Contractul de Imprumut

Drept

Contractul de Imprumut

Byadmin ianuarie 1, 2024

=== fad6692f578da740a5d54c694960fd566dc4692e_328476_1 ===

Cuprins

Introducere

Capitolul I. Locul contractului de împrumut în ansamblul contractelor civile
Secțiunea 1.1. Contractul civil- izvor de obligații
Secțiunea 1.2. Considerații generale privitoare la contractul civil și libertatea contractuală
Secțiunea 1.3. Clasificarea contractelor civile

Capitolul II. Contractul de împrumut și cele două variante ale sale
Secțiunea 2.1. Considerații introductive privind contractul de împrumut

Capitolul III. Împrumutul de folosință sau comodat
Secțiunea 3.1. Noțiune și sediul materiei
Secțiunea 3.2. Caractere juridice
Secțiunea 3.3. Condiții de validitate
Secțiunea 3.4. Efectele contractului
Secțiunea 3.5. Încetarea contractului

Capitolul IV. Împrumutul de consumație sau mutuum
Secțiunea 4.1. Noțiune și sediul materiei
Secțiunea 4.2. Caractere juridice
Secțiunea 4.3. Condiții de validitate
Secțiunea 4.4. Efectele contractului
Secțiunea 4.5. Încetarea contractului

Capitolul V. Contractul de împrumut cu dobândă
Secțiunea 5.1. Noțiune și reglementare legală
Secțiunea 5.2. Lucrul împrumutat
Secțiunea 5.3. Dobânda
Secțiunea 5.4. Reguli speciale privind răspunderea împrumutatului pentru nerespectarea

obligațiilor civile în cazul împrumuturilor bănești

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Lucrarea, în sens larg, este structurată pe cinci capitole și cuprinde noțiuni teoretice și practice privind unul dintre contractele speciale reglementate de Noul Cod Civil și anume contractul de împrumut. Scopul lucrării „Contractul de împrumut” este acela de a înțelege, în detaliu, legislația în vigoare cu privire la fiecare dintre cele trei forme de împrumut, precum și de a arăta cum este abordat în practică acest tip de contract.

În primul capitol am realizat un cadrul general privind contractele civile pentru a înțelege mai bine care este locul contractului de împrumut în cadrul acestora. Contractul juridic civil a reprezentat și reprezintă și în legislația actuală cel mai important izvor al obligațiilor civile. De aceea, în cadrul legislaiv care stă la baza acestuia și este reprezentat de Noul Cod Civil, contractul este abordat începând cu obligațiile, în toate domeniile reglementate, însă unele sunt destul de lipsite de continuitate în timp ce altele sunt frecvente. Tot în primul capitol am prezentat libertatea contractuală, un principiu care trebuie să stea la baza încheierii contractelor civile. Acestea este consacrat în Codul Civil care prevede deasemenea și câteva limitări, deoarece nu este posibil că părțile să abuzeze de această libertate pentru a aduce atingere drepturilor altor persoane. Astfel că părțile care doresc încheierea unui contract civil au libertatea de a stabili conținutul și efectele acestuia, însă fără a fi în contradicție cu prevederile legii, ordinii publice și bunelor moravuri. În ultima parte a acestui capitol am prezentat clasificarea contractelor civile. Am observat că există numeroase criterii care permit clasificarea contractelor în funcție de acestea, criterii care odată stabilite dau caractere juridice a contractului respectiv.

În cel de-al doilea capitol am redat noțiunile generale privind contractul de împrumut, așa cum decurg ele din legislație. Contractul de împrumut este acel contract special , prin care o parte predă celeilalte părți unul sau mai multe bunuri, în vederea folosinței, cu obligația restituirii bunurilor de către aceasta din urmă, după trecerea unei perioade de timp stabilită de către părți. Așa cum am observat din definiția dată de Codul Civil, bunurile care fac obiectul contractului pot fi de mai multe feluri, ceea ce face și diferența între contractul de împrumut de folosință și contractul de împrumut de consumație. Împrumutul de folsointa este regula în ceea ce privește acest timp de contract, însă poate există și împrumut de consumație în cazul în care obiectul contractului este reprezentat de bunuri care odată folosite se consumă și nu mai pot fi restituite decât prin echivalent. O variație a acestuia este și împrumut cu dobândă, caz în care obiectul contractului este o sumă de bani.

Cel de-al treilea capitol prezintă pe larg împrumutul de folosință. Acesta este tipul de împrumut în cazul căruia la expirarea duratei contractului, beneficiarul are obligația de a restui bunul de care s-a folosit. Este un contract real deoarece este nevoie ca pentru încheierea lui valabilă să aibă loc în același moment cu acordul de voințe și remiterea bunului de către cel care împrumută și totodată unilateral deoarece naște obligații doar în sarcina împrumutatului, la momentul încheierii. Caracteristic acestui tip de contract este gratuitatea deoarece comodantul remite bunurile mobile sau imobile cu titlu gratuit, fără a naște obligații interdependente în sarcina celeilalte părți.

În cazul împrumutului de consumație situația stă diferit. Cu toate că și acesta este un contract real deoarece este necesară remiterea bunurilor pentru încheierea lui valabilă, bunurile care fac obiectul contractului sunt bunuri fungibile sau consumptibile care nu pot fi restituie la termenul stabilit deoarece se consumă pe perioada folosinței, însă împrumutatul este obligat să restituie bunuri de aceeași natură și calitate. O altă deosebire față de împrumutul de folosință este aceea că împrumutul de consumație poate fi atât cu titlu gratuit cât și cu titlu oneros, în timp ce de esența primului este titlul gratuit.

Capitolul I. Locul contractului de împrumut în ansamblul contractelor civile
Secțiunea 1.1. Contractul civil-izvor de obligații

Reglementarea contractului ca fiind izvor de obligații exista încă de la apariția Codului civil francez de la 1804 și a fost păstrat și în Vechiul Cod Civil, dar și în reglementarea actuală. În ambele dintre codurile menționate anterior, contractul era prevăzut că fiind principalul izvor de obligații, însă pe lângă acesta dădeau naștere obligațiilor între părți și cvasicontractul, delictul și cvasidelictul. În conformitate cu reglementarea anterioară, contractul civil era definit ca fiind acel acord care se încheie între două sau mai multe persoane în scopul de a se da naștere sau de a se stinge un raport juridic între acestea. Pe lângă acesta, era menționat că făcând parte din categoria izvoarelor de obligații și cvasicontractul care era definit ca fiind acel fapt în conformitate cu lege care naște obligații fie doar pentru una dintre părți, fie pentru ambele părți.

