostru prevede o secțiune specială chiar în cadrul titlului destinat administrării bunurilor altuia, pentru reglementarea obligațiilor administratorilor în această conjunctură. Sunt precizate astfel plasamentele pe care administratorul le poate face în virtutea legii, stabilindu-se că oricine are calitatea de administrator al bunurilor altuia, însărcinat cu simpla administrare, trebuie să se supună acestor reguli cu privire la investirea sumelor de bani.
Apreciem necesar să subliniem că administratorii menționați prin lege să facă astfel de plasamente considerate prudente sunt administratorii împuterniciți cu simpla administrare.
În ceea ce privește administratorul împuternicit cu deplină administrare, el poate să facă orice formă de investiție.
4. În cazul instituției tutelei minorului, prin art. 133 din noul Cod civil roman se prevede că tutela se exercita numai în interesul minorului atât în ceea ce privește persoana, cât și bunurile acestuia. Administrarea bunurilor minorului se va face conform art. 142 care menționează că tutorele are îndatorirea de a administra cu bună-credință bunurile acestuia, acționând în calitate de administrator însărcinat cu simpla administrare. În aceste condiții, legiuitorul impune ca dispozițiile Titlului V din Cartea a III-a, și anume cele referitoare la administrarea bunurilor altuia, să se aplice în mod corespunzător, cu excepția situațiilor în care în capitolul destinat exercitării tutelei se prevede altfel.
5. Conform art. 164 din noul Cod civil, ”persoană care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienației ori debilitații mintale, va fi pusă sub interdicție judecătorească”, caz în care va fi instituită tutela. În această situație, legiuitorul roman prevede în art. 171 că, în măsura în care legea nu prevede altfel, se vor aplica regulile referitoare la tutelă minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani. Deci, ne aflăm în fața unui caz de administrare simplă a bunurilor altuia.
6. În cazul curatelei, legiuitorul prevede, prin art. 183 alin. 1 din noul Cod civil, că se vor aplica regulile de la mandat, cu excepția cazului în care, la cererea persoanei interesate ori din oficiu, instanță de tutela va hotărî că se impune investirea curatorului cu drepturile și obligațiile unui administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor altuia, caz în care apreciem că vorbim din nou despre calitatea de administrator al curatorului.
7. Prin art. 2468 din noul Cod se prevăd condițiile prin care un creditor care are o ipoteca asupra bunurilor unei întreprinderi poate prelua aceste bunuri ipotecate în vederea administrării. Legiuitorul prevede că administrarea bunurilor preluate poate fi realizată de către creditor sau o altă persoană desemnată de acesta sau de instanță de judecată. În art. 2470 se menționează în mod expres că persoană ce răspunde de administrarea bunurilor are calitatea de administrator al bunurilor altuia însărcinat cu administrarea deplină, conform dispozițiilor art. 800 și 801 din noul Cod, deci ne aflăm în fața unui veritabil administrator.
8. În domeniul succesiunilor, legatul este considerat de legiuitorul roman, în art. 792 din noul Cod civil, că izvor al regimului juridic al administrării bunurilor altuia. Din păcate însă, atunci când vorbește despre legate, în art. 1054-1073, legiuitorul nu face nici o altă precizare referitoare la acest regim al administrării.
Pe de altă parte, prin noile reglementări referitoare la executorul testamentar, în art. 1077-1082 din noul Cod civil, legiuitorul stabilește pentru acesta dreptul de administrare a patrimoniului succesoral pentru o perioadă limitată de doi ani, menționându-se însă că executorul testamentar răspunde că un mandatar în legătură cu executarea dispozițiilor testamentare. Această dispoziție legală nu transforma executorul într-un mandatar, ci determina doar aplicarea dispozițiilor specifice mandatului.
9. În ceea ce privește fiducia în cadrul analizei pe care o prezentăm, aceasta poate forma obiectul unor discuții ample dat fiind că este preluată din Codul civil francez, dar primește aplicarea unor dispoziții privind administrarea bunurilor altuia, instituție preluată din Codul civil din Quebec. Considerăm necesar să subliniem totodată că în Codul civil francez nu întâlnim administrarea bunurilor altuia ca instituție reglementată distinct.
Însă, apreciem că fiind foarte important de subliniat, faptul că fiduciarul are o existență de sine stătătoare, recunoscută de către lege; el nu este nici administrator al bunurilor altuia și nici beneficiar al administrării, ci lui i se aplică doar anumite reglementări privind ”administrarea bunurilor altuia” în cazurile menționate expres de către legiuitor roman. b#%l!^+a?
10. În noul Cod civil roman, prin art. 2009, mandatul este definit ca fiind ”contractul prin care o parte, numită mandatar, se obliga să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părți, numită mandant”. Întâlnim reglementat atât mandatul cu reprezentare, cât și mandatul fără reprezentare. Instituția reprezentării o găsim consacrata de sine stătător în noul Cod civil roman, în art. 1295-1314.
Apreciem că principala diferența care ar trebui reținută între mandat și instituția administrării bunurilor altuia este aceea că mandatul presupune încheierea de către mandatar de acte juridice ce privesc atât persoană mandantului, cât și patrimoniul sau, spre deosebire de materia administrării care presupune realizarea de acte și fapte juridice de către împuternicit numai cu privire la bunurile supuse regimului administrării.
11. Instituția ”Administrarea bunurilor altuia” a fost preluată din Codul civil al provinciei Quebec, preluare făcută cu respectarea aproape în totalitate a textului acestuia.
Apreciem că prin copierea de dispoziții legislative străine și traducerea lor, mai mult lingvistică și mai puțin juridică, legiuitorul roman reclama din partea mediului juridic din țara noastră o atenție deosebită în aplicarea acestora în cadrul societății românești și, de ce nu, chiar o analiză a modului în care aceste dispoziții sunt interpretate în doctrină și jurisprudența țării de origine.
1.4.3 Mandatul și fiducia
Instituția fiduciei introdusă de Noul Cod civil reprezintă o noutate absolută în dreptul românesc. Receptarea acestei instituții de drept anglo-saxone în dreptul continental (și în dreptul românesc) este rezultatul unui proces îndelungat de interferență între dreptul continental civil și cel anglo-saxon, în cursul căruia numeroase instituții de drept sau tipuri de contracte au fost preluate în dreptul continental, ca o consecință a globalizării relațiilor de afaceri. Firește, nu se poate vorbi de un simplu „transplant” de instituție juridică în sistemul de drept continental, confruntat între abordarea teoretică, materializată în rezervele exprimate față de această instituție și abordarea pragmatică privind utilitatea acesteia. În majoritatea sistemelor naționale s-a ales calea de compromis a receptării instituției trust-ului în mod critic, prin impunerea a două exigențe: în primul rând s-a urmărit mai degrabă adaptarea, și nu adoptarea instituției trust-ului, sub denumirea de fiducie, în așa fel încât aceasta să fie armonizată cu instituțiile existente deja în diferitele sisteme juridice naționale. Pe de altă parte s-a urmărit recepția instituției de drept într-o manieră prudentă, pentru a evita utilizarea fiduciei în scopuri ilicite, în special spălarea banilor și evaziunea fiscală.
Introducerea acestei noi instituții, pe lângă abordarea teoretică, prezintă și o deosebită importanță practică prin reglementarea posibilității partajării activelor aparținând persoanelor fizice sau juridice în cadrul aceluiași patrimoniu, fără a fi necesară crearea unor noi entități juridice distincte în vederea beneficierii de avantajul răspunderii limitate. Totodată prin introducerea în dreptul român a instituției fiduciei, împreună cu cea a proprietății periodice, se realizează o schimbare de optică cu privire la reglementarea tradițională a dreptului de proprietate, în sensul caracterului de drept absolut și perpetuu al acestuia.
Cu toate că instituția fiduciei a fost preluată în dreptul continental prin adaptarea trust-ului reglementat în dreptul anglosaxon, această instituție își are originile în dreptul roman. Pentru a o constitui, erau necesare două elemente, comune ambelor tipuri de fiducie. Mai întâi datio, sau transferul de proprietate, caracterizată prin traditio, respectiv remiterea fizică a bunului. Acest transfer putea la rândul lui să îmbrace două forme, pentru a constitui o fiducie: fie s-a produs într-o formulă rituală în fața magistratului (in jure cessio), fie în prezența a cinci martori. Al doilea element era un înscris, respectiv pactul (pactum fiduciae). De altfel obligativitatea formei scrise a contractului de fiducie a fost reținut și în reglementările moderne, în timp ce elementul datio și-a pierdut aplicabilitatea. Cele două forme ale fiduciei în dreptul roman erau fiducia cum amico și fiducia cum creditore. Fără a intra într-o analiză detaliată a acestora, trebuie menționate cele mai importante diferențe între fiducia reglementată în dreptul roman și fiducia contemporană: în primul rând în dreptul roman aplicarea fiduciei a fost limitată la domeniul succesoral. În al doilea rând terțul dobândito (succesorul) avea posibilitatea de a exercita o acțiune strict personală și nicidecum una in rem, împotriva fiduciarului în cazul nerespectării contractului. O altă diferență majoră era reprezentată de separația maselor patrimoniale în cazul reglementărilor moderne, față de prevederile dreptului roman, potrivit cărora bunurile personale ale fiduciarului s-au confundat cu masa fiduciară.
Fără a nega faptul că unele elemente ale fiduciei din dreptul roman au fost preluate într-o formă adaptată de reglementările contemporane, totuși instituția fiduciei actuale își are originea în dreptul englez, care a instituit trust-ul, care a separat masa patrimonială fiduciară de patrimoniul personal al fiduciarului, ca o aplicație a teoriei sciziunii proprietății (split ownership) sau teoria sciziunii titlului. Potrivit acestei ficțiuni juridice, b#%l!^+a?titlul de proprietate poate fi defalcat într-un titlu echitabil (equity title) sau titlu nominal și un titlu material (beneficial title). După încheierea contractului, constituitorul (settlor) transferă titlul material fiduciarului (trustee), acesta având obligația primordială de a administra masa patrimonială fiduciară, în timp ce deținătorul titlului material este beneficiarul (cestui que use ori cestui que trust) care se bucură de emolumentele titlului. Într-o definiție a jurisprudenței americane, trust-ul este „ o entitate juridică creată de un constituitor (settlor) pentru beneficiul unor beneficiari desemnați (designated beneficiares) în baza legilor statului și a unui instrument fiduciar valabil. Fiduciarul (trustee) are obligația fiduciară (fiduciary duty) de a administra activele și veniturile ce fac obiectul fiduciei pentru folosul tuturor beneficiarilor”.
Reglementarea din Noul Cod civil a urmat modelul Legii nr. 2007- 211 din 19 februarie 2007, prin care a fost introdus, în Codul civil francez, Titlul XIV, „Despre fiducie”. Legiuitorul român a preluat într-o formă adaptată prevederile actului normativ francez, operând unele modificări sau completări importante.
