Contractul de Furnizare

CUPRINS

Cuprins………………………………………………………………………………………………………………………… 1

Capitolul I – Reglementare, noțiune, caracterele juridice și condițiile de validitate ale contractului de furnizare ……………………………………………………………………………………………

Subcapitolul I .1 – Reglementarea și noțiunea contractului de furnizare …………………….

Subcapitolul I.2 – Caracterele juridice ale contractului de furnizare …………………………

Subcapitolul I.3 – Delimitarea contractului de furnizare de contractul de vânzare ………

Subcapitolul I. 4 – Condițiile de validitate ale contractului de furnizare …………………….

Secțiunea I. 3.1 – Capacitatea părților …………………………………………………………………..

Secțiunea I. 3.2 – Obiectul contractului ………………………………………………………………

3.2.1. Bunul predat ………………………………………………………………………..

3.2.2. Prețul …………………………………………………………………………………..

Capitolul II – Subcontractarea. Efectele contractului de furnizare ……………………………..

Subcapitolul II .1 – Subcontractarea …………………………………………………………………….

Subcapitolul II.2 – Efectele contractului de furnizare ………………………………………………

Secțiunea II. 2.1 – Noțiunea efectelor contractului în general……………………………………

II. 2.2 – Obligțiile furnizorului…………………………………………………………….

II.2.3 – Obligțiile beneficiarului ………………………………………………………..

Capitolul III – Încetarea contractului de furnizare ………………………………………………………

Subcapitolul III.1 – Cazuri speciale de încetare. Condiții.

Sectiunea III 1.1. – Punerea în întârziere a debitorului…………………………………………..

Sectiunea III.1.2. – Inexistența unei justificări pentru neexecutarea obligațiilor contractuale …………………………………………………………………………………………………………………..

Capitolul IV – Studiu de caz – Strategii de dezvoltare a S.C. D&D S.A. Noțiuni genrale…

Subcapitolul 1 – Conceptul de politică de furnizare pe piață a produselor …………….

Secțiunea 1.1. – Noțiuni generale privind distribuția prin operațiunea de furnizare a produselor …………………………………………………………………………………………………………..

Secțiunea 1.2. – Traseul furnizării ……………………………………………………

Subcapitolul 2 – S.C. D&D S.A. Important producător și furnizor de echipamente

sportive pe piața internațională și în România ………………………………………………………………………………………………………………………………..

Secțiunea 2.1. – Prezentare generală a companiei ………………………………………………..

Secțiunea 2.2 – Analiza S.W.O.T………………………………………………………………………..

CONCLUZII ………………………………………………………………………………………………..

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………………………

CONTRACTUL DE FURNIZARE

CAPITOLUL I

Reglementare, noțiune, caracterele juridice și condițiile de validitate ale contractului de furnizare

Cap.I .1 – Reglementarea și noțiunea contractului de furnizare

Unul dintre cele mai folosite tipuri de contracte din industria noastra, contractul de furnizare cunoaște pentru prima dată o reglemenatre generală în legislația civilă românească, prin dipozițiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011, Cartea V- Despre obligații – Titlul IX – Diferite contracte speciale – Capitolul III – Contractul de furnizare – art. 1766-1771.

Astfel cum este definit de art.1766 din Noul cod civil, Contractul de furnizare este acela prin care o parte, denumită furnizor, se obligă să transmită proprietatea asupra unei cantități determinate de bunuri și să le predea, la unul sau mai multe termene ulterioare încheierii contractului ori în mod continuu, sau să presteze anumite servicii la unul sau mai multe termene ulterioare ori în mod continuu, iar cealaltă parte, denumită beneficiar, se obligă să preia bunurile sau să primească prestarea serviciilor și să plătească prețul lor.

Subcapitolul I.2 – Caracterele juridice ale contractului de furnizare

◘ Sub aspectul conținutului său (obligațiile ce revin parților), contractul de furnizare este un contract bilateral (sinalagmatic), întrucât da nastere la obligații reciproce între părți. Aceasta înseamnă că fiecare dintre părțile contractului sinalagmatic are, în același timp, atât calitatea de creditor, cât si calitatea de debitor a aceleiași obligații contractuale.

Astfel, furnizorul se obligă să transmită proprietatea asupra unei cantități determinate de bunuri și să le predea, la unul sau mai multe termene ulterioare încheierii contractului ori în mod continuu, sau să presteze anumite servicii la unul sau mai multe termene ulterioare ori în mod continuu, iar beneficiarul se obligă să preia bunurile sau să primească prestarea serviciilor și să plătească prețul lor.

◘ Dupa scopul urmărit de parțile contractante, contractul de furnizare este un contract cu titlu oneros comutativ, în care fiecare dintre parți urmărește un interes propriu patrimonial, existența și întinderea obligațiilor datorate de catre parți sunt certe, fiind cunoscute din momentul încheierii contractului, ele nedepinzând în nici o măsura de hazard (alea) .

◘ După modul de formare, contractul de furnizare este un contract consensual întrucât, pentru validitatea sa este necesară realizarea acordului de voință între părțile contractante, Noul Cod civil nu prevede nici o condiție în ce privește forma sau proba contractului de furnizare; remiterea materială a bunului sau prestarea efectivă a serviciului nu reprezintă o condiție de validitate a contractului de furnizare, ci o conditie de efectivitate a transferului dreptului de proprietate, simpla manifestare a acordului de vointă fiind suficientă pentru încheierea sa valabilă.

Potrivit definiției date în literatura de specialitate contractelor reale, acestea nu se consideră perfectate decât din momentul predării bunului. Întelegerea părtilor prealabilă predării, poate fi considerată ca având valoarea unei simple promisiuni de a contracta, în temeiul careia promitentul se obligă să încheie ulterior contractul, prin remiterea efectivă a bunului.

◘ Dupa efectul pe care îl produce, contractul de furnizare este un contract translativ de proprietate, proprietatea asupra bunurilor se transferă de la furnizor la beneficiar în momentul predării acestora. Beneficiarul are obligația să preia bunurile la termenele și în condițiile prevăzute în contract.

◘ După modul (durata) de executare a acestui tip de contract, contractul de furnizare este un contract cu executare succesivă sau, altfel spus, cu executare în timp, întrucât bunul poate fi predat la un singur termen sau la mai multe termene, însă aceste termene sunt întotdeauna ulterioare momentului încheierii contractului, iar serviciul poate fi predat chiar si în mod continuu.

Această trăsătura a contractului de furnizare este importantă sub aspectul riscului contractului, al respectării de către părți a obligațiilor contractuale.

Astfel, în cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare de către o parte a obligației contractuale asumate prin încheierea contractului de furnizare, sancțiunea va fi rezilierea contractului de furnizare, care are ca efect desființarea contractului numai pentru viitor.

◘ După corelațiile ce pot exista în raportul obligațional, contractul de furnizare poate fi atât un contract principal, cât si un contract accesoriu.

Astfel, art.1766 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, prevede:

“(2) În cazul furnizării de bunuri, ca accesoriu al obligației principale, furnizorul se poate obliga să presteze beneficiarului acele servicii necesare pentru furnizarea bunurilor.

(3) Daca prin același contract se convin atât vânzarea unor bunuri, cât și furnizarea unor bunuri sau servicii, atunci contractul va fi calificat în funcție de obligația caracteristică și cea accesorie. „

Așadar, contractul de furnizare poate avea o existentă de sine stătătoare, a cărui soartă nu depinde de existența altor contracte încheiate de părți, caz în care ne aflăm în prezența unui contract principal, fie poate însoți un alt contract principal, ca accesoriu al acestuia de a carui soartă depinde de existența contractelor principale.

Această calificare a contractului de furnizare – principal sau accesoriu – este importantă, deoarece, atâta timp cât validitatea contractului de furnizare, calificat ca fiind principal, se analizează de sine stătător si independent de existenta altor contracte, contractul de furnizare, ca accesoriu al altui contract, trebuie sa fie examinat nu numai în funcție de elementele sale intrinseci, ci și în funcție de soarta contractului principal pe care îl însoțește,

dupa regula : accesorium sequitur principale (accesoriul urmeaza soarta principalului), în sensul ca încetarea sau desfiintarea, din orice cauză, a contractului principal va atrage, în mod automat, încetarea sau desfiintarea contractului accesoriu.

Subcapitolul I.3 – Delimitarea contractului de furnizare de contractul de vânzare

■ Asemănări.

Cea mai importantă asemănare dintre contractul de furnizare și contractul de vânzare este aceea că ambele sunt contracte translative de proprietate. Astfel, contractul de furnizare realizează transferul dreptului de proprietate a bunurilor sau produselor furnizate de la furnizor catre beneficiar.

De asemenea, contractul de furnizare obliga pe furnizor să predea bunurile, precum si pe beneficiar de a plăti prețul bunurilor furnizate.

■ Deosebiri.

Între cele două contracte, contractul de furnizare și contractul de vânzare-cumpărare, există și importante deosebiri.

Așadar, în timp ce contractul de vânzare-cumpărare are ca obiect transmiterea proprietății asupra unor bunuri, contractul de furnizare poate avea ca obiect și prestarea de servicii.

O altă deosebire este aceea că, în cazul vânzării, proprietatea se transferă atât asupra bunurilor mobile, cât și asupra bunurilor imobile, în timp ce, în cazul contractului de furnizare, se transferă proprietatea doar asupra bunurilor mobile, asupra unei cantități determinate de bunuri.

De asemenea, obiect al vânzării pot fi atât un bun individual determinat, cât și mai multe bunuri, în timp ce furnizarea are ca obiect doar bunuri de gen.

Contractul de vânzare este un contract cu executare uno ictu, în timp ce contractul de furnizare este, prin natura lui, un contract cu executare succesivă. Caracterul de continuitate al contractului de furnizare se desprinde din art.1767 NCC, care stipulează că transmiterea proprietății și predarea bunurilor se face la unul sau mai multe termene ulterioare încheierii contractului ori în mod continuu.

Subcapitolul I.4 – Condițiile de validitate ale contractului de furnizare

Potrivit art.1770 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, „Dispozițiile prezentului capitol se întregesc, în mod corespunzător, cu dispozițiile privitoare la contractul de vânzare , în masura în care nu este prevăzută o reglementare specială pentru contractul de furnizare”.

În același sens sunt și dispozițiile cuprinse în Noul Cod Civil, TITLUL IX – diferite contracte l, prevede:

“(2) În cazul furnizării de bunuri, ca accesoriu al obligației principale, furnizorul se poate obliga să presteze beneficiarului acele servicii necesare pentru furnizarea bunurilor.

(3) Daca prin același contract se convin atât vânzarea unor bunuri, cât și furnizarea unor bunuri sau servicii, atunci contractul va fi calificat în funcție de obligația caracteristică și cea accesorie. „

Așadar, contractul de furnizare poate avea o existentă de sine stătătoare, a cărui soartă nu depinde de existența altor contracte încheiate de părți, caz în care ne aflăm în prezența unui contract principal, fie poate însoți un alt contract principal, ca accesoriu al acestuia de a carui soartă depinde de existența contractelor principale.

Această calificare a contractului de furnizare – principal sau accesoriu – este importantă, deoarece, atâta timp cât validitatea contractului de furnizare, calificat ca fiind principal, se analizează de sine stătător si independent de existenta altor contracte, contractul de furnizare, ca accesoriu al altui contract, trebuie sa fie examinat nu numai în funcție de elementele sale intrinseci, ci și în funcție de soarta contractului principal pe care îl însoțește,

dupa regula : accesorium sequitur principale (accesoriul urmeaza soarta principalului), în sensul ca încetarea sau desfiintarea, din orice cauză, a contractului principal va atrage, în mod automat, încetarea sau desfiintarea contractului accesoriu.

Subcapitolul I.3 – Delimitarea contractului de furnizare de contractul de vânzare

■ Asemănări.

Cea mai importantă asemănare dintre contractul de furnizare și contractul de vânzare este aceea că ambele sunt contracte translative de proprietate. Astfel, contractul de furnizare realizează transferul dreptului de proprietate a bunurilor sau produselor furnizate de la furnizor catre beneficiar.

De asemenea, contractul de furnizare obliga pe furnizor să predea bunurile, precum si pe beneficiar de a plăti prețul bunurilor furnizate.

■ Deosebiri.

Între cele două contracte, contractul de furnizare și contractul de vânzare-cumpărare, există și importante deosebiri.

Așadar, în timp ce contractul de vânzare-cumpărare are ca obiect transmiterea proprietății asupra unor bunuri, contractul de furnizare poate avea ca obiect și prestarea de servicii.

O altă deosebire este aceea că, în cazul vânzării, proprietatea se transferă atât asupra bunurilor mobile, cât și asupra bunurilor imobile, în timp ce, în cazul contractului de furnizare, se transferă proprietatea doar asupra bunurilor mobile, asupra unei cantități determinate de bunuri.

De asemenea, obiect al vânzării pot fi atât un bun individual determinat, cât și mai multe bunuri, în timp ce furnizarea are ca obiect doar bunuri de gen.

Contractul de vânzare este un contract cu executare uno ictu, în timp ce contractul de furnizare este, prin natura lui, un contract cu executare succesivă. Caracterul de continuitate al contractului de furnizare se desprinde din art.1767 NCC, care stipulează că transmiterea proprietății și predarea bunurilor se face la unul sau mai multe termene ulterioare încheierii contractului ori în mod continuu.