În opinia multor autori, această clasificare a izvoarelor obligațiilor era considerată insuficientă pentru că nu prezenta toate acele izvoare care erau imposibil de ignorat, fapt care a dat naștere altor clasificără care să acopere aceste neajunsuri. Astfel, o propunere de clasificare, a fost cea în izvoare voluntare și izvoare nevoluntare. În ceea ce privește izvoarele voluntare acestea sunt acordurile de voință din care fac parte și contractele, iar în ceea ce privește izvoarele nevolutare acestea sunt doar manifestări de voință din partea unei singure persoane.

În dreptul civil roman contemporant, cu toate că se păstrează ideea conform căreia contractul este unul dintre principalele izvoare a obligațiilor, clasificarea izvoarelor obligațiilor face referire la acte juridice civile, pe de o parte, și fapte juridice civile pe de altă parte, izvorul de obligații fiind acel fapt juridic lato-sensu care dă naștere unui raport juridic de obligații, generând drepturi subiective și obligații corelative între subiectele de drept implicate. Însă, conform acestei clasificaări am ajuns la concluzia că se păstrează contractul va fiind izvor principal al obligațiilor, deoarece acesta este un act juridic civil.

Actul juridic civil este acel acord de voință sau manifestare unilaterală de voință realizată în conformitate cu prevederile legale sau în executarea acestor prevederi, cu intenția de a se produce efecte juridice, efecte care în caz contrar nu ar fi putut lua naștere. Reținerea actului juridic ca izvor de obligații implică diferențierea în ceea ce privește exprimarea manifestării de voință din partea unui singur subiect de drept sau din partea a două sau mai multe subiecte.

Cadrul juridic care stă la baza prezentării izvoarelor obligațiilor, în prezent, este Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil, republicată în Monitorul Oficial nr. 505/2011, aplicabilă din 1 octombrie 2011 care prezintă acestea izvoare detaliat: în primul rând contractul, care este un act juridic, diferit de actul juridic unilateral prin aceea că, contractul este cel care dă naștere la acorduri de voință; cel de-al doilea este actul juridic unilateral, urmate de cvasicontractele prevăzute în Vechiul Cod Civil și anume: îmbogățirea fără justă cauză și gestiunea de afaceri; și nu îl ultimul rând faptele ilicite care își găsesc corespondent în Vechiul Cod Civil în delicte și cvasidelicte. Deasemenea Codul Civil prevede faptul că poate fi izvor de obligații orice fapt care dă naștere unei obligații.

Observăm, că în urma introducerii de către legiuitor a acestei enumerații privind izvoarele obligațiilor, s-a dorit să nu mai existe incertitudini cu privire la existența anumitor izvoare, cu toate că în ultima parte din articolul 1165 legiuitorul permite și creearea unui cadrul mai larg, prin faptul că menționează că obligațiile pot izvorâ din orice fapt în legătură cu care legea percepe apariția unei obligații. Așadar, izvoarele obligațiilor au apărut sub denumiri diferite în cadrul legilor care s-au ocupat de reglementarea acestora de-a lungul timpului, însă contractul întotodeauna a fost principalul izvor de naștere a obligațiilor între părți.

În urma celor prezentate, ajungem la concluzia că principalul izvor al obligațiilor este contractul și a fost prezentat de-a lungul timpului în cadrul tuturor reglementărilor ca fiind cel mai important izvor.

Secțiunea 1.2. Considerații generale privitoare la contractul civil și libertatea contractuală

Contractul civil a cunoscut numeroase reglementări încă din cadrul Codului Civil francez din anul 1804, care consideră contractul civil ca fiind principalul izvor de obligații. Doarece odată cu trecerea timpului au apărut diferite modificări privind reglementările contractului civil, ne interesează modul în care este abordat și prezentat contractul civil în legislația de astăzi .

Așa cum am precizat și în secțiunea anterioară, cadrul legislativ care stă la baza contractului civil este Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil, republicată în Monitorul Oficial nr. 505/2011. Datorită importanței pe care o reprezintă în cadrul domeniului civil, contractul civil este reglementat în diverse titluri din cadrul acestei legi.

Acesta este prezentat încă din articolul 1165 intitulat ”Izvoarele obligațiilor”, contractul civil fiind principalul dintre acestea. În cadrul aceluiași titlu, contratul civil este prezentat pe larg în cadrul articolelor 1166-1323. Însă, pe lângă acestea, care practic stau la definirea contractului civil există și numeroase alte reglementări care amintesc despre contractul civil. Astfel, în cadrul răspunderii civile prevăzută în Capitolul IV din Cartea a V-a întâlnim menționat contractul civil deoarece răspunderea civilă are ca punct de plecare nerespectarea obligațiilor contractuale, de unde rezultă faptul că vom întâlni prevederi cu incidență asupra contractului și în cadrul titlului destinat executării sau neexecutării obligațiilor civile. Un alt titlu foarte important care conține reglementări vizând contractul civil este Titlul IX din cadrul Cărții a V-a, titlu care este alocat exclusiv contractelor speciale .

Acestea sunt doar o parte din reglementările contractului civil, existând și alte, însă cu impact mai redus. Consider că este important de menționat faptul că întâlnim texte cu privire la contracte inclusiv în cadrul titlului care reglementează normele de drept internațional privat. Cu alte cuvinte, datorită importanței pe care o prezintă această noțiune, prevederi cu privire la contractele juridice civile se regăsesc în toate domeniile reglementate de Noul Cod Civil, însă unele sunt destul de lipsite de continuitate, iar altele sunt frecvente.

Din cauza reglementărilor diferite cărora a fost supus, contractul civil a fost denumit diferit de-a lungul timpului. Astfel că, în anul 1804 Codul civil francez denumea contractul civil ca fiind acel acord un care una sau mai multe persoane se obliga să dea, să facă sau să nu facă un anumit lucru. Definirea contractului prin convenție a determinat necesitatea stabilirii unei relații între acești doi termeni, precum și față de termenul de acord. Astfel că, actul juridic este orice manifestare de voință exprimată cu intenția de a produce efecte juridice în timp ce convenția este o categorie de act juridic care are ca specie particulară contractul, acesta fiind o convenție generatoare de drept.

În literatura franceză, se subliniază dublul rol al contractului: de a crea obligații și de a transfera drepturi reale.

Definirea contractului în cadrul Vechiului Cod Civil era prevăzută la articolul 942, conform căruia contractul reprezintă ”acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau spre a stinge între dânșii un raport juridic”. Observăm că se păstrează în mare parte aceeași definire a contractului civil cu mențiunea că a fost introdus termenul de raport juridic a cărui latura activă este formată din ansamblul drepturilor subiective civile , iar latura pasivă din ansamblul obligațiilor civile corelative.

