Contractul de Donatie

Cuprins

Introducere

Dreptul succesoral și liberalitățile constituie elementul central de îmbinare a construcției juridice a dreptului civil. Cronologic, după studiul nașterii persoanei, al raporturilor ei contractuale și extra-contractuale, cunoștințele juridice se desăvârșesc prin aprofundarea consecințelor patrimoniale ale morții ei.

După cum remarca George Plastara „această materie este extrem de importantă, deoarece dreptul de succesiune se găsește într-o strânsă legătură atât cu proprietatea, cât și cu familia și adeseori chiar cu organizația politică”.

Noul Cod civil a păstrat principiile moștenirii și ale liberalităților din Codul civil de la 1864 și a modificat conținutul unor drepturi.

Așadar, alăturarea acestor instituții cu regim juridic diferit (contractul de donația, legatul testamentar și moștenirea legală), necesită o explicație prealabilă.

Legiuitorul român, păstrează modelul Codului Civil francez și apropie aceste instituții, reglementându-le împreună în Cartea a IV-a, intitulată „Despre moșteniri și liberalități”, Cod Civil.

Ceea ce este comun acestor două instituții este faptul că reprezintă acte de gratificare, indiferent de faptul dacă gratificarea își produce efectele în timpul vieții gratificatorului sau după moartea lui.

Datorită acestui element comun și datorită faptului că acestea se nasc din dorința dispunătorului de a se lipsi de o parte din bunurile sale, sau de întreg patrimoniul, cu efect imediat în timpul vieții sale sau după moartea sa, fără a pretinde în schimb un echivalent, face ca legiuitorul să le reglementeze împreună.

Totodată acest element prezent în structura acestor trei instituții se conturează în mod diferit în cazul fiecăreia dându-le trăsături care le separă.

Prezenta lucrare analizează aceste trei instituții, contractul de donație, legatul testamentar și moștenirea legală, din perspectiva corelațiilor aflate între ele, dar și din punct de vedere al caracterelor generale a fiecărei instituții în parte.

Așadar, primul capitol al lucrării, cu titlul „Regimul juridic al moștenirii și al liberalităților”, este un capitol introductiv în materia moștenirii și al liberalităților, capitolul II, cu titlul „Contractul de donație”, tratează instituția contractului de donație sub aspect general așa cum este ea reglementată în Codul Civil actual, capitolul III care are ca titlu „Legatul testamentar”, este destinat analizării din punct de vedere al definiției, al clasificării, efectelor și a ineficacității legatelor, capitolul IV, „Moștenirea legală”, se referă la materia moștenirii legale, tratată și ea din punct de vedere al principiilor și regulilor generale de aplicare, capitolul V cu titlul „Corelația dintre contractul de donație, legatul testamentar și moștenirea legală” analizează legătura dintre aceste instituții și sunt prezentate aspecte importante referitoare la rezenva succesorală, cotitatea disponibilă, raportul donațiilor punându-se accent pe sancțiunea care intervine în cazul încălcării cotității disponibile, aceea a reducțiunii liberalităților excesive, capitolul VI intitulat „Jurisprudență” prezintă aspecte practice oferite de practica juridică în materie, care întăresc abordarea teoretică prezentată anterior.

Consider utilă și oportună tratarea acestei teme în cadrul unei lucrări, atât din punct de vedere teoretic cât și practic, datorită importanței deosebite pe care o are apropierea acestor trei instituții, respectiv transmiterea proprietății prin acte de gratificare, în timpul vieții sau după moartea gratificatorului și transmiterea proprietății unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă.

Capitol I
Regimul juridic al moștenirii și al liberalităților

Considerații generale privind moștenirea. Noțiunea de moștenire (succesiune sau ereditate)

Din punct de vedere etimologic cuvântul succesiune își găsește originea în latinescul succesio – succesionis care înseamnă „înlocuire”, dar și „urmarea” sau „succesiunea” lucrurilor. In literatura de specialitate mai veche s-a arătat, în acest sens, că a moșteni sau a succede înseamnă a lua locul unei alte persoane.

Din punct de vedere juridic, actualul Cod Civil în art. 953 definește moștenirea ca fiind, transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una ori mai multe persoane în ființă (persoane fizice, persoane juridice, unități administrativ-teritoriale, comună, oraș, municipiu, ori statul). De aici se înșelege că regulile care guvernează moștenirea se pot aplica numai în cazul morții unei persoane fizice, nu și în cazul încetării existenței unei persoane juridice.

Vechiul Cod civil nu definea moștenirea. Din modul de reglementare a materiei succesiunii se subînțelegea că termenul de moștenire este sinonim cu moștenire legală. Astfel, sub denumirea de,,succesiune" era cuprins intregul corp de reguli privind materia moștenirii: condiții generale, devoluțiunea legală, transmisiunea moștenirii și partajul. Separat, era reglementată materia liberalitații, incluzand și reducțiunea și raportul donațiilor.

Prin noțiunea de moștenire se mai desemnează și patrimoniul care se transmite la moartea unei persoane (averea succesorală). Prin termenul de „succesiune” (moștenire sau ereditate) urmează să înțelegem atît transmisiunea din cauză de moarte, cît și obiectul acestei transmisiuni.

Persoana decedată al cărei patrimoniu se transmite prin succesiune se numește și de cujus, prescurtare a expresiei romane de cujus successione agitur (cel despre a cărui moștenire este vorba).Persoanele care dobîndesc în tot sau în parte patrimoniul celui care a lăsat moștenirea sînt denumite generic „succesori” sau „moștenitori”; în cazul moștenirii succesorale, moștenitorul este desemnat, de regulă, prin termenul de „legatar”.

Felurile Moștenirii.

Cum rezultă și din definiție, succesiunea îmbracă două forme: legală (ab intestat) sau testamentară (art. 955 Cod Civil).

Moștenirea legală

Moștenirea legală sau moștenirea ab intestat (fără testament), semnifică transmisiunea patrimoniului succesoral în temeiul legii, la persoanele, în ordinea și în cotele strict determinate prin lege.

Potrivit art. 955 alin. 1 C. civ., patrimoniul succesoral „se transmite prin moștenire legală, în măsura în care cel care lasă moștenirea nu a dispus altfel prin testament”.

Moștenirea este legală și în cazul în care defunctul a lăsat testament, însă acesta nu cuprinde întreaga masă succesorală ori cuprinde alte dispoziții decât cele referitoare la transmiterea patrimoniului succesoral (de exemplu, înlăturarea de la moștenire a unei rude etc.).

Moștenirea testamentară

Moștenirea este testamentară în cazul în care transmisiunea moștenirii are loc pe baza testamentului, adică cel despre a cărui moștenire este vorba desemnează prin voința sa persoanele care îl vor moșteni.

Persoanele desemnate de testator să culeagă în tot sau în parte succesiunea se numesc legatari sau moștenitori testamentari.

Noțiunea de legat nu este sinonimă cu cea de testament, deoarece pe lângă legate, testamentul mai cuprinde și alte manifestări de ultimă voință ale defunctului: sarcini impuse legatarilor, exheredări, desemnarea unui executor testamentar, un partaj de ascendent, revocarea dispozițiilor dintr-un testament anterior.

Coexistența moștenirii legale cu cea testamentară

Articolul 955 alin. (2) Cod Civil prevede că „O parte din patrimoniul defunctului se poate transmite prin moștenire testamentară, iar cealaltă parte prin moștenire legală”. Așadar, în dreptul nostru se admite, iar dacă există moștenitori rezervatari, chiar se impune, coexistența moștenirii legale cu cea testamentară.

Dacă testatorul a făcut mai multe legate cu titlu particular, patrimoniul succesoral se transmite potrivit legii moștenitorilor legali (aceștia având vocație la întreaga moștenire), având însă obligația față de legatarii cu titlu particular (aceștia având vocația să culeagă bunuri singulare) să execute legatele. Dacă obiectul legatului este un drept real asupra unui bun individual determinat, acest drept va fi dobândit de către legatar direct de la defunct și deci nu va trece asupra moștenitorilor legali (care vor culege restul patrimoniului succesoral).

Dacă testatorul a făcut unul sau mai multe legate cu titlu universal și ele nu epuizează întregul patrimoniu succesoral (de exemplu două legate a câte 1/2 din moștenire) devoluțiunea succesorală va ti testamentară doar în limitele legatului sau legatelor cu titlu universal și legală pentru restul patrimoniului succesoral.

Dacă testatorul a instituit prin testament mai mulți legatari cu titlu universal și legatele epuizează întreaga moștenire, sau dacă testatorul a instituit unul sau mai mulți legatari universali, devoluțiunea moștenirii va fi numai testamentară.

Coexistența calității de moștenitor legal cu aceea de legatar

În practică, este posibil ca aceeași persoană să dețină de la aceeași moștenire atât calitatea de loștenitor legal, cât și calitatea de moștenitor testamentar. De exemplu, de cuius gratifică într-un legat testamentar cu titlu particular pe unul dintre moștenitorii săi legali. Dacă acest legat nu epuizează întreaga masă succesorală, iar moștenitorul legal are și vocație concretă la moștenire, în baza legii, la diferența de care nu s-a dispus, acesta va veni în calitate de moștenitor testamentar și va culege legatul, precum și în calitate de moștenitor legal și va culege o cotă-parte din ceea ce mai rămâne.

Deschiderea moștenirii

Potrivit art. 954 C. civ., moștenirea unei persoane se deschide prin decesul acesteia. Per a contrario, o persoană în viață nu poate niciodată să transmită o moștenire și evident că nici nu se pot dobândi drepturi succesorale de pe urma sa (nulla viventis hereditas). Mai mult, înainte de deschiderea moștenirii, nici nu se poate vorbi de moștenitori ori masă succesorală, patrimoniul succesoral și moștenitorii urmând să fie determinați numai după data deschiderii moștenirii.

Decesul persoanei produce un efect natural, încetarea capacității juridice a acesteia pentru că ea nu mai există fizic și prin aceasta nu mai are nici fiinta juridica. Stingerea fiintarii juridice a persoanei lasă fără titular patrimoniul acesteia. Însă din dreptul roman patrimoniul nu se stinge odată cu titularul, ci este transmis unor persoane în viață, mai exact,,,în ființă", în termenii definiției date moștenirii (art. 953 Cod Civil), care vor succeda celui decedat.

Data deschiderii moștenirii

Momentul deschiderii moștenirii coincide cu momentul morții persoanei care lasă moștenirea (art. 954 alin. (1) Cod Civil). Persoana care pretinde moștenirea sau anumite drepturi asupra acesteia (succesibilul) trebuie să dovedească moartea, precum și data (uneori chiar ora și minutul) morții celui pe care vrea să îl moștenească. Fiind o chestiune de fapt, dovada morții se poate face prin orice mijloc de probă.

Stabilirea momentului exact al deschiderii moștenirii prezintă importanță juridică deosebită, astfel:

în funcție de acest moment se determină sfera persoanelor chemate la moștenire, fie în temeiul legii, fie în baza unui testament, capacitatea lor succesorală și drepturile ce li se cuvin din moștenirii;

acest moment este cel până la care retroactivează acceptarea sau renunțarea la moștenire, adică actul de opțiune succesorală, prin curgerea termenului de un an de prescripție a dreptului de opțiune succesorală, art. 1103 alin. (1) Cod Civil);

în cazul în care sunt mai mulți moștenitori, acest moment marchează începerea stării de indiviziune între ei și acela până la care retroactivează efectul declarativ al împărțelii moștenirii;

din acest moment, actele (pactele) asupra moștenirii devin valabile (știut fiind că, în principiu, actele asupra unei moșteniri nedeschise sunt nule absolut, 956 Cod Civil);

este momentul compunerii și al stabilirii valorii masei succesorale;

având în vedere principiul neretroactivității legii, este momentul în care se va stabili legea care va cârmui devoluțiunea moștenirii, în cazul conflictului în timp al unor legi succesorale succesive (art. 91 din Legea nr. 71/2011, moștenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii moștenirii).

Deschiderea moștenirii nu trebuie confundată cu deschiderea procedurii succesorale notariale reglementate prin Legea nr. 36/1995.

Locul deschiderii moștenirii

Moștenirea se deschide la locul ultimului domiciliu al defunctului și nu la locul unde s-a produs decesul, așa cum aceasta este menționat în buletinul lui de identitate (cartea de identitate), eliberat de organele de poliție competente. „Per a contrario”, succesiunea nu se va deschide nici la ultimul domiciliu ales, nici la ultima reședință, nici la locul decesului dacă acesta din urmă nu coincide cu ultimul domiciliu al celui care lasă succesiunea, și nici la domiciliul curatorului, dacă defunctul a fost pus sub curatelă. Această regulă se explică prin faptul că defunctul putea deceda într-un Ioc unde se găsea doar ocazional.

Utilitatea stabilirii locului deschiderii moștenirii este importantă din punctul de vedere a problemelor ridicate de plata a creditorilor lui de cuius, de administrare a bunurilor lui până la acceptarea succesiunii, și de partaj, toate acestea antrenand adesea și litigii. Locul cel mai favorabil pentru rezolvarea tuturor acestora este cel din localitatea ultimului domiciliu al lui de cuius. O aplicare a acestei ratiuni este art. 14 Cod Procedură Civilă ce statuează că instanșa competentiă să soluționeze aceste litigii este cea în raza căreia se află localitatea ultimului domiciliu al defunctului.

Capacitatea succesorală

Potrivit art. 957 C. civ., „o persoană poate moșteni dacă există la momentul deschiderii moștenirii”. Astfel, orice persoană care este în viață la data deschiderii moștenirii, are capacitate succesorală.

Capacitatea succesorală reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi subiect de drepturi și obligații pe care le presupune calitatea de moștenitor.

Dovada existenței în momentul deschiderii moștenirii îi revine celui care pretinde drepturi asupra moștenirii (art. 249 C. pr. civ.) și care poate să fie moștenitorul în cauză (prin reprezentanții legali, dacă este cazul), dar și succesorii săi în drepturi, în cazul în care moște-nitorul a fost în viață la data deschiderii moștenirii (un timp cât de scurt), dar ulterior a decedat, drepturile lui asupra moștenirii fiind reclamate de proprii săi succesori în drepturi.

Dovada existenței persoanei se face, în principiu, cu actul de stare civilă.

Vocația succesorală

Articolul 962 Cod Civil specifică faptul că, pentru ca o persoană se poată moșteni, trebuie să aibă calitatea cerută de lege sau să fi fost desemnată de către de cuius prin testament.

Legea conferă vocație la moștenire rudelor defunctului, soțului supraviețuitor al defunctului și statului. Vocația succesorală testamentară poate să aparțină, în principiu, oricărei persoane cu capacitate succesorală, testamentul lăsat de defunct fiind recunoscut de lege, cu anumite limitări, ca temei al vocației la moștenire.

Determinarea persoanelor chemate să moștenească patrimoniul avut de o persoană care a încetat din viață poartă denumirea de devoluțiune succesorală.

Nedemnitatea succesorală

Potrivit art. 958-961 Cod Civil, pentru ca o persoană să poată veni la moștenire trebuie să îndeplinească și o condiție negativă, și anume să nu fie nedemnă de a moșteni.

Nedemnitatea este o sancțiune civilă care constă în excluderea unui succesibil de la succesiune întrucât s-a făcut vinovat de săvârșirea unei fapte grave față de o persoană decedată la care, în caz contrar, ar fi avut chemare succesorală legală.

Nedemnitatea succesroală presupune capacitatea persoanei întrucît față de cei care nu au dobîndit o moștenire nu se poate pune problema de a o pierde. Așa fiind, numai persoanele capabile ar putea fi declarate nedemne, sancțiune civilă care, ca și incapacitatea, există din momentul deschiderii succesiunii.

Considerații generale privind libertățile. Noțiunea de libertate.

Art. 984 alin.(1) noul Cod Civil, definește liberalitatea ca fiind acel act jurudic prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de toate bunurile sale sau numai o parte din ele în favoarea altei persoane.

În reglementarea aceluiași articol alin. (2) se precizează că, liberalitățile pot fi făcute exclusiv prin donație sau prin legat cuprins în testament. Așadar avem lebarlități între vii, respectiv donațiile și pentru cauză de moarte (mortis causa), acestea fiind legatele. Atunci când dispoziția cu titlu gratuit este cuprinsă într-un alt act juridic, ea nu constituie o liberalitate.

Alăturarea acestor două instituții, donația și legatul, evidențiază trăsături comune care le definesc: sunt acte juridice, acte cu titlu gratuit și sunt acte solemne.

Un element esențial și obligatoriu din structura liberalității, îl reprezintă intenția liberală, indiferent dacă motivele sau interesele care stau la baza formării actului sunt altele.

Un alt element ce stă la baza formării liberalității, este cel material, economic. Astfel, liberalitatea presupune micșorarea patrimoniului dispunătorului și mărirea patrimoniului gratificatului.

Donația.

Donația este definită de art. 985 noul Cod Civil din punctul de vedere al elementelor sale esențiale, pornind de la faptul că este un contract, acordul de voințe, cât și din faptul că, realizarea trecerii unei valori din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului, se face cu intenția liberală a celui ce donează.

Donația produce efecte de la momentul încheierii actului, în timpul vieții donatorului, spre deosebire de legat, care produce efecte doar de la data decesului testatorului.

Contractul de donație este un contract ce dă naștere la obligații numai în sarcina donatorului, neputând fi revocat printr-o manifestare în sens contrar (conform art.1015 Cod Civil), fiind obligatotiu trebuie să imbrace forma autentică ad validitem (conform art. 1011 alin. (1) Cod Civil), acesta transmite dreptul de proprietate asupra bunului din momentul incheierii contractului de donație, donatorul neurmărind să obțină nici un folos în schimbul donației făcute. Așadar contractul de donație este un act unilateral, irevocabil, solemn, translativ de proprietate, cu titlu gratuit.

O serie de donații sunt exceptate de la forma autentică, acestea sunt expres prevăzute de art.1011 alin.(2) noul Cod Civil: darul manual, donația deghizată, donația indirectă.

Legatul.

Art. 986 noul Cod Civil definește legatul ca fiind acea dispoziție cuprinsă într-un testament, prin care „testatorul stipulează ca, la decesul său, unul sau mai mulți legatari să dobândească întregul său patrimoniu, o fracțiune din acesta sau anumite bunuri determinate”.

Legatul care are ca obiect întregul patrimoniu al lui de cuius este un legat universal, când are ca obiect o fracțiune a patrimoniului testatorului legatul este cu titlu universal, iar atunci când are ca obiect unul sau mai multe bunuri determinate legatul este cu titlu particular.

Condiții de fond pentru validitatea liberalităților. Considerații generale.

Condițiile de fond pentru validitatea liberalităților sunt subordonate dreptului comun, cu excepția unor reguli particulare reglementate de normele speciale ale liberalităților.

O persoană poate dispune liber de bunurile sale, în timpul vieții ori pentru cauză de moarte, prin acte juridice cu titlu gratuit, respectiv poate primi o liberalitate, sub condiția ca aceste acte să se subordoneze regulilor comune de fond ale actelor juridice ca și celor restrictive reglementate de normele speciale ale liberalităților relative la: capacitatea de a dispune și de a primi, instituite în special, pentru a-1 proteja pe dispunător de propriile slăbiciuni ori de presiunile efectuate de alte persoane, ca și familia sau ordinea publică; trebuie să existe manifestarea de voință a dispunătorului și a beneficiarului, iar în cazul testamentului, voința testatorului de la data întocmirii, trebuie să corespundă cu voința sa de la data decesului acestuia.

Capacitatea în materie de liberalități

Regula gererală a capacității în materie de liberalități este prevăzută în art. 987 alin.(1) noul Cod Civil, conform căreia orice persoană poate dispune prin liberalități sau poate fi beneficiar al unei liberalități, cu respectarea regulilor privind capacitatea. Atât dispunătorul, cât și gratificatulu trebuie să fie capabili, primul trebuie sa aibă capacitatea de a dipsune prin donație sau legat, iar celălalt, trebuie să aibă capacitatea de a primi o liberalitate. Exceptate de la acestă regulă sunt persoanele pe care legea le consideră incapabile.

Incapacitatea este excepția, existând doar acolo unde legea o prevede expres, fiind deci de strictă interpretare (art. 1180 noul Cod civil). Incapacitatea este starea celui care este lipsit de capacitate, fără nicio precizare, sau lipsa capacității, semnifică absența personalității juridice, cum ar fi persoana decedată, ori nenăscută.

Consimțământul

Consimțământul este „exprimat în cunoștință de cauză" (art. 1204 Cod Civil), dacă persoana are discernământ. Nu are discernământ persoana „care la momentul încheierii contractului s-a aflat, chiar și numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputință de a-și da seama de urmările faptei sale" (art. 1205 Cod Civil).

În dreptul comun consimțământul există dacă a fost exprimată voința de a încheia actul juridic.

La liberalități, manifestarea de voință, ca semn exterior al existenței consimțământului, trebuie să exprime intenția de a face o donație ori un legat. Simpla manifestare de voință, fară intenția arătată, relevă doar existența consimțământului de a încheia un act juridic oneros.

Donația, fiind un contract, chiar dacă este unilateral, pentru încheierea ei trebuie să existe ambele consimțăminte ale părților. La legat, testatorul dispune unilateral formarea lui, însă își va produce efectele, după decesul acestuia, și numai sub condiția ca beneficiarul să își exprime consimțământul de a-1 accepta. Existența acestor consimțăminte se verifică deci la momente diferite: la data formării testamentului și respectiv la data acceptării acestuia, după decesul testatorului.

Obiectul liberalității

În dreptul comun se face distincție între obiectul contractului și obiectul obligației. În lipsa unor reguli speciale obiectul liberalităților este subordonat regulilor dreptului comun, acesta însă fiind mai simplu, reducându-se la obiectul contractului, care este transferul proprietății sau a altor drepturi.

În cazul legatului, transmisiune universală sau cu titlu universal, produce în gerenal, transferul întregului patrimoniu sau a unei fracțiuni din el. În cazul donațiilor și a legatului, transmiterea cu titlu particular, generează trasferul transferul unuia sau a mai multor bunuri individualizate, corporale sau incorporale, inclusiv a unui drept de creanță (art. 1567 alin. (1),(2) Cod Civil și art. 1566 alin. (2) Cod Civil) fară o contraprestație, cu excepția cazului în care liberalitatea este cu sarcină.

În cazul donației, analizănd situațiile menționate mai sus, observăm că, transferul proprietății liberalităților este în principiu un efect al contractului, obligația dispunătorului este aceea de a preda bunurile, fructele etc., așadar studiul obiectului liberalităților se reduce la bunuri.

Eventualele sarcini angajează obligații în patrimoniul beneficiarului. Ele constituie datorii ale acestuia, în limita lor se aplică regulile dreptului comun privind efectele contractelor sinalagmatice și oneroase. Sarcinile constituie un obiect specific liberalităților, ele fiind frecvent însoțite de condiții. În cazul legatului testamental există sarcini impuse legatarului din, emoluentul care se transmite pe cale succesorală.

Cauza liberalităților

Cauza este un element constitutiv al actului juridic în general (art. 1179 alin. (1) pct. 4 Cod Civil), fiind principiul justificativ al acestuia explicând transferul drepturilor ori prestarea serviciilor.

În dreptul comun cauza reprezintă motivul ce determină fiecare parte să încheie contractul; ea trebuie să existe, sub sancțiunea anulabilității contractului și să fie licită și morală sub sancțiunea nulității absolute a acestuia (art. 1235-1236 și art. 1238 Cod Civil).

În materia liberalităților cauza obligației se aseamănă cu elementul constitutiv al liberalităților, intenția de a gratifica, animus donandi sau animus testandi.

În ceea ce privește utilitatea cauzei, este aceeași la actele oneroase și la cele cu titlu gratuit.

În cazul liberalităților nu există o reglementare particulară referitoare noțiunii de cauză, astfel se aplică regulile generale din teoria contractului.

Capitol II
Contractul de donație

Noțiune și reglementare a contractului de donație

În dreptul roman, donația făcea parte din categoria pactelor legitime (pacta legitima), acestea reprezentau niște convenții care, fără să fie ridicate la rangul de contracte, vor fi totuși sancționate treptat prin diverse constituții imperiale.

Deși majoritatea contractelor au caracter bilateral (sinalagmatic) și oneros, contractul de donație este un contract unilateral și gratuit, chiar dacă prin acesta se strămută irevocabil dreptul de proprietate asupra unui bun, ori asupra unui alt drept real sau de creanță.

În Codul Civil, donațiile sunt reglementate în cartea a IV-a intitulată „Liberalitățile”, titlul al III-lea, în același loc cu testamentul, deoarece, atît donația, cât și testamentul au la baza formării lor intenția de a gratifica (animo donandi), de a spori patrimoniul gratificatului fără a primi ceva în schimb. Astfel, donațiile au fost reglementate alături de testamente (ca liberalități inter vivos, respectiv mortis causa), și nu împreună cu celelalte contracte civile.

Potrivit art. 985 Cod Civil, donația este „contractul prin care, cu intenția de a gretifica, o parte, numită donator, dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părți numită donatar.”

Donația este o liberalitate inter vivos, deoarece se încheie și își produce efectele, de regulă, în timpul vieții donatorului spre deosebire de testament, care este tot o liberalitate, însă mortis causa.

După forma de realizare a voinței animus donandi, donațiile pot fi: directe (realizate cu respectarea formei autentice), indirecte (înfăptuite pe calea unui alt act juridic decât donația; de exemplu, renunțarea la un drept, remiterea de datorie, stipulația pentru altul) sau simulate (deghizate sau „disimulate sub aparența unui act cu titlul oneros").

Caracterele juridice ale contractului de donație

Caracterele juridice ale contractului de donație sunt următoarele:

a) este un contract cu titlu gratuit;

b) este o liberalitate;

c) este un contract unilateral;

d) este un contract solemn;

e) este un contract irevocabil;

f) este un contract translativ de proprietate.

Contractul de donație este un contract cu titlu gratuit, adică prin intermediul său se procură un folos patrimonial altei persoane, fără a se urmări obținerea unui alt folos patrimonial în schimb.

Prin intermediul acestui contract, donatarul dobândește un drept real sau de creanță de la donator, fără să plătească un echivalent în schimb.

Totuși, în cazul donației cu sarcini, contractul devine oneros, dar numai în limitele valorii sarcinii. În această situație, donația nu mai este unilaterală ci, în limitele sarcinii, devine sinalagmatică.

Donația este o liberalitate întrucât are ca efect micșorarea patrimoniului donatorului cu bunul donat și mărirea corespunzătoare a patrimoniului donatarului.

Prin aceasta, donația se distinge de contractele dezinteresate (comodat, mandat sau depozit cu titlu gratuit), prin care, chiar dacă se procură un folos patrimonial altei persoane, nu se micșorează patrimoniul dispunătorului.

Dacă nu există certitudinea că părțile au încheiat un contract de donație, întrucât interpretarea voinței părților trebuie să fie strictă, atunci interpretarea, în caz de dubiu, va fi aceea că nu este vorba despre o donație. Astfel, executarea benevolă a unei obligații imperfecte, premiul sau recompensa oferite de un comerciant în scopuri publicitare, operele de binefacere nu sunt supuse regulilor specifice contractului de donație.

Contractul de donație este un contract unilateral pentru că, deși pentru încheierea sa valabilă este necesar acordul de voință al ambelor părți (donator și donatar), el dă naștere la obligații numai în sarcina uneia dintre părți (donator).

Donatarul nu are, în principiu, nicio obligație. Se acceptă însă că donatarul trebuie să aibă o obligație de recunoștință față de donator, care este însă de natură legală, și nu contractuală, fiind sancționată cu revocarea donației, în cazul în care donatarul se face vinovat de ingratitudini față de donator.

Art. 1011 alin. (1) Noul Cod civil prevede expres că „donația se încheie prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute", astfel încât donația este un contract solemn, fiind supusă cerinței formei autentice, necesară pentru însăși validitatea ei. Atât oferta de donație, cât și acceptarea acesteia trebuie să îmbrace forma autentică, lipsa formei autentice atrage sancțiunea nulității absolute a contractului de donație.

Contractul de donație este, în principiu, un contract irevocabil. Caracterul irevocabil al donației impune ca, odată încheiat contractul, donatorul nu mai poate reveni asupra deciziei sale, iar revocarea donației nu va fi posibilă decât în cazurile prevăzute de lege. Acest caracter este determinat de faptul că, dacă s-ar permite ca donatorul să poată reveni asupra deciziei sale de a dona un bun, atunci donatarul s-ar afla într-o permanentă incertitudine.

Donația este, în principiu, un contract translativ de proprietate. în general, prin donație se transmite dreptul de proprietate asupra unui lucru din patrimoniul donatorului în cel al donatarului. Totuși, se poate transmite și un alt drept real sau un drept de creanță prin donație, în toate cazurile fiind necesar ca donatorul să fie proprietarul bunului donat.

Un element fundamental în cazul donației este acela că, dreptul de proprietate se transferă din momentul încheierii contractului, dar este posibil ca părțile (solo consensu) să amâne acest moment. O excepție de la acest principiu o reprezintă, amânarea transferului dreptului de proprietate în căzui darului manual care, nu este posibilă, deoarece, fiind un contract real, încheierea sa valabilă presupune (pe lângă acordul de voință) și tradițiunea (predarea) bunului la momentul încheierii contractului.

Condiții de fond ale contractului de donație

Condițiile de fond și formă sunt prevăzute de art. 1179 Cod Civil si idică faptul că, donația, ca orice contract, trebuie să îndeplinească aceste condiții pentru a fi valabil încheiată.

Obiectul contractului de donație

Art. 1225 alin. 1 Cod Civil precizează că, „obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea.”

În ceea ce privește obiectul contractului de donație se aplică aceleași regulile comune privind obiectul actului juridic civil:

– să fie în circuitul civil;

– să fie determinat sau determinabil;

– să fie posibil;

– să fie licit și moral;

– să existe sau să poată exista în viitor.

Obiect al contractului de donație îl pot forma atât bunurile mobile, cât și cele imobile, atât prezente, cât și viitoare. Dintre bunurile viitoare nu pot forma obiectul donației succesiunile nedeschise.

Dacă bunul donat este un bun individual determinat, atunci donatorul trebuie să aibă calitatea de proprietar. Donația lucrului altuia, spre deosebire de vânzarea lucrului altuia, nu este posibilă, fiind nulă absolut, întrucât ar contraveni principiului irevocabilității.

Există legi speciale prin care se reglementează donarea de sânge și componente sanguine de origine umană, precum și donarea de țesuturi și organe. Art. 66 Cod Civil precizează că legea permite numai donarea acestora în scop terapeutic, contractele cu titlu oneros având un asemenea obiect fiind interzise „orice acte care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale sunt lovite de nulitate absolută, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege”.

Potrivit art. 68 din Cod Civil, prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană de la donatori în viață se fac exclusiv în cazurile și condițiile prevăzute de lege, cu acordul scris, liber, prealabil și expres al acestora și numai după ce au fost informați, în prealabil, asupra riscurilor intervenției. În toate cazurile, donatorul poate reveni asupra consimțământului dat, până în momentul prelevării.

De asemenea, este interzisă donarea de sânge sau prelevarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană de la persoanele fără discernământ, iar prelevarea de la persoanele decedate se poate face numai dacă moartea biologică este confirmată și numai cu consimțământul unui membru al familiei.

Capacitatea părților

Potrivit art. 987 din noul Cod civil, „orice persoană poate face și primi liberalități, cu respectarea regulilor privind capacitatea". Din această regulă generală se înțelege că, la fel ca și în cazul altor contracte, în materia contractului de donație capacitatea este regula, iar incapacitatea excepția.

Potrivit legii, atât dispinătorul cât și gratificatul trebuie să fie capabili de a dispune prin donație, respectiv de a primi o liberalitate la data exprimării consimțământului de a oferta, respectiv de a accepta donația.

Potrivit art. 987 alin. (2) și (3) din Cod Civil, condiția capacității de a dispune prin liberalități trebuie îndeplinită la data la care dispunătorul își exprimă consimțământul,, iar condiția capacității de a primi o donație trebuie îndeplinită la data la care donatarul acceptă donația.

Dacă, în principiu, orice persoană poate să doneze și să primească donații, legea a prevăzut anumite incapacități speciale de a dispune și de a primi prin intermediul contractului de donație, aceste incapacități constituind excepții, fiind de strictă interpretare.

Incapacități de a dispune

Art. 988 alin. 1 Cod Civil, indică faptul că, „cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalități, cu excepția cazurilor prevăzute de lege".

Sunt lipsiți de capacitate de exercițiu minorii sub 14 ani și alienații ori debilii mintali puși sub interdicție judecătorească, situația acestora fiind considerată a corespunde unei lipse totale a discernământului. Minorii între 14 și 18 ani au capacitate de exercițiu restrânsă, în această perioadă discernământul fiind în formare, ca trecere de la lipsa discernământului la conturarea unui discernământ deplin. Această incapacitate se justifică prin protecția acordată acestor persoane în privința încheierii unui act de dispoziție asupra patrimoniului, atât de important precum donația.