Subcapitolul I.4 – Condițiile de validitate ale contractului de furnizare

Potrivit art.1770 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, „Dispozițiile prezentului capitol se întregesc, în mod corespunzător, cu dispozițiile privitoare la contractul de vânzare , în masura în care nu este prevăzută o reglementare specială pentru contractul de furnizare”.

În același sens sunt și dispozițiile cuprinse în Noul Cod Civil, TITLUL IX – diferite contracte speciale, CAP.1 – Contractul de vânzare, SECȚIUNEA 1 – Dispoziții generale, art.1651 care prevede: “Dispozițiile prezentului capitol privind obligațiile vânzătorului se aplică, în mod corespunzâtor, obligațiilor înstrăinătorului în cazul oricarui alt contract având ca efect transmiterea unui drept, dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la obligații în general nu rezultă altfel . ”

Întrucât contractului de furnizare i se aplică regulile dispozitiv-supletive aplicabile contractului de vânzare, condițiile de fond si de formă necesare pentru valabila lui încheiere vor fi cele impuse de normele respective pentru contractul de vânzare, cu unele particularități.

Sub acest aspectul condițiilor de fond, condițiile de validitate ale contractului de furnizare va fi analizată, ca la orice contract, sub cele două aspecte: capacitatea părților și obiectul contractului.

I. 3.1 ◘ Capacitatea părților

Întrucât Legea nr. 287/2009 privind Codul civil nu cuprinde reglementări exprese cu privire la capacitatea părților si nici incapacități speciale pentru incheierea valabilă a contractului de furnizare, vor fi incidente reglementările generale ale legii civile în materia contractelor.

Potrivit art. 1180 din Codul civil, ” Poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege și nici oprită să încheie anumite contracte”, iar dispozițiile art.1181 din Noul cod civil fac trimitere, în privința capacității de a contracta, la dispozițiile generale cuprinse în Cartea I a Codului – „Despre persoane”.

În concluzie, regula este capacitatea, iar incapacitatea este excepția.

Întrucât contractul de furnizare se poate încheia atât între profesioniști, cât și între profesioniști si neprofesioniști, inclusiv între persoane fizice și/sau juridice, chiar dacă niciuna din ele nu are calitatea de profesionist, și în cazul contractului de furnizare capacitatea de a contacta va fi analizată prin prisma parților contractante, dupa cum acesta se încheie între persoane juridice și/sau persoane fizice, ori fie numai între persoane fizice sau numai persoane juridice.

În ce privește persoanele fizice, potrivit art. 43 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, persoanele incapabile de a contracta sunt minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani și interzișii judecătorești, întrucât aceștia nu pot exprima un consimțământ valabil, situații în care actele se încheie prin reprezentanții lor legali, în condițiile prevăzute de lege.

În privința persoanei juridice, regula este, de asemenea, aceea a capacității. În acest sens sunt dispozitiile art.206 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil care prevede că persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice.

Principiul capacității persoanei juridice de a întocmi acte juridice este subordonat principiului specialității capacității în situația persoanelor juridice fără scop patrimonial, având în vedere că acestea pot avea „doar acele drepturi și obligații civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut” (art. 206 alin. 2 N.C.civ.).

Deci, regula este ca persoana juridică să dobândească aptitudinea de a avea drepturi și obligații de la data înființării acesteia, însa se recunoaște în același timp, o capacitate de folosință anticipată, în sensul că persoana juridică poate, chiar de la data actului de înființare, să dobândească drepturi și să își asume obligații, însă numai în măsura necesară pentru ca aceasta să ia ființă în mod valabil (art. 205 alin. 3 N.C.civ.).

În privește condițiile de formă, contractul de furnizare poate fi încheiat în mod valabil chiar și sub așa numita formă simplificată – comandă urmată de executare – forma scrisă a contractului de furnizare fiind cerută ad probationem.

Forma ad probationem presupune că forma scrisă este cerută numai în scopul de a dovedi existența contractului. Lipsa formei scrise nu afectează existența (valabilitatea) contractului de furnizare, însa face imposibilă dovedirea lui.

I. 3.2 ◘ Obiectul contractului

Art. 1226 din Noul cod civil prevede că obiectul obligației este prestația la care se angajează debitorul.

Fiind un contract bilateral (sinalagmatic), în care, așa cum am arătat, ambele părți au atât calitatea de debitor, cât si calitatea de creditor, contractul de furnizare dă naștere obligații în sarcina ambelor părți. Așadar :

– furnizorul se obligă să transmită proprietatea asupra unei cantități determinate de bunuri și să le predea, la unul sau mai multe termene ulterioare încheierii contractului ori în mod continuu, sau să presteze anumite servicii la unul sau mai multe termene ulterioare ori în mod continuu;

– beneficiarul se obligă să preia bunurile sau să primească prestarea serviciilor și să plătească prețul lor.

Prestațiile la care părțile se obligă prin încheierea contractului se referă la două elemente care, împreună formează obiectul contractului de furnizare: bunul predat și/sau serviciul prestat și prețul.

I. 3.2.1. Bunul predat

Cu privire la bunul predat, acesta trebuie să îndeplinească anumite condiții:

– să fie în circuitul civil;

– să existe în prezent sau să poată exista în viitor;

– să fie determinat sau determinabil;

– să fie licit și moral;

– să fie proprietatea furnizorului;

– să fie un fapt personal, daca contractul are acest caracter;

– existența autorizației administrative sau judiciare prevăzute de lege .

Bunul predat/serviciul prestat să fie în circuitul civil. Art. 1229 din Noul cod civil dispune:

”Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestații contractuale .”

Bunurile care sunt scoase din circuitul civil sunt lucrurile care prin natura lor nu sunt susceptibile de a forma obiectul unui contract de furnizare (după cum nu sunt susceptibile de a forma nici obiectul unui contrat de vânzare) și sunt asa-numitele lucruri comune, cum ar fi, de exemplu, aerul, razele soarelui etc.

De asemenea, restricțiile legale la dobândirea și înstrăinarea armelor si munițiilor, bunurilor aflate în patrimoniul național cultural, a unor medicamente și substanțe toxice etc. se aplică, în mod corespunzător și în cazul furnizării, în sensul că dacă acestea nu pot forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare, nu pot forma nici obiectul contractului de furnizare, întrucât și în cadrul contractului de furnizare se tarnsmite proprietatea bunului/serviciului prestat

Bunul care constituie obiectul contractului de furnizare trebuie să existe în prezent sau să poată exista în viitor.

Aceasta este o condiție esentială, primordială, de valabilitate, deoarece în măsura în care obiectul nu există, nu se mai pune problema celorlalte condiții.

În cazul în care bunul nu există la momentul încheierii contractului de furnizare si nici nu poate exista în viitor, obiectul contractului este imposibil, iar contractul de furnizare va fi lovit de nulitate.

Dacă bunul există în momentul încheierii contractului de furnizare, acesta condiție este îndeplinită și putem afirma ca este situatia ideală, neexistând nici un fel de risc din prisma realizării acestei condiții.

Dacă contractul de furnizare are ca obiect un bun viitor, problema care se pune este aceea de a ști care sunt consecințele nerealizării în viitor a bunului respectiv (art.1228 Cod civil -”In lipsa unei prevederi legale contrare, contractele pot purta și asupra bunurilor viitoare”).
Trebuie arătat că nerealizarea în viitor a bunului nu afectează valabilitatea contractului de furnizare încheiat, ci numai executarea lui.

Dacă bunul nu a fost realizat din culpa furnizorului, acesta nu își va executa obligația privind predarea bunului și va fi obligat la plata de despăgubiri.

Bunul / serviciul să fie determinat sau determinabil

Aceasta cerință se referă la stabilirea în contractul de furnizare a obiectului obligației debitorului, indiferent de natura bunului.

Bunul este determinat (res certa) când în contract se precizează elementele care îl individualizează, care permit stabilirea bunului, obiect al contractului de furnizare. În contract se precizează elementele care individualizează bunul (bun cert) sau care arată genul, cantitatea și calitatea bunului (bun generic).

Bunul este determinabil când se prevăd suficiente elemente necesare determinării lui în viitor, elemente cu ajutorul cărora se va determina în viitor bunul care face obiectul contractului de furnizare.

Când obiectul contractului constă într-un bun individual determinat (res certa), cerința de valabilitate a obiectului contractului este îndeplinită. Dacă însă este vorba de bunuri determinate generic (res genera), cerința poate fi îndeplinită prin:

stabilirea precisă a cantității, calității, valorii – caz în care obiectul (bunul sau serviciul) este determinat

– stabilirea numai a unor criterii de determinare care se vor folosi în momentul executării contractului de furnizare – caz în care obiectul (bunul sau serviciul) este determinabil.,

Pu Bunul / serviciul să fie posibil

Imposibilitatea bunului predat/ serviciului prestat echivalează cu lipsa obiectului, fapt sancționat cu nulitatea absolută a actului juridic, rezilierea contractului. Imposibilitatea trebuie să fie absolută (obiectivă), adică să existe pentru oricine.

Regula de drept conform căreia nimeni nu poate fi obligat la imposibil (ad impossibilium, nulla obligatio), ca la orice act juridic, stă și la baza acestei cerințe de valabilitate și în ce privește obiectul contractului de furnizare.

Imposibilitatea obiectului contractului de furnizare echivalează cu lipsa obiectului, fapt sancționat cu anularea contractului. Așa cum am spus, imposibilitatea trebuie să fie absolută (obiectivă), adică să existe pentru oricine. Imposibilitatea datorată nepriceperii debitorului, ori din cauze relative, este irelevantă. Dacă imposibilitatea este relativă și obiectul este imposibil doar pentru debitor, se consideră că obiectul contractului este posibil.

Imposibilitatea poate să fie de ordin material – dacă obiectul contractului nu poate fi realizat datorită unei stări de fapt sau de ordin juridic – dacă se datorează unei împrejurări de drept.

Imposibilitatea se apreciază în raport de momentul încheierii contractului de furnizare. Fiind un contract sinalagmatic, dacă în momentul încheierii contractului obiectul era posibil, dar ulterior executarea lui devine imposibilă datorită unui caz fortuit sau de forță majoră, atunci se va pune problema riscului contractului. Dacă însă executarea devine imposibilă din culpa părții, atunci se va angaja răspunderea sa civilă.

În cazul în care obiectul contractului de furnizare este o obligație de a da un lucru cert (individual determinat), imposibilitatea obiectului poate proveni doar din pieirea lucrului respectiv (imposibilitate fizică) sau din scoaterea lui din circuitul civil (imposibilitate juridică). În cazul obligației de a da lucruri de gen, obiectul nu poate fi imposibil atâta timp cât lucruri de genul respectiv există ori pot fi produse sau procurate (genera non pereunt).

Bunul / serviciul trebuie să fie licit și moral

Conduita (acțiunea sau inacțiunea) părților contractului de furnizare trebuie să fie în concordanță cu legea și regulile de conviețuire socială, ca la orice act juridic.

În acest sens, amintim dispozițiile art. 11 din Legea nr.287/2009 privind Codul civil care prevede: „ Nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care intereseazã ordinea publicã sau de la bunele moravuri.”

Dacă obiectul contractului de furnizare este ilicit, sancțiunea care intervine este nulitatea absolută sau relativă a contractului respectiv, după cum norma imperativă încălcată este de ordine publică ori privată. Interdicția trebuie să rezulte din lege, dar poate rezulta și numai din spiritul ordinii de drept. Întinderea aplicării unei norme nu este dată numai de litera legii, ci și de scopul urmărit de ea (cauza). Daca contractul de furnizare încheiat cuprinde un obiect imoral, acesta este sancționat cu nulitatea absoluta.

Bunul să fie proprietatea furnizorului

Așa cum am mai arătat, potrivit art.1767 din Noul cod civil, furnizorul se obligă să transmită proprietatea asupra unei cantități determinate de bunuri și să le predea, la unul sau mai multe termene ulterioare încheierii contractului ori în mod continuu, sau să presteze anumite servicii la unul sau mai multe termene ulterioare ori în mod continuu, iar beneficiarul se obligă să preia bunurile sau să primească prestarea serviciilor și să plătească prețul lor.

Potrivit art. 1.650 din Legea nr. 287/2009 – Noul cod civil :” Vânzarea este contractul prin care vânzãtorul transmite sau, dupã caz, se obligã sã transmitã cumpãrãtorului Partea superioară a machetei

proprietatea Partea inferioară a machetei

unui bun în schimbul unui preț pe care cumpãrãtorul se obligã sã îl plãteascã.
     (2) Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un dezmembrãmânt al dreptului de proprietate sau orice alt drept. ”

   Art. 1651 din legea susmentionata prevede: ”Dispozițiile prezentului capitol privind obligațiile vânzãtorului se aplicã, în mod corespunzãtor, obligațiilor înstrãinãtorului în cazul oricãrui alt contract avãnd ca efect transmiterea unui drept, dacã din reglementãrile aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la obligații în general nu rezultã altfel”
În cazul în care contractul de furnizare este intuitu personae obiectul trebuie să fie un fapt personal al celui ce se obligă.

Acest aspect este prevăzut în mod expres de Noul cod civil la art.1767 – Subcontractarea, potrivit caruia: „Furnizorul poate subcontracta furnizarea bunurilor sau serviciilor catre o tertă persoana, cu excepția cazului în care contractul are un caracter strict personal sau natura contractului nu permite.”

Așadar, cerința este necesară în cazul în care obiectul contractului constă într-un fapt (o acțiune de a da sau a face) și are la bază un vechi principiu de drept roman potrivit căruia o persoană nu poate fi obligată decât prin voința sa.