Ajungem în cele din urmă la definirea actuală a contractului civil pe care legiuitorul o realizează în cadrul articolului 1166 conform căruia contractul civil este acordul de voințe încheiat între două sau mai multe persoane cu scopul de a naște, modifica sau stinge un raport juridic civil. Reglementarea nu suferă mari modificări spre deosebire de cea anterioară, singura noutatea fiind aceea că prevede expres faptul că părțile prin acordul lor de voința pot și să modifice un anumit raport juridic civil care a luat naștere între ele. Spre deosebire de Codul Civil francez unde era nevoie să se facă distincția între termenul de contract și cel de convenție, în Noul Cod Civil acești termeni sunt similari, fapt care se poate observa în cazul articolul 11 din Cartea a II-a, unde este utilizat termenul de convenție.

Din cadrul definiției actuale a contractului rezultă mai multe elemente caracteristică ale acestuia:

existența unor manifestări de voințe în același timp, generate fie de persoane fizice, fie de persoane juridice;

acordul de voințe se realizează cu intenția de a produce efecte juridice, acesta fiind elementul care deosebește contractul de fapta juridică ale cărei efecte juridice decurg din lege;

efectele juridice urmărite de persoanele respective sunt acele de a constitui, a modifica sau a stinge un raport juridic concret. În ceea ce privește acest element, important de menționat este faptul că, contractul juridic civil se deosebește de alte acte juridice din alte ramuri de drept.

Conform acestei definiții, contractele sunt acte juridice unilaterate sau plurilaterale. În ceea ce privește noțiunea de act acesta poate fi privit sub mai multe aspecte. Astfel că, actul conform definiție, este o operațiune juridică, în acest sens putând fi folosită și noțiunea de „negotium”, în timp ce în legislației și în jurisprudența prin act de desemnează înscrisul constatator al manifestări de voința adică reprezintă acest suport material care are scopul de a reda operațiunea juridică.

Pe de altă parte, este important de făcut distincția între contracte și acte juridice. În timp ce contractul juridic civil poate lua naștere doar prin intermediul existenței unui acord de voințe între două sau mai multe persoane, actul juridic poae fi constituit și prin existența unei manifestări de voință din parte unei singure persoane. Cu alte cuvinte, contractul este un act juridic bilateral atunci când exprimă acordul de voință a două persoane sau plurilateral atunci când exprimă acordul de voință a mai multor persoane, în timp ce actul juridic nu este întotdeauna un contract. Acesta este cazul actului juridic unilateral, care exprimă manifestarea de voință a unei singure persoane, situație în care nu poate da naștere unui contract.

În continuare, vom prezenta un alt aspect poarte important legat de contractele juridice civile și anume principiul libertății contractuale. Cadrul legislativ privind libertatea contractuală este reprezentat de articolul 1169 din Noul Cod Civil, conform căruia, părțile au libertatea deplină de a încheia contracte și de a stabili care este conținutul acestora, însă este nevoie de respectarea a trei restricții. Prima dintre ele este legea, astfel că pentru a încheia contracte civile valabile părțile trebuie să respecte toate reglementările cu privire la acestea. Cea de-a două condiții face referire la respectarea ordinii publice; cu alte cuvinte contractele trebuie încheiate astfel încât să se asigure menținerea liniștii cetățenilor și totodată să nu se încalce niciunul dintre drepturile acestora. În ceea ce privește această noțiune de ordine publică, ea poate fi privită sunt mai multe aspecte. Astfel că, ordinea publică este cea care cuprins ansamblul regulilor pe care individul trebuie să le respecte pentru a nu aduce atingere colectivității în care trăiește, cuprinzând astfel toate acele reglementări care stau la baza dreptului public.

Ultima restricție vizează bunele moravuri. Astfel că, orice contract se încheie între două sau mai multe persoane, acesta trebuie să respecte obiceiurile și deprinderile de conduită morală ale cetățenilor. În ceea ce privește această limită a libertății de a contracta, este important de menționat faptul că, conținutul nu poate fi determinat exact, instanțele de judecată fiind cele care trebuie să aprecieze dacă normele încălcate vizează bunele moravuri.

Libertatea de a contracta reprezintă astfel, dreptul subiectiv de acționa pe tărâm contractual, în conformitate cu dreptul obiectiv și în limitele prevăzute de acesta.

Aceste restricții privind libertatea de a încheia contracte civile sunt reprezentate și separat, astfel ca Noul Cod Civil prevede în cadrul articolul 11 faptul că niciun contract nu poate fi încheiat atâta timp cât acesta contravine legilor cu privire la ordinea publică și la bunele moravuri. În ceea ce privește contractele care au fost încheiate cu nerespectarea acestor restricții, legislație în vigoare prevede sancțiuni diferite de la caz la caz. Așadar, apare ca sancțiune nulitatea absolută în cazul în care un contract contravine ordinii publice clasice, în timp ce un contract care contravine ordinii publice economice este sancționat cu nulitate relativă, însă pot exista și cazuri, cu titlul de excepție, în care încălcarea ordinii publice economice poate duce la nulitatea absolută a contractului. Pe de altă parte, există și situații în care pentru a sancționa un contract civil se recurge la considerarea acelor clauze care contravine ordinii publice ca fiind nescrise.

Principiul libertății contractuale are ca fundamentul teoriile a doi mari filozofi : Lean-Jacques Rousseau și Immanuel Kant care au elaborat teoria autonomiei de voință. Conform acesteia, precizându-se că voința persoanelor este autonomă, se ajunge la concluzia că, contractul și conținutul acestuia iau naștere doar ca urmare a exprimării voinței părților contractante. Ca urmare a acestor ideei, ia naștere contractul social și concepția conform căreia, oamenii de-a lungul vieții sun tde acord să renunțe la o parte din drepturile lor pentru a putea beneficia de avantajele pe care le aduc viața socială. Contractul reprezintă, așa cum am menționat, rezultatul acordului de voința dintre două sau mai multe persoane , astfel că în cadrul acestuia sunt reprezentate interesele părților contractante deoarece este evident că nimeni nu poate să își exprime manifestarea de voința cu privire la anumite aspecte care sunt contrare intereselor sale. Spre deosebire de acest plan, care reprezintă planul moral, în plan economic contractul este văzut ca fiind cea mai eficientă metoda prin care se poate ajunge la certitudine privind binele comun economic.