Potrivit prevederilor art. 773 din Noul Cod civil, fiducia este definită ca „operația juridică prin care unul sau mai mulți constituitori transferă drepturi reale, drepturi de creanță, garanții ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de asemenea drepturi, prezente ori viitoare, către unul sau mai mulți fiduciari care le administrează cu un scop determinat, în folosul unuia sau al mai multor beneficiari. Aceste drepturi alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă de celelalte drepturi și obligații din patrimoniile fiduciarilor”.
Contractul de fiducie își găsește o reglementare proprie în art. 773-791 ale noului Cod civil. Considerăm că trăsătura care caracterizează aceste instituții în egală măsură este caracterul intuitu personae: raporturile între părți sunt bazate în mod esențial pe încredere. Totuși, deși prezintă anumite trăsături comune, între fiducie și mandat există și deosebiri clare, care delimitează cele două instituții juridice. Obiectul fiduciei constă în transferul unor drepturi. Prin urmare, distingem o diferențiere netă între mandat și fiducie: mandatul conferă mandatarului o simplă putere de reprezentare a mandantului la încheierea operațiunilor juridice încredințate, pe când fiduciarul dobândește un drept propriu asupra bunurilor din masa fiduciară. Fiduciarul nu este mandatar nici al constituitorului și nici al beneficiarului, el deține drepturi proprii asupra bunurilor care fac obiectul fiduciei. De asemenea, am sugerat, în scopul unei mai bune aplicabilități a fiduciei, în special în raporturile de afaceri, o reglementare mai clară a drepturilor fiduciarului, al cărui statut juridic e incert, precum și o liberare a sa de formalismul, credem noi excesiv, care îi este propriu la acest moment.
1.4.4 Mandatul și contractul de agenție
Spre deosebire de legislația anterioară, contractul de mandat și celelalte contracte derivate sau asemănătoare (contractele de comision, consignație, expediție, agenție și intermediere) se bucură în prezent de o reglementare distinctă și detaliată în Noul Cod Civil. Totuși, practica ne demonstrează că există, încă, dificultăți în diferențierea acestor tipuri de contracte.
Am dat atenție în cadrul studiului nostru contractului de agenție, convenție nou reglementată prin dispozițiile C. civ. (art. 2072-2095), care abrogă L. nr. 509/2002 privind agenții comerciali permanenți. Utilitatea acestui tip de contract și larga sa răspândire în mediul de afaceri sunt binecunoscute. În ceea ce ne privește, considerăm că agentul care are doar putere de negociere a contractelor poate acționa fie în nume propriu, fie în numele comitentului, după cum a primit instrucțiuni din partea acestuia, puterea de reprezentare fiind întotdeauna atașată împuternicirii numai pentru încheierea contractelor, nu și pentru negocierea lor. Prin urmare, dacă agentul care negociază și încheie contracte pe seama și în numele comitentului acționează întotdeauna în baza unui mandat cu reprezentare, agentul care doar negociază contractele pentru comitent are un statut incert: pe de o parte, el lucrează în numele comitentului, deci nu are cum să fie un comisionar în înțelesul art. 2043 C. civ.; pe de altă parte, deși lucrează în numele și pe seama comitentului, el nu încheie acte juridice, deci nu are cum să fie un mandatar (cu reprezentare), în înțelesul art. 2009 C. civ. O persoană (în speță, agentul) care face doar acte materiale în numele și pe seama alteia este mai degrabă un antreprenor de servicii decât un mandatar/comisionar.
Apariția agenților comerciali permanenți pe scena mandatarilor în afaceri deja cunoscuți în sistemul de drept românesc semnifică nașterea unei noi profesiuni – aceea de intermediar comercial profesionist, a cărui independență joacă un rol hotărâtor în modul de negociere, derulare și terminare a afacerilor. În dreptul nostru, acest contract a dobândit o consacrare legală, în perioada de pregătire a țării noastre pentru aderare la Uniunea Europeană, prin Legea nr.509/2002 privind agenții comerciali permanenți.
Într-adevăr, contractul de agenție nu este un simplu contract de intermediere, ci este instrumentul juridic pus la dispoziția intermediarului profesionist, care joacă un rol important b#%l!^+a?în lumea afacerilor.
Având în vedere faptul că după intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, acesta constituie reglementarea legală a contractului de agenție și urmează scheletul clasic al unui contract comercial de intermediere.
Intrarea în vigoare a Noului Cod Civil a provocat o schimbare majoră, atât la nivel de principii ale dreptului cât și la nivel de instituții, iar încheierea și derularea contractului de agenție sunt realizate sub auspiciile acestei noi reglementări.
CAPITOLUL II. CONDIȚIILE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI DE MANDAT
2.1.Capacitate
Capacitatea părțiilor va trebui tratată atât din perspectiva mandantului cât și din cea a mandatarului. Pentru că în urma încheierii actului juidic de către mandatar, madantul devine parte contractantă, el trebuie să aibă capacitatea necesară pentru a încheia el însuși asemenea acte.
Așadar, capacitatea mandantului se apreciează, într-o primă opinie, în funcție de natura actului juridic care urmează să-l încheie prin mandatar. Este vorba, după caz, de capacitate de exercițiu restrânsă la actele de conservare si de administrare, respectiv de capacitate deplină de exercițiu, pentru încheierea unor acte de dispoziție, raportate la patrimoniu.
Într-o altă opinie, se susține că, dacă mandantul se obligă să plătească o remunerație mandatarului, având deci un mandat cu titlu oneros, el va trebui să aibă capacitate deplină de exercițiu, chiar dacă actul care urmează să fie încheiat prin mandatar este un act de conservare sau de administrare. Această opinie nu este acceptată de alți autori care susțin că nu depinde capacitatea mandantului de natura mandatului, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, ci de natura actului care urmează să fie încheiat prin mandatar.
Cu privire la capacitatea care se cere mandatarului, în doctrină au fost formulate mai multe opinii controversate. S-a considerat într-o primă opinie, la care raliem si noi, că mandatarul trebuie să aibă în toate cazurile capacitate deplină de exercițiu, deoarece în actele pe care le încheie în numele mandantului trebuie să existe un consimțământ valabil.
Și autorii care au considerat că mandatarul trebuie să aibă capacitatea deplină de exercițiu au fost de părere că poate fi curier al mandantului și o persoană lipsită de capacitatea de exercțiu, deoarece acesta transmite doar declarația de voință a persoanei care l-a trimis, în care el trebuie să aibă doar discernământ. Nu suntem de acord cu această opinie deoarece, deși mandatarul nu urmează a contracta pentru sine, ci pentru altul, trebuie să exprime o voință liberă și conștientă, el nu este doar un simplu mesager al cărui rol se rezumă la a transmite voința stăpânului său. Așadar, un contract de mandat încheiat de un mandatar care nu are capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă este anulabil pentru incapacitate.
Într-o altă opinie, s-a susținut că nu are importață capacitatea mandatarului, deoarece el nu contractează personal, ci în numele mandantului. Singurul caz în care mandatarul va trebui să fie capabil este cel al executorului testamentar, prevăzându-se în mod expres în Codul civil că „Minorele nu poate fi executor testamentar, chiar și cu autorizația tutorelui”.
2.2.Consimțământ
Mandatul are ca obiect concluzionarea unui contract pentru care mandantul dă mandatarului puterea de a acționa în numele său. Voința de a concluziona acest contract este necesară atât mandantului cât și mandatarului; voința lor nu trebuie deci să fie viciată nici în ce privește mandatul însuși, nici în privința contractului a cărui concluzionare reprezintă obiectul mandatului. Consimțământul părților deci trebuie să se refere atât la încheierea contractului de mandat – într-o exprimare pe care o putem numi „internă" – cât și la întocmirea actului care formează obiectul mandatului – într-o exprimare pe care o putem numi „externă". Consimțământul părților are însă un caracter unitar, incluzând în mod indisolubil atât aspectul „intern" cât și pe cel „extern".
Întrucât, în principiu, mandatul are caracter consensual, consimțământul părților nu trebuie sa îmbrace vreo formă specială, el trebuind să îndeplinească condițiile prevăzute de lege pentru validitatea oricărei convenții, adică:
a) să provină de la o persoană cu discernământ;
b) să fie exteriorizat;
c) să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice;
d) să nu fie viciat de vicii de consimțământ (eroare, dol, violență sau leziune).
Ca în toate contractele consimțământul părților se descompune în ofertă și acceptare. b#%l!^+a?În principiu, oferta nu este supusă nici unei formalități. Ea poate fi chiar tacită, atunci când actul ce urmează a fi concluzionat nu cere un mandat expres.
Acceptarea ofertei mandantului de către mandatar nu este nici ea subordonată unor formalități, cu excepția situației când, la fel ca în cazul ofertei, actul programat a fi înfăptuit de mandatar impune o formă solemnă pentru valabilitatea lui. În conformitate cu art. 1533 C.civ. chiar dacă încredințarea mandatului de către mandant se realizează în scris prin „redactarea și semnarea unei procuri" fără ca aceasta să fie semnată și de către mandatar, contractul se va considera încheiat valabil dacă mandatarul își va însuși mandatul și-1 va executa.
Oferta mandantului poate fi acceptată sau poate fi refuzată de cel căruia îi este adresată. Principiul libertății de voință impunând cu fermitate dreptul celui ofertat de a primi sau nu oferta. Oferta și acceptarea sunt concomitente, când părțile negociază una în fața alteia. Ele se pot exprima succesiv, când contractul de mandat este încheiat „între absenți" (exemplu, prin corespondență), când este firesc să se ivească chestiunea de a stabili care este momentul în care s-a încheiat contractul. Acest moment este „fixat" de acceptarea, chiar în modalitate tacită, a mandatarului.
Formarea acordului de voințe al părților are un aspect deosebit, atunci când ne aflăm în prezența unui "mandat în alb", adică a unui mandat prin care mandantul conferă mandatarului puterea de a stabili un alt mandatar, care să concluzioneze actul ce formează obiectul mandatului. Astfel, ne aflăm în prezența a două mandate „etajate". Pentru primul mandat pe care ne permitem să îl numim „de bază", acordul părților se referă doar la obligația mandatarului de a găsi un alt mandatar care să concluzioneze actul programat, în acest fel, voința (oferta) mandantului se reduce la încredințarea altuia cu puterea de a numi un mandatar, iar voința proprie a acceptantului se reduce, la rândul ei, la obligația pe care și-o asumă de a stabili un mandatar. Aparent este o derogare de la caracterul intuitu personae a contractului de mandat, fiindcă mandantul nu știe cine va fi „adevăratul" mandatar. Spuneam că această derogare este doar aparentă, fiindcă încrederea cu care mandantul îl învestește pe mandatarul „prim", cuprinde și credința acestuia că mandatarul „secund" pe care acesta i-1 va numi va fi, la rândul său demn de încredere. Totuși, rămâne situația oarecum expusă unor surprize neplăcute pentru mandant care nu cunoaște cine va fi „adevăratul" său mandatar. Aceasta în ce privește mandatul pe care 1-am numit „de bază". În ce privește însă mandatul „etajat" acestuia, voința (oferta) mandantului se referă la precizarea obiectului mandatului, dar nu și la identificarea, persoanei care urmează a concluziona respectivul act. Puterea de a concluziona actul este deci conferită mandatarului în mod mediat, prin intermediul primului mandat.