În consecință, o parte poate promite într-un act juridic numai propria sa faptă, nu și pe cea a alteia. O excepție de la această regulă este cazul în care promisiunea se face în calitate de reprezentant al acelei persoane.

Altfel spus, sub aspectul opozabilității, promisiunea faptei altuia este lipsită de eficiență juridică în privința persoanei a cărei faptă a fost promisă. În schimb, este valabil actul juridic prin care o parte se obligă să depună toată diligența pentru a convinge un terț să încheie ori să ratifice un act juridic (convenție de porte-fort), deoarece ar fi fapta proprie a celui ce și-a asumat obligația, iar dacă terțul consimte ulterior, el însuși încheie un contract, aderă la un contract sau îl ratifică, prin voința sa.

Prin urmare, dacă contractul de furnizare are caracter strict personal (intuitu personae), obiectul trebuie să fie un fapt personal al celui care se obligă, deoarece cocontractantul a încheiat contractul în considerarea însușirilor acestuia.

Existența autorizației administrative sau judiciare prevăzute de lege

Anumite contracte de furnizare prevazute de lege se pot încheia valabil doar cu obținerea unei autorizații administrative sau chiar judiciare. Sanctiunea civilă a nerespectarii acestei condiții este nulitatea absolută.

Cu titlu exemplificativ, menționăm că sunt prevăzute proceduri de autorizare pentru desăfășurarea unor activități din domeniul nuclear în vederea furnizării instalațiilor radiologice,, autorizația privind furnizarea de medicamente pentru nevoi speciale care poate fi emisă numai pentru distribuitorii en gros, autorizați de Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale (Ordinul ministrului sănătății nr. 85/2013 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor art. 699 alin. (1) si (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății referitoare la medicamentele utilizate pentru rezolvarea unor nevoi specialenor medicamente si substante toxice).

De asemenea, furnizarea rețelelor și a serviciilor de comunicații electronice se realizează în condițiile regimului de autorizare generală adoptat de autoritatea de reglementare, care stabilește drepturile și obligațiile furnizorilor de rețele și de servicii de comunicații electronice. În prezent, procedura de autorizare a persoanelor care intenționează să furnizeze rețele sau servicii de comunicații electronice, precum și condițiile în care se poate realiza furnizarea de rețele și de servicii de comunicații electronice, sunt stabilite prin Decizia președintelui ANCOM nr.987/2012 privind regimul de autorizare generală pentru furnizarea rețelelor și a serviciilor de comunicații electronice.

Nu în ultimul rând, cu privire la obiectul contractului de furnizare, arătăm că acesta trebuie sa îndeplinească și condiția calității bunului predat și/sau a serviciului prestat, aceasta condiție fiind de o deosebită importanță, atât din punctul de vedere al satisfacerii nevoilor clientului (beneficiarului), cât și pentru determinarea prețului (raport calitate/preț). Sub acest aspect este de preferat ca părțile să prevadă în contractul de furnizare și clauze cu privire la calitatea bunurilor furnizate/serviciilor prestate.

Importanța condiției calitații obiectului contractului de furnizare decurge din dispozitiile art.1231 din Noul cod civil potrivit carora: ”Atunci când nu poate fi stabilitã potrivit contractului, calitatea prestației sau a obiectului acesteia trebuie sã fie rezonabilã sau, dupã împrejurãri, cel puțin de nivel mediu.” doblic al statului si

I. 3.2.2. Prețul

Noul cod civil cuprinde reglementări cu privire la prețul contractului de furnizare, la art.1768 – Prețul produselor sau serviciilor – , care prevede:

”(1) Prețul datorat de beneficiar este cel prevãzut în contract sau în lege.
      (2) Dacã în cursul executãrii contractului se modificã reglementarea legalã a prețului sau mecanismului de determinare a acestuia, între pãrți va continua sã se aplice prețul sau mecanismul de determinare a acestuia stabilit inițial în contract, dacã legea nu prevede expres.

     (3) Dacã legea prevede expres cã prețul sau modalitatea de determinare pe care le stabilește se va aplica și contractelor în curs, fiecare dintre pãrți poate denunța contractul în 30 de zile de la data intrãrii în vigoare a legii. Pe durata celor 30 de zile pãrțile vor aplica prețul stabilit prin contract.”

În Noul Cod civil, deși prețul apare menționat și ca obiect al prestației ce decurge în baza altor contracte (furnizare, locațiune, antrepriză, transport etc.), regulile fundamentale pentru această noțiune sunt cele menționate cu privire la contractul de vânzare. În toate celelalte cazuri ele se aplică similar, cu câteva excepții, impuse de natura respectivului raport juridic: posibilitatea ca prețul să fie stabilit și altfel decât monetar, stabilirea legală a prețului, luarea în considerare a uzanțelor pentru determinarea prețului.

Prețul constituie un element esențial, fără de care contractul de furnizare nu poate fi încheiat în mod valabil, el reprezentând nu numai un „obiect al obligației beneficiarului, ci și cauza obligației furnizorului.Foarte important, din acest punct de vedere, este a se sublinia că Noul Cod a reținut distincția trasată în doctrină – dar și în Codul Civil din Quebec – între noțiunile de „obiect al contractului" și „obiect al obligației".

De aceea, prețul poate fi considerat obiect derivat al prestației cumpărătorului, iar nu un obiect al contractului și sugerează ideea echilibrului între prestațiile celor două părți.

În principiu, prețul produselor sau serviciilor se stabilește prin contract sau lege, după caz. Prin diverse acte normative se stabilește prețul în materie de furnizare de utilități (minim, maxim), care poate fi diferit pentru consumatorii persoane fizice, față de consumatorii profesionali.

Prețul, element al prestațiilor la care se oligă părțile și care împreună cu bunul/serviciul formează obiectul contractului de furnizare, trebuie să îndeplinească, de asemenea, anumite condiții: (a) stabilit în bani, (b) determinat sau determinabil, (c) real, (d) serios – în conformitate cu art. 1660-1665 din Noul Cod civil și, coroborând cu prevederile din materia viciilor de consimțământ, (e) non-lezionar.

a) Prețul să fie stabilit în bani

  Noului Cod Civil stipulează expres cerința ca prețul să fie stabilit în bani. Astfel, alin. (1) al art. 1660 statuează că „prețul constă într-o sumă de bani". Stabilirea în bani nu e doar un element de valabilitate a prețului, ci și un element de calificare a contractului ce îl diferențiază de alte contracte, precum schimbul, întreținerea, darea în plată ori alte contracte nenumite.

În ceea ce privește executarea contractului, nu e necesar să fie realizată printr-o sumă de bani, luându-se în calcul că importantă din punct de vedere al validității vânzării e stabilirea monetară a prețului la încheierea contractului, iar modalitatea efectivă de plată nu prezintă relevanță.

b) Prețul să fie determinat sau determinabil

Art. 1660 alin. (2) din Noul Cod civil se arată că prețul trebuie să fie „determinat sau cel puțin determinabil". Acest articol conferă o consacrare lipsită de echivoc a posibilității părților de a nu stabili de o manieră absolută prețul, încă de la încheierea contractului. Până de curând, această opțiune era recunoscută în doctrină și practica judiciară, însă într-o manieră mult mai restrictivă, această condiție de validitate a prețului fiind impusă de dinamizarea raporturilor economice ce reclamă o flexibilitate crescută în stabilirea anumitor elemente ale contractelor.

Prețul determinat reprezintă cuantumul cert, stabilit în bani încă de la încheierea contractului, fie în mod forfetar, fie prin raportare la o unitate de măsură, în cazul bunurilor generice. Din acest punct de vedere, caracterul determinat al prețului nu impune ca părțile să stipuleze modalitățile efective ori termenul de plată, elemente ce nu afectează valabilitatea contractului, ci doar executarea și răspunderea pentru neexecutarea obligațiilor.

Prețul determinabil este prețul „susceptibil de a fi determinat în viitor pe baza clauzelor contractului, prin relație cu alte elemente care nu mai depind de voința uneia sau alteia dintre părțile contractante".

În acest sens, art. 1661 din Noul Cod civil aduce precizări suplimentare, arătând că prețul poate fi considerat determinabil atunci când el nu a fost stabilit în contract, dar „părțile au convenit asupra unei modalități prin care prețul poate fi determinat ulterior, dar nu mai târziu de data plății și care nu necesită un nou acord de voință al părților".

Totodată, potrivit art. 1662 din Noul Cod civil, prețul poate fi considerat determinabil atunci când stabilirea sa este lăsată pe seama unui terț desemnat prin acordul părților, care – conform art. 1232, alin. (1) – va trebui „să acționeze în mod corect, diligent și echidistant".

Noul Cod Civil creează o determinabilitate generalizată. În acest sens, la art. 1233 se arată că atunci când contractul între profesioniști nu stabilește expres prețul, nici nu indică modalități pentru a-l determina, „se presupune că părțile au avut în vedere prețul practicat în mod obișnuit în domeniul respectiv pentru aceleași prestații realizate în condiții comparabile sau, în lipsa unui asemenea preț, un preț rezonabil". Se poate afirma, deci, că în privința acestor subiecte de drept (profesioniștii) Codul civil nu lasă nici o posibilitate de a exista un preț nedeterminat ori, mai precis, nu sancționează prin nulitate lipsa determinării prețului.

Totuși, trebuie remarcat că cele două prezumții, cea a prețului obișnuit și cea subsidiară a prețului rezonabil, constituie implicit o „cvasi-sancțiune", specifică conceptului postmodern de soft-law.

c) Prețul să fie real și serios

  Realitatea (sinceritatea) și seriozitatea prețului sunt necesare pentru valabilitatea contractului de furnizare, elemente ce reies din teoria cauzei. În Codul Civil, cele două condiții sunt reglementate diferit: obligativitatea ca prețul să fie real e stipulată doar în mod negativ, arătându-se că nu e permis un preț fictiv, iar caracterul serios al prețului e cerut atât în mod pozitiv, expres, cât și negativ, interzicându-se derizoriul său.

Astfel, în art. 1665, alin. (1) se arată că „vânzarea este anulabilă atunci când prețul este stabilit fără intenția de a fi plătit".

Pe de altă parte, exigența seriozității prețului e menționată expres la art. 1660, alin. (2) unde se arată că „acesta trebuie să fie serios", dar și pe cale negativă – la art. 1665, alin. (2) – interzicându-se derizoriul. Astfel, cea din urmă noțiune e definită legal printr-o disproporție atât de mare „față de valoarea bunului, încat este evident că părtile nu au dorit să consimtă la o vânzare". În raport cu doctrina și practica judiciară anterioară ce arătau că un preț serios e cel care constituie o cauză suficientă a obligației de transmitere a dreptului de proprietate asupra bunului, actuala reglementare arată că fictivitatea constă într-o neconsimțire a părților la încheierea unui contract de vânzare, neconsimțire ce devină evidentă prin dezechilibrul dintre valoarea bunului și preț.

d) Prețul lezionar

  În practică și doctrină s-a ridicat adesea problema valabilității unui preț care presupune o disproporție vădită între valoarea lucrului și suma de bani efectiv remisă de beneficiar, disproporție care să nu fie într-atât de gravă încât să poată fi inclusă sub auspiciile neseriozității prețului.

Astfel, s-a sugerat că un atare dezechilibru contractual, denumit generic „leziune", ar putea fi sancționat din două puncte de vedere: din perspectiva voinței partilor, prezumându-se existența unui viciu de consimțământ ori din perspectiva delictuală, prezumându-se culpa celui care exploatează nevoia, ușurința sau lipsa de experiență a celeilalte părți.

În Noul Cod civil, leziunea a fost admisă expres drept o disproporție sancționabilă între prestații, fiind inclusă în categoria viciilor de consimțământ (art. 1221).

CAPITOLUL II

Subcontractarea. Efectele contractului de furnizare

Cap.II .1 – Subcontractarea

Noul Cod civil – Legea nr. 287/2009 – reglementează posibilitatea subcontractării furnizării bunurilor sau serviciilor către o terță persoană în cazul în care, prin voința părților, contractul nu este considerat intuitu personae sau în cazul în care interdictia subcontractării nu rezultă implicit din natura contractului.

În acest sens, amintim dispozițiile art.1769 din Noul Cod Civil, care prevede:

„(1) Furnizorul poate subcontracta furnizarea bunurilor sau serviciilor către o terță persoană, cu excepția cazurilor în care contractul are un caracter strict personal sau natura contractului nu permite.

(2) Există subcontractare ori de câte ori produsul sau serviciul care face obiectul contractului de furnizare este în fapt furnizat, în tot sau în parte, de către un terț cu care furnizorul a subcontractat în acest scop.”

Prin prisma prevederilor legale susmentionate, contractul de subfurnizare poate fi definit ca fiind ”acel contract, accesoriu contractului de furnizare, conform si supus acestuia, care se poate încheia între furnizor si un subfurnizor de bunuri sau servicii prin care acesta din urmă se obligă fată de furnizor ca, în numele si pe socoteala acestuia, să furnizeze toate sau numai o parte din bunurile sau serviciile contractate de furnizor cu beneficiarul, contract care se poate încheia doar în cazul unui contract care nu este intuituu personae sau a cărui natură permite o astfel de soluție și în care în raporturile cu beneficiarul, furnizorul răspunde pentru faptele subfurnizorului, ca pentru fapta sa proprie”.