Deoarece voința părților este elementul fundament de care depinde încheierea contractelor, acest teorie a autonomiei de voință duce la apariția a trei principii fundamentale: principiul libertății contractuale (individul fiind liber să contracteze sau nu, alegându-și partenerul și determinând singur conținutul contractului, consimțământul constituind un element esențial în formarea contractului), principiul forței obligatorii a contractului (voința exprimată liber de a fi legat printr-un contract se răsfrânge asupra părților în modalitatea în care acestea au convenit) și principiul efectului relativ al convențiilor (contracul obligă doar părțile care și-au exprimat voința în acest sens, nimeni neputând fi obligat la ceva la care nu a subscris).

Contractul se prezintă ca un proces creator de norme, o procedură specifică de creare de efecte juridice, neprezentând din acest punct de vedere, în raport cu normele legale, decât o diferență de formă. În ceea ce privește supremația normei, în cadrul juridic, norma care rezultă între părți ca urmare a încheierii contractului este inferioară din punctul de vedere al supremației, normei legală, cu alte cuvinte contractului îi este conferită autoritate de către lege. În ceea ce privește legea contractuală aceasta se impune a fi respectată de către legea statală deoarece proveniența primeia poate fi considerată de natură supralegislativă, și anume dreptul fundamental al omului de a se guverna prin voința proprie, adică libertatea individuală, care, atât în dreptul român, cât și în cel francez, are valoare de drept fundamental ce se bucură de consacrare și protecție constituțională.

Contractul devine obligatoriu și generează efecte juridice nu pentru că așa vrea legea, ci pentru că el rezultă din exercitarea unui drept fundamental care se impune legislatorului. Acest lucru nu înseamnă că libertatea contractuală devine intangibilă și că exercițiul acesteia nu poate fi limitat prin legea statală, însuși Codul civil și Constituția prevăzând această posibilitate, dar numai în anumite situații și pentru anumite motive determinate expres. Legea etatică poate și trebuie să stabilească un minim de condiții obligatorii ce trebuiesc respectate pentru a putea încheia un contract în scopul asigurării unei „ordini” și a unui „echilibru” la nivelul societății umane.

Astfel, libertatea contractuală este o libertate relativă ce comportă anumite limitări necesare, cele mai importante limite generale referindu-se la capacitate, consimțământ (manifestarea hotărârii de a încheia un act juridic), cauza actului juridic (scopul concret urmărit prin încheierea actului respectiv), ordinea publică și bunele moravuri.

În ceea ce privește acest principiu al autonomiei de voință, de-a lungul timpului acesta nu mai prezenta aceeași importanță legislativă din cauza mai multor factori:

un prim factor care a dus la scăderea importanței autonomiei de voința este strâns legat de creșterea importanței altor izvoare care stau la baza obligațiilor;

limitarea libertății de voința este dată de reglementarea de către lege a din ce în ce mai multe contracte standard care nu permit un aport prea mare adus din parte persoanelor contractante în ceea ce privește conținutul contractelor respective;

apariția unor contracte ale căror cauze pot și sunt stabilite doar ce către una dintre părți, fapt care duce la limitarea considerabilă a manifestării unor acorduri de voință;

reglementarea de către lege a în ce în ce mai multe contracte pentru care se prevede o anumită formă pentru încheierea lor valabilă, ceea ce duce limitarea voinței părților în acest sens;

apariția în cadrul legislatriv care reglementează contractele civile a cât mai multe norme imperative, norme de la care nu se permite derogarea, cu privire la conținutul și efectele contractelor civile.

În antiteză cu teoria autonomiei de voința au apărut alte teorii conform cărora la baza încheierii și determinării conținutului contractelor nu se află integral voința și interesele părților. Una dintre teorii este teoria dreptului pur în conformitate cu care oamenii care contractează sunt nevoiți să acționeze în limitele impuse de către normele juridice. Cu alte cuvinte, normele contractuale nu pot lua naștere decât ca urmare a respectării normelor fundamentale. Această teorie a fost elaborată de către Hans Kelsen.

Conform acestei teorii, forța principiului autonomiei de voința se diminuează deoarece pentru încheierea unui contract civil nu este suficientă existența acordului de voință a părților ci fi faptul că acest acord trebuie să fie autorizat de către normele fundamentale, ele fiind cele care ajută la stabilirea unui echilibru în cadrul societății. În concepția acestui filosof, normele juridice au o forța coercitivă asupra libertății de a contracta a membrilor societății, ele fiind cele care îngrădesc stabilirea de către părți a unor contracte abuzive din punctul de vedere al conținutului sau a efectelor acestora. Așadar, această teorie nu vine să înlăture principiul autonomiei de voință a părților cu privire la contractele civile, ci vine dar să limiteze aceste voințe în scopul de a proteja toți membrii societății.

O altă teorie care vine în contradicție este teoria „solidarismului contractual” conform căreia în momentul încheierii unui contract și a stabilirii conținutului acestuia, se ține cont de interesele pe care le au părțile în legătură cu, contractul respectiv, cu alte cuvinte din moment ce două părți și-au exprimat acordul cu privire la încheierea unui contract, acestea sunt obligate ca pe toată durata contractului să satisfacă interesele celeilalte părți, în vederea unei bune realizări a interesului comun.

Important de menționat în cadrul acestei teorii este faptul că între părți se stabilește o relație de încredere și dependentă, conform căreia fiecare este ținută să ducă la îndeplinire interesele celeilalte, de unde vine și denumirea de solidarism contractual. În ceea ce privește măsura în care persoanele care au semnat contractul vor fi nevoie să suporte sarcinile și riscurile acestuia, din definirea solidarismului putem trage concluzia că acest lucru trebuie să se facă proporțional și totodată în mod echitabil pentru ca niciuna dintre părți să nu sufere anumite prejudicii.

O ultimă teorie pe care o vom prezenta este teoria școlii „Law and Economics”, în conformitate cu care resursele economice trebuie să fie utilizate pe criterii raționale și concurente prin intermediul contractelor. Așadar, în cazul în care una dintre parți ar obține o situație profitabilă odată cu încetarea contarctului înainte de termenul pentru care a fost încheiat inițial, iar această încetarea nu este de natură să prejudicieze cealaltă parte, persoana în cauză ar trebui să aibă dreptul la încetarea contractului. Există însă două condiții fundamentale și anume partea căreia i s-a genera o situație economică profitabilă are îndatorirea de a informa în mod corect cealaltă parte, parte căreia prin intermediul acestei încetări nu i se poate genera o situație economică nefavorabilă.

Concluzionând, putem spune faptul că libertatea contractuală este un element esențial în cadrul unui contract indiferent de teoriile menționate anterior, deoarece acestea au rolul doar de a limita această libertate, nu de a o înlătura.