În cazul în care o persoană acționând în calitate de mandatar al altei persoane ajunge să încheie actul cu care a fost împuternicit chiar cu sine însuși, în nume propriu, avem un act cu sine însuși.
O altă situație este cea în care actul juridic este încheiat de una și aceeași persoană, care acționează în calitate de mandatară a două persoane diferite. Această din urma situație este dubla reprezentare.
În aceste cazuri, s-a considerat că deși Codul civil nu conține o regulă generală și expresă în această privință, actul încheiat de mandatar este anulabil pentru dol prin reticență sau pentru încălcarea obligației de loialitate față de mandant. Referitor la această situație s-a afirmat că, deși legea nu o spune expres, se poate considera că este interzis mandatarului să contracteze cu sine însuși, fie prin simplă, fie prin dublă reprezentare, un asemenea act fiind anulabil. S-a concluzionat că în aceste cazuri, există riscul ca mandatarul să îl defavorizeze pe mandantul său în favoarea lui însuși, sau poate să-1 defavorizeze pe unul dintre mandanții pe care îi reprezintă. b#%l!^+a?
Potrivit unei alte opinii, actul cu sine însuși și dubla reprezentare sunt, în principiu valabile, întrucât dolul nu se presupune, ci trebuie dovedit, potrivit art. 1214 al. 4 C. civ.
Legislația română nu cuprinde o interdicție de principiu a autocontractului, denumire sub care sunt cunoscute actul cu sine însuși și dubla reprezentare, mărginindu-se să-l interzică numai în câteva cazuri particulare:
– în privința incapacității mandatarilor de a cumpăra ei înșiși bunurile pe care au fost împuterniciți să le vândă;
– cu privire la raporturile tutore-minor.
La mandatul în interes comun, nu se pune problema nulității deoarece mandatarul contractează cu un terț pe care nu-l reprezintă, dar, alături de mandant, este și el cointeresat în încheierea actului care formează obiectul mandatului.
3.3.Obiectul contractului de mandat
Obiectul mandatului îl reprezintă încheierea de către mandatar a actelor juridice cu care a fost împuternicit de către mandant. Obiectul contractului îl pot forma numai actele juridice, nu și faptele materiale.
Obiectul trebuie să existe, să fie în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil și să fie licit.
Actele juridice cu caracter strict personal nu pot fi făcute prin mandatar. Astfel, testamentul, mărturia într-un proces, răspunsul la interogatoriu, consimțământul la încheierea căsătoriei nu pot face obiectul mandatului. Interpretarea strictă a puterii cu care a fost învestit mandatarul permite totuși acestuia să îndeplinească și actele cu care actul pe care îl concluzionează se află în dependență, precum dacă mandatarul este împuternicit să încaseze o creanță, dacă își îndeplinește această misiune, poate să dea chitanță eliberatorie debitorului care a efectuat plata.
În Codul civil întâlnim unele situații când actele săvârșite de mandatar sunt opozabile mandantului sau succesorilor acestuia, deși mandatul a fost revocat sau a încetat din alte cauze. Astfel, art. 2036 stipulează că actele făcute de mandatar în numele mandantului sunt valabile atât timp cât acesta nu a avut cunoștință despre moartea mandantului sau despre intervenția unei cauze care duce la desființarea mandatului, se precizează că revocarea mandatului, notificată numai mandatarului, nu se poate opune unei alte persoane care, în neștiință de aceasta, a contractat cu dânsul cu bună-credință, în acest caz mandantul are recurs contra mandatarului.
Astfel, revocarea mandatului nu se poate opune persoanelor care au contractat cu acesta fiind de bună-credință, adică mandatarul nu le-a comunicat faptul că mandatul său a fost revocat, această omisiune culpabilă a sa deschizând pentru mandant posibilitatea de a avea „recurs" împotriva lui, adică de a-1 acționa pentru eventualele prejudicii pe care i le-a cauzat.
În Codul civil, în art. 2017, după ce în primul alineat se reafirmă obligația mandatarului de a nu depăși limitele mandatului, în alineatul următor se inserează o prevedere care nu există în vechiul Cod civil, în următoarea formulare: „Cu toate acestea, el se poate abate de la instrucțiunile primite dacă îi este imposibil să îl înștiințeze în prealabil pe mandant și se poate prezuma că acesta ar fi aprobat abaterea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică. În acest caz, mandatarul este obligat să îl înștiințeze de îndată pe mandant cu privire la schimbările aduse executării mandatului." Se poate presupune că legiutorul a înțeles prin „abatere de la instrucțiunile primite" atât o oarecare abatere de la limitele puterii fixate prin mandat, cât și de la alte aspecte privind condițiile de concluzionare ale contractului propus, care să nu aibă ca efect schimbarea esențială a condițiilor de concluzionare ale actului, în așa fel încât mandantul să nu mai atingă scopul pentru care dorește să realizeze actul. Numai așa se poate explica și precizarea legiuitorului în sensul că împrejurările trebuie să fie „de așa natură încât să poată prezuma că mandantul ar fi dat aprobarea" pentru aceste derogări, dacă i s-ar fi cerut. Deci, este vorba despre derogări pe care mandatarul le face fără a putea înștiința pe mandant și a obține aprobarea acestora. Le face deci presat de urgența lor și cu speranța că datorită situației în care se află se prezumă că mandantul va fi de acord cu ele. Mandatarul este obligat să încunoștințeze pe mandant de urgență despre aceste derogări, la care a recurs deja.
2.4.Cauza în contractul de mandat
În contractul de mandat, cauza trebuie să îndeplinească aceleași condiții ca în orice alt contract, potrivit legilor prevăzute de dreptul comun, adică să existe, să fie reală, să fie b#%l!^+a?licită și să fie morală.
CAPITOLUL III. EFECTELE CONTRACTULUI DE MANDAT
3.1. Efectele între mandant si mandatar
Efectele contractului de mandat trebuie analizate din două puncte de vedere: pe de-o parte în raporturile dintre mandatar și mandant, adică raporturile dintre părți, iar pe de altă parte în raporturile dintre mandant și terți, adică raporturile față de terțul cu care mandatarul încheie actul juridic, sau față de alți terți. Între părțile contractante, contractul de mandat dă naștere la obligații și corelativ la drepturi în sarcina și respectiv în favoarea mandatarului si mandantului.
3.1.1. Obligațiile mandatarului
Mandatarul are următoarele obligații: să îndeplinească mandatul, să dea socoteală și obligația de a răspunde pentru faptele persoanei substituite în executarea mandatului.
Obligația de a îndeplini mandatul
Obligația de a îndeplini mandatul reprezintă principala obligație a mandatarului (art. 2017 C. civ.). Executarea mandatului semnifică, de regulă, încheierea de către mandatar în numele și pe seama mandantului, a unor acte juridice care i-au fost încredințate.
S-a considerat în general că, obligația mandatarului de a executa mandatul nu este o obligație de rezultat, ci o obligație de mijloace, el neputând garanta obținerea rezultatului pe care-1 urmărește mandantul. El este însă dator să depună toate diligențele pentru îndeplinirea împuternicirii sale.
Obligația mandatarului nu poate fi de rezultat, deoarece mandatarul nu se poate obliga de la încheierea contractului să obțină un rezultat determinat în favoarea mandantului. În schimb, calificarea obligației mandatarului ca fiind de mijloace este conformă cu specificul obligațiilor pe care le are de îndeplinit mandatarul. Obligațiile de mijloace sunt acelea în care debitorul are îndatorirea de a pune în valoare toate mijloacele de care dispune pentru a obține rezultatul urmărit de debitor, fără însă să garanteze obținerea acelui rezultat.
Obligația mandatarului fiind de mijloace, executarea mandatului nu înseamnă obligatoriu încheierea actului juridic prevăzut în împuternicire, ci depunerea de către mandatar a tuturor diligentelor pentru a reuși încheierea actului juridic pentru care a primit b#%l!^+a?mandat.
Pentru îndeplinirea obligației asumate, mandatarul trebuie să depună aceeași diligență pe care ar depune-o în propriile afaceri (apreciere in concreto). Răspunderea mandatarului va fi apreciată cu mai puțină severitate, dacă mandatul este gratuit.
Dacă însă mandatul este oneros, aprecierea este mai severă, cerându-se mandatarului diligența unui „bonus pater familias" care este o apreciere in abstracto. În cazul în care suntem în prezența unui mandatar profesionist, cum este avocatul, executorul judecătoresc, aprecierea este și mai severă, cerându-se acestuia să depună o diligență maximă.
În caz de neexecutare a obligației asumate prin contract, mandatarul răspunde nu numai pentru culpa sa, ci și pentru dol. Pentru neîndeplinirea obligației sale, mandatarul este răspunzător de daune-interese. Răspunderea sa se angajează potrivit dreptului comun, atât sub forma daunelor-interese moratorii și compensatorii dar și sub forma clauzelor penale dacă au fost convenite în contract.
Textul art. 2018 din Codul civil este mult mai explicit decât cel al art. 1540 din vechiul cod, stabilind în alin. (1) că „Mandatarul este ținut să execute mandatul cu diligenta unui bun proprietar. Dacă, însă, mandatul este cu titlu gratuit, el este obligat să îndeplinească mandatul cu grija pe care o arată în propriile afaceri".
Mandatarul nu va răspunde pentru neexecutare, dacă neîndeplinirea mandatului său se datorează culpei mandantului sau intervenirii unui caz de forță majoră. Mandatarul nu răspunde de pieirea fortuită a unui bun încredințat de mandant, chiar dacă se dovedește că 1-ar fi putut salva sacrificând un lucru al său, deoarece dispozițiile C. civ. care se referă la obligația comodatarului, care îi impun să facă acest lucru, nu sunt aplicabile contractului de mandat.
Este posibil ca după acceptarea mandatului, mandatarul să constate că nu are posibilitatea de a îndeplini actul la facerea căruia s-a obligat. Dacă ajunge la această concluzie fiind de bună-credință, el are doar obligația de al anunța pe mandant despre renunțarea sa. Părțile pot modifica în mod convențional întinderea responsabilității mandatarului.
Dacă împuternicirea a fost dată prin mandat mai multor mandatari nu există solidaritate între ei, decât dacă solidaritatea s-a stipulat în mod expres.