Astfel, furnizorul, în baza unui contract de subfurnizare, transmite dreptul/obligația de furnizare a bunurilor sau serviciilor, în tot sau în parte, iar pentru încheierea valabilă a unui contract de subfurnizare trebuie îndeplinite două condiții:

– subfurnizarea să nu fie interzisă prin contractul principal; interzicerea subfurnizării (în tot sau în parte) nu se prezumă, acesta trebuie să fie stipulată expres;

– subfurnizarea să nu fie consimțită în condiții care să contravină condițiilor din contractul principal (de exemplu, pentru alte bunuri sau servicii decât cele stabilite în contractul principal).

În aceste condiții, subfurnizarea este valabilă și produce efecte între părți ca orice contract de furnizare, însă contractul subfurnizare nu produce efecte față de beneficiar, el rămânând obligat în continuare numai față de furnizorul principal, iar furnizorul răspunde pentru faptele subfurnizorului, ca pentru fapta sa proprie. Subfurnizorul și beneficiarul nu au acțiune directă unul împotriva celuilalt, ci numai acțiune subrogatorie (oblică).

Pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a clauzelor contractuale sau pentru calitatea necorespunzătoare a produselor și a serviciilor furnizate de terțul subcontractant, furnizorul principal are acțiune de regres împotriva subfurnizorului. Subfurnizorul răspunde, așadar, față de furnizor, pentru pagubele suferite de beneficiar pâna la acoperirea intergrală a acestora.

În acest sens, sunt prevederile art.1170 din Noul Cod civil, potrivit caruia: ” În cazul subcontractării, executarea contractului de furnizare rămâne sub supravegherea furnizorului și acesta răspunde față de beneficiar pentru calitatea produselor și a serviciilor furnizate de terțul subcontractant, având însă drept de regres împotriva acestuia.”

Ca exemplu de subcontractare putem aminti subcontractarea în cazul procedurii de achiziții publice reglementată de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.34/2006, care conține prevederi exprese cu privire la subcontractarea parțială a viitorului contract de achiziție publică.

Asadar, alegerea subcontractantului este atributul exclusiv al contractantului, deci al celui care se obligă practic în iîndeplinirea contractului în cele mai bune condiții față de autoritatea contractantă.

Ordonanța de Urgență nr. 34/2006 arată că ” fără a i se diminua răspunderea în ceea ce privește modul de îndeplinire a viitorului contract de achiziție publică, ofertantul are dreptul de a include în propunerea tehnică posibilitatea de a subcontracta o parte din contractul respectiv – art. 45 (1).”

Subcapitolul II.2 – Efectele contractului de furnizare

II. 2.1 – Noțiunea efectelor contractului în general.

Orice contract are ca efect imediat nașterea unor obligații reciproce între părțile contactante, fiecare dintre părți revenindu-i concomitent, atât drepturi, cât și îndatoriri.

Privind contractul ca pe un izvor de obligații de sine-stătător, efectele contractului constând în obligațiile ce se nasc în temeiul acestuia, conduce la ceea ce se numeșste puterea obligatorie a contractului, reflectată in dispozițiile Noului Cod civil, art.1270, care prevede: ” (1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.”

Cu privire la efectele contractului de furnizare, acestea constau în obligațiile pe care contractul le ceează în sarcina părților contractante, sub cele două aspecte: obligațiile furnizorului si obligațiile beneficiarului.

II. 2.2 – Obligațiile furnizorului

Potrivit prevederilor art. 1767 alin.(1) din Noul Cod civil, „proprietatea asupra bunurilor se transferă de la furnizor la beneficiar în momentul predării acestora. …………”.

De observat, că Noul cod civil prevede, în cazul contractului de furnizare, două obligații principale ale furnizorului, obligații ce constau în: transmiterea proprietății și predarea bunurilor și/sau prestarea serviciilor.

2.2.1 – Transmiterea proprietății și predarea bunurilor. Riscul contractului

Cu privire la transmiterea proprietății și predarea bunurilor, arătăm că, spre deosebire de contractul de vânzare unde regula este că transferul proprietății bunului operează de drept din momentul încheierii contractului chiar dacă bunul nu a fost încă predat, în cazul contractului de furnizare transmiterea proprietății asupra bunurilor are loc în momentul predării acestuia către beneficiar.

În cazul în care expedierea produselor este în sarcina furnizorului, bunul este socotit predat beneficiarului la data predării lui către cărăuș.

În acest sens, art.1767 alin.(3) din Codul civil prevede:” Când expedierea produselor este în seama furnizorului, produsele recepționate sunt socotite predate beneficiarului pe data predării lor către cărăuș.”

Prin urmare, astfel cum am mai atătat, trasnsmiterea proprietății si predarea bunului care face obiectul contractului de furnizare au loc concomitent, dreptul de proprietate asupra bunului furnizat nefiind transmis de drept la momentul încheierii contractului.

Fiind un contract translativ de proprietate, se pune și problema riscurilor contractului de furnizare. In ce privește riscul contractului si a pierii fortuite a bunului furnizat, sunt aplicabile regulile generale în materie de contracte translative de proprietate, conform art. 1274 din Codul civil prevede: „ (1) În lipsă de stipulație contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligației de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului.

(2) Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit și dacă obligația de predare ar fi fost executată la timp.”

Sub acest aspect, cel al riscurilor, așa cum reiese din dispozițiile Codului civil susmenționate, regula este că riscul contractului de furnizare ramâne în sarcina furnizorului, ca debitor al obligației de predare.

Aceasta înseamnă că bunurile ce urmează să fie furnizate pier total sau parțial până în momentul predării catre beneficiar, furnizorul va trebui sa procure acestuia bunuri de același gen.

De la aceasta regulă, legea civilă prevede două excepții: stipulația contrară a părților

contractante și punerea în întârziere a beneficiarului, caz în care beneficiarul preia riscul pieirii fortuite a bunului.

Ca efect al transferului riscurilor, în cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligației de predare pierde dreptul la contraprestație, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie.

Cu privire la predarea bunului, ca obligație principală a furnizorului, constă în punerea la dispoziția beneficiarului a bunului furnizat sau a serviciilor prestate.

Deși Codul civil nu prevede expres în cazul contractului de furnizare și obligația predării accesoriilor bunului, considerăm că, în temeiul art. 1771 Cod civil privind aplicabilitatea dispozițiilor de la vânzare, și în cazul acestui contract sunt aplicabile prevederile art.1686 privind întinderea obligației de predare, potrivit caruia “obligația de a preda bunul se întinde și la accesoriile sale, precum și la tot ce este destinat folosinței sale perpetue.”

Sancțiunea neexecutării obligației de a preda bunul sau de a presta serviciul. In caz de neexecutare, potrivit reglementărilor generale, beneficiarul poate invoca execpția de neexecutare sau poate cere fie rezilierea contractului de furnizare, fie executarea silită a acestuia, beneficiarul putând fi obligat la daune pentru prejudiciul provocat pentru nepredarea bunului sau nefurnizarea serviciului la termenul convenit, din culpa furnizorului.

Creditorul unor drepturi de creanță născute din contracte sinalagmatice are un drept de opțiune între executarea silită (directa sau indirectă) și rezoluțiunea sau rezilierea contractului, el putând, în principiu, să își schimbe opțiunea inițială, cu condiția de a nu se realiza efectiv una dintre variante. Astfel, este nelegală hotărârea prin care instanța dispune atât rezilierea parțială a contractului de prestări servicii, cât și executarea în natura a aceluiași contract, cu privire la aceleași obligații contractuale ( I.C.C.J., s.a II-a civ., decizia nr.2060/2012).

2.2.2 – Obligația de garanție contra evicțiunii

Din coroborarea prevederilor art. 1767 alin.(1) cu cele ale art.1771 din Noul Cod civil, potrivit caruia “ dispozițiile prezentului capitol se întregesc în mod corespunzător, cu dispozițiile privitoare la contractul de vânzare, în masura în care nu este prevazută o reglementare specială pentru contractul de furnizare”, menționăm, ca efect al contractului de

furnizare valabil încheiat și obligația de garanție a furnizorului, atât contra evicțiunii, cât și contra viicilor bunurilor furnizate.

Ca termen juridic, garanția este definită ca fiind limita de timp, care curge de la data dobândirii produsului sau serviciului, pâna la care producătorul sau prestatorul îsi asumă responsabilitatea remedierii sau înlocuirii produsului ori serviciului achizitionat, pe cheltuiala sa, dacă deficiențele nu sunt imputabile consumatorilor (beneficiarilor).

În cazul prestărilor de servicii, informațiile trebuie să cuprindă categoria calitativă a serviciului, după caz, timpul de realizare, termenul de garanție și postgaranție, prețurile și tarifele, riscurile previzibile și, după caz, alte documente prevazute expres de lege. În cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligați să ofere consumatorilor informații complete, corecte și precise asupra drepturilor si obligațiilor ce le revin.

Obligația de garanție a furnizorului decurge din principiul ca acesta trebuie să facă tot ce e posibil pentru satisfacerea deplină a intereselor și necesităților beneficiarului. În acest scop, furnizorul trebuie să asigure beneficiarului o utilă înterbuințare a produsului sau a serviciului. In acest sens, art. 1707 din Codul civil de la materia vânzării, care reglementează garanția contra viciilor bunului vândut, prevede că “vânzătorul garantează cumpărătorul contra oricăror vicii ascunse care fac bunul vândut impropriu întrebuințării la care este destinat sau care îi micșorează în asemenea măsură întrebuințarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preț mai mic.“

Contractul de furnizare, deși poate fi încheiat atât între persoane fizice, precum si între persoane fizice și persoane juridice, el este totuși rezervat comerțului. Din acest punct de vedere, garanția este o declarație comercială, prin care comerciantul, subiect al obligației de garanție (furnizor, vânzător) își asumă răspunderea pentru lipsa de conformitate a produselor și serviciilor pe care le furnizează. Cadrul legislativ românesc nu prevede un standard general acceptat cu privire la această declarație de garanție, astfel că ea trebuie stabilită și negociată, în funcție de condițiile comerciale specifice ale contractului.

În contractul de furnizare pot fi folositi, de exemplu, termeni precum „garanție“, „mentenanță“, „întreținere“, însă acești termeni nu au înțelesuri standard definite, definiții la care toți comercianții să se poată raporta și care să garanteze că utilizarea unui astfel de termen nu conduce la crearea unor așteptări diferite între beneficiar și furnizor. Contractele încheiate cu persoane fizice care se supun în special legislației privind protecția consumatorului – Legea privind codul consumului nr.296/2004, republicată.

Astfel, în legislația actuală, obligația de garanție nu are o reglementare unitară, ea fiind prevazută în diferite legi speciale. Putem enunța, cu titlu exemplificativ, Legea nr. 449/2003 privind vanzarea produselor si garantiile asociate acestora, republicata, Legea privind codul consumului nr.296/2004, republicată etc.

Ca varietate a obligației de garanție, putem aminti, de exemplu, garanția pentru echipamente, care poate avea două componente:

O primă componentă o reprezintă garanția producătorului, care, de obicei, se regăsește într-o declarație de garanție furnizată împreună cu echipamentul și care se referă la conformitatea echipamentului cu anumite standarde, precum și cu specificațiile respectivului echipament. 27

A doua componentă o reprezintă garanția furnizorului sau a vânzătorului, care, de regulă, nu este același cu producătorul, garanție care este prevăzută în clauzele contractuale privind garanția. Garanția furnizorului/vânzătorului este singura care poate conține elemente de specificitate pentru un anumit beneficiar. De cele mai multe ori, beneficiarii nu comandă anumite echipamente specifice, ci solicită echipamente care să respecte anumite cerințe tehnice minimale, iar furnizorii selecționează echipamentul care răspunde cel mai bine cerințelor beneficiarului. În această situație, garanția pe care producătorul echipamentului o oferă nu este neapărat relevantă pentru beneficiar, întrucât acesta nu a comandat un anumit echipament, ci acesta i-a fost oferit ca răspuns la un set de cerințe.

Așadar, garanția trebuie să acopere, pe lângă protecția privind eventualele defecțiuni, toate situațiile în care echipamentul nu respectă cerințele explicite ale beneficiarului exprimate în contract.

Declarația de garanție trebuie să mai cuprindă și încă cel puțin două informații: perioada pe durata căreia furnizorul își asumă responsabilitatea garanției și condițiile pe care beneficiarul trebuie să le respecte pentru ca el să beneficieze de garanția furnizorului.

De asemenea, tot ca o varietate a obligatiei de garanție a furnizorului putem menționa garanția aplicațiilor software. Pentru aplicațiile achiziționate sub licență, în cazul în care beneficiarul solicită însă furnizarea unui software care să îndeplinească un set de cerințe

funcționale și tehnice documentate într-un caiet de sarcini, dar fără a nominaliza produsul, este responsabilitatea furnizorului să aleagă produsul software potrivit cerințelor beneficiarului și să îl furnizeze acestuia. Este evident, ca într-o asemenea situație, furnizorul este obligat să își asume integral toate condițiile de garanție solicitate de beneficiar.

II.2.3 – Obligțiile beneficiarului

2.3.1. Obligația de preluare a bunurilor

Potrivit prevederilor art. 1767 alin.(1) din N.C.V. „ ….Beneficiarul are obligația să preia bunurile la termenele si în condițiile prevazute în contract.

(2) Preluarea bunurilor se face prin recepția de către beneficiar, ocazie cu care se identifică și se constată cantitatea și calitatea acestora.