Secțiunea 1.3. Clasificarea contractelor civile

Așa cum am precizat în secțiunea anterioară, contractele civile sunt acte juridice bilaterale sau plurilaterale, astfel că vor urma, în linii mari, clasificarea acestor tipuri de acte juridice.

Vom prezenta, pentru început, clasificarea contractelor juridice civile în funcție de modul în care se formează. În primul rând avem acele contracte pentru a căror încheie valabilă nu este nevoie decât de exprimarea acordului de voințe de către părți, aceasta modalitate fiind cea care stă la baza încheierii contractelor civile încă din Vechiul Cod. Cadrul juridic care reglementează această noțiune este dat de articolul 1174 alineatul 2 din Noul Cod Civil. Cu toate acestea, sunt prevăzute numeroase excepții de la principiul consensualismului, excepții care permit enumerarea celorlalte două tipuri de contracte din această clasificare, respectiv contracte solemne și contracte reale. Existența principiului consensualismului este consacrata în mod expres în articolul 1178 din NCC care prevede faptul că, contractul se consideră încheiat odată cu exprimarea acordului de voințe dintre părți, cu excepția cazului în care legea prevede o altă condiție pentru încheierea valabilă a acestuia. Această idee a consensualismului este întărită de prevederile articolului 1240 NCC. Conform acestuia, voința de a încheia un contract poate fi exprimată atât pe cale verbală cât și prin scris, dar totodată se consideră voință de a contracta și comportamentul din care reie clar ideea că persoana respectivă are intenția de a încheia contract în scopul produceri de efecte juridice.

A doua categorie de contracte, care apar doar prin excepție, atunci când legea prevede astfel, regulă fiind contractele consensuale, este reglementată de articolul 1174 alineatul 3 din Noul Cod Civil care definește contractul solemn că fiind acel contract pentru a cărei încheiere valabilă legea prevede realizarea anumitor formalități. În această categorie de contracte menționăm ca exemplu contractul de mandat care trebuie încheiat în formă autentică atunci când legea prevede expres acest lucru.

În cazul contractelor solemne, forma cerută de lege este o condiție esențială, care dacă nu este respectată înseamnă că acel contract nu a fost încheiat în mod valabil, această formă fiind cerută ad validitatem sau ad solemnitatem. Important de menționat în cazul acestor tipuri de contracte este faptul că forma cerută pentru încheierea lor valabilă nu este forma autentică. Forma ad validitatem poate fi și încheierea unui contract prin înscris sub semnătură privată. Acest caz îl întâlnim la mandat, așa cum am precizat anterior, dar și la alte contracte.

Un ultim tip de contract din această clasificare, în funcție de modul de formare, sau cu alte cuvinte, cea de-a doua excepție de la principiul consensualismului este reprezentată de contractele reale. Spre deosebire de cazul contractelor solemne în care încheiere valabilă a acestora presupunea respectarea unei condiții de formă, în cazul contractelor reale, pentru ca acestea să fie încheiate în mod valabil, este nevoie de predarea bunului care face obiectul contractului, odată cu manifestările de voințe din partea părților. Reglementarea acestei categorii de contracte se realizează în cadrul articolului 1174 alineatul 4 din Noul Cod Civil. Din această categorie a contractelor reale fac parte mai multe dintre contractele prevăzute de Codul Civil printre care menționăm: contractul de împrumut, depozitul etc. Încheierea valabilă a contractului în acest caz are loc doar în momentul în care bunul este remis, în timp ce înțelegerea prealabilă de predare care există între părți nu poate fi considerată decât o simplă promisiune de a încheia contractul respectiv, dar nu se confundă cu acesta din urmă.

Un alt criteriu în funcție de care se poate face clasificarea contractelor juridice civile este criteriul conținutului. În conformitate cu acest criteriu, contractele se împarte în două categorii. Astfel, avem pe de o parte avem contractele unilaterale care sunt acele contracte care stabilesc obligații doar în persoană uneia dintre părți, în timp ce cealaltă are doar dreptul de a i se execută obligația de către debitor. Observăm că în acest caz, una dintre părți are calitate atât de creditor cât și de debitor în timp ce cealaltă are calitatea doar de creditor. În cadrul acestor tipuri de contracte avem în primul rând contractul de împrumut, fiind acel tip de contract care nu da naștere în sarcina părților la obligații reciproce și interdependente. În ceea ce privește cadrul legal care stă la baza acestui tip ce contract, observăm articolul 1171 din Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil în conformitate cu care se deduce faptul că sunt unilaterale toate acele contracte care nu sunt bilaterale.

Este important de făcut diferența între contractele unilaterale și actele juridice unilaterate. Aceste două noțiuni nu sunt similare deoarece în cazul contractelor unilaterale, cu toate că nu avem obligații din partea ambelor părți, este nevoie de manifestări de voință din cele două părți care încheie contractul, în timp ce în cazul actelor unilaterale este nevoie doar de o singură personală pentru a se considera valabil încheiat, acesta find considerat rezultaul voinței unei singure părți. Pentru a înțelege mai bine diferența dintre cele două vom exemplifica și actele juridice unilaterale, astfel că în această categorie putem include: testamentul, oferta de a contracta, mărturisirea etc.

De partea cealaltă avem contractele bilaterale sau sinalagmatice care se fundamentează pe stabilirea obligațiilor de ambele părți, obligații care trebuie să se afle în relații de interdependență. Cel mai reprezentativ pentru această categorie de contracte și cel mai simplu de înțeles este contractul de vânzare în cazul căruia cumpărătorul se obligă să plătească prețul ca urmare a îndeplinirii de către vânzător a obligație de a transfera dreptul de proprietate către vânzător. În acest caz, niciuna dintre părți nu este ținută să își îndeplinească obligația atâta timp cât cealaltă parte nu își indeplinește obligația corelativă.

Deasemenea, în această categorie intră și alte contracte prevăzute de Codul Civil, cum ar fi: contractul de locațiune, reglementat la articolul 1777 din NCC în cazul căruia obligațiile principalele care se nasc între părțile contractuale sunt prevăzute încă din definiția contractului și anume locatorul are obligația de a asigura chiriașului folosință unui anumit bun pentru o perioadă stabilită de timp, atâta timp cât acesta din urmă plătește prețul cuvenit între cele două părți. Așadar, obligația ce revine celui care închiriază își are cauza juridică în obligația reciprocă a locatarului de a plăti prețul, niciuna dintre cele două obligații nefiind nevoie a fi îndeplinită atât timp cât obligația reciprocă nu este.