Fiecare mandatar poate însa executa mandatul singur, dacă nu s-a prevăzut altfel în contract.
În dreptul francez, în plus față de dreptul nostru, mandatarul este și debitor al unei obligații de loialitate puternic marcată în contractul de mandat. Această obligație se explică, prin faptul că mandatarul trebuie să execute misiunea în interesul mandantului.
Considerăm că ar fi utilă a se reține și în dreptul nostru printre obligațiile mandatarului și cea de sfătuire. Datorită profesionalizării mandatarilor, care sunt specialiști într-un anumit domeniu, considerăm că acestora le incumbă obligația de sfătuire. Fiind profesioniști, aceștia posedă o bună cunoaștere a specificului actelor pe care urmează să le încheie pentru mandant și în consecință, au datoria de a-1 sfătui pe mandant cu privire la necesitatea încheierii acelui act juridic care corespunde cel mai bine scopului avut în vedere de mandant.
Cu privire la obligația de sfătuire, în cazul în care mandatarul nu este profesionist, apreciem că și în cazul lor ar putea fi reținută această obligație, deoarece mandatarul trebuie să se informeze asupra caracteristicilor operațiunilor pe care mandantul intenționează să le încheie și la nevoie să recurgă la părerea unui specialist pentru a putea să-și îndeplinească obligația de sfătuire față de mandantul său. Obligația de sfătuire este o obligație de mijloace la fel ca obligația de a executa mandatul, ceea ce ne determină să considerăm că poate fi reținută și în sarcina mandatarilor neprofesioniști. Chiar dacă obligația de sfătuire revine negociatorilor profesioniști, în cadrul negocierii contractelor comerciale, nu există nici un impediment pentru a fi extinsă, ca obligație distinctă și în cadrul contractelor civile.
Obligația de sfătuire ar determina pentru actele considerate importante extinderea b#%l!^+a?mandatarilor profesioniști, iar actele de mai mică importanță ar rămâne să fie încheiate de către mandatari obișnuiți. Considerăm că această situație ar fi în avantajul mandanților și al terților, determinând încheierea unor acte juridice cu clauze cel puțin în principiu clare și precise, care să evite litigii ulterioare legate de interpretarea și aplicarea lor. De asemenea, mandatarii fiind profesioniști, mandatul lor este remunerat ceea ce determină și o responsabilitate sporită din partea lor pentru actele pe care le încheie.
Chiar dacă în principiu, mandatul civil este gratuit, nimic nu se opune ca el să fie remunerat, iar în cazul mandatarilor profesioniști, se prezumă caracterul oneros, ceea ce determină ca atât obligația de loialitate, cât și cea de sfatuire să fie îndeplinite cu maximă diligență.
Obligația de a da socoteală
Obligația de a da socoteală semnifică îndatorirea mandatarului de a-1 înștiința pe mandant despre demersurile și rezultatele obținute și de a-i preda bunurile sau valorile primite în temeiul mandatului, precum și înscrisurile doveditoare ale actului juridic. Mandatarul lucrând în calitate de reprezentant trebuie să predea tot ceea ce a primit în executarea mandatului, el primind pentru mandant și nu pentru sine.
Această obligație care dispune că mandatarul este dator oricând i se cere, să dea seama mandantului de lucrările sale și să-i remită tot ceea ce ar fi primit în puterea mandatului, chiar și atunci când ceea a ce a primit nu i s-ar fi cuvenit mandantului. Acest principiu este general și se aplică oricărui mandatar, fie legal, judiciar sau convențional.
În contextul obligației de diligență a mandatarului, în alin. (2) al art. 2018 din Codul civil se scrie că „Mandatarul este obligat să îl înștiințeze pe mandant despre împrejurările care au apărut ulterior încheierii mandatului și care pot determina revocarea sau modificarea acestuia.”
Dacă mandatarul a folosit în interes propriu unele sume primite spre a fi înmânate mandantului, el datorează atât plata acesor sume, cât și plata dobânzilor, socotite din ziua întrebuițării lor. (art. 2020 C. civ.).
Discuțiile care s-au ivit în legătură cu momentul în care datorează dobânzi pentru sumele reținute în interes personal se încearcă să fie soluționate prin art. 2020, în care se stipulează că „mandatarul datorează dobânzi pentru sumele întrebuințate în folosul său începând din ziua întrebuințării, iar pentru cele cu care a rămas dator, din ziua în care a fost pus în întârziere”.
Întrucât dreptul la acțiune al mandantului pentru predarea sumelor de bani sau a altor bunuri primite de mandatar de la terți în cursul executării mandatului nu se poate naște de la data încheierii contractului de mandat (contra non valentem agere non currit praescriptio), prescripția începe să curgă de la data încetării contractului, fie prin executarea lui, fie prin alte moduri de încetare a raporturilor dintre părți (cum ar fi și expirarea termenului suspensiv prevăzut în contract).
Obligația de a răspunde pentru faptele persoanei substituite în executarea mandatului
Mandatarul este obligat să îndeplinească, în principiu, personal împuternicirea ce i-a fost acordată, întrucât contractul de mandat este un contract intuitu personae având la bază încrederea mandantului în mandatar.
Cu toate acestea, în contractul de mandat, se poate prevedea în mod expres posibilitatea ca mandatarul să-și substituie o altă persoană, în raporturile dintre mandatar și persoana substituită se vor aplica regulile mandatului.
Potrivit art. 2023 C. civ., dacă substituirea nu a fost autorizată de mandant, mandatarul răspunde pentru actele persoanei pe care și-a substituit-o ca și cum le-ar fi îndeplinit el însuși., deci pentru terțul căruia i-a încredințat îndeplinirea obligației ce și-a asumat-o față de mandant, în două ipoteze:
– când a făcut această substituire deși nu i-a fost acordat prin contract acest drept;
– când deși i-a fost acordată această facultate de substituire fără indicarea persoanei, mandatarul a ales o persoană cunoscută ca nedestoinică sau insolvabilă notoriu (culpa in eligendo).
Rezultă că mandatarul răspunde de faptele substituitului, tot așa cum răspunde de faptele sale proprii. Mandatarul nu răspunde însă, în nici un caz, pentru daunele cauzate prin delict de o terță persoană.
Dacă mandatarul a fost autorizat să-și substituie o altă persoană (fără indicarea persoanei), va putea acorda acest drept și substituitului, însă va răspunde față de mandant și b#%l!^+a?pentru alegerea făcută de substituit, în situația în care mandatarul a fost autorizat să-și substituie un altul, cu arătarea persoanei, el va răspunde în condițiile substituirii fără drept, numai dacă a trecut puterile asupra unei alte persoane decât cea indicată de mandant.
În toate cazurile, mandantul are o acțiune directă contra substituitului. În schimb, substituitul nu are această acțiune directă împotriva mandantului, ci poate acționa pe calea acțiunii oblice. Dacă mandatarul a fost autorizat să-și substituie o terță persoană, cu sau fară arătarea persoanei, s-a considerat totuși, că substituitul poate acționa împotriva mandantului în baza raporturilor directe pe care le are cu mandantul prin intermediul mandatarului.
În Codul civil substituirea făcută de mandatar este reglementată în art 2023 astfel:
„(1) Mandatarul este ținut să îndeplinească personal mandatul, cu excepția cazului în care mandantul l-a autorizat în mod expres să-și substituie o altă persoană în executarea în tot sau în parte a mandatului.
(2) Chiar în absența unei autorizări exprese, mandatarul își poate substitui un terț dacă:
a) împrejurări neprevăzute îl împiedică să aducă la îndeplinire mandatul;
b) îi este imposibil să îl înștiințeze în prealabil pe mandant asupra acestor împrejurări;
c) se poate prezuma că mandantul ar fi aprobat substituirea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică.
(3) În cazurile prevăzute la alin.(2), mandatarul este obligat să îl înștiințeze de îndată pe mandant cu privire la substituire.
(4) Dacă substituirea nu a fost autorizată de mandant, mandatarul răspunde pentru actele persoanei pe care și-a substituit-o ca și cum le-ar fi îndeplinit el însuși.
(5) Dacă substituirea a fost autorizată, mandatarul nu răspunde decât pentru diligența cu care a ales persoana care l-a substituit și i-a dat instrucțiunile privind executarea mandatului.
(6) În toate cazurile, mandantul are acțiune directă împotriva persoanei pe care mandatarul și-a substituit-o.".
Diferența dintre cele două texte de lege constă în faptul că răspunderea mandatarului pentru alegerea persoanei care să-l substituie este antrenată, în primul caz, de notorietatea incapacității și insolvabilității, respectiv, în cazul al doilea, de culpa în alegerea persoanei.
De asemenea, a fost introdusă prevederea că mandatarul răspunde pentru instrucțiunile date persoanei care l-a substituit, în toate cazurile, adică indiferent în ce mod s-a făcut substituirea.
3.1.2. Obligațiile mandantului
Mandantul are trei obligații principale: obligația de a îndeplini îndatoririle contractuale în numele si pe socoteala sa, obligația de a dezdăuna pe mandatar pentru cheltuielile făcute, obligația de plată a remunerației.
Obligația de a îndeplini datoriile contractuale în numele si pe socoteala sa (mandantului)
Mandatarul acționează nu pentru sine, ci ca simplu reprezentant al mandantului, ceea ce înseamnă că toate efectele actului juridic încheiat cu terțul contractant se produc în persoana mandantului, singurul care dobândește drepturi și obligații în raport cu terțul contractant. Mandantul devine prin reprezentare, parte contractantă în actul juridic încheiat de mandatar cu terța persoană.
Dacă mandatarul a depășit limitele mandatului său, el nu mai poate fi considerat în măsura depășirii ca un reprezentant al mandantului, astfel încât prin ceea ce a făcut peste limitele împuternicirii, mandatarul nu-1 poate angaja pe mandant față de terț, ci se angajează numai pe sine însuși. Cu toate acestea, mandatul poate fi îndatorat pentru ceea ce mandatarul a făcut cu depășirea limitelor împuternicirii date, atunci când a ratificat expres sau chiar tacit actul făcut de mandatar în afara limitelor puterii de reprezentare ce i-a fost conferită.
Dacă din atitudinea și comportamentul mandantului rezultă că acesta a ratificat actele făcute de către mandatarul său, actele încheiate rămân valabile.
Obligația de a dezdăuna pe mandatar pentru cheltuielile făcute
Caracterul gratuit al mandatului înseamnă ca activitatea desfășurată de mandatar nu trebuie remunerată; el nu semnifică însă că mandatarul trebuie să suporte singur costurile. Potrivit art. 2025-2027 C. civ. român, mandantul trebuie să-1 dezdăuneze pe mandatar pentru toate cheltuielile făcute, ca și pentru pierderile suferite cu ocazia îndeplinirii mandatului. În aplicarea acestor texte, în practică s-a decis că mandantul nu poate refuza restituirea acestor cheltuieli, chiar dacă afacerea nu a reușit, dacă nu i se poate imputa mandatarului nici o culpă. De precizat că legea este, sub acest aspect, favorabilă mandatarului, întrucât prevede expres că mandantul nu poate reduce suma cheltuielilor, pe motiv că ar fi putut fi mai mici.