Cu toate acestea, potrivit art. 41 respectiv art. 43 C.civ., actele calificate de lege de dispoziție și de mică valoare raportate la patrimoniul acestora pot fi încheiate conform normelor chiar și de către minori și persoanele puse sub interdicție judecătorească.

Conform art. 988 alin. (2) din noul Cod civil, sub sancțiunea nulității relative, nici chiar după dobândirea capacității depline de exercițiu persoana nu poate dispune prin liberalități în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanța de tutelă descărcare pentru gestiunea sa; de la această regulă face excepție cazul când reprezentantul sau ocrotitorul este ascendentul dispunătorului.

Incapacități de a primi

Conform art. 990 din Noul Cod Civil „sunt lovite de nulitate relativă liberalitățile făcute medicilor, farmaciștilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului".

Ca excepție este situația în care categoriile arătate mai sus sunt rude în linie dreaptă, colaterali privilegiați sau soț al donatorului sau dacă la data donației donatorul nu are categoriile de rude arătate mai sus. Sancțiunea prevăzută de legiuitor nu poate opera dacă au trecut mai mult de trei ani de la data la care donatorul s-a restabilit medical, după acest termen donația devine perfect valabilă.

Incapacitatea se întemeiază pe o prezumție absolută de captație și sugestie, astfel că nu este admisă proba contrară, prin care s-ar tinde să se demonstreze caracterul neviciat al consimțământului donatorului.

Potrivit art. 990 alin. (3) din noul Cod civil, aceeași incapacitate de a primi donații este prevăzută și în privința preoților sau a altor persoane care acordau asistență religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului.

Sancțiunea nulității relative se aplică și donațiilor deghizate sub forma unui contract cu titlu oneros sau făcute în favoarea unei persoane interpuse, fiind prezumate prin lege, in lato sensu, ca fiind persoane interpuse: ascendenții, descendenții, soțul incapabilului de a primi donație, precum și ascendenții și descendenții acestuia din urmă.

Consimțământul

Pentru că donația este, în primul rând, un contract, ea trebuie să aibă la bază acordul de voințe al părților. Deoarece donația este și o liberalitate, acordul părților trebuie să exprime voința animus donandi a donatorului și acceptarea acesteia de către donatar.

Pentru validitatea donației, consimțământul trebuie să fie exprimat în formă autentică. Consimțământul părților trebuie să fie liber, neviciat prin eroare, dol sau violență. Eroarea, ca viciu de consimțământ, poate privi identitatea donatarului, bunul donat sau cauza donației. Dolul se manifestă sub forma sugestiei și captației.

Sugestia constă în folosirea unor mijloace nepermise, în scopul de a sădi în mintea testatorului ideea de a face o liberalitate pe care nu ar fi făcut-o din proprie inițiativă.

Captația înseamnă folosirea de manopere dolosive, în scopul de a înșela buna-credință a testatorului pentru a-l determina să facă o liberalitate, fără de care nu ar fi făcut-o.

În privința violenței, acest viciu de consimțământ a fost deseori invocat de către donatorii unor bunuri către stat în perioada de dinainte de 1989.

Astfel, într-o speță reclamanta a solicitat prin acțiune anularea unui act prin care donase statului un apartament, deoarece ar fi fost făcut în urma presiunilor exercitate asupra ei.

Prima instanță a respins acțiunea, reținând din probele administrate că donația a fost făcută de reclamantă pentru a nu suporta cheltuielile mari cu reparațiile aduse imobilului și cărora nu le putea face față, iar nu pentru că s-ar fi exercitat asupra ei presiuni fizice sau morale.

Recursul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat, cu motivarea că, în situația dată, reclamanta, neavând posibilitatea de a plăti suma datorată cu titlu de reparații, a considerat că singura soluție acceptabilă pentru ea era donarea apartamentului, ceea ce a și făcut, fără a se fi exercitat asupra ei nici un fel de constrângere.

Într-o altă speță s-a reținut că violența, ca viciu de consimțământ, face ca actul încheiat sub imperiul său să fie sancționat cu nulitatea relativă, nulitate ce poate fi invocată de parte în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Instanțele au reținut că odată cu înlăturarea regimului comunist, în decembrie 1989, violența morală exercitată asupra reclamantei, violență care a determinat-o în anul 1979 să facă oferta de donație, a încetat, nemaiexistând împrejurările care au împiedicat-o să formuleze o astfel de acțiune. Acțiunea reclamantei a fost înregistrată doar în anul 2002, astfel că aceasta s-a respins pe temeiul excepției prescripției extinctive.

Cauza contractului de donație

Cauza donației este „motivul care determină fiecare parte să încheie contractul”. Motivul determinant este scopul concret urmărit de donator, fiind variabil și diferit pentru fiecare contract de donație în parte. în mod obișnuit, aceste motive sunt normale (recunoștință, recompensă, afecțiune etc.), dar ele pot avea și un conținut ilicit sau imoral, în aceste ultime cazuri donația fiind lovită de nulitate.

În practica judiciară, în acest sens, s-a arătat că, dacă donatorul a cunoscut că este iminentă începerea urmăririi penale împotriva sa pentru o infracțiune cauzatoare de prejudicii, săvârșită anterior, donația făcută fiicei sale cu scopul de a se sustrage de la urmărirea silită bunul donat este nulă, deoarece s-a urmărit fraudarea celui păgubit prin infracțiune, cauza fiind ilicită.

Ca la orice contract, cauza donației trebuie să existe, să fie licită și morală. Și în contractul de donație, cauza cuprinde două elemente: intenția de a gratifica și motivul determinant.

Intenția de a gratifica constă în transmiterea cu titlu gratuit a dreptului de proprietate asupra unui bun ori alt drept real sau un drept de creanță și trebuie să aibă caracter de liber consimțământ. Intenția de a gratifica este comună tuturor contractelor de donație, ea înfațișându-se ca un element abstract, obiectiv și invariabil al cauzei donației.

Motivul determinant este scopul concret urmărit de donator – element subiectiv variabil și concret în fiecare contract de donație.

Condiții de formă ale contractului de donație

Promisiunea de donație

Cu caracter de noutate, noul Cod civil reglementează în mod expres, în art. 1014, promisiunea de donație. Astfel, sub sancțiunea nulității absolute, promisiunea de donație este supusă formei autentice, întocmai ca și donația.

Legea prevede că, în caz de neexecutare din partea promitentului, promisiunea de donație nu conferă beneficiarului decât dreptul de a pretinde daune-interese echivalente cu cheltuielile pe care le-a făcut și avantajele pe care le-a acordat terților în considerarea promisiunii, protecția legală acordată beneficiarilor unor asemenea promisiuni fiind așadar limitată.

Potrivit art. 1022 Noul Cod civil, promisiunea de donație se revocă de drept dacă anterior executării sale se ivește unul dintre cazurile de revocare pentru ingratitudine prevăzute la art. 1023 Cod Civil și atunci când, anterior executării sale, situația materială a promitentului s-a deteriorat într-o asemenea măsură încât executarea promisiunii a devenit excesiv de oneroasă pentru acesta ori promitentul a devenit insolvabil.

Contractul de donație încheiat între persoane prezente

Pentru ca donația să producă efecte juridice este necesar ca ambele părți să-și manifeste consimțământul în formă autentică, așa cum reese din prevederile art. 1011 alin. (1) din noul Cod civil: „donația se încheie prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute". Forma înscrisului autentic este cerută de legiuitor pentru valabilitatea actului juridic (ad validitatem), sancțiunea nerespectării acestei cerințe fiind nulitatea absolută a contractului de donație.

Dată fiind cerința legală a respectării formei autentice, dovada existenței unei donații nu se poate face cu martori, chiar dacă ar exista un început de dovadă scrisă .

Dacă contractul de donație nu se încheie personal de către părți, ci se încheie prin mandatar, procura mandatarului trebuie să fie specială și autentică .

Un contract de donație încheiat cu nerespectaret formei autentice, de exemplu, încheiat sub forma unui înscris sub semnătură privată, nu poate fi validat printr-un act confirmati. Nulitatea donației pentru lipsa formei autentice poate fi invocată de către părți, de procuror, de instanță din oficiu, precum și de orice persoană interesată (succesori, creditori etc.). Ea nu poate fi înlăturată prin confirmare sau validare, dacă actul juridic inițial este nul absolut, nefiind încheiat în formă autentică.v al donatorului.

Astfel, în practica judiciară s-a decis că înzestrarea unui copil în vederea încheierii căsătoriei, având caracterul unei donații, nu poate fi făcută decât tot prin înscris autentic. Părinții nu au o obligație civilă imperfectă (naturală) de a-și înzestra copiii, astfel încât executarea benevolă a donației în scop de înzestrare nu poate acoperi nulitatea, deci se poate cere restituirea prestației efectuate în baza actului nul .

Potrivit art. 1010 din noul Cod civil, „confirmarea unei liberalitățî de către moștenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage renunțarea la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin această renunțare să se prejudicieze drepturile terților". Astfel că, prin excepție, nulitatea absolută a donației pentru vicii de formă poate fi acoperită după moartea donatorului, prin confirmare, de succesorii universali sau cu titlu universal ai donatorului. Aceștia vor putea menține ca valabilă donația sau pot invoca nulitatea ei, pentru a culege prin moștenire bunurile donate de autorul lor.

Dacă în contractul de donație se prevăd sarcini sau condiții, acestea trebuie și ele să fie prevăzute în formă autentică.

Noul Cod civil consacră obligația de înregistrare a donației autentice, art. 1012 prevăzând că „în scop de informare a persoanelor care justifică existența unui interes legitim, notarul care autentifică un contract de donație are obligația să înscrie de îndată acest contract în registrul național notarial, ținut în format electronic, potrivit legii".

Contractul de donație încheiat între persoane absente

Dacă donația se încheie între absenți, atât oferta de donație, cât și acceptarea acesteia trebuie sa îmbrace forma autentică, altefl nu vor produce efecte juridice, ele fiind nule absolut.

Potrivit art. 1013 din noul Cod civil, pentru validitatea donației acceptată printr-un înscris separat este necesar ca acceptarea să aibă loc în timpul vieții donatorului. în cazul morții donatorului înainte de acceptare, la fel ca și în situația în care donatorul devine incapabil, oferta de donație devine caducă.

Conform aceluiași art. 1013 alin. (1) din noul Cod civil, „oferta de donație poate fi revocată cât timp ofertantul nu a luat cunoștință de acceptarea destinatarului. Incapacitatea sau decesul ofertantului atrage caducitatea acceptării".

În practica judiciara s-a decis că donația nu obligă pe donator și nu produce niciun efect decât din ziua în care este acceptată. Acceptarea poate fi făcută printr-un act autentic posterior, caz în care donația nu are efect decât din ziua în care actul de acceptare va fi comunicat donatorului de către donatar.

Actul estimativ

Potrivit art. 1011 alin. (3) din noul Cod civil, „bunurile mobile care constituie obiectul donației trebuie enumerate și evaluate într-un înscris, chiar sub semnătură privată, sub sancțiunea nulității absolute a donației". Aceasta înseamnă că, pentru donația de bunuri mobile (corporale sau incorporate), legea a prevăzut ca obiectele donate să fie trecute într-un act estimativ semnat de donator și donatar.

Actul estimativ este cerut ca o condiție ad probationem, pentru dovedirea valorii bunurilor donate, însă nu este necesar în cazul darurilor manuale și a donațiilor indirecte.

Actul estimativ își dovedește utilitatea atât în ceea ce privește precizarea obiectului contractului de donație, cât și în privința plații taxelor datorate pentru autentificarea contractului, iar sancțiunea lipsei actului estimativ este nulitatea absolută a donației.

Varietăți ale contractului de donații

În principiu, donațiile se încheie în formă autentică. Cu toate acestea, se admite că de la această regulă fac excepție donațiile simulate, donațiile indirecte și darurile manuale.

Donații simulate

Simulația în materia donaților se întâlnește sub forma donației deghizate și a donației prin interpunere de persoane.

Donația deghizată este acea donație ascunsă sub aparența unui contract cu titlu oneros. În acest caz, între părți se încheie un act real, secret, cu titlu gratuit (donație) ascuns printr-un act aparent, simulat, cu titlu oneros, menit să ascundă terților operațiunea juridică reală dintre părți.

Spre exemplu, o parte declară în mod fals că a primit echivalentul bănesc în schimbul folosului prestat de ea (o donație reală, ascunsă sub forma unei vânzări-cumpărări).

Având însă în vedere faptul că donația deghizată constituie o adevărată donație, ea este supusă și regulilor de fond prevăzute special pentru donații (capacitate, irevocabilitate de gradul II, reducțiune, raport, revocare in cazurile prevăzute de lege). Deci pentru donația deghizată se aplică aceleași reguli de fond care s-ar aplica și dacă donația ar fi aparentă.

Conform art. 1011 alin. (2) Cod Civil forma donației deghizate nu este supusă cerinței formei autentice, impusă de art. 1011 alin. (1) Cod Civil pentru donații, ea trebuie să îmbrace forma cerută de lege pentru validitatea actului aparent.

Potrivit art. 1292 Cod Civil, în privința probei donației deghizate se vor aplica regulile generale din materia simulației, iar validarea operației juridice ca donație deghizată se face prin acțiunea în simulație. Proba simulației se face de către părți prin prezentarea înscrisului care consemnează actul secret și real, iar de către terți prin orice mijloc de probă.

Donația prin interpunere de persoane este tot o donație simulată, asemănătoare donației deghizate, care însă are un obiect diferit. Astfel, dacă în cazul donației deghizate simulația vizează natura gratuită a contractului, în cazul interpunerii de persoane simulația privește persoana donatarului. Așadar, donația prin interpunere de persoane este acea donație prin care persoana beneficiară cu adevărat a liberalității este ascunsă.

Întrucât contractul încheiat cu persoana interpusă este o donație, forma contractului trebuie să fie cea autentică, respectiv cea prevăzută de art. 1011 alin. (1) Cod Civil. De asemenea, trebuie respectate condițiile de fond prevăzute de lege pentru validitatea donației.

Art. 992 din Noul Cod civil instituie o prezumție ca fiind persoane interpuse ascendenții, descendenții și soțul persoanei incapabile de a primi liberalități, precum și ascendenții și descendenții soțului acestei persoane, astfel că dovada simulației prin interpunere de persoane este mai greu de făcut.

Donații indirecte

Este o formă de donație ce constă în gratificarea unei persoane pe calea altui act juridic decât donația directă.

Pentru această categorie de acte juridice nu se cere respectarea formei autentice cerută pentru donații, ci numai respectarea regulilor de fond pentru validitatea donației. Actul prin care se realizează indirect liberalitatea trebuie încheiat cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege pentru acel act juridic.

Principalele acte juridice prin care se pot realiza donații indirecte sunt:

a) renunțarea la un drept;

b) remiterea de datorie;

c) stipulația pentru altul.

Renunțarea la un drept nu este un act de liberalitate în sine, deoarece poate fi și cu titlu oneros, acesta putând lua forma unei liberalități numai dacă actul juridic este făcut cu intenția de a-1 gratifica pe cel obligat.

Donația este de fapt un act accesoriu al operației principale care este renunțarea și de care va profita persoana chemată în puterea legii de a beneficia de dreptul respectiv (de exemplu, renunțarea la o moștenire de care va profita comoște-nitorul ori moștenitorul subsecvent; renunțarea la uzufruct de care va profita nudul proprietar; renunțarea la legat de care va profita colegatarul sau moștenitorul grevat de executarea legatului etc.).

De precizat este faptul că, în cazul în care renunțarea nu este pur abdicativa, ci se face în favoarea unei persoane determinate, care trebuie să accepte actul respectiv, adică in favorem, atunci ea este translativă de proprietate și este supusă formei solemne, ca, de exemplu, renunțarea la cota-parte dintr-o moștenire în favoarea unui anumit comoștenitor, deoarece, în acest caz, nu este vorba de o renunțare la un drept, ci este vorba de o acceptare a moștenirii, urmată de o transmitere cu titlu gratuit.

Remiterea de datorie este reglementată de art. 1629- 1631 Cod Civil. Aceasta reprezintă actul juridic prin care un creditor îl liberează pe debitor de obligația sa, intenția creditorului în acest caz este de a-l ierta de datorie pe debitor, sporindu-i debitorului patrimoniul cu valoarea creanței la care renunță.

Remiterea de datorie nu este supusă condiției formei autentice cerută pentru validitatea contractului de donație, atunci când se realizează prin acte între vii, ea putând fi făcută în orice formă: scrisă, verbală și chiar tacită, în cazul în care ea rezultă din anumite fapte ale creditorului, din care apare neîndoielnic intenția acestuia de a-1 libera pe debitor.

Atunci când remiterea de datorie se face pentru cauză de moarte, ea trebuie făcută printr-un legat, iar dacă debitorul nu-l acceptă trebuie să îmbrace forma unui testament.

Dovada remiterii de datorie se face, potrivit dispozițiilor art. 1631 Cod Civil, în aceleași condiții cu dovada plății, respectiv cu orice mijloc de probă, dacă prin lege nu se prevede altfel. Astfel, dovada remiterii de datorie se face prin chitanță liberatorie dată de creditor.

Stipulația pentru altul este reglementată de art. 1284-1288 Cod Civil, reprezintă actul juridic prin care o persoană (promitent) se obligă față de o altă persoană (stipulant) să efectueze o prestație în favoarea unei terțe persoane (terț beneficiar). Dacă aceasta este făcută cu intenția de a gratifica terțul beneficiar (donandi causa), atunci stipulația în favoarea altei persoane reprezintă o donație indirectă, scutită de forma autentică cerută de lege pentru donații.

Exemple ale stipulației pentru altul sunt: donația cu sarcină în folosul unei terțe persoane, contractul de asigurare de răspundere civilă, contractul de transport de mărfuri când destinatarul este o altă persoană decât expeditorul sau cărăușul, contractul de rentă viageră în folosul unui terț, contractul de asigurare asupra vieții ș. a.

Darul manual

Noul Cod civil reglementează darul manual în art. 1011, prevăzând că „dacă sunt de valoare redusă, bunurile mobile corporale pot fi donate prin dar manual. Darul manual se încheie valabil prin acordul de voință al părților însoțit de tradițiunea bunului de la donator la donatar. În aprecierea valorii reduse a bunurilor care constituie obiectul darului manual se ține seama de starea materială a donatorului".

Darul manual reprezintă donația unui bun mobil corporal de valoare redusă, realizată prin remiterea materială a bunului de la donator la donatar (de manu ad manum). Așadar, darul manual este o categorie specială de donație, pentru validitatea căreia nu este necesară forma autentică, ci îndeplinirea următoarele condiții cuprinse în art. 1011 alin. (4) Cod Civil:

să fie vorba despre bunuri mobile corporale de valoare redusă;

să existe acordul de voință al părților;

să fie predat material bunul de către donator gratificatului.

Întrucât bunurile care fac obiectul darului manual trebuie predate efectiv (tradițiune reală) numai bunurile mobile corporale pot forma obiect al acestuia. Bunurile imobile și bunurile mobile incorpórale (drepturi de creanță, drepturi de proprietate intelectuală etc.) nu pot forma obiectul darului manual, nefiind susceptibile de predare-primire efectivă.

În practică se admite totodată, că depunerile de sume de bani la unități de credit pe numele altei persoane pot reprezenta daruri manuale sub condiția stabilirii indubitabile că aceste sume nu reprezintă executarea unor obligații sau sunt virate cu orice alt titlu.

Bunurile viitoare, chiar dacă ar fi corporale, nu pot face obiectul darului manual, deoarece predarea presupune deținerea materială a bunului, existența lui actuală. Nu pot forma obiectul darului manual nici bunurile imobile, precum și mobilele incorporale (drepturile de creanță, drepturile de creație intelectuală, fondul de comerț ș.a.), pentru că nu sunt susceptibile de a fi transferate și dobândite prîntr-o predare și primire efectivă.

Este evident că, pentru a fi valabil darul manual, trebuie să existe acordul de voință al părților pentru a transmite, respectiv a dobândi un drept cu titlu gratuit. Acordul de voință constituie temeiul juridic al transferului dreptului din patrimoniul donatorului în cel al donatarului. Nu este necesar ca acordul de voință să îmbrace o anumită formă, ci este suficient să se realizeze predarea (tradițiunea) reală a bunului de la donator la donatar.

Condiția specială cea mai importantă pentru validitatea darurilor manuale este aceea a predării materiale a bunului dăruit, darul manual fiind deci un contract real. Tradițiunea (predarea) bunului de la donator la donatar este de esența acestui tip de donație.

Dacă se realizează acordul de voință dintre părți, dar nu se realizează tradițiunea, iar donatorul moare, donația nu poate fi validată ca dar manual, acordul de voință devenind caduc.

Darurile de nuntă

Una dintre cele mai cunoscute categorii de daruri manuale sunt darurile de nuntă. Astfel, există tradiția potrivit căreia, cu ocazia căsătoriei, părinții obișnuiesc să își înzestreze copiii cu bunuri sau alte valori.

Aceste daruri de nuntă urmează a fi considerate bunuri comune ale soților în cote egale, chiar dacă au fost făcute de părinții unuia dintre soți, deoarece sunt dobândite în timpul căsătoriei și pentru că se presupune intenția dispunătorului ca ele să devină comune. Numai dacă donația se face, de părinții unuia dintre soți, nu cu ocazia serbării nunții, ci ulterior, bunul se consideră ca fiind propriu așa cum se precizează și în dispozițiile art. 31 lit. b) Codul familiei, „bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin (…) donație reprezintă bunuri proprii, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune”.

Efectele contractului de donație

Efectul principal al donației este acela că dreptul care face obiectul contractului se transmite cu titlu gratuit din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului.

Efectul translativ de proprietate al contractului de donație se produce între părți, potrivit dreptului comun, în momentul încheierii contractului (și al tradițiunii bunului in cazul darurilor manuale), și poate fi opus terților din momentul îndeplinirii, după caz, a formelor de publicitate cerute de lege. Dar donația poate avea ca efect și stingerea unui drept, prin renunțare, precum și a unei obligații corelative în cazul iertării de datorie.

Obligațiile donatorului

Contractul de donație impune în sarcina donatorului urmatoarele obligații:

obligația de predare a bunului care formează obiectul donației;

Donația valabil încheiată obligă pe donator Ia predare bunului împreună cu toate accesoriile și garanțiile acestuia,

obligația de garanție a donatorului.

În cazul în care predarea este amânată pentru o dată ulterioară încheierii contractului sau în caz de pieire sau deteriorare a bunului, donatorul va răspunde conform regulilor generale, datorând, dacă este cazul, și despăguburi.

Prin excepție de la contractul de vânzare-cumpărare, contractul de donație fiind o liberalitate, prin executarea lui, donatorul răspunde numai pentru doi și culpă gravă, legiuitorul permițându-i acestuia să nu răspundă pentru evicțiune decât dacă:

1. a promis expres garanția;

2. evicțiunea decurge din fapta sa sau dintr-o împrejurare pe care a cunoscut-o și nu a comunicat-o donatarului la momentul încheierii contractului;

3. dacă a refuzat garanția de evicțiune, însă donația este cu sarcini, donatorul va răspunde pentru evicțiune ca și vânzătorul, în limita valorii sarcinii.

În cazul donației cu sarcini, donatorul răspunde pentru viciile ascunse ca și vânzătorul, în limita caracterului oneros dat prin sarcinile donației.

Obligațiile donatarului

În cazul în care donația este obișnuită, donatarului nu îi revine nici o obligație legală față de donator, ci doar una morală, de recunoștință.

Totuși în anumite cazuri expres si limitativ prevăzute de lege (donații cu sarcină), donatarul are obligația să respecte obligațiile ce îi revin, deoarece, în caz contrar, donația poate fi revocată pentru ingratitudine.

Efectele donației în raporturile cu terții

Orice contract este opozabil terților cu respectarea formelor de publicitate imobiliară în cazul bunurilor imobile sau tradițiunii în cazul bunurilor mobile. La acestea, în materia donației, se adaugă publicitatea în registrele naționale notariale ținute în formă electronică specifică liberalităților, document extrem de util la soluționarea cauzelor succesorale în ceea ce privește raportarea liberalităților și protejarea rezervei succesorale. 

Principiul irevocabilității donațiilor

Donațiile, ca liberalități între vii, sunt, prin esența lor, irevocabile. Această irevocabili- tate este prevăzută expres în legislație și este una specială, diferită de cea din dreptul comun în materie de contracte.

Potrivit art. 1015 din noul Cod civil, donația nu este valabilă atunci când cuprinde clauze ce permit donatorului să o revoce prin voința sa. Legiuitorul enumeră în cadrul aceluiași articol clauze contractuale care aduc atingere irevocabilității donației, interzicându-le sub sancțiunea nulității absolute și integrale a donației.

În materie de contracte, potrivit principiului pacta sunt servanda, odată încheiat, contractul are forță obligatorie între părțile contractante, neputând fi desființat sau modificat prin voința uneia dintre părți (irevocabilitate de gradul I). Irevocabilitatea în materie de donații are un caracter special, întrucât ea privește nu numai efectele contractului, ci însăși esența lui, fiind o condiție de validitate pentru donație (irevocabilitate de gradul II).

Articolul 1016 din noul Cod Civil indică o excepție conform căreia „contractul poate să prevadă întoarcerea bunurilor dăruite", fie pentru cazul când donatarul ar predeceda donatorului, fie pentru cazul când atât donatarul, cât și descendenții săi ar predeceda donatorului.

Clauze incompatibile cu principiul irevocabilității donațiilor

Irevocabilitatea donației este determinată de mai multe interese: ocrotirea donatorului și a familiei sale, garantarea titlului de proprietate dobândit de donatar și ocrotirea terților care intră în raporturi juridice cu donatorul proprietar. Datorită acestui fapt, părțile nu pot include în contractul de donație clauze prin care s-ar contraveni principiului irevocabilității. Aceste clauze, prevăzute de art. 1015 alin. (2) din noul Cod civil, sunt următoarele:

condițiile pur potestative

Potrivit art. 1015 alin. (2) lit. a) din noul Cod civil, este lovită de nulitate absolută donația care „este afectată de o condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința donatorului".

plata datoriilor viitoare nedeterminate

Legea declară nulă donația care obligă donatarul să plătească datoriile pe care donatorul le-ar contracta în viitor și a căror valoare maximă nu a fost specificată prin actul de donație.

dreptul de a dispune de bunul donat

În cazul în care donatorul și-a rezervat dreptul de a dispune de bunul donat, donația este nulă, întrucât donatarul s-ar afla la discreția donatorului, care ar putea oricând dispune de bun.

dreptul de denunțare unilaterală a contractului

Rezervarea dreptului de denunțare unilaterală este o clauză permisă în contractele cu irevocabilitate de gradul I, cu condiția ca această clauză să nu reprezinte, de fapt, o condiție pur potestativă din partea celui care se obligă. În cazul contractului de donație, clauza de denunțare unilaterală atrage nulitatea ctfhtractuluî, deoarece contravine irevocabilității de gradul II care guvernează materia liberalităților între vii.

Clauze compatibile cu principiul irevocabilității contractului

Sunt compatibile cu principiul irevocabilității donațiilor următoarele clauze:

– cele prin care contractul de donație este afectat de un termen, deoarece termenul nu afectează dobândirea dreptului transmis, ci numai exercițiul acestui drept;

– cele prin care contractul de donație este afectat de o condiție cazuală (care depinde de hazard) sau mixtă (depinzând de hazard și voința unei alte persoane decât donatorul);

– cele prin care în contractul de donație se stipulează plata datoriilor prezente ale donatorului, datorii cu dată certă, anterioară donației și chiar cele viitoare, dacă acestea sunt specificate în contract;

– cele care prevăd expres posibilitatea reîntoarcerii bunurilor donate în cazul în care donatarul ar predeceda donatorului, chiar dacă ar lăsa descendenți, sau pentru cazul de predeces al donatarului și al descendenților lui.

Revocabilitatea donațiilor între soți

Potrivit art. 1031 C. civ., „orice donație încheiată între soți este revocabilă numai în timpul căsătoriei".

Revocarea donațiilor între soți este singura excepție veritabilă de la principiul irevocabilității speciale a donației. Ea se poate realiza prin voința unilaterală a soțului donator, indiferent de forma în care s-a efectuat donația (act autentic, donație indirectă sau dar manual).

Acest drept discreționar de revocare aparține numai soțului donator, nu și succesorilor lui în drepturi și nu ar putea fi anihilat printr-o clauză contrară. Mai mult, existența acestui drept este recunoscută chiar fără a fi stipulată expres în contract. După moartea soțului donator, donația devine definitivă și irevocabilă, de asemenea dreptul soțului donator de a revoca donația poate fi exercitat numai în timpul căsătoriei.

Ca efect al donației, bunurile proprii ale soțului donator devin bunuri proprii ale celuilalt soț, donatar fără a se putea stipula intrarea acestora în comunitatea lor de bunuri.

Potrivit art. 1033 alin. 1 C. civ., si mu la ți a prin care donația reprezintă contractul secret, realizată în scopul de a evita revocabilitatea donațiilor între soți, este sancționată cu nulitatea contractului.

Cauze legale de revocare a donațiilor

Deși în principiu, donațiile sunt irevocabile, există anumite cazuri, expers și limitativ prevăzute de lege, în care donațiile pot fi revocate.

În dispozițiile art. 1020 noul Cod civil, sunt specificate situații în care donația poate fi revocată: pentru neexecutarea fără justificare a sarcinilor și pentru ingratitudine.

Cazurile legale de revocare prevăzute de art. 1020 Cod Civil, se aplică tuturor donațiilor, dar există și donații care, prin excepție de la regula irevocabilității, sunt revocabile prin ele însele, acestea sunt: donațiile între soți și donațiile de bunuri viitoare.

Revocarea pentru neexecutarea fără justificare a sarcinilor

Donația cu sarcină este un contract sinalagmatic, în măsura valorii sarcinii, astfel fiindu aplicabile regulile generale din materia efectelor specifice contractelor sinalagmatice, inclusiv rezoluțiunea, denumită în această materie revocare.

Revocarea donației pentru neexecutarea sarcinii este prevăzută de art. 1027-1029 din noul Cod civil și se poate face numai prin acțiune în justiție. Această acțiune, având caracter patrimonial, poate fi introdusă de donator, de moștenitorii săi sau de creditorii donatorului împotriva donatarului sau moștenitorilor acestuia.

Regula înscrisă în art. 1027 noul Cod Civil, care prevede că revocarea este judiciară, nu este imperativă, astfel că părțile vor putea stipula în contractul de donație un pact comisoriu expres, prevăzând revocarea de drept în caz de neexecutare a sarcinii.

Sarcina trebue să fie posibilă, licită și morală. Ea poate fi stipulată în favoarea oricăreia din părți (donator ori donatar) sau în favoarea unui terț.

Când donația este revocată pentru neîndeplinirea sarcinilor, „bunul reintră în patrimoniul donatorului liber de orice drepturi constituite între timp asupra lui" (art. 1029 Cod Civil).

Totuși, dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acțiunea în restituire poate fi exercitată și împotriva terțului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credință a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune.

Revocarea pentru ingratitudine

În esență, donatarul are o obligație de recunoștință față de donator; această obligație impune donatarului să se abțină de la săvârșirea unor fapte necorespunzătoare față de donator.

Astfel spus, ingratitudinea este antonimul recunoștinței, pe care donatarul s-ar cuveni să o aibă față de donator. Revocarea pentru ingratitudine reprezintă o cauză legală de revocare a donații lor, fără a aduce atingere principiului irevocabilității, pentru că însăși legea prevede expres situații de ineficacitate, de revocare, de desființare a contractului de donație, ele fiind aparente și nu reale excepții de la principiul irevocabilității.

Revocarea pentru ingratitudine nu operează de drept și privește nu doar donația însăși, ci și promisiunea de donație, dacă ulterior executării ei se ivesc unul dintre cele trei cazuri legale de revocare pentru ingratitudine, enumerate limitativ de art. 1023 noul Cod civil.

Donatarul sa fi atentat la viața donatorului sau „a unei persoane apropiate" dispunătorului (art. 1023 lit. a noul Cod civil).

Este indiferent dacă a existat numai o tentativă de omor sau fapta s-a consumat și nu este necesară o condamnare penală, fiind suficient să se stabilească existența intenției de a ucide. Sancțiunea intervine numai în cazul săvârșirii faptei cu intenție, ceea ce justifică prevederile art. 1021 noul Cod Civil, care stabilesc că revocarea nu operează de drept dacă moartea sau vătămarea corporală a donatorului a intervenit independent de intenția de a-1 ucide, fie pe fondul imprudenței, neglijenței, lipsei de vinovăție sau discernământ, sancțiunea revocării nu va opera.

Donatarul să fi săvârșit fapte penale, cruzimi sau injurii grave față de donator (art. 1023 lit. b noul Cod Civil).