(3) Când expedierea produselor este în seama furnizorului, produsele recepționate sunt socotite predate beneficiarului pe data predării lor către cărăuș ”.

Din dispozițiile susmentionate, rezultă în sarcina benficiarului obligația de preluare a bunurilor (la termenele și în condițiile prevăzute în contract), care se face prin recepția de catre beneficiar a acestora, beneficiarul fiind obligat sa verifice bunurile, atât din punct de vedere cantitativ, cât si calitativ.

Recepția produduselor este operația de identificare și verificare cantitativă si calitativă produselor și se realizează de către beneficiar fie în prezența furnizorului, fie în absența acestuia. Locul de desfășurare al recepției poate fi la sediul furnizorului sau al beneficiarului.

Recepția se deosebește de controlul tehnic de calitate care constă în verificarea, efectuată de organe de specialitate, privind calitatea materiilor prime și a materialelor, respectarea în procesul de producție a documentației tehnice și a tehnologiei de fabricație, calitatea produselor finite, omologarea produselor etc.

Recepția se deosebește de controlul tehnic de calitate prin modalitațile prin care se realizează și prin efectele pe care le produce, având atât un caracter tehnic, cât și un caracter economic si juridic.

Scopul recepției constă în verificarea modului în care furnizorul își îndeplinește obligațiile asumate prin contract (cu privire la sortiment, calitate, cantitate, ambalare, marcare etc).

Metodologia prin care este realizată recepția este procesul care presupune urmatoarele operatii: verificarea documentelor, verificarea identității și mărimii lotului (receptia cantitativa); verificarea calitatii (recepția calitativa).

Recepția prin verificarea documentelor presupune verificarea contractului, anexe la contract, clause contractuale, documente de însoțire a produselor, de livrare și transport, specificații documente de atestare a calității, certificate de calitate, buletin de analiza etc.

Recepția cantitativă se realizează prin numărare, măsurare sau cântărire, în funcție de felul produselor, pe baza specificațiilor din contract.

Recepția calitativă a produselor se realizează prin examinare, măsurare, încercare, etalonare sau prin orice altă modalitate de comparare a produsului cu specificațiile care îl definesc și care sunt prevăzute în documentele contractului.

Aceleași reguli se aplică și în cazul în care obiectul contractului de furnizare îl constituie prestarea de servicii, benefiviarul fiind în culpă în cazul în care nu se va îngriji de recepția serviciilor pe care le va identifica și va constata calitatea acestora.

2.3.2. Obligația de plată

Potrivit prevederilor art. 1768 alin.(1) din N.C.V. „ Prețul datorat de beneficiar este cel prevăzut în contract sau în lege”.

Prin urmare, beneficiarul este obligat la plata prețului bunului sau prestării serviciului care face obiectul contractului de furnizare.

Potrivit art. 1469 alin. (2) din Noul Cod civil: “ Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestații care constituie obiectul însuși al obligației.”

În ce privește locul plății, acesta este prevăzut, de regulă, de părțile contractante în contractul de furnizare încheiat, astfel încât părțile pot stabili de comun acord asupra locului plății, dacă prin dispoziții speciale nu se prevede altfel, părțile putând deroga de la regulile de drept comun, acestea fiind dispozitiv-supletive.

Cu privire la locul plății, dacă părțile contractante nu au prevăzut în contract, sunt aplicabile regulile prevazute de art. 1494 din Noul Cod civl, potrivit căruia:

” (1) În lipsa unei stipulații contrare ori dacă locul plății nu se poate stabili potrivit naturii prestației sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părți ori al uzanțelor:

a) obligațiile bănești trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plății;

b) obligația de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care bunul se afla la data încheierii contractului;

c) celelalte obligații se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii contractului.”

Spre deosebire de Codul civil de la 1864, care prevedea la art. 1104 alin.(3) că plata este cherabilă, iar nu portabilă, Noul cod civil inversează această prezumție, modificarea adusă obligațiilor bănești fiind în avantajul creditorului.

De asemenea, plata se efectuează la termenul sau la termenele convenite de părți, data plații fiind la latitudinea părților, în funcție de posibilitățile și interesele economice ale acestora, regulile de drept comnun fiind și în acest caz disopzitiv-supletive.

În lispsa unei astfel de clauze contractuale, Noul Cod civil prevede cu privire la data plății, la art.1495, următoarele:

” (1) În lipsa unui termen stipulat de părți sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanțelor, obligația trebuie executată de îndată.

(2) Instanța poate stabili un termen atunci când natura prestației sau locul unde urmează să se facă plata o impune.”

Dobânda. Părțile pot stabili, de asemenea, clauze contractuale privind dobânda penalizatoare, aceasta fiind datorată de debitorul obligației bănești – beneficiarul – pentru neîndeplinirea la scadență a obligației de plată. Acesta se va plăti dobânda legală doar dacă părțile nu au stabilit expres, prin convenția lor, nivelul dobânzii.

Dacă beneficiarul plătește cu întârziere, la o dată ulterioară celei stabilite prin contractul de furnizare se pune problema angajării răspunderii sale pentru repararea prejudiciului, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții ale angajării răspunderii, inclusiv punerea în întârziere a debitorului.

CAPITOLUL III

Încetarea contractului de furnizare

Noul Cod civil, Cartea V- Despre obligații – Titlul IX – Diferite contracte speciale – Capitolul III – Contractul de furnizare – art. 1768 alin.(3) prevede un cazul de încetare a contractului de furnizare, și anume în situația în care, în cursul executării contractului, se modifică reglementarea legală a prețului sau a mecanismului de determinare a acestuia. Astfel, art. 1768 alin.(3) dispune:

” Dacă legea prevede expres că prețul sau modalitatea de determinare pe care le stabilește se va aplica și contractelor în curs, fiecare dintre părți poate denunța contractul în 30 de zile de la data intrării în vigoare a legii …….. ”

Cu alte cuvinte, una din modalitățile de încetare a contractului de furnizare este denunțarea unilaterală a oricăreia dintre părțile contractante, fie a furnizorului de bunuri și/sau servicii, fie a beneficiarului, în situația expres prevăzută de Noul Cod civil.

NCC nu se preocupă în mod deosebit de încetarea contractului de furnizare, ceea ce înseamnă că se vor aplica regulile comune în materia încetării actelor juridice, astfel că furnizarea va încetarea prin ajungerea la termen a contractului, prin denunțarea unilaterală (dacă nu s-a stabilit un termen contractual), prin imposibilitatea materială sau juridică de furnizare a bunurilor etc.

Și în ce privește incetarea contractului de furnizare, se completează cu reguluile prevăzute de NCC de la vânzare-cumpărare, precum și cazurile specifice de încetare a contractului de vânzare-cumpărare.

Totuși, din prevederile art.1768 alin.(3) mai sus enunțate, se poate trage concluzia că dacă parțile nu își manifestă un mod expres voința de a denunța contractul de furnizare în termenul de 30 de zile prestabilit de lege, acesta se prelungește de drept pe perioada prevazută în contract, presupunând, totodată, o acceptare tacită a noului preț sau a modalității de determinare a acestuia.

Înafară de această regulă expres prevazută în Cartea V- Despre obligații – Titlul IX – Diferite contracte speciale – Capitolul III – Contractul de furnizare, cât privește încetarea contractului de furnizare, se aplica regulile generale. Astfel, potrivit noii reglementari civile încetarea contractului, este reglementata la art. 1321 din Codul Civil, dispoziție legală care enumera expres unele cazuri de încetare, cum ar fi: executarea, acordul de voință al parților, denunțarea unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau neîndeplinirea condiției și imposibilitatea fortuita de executare, si, totodată, statuează că, prin lege, se pot stabili și alte cazuri de încetare a contractului.

Subcapitolul III.1 – Cazuri speciale de încetare. Condiții.

Un caz special de încetare a contractului stabilit de lege, conform textului legal sus-mentionat, este rezoluțiunea/rezilierea contractului, acest caz special fiind reglementat în Secțiunea a 5-a „Rezoluțiunea, rezilierea și reducerea prestațiilor” din Capitolul II „Executarea silită a obligațiilor” al Titlului V „Executarea obligațiilor” din Cartea a V-a „Despre obligații” din Codul civil la art. 1549 – 1554.

Rezoluțiunea/rezilierea este o cauză de încetare a contractului care intervine în situația neexecutării culpabile de catre o parte contractantă a obligatiilor asumate prin încheierea contractului, acest fapt fiind confirmat de alin. (2) al art. 1516 din Codul Civil care statuează că: „Atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: […] 2. să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, dupa caz, reducerea propriei obligații corelative; […] .”

Facem precizarea că, fiind un contract sinalagmatic cu executare succesivă, în cazul contractului de furnizare va opera rezilierea – desființarea contractului pentru viitor, rezoluțiunea operând doar în cazul contractelor bilaterale uno ictu (cu executare dintr-o dată), desființarea contractului fiind retroactivă.

Condiții. Așadar, pentru a putea invoca rezoluțiunea/rezilierea contractului trebuie îndeplinite doua condiții cumulative: (a) debitorul să fie în întarziere, și (b) să nu existe nici o justificare pentru neexecutarea obligațiilor contractuale.

◘ 1.1. Punerea în întârziere a debitorului.

Cu privire la prima condiție a operării rezoluțiunii/rezilierii, respectiv punerea în

întârziere a debitorului, se realizează potrivit dispozițiilor Sețiunii a 2-a „Punerea în întârziere a debitorului” din Capitolul II „Executarea silită a obligațiilor” al Titlului V „Executarea obligațiilor” din Cartea a V-a „Despre obligații” din Codul civil – art. 1521-1526 – iar întârzierea poate opera de drept sau la inițiativa creditorului (art. 1521).

Art. 1523 din Noul cod civil prevede:

”(1) Debitorul se află de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect.

(2) De asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci când:

a) obligația nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul I-a lăsat să treacă, sau când nu a executat-o imediat, deși exista urgență;

b) prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligației sau când a încălcat o obligație de a nu face;

c) debitorul și-a manifestat în mod neîndoielnic față de creditor intenția de a nu executa obligația sau când, fiind vorba de o obligație cu executare succesivă, refuză ori neglijează să își execute obligația în mod repetat;

d) nu a fost executată obligația de a plăti o sumă de bani, asumată în exercițiul activității unei întreprinderi;

e) obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale.”

Astfel, potrivit art. 1523 din Noul Codul civil mai sus enunțat, debitorul este de drept în întarziere, dacă se află într-unul dintre urmatoarele cazuri: (a) prin conventia părților s-a stabilit ca la împlinirea termenului pentru executarea obligației debitorul este drept în întarziere; (b) natura obligației impunea ca acesta sa fie executata pâna la un anumit termen; (c) debitorul a făcut imposibilă, prin fapta proprie, executarea în natura a obligației; (d) debitorul a încălcat o obligație de a nu face; (e) debitorul îsi exprimă neîndoielnic intenția de a nu executa obligația; (f) debitorul nu îsi execută în mod repetat o obligație cu executare succesiva; (g) debitorul profesionist nu-si executa la scadență obligația de plată a unei sume de bani; (h) în alte cazuri menționate expres de lege.

În situația în care în speță nu este incident nici unul din cazurile de întârziere de drept prevazute de art.1523 mentionate mai sus, atunci creditorul poate pune debitorul în întârziere, fie printr-o notificare scrisă, transmisă prin intermediul executorului judecătoresc, fie prin utilizarea oricarui alt mijloc care asigura dovada comunicarii: fax, email, inmanare sub semnatura etc., astfel cum prevede art. 1522 din Noul cod civil, fie prin formularea unei cereri de chemare în judecată.

◘ 1.2. Inexistența unei justificări pentru neexecutarea obligațiilor contractuale

Cu privire la cea de-a doua condiție a operării rezoluțiunii/rezilierii, respectiv inexistența unei justificări pentru neexecutarea obligațiilor contractuale, amintim art. 1524 din Noul Cod civil care prevede: ” Debitorul nu este în întârziere dacă a oferit, când se cuvenea, prestația datorată, chiar fără a respecta formalitățile prevăzute la Art. 1510-1.515, însă creditorul a refuzat, fără temei legitim, să o primească.”

De asemnea, art. 1517 din Noul cod civil, prevede ca: ”O parte nu poate invoca neexecutarea obligațiilor celeilalte părți în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acțiune sau omisiune.”

Tot astfel, Codul civil prevede ca și cauze exoneratoare de răspundere forța majoră și cazul fortuit, amintind cu privire la acest aspect, și dispozițiile art. 1351, potrivit căruia:

” (1) Dacă legea nu prevede altfel sau părțile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forță majoră sau de caz fortuit.

(2) Forța majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil.

(3) Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.

(4) Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat și în caz de forță majoră.”

În consecință, cu privire la cea de-a doua condiție a operării rezoluțiunii/rezilierii, respectiv inexistența unei justificări pentru neexecutarea obligațiilor contractuale, acesta nu este considerată îndeplinită dacă obligația nu a putut fi executată din cauza faptei proprii a creditorului, a acțiunii sau omisiunii a acestuia (art. 1517), dacă creditorul refuză plata (art. 1524), în caz de forta majora sau caz fortuit (art. 1351), în cazul faptei victimei sau a terțului (art. 1351) etc.

Subcapitolul III.2 – Modalități de punere în acțiune a mecanismului juridic al rezoluțiunii/ rezilierii contractului

Creditorul are vocația de a declanșa mecanismul prin care contractul va fi rezolutionat/reziliat dacă cele două condiții menționate în subcapitolul anterior sunt îndeplinite cumulativ.