În doctrină s-a subliniat însă că aceste pierderi, chiar dacă nu sunt într-o legătură cauzală, trebuie să prezinte totuși un anumit grad de conexitate cu activitatea desfășurată de mandatar în executarea mandatului.
Cheltuielile utile și necesare efectuate de mandatar cu ocazia executării mandatului b#%l!^+a?vor trebui restituite. Când aceste cheltuieli sunt totuși exagerate, mandantul va putea cere diminuarea lor. Reținem ideea că asemenea cheltuieli trebuie efectuate cu bună credință de mandatar și să aibă legătură directă cu mandatul. Dacă mandatul n-a fost executat din culpa mandantului, acesta va datora totuși toate cheltuielile, deoarece a fost în culpă.
Mandantul trebuie să plătească și dobânzi la sumele avansate de mandatar; aceste dobânzi curg din ziua când mandatarul a facut plata, fără punere în întârziere ( art. 2025 alin.2 C. civ.).
În Codul civil, art. 2025 alin 1, se prevede că mandantul „în lipsa unei convenții contrare, este obligat să pună la dispoziția mandatarului mijloacele necesare executării mandatului.” Dacă mandantul nu a facut acest lucru și cheltuielile au fost făcute de mandatar, în art. alin. 2 al art. 2025 se prevede obligația mandantului de a restitui sumele avansate de mandatar, împreună cu dobânzile pe care acestea le-au produs, începând cu data de avansării acestora.
Obligația de plată a remunerației
Dacă părțiile, mandantul și mandatarul, au convenit încheierea unui contract cu titlu oneros, mandantul este ținut să plătească remunerația (onorariul). Mandatantul este obligat să platească onorariul pe care l-a promis mandatarului la încheierea contractului, dacă nu a plătit această sumă chiar la încheierea contractului.
Mandatul oneros este un contract sinalagmatic, ceea ce înseamnă că obligația de plată a onorariului convenit este legată de îndeplinirea obligațiilor corelative ale mandatarului. Neajungerea la rezultatul scontat fără ca mandatarului să i se poată imputa vreo culpă, nu-1 îndreptățește pe mandant să refuze plata onorariului, obligațiile mandatarului fiind de mijloace. Acest refuz poate interveni numai în caz de neexecutare sau executare defectuoasă a obligațiilor de către mandatar.
Dacă mandatul a fost executat după expirarea termenului stipulat, dar mandantul se folosește de actul încheiat, el este obligat să plătească remunerația, deoarece se consideră că a renunțat implicit la termenul stipulat.
Jurisprudența a dedus din caracterul în principiu gratuit al mandatului, concluzia că remunerația mandatarului trebuie să fie în raport cu serviciile prestate de el. Prin urmare, ori de câte ori salariul va fi exagerat, el va putea fi redus de justiție la o justă proporție.
Consacrând o soluție susținută de către literatura de specialitate, mandantului care se găsesc în posesiunea sa ori de care poate să dispună în baza titlurilor pe care le deține”, pentru a garanta astfel creanțele sale rezultând din contractul da mandat.
În dreptul nostru, în situația în care mai multe persoane au numit pentru aceeași operațiune același mandatar, fiecare dintre mandanți răspunde în mod solidar pentru toate obligațiile izvorâte din contract. Aceasta este o excepție de la dreptul comun, unde persoanele răsupnd conjunct, fiecare pentru propria parte.
În acest caz, în care mandanții răspund solidar pentru toate efectele mandatului, suntem în prezența unui caz de solidaritate legală.
3.2.Efectele față de terți
Contractul de mandat dă naștere unor raporturi juridice diversificate. Se vor naște raporturi juridice principale între mandant și mandatar rezultând din contractele de mandat, dar și raporturi juridice accesorii între mandant și terții cu care mandatarul a executat mandatul precum și raporturi între terții și mandatarul care a executat mandatul.
3.2.1. Raporturile dintre mandant și terți
Actul juridic pe care mandatarul îl încheie în numele mandantului determină raporturi juridice directe intre mandant și terțul contractant. De aceea, s-a spus că în fapt terțul tratează cu mandatarul, dar în drept contractează cu mandantu. b#%l!^+a?
Mandantul deși nu a participat personal la încheierea actului, a fost reprezentat de mandatar și toate efectele active sau pasive se reflectă asupra mandantului. Mandantul va deveni personal creditor și respectiv debitor al terțului cu care mandatarul a încheiat contractul în limita împuternicirilor conferite. Astfel, imobilul cumpărat de mandatar în numele mandantului. devine direct proprietatea acestuia. De asemenea, data actelor sub semnătură privată, iscălite de mandatar, este opozabilă mandantului, deși actele nu au dobândit dată certă, conform legii; contra-înscrisul iscălit de mandatar este opozabil de asemenea mandantului.
Odată ce mandatarul și-a îndeplinit împuternicirea, el nu-și asumă nici o obligație în ce privește executarea între mandant și terț, a obligațiilor izvorâte din contractul pe care 1-a încheiat prin reprezentare.
În patrimoniul mandantului se vor reflecta toate modificările care rezultă din constituirea sau dobândirea unui drept real sau toate efectele ce privesc un raport obligațional. Astfel, un act de asociere la o societate comercială încheiat de un mandatar în numele și pe seama unui mandant, determină ca acesta din urmă să devină asociat, cu toate drepturile și obligațiile care decurg din această calitate, ca și când actul ar fi fost încheiat de el însuși.
În cursul executării convenției dintre mandant și terț, mandatarul mai poate însă interveni dacă a fost împuternicit nu doar să încheie contractul, ci și pentru derularea lui. El poate astfel ridica bunul cumpărat, poate efectua reparațiile locative ale bunului pe care mandantul l-a dat în locațiune etc.
În măsura în care mandatarul a depășit limitele împuternicirii, el rămâne singur obligat față de terțul cu care a încheiat contractul peste limitele împuternicirii. Dacă însă, mandantul ratifică ulterior expres sau tacit actul încheiat cu depășirea împuternicirii, toate efectele actului ratificat se vor produce în persoana mandantului ratificant. Ratificarea valorează mandat și produce efecte retroactive între părți și succesorii lor (inclusiv cu terțul cu care a contractat mandatarul) de la data încheierii actului, iar față de alți terți de la data ratificării.
Raporturile juridice dintre mandant, mandatar și terțul contractant, în caz de depășire a limitelor împuternicirii, pot fi analizate ca fapte juridice licite, prin aplicarea principiilor și regulilor care guvernează instituția gestiunii de afaceri. În acest caz, mandatarul „gestionar" trebuie însă, să dovedească utilitatea actului încheiat pentru mandant, iar gerarea intereselor acestuia trebuie făcută fără știința sa. Dacă geratul ratifică gestiunea de afaceri, ea se transformă în mandat. În acest caz, gerantul trebuie să remită geratului tot ceea ce a primit acționând în interesul său. De asemenea, trebuie să se dovedească că prin contractul de mandat nu s-a interzis depășirea limitelor împuternicirii, deoarece gestiunea nu se poate face decât fără știrea geratului, iar nu împotriva voinței lui exprese. Dacă condițiile gestiunii de afaceri nu sunt îndeplinite, dar mandatarul a făcut anumite cheltuieli, mandantul va putea fi acționat numai în limita îmbogățirii (actio de in rem verso) dacă sunt îndeplinite condițiile pentru această acțiune.
Mandantul nu va răspunde nici pentru actele sau faptele ilicite cauzatoare de prejudicii săvârșite de mandatar cu ocazia îndeplinirii mandatului, acte care oricum sunt în afara limitelor împuternicirii, în acest caz, nu se aplică dispozițiile privind răspunderea comitentului pentru faptele prepusului, deoarece în relația dintre mandant și mandatar nu există un raport de subordonare caracteristic raportului de prepușenie.
Mandantul rămâne răspunzător fața de terțul contractant și pentru actele încheiate de mandatar după revocarea mandatului, câtă vreme revocarea nu i-a fost comunicată terțului, dar în acest caz, mandantele are o acțiune în regres împotriva mandatarului căruia îi comunicase revocarea mandatului său.
3.2.2.Raporturile dintre mandatar și terți
În principiu, deoarece mandatarul contractează cu terții în numele și pe seama mandantului, nu se creează raporturi juridice între el și terții cu care a încheiat contractul.
Atunci când mandatarul a dat suficiente lămuriri terțului cu care contractează, cu privire la limitele împuternicirilor sale, el nu este ținut să garanteze ceea ce s-a făcut în afara limitelor mandatului, considerându-se că terțul și-a asumat riscul încheierii contractului peste limitele în care mandatarul era îndreptățit să contracteze. b#%l!^+a?Limitele mandatului i-au fost aduse la cunoștința terțului, astfel încât acesta a putut aprecia oportunitatea încheierii actului. Dacă însă terțul nu a putut lua cunoștință de limitele puterilor mandatarului, mandatarul va fi ținut răspunzător față de terț.
Pentru actele sale excesive, mandatarul care este obligat să cunoască limitele împuternicirii, este răspunzător față de terți, în sensul că este ținut să le garanteze validitatea actelor.
Raporturile dintre mandatar și terț, atât în dreptul francez, în dreptul italian și dreptul ungar nu sunt diferite de reglementările din dreptul nostru.
CAPITOLUL IV. ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE MANDAT
Ca orice obligație civilă contractuală, obligațiile izvorâte din contractul de mandat încetează în condițiile dreptului comun în materie (prin executare, prin expirarea termenului stabilit, prin realizarea condiției rezolutorii, prin imposibilitate fortuită de executare, prin rezoluțiunea judiciară pentru neîndeplinirea obl-igațiilor de către una din părti etc).
4.1 Cauzele de încetare a contractului de mandat
Alături de cauzele generale de încetare art. 2030 C. civ prevede unele cazuri de încetare aplicabile numai contractului de mandat. Aceste cauze particulare se întemeiază pe caracterul intuitu personae al mandatului și are la bază încrederea reciprocă dintre părți, iar dacă aceste motivații încetează, nici contractul nu mai poate fi menținut.
Cauzele particulare de încetare a contractului de mandat sunt urmatoarele:
revocarea mandatului;
renunțarea mandatarului;
moartea, punerea sub interdicție și insolvabilitatea ori falimentul uneia dintre părți.