Gravitatea faptelor specificate la art. 1023 lit. b se apreciază numai de către instanța de judecată.

Actele de cruzime vizează integritatea corporală și sănătatea donatorului și ele vor trebui să fie săvârșite de donatar sau de o altă persoană, din ordinul acestuia.

Injuriile ating onoarea, demnitatea sau reputația donatorului, a căror gravitate se apreciază doar de către instanța de judecată.

Toate faptele enumerate de art. 1023 C. civ. trebuie săvârșite cu intenție, în lipsa acesteia, ingratitudinea nu se poate presupune.

Refuzul donatarului de a da alimente donatorului (art. 1023 lit. c C. civ.).

Revocarea donației pentru refuz de alimente presupune ca donatorul să fi ajuns în nevoie, iar donatarul să refuze fără justificare ajutorul alimentar impus de obligația de recunoștință. Această obligație de a acorda alimente donatorului este una subsidiară, astfel încât, dacă donatorul avea rude sau alte persoane obligate și care aveau mijloace de a-l ajuta pe donator, el nu poate pretinde alimente de la donatar .

Refuzul nejustificat al donatarului nu va putea fi sancționat cu obligarea sa la asigurarea alimentelor, ci numai cu revocarea donației.

Valoarea alimentelor nu poate depăși valoarea bunului donat, „ținându-se seama de starea în care se afia bunui la momentul donației".

Acțiunea în revocarea donației pentru ingratitudine va putea fi îndreptată doar împotriva donatarului vinovat (art. 1024 alin. (2) noul Cod Civil). Dacă donatarul moare după introducerea acțiunii, aceasta poate fi continuată împotriva moștenitorilor (art. 1024 alin. (2) noul Cod Civil).

Dreptul la acțiune prin care se solicită revocarea pentru ingratitudine se prescrie în termen de un an din ziua în care donatorul a știut'că donatarul a săvârșit fapta calificată de ingratitudine, meritul principal al legiuitorului fiind acela de a califica termenul de un an ca fiind un termen de decădere și expres de prescripție, astfel că îi sunt aplicate toate regulile referitoare Ia întreruperea, suspendarea și calculul termenelor de prescripție.

Acțiunea în revocarea donației pentru ingratitudine este o pedeapsă civilă, care se caracterizează prin următoarele:

– este o acțiune strict personală, putând fi intentată numai de donator; „acțiunea de revocare a donației poate fi introdusă atât de donator, cât și de moștenitorii săi în cazul când el a decedat înaintea împlinirii termenului de exercitare a acțiunii, iar acțiunea introdusă de donator poate fi continuată de moștenitori (întrucât ea are un caracter patrimonial)”;

– titularul acțiunii îl poate ierta pe donatar și iertarea se prezumă dacă a trecut un an din ziua săvârșirii sau aflării faptului fară ca să se fi cerut revocarea;

– acțiunea în revocarea donației pentru ingratitudine poate fi intentată numai în contra autorului faptului de ingratitudine;

– acțiunea pentru revocarea donației pentru ingratitudine este o acțiune în restituire cu caracter de pedeapsă, deci personală, admiterea ei neproducând efecte față de terți.

Capitolul III
Legatul testamentar

Definiția și condiții de valabilitate ale legatului

Conform art. 986 Cod Civil, legatul este este dispoziția testamentară prin care testatorul desemnează una sau mai multe persoane care, la decesul său, vor dobândi cu titlu gratuit întreg patrimoniul, o fracțiune din acesta sau bunuri determinate din patrimoniul testatorului.

Pentru ca legatul testamentar să fie valabil, acesta trebuie să îndeplinească trei condiții:

Desemnarea legatarului trebuie făcută prin testament, astfel că acesta trebuie să precizeze persoana legatarului sau cel puțin să prevadă elementele necesare cu ajutorul cărora persoana legatarului să poată fi identificată. Nu este posibil ca testatorul să comunice verbal unei persoane numele și prenumele legatarului, chiar dacă prin testament arată persoana căreia i-a comunicat verbal numele legatarului;

Desemnarea trebuie făcută în așa fel încât determinarea legatarului să fie posibilă la data când se execută testamentul. De exemplu, este posibil să se facă un legat în favoarea viitorului soț al fiicei; esențial este ca, în momentul executării testamentului, să se poată determina legatarul;

desemnarea nu poate fi lăsată la alegerea unei terțe persoane, ci această alegere trebuie să rezulte din cuprinsul testamentului deci, desemnarea legatarului trebuie să fie făcută personal de către testator.

Clasificarea legatelor

Legatele pot fi clasificate după mai multe criterii potrivit dispozițiilor art. 1054 Cod Civil.

După modalitățile care afectează voința testatorului, legatele pot fi: pure și simple, cu termen, sub condiție și cu sarcină (art. 1054 alin. (2) Cod Civil).

Clasificarea legatelor după modalitățile care afectează voința testatorului

Legatul pur și simplu este cel care își produce efectele la data morții testatorului, dată la care legatarul dobândește și începe să își exercite drepturile, nefiind afectat de nicio modalitate.

Legatul cu termen este cel a cărui executare sau stingere depinde de împlinirea unui termen, care este întotdeauna un eveniment viitor și sigur. Termenul poate fi suspensiv sau extinctiv.

Termenul suspensiv suspendă executarea dreptului, respectiv legatarul poate cere predarea bunului legat la data împlinirii termenului.

Termenul extinctiv stinge, la împlinirea lui, dreptul care a luat naștere și s-a executat din momentul deschiderii succesiunii. În cazul termenului extinctiv, legatul produce efecte de la deschiderea succesiunii, precum un legat pur și simplu, însă la împlinirea termenului dreptul legatarului se va stinge pentru viitor.

Legatul sub condiție este cel a cărui naștere sau stingere depinde de un eveniment viitor și nesigur că se va îndeplini. Astfel, condiția poate fi suspensivă sau rezolutorie.

Condiția suspensivă suspendă, până la îndeplinirea ei, nașterea dreptului la legat, însă odată îndeplinită, dreptul legatarului ia naștere retroactiv de la data deschiderii succesiunii.

Condiția rezolutorie, la împlinirea ei, desființează retroactiv, din momentul deschiderii succesiunii, dreptul la legat. Când condiția rezolutorie nu se realizează sau este sigur că nu se va realiza, legatul devine definitiv, pur și simplu.

Legatul cu sarcină este cel prin care testatorul impune o obligație, respectiv o sarcină, de a da, a face sau a nu face, legatarului.

Sarcina este specifică liberalităților și poate fi prevăzută:

în interesul legatarului: de exemplu, o sumă de bani lăsată să-și continue studiile;

în interesul testatorului: de exemplu, testatorul lasă o casă legatarului, cu sarcina de a-i plăti anumite datorii;

în interesul unei terțe persoane: de exemplu, testatorul lasă printr-un legat averea sa legatarului, cu sarcina de a întreține o persoană incapabilă de muncă.

Clasificarea legatelor după obiectul lor

După obiectul lor, legatele pot fi universale, cu titlu universal sau cu titlu particular (art. 1054 alin. (1) Cod Civil).

Legatul universal este cel prin care testatorul lasă uneia sau mai multor persoane întreaga masă succesorală (spre exemplu legatul tuturor bunurile mobile și imobile).

Acest legat conferă legatarului sau legatarilor desemnați de testator prin testament vocație la întreaga moștenire.

Constituie legat universal:

legatul tuturor bunurilor mobile și imobile;

legatul cotității disponibile;

legatul nudei proprietăți.

Ceea ce este caracteristic legatului universal nu este numai cantitatea bunurilor culese, ci și vocația la întreaga universalitate pe care o oferă legatarului. Astfel, se explică faptul că testatorul poate să lase mai mulți legatari universali.

Posibilitatea venirii la moștenire a doi sau mai mulți legatari universali, dacă ei pot și vor să vină la moștenire, universalitatea succesorală se împarte între aceștia în mod egal.

Fiecare dintre legatari are vocație eventuală la întreaga moștenire, astfel încât în cazul în care colegatarii nu vor sau nu pot să vină la moștenire, oricare dintre ei va putea culege întreaga moștenire. Vocația universală nu este modificată nici de prezența moștenitorilor legali rezervatari și nici de existența unei pluralități de legate cu titlu universal sau cu titlu particular.

În prezența legatarului universal moștenitorii rezervatari au dreptul numai la rezerva prevăzută de lege în favoarea lor.

Legatarului universal nu i se transmite întinderea unor drepturi, ci întinderea unei vocații, putând să preia drepturile renunțătorilor sau legatele caduce. Legatul este prin urmare universal din momentul în care legatarul are un drept eventual la întreaga succesiune, chiar dacă de fapt legatarul nu culege totalitatea bunurilor testatorului.

Problema legatarilor universali se pune numai în materia moștenirii testamentare, deoarece moștenitorii legali sunt dobânditori universali oricare dintre ei având vocația de a culege întreaga moștenire.

Legatul cu titlu universal este dispoziția testamentară care conferă uneia sau mai multor persoane vocație succesorală numai la o fracțiune din moștenirea lăsată de defunct (art. 1056 alin. (1) Cod Civil).

Asemănarea dintre legatul universal și legatul cu titlu universal constă în aceea că sunt caracterizate de întinderea vocației succesorale, însă nu și de cantitatea de bunuri culese din masa succesorală. Așadar, legatul universal conferă vocație la întreaga moștenire, pe când legatul cu titlu universal numai la o fracțiune din moștenire chiar dacă un alt legatar cu titlu universal nu ar putea să moștenească sau ar renunța la moștenire.

Potrivit art. 1056 alin. (2) Cod Civil, prin fracțiune a moștenirii se înțelege: fie proprietatea unei cote-părți din aceasta; fie un dezmembrământ al proprietății asupra totalității sau a unei cote-părți din moștenire; fie proprietatea sau un dezmembrământ asupra totalității ori asupra unei cote-părți din universalitatea bunurilor determinate după natura sau proveniența lor.

Legatul cu titlu universal se situează între legatul universal și legatul cu titlu particular.

Legatul cu titlu particular are, de regulă, ca obiect unul sau mai multe bunuri individual determinate.

Codul Civil definește legatul cu titlu particular prin excludere, astfel, orice legat care nu este universal sau cu titlu universal este un legat cu titlu particular (art. 1057 Cod Civil).

Legatul particular poate avea ca obiect atât bunuri corporale individual determinate (o casă, un teren, un autoturism etc.) sau de gen, cât și bunuri incorporale (creanțe).

Caracteristica legatului cu titlu particular constă în faptul că el conferă un drept asupra unor bunuri singulare, și nu asupra întregului patrimoniu sau unei fracțiuni din universalitatea sa.

Forme ale legatului cu titlu particular

În practică, cele mai cunoscute legate cu titlu particular sunt: legatul uzufructului, legatul bunului altuia și legatului bunului indiviz.

Legatul uzufructului este acel legat prin care, testatorul transmite nuda proprietate unui legatar și dreptul de uzufruct asupra unui bun sau asupra unui patrimoniu altui legatar.

De regulă, legatul uzufructului este lăsat în favoarea soțului defunctului și are caracter viager, iar nuda proprietate este lăsată în favoarea unei rude apropiate a defunctului urmând ca la moartea soțului dreptul de proprietate transmis să se întregească prin cuprinderea tuturor prerogativelor sale.

Trebuie avute în vedere următoarele supoziții pentru a determina natura juridică a acestui legat, și anume:

Atunci cînd legatul are ca obiect nuda proprietate, legatul va fi universal, cu titlu universal sau cu titlu particular.

Dacă uzufructul poartă asupra unuia sau unor bunuri determinate, legatul uzufructului va fi un legat cu titlu particular.

Dacă uzufructul poartă asupra întregului patrimoniu sau a unei fracțiuni din acesta, legatul uzufructului este cu titlu universal așa cum este prevăzut în art. 1056 alin (2) lit. b) Cod Civil.

În situația contradictorie de mai sus, susținem soluția legatului cu titlu particular, potrivit căreia cu toate că obiectul uzufructului nu este determinat, ceea ce interesează este obiectul legatului care este un drept determinat.

Legatul bunului altuia are în vedere situația în care „bunul individual determinat care a făcut obiectul unui legat cu titlu parti- cular aparține unei alte persoane decât testatorul și nu este cuprins în patrimoniul acestuia la data deschiderii moștenirii” (art. 1064 alin. (1) Cod Civil).

Situația legatului bunului altuia apare numai dacă sunt întrunite cumulativ două condiții:

defunctul să un aibă niciun drept actual sau viitor, la momentul deschiderii moștenirii, asupra bunului obiect al legatului;

obiectul legatului este un bun individual determinat.

Valabilitatea legatului va fi apreciată după cum testatorul a dispus prin testament cunoscând sau nu situația reală a bunului:

dacă testatorul a lăsat bunul altuia crezând că este al lui, legatul este anulabil (art. 1064 alin. (2) Cod Civil);

dacă testatorul a dispus de bunul altuia știind că nu este al său, cel însărcinat cu executarea legatului va avea o obligație alter- nativă: fie de a procura bunul de la proprietarul acestuia, fie de a plăti valoarea bunului din momentul deschiderii moștenirii și a-l transmite legatarului (art. 1064 alin. (3) Cod Civil).

Sarcina probei va reveni legatarului, întrucât el este acela care emite o pretenție. Așadar, legatarul va trebui, să probeze că testatorul știa, la încheierea testamentului, că dispune de un lucru străin. Proba va putea fi atât intrinsecă, cât și extrinsecă.

Legatul bunului indiviz este acel legat cu titlu particular, în care bunul se află în indiviziune la data deschiderii moștenirii. În acest caz, soarta juridică a legatului va fi diferită, după cum urmează:

– dacă testatorul a lăsat legatarului o cotă-parte ideală ce îi aparține din bunul determinat aflat în indiviziune, legatul este valabil deoarece defunctul, coindivizar, este în drept să își transmită cota sa prin acte juridice mortis causa;

– atunci când testatorul a lăsat nu cota sa ideală, ci o parte determinată din bunul aflat în indiviziune, legatul va fi soluționat asemănător regulilor stabilite mai sus valabile pentru legatul bunului altuia. Astfel, legatul va fi fie valabil, fie nul, după cum testatorul a dispus în cunoștință de cauză sau cu credința greșită că bunul îi aparține.

Efectele legatelor

Potrivit art. 1059 alin. (1) Cod Civil, legatarul cu titlu particular al unui bun individual determinat dobândește proprietatea acestuia de la data deschiderii moștenirii. Tot astfel, potrivit art. 1062 Cod Civil, când obiectul legatului cuprinde o rentă viageră sau o creanță de întreținere, executarea acestuia este datorată din ziua deschiderii moștenirii.

Conform art. 1059 alin. (2) Cod Civil, legatarul cu titlu particular al unor bunuri de gen este titularul unei creanțe asupra moștenirii. Bunul care constituie obiectul unui legat cu titlu particular se predă cu accesoriile sale, în starea în care se găsește la data deschiderii moștenirii.

Articolul 1058 Cod Civil specifică faptul că, legatarul are dreptul și la fructele bunurilor moștenirii care i se cuvin din ziua deschiderii moștenirii sau din ziua în care legatul produce efecte în privința sa. Ca excepție, cel care a posedat bunurile de bună-credință păstrează fructele până la predare.

În cuprinsul art. 1061 alin. (2) Cod Civil, se face referire la legatul unui bun care, după întocmirea testamentului, a cunoscut creșteri cantitative, calitative sau valorice prin alipire, lucrări autonome, lucrări adăugate sau achiziționarea altor bunuri în cadrul unei universalități se prezumă, până la proba contrară, a viza întreg bunul ori universalitatea rezultată.

Ca regulă, cheltuielile predării legatului sunt în sarcina moște- nirii, fără ca prin aceasta să se aducă atingere rezervei succesorale așa cum apare în art. 1066 Cod Civil.

Ineficacitatea legatelor

Legatele fiind acte mortis causa, sunt menite să producă efecte la moartea testatorului. Ca orice act juridic însă, legatele pot fi afectate de anumite cauze de ineficacitate care le lipsesc de efectele lor firești. Cauzele de ineficacitate a legatelor sunt: nulitatea, revocarea și caducitatea.

În condițiile de mai sus, ineficacitatea actului juridic presupune două condiții:

existența unui act juridic valabil încheiat;

lipsa efectelor juridice ale acestuia, datorată unor cauze posterioare întocmirii actului.

Nulitatea legatului

Nulitatea reprezintă acea sancțiune civilă care intervine în cazul în care se întocmește un testament, ce cuprinde legatete, cu nesocotirea condițiilor de valabilitate de fond și/sau de formă prevăzute imperativ de lege.

Actul juridic sancționat cu nulitate este lipsit de efectele juridice în vederea cărora a fost încheiat. El va exista în mod material, însă nu poate produce efecte juridice, deoarece legea nu-i recunoaște valabilitatea.

Nulitatea poate fi generată de cauze generale, specifice oricărui act juridic, cum ar fi nerespectarea cerințelor legale privitoare la capacitate, lipsa consimțământului, lipsa obiectului, a cauzei, cauza ilicită sau imorală ș.a., ori de cauze speciale, proprii testamentului, cum ar fi legatul bunului altuia, legatul conjunctiv, întocmirea unui testament olograf fără ca acesta să fie scris, datat și semnat de testator, lipsa semnăturii testatorului sau a unuia dintre cei doi martori în cazul testamentelor privilegiate, incapacitatea de a primi prin testament, nedesemnarea legatarului prin testament de către testator.

Acțiunea în constatarea nulității absolute are caracter imprescriptibil, în timp ce acțiunea în anularea testamentului este una prescriptibilă, termenul începând să curgă din momentul deschiderii succesiunii, și nu de la momentele prevăzute în art. 2529 Cod Civil.

Revocarea legatelor

Testamentul poate fi revocat în tot, adică în privința tuturor dispozițiilor testamentare, inclusiv a legatelor, sau în parte, numai în privința unora sau unei dispoziții testamentare, cum ar fi legatele, pe tot timpul vieții testatorului.

În funcție de izvorul ei, revocarea poate fi voluntară sau judecătorească:

Revocarea voluntară.

Testatorul, până în ultima clipă a vieții sale, are dreptul să revină asupra dispozițiilor testamentare printr-o manifestare de voință ulterioară care să aibă ca efect revocarea totală sau parțială a dispozițiilor făcute anterior. Acest drept decurge din caracterul esențial revocabil al legatului.

Potrivit art. 1068 alin. (1) Cod Civil, legatele sunt supuse dispozițiilor privind revocarea voluntară a testamentului. Așadar, după cum reese din dispozițiile Codului Civil, revocarea voluntară a legatului are loc în aceleași condiții ca și revocarea voluntară a testamentului.

După modul de manifestare a voinței testatorului, revocarea voluntară a legatului poate fi: expresă sau tacită.

Revocarea expresă a unui legat cuprins într-un testament poate avea loc:

printr-un înscris autentic notarial prin care testatorul declară expres că înțelege să revoce legatul cuprins în testamentul său; însci hui autentic notarial revocator poate fi și unul conținut în cuprinsul unul alt act juridic autentic, cum ar fi un contract de donație;

printr-un testament ulterior; în această situație, revocarea poate avea loc în forma oricărui testament ordinar prevăzut de lege, ne fiind obligatoriu ca actul revocator să fie identic cu actul revocat; singura condiție este aceea ca actul revocator să îndeplinească cerințele legale de formă ale unui testament, să fie valid.

Revocarea voluntară tacită este manifestarea care, fără a fi fost expres declarată, rezultă neîndoielnic din anumite acte sau fapte săvârșite ulterior de testator.

Spre deosebire de revocarea expresa, revocarea tacită poate rezulta din:

incompatibilitatea sau contrarietatea dintre dispozițiile a două testamente succesive, ambele conținând legate, astfel, revocarea intervine dacă cel de al doilea testament se referă la aceleași bunuri cuprinse în primul testament și privește alte persoane;

înstrăinarea bunului ce face obiectul legatului cu titlu particular, consimțită de testator, fără a avea relevanță dacă înstrăinarea este sau nu afectată de modalități, dacă este cu titlu oneros sau cu titlu gratuit;

distrugerea voluntară de către testator a bunului obiect al legatului cu titlu particular. În doctrină s-a apreciat că acțiunea de distrugere poate fi opera unei alte persoane decât testatorul, cu condiția ca aceasta să acționeze cu consimțământul testatorului;

distrugerea testamentului ce cuprinde legatul;

ruperea testamentului ce cuprinde legatul;

ștergerea dispoziției testamentare privitoare la legat, personal de către testator; în caz de ștergere a dispoziției testamentare referitoare la legat, modificarea făcută de testator trebuie să fie semnată de acesta.

Revocarea judecătorească.

Potrivit Codului civil, legatul poate fi revocat prin hotărâre judecătorească, drept sancțiune pentru fapte culpabile săvârșite de către legatar față de defunct sau față de memoria acestuia.

Cazurile de revocare judecătorească a legatelor sunt, în principiu, aceleași ca cele în care legea permite revocarea legală a donației (art. 1020 Cod Civil).

Potrivit art. 1069 Cod Civil, revocarea judecătorească a legatului operează în caz de neexecutare a sarcinii și pentru ingratitudine.

Legatul poate fi revocat judecătorește în cazul neîndeplinirii, fără justificare, a sarcinilor de către legatarul care a fost gratificat cu un astfel de legat (art. 1069 alin. (1) Cod Civil).

Pentru ca legatul să fie revocat pentru neexecutarea de sarcini, trebuie să fie vorba de o sarcină propriu-zisă, și nu despre o simplă recomandare cuprinsă în testament. Revocarea presupune neexecutarea sarcinii, și nu o simplă întârziere. Neexecutarea sarcinii trebuie să fie culpabilă; dacă ea este datorată unui caz fortuit ori de forță majoră, legatul nu va putea fi revocat.

Ca excepție, neîndeplinirea fortuită a sarcinii nu atrage revocarea legatului, decât dacă, potrivit voinței testatorului, eficacitatea legatului este condiționată de executarea sarcinii. În toate cazurile, acțiunea în revocare aparține celor care au interes ca liberalitatea testamentară să fie revocată.

Dreptul la acțiunea în revocarea judecătorească a legatului se prescrie în termen de un an de la data la care moștenitorul a cunoscut fapta de ingratitudine sau, după caz, de la data la care sarcina trebuia executată (art. 1070 Cod Civil).

Legatul poate fi revocat judecătorește și în caz de ingratitudine a legatarului. În acest caz, revocarea poate fi solicitată, în două situații:

dacă legatarul a atentat la viața testatorului, a unei persoane apropiate lui sau, știind că alții intenționează să atenteze, nu l-a înștiințat;

dacă legatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave față de testator ori de injurii grave la adresa memoriei testatorului.

În ceea ce privește prima cauză, pentru a îndreptăți revocarea, atentatul trebuie să fi fost săvârșit cu intenția de a ucide neavând importanță încadrarea juridică în faptă consumată sau tentativă.

Privitor la cea de-a doua categorie de fapte de ingratitudine, prin cruzimi înțelegem rele tratamente fizice, iar prin delicte faptele pedepsite de legea penală. Injuria desemnează suferințele morale pricinuite cu știință testatorului.

Dreptul la acțiunea în revocarea judecătorească a legatului se prescrie în termen de un an, de la data la care moștenitorul a cunoscut fapta de ingratitudine (art. 1070 Cod Civil).

Caducitatea legatelor

Deși se încheie în timpul vieții, testamentul produce efecte numai la moartea testatorului. Întrucât între momentul încheierii testamentului și momentul în care urmează să își producă efectele se scurge, de regulă, o perioadă de timp, este posibil ca, în interiorul acesteia, să intervină anumite împrejurări care să împiedice executarea legatelor. Dacă împrejurările care împiedică executarea legatului sunt străine de voința testatorului sau de vreo culpă a legatarului, legatul devine caduc.

Legatul caduc se desființează cu efect retroactiv.

Potrivit art. 1071 Cod Civil, caducitatea legatului intervine următoarele cazuri.

Legatul este caduc dacă legatarul nu mai este în viață la data deschiderii moștenirii. Se prezumă că legatul este o liberalitate care a fost făcută numai în considerarea persoanei legatarului, intuitu personae. Astfel, legatul nu își întinde, în principiu, efectele și asupra moștenitorilor legatarului.

Legatul este caduc dacă legatarul este „incapabil de a primi legatul la data deschiderii moștenirii”. Dacă legatarul era deja incapabil în momentul întocmirii testamentului, legatul nu este caduc, ci nul.

Legatul este caduc dacă legatarul este nedemn, indiferent dacă nedemnitatea este de drept sau judiciară sau moștenirea este legală ori testamentară.

După săvârșirea faptei care atrage nedemnitatea, efectele nedemnității pot fi înlăturate de testator numai prin „o declarație expresă” notarială (art. 961 alin. (1) Cod Civil).

Legatul este caduc dacă legatarul renunță la legat. Condiția este ca renunțarea legatarului să intervină numai după deschiderea succesiunii, altfel ar fi nulă, deoarece ar alcătui un pact asupra unei moșteniri viitoare (art. 1120 Cod Civil).

Legatul este caduc dacă legatarul decedează înaintea împlinirii condiției suspensive și dacă acesta avea caracter pur personal.

Legatul este caduc când bunul a pierit în totalitate din motive care nu țin de voința testatorului, în timpul vieții testatorului sau înaintea împlinirii condiției suspensive ce afectează legatul.

Din punct de vedere juridic, are importanță dacă obiectul legatului a pierit în întregime înainte de deschiderea succesiunii sau după această dată. Când bunul a pierit înainte de deschiderea succesiunii, legatul este caduc ca fiind lipsit de obiect. Cauza pieirii lucrului poate fi: culpa legatarului sau a testatorului, fapta unui terț, un caz fortuit sau de forță majoră. Acest caz de caducitate nu poate interveni decât dacă legatul este cu titlu particular, căci, dacă este universal sau cu titlu universal, pieirea bunului nu poate avea ca efect decât acela de a reduce emolumentul legatului. În cazul în care bunul a pierit numai în parte, caducitatea legatului va fi numai parțială .

Pieirea bunului după deschiderea succesiunii nu atrage caducitatea legatului. În această situație, drepturile legatarului se deosebesc în funcție de împrejurarea în care a pierit bunul: dacă bunul a pierit din culpa debitorului legatului sau a unui terț, legatarul are dreptul la despăgubire, iar dacă pieirea s-a datorat cazului fortuit sau forței majore, legatarul suportă riscul pieirii.

Din momentul deschiderii succesiunii, legatarul dobândește proprietatea bunului.

Legatul conjunctiv și dreptul de acrescământ

Potrivit art. 1072 Cod Civil, de ineficacitatea legatului profită moștenitorii „ale căror drepturi succesorale ar fi fost micșorate sau, după caz, înlăturate prin existența legatului sau care aveau obligația să execute legatul”.

În principiu, caducitatea, revocarea sau anularea unui legat folosește persoanei care avea obligația de a-1 preda sau plăti, adică după caz: moștenitorului ab intestat, legatarului universal sau cu titlu universal, sau chiar legatarului particular, dacă predarea sau plata legatului a fost pusă în sarcina sa de către testator.

De la principiul de mai sus, Codul civil se abate în două cazuri, când de ineficacitatea legatului profită alte persoane:

în cazul substituției vulgare, când de ineficacitatea legatului profită persoana stabilită subsidiar de către testator;

în cazul legatului conjunctiv, când operează dreptul de acres- cământ (sau de adăugire) în favoarea colegatarului.

Legatul conjunctiv este cel al cărui bun determinat individual sau generic este lăsat mai multor legatari, fără ca testatorul să indice partea fiecăruia, colegatarii având chemare la întregul obiect (art. 1065 alin. (1) Cod Civil).

În cazul legatului conjunctiv se pot ivi două situații:

– toți legatarii acceptă legatul, caz în care chemarea la întreg a fiecăruia va fi limitată la o parte din bun, iar bunul se va împărți în părți egale;

unul sau mai mulți legatari nu pot sau nu doresc să primească legatul, caz în care părțile acestora se vor cuveni celorlalți colegatari care primesc legatul și ale căror părți vor crește în mod corespunzător (art. 1065 alin. (2) Cod Civil); astfel, operează dreptul de acrescământ sau de adăugire (art. 1065 alin. (3) Cod Civil).

Pentru ca dreptul de acrescământ să opereze, trebuie întrunite următoarele condiții:

să existe o pluralitate de colegatari;

dispozițiile făcute în favoarea lor să aibă același obiect;

să existe intenția și voința testatorului de a conferi fiecărui colegatar o vocație la întregul obiect, și nu o vocație fracționată;

unul sau mai mulți colegatari să nu poată sau să nu dorească să primească legatul.

Dreptul de acrescamânt este comun tuturor legatelor: universale, cu titlu universal și cu titlu particular.

Dacă condițiile, conform cărora operează dreptul de acrescământ sunt îndeplinite, acesta operează obligatoriu, de drept și cu sarcini. În lipsa unei stipulații contrare a testatorului, legatarii care primesc legatul sunt obligați să execute sarcinile care reveneau legatarului sau legatarilor care nu au voit sau nu au putut să primească legatul cu excepția sarcinilor cu caracter personal.

O aplicație a dreptului de acrescământ este cunoscută și în cazul succesiunii legale în situația în care moștenirea se cuvine mai multor moștenitori legali și printre aceștia sunt moștenitori nedemni sau renunțători, părțile acestora vor spori părțile celorlalți succesori care au acceptat succesiunea. Și în această situație dreptul de acrescământ operează obligatoriu și cu sarcini, la fel ca și în cazul legatului conjunctiv.

Se observă că dreptul de acrescământ nu este ui pius habeat, ci ne minus habeat, respectiv nu este un drept la ceva în plus decât a dat testatorul, ci un drept de a nu avea în minus.

Capitolul IV
Moștenirea legală

Noțiuni generale privind moștenirea legală

Prin moștenire se înțelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una ori mai multe persoane în ființă. Regulile care guvernează moștenirea se pot aplica numai în cazul morții unei persoane fizice, nu și în cazul încetării existenței unei persoane juridice.

În locul noțiunii de „moștenire” în mod frecvent se utilizează și noțiunea de „succesiune”. Noul Cod Civil își însușește termenul de „moștenire”, dar în unele articole (ex. art. 553 alin. (2) noul Cod Civil)se folosește și termenul de „succesiune”.

Potrivit art. 557 alin. (1) Cod Civil „Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condițiile legii, prin convenție, prin moștenire legală sau testamentară…”.

Termenul „succesiune“ poate fi înțeles în sens larg sau strâns. „Lato sensu” el desemnează orice transmisiune de drepturi, fiind un mod de dobândire a proprietății între vii. „Stricto sensu” succesiunea „este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă” (art. 953 noul Cod Civil).

Defunctul este persoana despre a cărei moștenire este vorba, se mai numește și de cuius, iar persoanele care dobândesc patrimoniul defunctului se numesc, în general, moștenitori sau succesori.

Articolul 46 din Constituția României, garantează prin dispozițiile sale, dreptul de moștenire.

Potrivit art. 955 alin. (1) noul Cod Civil, patrimoniul succesoral „se transmite prin moștenire legală, în măsura în care cel care lasă moștenirea nu a dispus altfel prin testament”. Așadar, din dispozițiile acestui articol reese ca moștenirea este de două feluri: legală și testamentară.

Principiile moștenirii legale

Moștenirea legală apare în mod obișnuit atunci când cel ce lasă moștenirea nu a dispus prin testament de bunurile sale. Astfel, moștenirea este legală în cazul în care transmiterea ei are loc în temeiul legii, la persoanele, în ordinea și în cotele determinate de lege.

Sunt și cazuri în care moștenirea legală intervine, chiar dacă a fost lăsat un testament, dar acesta nu cuprinde legate, ci anumite dispoziții ale defunctului, cum ar fi: recunoașterea unui copil din afara căsătoriei, dispoziții referitoare la înmormântarea sa, ș.a.

Noțiunea de moștenire legală nu se confundă cu devoluțiunea legală a moștenirii, care reprezintă determinarea persoanelor chemate în temeiul legii să moștenească patrimoniul persoanei fizice decedate.

Moștenirea poate fi legală și în cazul în care testamentul cuprinde exheredări (dezmoșteniri) prin care o parte dintre moștenitori sunt înlăturați de la moștenire, dar fără ca testamentul să cuprindă legate în favoarea altor persoane, situație în care la moștenire vor fi chemați restul de moștenitori legali (nedezmoșteniți), ce vor împărți între ei întreaga masă succesorală.

Un element fundamental este acela că, legea cheamă la moștenire rudele apropiate ale defunctului indiferent dacă legătura de rudenie rezultă din căsătorie, din afara căsătoriei ori din adopție, precum și pe soțul supraviețuitor al acestuia.

Pentru ca o persoană să poată veni la moștenire, trebuie să îndeplinească, în primul rând, condițiile generale (capacitate și vocație succesorală).

Vocația succesorală legală

Vocația legală generală. Potrivit art. 963 alin. (1) noul Cod Civil, moștenirea legală se cuvine, în general, soțului supraviețuitor și rudelor defunctului (descendenții, ascendenții și colateralii acestuia).

