Contractul de Credit Bancar

Economie

Contractul de Credit Bancar

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

INTRODUCERE

CAP. I Aspecte introductive privind contractele bancare

I.1 Contractul de depozit bancar

I.2 Contractul de cont curent bancar

CAP. II Contractul de credit bancar

II.1 Definițiile contractului de credit bancar

II.2 Natura juridică a contractului de credit bancar

II.3 Subiecții contractului de credit bancar

II.4 Obiectul contractului de credit bancar

II.5 Formele contractului de credit bancar

II.6 Clauzele obligatorii pe care trebuie să le conțină contractul de credit bancar

II.7 Efectele contractului de credit bancar

II.7.1 Obligațiile băncii

II.7.2 Patrimoniul și răspunderea băncii

II.7.3 Obligațiile debitorilor

II.7.4 Răspunderea debitorilor

II.7.5 Rezilierea contractului

CAP. III Contractul de credit în lumina Noului Cod Civil

III.1 Împrumutul de consumație

III.2 Facilitatea de credit

III.3 Aspectul clauzelor abuzive în contractul de credit bancar

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Lucrarea de față surprinde o sinteză a principalelor elemente ce caracterizează creditul bancar. Motivul optării pentru această temă stă în amplă evoluție a creditului bancar atât la nivelul occidentului cât și la nivelul României și, în acest context, s-a dorit sublinierea noilor tendințe de abordare a acestui tip de credit, în principiul la nivel național.

Lucrarea cuprinde trei capitole, în care sunt prezentate aspecte specifice ale creditului în următorul mod:

Capitolul I, intitulat “Aspecte introductive privind contractele bancare” va analiza noțiunea de “credit” în ansamblul său, pornind de la etimologia cuvântului și până la condițiile de dezvoltare a unui credit, la funcțiile și la rolul acestuia. Ulterior, vor fi analizate cele trei tipuri de credit luate în calcul în această teză: contractul de depozit bancar, contractul de cont curent bancar și contractul de credit bancar.

Capitolul al doilea, “Contractul de credit bancar”, nuanțează aspecte de la conceptul general și specificitățile creditului bancar, precum și resursele bancare pe care o bancă le utilizează în vederea creării unui credit bancar și până la efectele contractului de credit bancar.

În cel de-al treilea capitol sub numele de “Contractul de credit în lumina Noului Cod Civil” va fi analizat, în prima instanță, împrumutul de consumație, apoi vor fi luate în discuție aspecte legate de facilitarea de credit și, în ultimă instanță, clauzele abuzive în contractual de credit bancar.

CAP. I Aspecte introductive privind contractele bancare

I.1 Contractul de depozit bancar

Încă din cele mai vechi timpuri, în scopul de a își asigura existența, omul a început să producă bunuri materiale. În primă instanță, aceste bunuri se identificau în obiecte rudimentare însă, odată cu evoluția și modernizarea societății a apărut și producția a noi bunuri care, mai departe, au condus la apariția schimbului și, implicit la circulația mărfurilor, cu alte cuvinte la crearea primelor relații economice. În acest context, omul a simțit, pe lângă nevoia de a produce obiecte și pe cea de a conserva aceste bunuri, de a le proteja de acțiunile semenilor săi.

Așadar, ca o consecință a acestor acțiuni a apărut depozitul care a mers în pas cu evoluția economică, motiv pentru care astăzi reprezintă unul din cele mai notorii servicii. Scopul acestui serviciu este protecția obiectelor de furturi, de deteriorări sau de distrugeri.

Sfera largă de întrebuințare conturează contractul de depozit sub două forme: depozitul propriu-zis și sechestrul din punct de vedere legislativ Deși au o multitudine de scopuri, raporturile juridice de depozit se reduc la a păstra patrimoniul uman, respective a acelor bunuri de care viața depinde, într-un mod sau altul.

Prin contractul de depozit bancar se înțelege că o bancă sau o altă instituție financiară autorizată potrivit legii, primește de la clientul său (care, în acest caz se identifică sub numele de “deponent”) sau de la o terța parte în folosul deponentului o sumă de bani pe care se obligă să o înapoieze după un anumit termen (în acest caz depozitul este unul “la termen”) sau la cerere (în acest caz depozitul este unul “la cerere”) celui ce a depus respectiva sumă.