I. Revocarea mandatului
În principiu, mandatul este revocabil, și astfel mandantul poate revoca (denunța b#%l!^+a?unilateral) mandatul oricând, chiar dacă este cu termen și poate să-l constrângă pe mandatar a-i restitui procura (art. 2031C. civ.). În caz de pluralitate de mandanți, revocarea se poate face numai prin consimțământul tuturor (art.2028 c.Civ). Această posibilitate de revocare este inerentă mandatului; nu este nevoie ca ea să fie stipulată în contract. Regula revocabilității este justificată de caracterul intuitu personae al mandatului, de faptul că mandatul se bazează pe încrederea acordată de mandant mandatarului.
Mandatul este revocabil ad mutum, iar revocarea se poate face în orice moment fără respectarea vreunui formalism. Trebuie reținut însă, că revocarea mandatarului și informarea terților despre aceasta nu este valabilă decât din ziua în care aceștia au cunoscut-o. Revocarea poate fi expresă sau tacită și poate rezulta fie din desemnarea unui alt mandatar pentru aceeași afacere, fie din executarea de către mandantul însuși a operațiunii juridice ce făcea obiectul mandatului. Ea nu necesită nici o justificare, pentru că mandatul nu are nici un motiv de a mai exista dacă mandantul nu are încredere în persoana mandatarului, această apreciere depinzând doar de mandant.
Când mandatul a fost încheiat atât în interesul mandantului, cât și al mandatarului, revocarea nu mai este posibilă de către mandant; tot astfel, când părțile desemnează împreună un expert pentru evaluarea unui bun, revocarea expertului nu poate fi făcută decât de către ambele părți.
În cazul în care există mai mulți mandanți, care au desemnat un mandatar pentru o afacere comună, fiecare mandant poate revoca oricând mandatul, dar numai pentru partea sa. Indivizibilitatea afacerii impune ca revocarea să se facă de către toți mandanții în comun. Capacitatea cerută mandantului pentru a încheia mandatul este necesară și în cazul revocării.
Facultatea mandantului de a revoca pe mandatar este recunoscută atât în cazul mandatului gratuit, cât și al celui oneros. În cazul mandatului oneros însă, mandatarul poate obține o despăgubire dacă demonstrează că revocarea a fost intempestivă sau abuzivă. În astfel de cazuri, se va pleda asupra deosebirii dintre mandat și contractul de muncă; mandatarul revocat va avea interes să stabilească existența unui contract de muncă îmbrăcat în forma unui mandat. Indemnizația cuvenită mandatarului se stabilește de instanță și nu este necesar să coincidă cu remunerația prevăzută în contract. Evident, mandantul este obligat să restituie mandatarului și cheltuielile făcute sau pierderile suferite până în momentul revocării, iar după revocare în condițiile gestiunii de afaceri sau ale îmbogățirii fără just temei.
Această liberă revocare, care își produce efectele în ziua în care mandatarul este informat și nu în ziua în care mandantul ia decizia, cunoaște câteva limitări.
Prima limită ține de abuzul de drept. Așa cum am mai precizat, dacă mandatarul probează că revocarea are un caracter intempestiv sau abuziv sau se bazează pe motive ilicite, el va putea să ceară o indemnizație. Acest drept există și atunci când revocarea este făcută pentru a aduce un prejudiciu mandatarului.
Mandantul se poate obliga să nu revoce mandatul. În acest caz, mandatul nu poate fi revocat fără daune. Daunele nu vor fi datorate dacă revocarea este rezultatul relei-credințe a mandatarului, clauza de irevocabilitate nu are nimic contrar esenței contractului de mandat.
Revocarea mandatului trebuie să fie cunoscută mandatarului, în cazul în care mandatarul nu a cunoscut voința mandantului de a-i retrage mandatul acordat, contractul de înstrăinare încheiat în baza acestui mandat este valabil.
Așa cum am mai spus, revocarea mandatului se poate face atât expres, cât și tacit, legea neimpunând o formă anume pentru aceasta.
Revocarea expresă nu este supusă vreunei forme speciale dar manifestarea de voință trebuie să fie neîndoielnică. Practic, revocarea trebuie făcută în scris, iar dacă partea încunoștințată refuză să dea o dovadă de primire, ea trebuie să fie expediată prin scrisoare recomandată sau făcută prin executorul judecătoresc.
În practica judiciară s-a decis că mandatul dat pentru vânzarea unui imobil – aflat în stare de indiviziune – conferit coindivizarului se consideră revocat expres prin introducerea unei acțiuni de partaj de către mandant. S-a considerat că o asemenea revocare este tacită și nu expresă, de vreme ce ea nu rezultă dintr-o manifestare explicită de voință, ci numai implicit, dintr-un fapt care contrazice vădit împuternicirea inițială.
De menționat este faptul că, într-o altă speță , s-a subliniat necesitatea caracterului vădit și neîndoielnic al revocării tacite, arătându-se, totodată, și că, pentru a fi eficientă, aceasta trebuie să ajungă la cunoștința mandatarului.
Revocarea nu este opozabilă terților decât după ce a fost adusă la cunoștința lor. Până la notificarea revocării, mandantul va răspunde față de terții de bună-credință, însă cu drept de regres contra mandatarului incorect.
Mandatul poate fi revocat total sau parțial. De exemplu, mandantul desemnează un mandatar să-i administreze toate bunurile mobile și imobile, apoi numește un alt mandatar care să-i închirieze un bun determinat. b#%l!^+a?
Revocarea – atât expresă, cât și tacită – își produce efectele din ziua în care mandatarul a luat la cunoștință de ea, nu din cea în care mandantul a luat decizia de revocare. Ea produce efecte doar pentru viitor. Față de terți ea produce efecte din momentul în care ei o cunosc.
În timp ce revocarea mandatului de către mandant poate fi expresă sau tacită, renunțarea la mandat nu poate fi decât expresă. Imposibilitatea renunțării tacite rezultă din faptul că mandatarul are obligația să notifice mandantului actul său.
Părțile vor putea conveni prin contract că mandatarul nu va putea renunța la mandat. Potrivit art. 2032 alin. (1) C. civ., dacă din faptul renunțării rezultă pentru mandant o pagubă, mandatarul este obligat să o repare, afară de cazul în care continuarea mandatului i-ar pricinui lui însuși o daună însemnată.
Astfel, o împrejurare neimputabilă îl poate determina pe mandatar să renunțe la mandat, cum ar fi, de exemplu, o boală gravă. Cu toate acestea, s-a arătat că mandatarul nu poate renunța la mandat dacă această renunțare cauzează mandantului o pagubă mai mare decât paguba ce ar încerca-o el executând mandatul. În acest caz, va avea numai dreptul de a cere de la mandant despăgubiri. În ceea ce ne privește, nu îmbrățișăm acest punct de vedere deoarece, pe de o parte, paguba încercată de mandatar nu poate fi întotdeauna patrimonială și, ca atare, despăgubirile pe care le primește de la mandant nu vor fi pe măsura pagubei suferite de reprezentantul său iar, pe de altă parte, se poate ivi neplăcuta situație a insolvabilității mandantului, caz în care mandatarul nu va mai putea fi despăgubit.
S-a susținut că nu s-ar putea renunța la un mandat salariat, căci în acest caz contractul de mandat este sinalagmatic. Dar legea nu distinge în nici un fel, considerând că este, și în acest caz, unilateral. Pe de altă parte, dacă s-a convenit ca mandatul să înceteze la moartea mandantului sau a mandatarului, renunțarea nu mai este posibilă.
II. Renunțarea mandatarului
Indiferent dacă mandatul este gratuit sau oneros, conform art. 2034 alin (1) C. civ., mandatarul poate renunța la mandat, notificând mandantului acest lucru. Se deduce că în timp ce revocarea mandatarului poate fi expresă sau tacită, renunțarea la mandat de către acesta nu poate fi decât expresă, imposibilitatea existenței renunțării tacite rezultând din faptul că mandatarul are obligația .sa. notifice mandantului actul de renunțare.
Renunțarea este posibilă chiar atunci când mandantul ar fi păgubit prin aceasta, dacă se face dovada că mandatarul este determinat să renunțe pentru o cauză temeinică, precum ar fi o boală gravă, în acest caz, mandatarul nu va datora despăgubiri. În general însă, în alin. (2) al art. 2034 din Codul civil este mai clar în privința consecințelor renunțării de către mandatar, prevăzând că „Mandatarul este dator să îl despăgubească pe mandant pentru prejudiciile ce le-ar suferi prin efectul renunțării, cu excepția cazului când continuarea executării mandatului i-ar fi cauzat mandatarului însuși o pagubă însemnată, de neprevăzut la data acceptării mandatului".
III. Moartea, punerea sub interdicție și insolvabilitatea ori falimentul uneia dintre părți.
Art. 2035 C. civ. prevede că mandatul se poate stinge prin moartea mandantului sau a mandatarului. Soluția este impusă de caracterul intuitu personae al mandatului. În cazul contractului de societate civilă, dizolvarea societății (care echivalează cu moartea) duce la încetarea mandatului dat de societate. De asemenea, mandatul acordat unei societăți încetează prin dizolvarea acesteia, chiar dacă este voluntară. Pe timpul lichidării societății, mandatul subzistă dacă societatea este mandant și încetează dacă este mandatar.
În situația în care există mai mulți mandanți (întrucât mandatul este divizibil), moartea unuia dintre mandanți are drept efect încetarea mandatului numai pentru partea celui decedat. Dacă mandatul este indivizibil, moartea unuia dintre mandanți duce la încetarea întregului mandat.
În caz de moarte a mandatarului, moștenitorii lui trebuie să-l înștiințeze pe mandant și până atunci să continue îndeplinirea mandatului, efectuând actele necesare apărării intereselor acestuia (art. 2035 C. civ.), dacă au avut cunoștință de existența și persoana mandantului. Această obligație instituită de lege cade numai în sarcina moștenitorilor majori. Potrivit unei opinii exprimată în literatura de specialitate, pentru ca erezii mandatarului să aducă la cunoștința mandantului decesul și să execute actele urgente vor trebui întrunite, cumulativ, următoarele condiții: erezii să-l cunoască pe mandant și existența mandatului; să știe unde își are mandantul domiciliul sau reședința; să aibă capacitatea de a se obliga prin acceptarea mandatului.
Atunci când sunt mai mulți mandatari iar unul din ei moare, mandatul va supraviețui în ceea ce-i privește pe ceilalți mandatari. Desigur, soluția se impune în cazul în care aceștia vor mai putea continua mandatul, deoarece, în caz contrar, mandatul se va stinge în întregime prin b#%l!^+a?moartea unui mandatar.
În caz de deces al mandantului, mandatarul este obligat să continue operațiunea începută, dacă întârzierea ar provoca pagube moștenitorilor mandantului. În cazul în care mandatarul și terții, neavând cunoștință de moartea mandantului, ar continua să contracteze, obligațiile contractate de aceștia sunt valabile. Această regulă se aplică la orice ipoteză de încetare a mandatului. Efectele actelor încheiate după moartea mandantului cu terții de bună-credință (care nu au cunoscut faptul morții mandantului) se vor produce în persoana moștenitorilor acestuia.