Rudele defunctului chemate la moștenire în temeiul legii pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție.

Descendenții și ascendenții au vocație la moștenire indiferent de gradul de rudenie cu defunctul, iar colateralii numai până la gradul al patrulea inclusiv (art. 963 alin. (2) noul Cod Civil). Astfel, au vocație succesorală generală, nelimitată în grad, rudele defunctului în linie dreaptă (după numărul nașterilor):

fiu, nepot de fiu, strănepot de fiu etc. (descendenții) și

părinți, bunici, străbunici etc. (ascendenții).

Rudele colaterale au vocație succesorală numai până la gradul al IV-lea inclusiv. Aceștia sunt:

frații și surorile defunctului sunt rude de gradul doi;

nepoții de frate sau soră, precum și unchii și mătușile defunctului sunt rude de gradul al III-lea;

strănepoții de frate, verii primari, precum și frații sau surorile bunicilor defunctului sunt rude de gradul al IV-lea.

Vocația succesorală a acestor rude (care sunt chemate la moștenire alături de soțul supraviețuitor al defunctului) nu înseamnă că ele toate, împreună și deodată, vor culege moștenirea lăsată de defunct, căci vocația lor la moștenire este numai generală, potențială, vizând posibilitatea de principiu a acestor persoane de a moșteni, prin efectul legii, patrimoniul persoanei decedate. Vocația lor concretă de a culege efectiv această moștenire este determinată prin devoluțiunea succesorală legală, legea instituind o anumită ordine de chemare legală la moștenire.

Potrivit art. 963 alin. (3) noul Cod Civil, „în lipsa moștenitorilor legali, sau testamentari, patrimoniul defunctului se transmite comunei, orașului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii -moștenirii”. Articolul 553 alin. (3) noul C. Civ. prevede că moștenirile vacante aflate în străinătate se cuvin statului român.

Reciprocitatea vocației legale generale la moștenire. În virtutea acestei caracteristici, dacă o persoană are vocație succesorală legală la moștenirea lăsată de o altă persoană, atunci și această persoană are aceeași vocație în raport cu prima (sensul pozitiv al principiului). Vocația lor concretă va depinde de ordinea în care a survenit decesul lor sau al uneia dintre ele. De exemplu, copilul are vocație la moștenirea lăsată de părinții săi, dar și aceștia din urmă (părinții) au vocație la moștenirea copiilor lor (în concurs cu ceilalți moștenitori, dacă există).

Ca excepție, reciprocitatea vocației succesorale nu vizează comuna orașul sau municipiul și nici persoanele juridice, chiar dacă au vocație succesorală, aceștia nu pot transmite o moștenire.

De asemenea, reciprocitatea vocației nu este aplicabilă nici în domeniul moștenirii testamentare, chiar dacă două persoane și-ar conferi prin testamente separate vocație succesorală reciprocă, întrucât cele două testamente sunt acte juridice unilaterale indepen- dente, iar vocația succesorală nu este, în acest caz, interdependentă.

Principiul reciprocității vocației la moștenire are și un sens negativ, respectiv, dacă o persoană nu are vocație la moștenirea unei alte persoane, nici aceasta din urmă nu are vocație la moștenirea primei, de exepmlu ginerele ori nora, pe de o parte, și socrii, pe de altă parte.

Vocația legală concretă (efectivă, utilă). Rudele defunctului cu vocație succesorală (generală) legală nu sunt chemate toate și în același timp la moștenire. Regula se justifică prin aceea că, dacă s-ar întâmpla acest lucru, „averile succesorale s-ar fărâmița în părți de o valoare neînsemnată, iar instituția moștenirii nu și-ar mai putea îndeplini rosturile ei social-economice”.

Pentru evitarea acestei situații, legiuitorul a instituit o anumită ordine de chemare a rudelor defunctului la succesiune (art. 963 alin. (1) noul C. Civ.). Prin urmare, pentru ca o persoană să fie chemată efectiv la moștenire în temeiul legii, deci să aibă vocație succesorală concretă, nu este suficient să facă parte din categoria moștenitorilor legali cu vocație generală, ci mai trebuie să nu fie înlăturată de la moștenire de o altă persoană cu vocație generală, dar chemată de lege în rang preferabil.

Ordinea de preferință, este stabilită de lege prin două criterii tehnico juridice, între rudele defunctului cu vocație generală la moștenire: clasa de moștenitori și gradul de rudenie.

Principiile generale ale devoluțiunii legale

Sunt chemate la moștenire, în temeiul legii: rudele defunctului, soțul supraviețuitor și, în lipsa acestora, comuna, orașul sau municipiul.

Prin urmare, nu toți moștenitorii care au o vocație succesorală legală vor fi chemați concret la moștenire. Este necesar ca acel moștenitor să facă parte dintr-o clasă preferată, iar în cadrul acesteia dintr-un grad de rudenie util. Regula proximității gradului de rudenie a fost exprimată în vechiul drept german prin adagiul Der Nächste am Blut, der Nächste zum Gut (cel mai apropiat prin sânge este cel mai apropiat prin bunuri).

Operațiunea juridică prin care se determină persoanele care vor moșteni efectiv patrimoniul succesoral, precum și cotele din masa succesorală dobândite, poartă numele de devoluțiunea legală a moștenirii.

Principiul chemării la moștenire a rudelor în ordinea claselor de moștenitori legali

Prin noțiunea de clasa de moștenitori, înțelegem categoria de rude care, în mod colectiv, exclude de la moștenire o altă categorie de rude sau este exclusă de cea din urmă.

Potrivit art. 964 alin. (1) noul Cod Civil sunt stabilite patru clase de moștenitori legali

clasa I, clasa descendenților în linie directă, alcătuită din fiii, nepoții, strănepoții etc. ai defunctului (fără limită de grad);

clasa a II-a (mixtă), clasa ascendenților privilegiați (părinții defunctului) și a colateralilor privilegiați (frații și surorile defunctului și descendenții lor până la gradul al IV-lea inclusiv);

clasa a III-a, clasa ascendenților ordinari (bunicii, străbunicii etc. ai defunctului, fără limită de grad);

clasa a IV-a, clasa colateralilor ordinari (unchii și mătușile, verii primari și frații/surorile bunicilor defunctului).

Rudele sunt chemate la moștenire în ordinea claselor:

rudele din clasa I (chiar și o singură persoană) înlătură de la moștenire rudele din clasele subsecvente;

rudele din clasa a II-a sunt chemate la moștenire numai dacă nu există rude din clasa I sau cele existente nu pot (din cauza nedem- nității) sau nu vor (întrucât sunt renunțători) să vină la moștenire;

rudele din clasa a III-a sunt chemate la moștenire numai dacă nu există moștenitori din primele două clase sau cei existenți nu pot sau nu vor să vină;

rudele din clasa a IV-a moștenesc numai în absența moște- nitorilor din primele trei clase.

De regulă, o rudă face parte dintr-o singură clasă. Ca excepție, este posibil ca o persoană să facă parte și din două clase. De exemplu, copilul născut din căsătoria încheiată între nepotul defunctului și nepotul de frate al defunctului (acesta făcând parte din prima clasă, ca strănepot al defunctului, dar și din clasa a II-a, în calitate de strănepot de frate), caz în care moștenitorul poate opta în favoarea uneia dintre cele două calități pe care le are concomitent.

Potrivit art. 964 alin. (2) noul Cod Civil, dacă în urma dezmoștenirii rudele defunctului din clasa cea mai apropiată nu pot culege întreaga moștenire, atunci partea rămasă se atribuie rudelor din clasa subsecventă care îndeplinesc condițiile pentru a moșteni.

Soțul supraviețuitor al defunctului, nefiind rudă cu acesta, nu face parte din nicio clasă, dar vine în concurs cu oricare dintre acestea chemate la succesiune. Deci, soțul supraviețuitor nu înlătură nicio clasă de moștenitori, dar nici nu este înlăturat de la moștenire indiferent de clasa cu care vine în concurs.

Principiul proximității gradului de rudenie între moștenitorii din aceeași clasă

Potrivit art. 964 alin. (3) noul Cod Civil, în cadrul aceleiași clase, de regulă, rudele de grad mai apropiat înlătură de la moștenire pe cele mai îndepărtate în grad. De exemplu, copiii defunctului exclud de la moștenire pe nepoții, strănepoții acestuia, tot așa, frații și surorile defunctului pe nepoții și strănepoții de frate sau soră, iar în cazul în care cel decedat a lăsat patra copiii ai săi, aceștia vor împărți moștenirea în părți egale, fiecare culegând un sfert din masa succesorală.

Din cele mai sus menționate rezultă că, în cadrul aceleiași clase, vocația concretă la moștenire depinde de gradul de rudenie.

Principiul proximității gradului de rudenie are două excepții:

în cadrul clasei a II-a, părinții defunctului (deși sunt rude de gradul I cu defunctul) nu înlătură de la moștenire pe frații și surorile defunctului (rude de gradul II), ci vin împreună la succesiune;

în cazul reprezentării succesorale.

Principiul egalității între rudele din aceeași clasă și de același grad chemate la moștenire

Articolul 964 alin. (4) noul Cod Civil indică situația în care, moștenitorii defunctului fac parte din aceeași clasă și au același grad de rudenie, ei vor împărți moștenirea în părți egale. De exemplu, dacă la moștenire vin doi copii ai defunctului, fiecare va primi o jumătate, acest lucru este valabil și în cazul în care vor fi chemați doi frați, ș.a.

Prin consacrarea acestui principiu a fost înlăturată departajarea rudelor, din vechiul nostru drept, după criteriul sexului (principiul masculinității) și după cel al ordinii nașterii (primogeniturii). Se păstrează însă o atenuare a acestui principiu, prin distincția între rudele de grad egal, după criteriul nașterii din aceeași căsătorie sau din căsătorii diferite, pusă în aplicare prin mecanismul despicăturii, ce va fi relevată la excepții.

De la principiul egalității, legea prevede două excepții:

împărțeala moștenirii pe tulpini, în cazul venirii la moștenire prin reprezentare succesorală;

împărțeala moștenirii pe linii, în cazul în care sunt chemați doi sau mai mulți colaterali privilegiați: frați ori surori proveniți din părinți diferiți (căsătorii diferite), adică frați buni, frați consangvini sau frați uterini cu defunctul sau descendenții fraților ori surorilor de categorii diferite, indiferent dacă vin la moștenire în nume propriu sau prin reprezentare (art. 981 alin (3), (4) noul Cod Civil).

În raporturile dintre părinți, pe de o parte, și frați/surori sau descendenții lor, pe de altă parte, nu se aplică principiul egalității, părinții culegând o cotă fixă indiferent de numărul colateralilor pri-vilegiați cu care vin în concurs.

Reprezentarea succesorală

Definire, natură juridică și domeniu de aplicare a reperzentării succesorale

Reprezentarea succesorală constisuie un beneficiul al legii prin care, un moștenitor legal de un grad mai îndepărtat, numit reprezentant, urcă în locul și gradul ascendentului său numit reprezentat, pentru a culege partea din moștenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar fi fost nedemn față de defunct sau decedat la data deschiderii moștenirii (art. 965 noul Cod Civil).

Prin efectele pe care le produce, reprezentarea înlătură unele consecințe injuste ale principiului proximității gradului de rudenie și ale principiului egalității între rudele de același grad și permite chemarea la moștenire a unor rude de grade diferite în situațiile determinate de lege

De exemplu, la moartea defunctului rămân ca moștenitori fiul său A și doi nepoți D și E (care sunt copiii unui alt fiu, B, al defunctului, predecedat). În lipsa acestei instituții, s-ar aplica principiul proximității în gradul de rudenie, urmând ca moștenirea lăsată să fie culeasă numai de fiul său A (care, fiind descendent de gradul I, îi înlătură de la moștenire pe D și E, descendenți de gradul al II-lea). Întrucât o astfel de excludere ar fi nedreaptă, prin derogare de la principiul proximității în grad și al egalității între rudele de același grad, s-a permis nepoților D și E să urce în locul și gradul părintelui lor predecedat B, venind astfel la moștenire, în concurs cu unchiul lor A.

Sub imperiul Vechiului Cod civil de la 1864, putea fi reprezentat doar cel decedat, nu și nedemnul, chiar dacă acesta ar fi fost decedat la data deschiderii moștenirii. O asemenea soluție a generat în decursul timpului critici serioase și toate propunerile de modificare a Codului civil (Codul civil din 1940, Proiectul Codului civil din 1971, Proiectul Codului civil adoptat de Senat în anul 2004) au avut în vedere și reglementarea posibilității reprezentării nedemnului. Ca noutate, Codul civil 2011 dă posibilitatea reprezentării ascendentului decedat, dar și a ascendentului nedemn față de defunct, decedat sau în viață (art. 965 noul Cod Civil).

În cazul în care operează reprezentarea, moștenirea nu se va împărți în mod egal între succesori, adică pe capete, ci după numărul descendenților de gradul I, pe tulpini. Astfel că, în exemplul de mai sus, nepoții defunctului vor primi părți egale din jumătatea moștenirii cuvenite tatălui lor.

Deși Vechiul Codul civil de la 1864 a calificat instituția drept „o ficțiune a legii”, literatura juridică contemporană a apreciat că reprezentarea succesorală este „un beneficiu al legii” de care se bucură anumite categorii de moștenitori legali.

Reprezentarea succesorală este admisă în privința descendenților copiilor defunctului și în privința descendenților din frați și surori (art. 966 alin. (1) noul Cod Civil).

Condițiile reprezentării succesorale

Descendenții copiilor defunctului și descendenții din frați și surori pot beneficia de reprezentarea succesorală numai dacă sunt îndeplinite două condiții:

Cel reprezentat să fie nedemn sau decedat, la data deschiderii moștenirii. Potrivit art. 965 noul Cod Civil, reprezentarea operează în cazul reprezentatului „nedemn față de defunct sau decedat la data deschiderii moștenirii”.

Celor două situații de mai sus le sunt asimilate alte două cazuri. Astfel, reprezentarea operează chiar dacă reprezentantul este nedemn față de reprezentat sau a renunțat la moștenirea lăsată de acesta ori a fost dezmoștenit de el (art. 967 alin. (3) noul Cod Civil).

Potrivit art. 967 alin. (1) noul Cod Civil, „poate fi reprezentată persoana lipsită de capacitatea de a moșteni, precum și nedemnul, chiar aflat în viață la data deschiderii moștenirii”.

Condiția este îndeplinită și dacă cel care este reprezentat a decedat în aceeași împrejurare cu cel care lasă moștenirea, deoarece sunt prezumați că au murit în același moment (art. 957 alin. (2) noul Cod Civil).

Reprezentantul să îndeplinească condițiile generale pentru a moșteni. În baza art. 967 alin. (2) noul Cod Civil, întrucât reprezentantul urmează să îl moștenească pe defunct, el trebuie să îndeplinească toate condițiile de a veni la moștenirea legală a acestuia prevăzute de art. 957 și următoarele din noul Cod Civil.

să aibă capacitate succesorală; astfel, reprezentantul trebuie să existe în momentul deschiderii moștenirii (spre deosebire de reprezentat, el nu poate să fie comorient sau persoană decedată în același timp cu defunctul);

să aibă vocație succesorală generală proprie la moștenirea lăsată de defunct, fiindcă o persoană care nu ar putea moșteni în nume propriu nu ar putea culege moștenirea nici prin reprezentare; astfel, descendenții din frați sau surori pot veni la moștenire prin reprezentare numai până la gradul al IV-lea inclusiv (strănepot de frate – gradul al IV-lea).

În cazul adopției cu efecte depline, adoptatul și descendenții săi devin rudă cu adoptatorul său, dar și cu rudele acestuia, astfel că pot beneficia de reprezentare ca și copiii din filiația firească.

În schimb, în cazul adopției cu efecte restrânse, întrucât adoptatul și descendenții săi devin rude numai cu adoptatorul (nu și cu rudele acestuia), în principiu, adoptatul și descendenții săi nu pot beneficia de reprezentare. Ca excepție, în situația de mai sus, descendenții adoptatului pot veni la moștenire prin reprezentare numai dacă adoptatorul a fost defunctul.

să nu fie nedemn față de defunct, să nu fi renunțat la moștenirea acestuia și să nu fi fost exheredat, aceasta precizare fiind valabilă în cazul moștenitorilor nerezervatari.

De precizat că reprezentantul trebuie să îndeplinească condițiile necesare pentru a-l moșteni exclusiv pe defunct și nu pe reprezentat. De exemplu, reprezentantul poate fi nedemn față de reprezentat, întrucât nedemnitatea produce efecte numai în raport cu persoana față de care s-a săvârșit fapta, de asemenea, el poate să renunțe la moștenirea acestuia sau să fie exheredat.

Modul în care operează reprezentarea

Dacă sunt îndeplinite condițiile de mai sus, reprezentarea este admisă: în toate cazurile, la infinit, operând de drept. Astfel, în clasa I (a descendenților), nepoții (rude cu defunctul de gradul al II-lea) vor veni la moștenire prin reprezentare atât în cazul în care ar exista și fii ai defunctului (descendenți de gradul I), cât și în cazul în care ar veni la moștenire numai nepoți ai defunctului. În clasa a II-a (a ascendenților și colateralilor privilegiați) nepoții de frate și soră (rude cu defunctul, de gradul III) vor veni la moștenire prin reprezentare, atât în cazul în care ar veni și frații sau surorile defunctului, cât și în cazul în care la moștenire ar veni numai nepoți de frate sau soră.

Dacă rudele sunt de grad egal, împărțirea moștenirii se va face pe tulpini, „cu respectarea principiului egalității între moștenitorii de grad cel mai apropiat cu defunctul”, iar nu pe capete, în părți egale, în raport cu numărul descendenților care vin efectiv la moștenire. De exemplu, dacă cei doi copii ai defunctului sunt decedați la data des- chiderii moștenirii și unul a lăsat un copil, iar al doilea trei copii, moștenirea se va împărți între nepoții defunctului nu în părți egale, ci în două părți, prima jumătate revenind unui nepot, iar cealaltă jumătate fiind împărțită între ceilalți trei nepoți.

Reprezentarea operează „nemărginit" și „în toate cazurile". Reprezentarea se întinde nemărginit în linie directă descendentă. Ca excepție, în cazul descendenților din frați sau surori, reprezentarea nu poate opera nemărginit, ci numai până la gradul al IV-lea, întrucât moștenirea în linie colaterală este admisă numai până la gradul al IV-lea.

Efectele reprezentării succesorale

Ca efect principal al reprezentării succesorale, descendentul reprezentant urcă „în drepturile ascendentului său” reprezentat, culegând moștenirea ce i s-ar fi cuvenit acestuia, dacă „nu ar fi fost nedemn față de defunct sau decedat” (art. 965 noul Cod Civil).

Potrivit noului Cod civil, reprezentarea succesorală produce efecte generale și particulare.

Efectul general

Conform art. 968 alin. (1) noul Cod Civil, „în cazurile în care operează reprezentarea succesorală, moștenirea se împarte pe tulpină”. Astfel, reprezentanții, indiferent de numărul lor, vor lua partea din moște- nire ce s-ar fi cuvenit ascendentului reprezentat dacă ar fi fost în viață la deschiderea moștenirii1. De exemplu, dacă defunctul a avut doi copii predecedați, dintre care unul a lăsat un copil, iar celălalt doi copii, acești nepoți ai defunctului vor moșteni nu în părți egale, ci primul va lua 1/2 din moștenire, iar ceilalți doi câte 1/4 fiecare. În cazul reprezentării a două sau mai multor persoane decedate sau nedemne, la data deschiderii moștenirii, reprezentanții lor vor împărți moștenirea pe tulpini și nu pe „capete”.

Potrivit art. 968 alin. (2) noul Cod Civil, prin tulpină se înțelege:

înăuntrul clasei întâi, descendentul de gradul întâi care culege moștenirea sau este reprezentat la moștenire;

înăuntrul clasei a doua, colateralul privilegiat de gradul al doilea care culege moștenirea sau este reprezentat la moștenire.

Articolul 968 alin. (3) Cod Civil prezizează că, dacă aceeași tulpină a „produs mai multe ramuri, în cadrul fiecărei ramuri subdivizarea se face tot pe tulpină, partea cuvenită des- cendenților de același grad din aceeași ramură împărțindu-se între ei în mod egal”. De exemplu, dacă în cazul de mai sus unul dintre nepoți ar fi decedat și el la data deschiderii moștenirii, lăsând doi copii (strănepoți ai defunctului), aceștia vor veni la moștenire tot pe tulpini (subtulpini), adică ar primi partea cuvenită ascendentului lor.

Odată cu drepturile pe care le dobândesc prin reprezentare, moștenitorii răspund și de pasivul succesiunii deținând, în consecință, și obligații în funcție de vocația succesorală a fiecăruia.

Efectul particular al reprezentării succesorale

Potrivit art. 969 alin. (1) Cod Civil, copiii nedemnului concepuți înainte de deschiderea moștenirii de la care nedemnul a fost exclus sunt obligați să raporteze, la moștenirea lăsată de nedemn, bunurile pe care le-au moștenit prin reprezentarea nedemnului, dacă vin la moștenirea lui în concurs cu alți copii ai săi, concepuți după deschiderea moștenirii de la care a fost înlăturat nedemnul.

Articolul 969 alin. (2) Cod Civil menționează că, raportul bunurilor moștenite prin reprezentarea nedemnului se face numai în cazul și în măsura în care valoarea acestora a depășit valoarea pasivului succesoral pe care reprezentantul a trebuit să îl suporte ca urmare a reprezentării.

Raportul bunurilor moștenite prin reprezentarea nedemnului este supus reglementărilor cuprinse în secțiunea dedicată „raportului donațiilor” (art. 1146-1154 Cod Civil).

Reguli aplicabile claselor de moștenitori legali

După ce legiuitorul a stabilit categoriile de rude ale defunctului care au vocație succesorală generală, următorul pas pe care a trebuit să îl facă a fost acela de a stabili o anumită ierarhie în privința acestora. în acest sens, rudele defunctului au fost împărțite în patru clase de moștenitori, luându-se în considerare gradul diferit de afecțiune existent între cel care lasă moștenirea, pe de o parte, și diversele sale rude, pe de altă parte.

Clasa I de moștenitori legali (descendenții defunctului)

Prin descendenți se înțeleg „copiii defunctului și urmașii lor în linie dreaptă la nesfârșit”, fără deosebire de sex și indiferent dacă sunt din aceeași căsătorie sau din căsătorii diferite (art. 975 alin. (1) Cod Civil).

Copiii defunctului și urmașii acestora din afara căsătoriei fac de asemenea parte din clasa I de moștenitori legali, cu condiția ca filiația să fie stabilită potrivit legii.

Din clasa I mai fac parte și copiii adoptați. Prin adopție, adoptatul și descendenții săi dobândesc aceleași drepturi pe care le are copilul din căsătorie. După efectele produse, adopția poate fi: cu efecte depline sau cu efecte restrânse.

Potrivit art. 451 și urm. C. civ., adopția este asimilată în totalitate rudeniei firești și deci, în actuala reglementare, adopția nu mai poate fi decât cu efecte depline. Adopția cu efecte restrânse rămâne însă în actualitate (cel puțin în materia dreptului de moștenire), întrucât actele juridice încheiate în regimul juridic anterior rămân valabile (tempus regit actum).

În funcție de felul adopției cu efecte depline sau restrânse, vor fi diferențiate și drepturile la moștenire. In toate cazurile, adopția va produce efecte numai dacă a fost făcută în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege. Dacă adopția a fost fictivă, adică a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului, sancțiunea este nulitatea absolută a adopției (art. 480 Cod Civil).

5.1.1. Dreptul la moștenire al descendenților

Potrivit art. 975 alin. 2 C. civ., „descendenții defunctului înlătură moștenitorii din celelalte clase”.

Dacă vin singuri la succesiune, descendenții au dreptul la întreaga moștenire. În acest caz, dacă sunt chemați doi sau mai mulți descendenți de gradul I (copiii defunctului sau alți descendenți de grade egale), fiecare va moșteni în mod egal, în funcție de numărul lor pe capete.

Dacă descendenții de gradul al II-lea și următoarele vin la moștenire prin reprezentare, împărțeala se va face pe tulpini și subtulpini, principiul egalității aplicându-se numai între ramurile din aceeași tulpină (art. 975 alin. (4) Cod Civil).

În cazul în care la moștenire vine și soțul supraviețuitor al defunctului, descendenții, indiferent de numărul lor, vor culege 3/4 din moștenire, restul de 1/4 cuveninduse soțului supraviețuitor (art. 975 alin. (3) Cod Civil).

5.1.2 Caracterele juridice ale drepturilor descendenților

Din dispozițiile Codului civil rezultă că drepturile succesorale ale descendenților au următoarele caractere juridice:

descendenții pot veni la moștenire în nume propriu sau prin reprezentare (art. 965 Cod Civil);

descendenții sunt moștenitori rezervatari, adică ei beneficiază, în puterea legii, de o parte din moștenire, denumită rezervă, cu privire la care, sub sancțiunea reducțiunii, autorul nu poate dispune prin liberalități inter vivos sau mortis causa (art. 1087 Cod Civil);

descendenții sunt moștenitori sezinari, această sezină le coferă „stăpânirea de fapt asupra patrimoniului succesoral”, cât și dreptul de a administra patrimoniul succesoral și de a exercita drepturile și acțiunile defunctului (art. 1125-1126 C. civ.);

descendenții sunt obligați să raporteze donațiile, adică să readucă la masa succesorală bunurile pe care le-au primit cu titlu de donație de la de cuius (art. 1146 alin. (1) Cod Civil).

Clasa a II-a de moștenitori legali (ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați)

Dacă defunctul nu are descendenți sau cei existenți nu vor sau nu pot să vină la moștenire, ori „nu îndeplinesc condițiile necesare pentru a moșteni”, legea cheamă la succesiune rudele care fac parte din clasa a II-a de moștenitori legali (art. 976 alin. (1) Cod Civil).

Această clasă de moștenitori legali este clasa mixtă alcătuită din ascendenți privilegiați și colaterali privilegiați, ei se numesc privilegiați deoarece înlătură de la moștenire pe ceilalți ascendenți și colaterali, denumiți ordinari, care fac parte din clase de moștenitori subsecvente.

Clasa a II-a cuprinde două categorii de rude, de aici și denumirea de clasă mixtă, astfel că studierea problemelor legate de ascendenții privilegiați se face separat de cele privind colateralii privilegiați, cu toate acestea ei vin împreună la moștenire.

5.2.1 Ascendenții privilegiați

Potrivit legii, ascendenții privilegiați sunt mama și tatăl defunctului, care pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei și din adopție. Drepturile succesorale ale acestora nu ridică nici o problemă deosebită, fiind prevăzute expres de art. 976 și umătoarele din Codul Civil.

Potrivit art. 408 Cod Civil, filiația față de mamă rezultă din faptul nașterii. Ea se poate stabili și prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească. Filiația față de tatăl din căsătorie se stabilește prin efectul prezumției de paternitate.

Filiația față de tatăl din afara căsătoriei se stabilește prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească (art. 408 alin. (3) Cod Civil). Paternitatea se prezumă dacă se dovedește că pretinsul tată a conviețuit cu mama copilului în perioada timpului legal al concepțiunii (art. 426 alin. (1) Cod Civil).

Dacă stabilirea filiației prin recunoaștere din afara căsătoriei s-a făcut în scopul exclusiv și dovedit de a crea tatălui din afara căsătoriei vocație succesorală la moștenirea copilului, recunoașterea este lovită de nulitate .

În cazul adopției cu efecte depline, părinții firești ai celui adoptat pierd orice vocație succesorală la moștenirea copilului adoptat, întrucât raporturile de rudenie dintre ei încetează.

În cazul în care unul dintre soți adoptă cu efecte depline copilul firesc al celuilalt soț, legăturile de rudenie dintre copil și părintele său firesc (care este soțul adoptatorului cu efecte depline) se mențin și, în consecință, acesta din urmă păstrează vocația succesorală la moște- nirea copilului.

În cazul adopției cu efecte restrânse, indiferent dacă adoptatorul este sau nu soțul unuia dintre părinții firești, vocația succesorală a ambilor părinți firești se menține.

Vocația succesorală a adoptatorului în cazul adopției cu efecte depline, situație în care adoptatul devine rudă cu adoptatorul și rudele acestuia, vocația succesorală a celui din urmă la măștenirea lăsată de cel adoptat, nu este pusă la îndoială. În schimb, în ceea ce privește adopția cu efecte restrânse, adoptatul devine rudă numaicu părinții adoptivi, nu și cu rudele acestora,el păstrând legăturile de rudenie cu părinții firești și cu rudele acestora, astfel că la moștenirea acestuia vor veni atât părinții firesti cât și cei adoptivi, singuri sau împreună cu colateralii privilegiați, aparținând familiei firești.

Caracterele juridice ale dreptului la moștenire al ascendenților privilegiați

Din dispozițiile Codului civil rezultă următoarele caractere juridice:

ascendenții privilegiați pot veni la moștenire numai în nume propriu, nu și prin reprezentare;

ascendenții privilegiați sunt moștenitori rezervatari;

ascendenții privilegiați sunt moștenitori sezinari.

Împărțeala moștenirii între ascendenții privilegiați (și între aceștia și colateralii privilegiați)

Întinderea drepturilor succesorale ale ascendenților privilegiați diferă după cum ascendenții privilegiați vin singuri la moștenire sau în concurs cu colateralii privilegiați.

Dacă la moștenire sunt chemați numai ascendenții privilegiați ai defunctului, tatăl și mama acestuia, moștenirea se împarte întotdeauna în mod egal, în funcție de numărul acestora (art. 980 Cod Civil).

În cazul adopției cu efecte restrânse, adoptatorul vine la moștenire alături de părinții firești care sunt în viață la data deschiderii moștenirii. Așadar moștenirea se va împărți în două, trei sau patru părți.

Potrivit art. 978 Cod Civil, dacă ascendenții privilegiați vin la moștenire în concurs cu colateralii privilegiați, întinderea drepturilor ascendenților se stabilește astfel:

când există un singur părinte, el va primi 1/4 din moștenire, restul de 3/4 revenind colateralilor privilegiați;

când trăiesc ambii părinți, vor culege 1/2 din moștenire (câte 1/4 fiecare), cealaltă jumătate revenind colateralilor privilegiați (art. 978 lit. a C. civ.);

când la moștenire vin părinții firești alături de adoptator (în cazul adopției cu efecte restrânse), ei împreună vor culege tot 1/2 din moștenire, pe care o vor împărți în mod egal, iar restul de 1/2 va fi culeasă de colateralii privilegiați.

Dacă alături de clasa a II-a de moștenitori este chemat și soțul supraviețuitor al defunctului, cota ce i se cuvine acestuia este de 1/3 sau 1/2 (după caz).

5.2.4 Colateralii privilegiați

Colateralii privilegiați sunt frații și surorile defunctului și descendenții acestora până la gradul al IV-lea inclusiv, nepoți și strănepoți de frate/soră. Frații și surorile defunctului și descendenții acestora pot fi din căsătorie (aceeași căsătorie sau căsătorii diferite), din afara căsătoriei sau din adopția cu efecte depline.

În cazul adopției cu efecte restrânse, adoptatul și descendenții lui nu devin rudă cu rudele adoptatorului și, prin urmare, nici cu descendenții săi. De exemplu, dacă soții au doi copii și adoptă cu efecte restrânse un al treilea copil, acesta din urmă nu devine frate cu copiii din filiația firească, astfel că, în cazul în care unul dintre copiii firești moare, moștenirea va fi culeasă numai de fratele său din filiația firească. Dacă adoptatul ar muri mai întâi, niciunul dintre copiii din filiația firească a adoptatorilor nu va avea vocație în calitate de frate/soră la moștenirea adoptatului.

Împărțeala moștenirii între colateralii privilegiați.

În acest caz, situația este diferită după cum rudele colaterale din clasa a II-a vin la moștenire „singure” sau în concurs cu ascendenții privilegiați:

când vin singuri, colateralii privilegiați culeg întreaga moș- tenire;

dacă vin în concurs cu ascendenții privilegiați, colateralii pri- vilegiați vor primi 3/4 din moștenire în concurs cu un singur părinte sau 1/2 în concurs cu doi (sau mai mulți) părinți ai defunctului;

când la moștenire vine și soțul supraviețuitor al defunctului,

cota-parte cuvenită acestuia va fi defalcată mai întâi.

Moștenirea ce se cuvine colateralilor privilegiați se împarte „în mod egal” între frații și surorile defunctului „pe capete” (art. 981 alin. (1) Cod Civil).

Conform art. 981 alin. (2) Cod Civil, asemănător se împarte moștenirea și între descendenții din frați și surori, când vin la moștenire în nume propriu. Dacă însă descendenții din frați și surori vin la moștenire prin reprezentare, chiar dacă sunt de grad egal, împărțeala se face pe tulpini și subtulpini.

Împărțeala pe linii.