Un alt exmplu ar fi contractul de antrepriză, în care pentru executarea valabilă a contractului este nevoie să se respecte doua obligații principalele reciproce și interdependente: obligația antreprenorului de a realiza lucrarea stabilită între cele două părți indiferent de natura acestea cu mențiunea că riscul trebuie suportat tot de către antreprenor și obligația beneficiarului de a plăti prețul stabilit de comun acord între părțile contractante.

În funcție de conținut, am împărțit contractele în contracte unilaterale și contracte bilaterale sua sinalagmatice. Însă este important de precizat faptul că există și o altă categorie și anume contractele sinalagmatice imperfecte care la momentul încheierii lor sunt contracte unilaterale deoarece dau naștere obligațiilor doar în persoană uneia dintre părți, însă pe parcursul executării contractului natura obligațiilor se schimbă, apărând obligații și de cealaltă parte, obligații care nu au fost stabilite inițial.

Însă, cu toate că ulterior avem obligații de ambele părți, acesta nu reprezintă un contract sinalagmatic deoarece nu prezintă cele două caracteristici fundamentale ale obligațiilor pentua dat naștere unui astfel de contract și anume interdependența și reciprocitatea, fiind astfel încadrate în categoria contractelor unitaterale conform legislației actuale. Deasemenea, atunci când pentru ambele părți care își exprimă acordul de voințe la încheierea contractului se nasc obligații, aceste lucru nu duce la nașterea unui contract sinalagmatic atâta timp cât acele obligații nu sunt reciproce și independente .

Important de menționat în această clasificare este și cazul în care la încheierea unui contract sunt mai mult decât două părți, respectiv avem voințe concordante a trei sau mai multe părți. În ceea ce privește această categorie putem menționa că exemplu contractul de societatea care ia naștere în mod valabil doar atunci când este are la baza acordul de voințe a cel puțin trei dintre acționari. În cazul acestui tip de contract, obligațiile care decurg din încheierea sunt acelea de a aduce aport pentru și de a îndeplini anumite sarcini, însă aceste obligații spre deosebire de cele din cazul contractelor menționate anterior nu au un scop diferit. Această clasificare are importanță din mai multe puncte de vedere primul dintre ele fiind acela că în cazul contarctelor sinalagmatice apar anumite efecte speciale, cum ar fi: excepția de neexecutare, precum și rezoluțiunea și rezilierea.

O altă clasificare importantă a contractelor juridice civile este clasificarea acestora în funcție de motivul avut în vedere de fiecare dintre părțile contractante.

Cadrul legal care stă la baza acestor categorii de contracte este articolul 1172 din Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil . În cadrul alineatului 1 din articolul 1172 NCC, este definit contractul civil cu titlu gratuit ca fiind acel act juridic prin încheierea căruia oricare dintre cele două părți are ca scop principal obținerea unui avantaj că urmare a îndeplinirii anumitor obligații pe parcursul executării contractului. Prin intermediul alineatului 2 din cadrul aceluiași capitol, legiuitorul prezintă în antiteză, contractul cu titlu gratuit, prin încheierea căruia una dintre părți are ca scop principal acordarea celeilalte părți contractante, a unui beneficiu, fără a încerca să obțină în favoarea sa un avantaj.

În ceea ce privește contractele cu titlu oneros acestea se clasifică în două categorii în funcție de cunoașterea drepturilor și a obligațiilor părților în momentul în care acestea semmnează contractul. Așadar, vom avea în acestea categorie acele contracte care la momentul încheierii lor prezintă expres caree sunt drepturile și obligațiile fiecare dintre părți necesare a fi îndeplinite, încă de la încheierea și pe toată durata de executare a contractului, în timp ce vom pot exista și contracte în cazul cărora drepturile și obligațiile părților sau cel puțin a unei dintre părti nu sunt cunoascute la momentul încheierii contractului deoarece acestea depinde de hazard, de un eveniment viitor care însă nu are probabilitatea maximă de a se realiza. Cu alte cuvinte, în contractele juridice aleatoare există șansa de câștig și de pierdere pentru ambele părți ale contractului respectiv, fiecare dintre acestea urmărind să evite suportarea unei pierderi și să realizeze un câștig, iar aceste probabilități de câștig sau de pierdere nu pot fi măsurate în momentul în care se semnează contractul de către părți, ci numai în momentul apariției sau nu a evenimentului; în timp ce incertitudinea adică întinderea sau chiar și existența obligației , poate fi unilaterală, bilaterata sau plurilaterala.

În ceea ce privește ce-a dea doua categorie de contracte, contractele cu titlu gratuit, și acestea pot fi clasificare în două categorii în funcție de modificarea patrimoniului dispunatorului. În acest caz întâlnim acele acte juridice prin intermediul cărora subiectul de drept, care poartă denumirea de dispunator, va aduce în favoarea celeilalte părți un avantaj, fără însă că acest avantaj să ducă la reducerea patrimoniului celui dintâi, acestea purtând denumirea de contracte dezinteresate; în timp transmiterea de către una dintre părți a unui drept din patrimonul său în patrimoniul celeilalte persoane fără a primi în schimb un echivalent, poartă denumirea de liberalitate.

Toate aceste clasificări în funcție de scopul încheierii contractului sunt foarte importante din mai multe motive. În primul rând este importantă distincția contractele cu titlu oneros și cele cu titlu gratuit sub aspectul regimului juridic al capacității necesară pentru incheierea actelor juridice respective. Astfel că, Noul Cod Civil prevede anumite limitări în ceea ce privește încheierea unor contracte cu titlu gratuit în funcție de capacitatea pe care o au persoanele care doresc să contracteze.

O altă condiție de validitatea diferită în cazul celor două tipuri de contracte este condiția de formă care în cazul contractelor cu titlu gratuit este mai severă, acest lucru putându-se observa foarte ușor din cadrul articolului 1011 din Noul Cod Civil conform căruia donația nu este valabilă decât în cazul în care se încheie prin înscris autentic. Altă prevedere mai severă în cazul contractelor cu titlu gratuit spre deosebire de celelalte este prevăzută în cadrul articolului 1092 NCC conform căruia donațiile sunt supuse reducțiuni liberalităților excesive.

Există însă și situație în care sunt mai severe prevederile privind contractele cu titlu oneros spre deosebire de celelalte și aici putem menționa problemele privitoare la viciile de consimțământ care în cazul actelor cu titlu gratuit nu există decât în cazuri exprese, deasemenea și garanția contra eviciunii care apare în cazul contractelor cu titlu oneros, în timp ce în cazul contractelor cu titlu gratuit aceasta există ca și obligație doar dacă este expres asumată sau decurge din fapta celui care încheie contractul.