După moartea mandantului, obligația mandatarului de a da socoteală se execută față de moștenitorii defunctului. De exemplu, dacă, în baza unei clauze de împuternicire (procură), mandatarul a ridicat (în timpul vieții titularului) sume de bani din depunerile făcute de defunct la C.E.C. sau altă unitate bancară, el este obligat să dea socoteală moștenitorilor, dacă nu dovedește că mandatul a fost dublat de un alt act juridic care anihilează obligația de a da socoteală (de exemplu, donație).
Contractul de mandat nu va înceta prin moartea uneia sau alteia dintre părți ori a ambelor, dacă acestea au stipulat în contract că mandatul va fi continuat de moștenitorii lor.
S-a mai hotărât că este valabil mandatul dat pentru executarea unui lucru după moartea mandantului. Sunt anumite acte care, într-adevăr, nu pot fi îndeplinite decât atunci, cum ar fi, spre exemplu, ridicarea unui monument pe mormântul mandantului. Singura explicație este aceea că dispozițiile legale referitoare la încetarea mandatului prin deces, nefiind imperative, părțile pot stipula în contract o clauză derogatorie, stabilind condițiile în care executarea contractului de mandat va începe abia la momentul morții mandantului (post mor tem mandantis).
Mandatul va înceta dacă mandantul sau mandatarul sunt puși sub interdicție. Nu se face distincție între interdicția legală și judiciară. Mandatul nu va înceta prin faptul că intervine infirmitatea mintală a mandantului sau a mandatarului, dacă ea nu a provocat interdicția. Astfel, este vorba de o stare de drept, și nu de una de fapt, de o schimbare juridică în starea capacității mandantului sau a mandatarului. Art. 1552 C. civ. prevede că mandatul se stinge prin punerea sub interdicție a mandantului, iar art. 71 C. proc. civ. dispune că mandatul nu încetează prin incapacitatea ulterioară a celui care l-a dat, decât dacă este retras de reprezentantul legal al incapabilului. „Ca atare, acțiunea introdusă în justiție de un mandatar nu poate fi respinsă pentru lipsa de calitate a acestuia, pentru simplul motiv că mandantul este internat într-un spital ca infirm mintal, atâta timp cât mandantul nu a fost pus sub interdicție și mandatul nu a fost retras de reprezentantul legal al incapabilului”. În concluzie, nepunerea sub interdicție, chiar când mandantul sau mandatarul suferă de alienație sau debilitate mintală, nu atrage încetarea mandatului, iar terții care au încheiat acte juridice cu un asemenea mandatar nu vor putea opune mandantului actele pe care ei le-au încheiat.
Când interdicția intervine în ce privește persoana mandantului, mandatul va înceta deoarece nu mai există capacitatea necesară dării mandatului. Dacă interdicția privește pe mandatar, mandatul încetează nu pentru că mandatarul devine incapabil, căci și incapabilul poate fi mandatar, ci pentru că interdicția, intervenind ulterior dării mandatului, face ca mandatarul să-și piardă o calitate esențială la încheierea contractului, iar acesta este intuitu personae.
Falimentul sau insolvabilitatea uneia din părțile contractante în contractul de mandat atrage stingerea mandatului. Soluția se impune indiferent dacă mandatul este convențional sau legal. Nu va avea loc stingerea mandatului prin falimentul sau insolvabilitatea mandantului, când mandatul a fost încheiat în interesul fie al mandantului sau mandatarului, fie al mandantului sau al unui terț. Cel care este falit sau insolvabil nu poate invoca încetarea mandatului pe un asemenea considerent. Cererea o poate face însă cealaltă parte contractantă. Persoana al cărei mandat încetează din cauza arătată mai sus nu datorează daune celeilalte părți. Totuși, trebuie spus că legea franceză, în cazul falimentului uneia dintre părți, permite administratorului judiciar să impună continuarea unui contract în curs de derulare, independent de caracterul său intuitu personae.
Alte cazuri de încetare involuntară a contractului de mandat sunt: imposibilitatea executării mandatului și îndeplinirea mandatului. Astfel, un caz fortuit sau de forță majoră poate împiedica îndeplinirea mandatului (de exemplu, obiectul mandatului a pierit într-o inundație). De asemenea, executarea mandatului are drept consecință încetarea mandatului. Încetarea mandatului mai poate avea loc în momentul îndeplinirii condiției sau a termenului.
4.2 Efectele încetării contractului de mandat
Din momentul încetării mandatului, mandatarul nu îl mai poate reprezenta în mod valabil pe mandant. De asemenea, indiferent de cauza care provoacă încetarea mandatului, b#%l!^+a?mandatarul este obligat să restituie înscrisul prin care a fost împuternicit, precum și orice alte acte primite de la el în temeiul mandatului. Este posibil ca mandatarul să nu ia cunoștință de îndată despre survenirea unei cauze de încetare a mandatului său și să acționeze în continuare ca reprezentant al mandantului; în asemenea cazuri referitor la soarta juridică a actelor încheiate de mandatar, s-a considerat în mod justificat, că actele juridice în discuție sunt valabile în măsura în care terțul contractant a fost de bună-credință la data încheierii lor, deci nu a cunoscut nici el cauza de încetare a mandatului.
Contractele încheiate cu terții de bună-credință sunt valabile și opozabile mandantului în condițiile mandatului aparent, chiar dacă mandatarul ar fi cunoscut cauza de încetare a mandatului, mandantul fiind vinovat de încredințarea puterii de reprezentare unei persoane care abuzează de ea.
CONCLUZII
Apariția contractului de mandat a fost atestată încă de pe vremea Imperiului Roman. La început, pe la sfârșitul republicii, datorită dezvoltării economiei și a diversificării relațiilor de schimb, aparea o convenție prin care o persoană, ca să-și poată apăra interesele în același timp în diferite locuri, recurgea la alte persoane care să o înlocuiască. Astfel, lipsind vreme îndelungată de la domiciliu, romanii recurgeau la serviciile altora în scopul administrării unor bunuri sau valorificării unor drepturi. Sarcina administrării unor bunuri era încredințată oamenilor liberi.
Chiar și înaintea epocii „revoluției economice” apar dovezi ale administrării unor bunuri sau valorificării unor drepturi de către alte persoane decât titularii lor, însă, nu sub forma contractului consensual, ci prin intermediul unor acte dominate de formalism.
Mandatul a apărut și din necesitatea de a suplinii inegalitatea de inteligență și aptitudini dintre oameni, deoarece, uneori, ei trebuiau să recurgă la serviciile altora pentru a putea realiza ceea ce nu puteau realiza ei înșiși.
Pornind de la definiția mandatului, observăm cele două elemente esențiale ale mandatului: gratuitatea și interesul mandantului.
Gratuitatea contractului de mandat a fost impusă încă de la apariția sa prin regula potrivit căreia „mandatum nisi gratuitum nullum est”. Dacă s-ar fi prevăzut o remunerație pentru serviciile mandatarului, atunci am fi intrat in zona de acțiune a contractului „locatio-conductio operarum”.
Trebuie să se materializeze printr-un înscris numit procură. Când actul pe care urmeză să-l încheie mandatarul este autentic, atunci și procura trebuie întocmită în formă autentică.
Capacitatea părțiilor va trebui tratată atât din perspectiva mandantului cât și din cea a mandatarului.
Capacitatea mandantului se apreciează, într-o primă opinie, în funcție de natura actului juridic care urmează să-l încheie prin mandatar. Este vorba, după caz, de capacitate de exercițiu restrânsă la actele de conservare si de administrare, respectiv de capacitate deplină de exercițiu, pentru încheierea unor acte de dispoziție, raportate la patrimoniu.
Mandatul are caracter consensual, consimțământul părților nu trebuie sa îmbrace vreo formă specială, el trebuind să îndeplinească condițiile prevăzute de lege pentru validitatea oricărei convenții, adică:
a) să provină de la o persoană cu discernământ;
b) să fie exteriorizat;
c) să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice;
d) să nu fie viciat de vicii de consimțământ (eroare, dol, violență sau leziune).
Obiectul mandatului îl reprezintă încheierea de către mandatar a actelor juridice cu care a fost împuternicit de către mandant. Obiectul trebuie să existe, să fie în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil și să fie licit.
Contractul de mandat naște obligații între mandant și mandatar, între mandant și terți și între mandatar și terți.
Mandatarul are trei obligații față de mandant: să îndeplinească mandatul, să dea socoteală și obligația de a răspunde pentru faptele persoanei substituite în executarea mandatului.
Mandantul are și el obligația de a îndeplini îndatoririle contractuale în numele si pe socoteala sa, obligația de a dezdăuna pe mandatar pentru cheltuielile făcute, obligația de plată a remunerației.
Mandatul este contractul cu o singură obligație inițială, aceea a mandatarului de a executa însărcinarea primită de la mandant și de a da socoteală de gestiunea sa. Executatea trebuie săvârșită după indicațiile și în limitele fixate de mandant. În cazul în care mandatarul depășeste instrucțiunile primite, atunci mandantul va fi obligat doar în limita îndicațiilor date. Daca mandantul ratifică expres sau chiar tacit actul făcut de mandatar în afara limitelor puterii b#%l!^+a?de reprezentare ce i-a fost conferită, atunci el va răspunde și pentru acestea.
Fiind un contract bazat pe încrederea reciprocă, mandatul se desfințează din momentul în care încrederea a dispărut prin voința părților sau prin moartea uneia dintre ele. Mandatul poate fi revocat de mandant sau denunțat de mandatar. În caz de moarte, cu toate că mandatul ia sfârșit pe data morții uneia din parți, totuși moștenitorii mandatului sunt obligați de a gera în continuare afacerile urgente pentru a împiedica apariția unor pagube, iar moștenitorii mandantului sunt obligați să restituie sumele cheltuite cu executarea mandatului dacă mandatarul, neavând cunoștință de moartea mandantului, a continuat cu bună – credință executarea mandatului.
Mandatul și-a dovedit utilitatea în viața cotidiană și juridică, fiind un contract foarte important, având o îndelungată și intensă utilizare.
BIBLIOGRAFIE
Bacaci Al., V. C. Dumitrache și C. Hageanu, Dreptul familiei, ediția 6, Editura C. H. Beck, București, 2007
Baudry-Lacantinerie G., P. de Loynes, Commentaire theorique & pratique du Code civil, Libraire de la societe du recueil G-al de lois et de arrets, Paris, 1896
Banciu M., Reprezentarea în actele juridice civile, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995
Beleiu Ghe., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a XI-a revăzută si adăugită de Marian Nicolae, Petrică Truscă, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2007
Boroi G., Drept civil. Teoria generală, Ed. All Educational, București, 1998
Boroi G., Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a IV-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2010, p. 237-239; Boti I., V. Boti, Administrarea bunurilor altuia in noul Cod civil roman, in revista Dreptul nr. 11/2010.