În ipoteza în care „colateralii privilegiați sunt rude cu defunctul pe linii colaterale diferite, moștenirea sau partea din moștenire ce li se cuvine se împarte, în mod egal, între linia maternă și cea paternă” (art. 981 alin. (3) Cod Civil). Din dispozițiile acestui articol rezultă că în cazul în care frații și surorile defunctului nu sunt din aceiași părinți (ci din părinți diferiți), împărțeala moștenirii se face pe linii, cotele fraților și surorilor fiind diferite.

Împărțeala pe linii constituie o excepție de la principiul potrivit căruia, în cadrul aceleiași clase, rudele de grad egal moștenesc în părți egale.

Precizăm că, atunci când frații și surorile defunctului sunt din părinți diferiți, ei se împart în trei categorii:

– frați buni (primari), adică frați cu defunctul și după tată și după mamă, indiferent dacă sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei sau din adopția cu efecte depline făcută de ambii soți;

– frați consangvini (consângeni), adică frați cu defunctul numai după tată, indiferent dacă sunt din căsătorii deosebite, din afara căsătoriei sau din adopția cu efecte depline făcută numai de tată;

– frați uterini, adică frați cu defunctul numai după mamă, indiferent dacă provin din căsătorii diferite, din afara căsătoriei sau din adopția cu efecte depline (făcută numai de mamă).

Ca regulă, atunci când la moștenire vin frați sau surori ce fac parte dintr-o singură categorie (sau din aceeași căsătorie), drepturile lor succesorale vor fi egale.

Articolul 981 alin. (4) Cod Civil indică faptul că, la moștenirea defunctului vin frați din căsătorii diferite, moștenirea se va împărți pe linii și, drept consecință, frații buni vor lua o parte mai mare decât frații consangvini sau uterini.

Potrivit art. 981 Cod Civil, împărțeala pe linii se face în felul următor: moștenirea lăsată de fratele decedat se împarte în două linii, linia paternă și linia maternă. Frații buni vin la moștenire în ambele linii, cei consangvini numai în linia paternă, iar cei uterini numai în linia maternă.

De precizat că art. 981 alin. (3) Cod Civil are în vedere, atât ipoteza în care colateralii privilegiați vin în concurs cu ascendenții privilegiați, dar și pe aceea când moștenirea se împarte numai între colaterali privilegiați și aceștia sunt „pe linii colaterale diferite”.

Regula împărțelii pe linii se aplică și în situația în care descendenții din frați și surori vin la moștenire prin reprezentare sau prin valorificarea unui drept succesoral propriu.

Caracterele juridice ale dreptului la moștenire al colateralilor privilegiați.

Din dispozițiile Codului civil rezultă următoarele caractere juridice:

colateralii privilegiați pot veni la moștenire numai în nume propriu; în schimb, descendenții lor pot veni la moștenire și prin reprezentare;

colateralii privilegiați nu sunt moștenitori rezervatari;

colateralii privilegiați nu sunt sezinari;

colateralii privilegiați nu sunt obligați la raportul donațiilor.

Clasa a III-a de moștenitori legali (ascendenții ordinari)

În situația în care defunctul nu are moștenitori din primele două clase sau cei existenți nu pot sau nu vor să vină la moștenire, legea cheamă la moștenire ascendenții ordinari, adică „rudele în linie dreaptă ascendentă ale defunctului” de gradul doi, trei ș.a. (art. 982 alin. (1) Cod Civil).

Ascendenții ordinari sunt bunicii, străbunicii etc. fără limită în grad. Ascendenții ordinari pot fi din căsătorie sau, în cazul adopției cu efecte depline, din rudenia civilă rezultat al adopției. Dacă însă cel care lasă moștenirea a fost adoptat cu efecte restrânse, ascendenții ordinari se vor recruta dintre rudele sale firești.

Împărțeala moștenirii între ascendenții ordinari. Potrivit art. 982 alin. (3) Cod Civil, bunicii, străbunicii etc. sunt chemați la moștenire în ordinea gradelor de rudenie în baza principiului proximității gradului de rudenie, astfel că bunicii, rude de gradul al II-lea, înlătură de la moștenire pe străbunici, rude de gradul al III-lea, ș.a.

Între ascendenții ordinari de grad egal chemați la moștenire se aplică principiul egalității (art. 982 alin. (5) Cod Civil).

Dacă, alături de ascendenții ordinari, la moștenire este chemat și soțul supraviețuitor al defunctului cota ce i se cuvine acestuia este de 3/4 din moștenire, iar ascendenților ordinari le revine 1/4 din moștenire așa cum se specifică în art. 972 alin. (1) lit. d Cod Civil.

Caracterele juridice ale dreptului la moștenire al ascendenților ordinari.

Din dispozițiile Codului civil rezultă următoarele caractere juridice:

ascendenții ordinari pot veni la moștenire numai în nume propriu (nu și prin reprezentare);

ascendenții ordinari nu sunt moștenitori rezervatari;

ascendenții ordinari sunt moștenitori sezinari (fiind rude în linie directă).

Clasa a IV-a de moștenitori legali (colateralii ordinari)

Colateralii ordinari sunt: unchii și mătușile, verii primari și frații sau surorile bunicilor defunctului.

Dacă defunctul nu are moștenitori din primele trei clase sau cei existenți nu pot sau nu vor să vină la moștenire, legea cheamă la moștenire pe colateralii ordinari, adică „rudele colaterale ale defunctului până la gradul al patrulea inclusiv” care nu sunt frați sau surori ori descendenți ai acestora (art. 983 alin. (1) Cod Civil).

Colateralii ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau, în cazul adopției cu efecte depline, din rudenia civilă rezultat al adopției.

Colateralii ordinari vin la moștenire numai în lipsa moștenitorilor legali din primele trei clase, sau când, deși aceștia există, sunt renunțători sau nedemni, ori exheredați, cei rezervatari de cotitatea disponibilă, ceilalți exheredați în totalitate.

Împărțeala moștenirii între colateralii ordinari.

Potrivit art. 983 alin. (3) Cod Civil, colateralii ordinari sunt chemați la moștenire în ordinea gradelor de rudenie, astfel: unchii și mătușile (rude de gradul al III-lea) înlătură de la moștenire pe verii primari și fratele sau sora bunicilor defunctului (rude de gradul al IV-lea). În prevederile aceluiași articol alin. (5) Cod Civil, se indică faptul că, între colateralii ordinari de grad egal chemați la moștenire se aplică principiul egalității. Astfel, dacă nu există unchi sau mătuși, verii primari și unchiul mare împart moștenirea în mod egal.

Este de menționat că în cazul colateralilor ordinari nu operează împărțirea pe linii a moștenirii așa cum se întâmplă în cazul colateralilor privilegiați. Colateralii ordinari pot veni la moștenire numai în nume propriu, nu și prin reprezentare. Ei nu sunt nici moștenitori rezervatari și nici sezinari și nu datorează nici raportul donațiilor.

Caracterele juridice ale dreptului la moștenire al colateralilor ordinari.

Din dispozițiile legale rezultă următoarele caractere juridice:

colateralii ordinari pot veni la moștenire numai în nume propriu (nu și prin reprezentare);

colateralii ordinari nu sunt moștenitori rezervatari;

colateralii ordinari nu sunt moștenitori sezinari;

colateralii ordinari nu sunt obligați la raportul donațiilor.

Drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor

Potrivit reglementărilor Codului Civil de la 1864, situația drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor erau defavorabile.

Așadar, el dobândea moștenirea lăsată de defunctul soț numai după ultimul colateral de gradul al doisprezecelea, iar prin efectul Legii nr. 3581/1921 asupra impozitului progresiv pe succesiuni dobândea moștenirea după ultimul colateral de gradul al patrulea. în mod excepțional, văduva săracă avea dreptul la o cotă-parte în uzufruct dacă venea în concurs cu descendenții defunctului, iar dacă nu erau descendenți, avea dreptul la o pătrime din moștenire în plină proprietate. Explicația acestei situații nedrepte constă în aceea că, în acele vremuri, fundamentul dreptului de moștenire era rudenia, legătura de sânge, iar soțul supraviețuitor nu îndeplinea acest criteriu.

Ulterior, prin adoptarea Legii din 28 iunie 1921 (legea asupra impozitului progresiv pe succesiuni), soțul supraviețuitor venea, de regulă, la moștenire, după ultima rudă colaterală de gradul al patru-lea. În mod excepțional, văduva săracă avea dreptul la 1/3 din moștenire în uzufruct, dacă venea în concurs cu un descendent; la o parte de copil în uzufruct, dacă venea în concurs cu mai mulți descendenți; la 1/4 din moștenire în plină proprietate, în toate cazurile celelalte.

Potrivit Noului Cod civil soțul supraviețuitor este asimilat moștenitorilor legitimi, pe temeiul legăturii de căsătorie cu de cuius, venind în concurs cu toți moștenitorii. El este chiar privilegiat în raport cu aceștia.

Așadar actualul Cod Civil art. 970-974 recunoaște soțului supraviețuitor trei categorii de drepturi:

un drept de moștenire în concurs cu clasele de moștenitori legali sau în lipsa rudelor din cele patru clase;

un drept de moștenire special cuprinzând „mobilierul și obiectele de uz casnic” precum și,

un drept temporar de abitație asupra locuinței.

Condițiile speciale cerute soțului supraviețuitor pentru a putea moșteni

Pentru a-l putea moșteni pe defunct, soțul supraviețuitor trebuie să îndeplinească condițiile generale cerute de lege pentru a moșteni (capacitate succesorală, să nu fie nedemn etc.), dar și o condiție specială, și anume să aibă calitatea de soț la data deschiderii moștenirii (art. 970 noul Cod Civil).

Calitatea de soț și vocația sa la moștenire

Condiția specială este îndeplinită dacă soțul supraviețuitor a avut această calitate numai la data deschiderii succesiunii, neavând relevanță durata căsătoriei cu defunctul, starea materială sau sexul soțului supraviețuitor, dacă au avut copii sau nu ori dacă erau despăr- țiți sau nu în fapt.

În schimb, concubinajul a două persoane de sex diferit, oricât de durabil ar fi fost, nu conferă vocație succesorală legală concubinului supraviețuitor.

Având în vedere că dobândirea calității de soț este posibilă doar prin căsătorie, se poate pierde ca urmare a desfacerii căsătoriei prin divorț ori ca urmare a desființării căsătoriei prin nulitate sau anulare:

a) În cazul în care căsătoria era desfăcută prin divorț la data deschiderii moștenirii, fostul soț al decedatului nu mai are vocație succesorală, întrucât a pierdut calitatea de soț. Potrivit art. 382 alin. (1) Cod Civil, căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea jude- cătorească a rămas definitivă.

În consecință, dacă decesul celui care lasă moștenirea a intervenit după pronunțarea hotărârii judecătorești de divorț, dar înainte de a deveni irevocabilă, calitatea de soț există și, deci, soțul supraviețuitor îl va putea moșteni pe soțul decedat.

b) În cazul în care, anterior deschiderii moștenirii, prin hotărâre judecătorească se constatase nulitatea ori se pronunțase anularea căsătoriei, problema unor drepturi succesorale nu se mai pune, deoarece calitatea de soț nu mai există.

În caz de nulitate, absolută sau relativă, căsătoria se desființează cu efect retroactiv, chiar dacă hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea sau s-a anulat căsătoria a intervenit ulterior decesului unuia dintre soți.

În mod excepțional, dacă soțul supraviețuitor a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei, declarată nulă sau anulată, el păstrează, până la data când hotărârea instanței judecătorești devine definitivă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă (art. 304 Cod Civil).

În această situație, nepierzând calitatea de soț pe care o avea la data deschiderii moștenirii, soțul supraviețuitor va veni la moștenirea soțului decedat. În schimb, dacă nu a fost de bună-credință, soțul supraviețuitor nu va moșteni, pierzând calitatea de soț cu efect retroactiv. Evident, dacă moartea unuia dintre soți intervine după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de desființare a căsătoriei, niciunul dintre soți, fie și de bună-credință, nu va putea moșteni, întrucât nu are calitatea de soț.

6.1.2 Comunitatea de bunuri a soților și drepturile soțului supraviețuitor

În cazul decesului unuia dintre soți, prima problemă care se pune este determinarea masei succesorale, adică a drepturilor și obligațiilor care o compun.

În afara bunurilor proprii care au aparținut soțului defunct, pot exista și bunurile comune ale soților, care aparțin în codevălmășie ambilor soți (art. 339 Cod Civil).

Întrucât la moartea unuia dintre soți comunitatea de bunuri încetează, trebuie să se determine partea cuvenită soțului defunct din această comunitate, care, împreună cu celelalte bunuri, vor forma masa succesorală.

Împărțeala comunității se face potrivit dispozițiilor Codului civil prevăzute pentru desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soți potrivit învoielii acestora, iar dacă nu se înțeleg va hotărî instanța judecătorească.

Drepturile soțului supraviețuitor în concurs cu oricare dintre clasele de moștenitori legali

Cota succesorală la care are dreptul soțul supraviețuitor.

Din prevederile art. 971 alin. (1) Cod Civil reese că soțul supraviețuitor nu face parte din nicio clasă de moștenitori legali, dar vine în concurs cu oricare clasă de moștenitori legali chemată la moștenire. El nu este înlăturat de la moștenire, dar nici nu înlătură rudele defunctului indiferent de clasa din care fac parte moștenitorii.

Cota succesorală a soțul supraviețuitor variază în funcție de clasa sau subclasa de moștenitori legali cu care vine în concurs (art. 972 Cod Civil):

în concurs cu descendenții defunctului (clasa I de moștenitori legali), indiferent de numărul lor, soțul supraviețuitor are dreptul la 1/4 din moștenire;

în concurs cu ascendenții privilegiați, indiferent de numărul lor, care vin la moștenire împreună cu colateralii privilegiați (clasa a II-a), de asemenea indiferent de numărul lor, soțul supraviețuitor are dreptul la 1/3 din moștenire;

dacă soțul supraviețuitor vine în concurs numai cu ascen- denții privilegiați sau numai cu colateralii privilegiați, în ambele cazuri indiferent de numărul lor, el culege 1/2 din moștenire;

în concurs cu ascendenții ordinari (clasa a III-a) sau cu cola- teralii ordinari (clasa a IV-a), indiferent de numărul lor, în ambele cazuri, soțul supraviețuitor are dreptul la 3/4 din moștenire.

În cazul în care nu există moștenitori legali ori aceștia există, dar sunt nedemni sau renunțători, soțul supraviețuitor va culege întreaga moștenire a soțului decedat.

Probleme speciale privind drepturile soțului supraviețuitor.

Se pun două probleme speciale în legătură cu drepturile soțului supraviețuitor în concurs cu diferite clase de moștenitori legali.

Există ipoteza existenței a două sau mai multor persoane care pretind drepturi succesorale în calitate de soți supraviețuitori (bigamie, poligamie). În această situație moștenirea lăsată de defunctul bigam sau cota-parte din această moștenire, prevăzută de lege în favoarea soțului supraviețuitor în concurs cu diferitele clase de moștenitori legali, se împarte în mod egal între soțul din căsătoria valabilă și soțul inocent din căsătoria nulă, ei fiind deopotrivă de bună-credință (art. 972 alin. (3) Cod Civil).

A doua ipoteza în care soțul supraviețuitor concurează cu două clase sau subclase de moștenitori legali, poate exista numai în caz de exheredare a unor moștenitori legali rezervatari. Dupîcum se specifică și în articolul 972 alin. (2) Cod Civil, „cota soțului supraviețuitor în concurs cu moștenitori legali aparținând unor clase diferite se stabilește ca și când acesta ar fi venit în concurs numai cu cea mai apropiată dintre ele”.

Caracterele juridice ale dreptului la moștenire al soțului supraviețuitor.

Din dispozițiile Codului civil rezultă următoarele caractere juridice:

soțul supraviețuitor vine la moștenire în nume propriu, nu și prin reprezentare;

soțul supraviețuitor este moștenitor rezervatar;

soțul supraviețuitor este obligat, atunci când vine în concurs cu descendenții, să raporteze la masa succesorală donațiile primite de la soțul decedat;

soțul supraviețuitor nu este moștenitor sezinar, în consecință, el trebuie să ceară punerea în posesie.

Dreptul special al soțului supraviețuitor asupra mobilierului și obiectelor de uz casnic

Potrivit art. 974 Cod Civil, lângă partea succesorală pe care o culege în concurs cu diferitele clase de moșteniori legali, soțul supraviețuitor mai are dreptul să primească din moștenire „mobilierul și obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinței comune a soților”.

De menționat că soțul supraviețuitor beneficiază de acest drept numai dacă vine în concurs cu alți moștenitori decât descendenții defunctului.

Așadar, soțul supraviețuitor va beneficia suplimentar de aceste bunuri peste cota lui legală numai în ipoteza în care concurează la moștenire cu moștenitori din clasele a II-a până la a IV-a. Aceste bunuri se vor extrage din masa succesorală și se vor atribui soțului supraviețuitor, urmînd ca între moștenitorii care vin efectiv la succesiune, inclusiv și soțul supraviețuitor, să se înmpartă restul bunurilor.

Noțiunea de mobile și obiecte aparținând gospodăriei.

Criteriul de determinare a caracterului de bun mobil si obiecte aparținând uzului casnic este cel al destinației pe care soții au dat-o în fapt acestor lucruri. Așadar,potrivit nivelului obișnuit de trai al soților, prin mobile și obiecte aparținând gospodăriei casnice se înțeleg bunurile care serveau la mobilarea locuinței soților și obiectele care, prin natura și întrebuințarea lor, sunt destinate să servească în cadrul gospodăriei casnice și sunt folosite în comun, corespunzător (mobilierul, televizorul, obiectele de menaj, aragazul, frigiderul, aspiratorul etc.).

Nu intră în această categorie:

bunurile care nu sunt folosite în gospodăria casnică propriu-zisă: autoturismul, pianul, bunurile cu care, unul dintre soți își exercită profesia etc.;

bunurile care, deși potrivit naturii lor ar putea fi folosite în gospodăria casnică, totuși, nu li s-a dat această afectațiune, fiind procurate în alt scop (de exemplu, bunuri dobândite pentru a face o investiție sau în scop de lux);

bunurile aparținând gospodăriei țărănești, precum animale de muncă, unelte specifice gospodăriei țărănești etc.

Condiții speciale de acordare a acestor bunuri soțului supraviețuitor.

soțul supraviețuitor să nu vină la moștenire în concurs cu descendenții defunctului (clasa I de moștenitori legali), deci trebuie să vină la moștenire numai în concurs cu ascendenții și rudele colaterale ale defunctului (moștenitori legali din clasele a II-a, a III-a și a IV-a);

soțul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin liberalități inter vivos,respectiv donații sau mortis causa, cum ar fi legate făcute prin testament. Astfel, este posibil ca defunctul să fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin acte liberale făcute în favoarea unor terțe persoane ori în favoarea tuturor moștenitorilor săi; în aceste situații, bunurile în cauză nu mai pot fi dobândite în exclusivitate de soțul supraviețuitor în virtutea dreptului său special.

Astfel, soțul supraviețuitor din căsătoria valabilă cu defunctul va culege bunurile pe care le-a folosit în cadrul gospodăriei comune cu defunctul, iar soțul supraviețuitor de bună-credință din căsătoria nulă, dar putativă, va culege și el pe cele din gospodăria comună cu defunctul.

Natura juridică a dreptului special al soțului supraviețuitor

După modelul dreptului german din care s-a inspirat legiuitorul nostru în reglementarea Legii nr. 319/1944, dreptul soțului supraviețuitor asupra bunurilor mobile au fost considerate a fi un legat prezumat făcut acestuia de soțul predecedat.

Având această natură rezultă consecințele:

soțul predecedat poate să dispună de aceste bunuri fie prin acte între vii, fie prin exheredare;

soțul supraviețuitor poate să renunțe la legatul prezumat și să accepte moștenirea legală;

în concurs cu ascendenții soțului predecedat urma ca dreptul soțului supraviețuitor asupra acestor bunuri să fie restrâns prin deducerea cotității rezervei ascendenților privilegiați.

Prin dispozițiile art. 974, noul Cod civil a consfințit susținerea practicii judecătorești, în sensul că dreptul special al soțului supraviețuitor este reglementat ca un drept de moștenire legală, asupra mobilierului și a obiectelor de uz casnic care au fost afectate folosinței comune a soților.

Dreptul de abitație al soțului supraviețuitor

Potrivit art. 973 alin. (1) Cod Civil, „soțul supraviețuitor care nu este titular al niciunui drept real de a folosi o altă locuință corespunzătoare nevoilor sale beneficiază de un drept de abitație asupra casei în care a locuit până la data deschiderii moștenirii, dacă această casă face parte din bunurile moștenirii".

Dreptul de abitație este un drept real care are ca obiect o casă de locuit și care permite titularului său să posede și să folosească locuința respectivă, proprietatea altei persoane, în scopul satisfacerii nevoilor de locuit.

De menționat că dreptul de abitație al soțului supraviețuitor operează indiferent de moștenitorii cu care acesta vine în concurs la moștenire.

Condițiile dreptului de abitație.

Soțul supraviețuitor are drept de abitație dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții:

să fi locuit la data deschiderii moștenirii în casa sau apartamentul care formează obiectul dreptului de abitație;

să nu aibă altă locuință proprie (art. 973 alin. (1) Cod Civil);

să nu devină prin moștenire proprietarul exclusiv al locuinței; astfel, în cazul în care soțul supraviețuitor este unicul moștenitor al defunctului, în calitate de proprietar nu poate avea, în plus, și un dezmembrământ al aceluiași drept de proprietate;

locuința asupra căreia se constituie dreptul de abitație să facă parte din masa succesorală, adică să fi aparținut soțului decedat exclusiv sau în proprietate comună cu alte persoane.

Dacă soțul supraviețuitor moștenește locuința împreună cu alte persoane, adică este comoștenitor, dreptul de abitație îi va permite să o folosească potrivit necesităților, și nu în raport cu cota-parte dobândită din moștenire.

Comform art. 973 alin. (3) Cod Civil, oricare dintre moștenitori poate cere: fie restrângerea dreptului de abitație, dacă locuința nu este necesară în întregime soțului supraviețuitor, fie schimbarea obiectului abitației, dacă pune la dispoziția soțului supraviețuitor o altă locuință corespunzătoare.

Caractere juridice ale dreptului de abitație al soțului supraviețuitor

este un drept real (are ca obiect casa de locuit);

este un drept legal, datorită faptului că se naște din lege, și nu din convenșia părților;

este un drept temporar care durează până la ieșirea din indiviziune dar cel puțin un an de la deschiderea moștenirii sau până la recăsătorirea soțului supraviețuitor (art. 973 alin. (3) Cod Civil);

este un drept strict personal, inalienabil și insesizabil, neputând fi cedat sau grevat în favoarea altei persoane (art. 973 alin. (2) Cod Civil);

este un drept cu titlu gratuit, în sensul că, pe timpul cât se bucură de acest drept, soțul supraviețuitor nu este obligat să plă- tească chirie moștenitorului care este proprietarul locuinței.

Încetarea dreptului de abitație.

Dreptul de abitație al soțului supraviețuitor „se stinge prin partaj” sau „chiar înainte de împlinirea termenului de un an, în caz de recăsătorire” a acestuia (art. 973 alin. (4) Cod Civil).

Potrivit art. 973 alin. (5) Cod Civil, toate litigiile cu privire la dreptul de abitație reglementat prin prezentul articol se soluționează de către instanța competentă să judece partajul moștenirii, care va hotărî de urgență, în camera de consiliu.

Moștenirea vacantă

Noțiunea de moștenire vacantă

Prevederile Vechiului Cod Civil în ceea ce privește moștenirea vacantă s-au păstrat și în dispozițiile Noului Cod Civil. Astfel, potrivit art. 1135 alin. (1) Cod Civil, „Dacă nu sunt moștenitori legali sau testamentari, moștenirea este vacantă”.

Datorită textului de lege mult controversat, în literatura juridică s-au dat alte formulări, conform cărora, „în lipsă de rude în grad succesibil și soț supraviețuitor și întrucât nu există legatari, bunurile moștenirii trec în proprietatea statului” sau, „nefiind moștenitori legali sau universali, moștenirea este vacantă”.

Formularea de mai sus nu a fost considerată, de principiu, „pe deplin satisfăcătoare”, întrucât nu a reușit să acopere toate ipotezele în care se naște dreptul statului asupra moștenirii.

Potrivit art. 553 alin. (3), art. 1138, art. 2636 alin. (2) Cod Civil, moștenirile vacante aflate pe teritoriul României „revin comunei, orașului sau municipiului”, iar cele aflate în străinătate „se cuvin statului român”.

Elementul de noutate al ultimei formulări, preluat și de art. 1135 din noul Cod civil, îl constituie faptul că lipsa de moștenitori poate fi nu numai o lipsă totală, dar și una parțială.

Conform art. 1135 alin. (2) Cod Civil, dacă prin legat s-a atribuit numai o parte a moștenirii, și nu există moștenitori legali ori vocația acestora a fost restrânsă ca efect al testamentului lăsat de defunct, partea din moștenire rămasă neatribuită este vacantă

După data deschiderii lor, moștenirile vacante:

deschise anterior datei de 1 octombrie 2011 se cuvin statului român;

deschise după intrarea în vigoare a noului Cod civil vor fi culese de comuna, orașul sau municipiul în a cărei rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii sau de statul român dacă se aflau în străinătate (art. 553 alin. (3) Cod Civil).

Natura juridică

În literatura de specialitate, problema naturii juridice a dreptului comunei, orașului sau municipiului, de a dobândi moștenirea vacantă rămâne controversată, inclusiv după adoptarea noului Cod civil.

În literatura de specialitate s-au purtat discuții asupra naturii dreptului statului cu privire la succesiunile vacante, într-o opinie, susținându-se că acestea se cuvin statului în virtutea dreptului său de suveranitate, iar într-o altă opinie, de dată mai recentă, astăzi unanim împărtășită de doctrină și jurisprudență, susținându-se că moștenirile vacante se cuvin statului în temeiul unui drept legal de moștenire.

Într-o primă opinie, statul, prin instituțiile sale, culege bunurile moștenirii vacante (ut singuli) în temeiul dreptului de suveranitate (iure imperii), după cum culege orice bun fără stăpân aflat pe teritoriul său.

art. 1138 C. civ. prevede că moștenirile vacante revin comunei, orașului sau, după caz, municipiului în a cărui „rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii și intră în domeniul lor privat”;

art. 553 alin. (2) asimilează moștenirilor vacante și imobilele cu privire la care s-a renunțat la dreptul de proprietate;

lipsa dreptului de opțiune succesorală a dobânditorilor;

dispozițiile noului Cod civil, de reglementare a moștenirii vacante, nu sunt cuprinse în secțiunea privind moștenirea legală.

A doua opinie, cunoscută ca teoria dreptului de moștenire, statul dobândește moștenirea vacantă, ca universalitate, în baza unui drept de moștenire legală (iure hereditatis).

Din dispozițiile art. 1138 și urm C. civ., rezultă că obiectul transmisiunii este întotdeauna „moștenirea”, și nu un patrimoniu rămas fără stăpân sau abandonat.

Deși, potrivit art. 1137 alin. 2 C. civ., nu eliberează certificat de vacanță succesorală, ci numai „constată că moștenirea este vacantă”, procedura îndeplinită de notar este asemănătoare.

Dat fiind faptul că dobândirea moștenirii vacante nu se face cu titlu particular, element caracteristic bunurilor abandonate sau părăsite, ci cu caracter universal, bunurile fiind privite ca elemente ale unui patrimoniu cuprinzând nu numai activul, dar și pasivul, apreciem că municipiul, orașul sau comuna dobândește patrimoniul succesoral în calitate de moștenitor legal.

Constatarea vacanței succesorale

Potrivit art. 1136 alin. (1) Cod Civil, atât timp cât moștenirea nu a fost acceptată sau dacă succesibilul nu este cunoscut, notarul public competent poate să numească un curator special al moștenirii, pentru apărarea drepturilor moștenitorului eventual, având drepturile și îndatoririle necesare pentru administrarea și conservarea bunurilor.

Moștenirea ce nu a fost revendicată de nimeni deși au trecut 6 luni de la data la care a expirat termenul de opțiune succesorală, de un an, poate să fie interesantă pentru unitatea administrativ teritorială. In această ipoteză, la sesizarea oricărei persoane interesate, cum ar fi creditorii moștenirii, notarul public este obligat să someze prezumtivii succesibili prin publicitate, pentru a lămuri situația moștenirii (art. 1137 alin. (1) Cod Civil). Dacă după 2 luni de la efectuarea somației publice nu se prezintă niciun succesibil notarul va constata că moștenirea este vacantă pentru lipsă de succesibili (art. 1137 alin. (2) Cod Civil).

Moștenirile vacante (aflate pe teritoriul național) revin comunei, orașului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii și intră în domeniul lor privat (art. 1138 Cod Civil).

Actul de constatare a vacanței succesorale (ori hotărârea judecătorească, dacă este cazul) nu are efect constitutiv, ci numai declarativ, dobândirea operând retroactiv de la data morții celui care lasă moștenirea, deci moștenirea se dobândește de la deschiderea ei, potrivit regulilor generale (art. 1139 alin. (1) Cod Civil). După eliberarea actului de vacanță a moștenirii, notarul nu mai poate elibera un alt act sau un certificat de moștenitor.

Dacă, după ce s-a constatat vacanța moștenirii, există moștenitori, atunci aceștia pot exercita petiția de ereditate împotriva comu nei, orașului sau, după caz, municipiului (art. 1140 Cod Civil).

Dacă statul a fost gratificat prin testament, astfel moștenirea nefiind vacantă, urmează să îi fie eliberat certificat de moștenitor.

Statul nu are un drept de opțiune succesorală asupra moștenirii vacante. Astfel, comuna, orașul sau municipiul nu ar putea renunța la moștenirea vacantă, întrucât, așa cum prevede art. 1138 Cod Civil, bunurile succesorale le-ar reveni tot lor.

Capitolul V
Corelația dintre contractul de donație, legatul testamentar și moștenirea legală

În materie succesorală, regula este că orice persoană poate să hotărască în mod liber soarta bunurilor sale și după momentul încetării din viață prin instituirea de legate testamentare, înlăturând în felul acesta regulile devoluțiunii succesorale legale. Acest drept nu este însă autocratic, ci poate fi exercitat în anumite limite stabilite de Codul Civil.

Instituirea acestor limite are la bază rațiuni de ordin moral, de protejare atât a intereselor rudelor celor mai apropiate ale testatorului, cât și a consimțământului acestuia.

Dreptul testatorului de a dispune de patrimoniul său, prin acte juridice pentru cauză de moarte, se poate realiza numai prin acte juridice revocabile, respectiv prin legate cuprinse în oricare din formele testamentare reglementate de lege. Acest drept a fost recunoscut numai în anumite limite asupra cărora s-au impus următoarele reguli:

dispoziția mortis causa este un act juridic ce poate îmbrăca numai forma unor testamente esențialmente revocabile;

sunt interzise actele juridice asupra moștenirilor viitoare, nedeschise (art. 956 C. civ.).

– testatorul poate face, în principiu, orice liberalități, cu condiția de a nu încălca rezerva succesorală (art. 1086 C. civ.).

Dreptul de dispoziție asupra patrimoniului printr-un contract propriu-zis, având un caracter irevocabil, este interzis de lege prin oprirea actelor juridice (pactelor) asupra succesiunilor nedeschise (viitoare). De asemenea, în prezența unor rude foarte apropiate ale testatorului, dreptul acestuia de a dispune cu titlu gratuit de patrimoniul succesoral este limitat prin instituirea rezervei succesorale. Prin urmare, în prezența soțului supraviețuitor, a descendenților sau ascendenților privilegiați, dreptul persoanei fizice de a dispune cu titlu gratuit (deci prin acte care micșorează patrimoniul succesoral și, implicit, cota de moștenire a acestor persoane) este limitat numai la întinderea cotității disponibile. Această limită vizează nu numai actele cu titlu gratuit mortis causa (legatul testamentar), ci și pe cele cu titlu gratuit inter vivos (contractul de donație).

Rezerva succesorală

Rezerva succesorală este o instituție specifică dreptului european continental, moștenită ca principiu din dreptul roman clasic: libertatea de a dispune de propria avere este grevată de o afectațiune familială, fiind limitată la o cotitate disponibilă

Potrivit art. 555 alin. (1) Cod Civil, proprietarul unui bun poate să dispună de acesta în mod exclusiv, absolut și perpetuu, dar în limitele stabilite de lege. Una dintre limitele la care se referă art. 555 alin. (1) este rezerva succesorală. Prin urmare, în timpul vieții, orice persoană care are capacitatea cerută de lege poate să încheie orice acte juridice atât cu titlu oneros, cât și cu titlu gratuit, inter vivos sau mortis causa cu privire la bunurile din patrimoniul său.