În ceea ce privește clasificările din fiecare categorie menționată anterior, și acestea prezintă importanță sub diferite aspecte. În ceea ce privește contractele cu titlu oneros, conform articolului 1224 din Noul Cod Civil în cazul contractelor aleatorii nu poate apărea ca viciu de consimțământ leziunea, spre deosebire de contractele comutative în care poate fi invocată. Diferențe apar și în cazul contractelor cu titlu gratuit mai ales în ceea ce privește condițiile de forma deoarece conform Codului Civil , așa cum am menționat și anterior, liberalitățile pentru a fi valabil încheiate trebuie să fie realizate în formă autentică.

Clasificarea contractelor civile se poate face și în funcție de efectele care se produc ca urmare a încheierii acestora. Astfel, întâlnim pe de o parte contractele constitutive de drepturi și contractele translative de drepturi, iar pe de altă parte contractele generatoare de drepturi. În ceea ce privește contractele constitutive sau translative de drepturi acestea pot fi definite ca fiind contractele prin încheierea cărora se transferă un drept real iar cele generatoare de drepturi sunt cele prin intermediul cărora se naște un drept de creanță. Deasemenea contractele în funcție de efectele pe care le produc pot fi clasificare și în raport cu momentul în care se produc aceste efecte, făcând distincție între contractele care produc efecte pentru viitor, începând din momentul încheierii contractului, dând naștere astfel la o situație juridică nouă pentru părțile implicate; și contractele care produc efecte atât pentru trecut cât și pentru viitor deoarece părțile recunosc situații juridice preexistente.

În ceea ce privește importanță acestei clasificări ne putem opri asupra mai multor aspecte: sunt supuse publicității imobiliare doar actele translative și constitutive deoarece doar prin intermediul acestor contracte se transferă un drept real și deasemenea sunt supuse rezoluțiunii sau rezilierii doar contractele constitutive și translative în cazul în care sunt contracte care dau naștere la obligații reciproce și interdependente în seama ambelor părți, în timp ce contractele declarative nu pot fi supuse acestor metode de încetare a contractului.

Contractele civile pot fi clasificate și în funcție de modul în care se exprimă voința părților, având astfel două tipuri de contracte: contracte în cazul cărora părțile pot negocia pentru a stabili conținutul acestora și contracte în cazul cărora părțile nu negociază ci acceptă clauzele stabilite de către una dintre părțile.

Contractele negociate reprezintă regula în materia contractelor civile, deoarece prin acest mod se respectă și principiul libertății contractuale și al autonomiei de voință, părțile putând să stabilească de comun acord conținutul contractului, fără intervenția altor factori din exterior, iar contractele de adeziune sau contractele în care una dintre părți acceptă în întregime conținutul stabilit deja de către cealaltă parte reprezintă excepția. În ceea ce privește contractul de adeziune acesta este reglementat expres de către Noul Cod Civil în cadrul articolului 1175. În cazul acestora partea care îți exprimă voința însă numai cu privire la acceptarea sau nu a contractului stabilit, fără a putea să aducă modificări conținutului acestuia. Contractele de adeziune pun accentul pe inegalitatea economică dintre părți, astfel că partea mai puternică din punct de vedere economică poate să impună celeilalte părți încheierea contractului în condițiile stabilite de aceasta dintâi.

Aceste contracte de adeziune sunt foarte des întâlnite în momentul actual , conșinutull lorfiind dictat doar de către una dinre părți la care partea cealaltă hotărăște dacă vrea sau nu să adere. Din această categorie putem menționa contractele de asigurare, abonamentele la telefon sau al televiziune. Cu toate acestea, pentru ca persoana care stabilește conținutul contractului, în cazurile în care majoritatea oameniilor sunt obligații să adere la unele dintre aceste contracte deoarece au ca obiect elemente care au devenit fundamentale cetățenilor, să nu abuzeze, legiuitorul stabilește anumite reguli și limite cu privire la conținutul și clauzele care pot fi introduse în contract, pentru a nu prejudicieze majoritatea cetățenilor.

Cu titlu de excepție, pot exista și contracte obligatorii care sunt acele contracte în care necesitatea încheierii lor și/sau conținutul lor sunt determinate de lege, părțile fiind obligate pe cale legală, fie să încheie un anumit contract, fie să contracteze în anumite condiții prestabilite de lege. Fiind o excepție de la principiul libertății contractuale, contractele obligatorii sunt strict stipulate prin norme juridice imperative.

În funcție de modul de executare a prestațiilor putem realiza o altă clasificare deoarece întâlnim în practică atât contracte a căror prestații se execută dintr-o singură dată cât și contracte a căror prestații se execută la mai multe momente de timp . În cazul contractelor cu executare imediată, în cele mai multe cazuri, momentul executării prestațiilor este același cu momentul încheierii contractului, dar acest lucru nu este definitoriu, deoarece este posibilă și executarea prestațiilor la o dată ulterioară încheierii contractului. Pe de cealaltă parte, există contractele cu executare succesivă tot mai des întâlnite în momentul actual. Important de menționat este faptul că în cazul acestui tip de contract obligațiile de a executa succesiv se pot naște fie doar în sarcina uneia dintre părți, fie în sarcina amândurora.

Cu toate că această clasificare a contractelor nu este expres prevăzută în legislație ea prezintă importanță practică destul de mare deoarece în cazul de neexecutare a obligațiilor uneia dintre părți în cazul contractului cu executare succesivă, acesta va fi reziliat în timp ce neexecutarea obligațiilor în cazul contractului instantaneu duce la rezoluțiunea acestuia.

Deasemenea, după cum sunt sau nu prezentate în cadrul legislației din domeniul civil, contractele se pot împărți în două categorii: contracte numite și contracte nenumite. Cadrul juridic care stă la baza acestei clasificări este reprezentat de articolul 1168 din Noul Cod Civil conform căruia contractelor nereglementate în legislației le sunt aplicabile textele legale care stabilesc dreptul comun în materie de contracte civile. Din categoria contractelor numite fac parte: contractul de vânzare, contractul de împrumut, contractul de mandat etc; în timp ce contractele nenumite sunt lipsite de o denumire legală și fundamentul lor se află în principiul libertății contractuale a părțile. Astfel că legea permite părților să încheie contracte care nu respectă condițiile prevăzute pentru un anumit timp de contract reglementat de legislația în vigoare, însă această libertate este limitată la respectarea condițiilor stabilite de dreptul comun din materia contractelor.