Noua legislație civilă reglementează două modalități de punere în acțiune a mecanismului rezoluțiunii/rezilierii, și anume: rezoluțiunea/rezilierea pe cale judecătorească/arbitrală și rezoluțiunea/rezilierea conventională.

2.1. Rezoluțiunea/rezilierea pe cale judecătorească/arbitrală

Art. 1550 din Noul Cod civil prevede:” (1) Rezoluțiunea poate fi dispusă de instanță, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptățită.

(2) De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părțile au convenit astfel, rezoluțiunea poate opera de plin drept.”

Astfel, potrivit articolului susmenționat, rezoluțiunea/rezilierea contractului va putea fi dispusă de instanța judecatorească, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptațită sau poate opera de drept în cazul în care părțile au convenit astfel prin clauzele contractuale – pact comisoriu.

Rezoluțiunea/rezilierea judecatorească/arbitrală va putea fi dispusă de instanta judecatorească sau tribunalul arbitral numai în cazul în care sunt îndeplinite cele două condiții cumulative la care am facut referire în subcapitolul anterior, precum și dacă neexecutarea este semnificativă în cazul contractelor cu executare dintr-o data (uno ictu) sau dacă neexecutarea este repetată în cazul contractelor cu executare succesiva, astfel cum este cazul contractului de furnizare.

În acest sens, art. 1551 din Noil Cod civil, dispune: ” (1) Creditorul nu are dreptul la rezoluțiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate. În cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat […] . ”

2.2. Rezoluțiunea/rezilierea convențională

Spre deosebire de Codul civil de la 1864, în care pactele comisorii au fost consacrate numai pe calea jurisprudenței și pe cale doctrinară, în Noul Cod civil este reglementată expres rezoluțiunea/rezilierea conventională sub două forme: rezoluțiunea/rezilierea unilaterală și pactul comisoriu.

Rezoluțiunea/rezilierea unilaterală este reglementată de dispozițiile art. 1552 din Codul Civil, potrivit cărora: ” (1) Rezoluțiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părțile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligația în termenul fixat prin punerea în întârziere.”

Rezoluțiunea/rezilierea unilaterală intervine, așadar, când părțile au convenit aceasta prin convenția lor, iar debitorul se află de drept în întârziere sau nu respectă termenul de remediere stabilit prin notificarea de punere întârziere.

Rezoluțiunea/rezilierea contractului operează în mod irevocabil prin transmiterea unei notificari în acest sens, cu mențiunea că, în cazurile de întarziere de drept, încetarea contractului se produce la data comunicarii, iar în celelalte situații la data expirării termenului acordat de creditor prin notificarea de punere în întarziere, fără alte formalitați, dacă debitorul nu și-a executat obligația.

Pactul comisoriu este reglementat de art. 1553 din Codul Civil care prevede:

”(1) Pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligațiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1), rezoluțiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării.

(3) Punerea în întârziere nu produce efecte decât dacă indică în mod expres condițiile în care pactul comisoriu operează. ”

Astfel, pactul comisoriu atrage rezoluțiunea/rezilierea de drept a contractului, fără alte formalitati prealabile, în situația în care părțile au stabilit expres obligațiile a căror nerespectare atrage o asemenea măsura, precum și condițiile în care se produce încetarea contractului, iar debitorul se află în întârziere. Însă, în situația în care debitorul nu se află de drept în întârziere, pactul comisoriu operează numai după punerea în întârziere a acestuia.

Spre deosebire de rezilierea unilaterală, pactul comisoriu atrage rezilierea de drept a contractului fără să mai fie nevoie de vreo formaliate din partea creditorului în acest sens, însa, asa cum am arătat, numai dacă părțile au stabilit în mod xpres în contract obligațiile care atrag rezoluțiunea/rezilierea contractului și faptul că debitorul este de drept în întârziere dacă nu-și execută obligațiile asumate prin contract.

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ

STRATEGII DE DEZVOLTARE A S.C. D&D S.A.

INTRODUCERE

În societatea contemporană furnizarea produselor și serviciilor reprezintă un factor accelerator al vieții economice și sociale, un element determinant al succesului întreprinderilor de orice profil pe piață.

Elementele concurențiale, specifice economiei de piață, impun accelerarea acestui proces, atât în ansamblul său, cât și pe fiecare etapă în parte.

Prezentul capitol, structurat în două subcapitole, unul cu caracter teoretic și unul cu caracter practic concretizate într-un studiu de caz, prezintă conceptul clasic privind politica și strategiile de furnizare ale întreprinderilor contemporane.

Subcapitolul doi prezintă S.C. D&D S.A., al cărei obiect principal de activitate este producția de echipamente sportive și furnizarea acestora pe piața internă și externă, mediul de marketing al acesteia, mediu care cuprinde atât mediul intern, cât și mediul extern. Experiența de fabricație a echipamentelor sportive, cât și competența conducătorilor de compartimente, sunt factori determinanți pentru asigurarea calității oferite de societate, făcând din aceasta un puternic producător de echipamente sportive pe piața românească de profil ajungând în prezent, primul producător intern de acest gen de produse.

S.C. D&D S.A. și-a menținut prețul scăzut al produselor comparativ cu cel al concurenței, având cel mai bun raport calitate-preț pe piața românească, din acest considerent existând o cerere semnificativă pe piața de specialitate pentru produsele S.C. D&D S.A.

Dintre obiectivele strategiei de dezvoltare a S.C. D&D S.A. sunt construirea unei adevărate forțe comerciale printr-un marketing de calitate și încheierea unor contracte fructuoase de furnizare a echipamentelor sportive, extinderea portofoliului de produse obținute prin cercetare proprie și parteneriate, consolidarea pe piețele regionale și lansarea de noi produse pe piețele externe, semnarea de noi parteneriate, tehnologia de ultimă generație.

Subcapitolul doi mai prezinta strategia de furnizare a produselor S.C. D&D S.A., strategiile logistice în cadrul acestei companii, canalele de distribuție utilizate de aceasta, precum și propuneri în vederea îmbunătățirii strategiilor de distribuție și furnizare utilizate în prezent de aceasta.

Acest studiu a fost elaborat în scopul de a obține și de a adopta soluții eficiente în vederea înlăturării dificultăților întâlnite.

SUBCAPITOLUL 1

CONCEPTUL DE POLITICĂ DE FURNIZARE PE PIAȚĂ A PRODUSELOR

Finalizarea activității întreprinderilor producătoare de bunuri și servicii sunt condiționate de ajungerea mărfurilor la consumatorii și utilizatorii finali, de satisfacerea nevoilor pentru care au fost concepute. Oferta de produse sau oferta de servicii conduce la integrarea rezultatelor întreprinderii în mod specific unui anumit tip de ofertă de piață – politica de furnizare.

Noțiuni generale privind distribuția prin operațiunea de furnizare a produselor

Conceptul de furnizare.

În terminologia uzuală, conceptul de furnizare se referă la ”traseul” pe care îl parcurg bunurile pe piață, până ajung la beneficiari ; producătorul și beneficiarii sunt participanții la circulația mărfurilor. Furnizarea produselor reprezintă una din cele mai importante operațiuni prin care se realizează transferul drepturilor de proprietate asupra mărfurilor de la un agent de piață la altul și până la intrarea lor definitivă în sfera consumului, adică până la beneficiar. Pe lângă furnizare, în ansamblul operațiunilor prin care se realizează transferul drepturilor de proprietate asupra mărfurilor mai sunt vânzarea-cumpararea, concesiune, consignație, etc.

Furnizarea se referă, în esență, la circuitul fizic și economic al mărfurilor, la activitățile unei mase largi și eterogene de unități, aparținând mai multor profiluri economice. Obiectul activității de furnizare îl formează mărfurile (bunuri și/sau sevicii), fluxul lor neîntrerupt pe piață de la producător până la beneficiar. Deplasarea mărfurilor spre consumatorul final este însoțită, precedată sau urmată și de alte fluxuri importante, care îi conectează pe participanții la procesul de ansamblu al distribuției și anume : fluxul negocierilor, al tranzacțiilor (tratativelor) de piață, fluxul titlului de proprietate, respectiv transferul lui succesiv cu fiecare operațiune de vânzare-cumpărare a produsului.

Furnizarea îndeplinește un rol important în economia de piață, prin intermediul acesteia se finalizează activitatea economică a întreprinderilor și se încheie circuitul economic al produselor. Întreprinderea producătoare/comercială redobândește în formă bănească resursele investite în producerea și comercializarea produselor, iar beneficiarul/consumatorul intră în posesia bunurilor necesare.

Producția și consumul nu sunt practic posibile în lipsa furnizării. Acest aspect rezultă din examinarea legăturii realizate de furnizare între producție și consum prin punerea în contact cu întreprinderile de producție cu cele de consum.

În realizarea legăturii dintre producător și consumator, contribuția intermediarilor nu se limitează la un rol pasiv. Operatorii specializați în desfășurarea activității comerciale au capacitatea de a informa și influența atât pe producător, cât și pe consumator, crescând șansele vânzării produselor și satisfacerii cerințelor de consum.

Contribuția furnizării în viața economică a societății de azi poate fi apreciată din unghiul proporției în care această sferă economico-juridică antrenează fondurile materiale și resursele umane ale societății, cât și a ponderii pe care o deține în prețul final al produselor.

Este relevant faptul că, în ansamblu, aceste ponderi au o tendință de creștere. Explicațiile sunt numeroase : devansarea de către rețeaua de furnizare a ritmurilor înregistrate de producție, creșterea gradului de complexitate a procesului de comercializare a produselor, distanțele dintre locurile de producție și cele de consum, etc. La acestea mai contribuie și factorii sociali, cum ar fi

reducerea timpului total alocat achiziționării produselor și serviciilor, asteptările clienților privind alegerea dintr-un sortiment cât mai complet, etc. Toate situațiile enumerate au accentuat tendința de creștere pe care furnizarea o deține în prețul final al produselor.

◙ Locul furnizării în economia de piață

Modalitatea în care mărfurile parcurg traseul distribuției prin operațiunea economico-juridică de furnizare pentru a ajunge la beneficiari, prezintă importanță nu numai pentru funcționarea mecanismului economic al societății în general, dar și pentru soarta fiecărei întreprinderi. Toate întreprinderile, indiferent de profil, sunt conectate la sistemul distribuției. Unele dintre ele au ca obiect de activitate principal sau exclusiv, furnizarea de produse sau servicii.

Distribuția/furnizarea strategică și tactică este luată în considerare în deciziile întreprinderii, în diferite variante, apreciate ca fiind cele mai oportune într-o anumită etapă, pentru anumite categorii de produse, de piețe, categorii de beneficiari, etc.

1.2. Traseul furnizării

Acesta reprezintă ansamblul de intermediari care îndeplinesc diverse funcții în procesul transferării unui produs de la producător la beneficiarul/consumatorul final, reprezentând succesiunea transferului titlului de proprietate, ce se realizează pe un anumit itinerar, pe care îl parcurge produsul de la producător la consumatorul acesteia.

După ce produsul a fost obținut în urma unui proces specific de producție, urmează determinarea metodelor ce vor fi folosite pentru ca produsul să ajungă la beneficiarul final.

◙ Participanții la procesul de furnizare

Aceștia sunt operatori cu profiluri de activitate de furnizare sau pot fi cu profiluri de activitate diverse, care își aduc aportul în mod diferit la mișcarea fizică a produselor sau serviciilor și derularea celorlalte operațiuni asociate acesteia .

În funcție de rolul îndeplinit și de fluxurile în care sunt prezenți, participanții la procesul de distribuție pot fi clasificați în participanți primari, ofertanți de servicii funcționale, furnizori de servicii de sprijin.

a. Participanții primari – firme care dețin, de regulă, proprietatea asupra produselor pe care le furnizează. Din această categorie fac parte producătorii și intermediarii angrosiști si detailiști, structura acestei categorii fiind foarte variată.

b. Ofertanții de servicii funcționale. În afară de participanții primari sunt operatorii care au rolul de facilitare a furnizării și îi sprijină pe participanții primari în strategiile de marketing ale acestora.

Gama serviciilor funcționale pe care le oferă această categorie de participanți include următoarele operațiuni :

– transportul – deplasarea mărfurilor între participanții primari prin mijloace rutiere și pe calea ferată, mijloace de transport pe apă și transport aerian și care răspund particularităților categoriilor de produse transportate ;

– depozitarea – prin punerea la dispoziția participanților primari ai unor spații de păstrare a mărfurilor pe perioade de timp determinate ;

– asamblarea – constă în definitivarea formei finale a produsului ce va fi oferit clienților finali, prin operațiuni cum sunt : ambalarea unor produse și pregătirea lor pentru acțiuni de promovare, combinarea componentelor produsului în funcție de cerintele clienților, etichetarea, etc

– preluarea și onorarea comenzilor – servicii solicitate de unii participanți primari pentru anumite categorii de clienți;

– sortarea – în vederea creării unui sortiment de produse cu o structură adaptată la cerințele specifice ale unui anumit client ; aceasta operațiune care poate consta, de exemplu, în reunirea mărfurilor provenind de la mai mulți producători, în vederea expedierii unui singur lot.