Actele cu titlu oneros, în măsura în care sunt sincere și nu ascund operațiuni gratuite, sunt valabile nelimitat, întrucât, prin intermediul subrogației reale, în schimbul valorii care iese din patrimoniu intră o altă valoare care va avea aceeași soartă juridică cu cea care a ieșit. în schimb, actele cu titlu gratuit, având consecințe economice deosebite asupra patrimoniului celui care le dispune, sunt permise doar în anumite limite.

Limitele în care puteau fi făcute actele cu titlu gratuit se vor stabili la data deschiderii succesiunii, și nu în timpul vieții celui care lasă moștenirea. Nu trebuie să se înțeleagă însă că de cuius, în timpul vieții, nu are voie să facă liberalități. Ba, dimpotrivă, el poate să dispună după propria voință și preferință de bunurile sale prin acte cu titlu gratuit, numai că, la momentul decesului său, în prezența moștenitorilor rezervatari care îndeplinesc condițiile pentru a moșteni și vor să moștenească, aceste acte se vor reduce la limitele în care se putea dispune cu titlu gratuit. Astfel, dacă dispunătorul a făcut donații în timpul vieții sau legate testamentare pentru cauză de moarte, iar la decesul său are moștenitori rezer-vatari care pot și vor să moștenească, liberalitățile făcute vor fi valabile numai în limitele cotității disponibile, fără să aducă atin-gere rezervei succesorale a acestor moștenitori. în această situa-ție, legea impune ca rezerva succesorală să se atribuie moșteni-torilor rezervatari după regulile stabilite de lege (devoluțiune succesorală legală) și numai cotitatea disponibilă să se defere potrivit voinței testatorului-proprietar (devoluțiune succesorală testamentară).

Rezerva succesorală protejează moștenitorii rezervatari nu numai împotriva actelor liberale excesive făcute în favoarea terților străini de moștenire, ci și împotriva liberalităților excesive făcute în favoarea unuia sau unora dintre acești moștenitori, asigurând în felul acesta un echilibru între ei. De asemenea, rezerva succesorală protejează moștenitorii rezervatari și împotriva actelor discreționare ale testatorului prin care unul sau unii dintre acești moștenitori au fost înlăturați, direct sau indirect, de la moștenire (dezmoștenirea).

Prin urmare, rezerva succesorală este acea parte din moștenire la care moștenitorii rezervatari au dreptul în temeiul legii, chiar împotriva voinței celui care lasă moștenirea, manifestată prin liberalități sau dezmoșteniri.

Cotitatea disponibilă este partea din patrimoniul succesoral de care cel care lasă moștenirea poate dispune în mod liber și neîngrădit prin liberalități. Ea se obține prin scăderea din masa succesorală a rezervei succesorale.

Atât rezerva succesorală, cât și cotitatea disponibilă se exprimă prin fracțiuni raportate la unitatea care este patrimoniul succesoral.

Testatorul poate dispune de bunurile moștenirii după cum dorește, fără limite, atât prin acte cu titlu oneros, cât și gratuit, atunci când lipsesc moștenitorii legali nerezervatari.

Așadar, când există moștenitori rezervatari, iar defunctul a dispus de bunurile sale prin donații și/sau testament, masa succesorală se împarte în două părți: rezerva succesorală și cotitatea disponibilă.

Moștenitorii rezervatari sunt o parte dintre moștenitorii legali care sunt rude foarte apropiate ale celui care lasă moștenirea (descendenții și ascendenții privilegiați), precum și soțul supravie-țuitor. Rațiunea indisponibilizării unei fracțiuni din patrimoniul succesoral și atribuirii ei către moștenitorii rezervatari împotriva voinței celui care lasă moștenirea constă în faptul că este de datoria socială și morală a acestuia de a lăsa o parte din patrimoniul său acestor persoane. De altfel, se poate observa că în cercul moște-nitorilor rezervatari prin raportare la de cuius sunt persoane între care există obligația legală și reciprocă de întreținere în timpul vieții.

Prin urmare, rezerva succesorală îndeplinește o funcție familială, asigurând evitarea situației în care rudele apropiate ale lui de cuius să fie deposedate de bunuri în favoarea unor persoane străine, dar și o funcție individuală, asigurând o egalitate minimală între moștenitori.

1.1 Caracterele juridice ale rezervei succesorale

Rezerva succesorală se particularizează prin cele două caractere juridice: este o parte a moștenirii și este lovită de indisponibilitate.

a) Rezerva este o parte a moștenirii și anume, aceea pe care legea o deferă, în mod imperativ, moștenitorilor rezervatari, împotriva voinței defunctului.

Dreptul la rezervă este un drept propriu, născut la data deschiderii moștenirii, și nu un drept dobândit de la defunct pe cale succesorală. Altfel, toate actele defunctului ar fi opozabile moștenitorului rezervatar, inclusiv cele prin care se aduce atingere rezervei, și deci ocrotirea legală a rezervatarilor nu ar mai putea fi eficientă.

Rezerva nu este o parte din moștenirea pe care defunctul o lasă efectiv, ci o porțiune din moștenirea pe care acesta ar fi lăsat-o dacă nu ar fi făcut donații.

Din caracteristica rezervei de parte a moștenirii rezultă urmă-toarele consecințe juridice:

– rezerva poate fi pretinsă numai de către moștenitorii care au vocație și care vin efectiv la moștenire. Astfel, vin efectiv la moștenire numai persoanele care fac parte din clasa de moștenitori sau grupul de rudenie cu vocație succesorală utilă (concretă), au capacitate succesorală, nu sunt nedemne și nici nu au renunțat la moștenire;

– acceptarea sau renunțarea la rezervă a eventualilor moștenitori rezervatari, făcută înainte de deschiderea moștenirii, este nulă absolut (acte asupra unei succesiuni viitoare);

– când există o pluralitate de moștenitori rezervatari, rezerva succesorală este colectivă, globală (și nu individuală). Excepție face rezerva soțului supraviețuitor, care se atribuie în mod individual, chiar dacă vine la moștenire în concurs și împreună cu alți moște¬nitori rezervatari. De menționat că rezerva se calculează în raport de numărul moștenitorilor rezervatari care vin efectiv la moștenire;

– moștenitorii rezervatari au dreptul la rezerva legală în natură (nu sub forma unui echivalent în bani). Dacă prin actele liberale ale titularului s-a încălcat rezerva, aceasta va fi reîntregită, de asemenea, în natură, și nu prin echivalent. în cazuri de excepție și numai în condițiile expres prevăzute de lege, rezerva va putea fi atribuită sub forma unui echivalent în bani. De exemplu, dacă bunul donat a fost înstrăinat de donatar înainte de deschiderea moștenirii.

b) Rezerva succesorală este indisponibilă în sensul că partea din moștenire care constituie rezerva succesorală „nu poate fi știrbită prin donații sau legate".

Indisponibilitatea rezervei succesorale este relativă și parțială.

Indisponibilitatea este relativă, deoarece dreptul de a dispune al celui ce lasă moștenirea este limitat numai în prezența moștenitorilor rezervatari și numai în folosul lor. Numai moștenitorii rezervatari pot invoca atingerea adusă rezervei și numai ei pot pretinde reîntregirea acesteia.

Indisponibilitatea este parțială sub dublu aspect:

– ea lovește numai o fracțiune a moștenirii (rezerva succesorală), nu și cotitatea disponibilă;

– actele cu titlu oneros săvârșite de titular sunt valabile și opozabile moștenitorilor rezervatari (deoarece nu intră în masa succe-sorală); astfel, nu toate actele defunctului vor fi raportate la cotitatea disponibilă, ci numai donațiile și legatele.

Precizăm că problema caracterelor rezervei succesorale este una disputată în doctrina de specialitate. În acest context, se apreciază că la cele de mai sus se pot adăuga și alte caractere precum: caracterul imperativ, caracterul colectiv, caracterul de ordine publică etc.

Cotitatea disponibilă

Partea de moștenire asupra căreia cel care lasă moștenirea poate dispune liber atât prin acte cu litiu oneros, cât și prin acte cu titlu gratuit poartă denumirea de cotitate disponibilă (art. 1089 Cod Civil). Prin urmare, în cazul existenței moștenitorilor rezervatari, cel care lasă moștenirea are dreptul de a dispune prin acte cu titlu gratuit doar de cotitatea disponibilă, neputându-se afecta rezerva succesorală, care revine prin lege moștenitorilor rezervatari. Desigur, nimic nu împiedică atingerea rezervei succesorale prin acte juridice cu titlu oneros.

Cotitatea disponibilă se determină ca diferență între valoarea de calcul a întregii mase succesorale a defunctului și valoarea rezervei totale, calculată ca sumă a rezervelor tuturor moștenitorilor legali rezervatari care au acceptat moștenirea.

Cotitatea disponibilă a soțului supraviețuitor

Potrivit art. 1090 C. civ., „liberalitățile neraportabile făcute soțului supraviețuitor, care vine la moștenire în concurs cu alți descendenți decât cei comuni lor, nu pot depăși un sfert din moștenire și nici partea descendentului care a primit cel mai puțin”.

Soțul supraviețuitor vine la moștenirea soțului decedat numai dacă, la data decesului acestuia, avea calitatea de soț dintr-o căsătorie valabilă. Nu are, așadar, relevanță durata căsătoriei, existența sau inexistența copliilor, conviețuirea faptică a soților ori separația în fapt a acestora, ci doar calitatea de soț al celui decedat la data decesului celui din urmă. Așadar, conform normei din art. 1090 Cod Civil, liberalitățile neraportabile fătcute soțului supraviețuitor, care vine la moștenire în concurs cu alți descendenți decât cei comuni lor (sintagmă care se referă la copiii dintr-o căsătorie anterioară a defunctului, la copiii defunctului din afara căsătoriei ori copiii adoptați de defunct), nu pot depăși un sfert din moștenire și nici partea descendentului care a primit cel mai puțin. Altfel spus, atunci când soțul supraviețuitor vine la moștenire în concurs cu copiii din căsătoia anterioară a defunctului (cu cei din afara căsătoriei defunctului ori cu cei adoptați de defunct), dreptul defunctului de a dispune prin liberalități este circumscris de lege în limitele unei cotități disponibile speciale, diferită de cotitatea disponibilă ordinară.

Domeniul de aplicare al dispozițiilor art. 1090 alin. 1 C. civ. îl constituie „liberalitățile neraportabile făcute soțului supraviețuitor”. Astfel, limitarea impusă de legiuitor are ca obiect donațiile scutite de raport făcute soțului supraviețuitor, dar și legatele defunctului.

Precizăm că și anterior adoptării noului Cod civil, cotitatea disponibilă specială a vizat și legatele, ca liberalități ce ar putea fi rodul influenței și presiunilor exercitate de soțul din căsătoria subsecventă asupra celui care lasă moștenirea (pentru a-l determina să îi facă liberalități în detrimentul copiilor dintr-o altă căsătorie).

În consecință, liberalitățile supuse cotității speciale sunt:

– donațiile scutite de raport făcute în timpul căsătoriei soțului din a doua sau subsecventa căsătorie;

– donațiile scutite de raport făcute anterior căsătoriei soțului din ultima căsătorie (dacă au fost făcute în vederea căsătoriei);

– legatele în folosul soțului din ultima căsătorie, indiferent de data testamentului.

Întrucât nu se prevede expres vreo sancțiune în ipoteza încălcării limitelor în care defunctul poate dispune prin donații sau legate în favoarea soțului supraviețuitor ce vine în concurs cu copiii din căsătoria anterioară a defunctului, din afara căsătoriei sau adoptați, se aplică sancțiunea de drept comun ce intervine în cazul depășirii cotității disponibile ordinare, și anume reducțiunea liberalităților excesive, prevăzută de art. 1092 Cod Civil, text conform căruia după deschiderea moștenirii, „liberalitățile care încalcă rezerva succesorală sunt supuse reducțiunii, la cerere”.

Imputarea liberalităților

Imputerea liberalităților desemnează modul de a socoti liberalitățile făcute de către cel care lasă moștenirea fie asupra cotității disponibile, fie asupra rezervei. Imputarea liberalităților se face diferit după cum cel gratificat nu este sau este un moștenitor rezervatar, iar, în acest din urmă caz, după cum liberalitatea nu este sau, dimpotrivă, este supusă raportului. Dacă beneficiarul liberalității nu este moștenitor rezervatar, liberalitatea primită se impută asupra cotității disponibile, iar dacă o depășește, este supusă reducțiunii. Dacă gratificatul este moștenitor rezervatar și liberalitatea nu este supusă raportului, ea se impută asupra cotității disponibile. Atunci când este cazul, excedentul se impută asupra cotei de rezervă la care are dreptul gratificatul și, dacă o depășește, este supusă reducțunii.

În cazul în care gratificatul este moștenitor rezervatar și liberalitatea este supusă raportului, „ea se impută asupra rezervei celui gratificat, iar dacă există, excedentul se impută asupra cotității disponibile, afară de situația în care dispunătorul a stipulat imputarea sa asupra rezervei globale. în acest ultim caz, numai partea care excede rezervei globale se impută asupra cotității dispnnibile”. În toate cazurile, dacă se depășește cotitatea disponibilă, liberalitatea este supusă reducțiunii (art.1099 alin.3 Cod Civil).

Daca s-au făcut mai multe liberalități, imputarea se face potrivit regulilor menționate mai sus, ținându-se cont și de ordinea reducții liberalităților excesive.

Reducțiunea liberalităților excesive

În ipoteza în care defunctul a dispus prin testament peste limita cotității disponibile, dreptul moștenitorilor rezervatari este afectat. Sancțiunea care se aplică, în cazul în care liberalitățile făcute de cel care lasă moștenirea aduc atingere drepturilor moștenitorilor rezervatari, este reducțiunea.

Potrivit art. 1092 C. civ., „liberalitățile care încalcă rezerva succesorală sunt supuse reducțiunii, la cerere".

Acțiunea prin care moștenitorii rezervatari vor putea solicita reducerea liberalităților este acțiunea în reducțiune. Dreptul de a pretinde reducțiunea ia naștere odată cu rezerva (deci la data deschiderii succesiunii) și este un drept propriu, personal al moștenitorului rezer- vatar (și nu dobândit pe cale succesorală de la defunct), împrejurare ce face ca liberalitățile consimțite de către defunct, prin care se încalcă rezerva, să nu fie opozabile rezervatarului.

Reducțiunea liberalităților excesive poate fi cerută numai de către moștenitorii rezervatari, de succesorii lor, precum și de către creditorii chirografari ai moștenitorilor rezervatari (art. 1093 C. civ.).

În cazul pluralității de moștenitori rezervatari, reducțiunea operează numai în limita cotei de rezervă cuvenite celui care a cerut-o și profită numai acestuia (art. 1094 alin. 3 C. civ.).

De menționat că donatarii și legatarii defunctului nu pot beneficia de reducțiune (reducțiunea operând împotriva acestora).

Donațiile au fost considerate dintotdeauna ca fiind un pericol pentru patrimoniul dispunătorului și pentru moștenitorii acestuia, în măsura în care sunt excesive.

Dispunătorul, prin intenția sa generoasă, liberală, de serviabilitate exagerată, lezează interesele moștenitorilor săi prezumtivi, pe care îi privează de bunuri ce le-ar fi revenit în mod normal în temeiul devoluțiunii succesorale.

Cum spunea un mare jurist francez, spre deosebire de vânzare sau schimb, donația nu trece în umbra trecutului pentru totdeauna, ea poate presupune, mai devreme sau mai târziu, o „întâlnire” inevitabilă.

De aceea, putem spune că gratificarea prin donații în dreptul nostru produce consecințe importante în dreptul succesoral, care îi vizează atât pe donatari, cât și pe moștenitorii donatorului.

Pentru a se proceda la reducțiunea liberalităților excesive, dacă acestea afectează drepturile succesorilor rezervatari, trebuie să se stabilească masa de calcul a succesiunii. Numai așa se va putea ști dacă, intr-adevăr, cotitatea/cotitățile disponibile au fost depășite în detrimentul a ceea ce se cuvine rezervatarului/rezervatarilor.

Aceasta presupune stabilirea activului brut al moștenirii, stabilirea activului net prin scăderea pasivului succesoral din activul brut și reunirea fictivă, pentru calcul, la activul net, a valorii donațiilor făcute de cel care lasă moștenirea.

în ce privește cea din urmă operație, reunirea valorii donațiilor se face doar pentru calcul, adică pentru a se vedea dacă acestea au fost făcute sau nu în limita cotității disponibile.

Numai dacă în urma reconstituirii patrimoniului defunctului prin cele trei operațiuni, urmată de calculul rezervei și al cotității disponibile, se ajunge la concluzia că rezerva succesorală a moștenitorilor rezervatari a fost încălcată, se poate ajunge la reducțiunea libera-lităților în limitele cotității disponibile, la cererea celor interesați.

Prin urmare, sunt supuse operației de reunire fictivă toate donațiile făcute de defunct, indiferent de forma de realizare: act autentic, dar manual, donații simulate sau indirecte. Dispozițiile legale prin care se asigură rezerva succesorală au caracter imperativ, de aceea, donațiile nu pot fi exceptate de la reunirea fictivă nici chiar prin voința donatorului, prin urmare, chiar dacă donația este scutită de raport, valoarea ei se adaugă la masa de calcul în vederea stabilirii rezervei.

Așadar, vor fi supuse reunirii fictive toate donațiile, fără a distinge:

a) după forma donațiilor: donații autentice, donații deghizate sub înfățișarea unui act cu titlu oneros (de exemplu, un contract de vânzare-cumpărare), de donații indirecte, (adică dacă rezultă dintr-o altă operațiune juridică) sau de donații sub forma darului manual (predarea efectivă a unor bunuri mobile corporale);

b) după cum donatarul este o terță persoană străină de moștenire sau un moștenitor, chiar rezervatar, iar în acest caz donația va fi reductibilă, indiferent dacă moștenitorul a acceptat sau a renunțat la succesiune;

c) după cum donația este supusă raportului sau, dimpotrivă, este scutită de raport, având un caracter preciputar;

d) după cum donația are ca obiect un bun mobil sau imobil ori proprietatea deplină, nuda proprietate sau un dezmembrământ al dreptului de proprietate (uzufruct, uz, abitație);

e) natura liberalității între vii este, de asemenea, indiferentă, prin urmare, vor intra în masa de calcul și bunurile care au făcut obiectul unui partaj de ascendent realizat printr-o donație;

f) în cazul donațiilor cu sarcini, la reunirea fictivă se va ține seama de valoarea rezultată din diferența dintre valoarea bunului donat și valoarea sarcinii;

g) donațiile remuneratorii vor intra în masa de calcul dacă și numai în măsura în care depășesc valoarea serviciilor prestate, constituind o veritabilă liberalitate; unii autori consideră că astfel de donații sunt exceptate de la reunirea fictivă, deoarece se consideră că nu sunt liberalități, ci plata unei obligații morale.

Prin excepție, nu vor fî supuse operației de reunire fictivă acele gratuități care nu sunt donații propriu-zise, ci reprezintă mai degrabă executarea unor obligații sociale sau cheltuieli obișnuite.

Nu intră în calculul rezervei, valoarea bunurilor înstrăinate prin acte cu titlu oneros, cu excepția situației în care moștenitorii rezervatari dovedesc că un asemenea act deghizează o donație. Pentru a proba existența donației deghizate, moștenitorii rezervatari pot folosi orice mijloc de probă admis de lege, inclusiv martori, fiind considerați terți în această materie, întrucât se prezintă în apărarea unui drept propriu.

Pentru a facilita dovada existenței unei donații deghizate într-un act cu titlu oneros, legea prezumă că înstrăinarea cu titlu oneros făcută unui succesibil în linie dreaptă reprezintă o donație, dacă înstrăinarea s-a făcut cu sarcina unei rente viagere sau cu rezerva uzufructului, iar prezumția nu este invocată de către un moștenitor în linie dreaptă care să fi consimțit la încheierea actului.

Prin reglementarea din art. 845 Vechiul Cod Civil, stabilește în sfera persoanelor care, având calitatea de aparținător a unor bunuri dobândite prin acte cu titlu oneros, erau socotiți ca fiind de fapt beneficiari ai unor donații, pe „succesibilii în linie dreaptă” ai celui care transmite. Actualul Cod civil, în art. 1091 alin. 4, include în această categorie și pe soțul supraviețuitor, ca efect al statutului special pe care i-l conferă. Într-o altă interpretare, legiuitorul reduce aria succesibililor în linie dreaptă ascendentă numai la ascendenții privilegiați. Din aceste prevederi rezultă că, înstrăinarea cu titlu oneros care are ca dobânditori pe descendenți, indiferent de grad, pe ascendenții privilegiați și pe soțul supraviețuitor, poate fi prezumată ca fiind donație. Observăm că aceste categorii de persoane reprezintă tocmai moștenitorii rezervatari pe care legea îi instituie.

Prin urmare, prezumția se aplică numai în situația în care beneficiarul actului de înstrăinare este un succesibil în linie dreaptă. Când beneficiarul nu este descendent al vânzătorului, ci colateral (de pildă, nepot de frate), prezumția nu operează, acest lucru fiind decis și de practica judiciară.

Prezumția de gratuitate poate fi invocată numai de moștenitorii rezervatari ai defunctului, scopul acesteia fiind acea al ocrotirii rezervei succesorale.

Față de persoanele străine de moștenire și față de ascendenții ordinari și de colateralii privilegiați sau ordinari, înstrăinarea consimțită de către de cuius, cu rezerva uzufructului sau în schimbul unei rente viagere, rămâne un act cu titlu oneros.

Modalități de realizare a reducțiunii

Dreptul la reducțiune se poate realiza pe două căi: amiabilă(prin bună-învoială) sau pe cale judecătorească.

Potrivit art. 1094 C. civ., reducțiunea liberalităților excesive se poate realiza prin buna învoială a celor interesați sau poate fi invocată în fața instanței de judecată pe cale de excepție sau pe cale de acțiune.

În conformitate cu dispozițiile de mai sus, titularii dreptului la rezervă au la dispoziție două căi procedurale, după cum obiectul liberalității excesive se află în posesia gratificatului sau în posesia moș-tenitorilor rezervatari (respectiv acțiunea în reducțiune și excepția în reducțiune).

Acțiunea în reducțiune va fi folosită de moștenitorii rezer-vatari în cazul în care bunurile ce fac obiectul liberalității se află în posesia celui gratificat (de exemplu, în cazul unei donații).

Acțiunea în reducțiune nu operează de drept, urmând a fi obligatoriu invocată. Ea este o acțiune personală patrimonială1, fiind supusă prescripției de 3 ani, iar termenul de prescripție începe să curgă de la data deschiderii succesiunii.

Ca excepție de la regula de mai sus (a momentului începerii termenului), termenul de prescripție curge „de la data la care moștenitorii rezervatari au pierdut posesia bunurilor care formează obiectul liberalităților” (art. 1095 alin. 1 C. civ.).

În cazul liberalităților excesive a căror existență nu a fost cunoscută de moștenitorii rezervatari, termenul de prescripție începe să curgă „de la data când au cunoscut existența acestora și caracterul lor excesiv” (art. 1095 alin. 2 C. civ.).

Reducțiunea operează numai în favoarea celor care au cerut-o și numai în limita cotei de rezervă cuvenite acestuia, astfel acțiunea în reducțiune are un caracter divizibil.

Excepția în reducțiune poate fi invocată de către moștenitorii rezervatari numai în cazul în care bunul se află în posesia moștenitorului rezervatar (deși beneficiarul liberalității are un drept asupra lui).

În acest caz, dacă rezerva succesorală a fost încălcată prin efectuarea de liberalități excesive, moștenitorii rezervatari se vor putea apăra invocând excepția în reducțiune.

Excepția în reducțiune este imprescriptibilă extinctiv (art. 1095 alin. 3 C. civ.).

Dovada depășirii cotității disponibile revine, în toate cazurile, moștenitorilor rezervatari. Aceștia putând folosi orice mijloc de probă admis de lege.

Ordinea reducțiunii liberalităților excesive

Când cel care lasă moștenirea a făcut mai multe liberalități de aceeași natură sau de naturi diferite care întrec limitele cotității disponibile și aduc atingere rezervei succesorale, apare problema stabilirii unei ordini de reducere a liberalităților excesive. Această ordine este stabilită de art. 1096 actualul Cod Civil.

Potrivit art. 1096 alin. 1 C. civ., legatele se reduc înaintea donațiilor.

Principiul este aplicabil atunci când defunctul a dispus atât prin donații, cât și pri legate. Legiuitorul a avut în vedere, la stabilirea acestei reguli, faptul că legatele produc efecte doar de la momentul dechiderii succesiunii, astfel că ele trebuie lipsite de eficiență, întrucât datorită lor s-a depășit cotitatea disponibilă, nu donațiile care și-au produs deja efectele și care se prezumă că se încadrează în limitele cotității disponibile. Dacă se constată, după reducerea legatelor, că este depășită cotitatea disponibilă, se va proceda la reducerea donațiilor.

Regula reducțiunii legatelor înaintea donațiilor este imperativă, defunctul nu poate specifica în ce ordine să se facă reducțiunea, concomitent sau ordine inversă, orice clauză testamentară în acest sens fiind lovită de nulitate absolută.

Această regulă se justifică prin caracterul irevocabil al donațiilor, care ar fi încălcat dacă s-ar permite ca defunctul să dispună din nou de aceleași bunuri prin legate după ce a epuizat cotitatea disponibilă prin donații anterioare.

Potrivit art. 1096 alin. 2 C. civ., legatele se reduc toate deodată și proporțional.

Toate liberalitățile mortis causa își produc efectele numai după deschiderea moștenirii, nici unul dintre aceste legate nu le poate subordona pe celelalte, astfel încât se reduc în mod proporțional indiferent de natura lor. Se procedează la calcularea părțoii de moștenire care ar reveni fiecărui legatar dacă nu ar fi existat rezervatari, iar apoi luarea de la fiecare a unei cote-părți proporționale pentru întregirea rezervei.

O excepție de la această regulă este situația în care, prin voința testatorului, se prevede o anumită ordine de reducțiune. Această regulă este dispozitivă, moștenitorii fiind obligați să respecte ordinea reducțiunii legatelor stabilită de decuius. Legatarii, la rândul lor, pot conveni o înțelegere derogatorie de la regula reducțiunii concemitente și proporționale a legatelor, în limitele dreptului care li se cuvin.

Potrivit art. 1096 alin. 3 C. civ., donațiile se reduc succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai nouă.

Această regulă se justifică prin ideea că donațiile mai noi au adus atingere rezervei succesorale. Dacă s-ar proceda la reducerea donației celei mai vechi, ar însemna acceptarea admisibilității revocării indirecte a unei donații anterioare printr-o donație posterioară. Din alin. 5 al art. 1096 Cod Civil se deduce o excepție, care admite revocarea donației anterioare atunci când beneficiarul donației care ar trebui redusă este insolvabil. Scopul este acela al asigurării rezervei succesorale și opereză indiferent de voința donatorului, acesta neputând stabili o altă ordine de reducțiune a donațiilor. De aici se înțelege că această regulă are un character imperativ.

Și în cazul donațiilor concomitente, regula reducțiunii successive este înlăturată, astfel ele se reduc, ca și legatele, deodată și proporțional, din motiv că produc efecte de la același moment, însă donatorul are dreptul să stabilească o ordine de preferință privitoare la reducțiunea donațiilor în măsura necesară completării rezervei. În această situație se acordă prioritate voinței donatorului, art. 1096 alin. (4) Cod Civil.

Reducțiunea liberalitaților indirecte are același regim juridic ca cel al reducțiunii liberalităților directe. Conform principiului “accesorium sequitur principale”, care precizează că, reducțiunea liberalităților directe se răsfrânge și asupra liberalităților grevate de sarcini, care reprezintă la rândul lor liberalități (o donație cu sarcină, un legat cu sarcină). Așadar, dacă liberaliatea principal nu depășește limitele cotității disponibile nu se reduce nici liberalitatea indirectă.

Reducțiunea clauzei de preciput

Scopul urmărit prin stipularea unei clauze de preciput în cuprinsul unei convenții matrimoniale, este acela de a crea un avantaj soțului supraviețuitor prin preluarea, de către acesta, a unor bunuri anterior partajului, astfel încât aceste bunuri preluate să nu intre la partaj, astfel acestă clauză de preciput constituie un avantaj matrimonial. Clauza de preciput nu poate avea character principal, soții neputând încheia doar convenția cuprinzând clauza de preciput, aceasta fiind interzisă prin textul art.333 Cod Civil, care stipuleaza expres faptul că o clauză de preciput poate fi stabilită numai prin convenție matrimonială. Clauza produce efecte numai în momentul morții unuia dintre soți, în acest moment încetează căsătoria și totodată, și regimul matrimonial al bunurilor comune.

Executarea clauzei de preciput

Potrivit art. 367 lit. d) Cod Civil, executarea clauzei de preciput se face din activul net al comunității de bunuri, clauza nu se execută decât după ce au fost satisfăcute creanțele creditorilor comuni.Clauza de preciput nu este supusă raportului donațiilor,în schimb este supusă reducțiunii.

În prevederile art. 1096 alin. (1) și alin (2) se face o trimitere expresă referitoare la reducțiunea legatelor și a donațiilor, legea ne prevăzând o reglementare expresă și în privința clauzei de preciput. Așadar, în analiza ordinii reducțiunii clauzei de preciput putem porni de la principiul general stabilit de art. 1096 Cod Civil, care precizează că mai întâi se reduc actele care produc efecte numai de la moartea lui de cuius, specificăndu-se că astfel s-a încălact cotitatea dicponibilă. Însă defunctul are posibilitatea să decidă ordinea de preferință, prin convenția matrimonială în cuprinsul căreia se afltă și clauza de preciput, fie prin testament, din acestea rezultă că, regula cuprinsă în art.1096 alin. (2) Cod Civil, la care face trimitere art. 333 alin. (2) Cod Civil nu este imperativă.

Efectele reducțiunii

După cum se precizează în art. 1097, alin. (1) Cod Civil „Reducțiunea are ca efect ineficacitatea legatelor sau, după caz, desființarea donațiilor în măsura necesară întregirii rezervei succesorale.” Așadar, admiterea acțiunii în reducțiunea sau a excepției de reducțiune atrage ineficacitatea legatelor, respectiv desfințarea donațiilor.

Când reducțiunea se aplică asupra unui legat, aceasta are ca efect ineficacitatea totală sau parțială, după cum legatul depășește cotitatea disponibilă în întregul său ori numai în parte. Reducțiunea donațiilor are ca efect desființarea contractelor de donație, în măsura completării rezervei succesorale. Ea operează cu efect retroactiv, de la data deschiderii succesiunii, astfel, moștenitorul rezervatar devine proprietar al bunului cu care se întregește rezerva și are posibilitatea să ceară restituirea lui natură.

În calitate de proprietar al bunurilor donate, donatarul păstreză fructele naturale percepute și pe cele civile scadente anterior deschiderii moștenirii, iar cele percepute ulterior le va restitui moștenitorului rezervatar.

În ceea ce privește actele de înstrăinare sau de grevare a bunurilor consimțite de către donatar față de terți înainte de deschiderii moștenirii rămân valabile, fiind desființate numai actele de înstrăinare sau grevare consimțite de către donatar după deschiderea succesiunii, deoarece donația se desființează numai din acest moment ele neputând fi opuse moștenitorilor rezervatari.

Principiul reducțiunii în natură (art.1097 alin. (2) Cod Civil), este regula generală aplicată atunci când rezerva succesorală este încălcată și presupune păstrarea bunului în masa succesorală, în cazul legatelor, respectiv readucerea bunului la masa succesorală, în cazul donațiilor, astfel „gratificatul păstrează fructele părții din bun care depășește cotitatea disponibilă, percepute până la data la care cei îndreptățiți au cerut reducțiunea”, întrucăt din acest moment devine posesor de rea-credință (art.1097 alin. (6) Cod Civil).

În consecință, reducerea legatului sau a donației opereză numai asupra părții care depășește cotitatea disponibilă și încalcă rezerva succesorală a moștenitorilor rezervatari (art. 1097 Cod Civil).

Ca excepție a pricipiului restituirii în natură, reducțiunea donațiilor se face prin echivalent atunci când, donatarul a înstrăinat bunul ori a constituit asupra lui drepturi reale, înaintea deschiderii moștenirii, precum și atunci când bunul a pierit dintr-o cauză imputabilă donatarului (art. 1097 alin. 3 Cod Civil).

În cazul în care donatarul moștenitor rezervatar a primit o donație care este scutită de raport, „donația se impută întâi asupra cotității disponibile, iar dacă o depășește se impută asupra rezervei sale (art.1097 alin. (4)Cod Civil)”. În ipoteza în care donația depășește și cota de rezervă a moștenitorului donatar, ea va fi supusă reducțiunii.