Benabent A., Droit civil. Les contrats speciaux, 2e edition, Montchrestien, Paris, 1995
Chirică D., Drept civil. Contracte speciale, Ed. Lumina Lex, București, 1997
Cosma D., Teoria generală a actului juridic civil, Editura ȘtiinŃifică, București, 1969
Dutilleul Fr. și Ph. Delebeque, Contracts civils et comercieux, Editura Dalloz, Paris, 1993
Didier Ph., De la représentation en droit privé, L.G.D.J., Paris, 2000
Deak F., Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Universul juridic, București, 2001
Deak Fr., Tratat de Drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami 1999
Grotius H., Despre dreptul războiului și al păcii (trad. G. Dumitriu), Editura Științifică, București, 1968
Hanga Vl., Drept privat roman, Note de curs, Universitatea Dimitrie Cantemir, Facultatea de Drept Cluj, 1992
Hamangiu C., N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. IX, București, 1934
Hamangiu C., I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, ediție îngrijită de D. Rădescu, Editura ALL, București, 1997
Hamangiu C., 1. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. Academiei, București, 1997
Hamangiu C., Rosseti Bălănescu I., Băicoianu Al., Tratat de drept civil român, vol.II, Editura C.H. Beck,București, 2002
Henri, Leon, J. Mazeaud, Leçon de droit civil, Ed. Montchrestien, 1968
J Huet., Trăite de droit civil. Les principaux contrats speciaux, L.G.D.J., 1996
Kant I., Metafizica moravurilor, în Scrieri moral-politice, Editura Științifică, București, 1991
Molcut E., D. Oancea, Drept Roman, Casa de Editura si de presa “Șansa”, 1993
Malaurie Ph. și L. Aynés, Cours de droit civil. Les contracts speciaux, Editions Cujas, Paris, 1991
Macovei C., Contracte civile, Editura Hamangiu, București, 2006
Mazeaud H. et L., J. Mazeaud, Legons de droit civil, tome troisieme, quatrieme edition, deuxieme volume, Principaux contrats, Edition Montchrestien, Paris, 1974
Motica R. I., Moțiu F., Contracte civile. Teorie și practică judiciară, Editura Lumina Lex, București, 2004
Murzea C., Poenaru E., Reprezentarea în dreptul privat, Editura C. H. Beck, București, 2007
Mureșan M., Contracte civile speciale, vol. II, Editura Cordial Lex., Cluj-Napoca, 1999
O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ed. a VI-a, Editura Rosetti, Bucuresti, 2002
Pop L., R. I. Motica, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Alma Mater Timisiensis, Timișoara, 2001
Prescure T., Curs de contracte civile, Ed. Rosseti, București, 2003
Rădulescu T. V., Izvoarele obligațiilor, în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, vol. II, Editura Hamangiu, București, 2012
Tomulescu C. St., Drept privat român, TUB, București, 1973
Roșu Cl., Contractul de mandat în dreptul privat intern, Ed. C.H. Beck, București, 2008
Safta – Romano E., Contracte civile, Editura Palirom, 1999
Stătescu C., C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaŃiilor, ed. a IXa, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2008
Sanilevici Vz. R., Drept civil. Contracte, Universitatea Al. I. Cuza, Iași,1982
Stanciulescu L., Drept civil. Contracte si succesiun, editia a 4-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2008
Turcu I., L. Pop, Contractele comerciale, formare și executare, vol. I, Ed. Lumina Lex, București ,1997
Tripon Cătălin. R., Fiducia, rezultat al interferenței celor două mari sisteme de drept: dreptul civil continental și dreptul anglo-saxon. Conceptul, clasificarea, evoluția și condițiile de validitate ale fiduciei, În Revista Română de Drept Privat, nr. 2/2010
Toader C., Drept civil. Contracte speciale, Editura All Beck, București 2004 – 2005
Zinveliu I., Drept civil. Contracte speciale, vol. II, Cluj, 1974
Zinveliu I., Contracte civile – instrumente de satisfacere a intereselor cetățenilor, Editura Dacia, 1978
www.just.ro
http://www.lafiducie.fr/ -Berdah Alain, La fiducie
http://www.scribd.com/doc/43644601/ – Referat-Fiducia-in-Noul-Cod-Civil -Rada Bianca Raluca, Fiducia în Noul Cod Civil
BIBLIOGRAFIE
Bacaci Al., V. C. Dumitrache și C. Hageanu, Dreptul familiei, ediția 6, Editura C. H. Beck, București, 2007
Baudry-Lacantinerie G., P. de Loynes, Commentaire theorique & pratique du Code civil, Libraire de la societe du recueil G-al de lois et de arrets, Paris, 1896
Banciu M., Reprezentarea în actele juridice civile, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995
Beleiu Ghe., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a XI-a revăzută si adăugită de Marian Nicolae, Petrică Truscă, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2007
Boroi G., Drept civil. Teoria generală, Ed. All Educational, București, 1998
Boroi G., Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a IV-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2010, p. 237-239; Boti I., V. Boti, Administrarea bunurilor altuia in noul Cod civil roman, in revista Dreptul nr. 11/2010.
Benabent A., Droit civil. Les contrats speciaux, 2e edition, Montchrestien, Paris, 1995
Chirică D., Drept civil. Contracte speciale, Ed. Lumina Lex, București, 1997
Cosma D., Teoria generală a actului juridic civil, Editura ȘtiinŃifică, București, 1969
Dutilleul Fr. și Ph. Delebeque, Contracts civils et comercieux, Editura Dalloz, Paris, 1993
Didier Ph., De la représentation en droit privé, L.G.D.J., Paris, 2000
Deak F., Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Universul juridic, București, 2001
Deak Fr., Tratat de Drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami 1999
Grotius H., Despre dreptul războiului și al păcii (trad. G. Dumitriu), Editura Științifică, București, 1968
Hanga Vl., Drept privat roman, Note de curs, Universitatea Dimitrie Cantemir, Facultatea de Drept Cluj, 1992
Hamangiu C., N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. IX, București, 1934
Hamangiu C., I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, ediție îngrijită de D. Rădescu, Editura ALL, București, 1997
Hamangiu C., 1. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. Academiei, București, 1997
Hamangiu C., Rosseti Bălănescu I., Băicoianu Al., Tratat de drept civil român, vol.II, Editura C.H. Beck,București, 2002
Henri, Leon, J. Mazeaud, Leçon de droit civil, Ed. Montchrestien, 1968
J Huet., Trăite de droit civil. Les principaux contrats speciaux, L.G.D.J., 1996
Kant I., Metafizica moravurilor, în Scrieri moral-politice, Editura Științifică, București, 1991
Molcut E., D. Oancea, Drept Roman, Casa de Editura si de presa “Șansa”, 1993
Malaurie Ph. și L. Aynés, Cours de droit civil. Les contracts speciaux, Editions Cujas, Paris, 1991
Macovei C., Contracte civile, Editura Hamangiu, București, 2006
Mazeaud H. et L., J. Mazeaud, Legons de droit civil, tome troisieme, quatrieme edition, deuxieme volume, Principaux contrats, Edition Montchrestien, Paris, 1974
Motica R. I., Moțiu F., Contracte civile. Teorie și practică judiciară, Editura Lumina Lex, București, 2004
Murzea C., Poenaru E., Reprezentarea în dreptul privat, Editura C. H. Beck, București, 2007
Mureșan M., Contracte civile speciale, vol. II, Editura Cordial Lex., Cluj-Napoca, 1999
O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ed. a VI-a, Editura Rosetti, Bucuresti, 2002
Pop L., R. I. Motica, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Alma Mater Timisiensis, Timișoara, 2001
Prescure T., Curs de contracte civile, Ed. Rosseti, București, 2003
Rădulescu T. V., Izvoarele obligațiilor, în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, vol. II, Editura Hamangiu, București, 2012
Tomulescu C. St., Drept privat român, TUB, București, 1973
Roșu Cl., Contractul de mandat în dreptul privat intern, Ed. C.H. Beck, București, 2008
Safta – Romano E., Contracte civile, Editura Palirom, 1999
Stătescu C., C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaŃiilor, ed. a IXa, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2008
Sanilevici Vz. R., Drept civil. Contracte, Universitatea Al. I. Cuza, Iași,1982
Stanciulescu L., Drept civil. Contracte si succesiun, editia a 4-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2008
Turcu I., L. Pop, Contractele comerciale, formare și executare, vol. I, Ed. Lumina Lex, București ,1997
Tripon Cătălin. R., Fiducia, rezultat al interferenței celor două mari sisteme de drept: dreptul civil continental și dreptul anglo-saxon. Conceptul, clasificarea, evoluția și condițiile de validitate ale fiduciei, În Revista Română de Drept Privat, nr. 2/2010
Toader C., Drept civil. Contracte speciale, Editura All Beck, București 2004 – 2005
Zinveliu I., Drept civil. Contracte speciale, vol. II, Cluj, 1974
Zinveliu I., Contracte civile – instrumente de satisfacere a intereselor cetățenilor, Editura Dacia, 1978
www.just.ro
http://www.lafiducie.fr/ -Berdah Alain, La fiducie
http://www.scribd.com/doc/43644601/ – Referat-Fiducia-in-Noul-Cod-Civil -Rada Bianca Raluca, Fiducia în Noul Cod Civil
=== ϹUΡRІNS ===
CUPRINS
INTRODUCERE 1
CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND REPREZENTAREA PRIN MANDAT 11
1.1 Evoluția istorică a convenției de mandat 11
1.2 Reprezentarea în actele juridice civile, potrivit reglementării din codul civil în vigoare 16
1.3 Noțiunea contractului de mandat 21
1.4 Delimitarea mandatului față de alte instituții juridice asemănătoare 28
1.4.1 Mandatul și reprezentarea 28
1.4.2 Mandatul și administrarea bunurilor altuia 29
1.4.3 Mandatul și fiducia 34
1.4.4 Mandatul și contractul de agenție 36
CAPITOLUL II. CONDIȚIILE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI DE MANDAT 37
2.1.Capacitate 37
2.2.Consimțământ 39
3.3.Obiectul contractului de mandat 41
2.4.Cauza în contractul de mandat 43
CAPITOLUL III. EFECTELE CONTRACTULUI DE MANDAT 44
3.1. Efectele între mandant si mandatar 44
3.1.1. Obligațiile mandatarului 44
3.1.2. Obligațiile mandantului 49
3.2.Efectele față de terți 52
3.2.1. Raporturile dintre mandant și terți 52
3.2.2.Raporturile dintre mandatar și terți 54
CAPITOLUL IV. ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE MANDAT 55
4.1 Cauzele de încetare a contractului de mandat 55
4.2 Efectele încetării contractului de mandat 61
CONCLUZII 62
BIBLIOGRAFIE 64
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Contractul de Mandat (ID: 112736)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.