O ultimă clasificare pe care o vom prezenta este în funcție de corelația care există între contracte. Astfel întâlnim: contracte principale a căror existență este de sine stătătoare nefiind legată de cea a altor contracte și contracte accesorii care depind de soarta contractelor principale, atât sub aspectul formării valabile cât și sub aspectul executării.

Capitolul II. Contractul de împrumut și cele două variante ale sale
Secțiunea 2.1. Considerații introductive privind contractul de împrumut

Contractul de împrumut, datorită importanței pe care o prezintă în cadrul contractelor juridice civile, este reglementat în Titlul IX intitulat „Diferite contracte speciale”, Capitolul XIII, Secțiunea a 3-a din Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil. Fiind un contract destul de complex, Noul Cod Civil instituie prevederi cu privire la acesta în cadrul articolelor 2144-2170. Cadrul juridic privind contractul de împrumut începe prin a prezenta cele două categorii de împrumuturi, care se diferențiază în funcție de mai multe aspecte.

Conform aticolului 2144 din Noul Cod Civil, contractul de împrumut poate fi contract de împrumut de folosință, de consumație și, nu în ultimul rând cu dobândă. Împrumut de folosință este acel act juridic prin care una dintre părțile contractante preda un bun celeilalte părți în vedere folosirii de către aceasta din urmă, cu condiția ca bunul să fie restituit la termenul stabilit între părți prin manifestarea acordului de voințe. Pentru încheierea lui valabilă este nevoie atât de acordul de voințe dintre cele două părți contractante cât și de predarea bunului care reprezintă obiectul contractului încheiat.

În ceea ce privește împrumut de consumație acesta se realizează din remitere de către una dintre părți a unor bunuri fungibile sau consumptibile în vederea restituiri la termenul fxat de către părți a unor cantități de bunuri similare atât în ceea ce privește natura acestora cât și calitatea sub care sunt restituite. Și în acest caz, pentru formarea ad validitatem, este nevoie ca odată cu exprimarea acordului de voințe să se realizeze și predarea bunurilor consumptibile către beneficiar, deoarece o condiție fundamentală în cazul contractului de împrumut este ca împrumutatul să poată folosi lucru împrumutat încă din momentul încheierii contractului.

Împrumutul cu dobândă este reglementat începând cu articolul 2167, conform căruia împrumutul cu dobândă ia naștere doar în momentul în care există pentru una dintre părți o obligație de plată în favoarea celeilalte, obligate al cărei preț îl reprezinta dobânda. Pornind de la acest caracter economic al contractului de împrumut, observăm că acesta este reglementat și în cadrul materiei finanțelor publice, fiind denumit că înțelegerea intervenită între o persoană fizică sau juridică, în calitate de creditor, pe de o parte, și stat, în calitate de debitor, pe de alta, prin care prima consimte să pună la dispoziția statului o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar acesta din urmă se angajează să o restitue la termenul stabilit și să achite prețul cuvenit, sub forma dobânzii, a câștigurilor, sau sub forma ambelor prestații.

În baza definiției din Codul Civil, observăm că, contractul de împrumut se consideră valabil încheiat doar în momentul în care bunurile sunt remise, indiferent că acestea sunt fungibile sau nu, de unde rezultă faptul împrumutul este un contract real . Astfel că, obligația de restituire a bunurilor, indiferent de formă de restituire, nu ia naștere până în momentul în care bunurile care fac obiectul contractului nu sunt efectiv predate beneficiarului.

În cadrul articolul 2145 din Noul Cod Civil este reglementată promisiunea de împrumut, conform căruia în momentul în care bunul se afla deja la beneficiar, există posibilitatea că instanță să pronunțe o hotărâre judecatoareasca care să țină locul consimțământului promitentului la împrumut.

Regulă generală este că o promisiune nu s-ar putea executa silit prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract și promisiunea de împrumut se poate executa silit numai prin echivalent, sau altfel spus prin condamnarea promitentului la daune-interese pentru neexecutare. În cadrul articolului 2145 se instituție o excepție deoarece, de regulă hotărârea judecătorească nu poate substitui consimțământul în cazul unui contract real, deoarece aceasta poate subtitui doar manifestarea de voință a promitentului, nu și remiterea bunului împrumutat. Din acest text de lege reiese faptul că în cazurile în care cel care se împrumuta se afla deja în posesia bunului, pentru că respectivul contract să se considere încheiat în mod valabil, este nevoie doar de manifestările de voințe ale celor două părți.

Important de menționat în cadrul acestui contract este faptul că poate apărea situație prezentată în secțiunea anterioră, respectiv contractul „sinalagmatic imperfect”. Dar, așa cum am precizat, deoarece împrumutul de folosință prin natura sa este un contract unilateral, pentru că în momentul exprimării acordului de voințe a părților doar beneficiarul este cel care își asumă obligații, chiar dacă se parcursul executării contractului se nasc obligații și în persoana celui care împrumută, comodatul își păstrează caracterul unilateral.

Se întâmpla acest lucru deoarece între obligațiile care se nasc pe seama comodantului și cele pe care și le asumă împrumutatul încă de la momentul încheierii contractului nu există un raport de reciprocitate și interdependență pentru că acestea dintâi apar ca urmare a unui factor care nu depinde de voința părților, factor care nu era cunoscut la momentul încheierii contractului, ele fiind niște obligați post contractuale. În ceea ce privește celelalte două categorii de contract de împrumut și acestea sunt unilaterale deoarece toate obligațiile care se nasc în momentul încheierii contractelor respective îl obligă pe beneficiar la executarea lor.

Din cadrul definiției contractului de împrumut rezultă deasemenea faptul că, de esență acestuia, este că cel care se împrumută trebuie să folosească bunul, de unde rezultă faptul că o altă trăsătură esențială a acestui tip de contract este afectarea obligației de restituire a bunului care face obiectul contractului, de un termen suspensiv, termen corespunzător perioadei de timp în care este folosit bunul. Important de precizat este faptul că în cazul în care părțile nu stabilesc un astfel de termen, instanță de judecată competentă poate să îl determine.

Diferența care se face între formele contractului de împrumut are la baza natura bunurilor care fac obiectul acestor contracte. Astfel că, în cazul împrumutul de folosință beneficiarul trebuie să restituie acel bun care a făcut obiectul contractului, în timp ce în cazul împrumutul de consumație, bunurile prin folosință se consumă, astfel ca împrumutatul trebuie să restituie bunuri de aceeași natură și calitate, fără a fi nevoit să facă restuirea în mod individual determinat.

=== fad6692f578da740a5d54c694960fd566dc4692e_336661_1 ===