În cazul în care donatarul moștenitor este obligat la raport, donația se impută asupra cotei sale de rezervă, iar ceea ce depășește această valoare se impută asupra cotității disponibile în limita cotei sale de moștenire legală, ceea ce depășește valoarea însumată a celor două porțiuni din masa de calcul va fi supus reducțiunii (art. 1099 alin. (3) Cod Civil). În această ipoteză, dacă partea supusă reducțiunii reprezintă mai puțin de jumătate din valoarea bunului donat, donatarul rezervatar poate păstra bunul, totuși, pentru partea care trebuie să suporte reducțiunea, acesta va opera prin echivalent în forma luării mai puțin, adică prin preluare, imputație sau prin echivalent bănesc (art. 1151 Cod Civil). Apreciem că regula privind modalitatea de funcționare a reducțiunii prin echivalent este supletivă, de cuius putând autoriza o anumită formă particulară a acesteia după cum titularul liberalității este și moștenitor legal sau nu.

Ca excepție de la principiul reîntregirii rezervei în natură, deși aceasta este mai sigură, reducțiunea prin echivalent sau în valoare, pe care bunul o înregistrează la data deschiderii succesiunii, stabilită conform art. 1091 alin. (2) Cod Civil este mai practică, răspunzând unor situații care se ivesc în practică și fac dificilă sau imposibilă restituirea bunului către rezerva succesorală. Astfel, reducțiunea se va face nu în natură, ci în echivalent, dacă donatarul a înstrăinat bunul ori a constituit drepturi reale asupra lui, înainte de data deschiderii succesiunii. Înstrăinarea sau grevarea bunului după data deschiderii succesiunii este inopozabilă rezervatarilor (art. 1091 alin. (3) Cod Civil).

O altă situație este atunci când bunul a pierit din motive imputabile donatarului. Dacă bunul nu piere din culpa donatarului,fiind o pieire fortuită, acesta nu poate fi obligat la plata valorii bănești, deoarece bunul ar fi pierit oricum și dacă ar fi rămas în patrimoniul lui de cuius, astfel că nu putea fi inclus în masa succesorală, iar în acest caz riscul pieirii bunului este suportat de moștenire.

Putem observa că, atât în Vechiul Cod Civil (art. 849 și 855) cât și în actualul Cod Civil (art.1091), în toate czurile de reducțiune prin echivalent s-a urmărit starea bunului din acel moment când a fost donat și valoarea lui la momentul deschiderii succesiunii, deopotrivă se face evaluarea bunurilor donate și pentru reuniunea lor fictivă la masa de calcul (art.1091 alin (1) Cod Civil).

Situație deosebită o reprezintă reducțiunea acelor donații sau legate, facute de cel care lasă moștenirea și au ca obiect un drept de usufruct sau rentă viageră, deoarece evaluarea acestor drepturi este întotdeauna aleatorie, pentru că nu se știe cât va trăi uzufructuarul, resprectiv credirentierul și, prin urmare, este de natură a păgubi pe una din părțile interesate.

Legea oferă în acest caz o soluție, prevăzută de art. 1098 Cod Civil, în care se arată că moștenitorii rezervatari au dreptul de a opta, potrivit art. 1098 alin. (1) Cod Civil, între:

executarea liberalității așa cum a fost stipulată de defunct;

abandonarea proprietății cotității disponibile în favoarea beneficiarului liberalității;

solicitarea reducțiunii prin bună învoială (în cadrul procedurii notariale) sau, în caz de neînțelegere, pe cale judecătorească, prin promovarea acțiunii în reducțiunea liberalităților excesive sau prin invocarea reducțiunii pe cale de excepție.

Alegerea uneia dintre variantele expres și limitative prevăzute de lege, la dispoziția moștenitorilor rezervatari rămâne la liberal or apreciere, fiind însă obligatoriu ca toți moștenitorii rezervatari să fie de accord asupra opțiunii alese.

Noul Cod Civil a păstrat în dispozițiile sale,art.1098 alin(2) și art.1095, noțiuni prevăzute și în Vechiul Cod Civil în art. 844, potrivit cărora acest drept de opțiune este unul personal și patrimonial și se transmite pe cale succesorală la moștenitorii celui care nu l-a exercitat înainte de data decesului său. Acest drept nu poate fi exercitat pe calea acțiunii oblice, de creditori nefiind inclus în gajul general al acestora.

Opțiunea, nefiind dependent de îndeplinirea unei condiții de formă, putându-se realiza în mod express au tacit, prin neatacarea donației sau prin executarea legatului.Odată exprimată una din aceste opțiuni ea devine irevocabilă.

În ipoteza în care acordul dintre moștenitorii rezervatari, cu privire la o anumită opțiune, lipsește, reducțiunea se va realiza potrivit dreptului comun (art. 1098 alin.(2) Cod Civil), adică pe calea acțiunii în reducțiune, prescriptibilă extintiv în termen de 3 ani fiind dedus din art. 1095 alin. (1) și alin. (2) Cod Civil, sau pe calea excepției de reducțiune, prevăzută de art. 1095 alin. (3) Cod Civil.

Având în vedere că aceast drept de opțiune are un caracter excepțional, aplicarea sa implică respectarea următoarelor condiții:

obiectul liberalității să fie reprezentat de un drept de uzufruct, uz, abitație, rentă sau întreținere viageră; de aici concluzionăm că oride câte ori liberalitatea are alt obiect, prevederea derogatorie nu se aplică.

liberalitatea este făcută în favoarea altei persoane decât moștenitorul rezervatar.

defunctul a făcut o singură liberalitate, deoarece doar respectând această condiție nu se impune evaluarea, dacă există mai multe liberalități, dintre care una având ca obiect un drept de rentă sau întreținere viageră, uzufruct, uz, abitație, evaluarea se impune pentru a se stabili dacă a fost sau nu afectată rezerva succesorală, pentru a se putea aplica regulile ce stau la baza calculului cotității disponibile și ordinii reducțiunii liberalităților excesive.

Raportul Donațiilor

În doctrină de-a lungul vremii, conform dispozițiilor Vechiului Cod Civil, s-au propus mai multe definiții pentru această instituție:

D. Alexandresco definește raportul donațiilor ca „ o operațiune preliminară împărțelii prin care un descendent gratificat de ascendentul său, aduce la masa comună liberalitățile directe sau indirecte primite de la ascendentul său (art.751VCC) sau bani ce el datorește acestui ascendent (art. 738 VCC)”.

M. B. Cantacuzino definește raportul donațiilor ca fiind „ obligația pe care o au moștenitorii de a readuce în natură sau prin echivalent, darurile pe care le primise de la de cujus, spre a fi cuprinse în masa de împărțit, între toți cosiccesorii”.

Potrivit Noului Cod Civil, art 1146 alin. (1), „raportul succesoral reprezintă acea operațiune prealabilă împărțelii moștenirii, care constă în readucerea de către anumiți moștenitori la masa succesorală a acelor bunuri și valori pe care le-au primit cu titlu gratuit de la cel despre a cărui moștenire este vorba”.

Prin art. 1146 alin. (1) Noul Cod Civil definește raportul donațiilor ca fiind „obligația pe care o au între ei soțul supraviețuitor și descendenții defunctului care vin efectiv și împreună la moștenirea legală de a readuce la moștenire bunurile care le-au fost donate fără scutire de raport de către cel ce lasă moștenirea”.

Din această definiție dată de Noul Cod Civil, ca și din definițiile anterioare redate în Vechiul Cod Civil, se desprinde principiul conform căruia toate donațiile, fie ele directe sau indirecte, sunt supuse raportului.

Luând în considerare afecțiunea care există între de cuius și viitorii moștenitori, se presupune că, prin donația făcută, nu are intenția de a-l favoriza pe donatar în dauna celorlalți moștenitori legali, ci a dorit să ofere donatarului doar un avans din moștenire la care ar avea vocație, potrivit legii, la data deschiderii moștenirii. Prin această dispoziție legală, legiuitorul asigură egalitatea între moștenitori și totodată stabilește un echilibru legal între moștenitori, cnform cotelor legale din moștenire ale acestora.

Din voința prezumată a celui care lasă moștenirea, de unde își are temeiul obligația de raport, rezultă că acesta poate scuti pe unii sau pe toți gratificații de obligația de raport. În caz de scutire de raport, donația este făcută peste partea de moștenire care se cuvine moștenitorului gratificat, dar în limita cotității disponibile.

Din aceste dispoziții rezultă o serie de avantaje, pe care moștenitorii lui de cuius le au în urma donației primite:

donatarii moștenitori păstrează fructele produse de bunul donat, totodată dobândind imediat posesia și folosința acestuia, până în momentul deschiderii succesiunii.

la momentul deschiderii succesiunii au dreptul de a opta între a accepta moștenirea, cu obligația de a raporta donația și a renunța la moștenire, cu păstrarea donației primite.

moștenitorii donatari pot păstra bunurile primite, în cazurile în care legea permite ca raportul să se facă prin echivalent.

Corelația dintre raportul donațiilor și reducțiunea liberalităților excesive

Cu toate că raportul donațiilor si reducțiunea liberalităților excesive sunt instituții distincte, există unele asemănări între acestea, dat fiind faptul că ambele au ca efect principal readucerea la masa scuccesorală, în natură sau prin echivalent, a bunului care formează obiectul liberalității, beneficiarul fiind lipsit în folosul celorlalți comoștenitori de exclusivitatea avantajului făcut. Această asemănare poate apărea mai ales în cazul în care liberalitatea este făcută unui descendent sau soțului supraviețuitor. Însă aceste doua instituții nu se pot confunda, existând suficiente elemente de diferențiere.

Așadar, reducțiunea este o sancțiune civilă aplicabilă liberalităților excesive care, fără a fi desființate, sunt lipsite de eficacitate în măsura necesară întregirii rezervei.

Ca o distincție față de raport, reducțiunea este aplicabilă tuturor categoriilor de liberalități, inclusiv legatelor, și poate fi exercitată nu numai în cazul liberalităților făcute în favoarea unor terțe persoane sau a unor moștenitori nerezervatari, dar și în cazul în care beneficiar al liberalității este un moștenitor rezervatar. Acțiunea în reducțiune poate fi exercitată indiferent de persoana beneficiarului liberalității în timp ce acțiunea pentru raportarea donațiilor poate fi îndreptată numai împotriva descendenților și a soțului supraviețuitor.

Reducțiunea va fi aplicată numai acelor liberalități excesive care încalcă rezerva succesorală a moștenitorilor rezervatari, în timp ce acțiunea pentru raportul donațiilor operează chiar dacă nu s-a încălcat rezerva succesorală îndreptându-se numai împotriva unei părți de moștenitori, descendenții și soțul supraviețuitor, și are ca obiect numai donațiile, cu excepția celor scutite de raport, care, însă pot fi supuse reducțiunii.

Suprapuneri ale acestor două instituții apar în cazul în care liberalitățile îmbracă forma donației între vii, iar beneficiarul donației este un descendent sau soț supraviețuitor. În această ipoteză este funcțională obligația de raport fiind înlăturată necesitatea reducțiunii.

Un alt punct de vedere ce aseamănă aceste două instituții se referă la scopul urmărit de acestea, care vizează, nu o egalitate matematică între moștenitori ci, o egalitate juridică prin care se evită favorizarea unor moștenitori în detrimentul celorlalți.

Condițiile obligației legale de raport a donației

Condițile care trebuie întrunite, pentru ca donațiile făcute de cel care lasă moștenire sa fie raportabile, sunt următoarele:

Trebuie să existe doi sau mai mulți moștenitori cu vocație succesorală legală la moștenire, dintre care, unul în calitate de descendent al defunctului, neinteresându-ne dacă acesta provine din căsătorie ori din afara ei, dintr-o adopție sau după cum vin la moștenire prin reprezentare sau în nume propriu, celălalt vine la moștenire în calitate de soț supraviețuitor. Pentru a fi obligat la raportul donației, soțul supraviețuitor trebuie să vină la moștenire în concurs cu descendenții defunctului, ne fiind admisă extinderea obligației de raport și la alți moștenitori legali.

O altă condiție este ca succesorul să fi accepta succesiunea, așadar dacă renunță la moștenire, descendentul și soțul supraviețuitor nu mai au obligația de raport, iar cel care renunță la succesiune poate păstra donația primită în limitele cotității disponibile (art.1147 alin (1) Cod Civil). Prin stipulație expresă în contractul de donație, donatarul poate fi obligat la raportul donației chiar dacă renunță la moștenire. Într-o astfel de situație, donatarul va readuce la moștenire numai valoarea bunului donat care depășește partea din bunurile lui de cuius la care ar fi avut dreptul ca moștenitor legal.

O a treia condiție care trebuie îndeplinită presupune ca donația să fi fost făcută fără scutire de raport. Fiind o liberalitate, scutirea de raport, trebuie să fie făcută prin înscris autentic sau prin testament. Dacă donația făcută cu scutirea de raport încalcă rezerva succesorală a celorlalți moștenitori, va fi supusă reducțiunii însă, donatarul moștenitor nu va suporta raportul.

O ultimă condiție cere ca persoana care are obligația de raport a donației primite sa aibă atât calitate de succesor, cât și cea de donatar la momentul deschiderii succesiunii, în caz contrar obligația de raport este nulă.

Codul Civil precizează regula potrivit căreia „moștenitorul datorează raportul numai pentru donațiile pe care le-a primit personal de la donator”, raportul nefiind datorat pantru altul. (art. 1149 alin. (1) Cod Civil).

Dacă descendentul donatarului vine în nume propriu la moștenirea donatorului, nu este obligat să raporteze donația făcută ascendentului său, chiar dacă a acceptat moștenirea acestuia din urmă. În schimb, descendentul donatarului care vine la moștenire prin reprezentare succesorală este obligat să raporteze donația primită de la defunct de către ascendentul său pe care îl reprezintă, chiar dacă nu l-a moștenit pe acesta din urmă.

Domeniul de aplicare al raportului donației

Donațiile supuse raportului.

Articolul 1146 alin. (1) Cod Civil stabilește că obligația de raport revine tuturor donațiilor indiferent de forma de realizare (donația autentică, donație directă, deghizată, sau dar manual).

În ceea ce privește donațiile cu sarcini, vor fi supuse raportului, numai în condițiile în care sarcina este mai mică decât valoarea bunului donat și numai în limita avantajului gratuit procurat donatorului.

Donațiile exceptate de la raport

Conform art. 1150 alin (1) Cod Civil, există anumite gratuități donații care nu sunt supuse raportului:

„donațiile pe care defunctul le-a făcut cu scutire de raport. Scutirea poate fi făcută prin actul de donație sau printr-un act ulterior, întocmit în una din formele prevăzute pentru liberalități”;

„donațiile deghizate făcute sub forma unor înstrăinări cu titlu oneros sau efectuate prin persoane interpuse, cu excepția cazului în care se dovedește că cel care a lăsat moștenirea a urmărit un alt scop decât scutirea de raport”;

„darurile obișnuite, donațiile remuneratorii și, în măsura în care nu sunt excesive, sumele cheltuite pentru întreținerea sau, dacă este cazul, pentru formarea profesională a descendenților, a părinților sau a soțului ți nici cheltuielile de nuntă, în măsura în care cel care lasă moștenirea nu a dispus altfel”;

„fructele culese, veniturile scadente până în ziua deschiderii moștenirii și echivalentul bănesc al folosinței exercitate de donatar asupra bunului donat”;

bunurile care au format obiectul clauzei de preciput în baza art. 333 alin. (2)Cod Civil.

Persoanele care pot cere raportul donațiilor

Obligația de raport revine descendenților și soțului supraviețuitor dacă vine la moștenire în concurs cu descendenții și este reciprocă. Doar moștenitorii legali au această obligație de raport al donațiilor nu și cei testamentari.

După cum rezultă din art. 1148 Cod Civil, raportul poate fi cerut numai:

de descendenții celui care lasă moștenirea, când vin în concurs cu alți des- cendenți sau cu soțul supraviețuitor gratificat;

de soțul supraviețuitor, când vine în concurs cu descendenții;

de creditorii personali ai descendenților și soțului supraviețuitor, pe cale oblică.

Alte persoane în afara celor specificate, cum ar fi legatarii, nu pot cere raportul donațiilor, indiferent de întinderea vocației pe care o au.

Dreptul la raport este individual, astfel dacă, după deschiderea succesiunii, persoana îndreptățită al cere, renunță la drept, donația se raportează numai în măsura dreptului comoștenitorilor care solicită raportul, iar în cazul când titularul dreptului decedează înainte de a-l exercita, se trensmite moștenitorilor săi, având un caracter patrimonial.

Modul de efectuare a raportului

Potrivit Vechiului Cod Civil art. 764, exista posibilitatea ca raportul să se efectueze în natură, prin readucerea bunului la masa succesorală, fie prin echivalent. Reglementarea actuală în art. 1151 alin. (1) și alin. (2) Cod Civil, schimbă radical modul de efectuare a raportului, astfel se fundamentează regula conform căreia, raportul se face prin echivalent (prin luare mai puțin), iar orice clauză prin care se impune donatarului să efectueze raportul în natură, este considerată ca fiind nescrisă.

În același art. 1151 alin. (2), se precizează o excepție de la regula cuprinsă în alin. (1), recunoscându-se posibilitatea ca raportul să se efectueze în natură, acordând donatarului șansa de a opta pentru efectuarea raportului în natură, dacă la data cererii de raport este încă proprietarul bunului și nu l-a grevat cu o sarcină reală, și nici nu l-a dat în locațiune pentru o perioadă mai mare de 3 ani.

Art.1151 alin.(3) cuprinde trei mijloace de realizare a raportul prin echivalent: prin preluare, prin imputație sau în bani, iar alin. (4), (5) și (6) expun modul în care funcționează acestea.

Raportul prin preluare se realizează prin luarea din masa succesorală de către moștenitorii îndreptățiți la raport a unor bunuri, pa cât posibil de aceeași natură și calitate cu cele care au format obiectul donației, ținând seama de cotele succesorale ale fiecăruia, iar bunule rămase după această operațiune se împart între moștenitori (art.1151 alin. (4) Cod Civil). De aici se înțelege faptul că preluarea se va realiza în mod proporțional în funcție de cotele succesorale a comoștenitorilor.

Raportul prin imputație cuprins în art. 1151 alin. (5) se face prin scăderea valorii din partea moștenitorului obligat la raport. Așadar, se stabilesc cotele succesorale ale comoștenitorilor, prin reunirea fictivă, la masa succesorală a tuturor bunurilor ce urmează a fi supuse raportului, iat valoarea donației se scade din partea cuvenită moștenitorului obligat la raport, însemnând că acesta va culege concret o porțiune ce reprezină diferența dintre valoarea părții sale succesorale și valoarea donației.

Raportul în bani reglementat în art. 1151 alin. (6), stabilește situația în care, succesorul donatar aduce la masa succesorală de împărțit o sumă de bani egală cu valoarea bunului donat.

Căile procedurale de realizare a raportului

Potrivit art. 1152 alin. (1) Cod Civil, raportul se realizează în cadrul partajului, prin bună învoială sau pe cale judecătorească.

Acțiunea în raport reprezintă procedeul juridic legal care permite comoștenitorilor interesați să se adreseze instanței de judecată, solicitând obligarea comoștenitorului beneficiar al unei donații să raporteze la masa succesorală bunurile care au făcut obiectul donației.

Dacă persoanele interesate de raportul donațiilor, se înțeleg și împart între ei prin bună învoială bunurile succesorale, raportul se poate realiza în cadrul procedurii succesorale notariale, notarul public lând act de înțelegerea lor elibereză, pe cale de consecință, certificatul de moștenitor.

Dacă între moștenitori există neînțelegeri, ele vor putea fi soluționate numai de instanța de judecată în cadrul acțiunii pentru raportul donațiilor (Legea nr. 36/1995, art. 78).

Din art. 1152 alin. (2) putem observa că acțiunea în realizarea raportului are un caracter colectiv, astfel încât „raportul cerut de unul din moștenitori profită și celorlalți moștenitori îndreptățiți să solicite raportul, cu excepția celor care au renunțat în mod expres la raport”.

Raportul donațiilor poate fi făcută fie în cadrul unei acțiuni pentru partaj, fie înaintea sau ulterior partajului, ea având un caracter personal, deoarece poate fi intentată exclusiv împotriva moștenitorilor donatari, nu și împotriva terților.

Fiind o acțiune personală cu caracter patrimonial, acțiunea în executarea raportului se prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani, calculați de la data deschiderii succesiunii, tot atunci fomându-se și dreptul la acțiune al moștenitorului îndreptățit la raport. Cerea acțiunii de realizare a raportului este prescriptibilă, deși aceasta se realizează în cadrul acțiunii de partaj succesoral.

Capitolul VI
Jurisprudență

Liberalitățile

C.S.J., s. civ., dec. nr. 132/1991, în Dreptul nr. 6/1992, p. 84.

„Actul de depunere a unor sume de bani pe numele copiilor constituie donație (realizată sub forma darului manual) dacă s-a făcut cu intenția de gratificare a acestora. Dimpotrivă, atunci când scopul urmărit nu a fost gratificarea, ci speranța ca libretul C.E.C. să iasă câștigător, sumele de bani depuse nu au ieșit din patrimoniul donatorului.”

C.A București, s. a IV-a tiv., dec. nr. 2036/2003, în Lex Expert.

„Decizia de acceptare a donației emisă de comitetul executiv al consiliului popular are valoarea unui act autentic și deci îndeplinește condiția de formă cerută de lege. Dacă decizia de acceptare a donației este anterioară ofertei făcute de recurentă, ea are semnificația unui act juridic de acceptare a unei oferte de donație viitoare, pe care Codul civil nu îl interzice. Dacă din probele administrate a rezultat lipsa intenției reclamantei de a gratifica statul, aceasta semnifică, din punct de vedere juridic, lipsa cauzei actului de donație, cu consecința nulității absolute a actului.”

I.C.C.J., s. tiv., dec. nr. 4957/2004, www.scj.ro.

„Existența cauzei urmează a fi examinată în raport cu specificul donației, ca liberalitate prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul, fără a se urmări un echivalent. Or, în analiza cauzei în materie de donație, definită ca o liberalitate, este necesar a se stabili scopul sau motivul care a fost determinant pentru voința dispunătorului în acest sens. Ca atare, în acest caz, voința de a dispune nu poate fi separată de scopul determinant, care a provocat manifestarea dispunătorului sub forma unei liberalități. Cauza în contractul de donație cuprinde, așadar, în primul rând voința de a dărui, animus donandi, și apoi motivul care l-a determinat pe dispunător să facă liberalitatea, fără însă ca aceste elemente să poată fi separate și examinate apoi izolat, ele formând un tot. în concluzie, voința de a dărui, manifestată prin actul aparent al donației, nu poate ea singură să justifice o liberalitate întemeiată pe un motiv sau o cauză de natură a o vicia, de a determina donatorul la a dispune în acest sens. Așa fiind, în situația în care instanțele judecătorești sunt chemate a se pronunța asupra caracterului acestei condiții esențiale de validitate a contractului de donație, trebuie să aibă în vedere, pe lângă legislația în vigoare la data realizării liberalității, împrejurările contemporane efectuării donației.”

Legatul testamentar

Trib. reg. București, col. I, dec. civ. nr. 171/1959, în C.D. 1959, p. 193 și în D.N. Theohari, Liberalități, p. 208-209.

„Revocarea testamentului nu poate avea loc pentru refuzul donatarului de acordare a alimentelor necesare pentru traiul donatorului. Această diferențiere între revocarea donației și revocarea testamentului se explică prin aceea că testamentul își produce efectele după decesul testatorului, astfel încât beneficiarul legatului nu poate fi culpabil de neacordarea întreținerii testatorului, în condițiile în care întreținerea era indisolubil legată de predarea legatului, ce se execută la data deschiderii moștenirii. Pe de altă parte, nu se poate concilia noțiunea de testament, ce își produce efectele la decesul testatorului, cu inserarea în cuprinsul acestuia a unor obligații puse în sarcina beneficiarului ce urmează a fi prestate testatorului în timpul vieții sale. Ca atare, chiar dacă s-ar fi stabilit refuzul îndeplinirii obligației alimentare din partea pârâtului, acțiunea în revocarea testamentului pentru neexecutarea unei astfel de sarcini ar fi fost neîntemeiată. Această măsură nu putea fi luată decât de testator, în mod expres sau tacit, în timpul vieții sale, el fiind singurul în măsură să aprecieze modul de comportare a legatarului față de el. De altfel, în speță, din însuși modul de redactare a testamentului, nu rezultă că transmisiunea proprietății bunurilor respective era legată de îndeplinirea unor sarcini Dimpotrivă, din fraza „urmează ca fiul meu C. să mă întrețină, dându-mi toate cele necesare, până la încetarea mea din viață", rezultă că această enunțare are numai caracterul unei recomandări, fiind inserată pentru a justifica motivul pentru care testatorul a instituit legatul.”

Legatul universal

I.C.C.J., s. civ. și de propr. int., dec. civ. nr. 1101/2008, www.scj.ro

„În caz de moștenire testamentară, când testatorul a înțeles ca prin testamentul întocmit să cuprindă un legat universal, acesta îi conferă beneficiarului legatului (legatar universal) vocația la întreaga universalitate a bunurilor testatorului, adică dreptul de a culege toate bunurile din patrimoniul defunctului. în această situație, legiuitorul a indisponibilizat în favoarea anumitor moștenitori legali care, conform dispozițiilor legale în vigoare la data deschiderii succesiunii, sunt descendenții, ascendenții privilegiați și soțul supraviețuitor, doar o anumită parte a moștenirii, denumită rezerva succesorală. Ascendenții ordinari sau rudele colaterale ale defunctului, indiferent de clasa din care fac parte sau gradul de rudenie, conform legii, nu beneficiază de rezerva succesorală. Ca atare, aceștia nu pot obține recunoașterea unor drepturi succesorale legale în favoarea lor în cadrul procedurii instituite prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, în concurs cu soția supraviețuitoare.”

Efectele legatelor

C.S.J., s. civ., dec. nr. 698/2001, în Dreptul nr. 4/2002, p. 241-242.

„Persoana care este chemată la moștenire de lege și, totodată, gratificată printr-un legat cu titlu particular poate opta, în mod diferit, cu privire la moștenirea legală sau legat, aceasta fiind una dintre excepțiile de la regula indivizibilității opțiunii succesorale. Dacă persoana a acceptat doar legatul cu titlu particular, nu poate dobândi și calitatea de copărtaș asupra celorlalte bunuri succesorale și, în consecință, nu are calitate procesuală activă pentru a cere împărțeala moștenirii.”

I.C.C.J., s. civ. și de propr. int., dec. nr. 7358/2009, www.scj.ro.

„Calitatea unei persoane de succesor legal (soție supraviețuitoare a defunctului) subzistă și în ipoteza unirii acesteia cu calitatea de moștenitor testamentar, fiind de neconceput ca titularul unui drept bazat pe o pluralitate de temeiuri să poată mai puțin și să fie exheredat de la un beneficiu pe care l-ar culege numai în baza unuia dintre temeiurile juridice componente. Ca atare, chiar în situația renunțării exprese la succesiune a fiului defunctul- (descendent de gradul I), statul nu poate culege moștenirea, întrucât există un moștenitor legal, soția supraviețuitoare care era beneficiara și a unui testament.”

Ineficacitatea legatelor

Trib. Suprem, h civ., dec. nr. 794/1988, în R.R.D. nr. 2/1989, p. 69.

„Până în momentul decesului, toate înstrăinările făcute de testator, pe care acesta este liber să le facă, nu pot fi considerate că revocă legatele universale sau cu titlu universal prevăzute într-un testament ani film, aceste înstrăinări având doar efectul de a diminua emolumentul legalului care se concretizează abia la data decesului testatorului.”

C.A. lași, dec. civ. nr. 1751/2002, în Jurisprudența C.A. lași în materie civilă 2002, Ed. Lumina Lex, București, 2001, p. 70-71 și în M.M. Pivniceru, C. Susanu, D. Tătărușanu, op. cit., p. 94-95.

„Numai legatele cu titlu particular pot fi revocate prin înstrăinările ulterioare, nu și cele universale sau cu titlu universal, deoarece acestea din urmă au ca obiect o universalitate de bunuri care continuă a persista, independent de modificările ce s-ar aduce bunurilor care o compun. în speță, reclamantul a fost instituit de către soția sa legatar universal, prin testamentul autcn tificat în anul 1993, calitate în care a solicitat anularea certificatului da moștenitor de calitate din anul 2001 și constatarea calității sale de unii moștenitor testamentar, pârâtele, surori ale defunctei, fiind înscrise greșit în certificatul de moștenitor ca succesoare, ele nefiind moștenitoare rezer vatare. împrejurarea că ulterior întocmirii testamentului, reclamantul împreună cu testatoarea au înstrăinat imobilul construit și terenul aferent, cu rezerva uzufructului viager asupra întregului imobil, nu are semnificați.: juridică a revocării testamentului, invocată de pârâte, deoarece obiectul legatului universal fiind patrimoniul, nu poate fi înstrăinat prin acte între vii. Prin urmare, atât timp cât testamentul prin care reclamantul a fost instituit legatar universal nu a fost revocat expres, înstrăinarea ulterioară a imobilului de către testatoare, împreună cu reclamantul, nu intră sub incidența art. 923 C. civ. (art. 1068 Cod Civil, n.n.), care se aplică numai legatelor cu titlu particular. în consecință, în mod corect s-a dispus anularea certificatului de calitate de moștenitor și s-a constatat că reclamantul este unicul succesor testamentar, pentru că pârâtele moștenitoare legale nerezervatare au pierdut emolumentul moștenirii ca efect al exheredării indirecte.”

Revocarea judecătorească a legatului

Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1129/1959, în C.D. 1959, p. 193 și în V. Terzea, Noul Cod civil, p. 974).

„Revocarea testamentului nu se poate face în cazu în care legatarul nu a prestat întreținere către testator, având în vedere că testamentul își produce efectele după decesul testatorului, astfel că beneficiarul lagatului nu poate fi învinuit de faptul de a nu fi dat întreținere testatorului, atât timp cât întreținerea este indisolubil legată de predarea bunului legatului, ce are loc ulterior decesului testatorului. Pe de altă parte, nici nu se poate concilia noțiunea de „testament", care, așa cum s-a arătat, își produce efectele abia la decesul testatorului, cu inserarea în testament a unor obligații puse în sarcina beneficiarului, care să fie prestate testatorului în timpul vieții sale. Ca atare, chiar dacă s-ar fi stabilit în cauză și refuzul neîndeplinirii obligației alimentare din partea pârâtului, tot nu s-ar fi putut cerere revocarea testamentului pe acest motiv. Această măsură nu ar putea fi luată decât de testator, în timpul vieții sale, el fiind singurul în măsură să aprecieze modul de comportare față de cel al legatarului. De altfel, în speță, din însuși modul de redactare a testamentului nu rezultă că transmisiunea proprietății bunurilor respective este legată de îndeplinirea anumitor condiții impuse sub formă de sarcini. Dimpotrivă, din fraza „urmează ca fiul meu C. să mă întrețină, dându-mi toate cele necesare, până la încetarea mea din viață" apare că această enunțare are numai caracterul unei recomandări, ea fiind înscrisă spre a justifica motivul pentru care defunctul a lăsat pârâtului cotitatea disponibilă.”

Caducitatea legatului

Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 472/1984, în R.R.D. nr. 10/1984, p. 76 și în M.M. Pivniceru, C. Susanu, D. Tătărușanu, op. cit., p. 103-104.

„Legatul va fi caduc dacă bunul legat a pierit total în timpul vieții testatorului. în speță, în 1946, printr-un testament autentic, defunctul a recunoscut ce animale a adus reclamanta (concubina sa) la venirea ei în gospodărie și, totodată, a instituit pentru moștenitorii lui obligația de a restitui reclamantei animalele (sau alte vite de aceeași calitate și valoare) ori, la cererea acesteia, contravaloarea lor în bani. Ulterior, bunurile testate (animalele) au fost înstrăinate de defunct, cu acordul reclamantei, pentru a se cumpăra o casă care apoi (în 1971) a fost expropriată, cei doi concubini (defunctul și reclamanta) încasând Integral Indemnizația cuvenită de la stat. în consecință, legatul devenind caduc, moștenitorii defunctului nu mai pot fi obligați să predea reclamantei animalele ori să-i plătească echivalentul valoric al acestora.”

Rezerva succesorală și cotitatea disponibilă

I.C.C.J., Completul competent să judece recursul în interesul legii, Dec. nr. 2/2011, M. Of. nr. 365 din 25 mai 2011.