– servicii de merchandising – aranjarea mărfurilor în spațiul de vânzare, implicând încheierea contractelor de furnizare de echipamente speciale de expunere a mărfurilor la punctele de vânzare.

c. Furnizorii de sevicii de sprijin – au rolul de a facilita furnizarea, participarea lor este esențială pentru realizarea circulației mărfurilor; aceștia oferă, de regulă, numai un anumit tip de serviciu, cum ar fi:

– servicii financiare și de asigurări – oferite de companii de asigurări, bănci comerciale, bănci de investiții, etc.;

– servicii de comunicare – necesare pentru schimbul de informații între participanții la procesul de furnizare/distribuție, a căror importanță crește în condițiile promovării schimbului electronic de date (Electronic Data Interchange).

◙ Furnizarea pe piața internă.

În România, fizionomia furnizării reflectă trăsăturile caracteristice tranziției spre o economie de piață în care își fac loc cerințe și metode, structuri și forme specifice economiei de piață. Începând din anul 1990, creșterea importanței furnizării/distribuției în țara noastră, se reflectă, pe de o parte, în sporirea gradului de implicare a unui număr tot mai mare de întreprinderi producătoare în activitățile de furnizare/distribuție a propriilor produse și, pe de altă parte, în dezvoltarea sectorului comercial.

Cele mai importante tipuri de operațiuni de furnizare utilizate în cadrul pieței interne, sunt următoarele:

Producător-benficiar (consumator) – acest tip de operațiune de furnizare este întâlnită în cazul bunurilor de consum, cum ar fi unele produse de folosință îndelungată de valoare și/sau volum mare, de genul mobilei, autoturismelor- livrate direct de la producător la consumator.

Producător-intermediar – beneficiar (consumator) – acest tip cu un singur intermediar este specific bunurilor industriale și de consum din domeniul producției industriale, construcțiilor, agriculturii, etc. În cazul bunurilor de consum, produsele sunt achiziționate de detailiști direct de la producător.

Producător–intermediar-intermediar-consumator – este alcătuit din două verigi intermediare succesive și este specific pieței bunurilor de consum, în postura de intermediar fiind un angrosist și un detailist. Este specific mărfurilor de sortiment complex, celor cu cerere sezonieră, precum și produselor care presupun efectuarea unor operațiuni prealabile punerii în vânzare (preambalare, etichetare etc. ).

În țara noastră, dimensionarea fluxului de mărfuri care trece prin veriga cu ridicata nu este determinată de interesele angrosistului, ci de cele ale producătorilor și detailiștilor, apelarea la angrosiști făcându-se numai pentru situațiile în care atât producatorul, cât și detailistul consideră că aceasta este forma cea mai eficientă de furnizare.

◙ Furnizarea pe piața internațională

Tipurile de intermediari care intervin în procesele de distribuție specifice mărfurilor care fac obiectul operațiunilor de export-import este deosebit de variată. Particularitățile economice, social–culturale, politice și legislative ale fiecărei piețe externe, alături de structurile specifice ale sistemelor de furnizare internațională, cu toate că acestea au anumite particularități comparativ cu distribuția produselor pe piața de origine, nu sunt atât de diferite de cele care asigură circulația mărfurilor pe piețele interne.

De fapt, cu excepția cazurilor în care tranzacțiile se desfășoară direct între producătorul exportator și benficiarul (utilizatorul) importator, în celelalte cazuri, pentru produsele exportate/importate fac parte, sub diferite forme, și operațiuni de furnizare utilizate în circulația internă a mărfurilor. Particularitățile tranzacțiilor și tendințele politicii de furnizare din diferite țări explică multitudinea variantelor sub care se poate înfațișa rețeaua canalelor de furnizare (distribuție).

SUBCAPITOLUL 2

S.C. D&D S.A. IMPORTANT PRODUCĂTOR ȘI FURNIZOR DE ECHIPAMENTE SPORTIVE PE PIAȚA INTERNAȚIONALĂ ȘI ÎN ROMÂNIA

S.C. D&D S.A. este o companie modernă din Europa Centrală și este liderul de piață în Cehia și Slovacia. Gama actuală de produse a S.C. D&D S.A. însumează aproximativ 180 de produse și se adresează unui câmp larg de arii sportive.

2.1. Prezentare generală a companiei

Societatea Comerciala D&D este o societate de producție internațională care se orientează pe dezvoltarea, producerea și comercializarea de echipamente sportive moderne de marcă.

Un element important al strategiei companiei, orientată spre creșterea continuă a profitului, este de a produce echipamente sportive moderne accesibile unei sfere largi de beneficiari din piețele Europei Centrale și de Est prin încheierea unor numeroase contracte de furnizare eficiente.

S.C. D&D S.A. are aproape 3.500 de salariați și unitățile ei de producție se află în România și Slovacia, funcționând cu o structură organizatorică bine definită, prin următoarele departamente:

Departamentul Relații cu clienții și Promovare – oferă consultanță de specialitate clienților care achiziționează noile produse din portofoliul companiei, astfel încât aceste produse să satisfacă necesitățile beneficiarilor finali.

Departamentul vânzări – furnizare – S.C. D&D S.A. comercializează pe piața internă produsele, atât prin intermediul propriei rețele de distribuție/furnizare alcătuită din depozite situate în cele mai mari orașe din România: București, Cluj-Napoca, Galați, Constanța, Craiova, Iași, Brașov și Timișoara, cât și prin intermediul principalilor furnizori naționali și regionali.

Departamentul Marketing – În cadrul Societății Comerciale D&D, departamentul de marketing se axează pe activitatea de promovare, publicitate și imagine a noilor produse din portofoliul companiei.

Misiunea Societății Comerciale D&D S.A. este aceea de a dezvolta, produce și comercializa echipamente sportive de înaltă calitate, fiind o companie care își dedică de peste 50 de ani întreaga activitate îmbunătățirii standardelor calitative în domeniul sportiv.

Politica companiei este de a răspunde nevoilor beneficiarilor prin:

 Branduri : Creșterea valorii prin producerea de branduri sportive realizate prin propriile resurse tehnologice prin încheierea de parteneriate; 33

 Distribuție : Furnizarea către beneficiarii și distribuitorii naționali a produselor cerute, în condiții comerciale optime.

2.2 Analiza S.W.O.T.

Analiza S.W.O.T. este o sinteză a auditului de marketing, care prezintă punctele forte și punctele slabe ale companiei, oportunitățile și amenințările mediului extern.

SWOT vine din limba engleză de la inițialele cuvintelor Strenghts (puncte tari), Weaknesses (puncte slabe), Opportunities (oportunități) și Threats (amenințări).

Efectuarea unei analize S.W.O.T. reprezintă punctul de plecare pentru formularea unor obiective adecvate situației companiei și relațiilor sale cu mediul extern. Strategiile stabilite vor urmări dezvoltarea punctelor forte ale companiei, înlăturarea sau corectarea punctelor slabe, exploatarea ocaziilor favorabile și evitarea sau diminuarea impactului amenințărilor externe.

Puncte forte:

■unul dintre punctele forte ale Societatii Comerciale D&D S.A. este acela de a menține un personal calificat, specializat în activitățile firmei;

■stimularea angajaților;

■creșterea semnificativă a productivității companiei;

■cresterea portofoliului de produse;

■grad de îndatorare redus;

■pozitie bună pe piața internă

Puncte slabe:

■variațiile profitului fie în condițiile evoluției puterii de cumpărare, fie datorită variațiilor monedei naționale;

■portofoliul de produse din import redus în comparație cu ceilalți distribuitori de medicamente;

■condițiile comerciale ale produselor din import în comparație cu condițiile celorlalți distribuitori.

Oportunități:

■exportul reprezintă una dintre cele mai mari oportunități ale companiei;

■câștigarea unor noi nișe de piață, în 2007 fiind efectuate modernizările conform standardelor europene pentru toate produsele;

■publicitatea are un rol foarte important pe piața de desfacere;

■extinderea portofoliului de produse obținute prin cercetare proprie și parteneriate;

■semnarea de noi parteneriate strategice;

■tehnologie de ultima generație;

■eficiența operatională și respectarea riguroasă a procedurilor.

Amenințări:

■concurența agresivă din piața națională;

■concurența străină din partea unor mari companii de profil

Ca o strategie fundamentală pentru dezvoltarea S.C.D&D S.A. este încheierea a numeroase contracte de furnizare bine fundamentate, care să aducă beneficii substanțiale, menite să fructifice producția de echipamente sportive și defacerea acestora pe piata internă și internațională.

Ca și cauză ce conduce la declinul economic al oricarei afaceri la nivel micro si macroeconomic, precum și la nivel național, cât și internațional, o reprezintă încheierea unor contracte care cuprind clauze neclare, ambigue, care dau curs unor interpretări în defavoarea părților sau clauze abuzive, care de cele mai multe ori duc la desființarea acestora pe cale judecătorească, cu obligarea părții aflate în culpă la despăgubiri covârsitoare.

În continuare vom expune, cu titlu exemplificativ, două spețe în care instanțele judecătorești au pronunțat hotărâri în favoarea furnizorului, prin respingerea acțiunii promovate de beneficiar, în cazul primei spețe expuse, iar în cazul celei de-a doua spețe, prin admiterea acțiunii furnizorului, astfel cum a fost formulată.

I. Prin cererea înregistrată la această instanță sub nr. …./114/2011 la 22.08.201, reclamantul …….. a solicitat ca prin hotârarea ce se va pronunța în contradictoriu cu SC …… SRL să se constate nulitatea absolută a clauzei penale prevazute la art.3 alin.4 din Contractul de furnizare servicii dedicate internet ……./17.07.2009 încheiat între părți.

În motivarea în fapt, se arată că la data de 17.07.2009 a fost încheiat între părți Contractul de furnizare servicii dedicate internet nr. ……, ce contine la art. 3 alin.4 clauza conform careia: „Neplata la termen a sumelor datorate de către beneficiar duce la perceperea unor penalități de 0,5 % pe zi de întarziere, cu titlu de daune moratorii, pâna la data achitării integrale a sumelor restante și suspendarea serviciilor până la data când obligațiile beneficiarului au fost achitate.„ Mai arată că acordul debitorului exprimat prin semnarea contractului nu poate reprezenta cauza juridică a unei clauze penale abuzive, iar dreptul creditorului de a solicita penalități nu poate să depașească orice limită rezonabilă.

Principiul echității prevazut de art. 970 alin.2 Cod civil dă posibilitatea judecătorului să aprecieze cu privire la existența echilibrului contractual nu numai sub aspect legal, ci și sub aspect moral, iar acolo unde constată un dezechilibru al obligațiilor, poate să intervină în raportul contractual și să-l reevalueze pentru a asigura echitatea între părțile contractante.
Atunci când creditorul nu mai poate beneficia de clauză penală, întrucat ea este extrem de oneroasă pentru debitor și acesta nu o poate executa, clauza penală nu mai e este utilă. În speță, clauza penală stipulată în contractul nr. 2237/17.07.2009, care atrage o dobândă de 182,5% pe an, nu numai că este inutilă, dar are un vădit caracter abuziv, fiind total lipsit de echitate.
Dispozitia art. 1087 Cod civil care consacră ireductibilitatea clauzei penale, trebuie raportată obligatoriu la prevederile art.5 Cod civil, în sensul că nici o prevedere contractuală nu poate deroga de la ordinea publică și bunele moravuri, iar contractul nu poate fi transformat prin clauze abuzive într-un instrument de îmbogatire fără just temei a unei părți în dauna celeilalte.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art.5, art.966 si art.968 Cod civil.

În susținere, au fost depuse la dosar, în copie, înscrisuri.

Pârâta SC …… SRL a formulat întâmpinare în temeiul art. 115-118 Cod procedura civilă în cuprinsul căreia a invocat excepția lipsei de interes și exceptia lipsei calității procesuale active a reclamantului, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii.

În motivarea exceptiei lipsei de interes a reclamantului, pârâta a arătat că contractul a fost încheiat între părți la data de 17.07.2009 și a avut o valabilitate de 12 luni, astfel încat interesul nu mai este actual.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, pârâta a arătat că odata pierdut dreptul ( fiind izvorât dintr-un contract ajuns la termen), reclamantul și-a pierdut calitatea procesuală.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii întrucât clauzele din contractul încheiat între părți sunt echitabile, instituind mijloace de constrângere pentru executarea contractului, în sarcina ambelor părți.

Pe parcursul derulării contractului reclamantul nu a dat dovadă de bună credință întrucât nu a achitat decât o singură lună de abonament din cele 12 asumate la încheierea contractului, nu a notificat societatea în privința caracterului abuziv al penalităților și nici în privința denunțării unilaterale a contractului și nu a răspuns notificării primite în data de 28.09.2010 cu privire la rezolvarea pe cale amiabilă a litigiului.

În ceea ce privește clauza penală, definită ca fiind acea convenție accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul sau, jurisprudența europeană prevede ca fiind rezonabilă posibilitatea reducerii penalităților, minim până la valoarea debitului principal, însă în nici un caz anularea clauzei penale din contract .

Potrivit art. 137 Cod procedură civilă instanța va analiza mai întâi excepțiile care fac de prisos în tot sau în parte judecarea pe fond a cauzei.

În acest sens instanța are în vedere faptul ca excepția privind lipsa de interes a reclamantului în promovarea prezentei acțiuni invocată de către pârâta SC …….SRL este întemeiată.

Conform Codului de procedură civilă, folosul urmărit de către reclamant trebuie sa fie născut și actual .

Așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, respectiv contractul încheiat între părti, la data de 17.07.2009, a avut o valabilitate de 12 luni.