„Printr-un recurs în interesul legii s-a statuat că, în situația acțiunilor având ca obiect constatarea calității de unic moștenitor asupra unei mase succesorale, statul nu are calitate procesuală pasivă decât în ipoteza în care pe seama acestuia s-a emis certificat de vacanță succesorală. în motivare s-a reținut că funcția dreptului procesual constă, în principal, în a asigura sancțiunea dreptului civil material, ceea ce înseamnă că poziția de reclamant în cadrul litigiului aparține titularului dreptului subiectiv civil afirmat, în timp ce calitatea procesuală pasivă o are cel obligat în același raport juridic (subiectul pasiv al dreptului). întrucât reclamantul declanșează procedura jurisdicțională, lui îi revine sarcina de a demonstra atât legitimarea sa procesuală, cât și pe aceea a pârâtului, respectiv faptul că transpunerea pe plan procesual se face în legătură cu un raport jundli de drept material în care părțile litigiului au calitatea de titular al dreptului și, în mod corespunzător, al obligației corelative. La rândul ei, instanța air obligația verificării din oficiu a cadrului procesual subiectiv determin.it de prezența părților în proces. Raportat la aceste considerente de ordin teoretic, se reține că, în situația acțiunilor analizate (vizând pretenți.i asupra calității de unic moștenitor), statului nu îi este justificată calitate,i procesuală, deoarece el nu este parte în raportul juridic dedus judecății y nu se află într-o opoziție de interese față de reclamant pentru a i se legitima poziția de pârât în cadrul litigiului. Promovând acțiunea, reclamantul se prevalează de vocația sa succesorală concretă la moștenirea defunctului, ceea ce înseamnă că, ab initio, este contestată orice vocație a statului, având în vedere dispozițiile art. 680 C. civ. 1864, potrivit cărora bunurile trec la stat „în lipsă de moștenitori legali sau testamentari". în același sens sunt dispozițiile art. 85 din Legea nr. 36/1995, potrivit cărora „în lipsa moștenitorilor legali sau testamentari, la cererea reprezentantului statului, notarul public constată că succesiunea este vacantă, eliberând certificat de vacanță succesorală, după expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii".

Rezultă că, în absența unui astfel de certificat de vacanță succesorală (a cărui eliberare ar putea semnifica nesocotirea drepturilor moștenitorilor, în ipoteza în care aceștia există și nu au fost exheredați sau chiar exheredați fiind, dacă sunt în același timp și moștenitori rezervatari), statului nu-i poate fi justificată prezența în proces în asemenea litigii. O vocație succesorală generală, abstractă a statului nu îi poate legitima acestuia calitatea de pârât, întrucât nu are nicio legătură cu dreptul subiectiv care este supus dezbaterii judiciare, iar reclamantul nu poate justifica atragerea în procedura jurisdicțională a unei părți căreia nu are motive să îi opună dreptul afirmat și nici aceasta din urmă, motive de a contesta dreptul pretins de către reclamant. Așadar, pentru ca statului să i se recunoască legitimare procesuală pasivă în litigii de genul celor analizate este necesar să fi fost eliberat certificat de vacanță succesorală, fie privitor la întreaga masă succesorală, prin nesocotirea drepturilor moștenitorului legal rezervatar (cel care se pretinde unic succesor), fie să existe vacanță succesorală pentru o parte din moștenire, atunci când defunctul, deși lasă moștenitori (legali sau testamentari), aceștia nu au vocație la întreaga moștenire, ci doar la parte din ea, restul revenind statului cu titlu de moștenire vacantă. Sub acest aspect, trebuie observat că statul poate avea vocație succesorală concretă nu doar în cazul lipsei totale a moștenitorilor legali sau testamentari, ci și atunci când, de exemplu, prin testament s-au instituit unul sau mai mulți legatari cu titlu particular, având în vedere că acești legatari nu au vocație la patrimoniul succesoral, ci doar la bunurile care fac obiect al legatului. De asemenea, vocația statului poate subzista și alături de legatarii cu titlu universal, dacă aceste legate nu epuizează masa succesorală și chiar în prezența moștenitorilor legali rezervatari care au fost exheredați (având în vedere că aceștia culeg rezerva, iar statului îi revine cotitatea disponibilă).

Deci, statului nu îi poate fi legitimată poziția procesuală de pârât în astfel de litigii decât în măsura în care pe seama acestuia a fost emis certificat de vacanță succesorală pentru tot sau o parte din moștenire, în sensul dispozițiilor art. 680 C. civ. 1864, cererea de constatare a calității de unic moștenitor având, în acest caz, și valoarea de contestare a valabilității unui asemenea certificat și asigurând astfel interesul atragerii în proces a statului (iar legat de acest interes, calitatea procesuală pasivă). în absența unui asemenea certificat, nu există conflict între părți aflate pe poziții de contrarietate juridică și deci statului nu i se poate opune, în calitate de pârât, pretenția reclamantului asupra unei moșteniri față de care statul este terț.”

I.C.C.J., s. civ. și de propr. int., dec. nr. 1101/2008, www.scj.ro.

„În caz de moștenire testamentară, când testatorul a înțeles ca, prin testamentul întocmit, să cuprindă un legat universal, acesta îi conferă beneficiarului legatului (legatar universal) vocația la întreaga universalitate a bunurilor testatorului, adică dreptul de a culege toate bunurile din patrimoniul defunctului. în această situație, legiuitorul a indisponibilizat în favoarea anumitor moștenitori legali care, conform dispozițiilor legale în vigoare la data deschiderii succesiunii, sunt descendenții, ascendenții privilegiați și soțul supraviețuitor, doar o anumită parte a moștenirii, denumită rezervă succesorală. Ascendenții ordinari sau rudele colaterale ale defunctului, indiferent de clasa din care fac parte sau gradul de rudenie, conform legii, nu beneficiază de rezervă succesorală. Ca atare, aceștia nu pot obține recunoașterea unor drepturi succesorale legale în favoarea lor în cadrul procedurii instituite prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, în concurs cu soția supraviețuitoare.”

Întinderea rezervei succesorale

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1615/1972, în Repertoriu 1969-1975, p. 207-208.

„Pentru corecta împărțire a bunurilor defunctului, atunci când copiii săi sau descendenții lor vin în concurs cu soțul supraviețuitor din a doua căsătorie și s-au făcut liberalități de către defunct, este necesar să se stabilească în primul rând care sunt rezervele succesorale ale copiilor ale soțului supraviețuitor, întrucât numai pentru restul bunurilor defunctul poate dispune fie în favoarea copiilor, fie în favoarea soțului supraviețuitoi sau în favoarea oricărei alte persoane. Limitarea care se aduce acestui drept al defunctului este prevăzută numai în cazul liberalităților făcute soțului dintr-o căsătoriei subsecventă, care nu va putea primi sub formă de donație sau legat de la soțul care a decedat decât o parte egală cu partea legitimă a copilului ce a luat mai puțin și fără ca donația să treacă peste sfertul bunurilor. Aceasta constituie o cotitate disponibilă specială, care se include însă în cotitatea disponibilă ordinară, fără a se putea cumula una cu alta și fără a se putea atinge rezervele legale, caz în care liberalitățilc trebuie reduse până la limita rezervelor legale. în cazul în care cotitatea disponibilă specială este mai mică decât cotitatea disponibilă ordinară, iar defunctul nu a făcut nicio liberalitate pentru această diferență, ea urmează a fi împărțită potrivit prevederilor legale.”

Reducțiunea liberalităților excesive

I.C.C.J., Secțiile Unite, Dec. nr. XI/2007, M. Of. nr. 733 din 30 octombrie 2007.

„Printr-un recurs în interesul legii s-a statuat că în aplicarea dispozițiilor art. 8 și art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată, beneficiază de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii numai moștenitorii care nu au acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art. 700 C. civ. 1864, iar nu și cei care au renunțat la moștenire.

În motivare s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, în cadrul procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, „calitatea de moștenitor se stabilește pe baza certificatului de moștenitor sau a hotărârii judecătorești definitive ori, în lipsa acestora, prin orice probe din care rezultă acceptarea moștenirii", iar „moștenitorii care nu-și pot dovedi această calitate, întrui ât terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, sunt socotiți repuși de drept în ter menul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce aparținut autorului lor". În același timp, dispoziția imperativă de la art. 13 alin. (2) din Legea fondului funciar, potrivit căreia, în cazul terenurilor re nu s-au găsit în circuitul civil, moștenitorii sunt repuși de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparținut autorului lor, ei fiind considerați că au acceptat succesiunea prin cererea pe care o fac comisiei, care nu este infirmată de nicio altă prevedere legală, impune concluzia că toți succesibilii autorului îndreptățit ce solicită recon stituirea dreptului sunt, la rândul lor, repuși de drept în termenul de accep tare a moștenirii cu privire la dreptul de proprietate al autorului lor asupra terenurilor. în această privință este de observat că pot beneficia de repu nerea în termenul de acceptare a succesiunii doar moștenitorii care nu au acceptat-o, în termenul și condițiile prevăzute de art. 700 C. civ. 1864, iar nu și cei care au renunțat la succesiune, în condițiile art. 696 C. civ. 1864. De altfel, prin dispozițiile art. 13 din Legea nr. 18/1991 se prevede că repunerea în termen vizează numai „moștenitorii", deci persoane care au „calitatea de moștenitor".

Or, potrivit dispozițiilor art. 696 C. civ. 1864, eredele care renunță la suc-cesiune este considerat că nu a avut niciodată această calitate, titlul de moștenitor fiind desființat cu efect retroactiv, moștenitorul fiind considerat ca o persoană străină de moștenire. De aceea, cel care renunță la succesiune nu intră în categoria persoanelor care sunt moștenitori, el neputând dovedi această calitate, întrucât, în acest caz, nu este vorba de neacceptarea succesiunii în condițiile art. 700 C. civ. 1864 și care este doar prezumat de lege ca renunțător, ci, dimpotrivă, se dovedește cu certitudine (declarație notarială) că nu este moștenitor, dat fiind faptul că a renunțat expres la succesiune. Prin efectul renunțării, moștenitorul este socotit că nu a fost niciodată moștenitor, iar vocația sa succesorală este retroactiv desființată. Regula indivizibilității patrimoniului succesoral conferă același caracter indivizibil și opțiunii succesorale care nu poate fi condiționată de aspectul cantitativ al patrimoniului succesoral. Renunțarea vizează atât bunurile existente în succesiune la data decesului, cât și cele care, eventual, ar intra în succesiunea respectivă.

Ca urmare, în raport de data reglementării, se impune a se stabili că beneficiază de dreptul de moștenire a proprietății, în temeiul art. 13 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, în sensul repunerii în termenul de acceptare a succesiunii, numai moștenitorii care nu au acceptat-o în termenul prevăzut de lege, iar nu și cei care au renunțat la succesiune.”

C./4. Constanța, dec. nr. 805/2005, www.jurisprudenta.com.

„Rezerva și cotitatea disponibilă se calculează nu în raport de valoarea donațiilor făcute de defunct, ci în raport de întreg patrimoniul ce a aparținut acestuia. Această operațiune presupune stabilirea valorii bunurilor existente în patrimoniul defunctului la deschiderea succesiunii, scăderea din această masă de bunuri a datoriilor și adăugarea, prin calcul, a valorii donațiilor făcute de defunct în timpul vieții.”

Trib București, s. a V-a civ., dec. nr. 1730/2008, în C. Nica, Donația și moștenirea vol. I, p. 251-259.

„Calculul, în concret, al rezervei succesorale și al cotității disponibile presupune, ca următor pas, stabilirea masei succesorale, numită masă de calcul, la care se raportează fracțiunile reprezentând rezerva, respectiv cotitatea disponibilă. Masa succesorală avută în vedere în acest scop nu este cea lăsată efectiv de defunct; trebuie avute în vedere și donațiile făcute de el în timpul vieții, căci rezerva îi ocrotește pe moștenitorii rezervatari nu numai împotriva dispozițiilor testamentare (legate și exheredări), dar și împotriva liberalităților făcute prin acte între vii (donații). înseamnă că stabilirea masei de calcul presupune reconstituirea patrimoniului defunctului, prin calcul pe hârtie, pentru a stabili valoarea pe care ar fi avut-o nemicșorat prin donații. Pentru stabilirea masei de calcul, sunt avute în vedere trei elemente, respectiv trei operațiuni care se efectuează succesiv: stabilirea valorii bunurilor existente în patrimoniul succesoral la data deschiderii moștenirii; scăderea pasivului succesoral din activul brut al moștenirii pentru a obține activul net; reunirea fictivă (pentru calcul) la activul net a valorii donațiilor făcute în timpul vieții de către cel care lasă moștenirea și aceasta indiferent dacă au fost făcute în favoarea unui succesibil sau în favoarea unui terț. în urma acestor operațiuni se va putea stabili necesitatea reducțiunii liberalităților, dacă se dovedesc a fi excesive, depășind limitele cotității disponibile. Pentru stabilirea activului brut al moștenirii, după identificarea bunurilor defunctului, ele urmează să fie evaluate, pentru că rezerva succesorală și cotitatea disponibilă se stabilesc valoric, iar nu individualizat pe bunuri. Evaluarea se face în funcție de valoarea bunurilor din momentul deschiderii moștenirii, pentru că dreptul la rezervă se naște în acest moment, în raport de care se poate aprecia eventuala depășire a cotității disponibile prin liberalitățile făcute de defunct. Reunirea fictivă a donațiilor ridică problema evaluării lor în vederea reunirii la masa de calcul (adăugire la activul net). Evaluarea se face în funcție de valoarea (de circulație) a bunurilor donate în raport de data deschiderii moștenirii, dar după starea lor din momentul încheierii contractului de donație; aceasta înseamnă că evaluarea se face ca și cum bunul ar fi rămas în patrimoniul defunctului până în momentul morții, având un preț mai mare sau mai mic numai în funcție de evoluția obiectivă a prețurilor, fără a se ține seama de sporul sau de scăderea valorii bunului datorate faptei donatarului. Față de această dispoziție legală expresă, nu prezintă nicio relevanță valoarea bunului la data încheierii contractului de donație și nici valoarea prețului trecut în contract, atunci când liberalitatea a fost simulată sub forma unei vânzări-cumpărări. întrucât reducțiunea are ca efect desființarea donației în măsura necesară rezervei, moștenitori rezervatari devin, în principiu, proprietari ai bunului cu care se întregește rezerva și, în această calitate, pot cere restituirea lui în natură. De la principiul restituirii în natură, se admite, prin excepție, că, dacă donația este făcută unui moștenitor rezervatar, acesta poate păstra în contul rezervei sale partea care depășește cotitatea disponibilă, cu condiția ca în moștenire să existe alte bunuri de aceeași natură cu cele dăruite.”

Persoanele care pot cere reducțiunea

C.A București, s. a IV-a civ., dec. nr. 1313/2007, în M.M. Pivniceru, C. Susanu, D. Tătârușanu, op. cit., p. 106-107.

„Reclamantele nu au calitate procesuală pentru a cere reducerea testamentului în limitele cotității disponibile, deoarece nu au calitate de moștenitori rezervatari, nici chiarîn cazul în care ar dovedi că vin la moștenire prin reprezentarea tatălui lor, care a fost fratele defunctei. Aceasta, deoarece nici fratele defunctei, în calitate de colateral privilegiat, nu a fost moștenitor rezervatar al defunctei (au calitate de moștenitori rezervatari soțul supraviețuitor, descendenții și ascendenții privilegiați).”

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1393/1969, în C.D. 1969, p. 147.

„Obligația de a raporta tot ce a primit de la defunct prin dar, dacă dona torul nu a dispus altfel, o are fiul sau descendentul care vine la succesiune împreună cu frații ori surorile sale sau cu descendenții acestora. Prin urmare, obligația de a raporta nu o are fiul sau descendentul dacă vine la succesiune cu aiți moștenitori, așa că valoarea donației nu are a fi scăzută din cota sa de succesiune legală și deci nu poate fi imputată asupra rezervei, de ea trebuind să se țină seama numai la calcularea cotității disponibile.”

Căile de realizare a reducțiunii

Trib.jud. Suceava, dec. civ. nr. 828/1971, în R.R.D. nr. 6/1972, p. 166.

„Acordul moștenitorilor cu privire la reducțiunea legatelor este, în principiu, admisibil. Astfel, în lipsa unei prohibiri exprese a legii, nimic nu împiedică pe moștenitori să convină între ei, în afara procedurii judiciare, asupra reducțiunii legatelor, stabilind, în limitele drepturilor ce le revin, însăși modalitatea concretă a reducțiunii. O atare înțelegere are valoarea și efectele unui act juridic care leagă cu putere de lege părțile între care a intervenit și nu mai poate fi revocat unilateral, ci numai anulat în cazul în care se constată existența unui viciu de consimțământ sau încălcarea unor prevederi legale a căror nerespectare este sancționată cu nulitatea actului.”

Termenul de prescripție

Jud. Slatina, sent. nr. 2012/2007, www.jurisprudenta.com.

„Din punct de vedere al căii procedurale, moștenitorul rezervatar poate solicita reducțiunea fie pe calea unei cereri distincte cu individualitate proprie, în măsura în care beneficiarul liberalității excesive se află în posesia acesteia, fie pe calea unei excepții, în situația în care moștenitorul rezervatar se află în posesia bunurilor ce formează obiectul liberalității, iar beneficiarul acesteia solicită predarea bunurilor ce formează obiectul liberalității. Reducțiunea, indiferent că este solicitată pe cale separată, ca acțiune prin-cipală sau pe cale incidentală, sub forma cererii reconvenționale, este o acțiune patrimonială personală. Ea poate fi promovată numai în limitele cotei de rezervă cuvenite moștenitorului rezervatar și va profita numai celui care a cerut reducțiunea. Fiind o acțiune personală patrimonială, acțiunea în reducțiune este supusă termenului de prescripție aplicabil de 3 ani. întrucât moștenitorul rezervatar nu poate să ceară rezerva pe calea acțiunii în reducțiune, cât timp succesiunea nu s-a deschis, data de la care se naște dreptul la acțiune este aceea la care a avut loc decesul persoanei ale cărei liberalități urmează a fi reduse. Prescripția dreptului de a solicita reducțiunea liberalității excesive nu afectează calitatea de moștenitor legal a pârâtei-reclamante, însă nu va mai permite acesteia să exercite drepturile care decurg din calitatea sa de moștenitor rezervatar.”

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 732/1986, în R.R.D. nr. 2/1987, p. 63-64 și în M.M. Pivniceru, C. Susanu, D. Tătărușanu, op. cit., p. 118.

„Acțiunea pentru reducțiunea liberalităților se îndreaptă împotriva beneficiarului liberalității și are caracterul unei acțiuni personale, astfel că este supusă termenului general de prescripție de 3 ani. în principiu, acest termen începe să curgă de la data deschiderii succesiunii, care este aceea a morții testatorului. în cazul în care însă, din motive independente de voința sa, titularul dreptului la acțiune nu a avut cunoștință de existența testamentului prin care i-a fost lezată rezerva, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care a luat cunoștință de acest testament, dar, în orice caz, după data deschiderii succesiunii. Pe cale incidență, de asemenea, când cel ce invocă reducțiunea se află în posesia obiectului reducțiunii, nu i se poate opune prescripția, deoarece, în acest caz, nu i se poate reproșa o neglijență în valorificarea unor drepturi ale sale, cât timp a exercitat, în fapt, toate prerogativele rezultând dintr-o astfel de situație, iar beneficiarul liberalității n-a cerut predarea obiectului legatului. Față de prevederile legale menționate, instanțele erau obligate ca, din oficiu, să verifice dacă dreptul reclamantei de a cere reducțiunea liberalității testamentare, făcută de către defunct în favoarea pârâtului, s-a prescris. Totodată, trebuie ca, în cazul în care s-ar fi constatat ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție ar fi fost, eventual, depășit, să dispună, chiar din oficiu, soluționarea pe fond a cererii de reducțiune.”

Ordinea reducțiunii; Efectele reducțiunii

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2065/1989, în Dreptul nr. 7/1990, p. 67.

„În cazul în care o persoană lasă prin testament unei alte persoane dreptul de uzufruct viager (a cărui valoare întrece cotitatea disponibilă din averea succesorului), erezii rezervatari au facultatea de a executa această dispoziție sau de a abandona proprietatea cotității disponibile. Rezultă că eredele rezervatar are opțiunea între a executa legatul având drept obiect un uzufruct și a preda legatarului disponibilul în deplină proprietate. Această soluție este mulțumitoare pentru ambele părți, pentru că fiind anevoioasă și nesigură evaluarea în bani a dreptului de uzufruct, s-a creat această facultate pentru rezervatar de a executa liberalitatea, dacă socotește că ea nu absoarbe întreg disponibilul și, dimpotrivă, de a preda gratificatului porțiunea disponibilă în deplină proprietate, acesta din urmă neavând a se plânge, deoarece a obținut întreg disponibilul, adică tot ceea ce el putea să dobândească.”

I.C.C.J., s. I, dec. nr. 2511/1938, în Buletinul deciziunilor pronunțate în anul 1938, partea I, p. 581.

„Exercitarea de către eredele rezervatar a facultății de a abandona pro-prietatea cotității disponibile pentru răscumpărarea donațiunilor și legatelor ce au ca obiect un drept de uzufruct sau o rendită viageră, constituind o abatere de la regula reductibilității donațiunilor și legatelor, prin aceea că are ca efect schimbarea naturii juridice a obiectului liberalității și aceasta ca rezultat al voinței exclusive a eredelui rezervatar, înseamnă că această dispoziție nu poate primi decât o strictă interpretare și aplicațiune și, deci, din moment ce textul menționat se referă clar la uzufructul și renditele viagere a căror valoare trece peste cotitatea disponibilă, urmează că facultatea abandonului nu se poate exercita decât sub condițiunea ca erezii rezervatari să fi făcut în prealabil dovada că uzufructul sau rendită viageră ce voiesc a răscumpăra are, într-adevăr, o valoare ce depășește cotitatea disponibilă.”

Concluzii

Potrivit art. 1.172 alin. (2) Cod Civil, contractul prin care una dintre părți urmărește să procure celeilalte părți un beneficiu, fără a obține în schimb vreun avantaj, este un contract cu titlu gratuit.

Contractele cu titlu gratuit se împart în acte dezinteresate și liberalități. Liberalitatea este definită de art. 984 alin. (1) Cod Civil ca fiind actul juridic prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau o parte, în favoarea unei alte persoane.

Deosebirea esențială dintre cele două varietăți ale actelor cu titlu gratuit constă în faptul că, în cazul actelor dezinteresate, o persoană procură alteia un folos patrimonial fără a avea loc o micșorare a patrimoniului său și o mărire a patrimoniului celeilalte persoane, în cazul liberalităților, cel care își asumă angajamentul, respectiv debitorul, își micșorează patrimoniul corelativ cu mărirea patrimoniului altei persoane. În dreptul civil sunt consacrate ca fiind liberalități, donația și legatul testamentar.

În ceea ce privește moștenirea, transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una ori mai multe persoane în ființă, este posibilă în măsura în care cel care lasă moștenirea nu a dispus altfel prin testament.

Utilitatea distincției dintre liberalități, contracte dezinteresate și moștenirii este esențială, sub aspectul consecințelor de ordin patrimonial pe care le produc.

Legatul este definit de art. 986 Cod Civil ca fiind dispoziția testamentară prin care testatorul decide ca, la momentul decesului său, unul sau mai mulți legatari să dobândească întregul său patrimoniu, o parte a acestuia sau mai multe bunuri determinate.

Donația, potrivit reglementărilor Codului Civil, este contractul prin care o parte, numită donator, cu intenția de a gratifica, dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părți, numită donatar.

Moștenirea legală apare în mod obișnuit atunci când cel ce lasă moștenirea nu a dispus prin testament de bunurile sale. Astfel, moștenirea este legală în cazul în care transmiterea ei are loc în temeiul legii, la persoanele, în ordinea și în cotele determinate de lege.

Privind comparativ definițiile acestor trei instituții se reliefează natura juridică de act juridic unilateral a legatului ca fiind rezultul manifestării de voință a unei singure persoane și care va produce efecte numai la moartea testatorului. Așadar, prin legat se procură folosul gratuit beneficiarului numai la momentul morții dispunătorului, spre deosebire de donație care, transmite bunul în timpul vieții donatorului și este rezultatul acordului de voințe dintre două persoane.

În ceea ce privește moștenirea legală, regulile care guvernează această instituție, se pot aplica numai în cazul morții unei persoane fizice.

Legatul, spre deosebire de donație nu afectează efectiv pe dispunător, acesta păstrează calitatea de proprietar al bunurilor până la momentul decesului său. Spre deosebire de liberalitățile între vii, transmisiunea mortis causa, poate îmbrăca forme juridice variate, spre exemplu donația este supusă formei autentice.

Cât timp testatorul se află în viață, legatul este un act juridic revocabil, el putând oricând reveni asupra manifestării sale de voință revocând dispozițiile testamentare în mod expres sau în mod tacit, aceasta în opoziție cu donația care este supusă principiului irevocabilității.

Acceptarea intervenită din partea legatarului are ca efect unic și imediat consolidarea transmisiunii care a intervenit încă din momentul decesului dispunătorului. Această acceptare din partea legatarului nu are semnificația consimțământului exteriorizat care ar întregi oferta testatorului, așa cum este în cazul formării contractului de donație când donatarul acceptă oferta donatorului. Acest sistem juridic indică faptul că legatul este rezultatul afirmării unei singure voințe, respectiv a testatorului, spre deosebire de donație care are natură juridică contractuală potrivit acordului de voințe dintre părți.

Moștenirea legală este regula ce organizează devoluțiunea legală a moștenirii: cine este chemat la moștenire, ordinea chemării, întinderea drepturilor fiecărei categorii de moștenitori legali.

Bibliografie

Tratate, monografii, cursuri universitare

Adam I., Rusu A., Drept civil. Succesiuni, Ed. ALL Beck.

Alexandresco D., Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, tom. III, partea a ll-a, Ed. Socec & Co., Ed. București, 1912.

Banciu A. A., Rporturile patrimoniale dintre soți potrivit noului Cod Civil, Ed. Hamangiu, București, 2001.

Bălanescu I. R., Băicoianu Al., Drept civil român, vol. II, Ed. Socec, 1943.

Bîrlădeanu D., Dreptul de acrescământ în moștenirea legală și stabilirea întinderii rezervei, în RRD nr.6/1977.

Bob D M., Probleme de moșteniri în vechiul și noul cod civil, Ed. Universul Juridic București 2012.

Burghelea D., Drept Civil. Succesiuni, Ed. Alfa, Iași, 2003.

Cadariu – Lungu I. E., Dreptul de Moștenire în Noul Cod Civil, Ed. Hamangiu, 2012.

Cantacuzino M.B., Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, București, 1921.

Chirică D., Drept civil. Contracte speciale, Ed. Lumina Lex, București, 1997.

Chirică D., Drept Civil. Succesiuni și Testamente, Ed. Rosetti, București, 2003.

Deak Fr., Cărpenaru St., Drept civil. Contracte speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moștenire, Universitatea din București, 1983.

Deak Fr., Popescu R., Tratat de Drept Succesoral,Vol. I Moștenirea Legală, Ed. Universul Juridic, București, 2013.

Deak Fr., Dreptul statului asupra moștenirii vacante, în R.R.D. nr. 3/1983.

Deak Fr., Tratat de Drept Succesoral, Ediția a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2002.

Dogaru I. (colectivul de autori), Drept civil. Succesiunile, Ed. All Beck 2001

Dogaru I., Drept Civil. Succesiunile, Ed. All Beck, 2003.

Dogaru I., Stănescu V., Soreață M. M., Bazele dreptului civil. Succesiuni, Volumul V, Ed. C.H. Beck, 2009.

Eliescu M., Curs de Succesiuni, Ed. Humanitas, București, 1997.

Frențiu G.C., Comentariile Codului Civil, Ed. Hamangiu, 2013.

Hanga V., Drept privat roman, Ed. Didactică și Pedagogică, Ed. București 1971.

Lupașcu D., Crăciunescu C.M., Dreptul Familiei, Ed. Universul Juridic, București, 2011.

Macovei C., Dobrilă C. M., Cartea a IV-a. Despre Moștenire și Liberalități în: Fl. A. Bias (coord.), Noul Cod Civil Comentariu pe articole, vol II,Ed. C. H.Beck 2012.

Macovei C., Contracte Civile, Ed. Hamangiu, 2006.

Macovei D., Drept civil. Succesiuni, Ed. Ankarom, Iași, 1998.

Macovei D., Striblea M.S., Drept Civil Contracte Succesiuni, Ed. Junimea, Seria Jus, Iași, 2000.

Macovei D., Cadariu I.E., Drept Civil. Succesiuni, Ed. Junimea, Iași, 2005.

Manoliu J., Răuschi Șt., Drept civil. Succesiuni, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași, 1983.

Mureșan M, Contractele civile speciale, voi. II, Ed. Cordial Lex, Cluj Napoca, 1999.

Murzea C., Poenaru E., Donația și testamentul. Studiu de doctină și jurisprudență, Ed. Hamangiu 2007.

Moțiu F., Contracte speciale în Noul Cod Civil, Ed. Wolters Kluwer România, 2010.

Mureșan M., Dicționar de dreptcivil, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980.

Popa M., Drept Civil. Succesiuni, Ed. Oscar print, 1995.

Popescu T.R., Dreptul familiei. Tratat, vol. II, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1965

Stătescu C., Bîrsan C., Drept civil. Drepturile reale, Universitatea București, 1988.

Stănciulescu L., Curs Drept Civil Contracte, Ed. Hamangiu 2014.

Stănciulescu L., Curs de Drept Civil Succesiuni, Ed. Hamangiu, 2012.

Safta-Romano E., Contracte civile, încheiere, executare, încetare, Ed. Polirom, lași, 1999.

Tabacu A., Drept procesual civil, Ed. Universul Juridic, Bucureti, 2008.

Tăbăraș M., Contracte speciale, Ed. C.H. Beck, București, 2013.

Toader C., Împărțeala moștenirii, în C. Toader, L. Stănciulescu, R. Popescu, V. Stoica în Moștenirea testamentară. Transmisiunea și împărțeala moștenirii, Ed. Actami, București, 1996.

Toader C., Drept civil. Contracte speciale, Ed. C.H. Beck, București, 2008.

Turianu C., Donațiile deghizate și indirecte reflectate în literatura juridică și în practica judiciară, Dreptul nr. 8/2000.

Văduva V., Moștenirea legală. Liberalitățile, Ed. Universul Juridic, 2012.

Zinveliu I., Contractele civile – instrumente de satisfacerea intereselor cetățenilor, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1978.

Reviste de specialitate

C.S.J., s. civ., dec. nr. 132/1991, în Dreptul nr. 6/1992, p. 84.

C.A București, s. a IV-a tiv., dec. nr. 2036/2003, în Lex Expert.

Trib. reg. București, col. I, dec. civ. nr. 171/1959, în C.D. 1959, p. 193 și în D.N. Theohari, Liberalități, p. 208-209.

C.S.J., s. civ., dec. nr. 698/2001, în Dreptul nr. 4/2002, p. 241-242.

Trib. Suprem, h civ., dec. nr. 794/1988, în R.R.D. nr. 2/1989, p. 69.

C.A. lași, dec. civ. nr. 1751/2002, în Jurisprudența C.A. lași în materie civilă 2002, Ed. Lumina Lex, București, 2001, p. 70-71 și în M.M. Pivniceru, C. Susanu, D. Tătărușanu, op. cit., p. 94-95.

Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1129/1959, în C.D. 1959, p. 193 și în V. Terzea, Noul Cod civil, p. 974).

Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 472/1984, în R.R.D. nr. 10/1984, p. 76 și în M.M. Pivniceru, C. Susanu, D. Tătărușanu, op. cit., p. 103-104.

I.C.C.J., Completul competent să judece recursul în interesul legii, Dec. nr. 2/2011, M. Of. nr. 365 din 25 mai 2011.

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1615/1972, în Repertoriu 1969-1975, p. 207-208.

I.C.C.J., Secțiile Unite, Dec. nr. XI/2007, M. Of. nr. 733 din 30 octombrie 2007.

Trib București, s. a V-a civ., dec. nr. 1730/2008, în C. Nica, Donația și moștenirea vol. I, p. 251-259.

C.A București, s. a IV-a civ., dec. nr. 1313/2007, în M.M. Pivniceru, C. Susanu, D. Tătârușanu, op. cit., p. 106-107.

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1393/1969, în C.D. 1969, p. 147.

Trib.jud. Suceava, dec. civ. nr. 828/1971, în R.R.D. nr. 6/1972, p. 166.

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 732/1986, în R.R.D. nr. 2/1987, p. 63-64 și în M.M. Pivniceru, C. Susanu, D. Tătărușanu, op. cit., p. 118.

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2065/1989, în Dreptul nr. 7/1990, p. 67.

I.C.C.J., s. I, dec. nr. 2511/1938, în Buletinul deciziunilor pronunțate în anul 1938, partea I, p. 581.

Site-uri

I.C.C.J., s. tiv., dec. nr. 4957/2004, www.scj.ro.

I.C.C.J., s. civ. și de propr. int., dec. civ. nr. 1101/2008, www.scj.ro

I.C.C.J., s. civ. și de propr. int., dec. nr. 7358/2009, www.scj.ro.

I.C.C.J., s. civ. și de propr. int., dec. nr. 1101/2008, www.scj.ro.

C./4. Constanța, dec. nr. 805/2005, www.jurisprudenta.com.

Jud. Slatina, sent. nr. 2012/2007, www.jurisprudenta.com.