La data introducerii acțiunii, respectiv 22.08.2011, contractul încheiat între părți nu mai era de mult timp în vigoare, astfel încat interesul reclamantei în anularea respectivei clauze penale prevazută la art. 3 alin.4 din contractul de furnizare servicii nu mai era actual și nici nu a fost justificat un alt interes în cauza de către reclamantă.

Față de cele reținute mai sus urmează ca instanța să respingă acțiunea formulată de către reclamantă (Pronunțată de: Tribunalul Buzău – Sentința civilă nr.25 din data 01.03.2012).

II. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tg-Jiu la data de 13.03.2011, creditoarea a solicitat, în contradictoriu cu debitorul, emiterea unei ordonanțe cuprinzând somația de plată cu privire la suma de 380.698,77 lei, din care 129.451,35 lei reprezentând contravaloarea facturilor neachitate la scadență și 251.247,42 lei reprezentând penalități de întârziere, calculate pentru fiecare factură în parte, cu cheltuieli de judecată.

In motivarea cererii, creditoarea a arătat că între părți au existat raporturi comerciale, încheindu-se în acest sens contractul de furnizare produse nr. 2/146 din 14.01.2010 având ca obiect vânzarea a 200 de tone de motorină în tranșe lunare, în beneficiul societății debitoare, fiind emise facturile fiscale nr. 2001696/19.03.2010; nr. 2001706/19.03.2010; nr. 38020000123/14.05.2010 și nr. 38020000136/31.05.2010 și anexele la aceste facturi .

A susținut creditoarea că pentru neplata la timp a facturilor a calculat penalități de întârziere de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere calculate de la data scadenței, conform prevederilor art.12.2 din contractul încheiat între părți, precum și faptul ca prin adresele ……. debitorul a fost notificat în nenumărate rânduri pentru a achita debitul restant, fiind încercata și stingerea litigiului prin conciliere, conform art. 7201 C. pr. civ., debitorul fiind convocat conform procesului verbal de conciliere directă nr.3997/08.09.2010, reprezentanții debitorului prezentându-se și fiind de acord să achite, eșalonat, debitul datorat până la data de 01.11.2011, însă acesta nu a înteles să achite debitul până la respectiva dată, iar la data de 21.10.2010 debitoarea a fost convocată din nou pentru conciliere directă, conform procesului verbal de conciliere directă nr. 5576/10.11.2010, dată la care s-a prezentat reprezentantul debitoarei care a recunoscut debitul principal și a fost de acord cu achitarea acestuia cel mai târziu până la data de 10.12.2010, recunoscând și penalitățile de întârziere.

Susține societatea creditoare că debitorul a dat dovadă de rea credință, acesta neîntelegând să achite contravaloarea facturilor emise nici până la momentul promovarii acțiunii.

Reclamanta creditoare a precizat că sunt îndeplinite condițiile solicitate de art. 1 din OG 5/2001 privind procedura somației de plată, creanța pe care o are faăa de debitor fiind certă, lichidă și exigibilă.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile O.G. nr. 5/2001, și art. 112 C. civ, solicitând, de asemenea, judecarea cauzei în lipsă.

În dovedirea cererii, creditoarea a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, sens în care a depus la dosarul cauzei un set de acte aflate la filele 8-35.

Cererea a fost legal timbrată cu 39 lei taxă de timbru și 0,5 lei timbru judiciar.

Prin sentința nr. 917 din 19 Mai 2011 pronunțată de Judecatoria Tg-Jiu în dosarul nr. –––. s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecatoriei Targu Jiu și s-a declinat competența de soluționare acțiunii comerciale având ca obiect somația de plată formulată de creditoarea––, în contradictoriu cu debitorul, în favoarea Tribunalului Gorj-Secția Comercială.

La Tribunalul Gorj dosarul a fost înregistrat sub nr. 14141/95/2011 la data de 06.12.2011 cu termen de judecată la data de 14.12.2011, iar la acest termen de judecată a fost amânat la data de 11.01.2012, la cererea de amânare depusă la dosar de către pârâtă în vederea angajării unui apărător.

In ședința publică din data de 11.01.2012 reclamanta a depus la dosar o precizare la acțiunea principală a somției de plată prin care precizează faptul ca societatea, a achitat din debit suma de 129.451,35 lei, respectiv societatea debitoare mai figurează în evidențele contabile cu debitul de 251.247,42 lei. S-a precizat că, SC–––-, își menține toate celelalte capete de cerere din acțiunea principală.

De asemenea, în ședința publică din data de 11.01.2012, pârâta a depus la dosar întâmpinare împotriva cererii de chemare în judecată solicitând respingerea acesteia în principal ca ramasă fără obiect, având în vedere faptul că debitul a fost achitat prin compensare conform înscrisurilor anexate și solicită încheierea dosarului conform dispozitiilor art. 5 din OG nr. 5/2001, pronuntându-se o încheiere irevocabilă.

Dacă se va trece peste această primă teză, în subsidiar, pe fondul cauzei solicită respingerea cererii ca neîntemeiată având în vedere faptul că această creanță solicitată de reclamantă nu este certă și lichidă, aceasta neîndeplinind condițiile imperative impuse de art. 379 alin. 3 si 4, pentru ca această creanță să devină certă și lichidă este nevoie de o cercetare mai amplă prin efectuarea unei expertize tehnice judiciare de specialitate contabilă, solicitând să se constate inexistența creanței solicitate și să se respingă cererea creditoarei, întrucât nu îndeplinește condițiile cerute de această procedură specială ( OG nr. 5/2001) și să se emită o ordonanță irevocabilă în acest sens.

Debitoarea având posibilitatea să-și realizeze dreptul pe calea dreptului comun, în cadrul careia se pot administra toate probatoriile necesare pentru determinarea întinderii creanței
Dupa cum rezultă din conținutul înscrisurilor anexate, debitele solicitate de creditoare prin cererea de chemare în judecată au fost stinse prin compensare.
Pârâta a precizat că, astfel cum rezultă din documentele depuse la dosarul cauzei de catre reclamantă, prin procesul verbal de conciliere nr. 5576 din data de 10.11.2010, reprezentantul subscrisei a recunoscut doar debitul principal, nu și penalitățile de întârziere, acestea neputând

fi determinate.

În același context consideră că această cerere a fost introdusă prematur, întrucât creanța solicitată nu este certă, lichidă și exigibilă, condiție obligatorie impusă de art. 1 din OG 5/2001, cuantumul creanței solicitate nu emană din actul de creanță sau înscrisuri recunoscute de subscrisă.

În drept, pârâta invocă dispozițiile art. 82, 115 – 118 Cod procedură civilă și dispozițiile art. 4 alin. 4 din OG 5/2001.

Tribunalul, analizând actele și lucrările dosarului, constată și reține urmatoarele:

Între reclamantă și pârâtă s-a încheiat contractul de furnizare de produse nr.2/146/14.01.2010, având ca obiect vânzarea cumpărarea de motorină.
Reclamanta a vândut pârâtei marfă contractată conform facturilor depuse la dosar, însușite de pârâtă prin semnătură, necontestate.

Prin procesul verbal de conciliere directă din 10.11.2010 pârâta recunoaște debitul de 477.685,32 lei, conform facturilor existente în sold la data de 10.11.2010, rezultate din contractul de furnizare produse nr.2/146/2010, fără a recunoaște penalitățile de întârziere.

Debitul principal solicitat prin cererea introductivă în cuantum de 129.451,35 lei a fost achitat, astfel cum se susține în precizarea depusă de către reclamantă, rămânând a analiza cererea de somație de plată cu privire la penalitațile de întârziere solicitate în cuantum de 251.247,42 lei.

OG nr.5/2001 prin disp. art.1 alin.1 prevede admisibilitatea ordonanței de plată și pentru penalitățile de întârziere datorate potrivit legii.

Prin contractul de furnizare de produse nr.2/146/14.01.2010, semnat de ambele părți, s-a stabilit în art.12.2 că în cazul în care cumpărătorul nu onorează facturile în termenul convenit prin contract, acesta are obligația de a plăti ca penalitați o suma echivalentă cu o cotă procentuală de 0.15% din întârziere din plata neefectuata .

Potrivit art.969 cod civil vechi (aplicabil speței conform art.5 cod civil nou), convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractuale, iar potrivit art.970 cod civil convențiile trebuie executate cu bună credință.

Cum pârâta a recunoscut debitul principal prin procesul verbal de conciliere directă, având în vedere neachitarea debitului la termenul scadent, precum și clauza contractuală din contractul parților privind penalitățile de întârziere, citate mai sus, se apreciază că reclamanta este îndreptațită la acordarea penalităților de întârziere .

Este de precizat că pârâta nu a contestat modul de calcul al penalitaților și cuantumul, ci a susținut ca nu datorează penalități de întârziere, lucru neadevărat față de cele reținute anterior.

Sunt irelevante susținerile pârâtei în sensul ca debitul a fost stins prin ordinele de compensare indicate în întâmpinare, atât timp cât aceste ordine de compensare sunt anterioare procesului verbal de conciliere directă din 10.11.2010 prin care pârâta recunoaște debitul de 477.685,32 lei.

Față de cele reținute se va admite cererea de somație de plată cu precizarea ulterioară.

Vazând și disp. art.274 c.proc.civ.

Instanța:

Admite cererea de somație de plată, cu precizarea ulterioară, formulată de reclamanta S C–––-, cu sediul în ––––, în contradictoriu cu pârâta SC –––-, cu sediul în ––

Ordonă pârâtei să plătească reclamantei suma de 251.247,42 lei în 30 zile de la comunicarea hotărârii.

Obligă pârâta la 44 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Cu drept de cerere în anulare (Pronunțata de: Tribunalul Gorj – Sentința civilă nr. 4 din data 11.01.2012).

CONCLUZII

Așa cum am mai arătat în capitolele anterioare ale lucrării de față, contractul de furnizare reprezintă unul din cele mai des întâlnite contracte din sfera comercială.

Tot astfel, în studiul de caz prezentat, contractul de furnizare este instrumentul de bază în relațiile dintre un producator și furnizorul de marteriale și materii prime, prin încheierea de contracte de furnizare cu titulari de întreprinderi de distributie en gros și en detail, în scopul de a-și vinde marfurile și bunurile pe care aceștia le produc.

Deși contractul de furnizare a fost pentru prima dată reglementat în NCC, aceasta specie de contract nu reprezintă o noutate absolută pentru sistemul legislativ românesc, art.3 pct.5 din Codul comercial reglementa “furniturile”, în sensul că, potrivit acelor dispoziții în materie comercială, erau calificate drept fapte de comerț “orice întreprinderi de furnituri”.

Prin însăși natura lui, contractul de furnizare este cel mai frecvent folosit în relațiile dintre profesioniști și, în special, în activitatea specifică întreprinderilor economice.

Tocmai din acest considerent, s-a simțit nevoia reglementării acestuia, găsindu-și locul său aparte, de sine-stătător, în Noul Cod civil.

Contractul de furnizare are, odată cu intrarea în vigoare a NCC, un regim juridic aplicabil, propriu, fiind astfel un contract independent și distinct, asemenea contractului de locațiune, depozitului, mandatului, antrepriză etc. și nu este nicidecum o varietate a altui contract (de exemplu a vânzării), mai ales pentru considerentul că NCC nu precizează ca furnizarea ar fi o varietate a altui contract independent, așa cum precizează, de exemplu, în cazul contractelor de comision, de expediție etc.

BIBLIOGRAFIE

■ S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ed. a IV-a, Ed. All Beck, București, 2004

■ Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, Ed. București 1988

■ C.Stătescu, C.Bârsan Tratat de drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Academiei RSR, București, 1981

■ G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012

■ Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. Atlas Lex, București 1994

■ St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. a V-a, Ed. ALL BECK, București, 2004

■ St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. a VIII-a, Ed. Universul Juridic, București, 2008

■ St.D. Cărpenaru, L. Stănciulescu, V. Nemeș, Contracte civile și comerciale, Ed. Hamangiu, București, 2009

■ Iacob Cătoiu, Cercetări de Marketing – Tratat, Editura Uranus, 2009

■ D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Vol. I: Vânzarea și schimbul, Ed. C.H. Beck, București, 2008

■ Dan Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Suport de curs

■ Paul Mircea Cosmovici Drept civil. Drepturi reale.Obligții, Ed. All, București

■ Fr. Deak, St. Cărpenaru, Drept civil, Contractele speciale, Dreptul de autor, Dreptul de moștenire, București, 1983

■ F. Deak, Tratat de drept civil: contracte speciale, Vol. I – Vânzarea-cumpărarea. Schimbul, ed. a 4-a, Ed. Universul Juridic, 2006, București

■ Lawrence G.Hrebiniak, Strategia în afaceri, Editura All, 2009

■ F. Moțiu, Contractele speciale – în noul Cod civil, Ed. Wolters Kluwer, București, 2010

■ William J.McEwen, Forta brandului, Editura All, 2008

■ Vasile Nemeș, Drept comercial, Ed.Hamangiu, București 2012

■ A.Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din București 1980

■ Liviu Stănciulescu, Vasile Nemeș, Dreptul contractelor civile și comerciale în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, 2013

■ C.Stătescu, C.Bârsan Tratat de drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Academiei RSR, București, 1981

■ Revista editoriala Market Watch nr.143, martie-aprilie 2012

■ Elisabeta Cristina Zamsa, Efectele obligațiilor civile, Editura Hamangiu, 2013