Contractul de depozit reprezintă un contract unilateral, real, ce poate avea două caractere: oneros sau sinalagmatic. În ceea ce privește condițiile sale de valabilitate acestea sunt aceleași care sunt solicitate, de obicei, pentru valabilitatea oricărui tip de contract (precum acordul de voință, spre exemplu). Obligația depozitarului este de a avea grijă de lucrurile care sunt depozitate și, de asemenea, să înapoieze lucrul primit, degradările ulterioare ale bunului (dacă este cazul) considerându-se a fi din vină sa sau din neglijență.

Alte tipuri în care poate fi categorisit depozitul sunt:

Depozitul voluntar (cel explicat anterior);

Depozitul necesar – precum, spre exemplu, depozitul lucrurilor pe care un călător îl face în hotelul în care poposește;

Depozitul neregulat – ce are ca obiect lucruri care se consumă sau lucruri fungibile.

Dovada depozitului se face, de cele mai multe ori, printr-un act scris (dacă este posibil) în afară de cazul în care nu se poate întocmi un act scris sau când valoarea bunului depus se situează sub 250 de mii de lei. Prin contractual de depozit nu se poate transmite dreptul de proprietate și nici posesiunea lucrului, depozitarul fiind doar un “deținător”. Indiferent de ce tip de contract este, contractul de depozit poate avea drept obiect doar lucruri mobile.

I.2 Contractul de cont curent bancar

Contractul de cont curent reprezintă înțelegerea prin care părțile sunt de acord ca toate datoriile și creanțele pe care le au să fuzioneze într-un sold unic prin care să fie definită poziția unuia față de celălalt sub forma creditorului sau a debitorului. Un astfel de contract se poate încheia între doi comercianți (care nu sunt societăți bancare dar care sunt de acord ca operațiunile dintre ei să fie înscrise în cont curent) sau între două bănci.

Cu alte cuvinte, “contul curent bancar este un depozit remunerat de bani, fără termen peste care se suprapune, de regulă și un mandat acordat băncii de titularul contului pentru a efectua diferite plăți sau operațiuni din cont în numele și pe seama titularului”.

Datoriile și creanțele oricăruia dintre partenerii contractului, care intră în contul curent devin doar articole de credit sau de debit, în funcție de situație. Soldul rezultant la un moment dat este cel care identifică o parte sau alta ca fiind creditor sau debitor.

Existența juridică a contului curent care este obținută prin contractul încheiat între părți, este caracterizată prin existența contabilă odată cu prima depunere întreprinsă la deschiderea contului.

Conțul curent este alcătuit din:

un element obiectiv care constă în remiterile reciproce de valori în cont;

un element intențional care constă în acordul părților în mod tacit său în mod expres de a lucra în cont curent.

Conțul curent reprezintă, de asemenea, o formă de manifestare a creditului comercial.

Așadar, utilitatea contractului de cont curent se identifică în faptul că:

are natură juridică;

reprezintă un mod de reglementare a creanțelor reciproce;

se identifică într-un instrument de credit comercial.

În ceea ce îi privește pe necomercianti, cecul și conțul curent nu reprezintă fapte de comerț, cu excepția situației în care există o cauză comercială. Sub forma unui contract accesoriu, contractul de cont curent este unul de tip comercial doar dacă în cont sunt înregistrate operațiuni comerciale.

Relația de cont curent se poate stabili între un necomerciant și între un comerciant său chiar între doi necomercianti în scopul încheierii unor afaceri civile.

Încheierea contului curent va avea loc la scadență termenelor stabilite prin înțelegerea de cont curent iar în lipsa declarării unui astfel de termen, în ziua de 31 decembrie a fiecărui an; dobânda soldului va fi luată în considerare de la data încheierii.

Expresia “intrare în cont” presupune cunoașterea faptului că sub aspectul funcționării garanției, intrarea în cont este automat realizată odată cu nașterea creanței; în acest context, sub aspectul funcționării fuziunii, creanța intră în cont atunci când este exigibilă, certă și lichidă.

Garanția contului curent compensează într-un mod automat articolele de debit și articolele de credit, adică garanția datoriei dintr-un articol este creanța dintr-un alt articol. Dion acest motiv, încă de când apare, garanția datoriei stă într-o creanță și poate fi considerată intrată în cont.

Prin intermediul acestui contractului de cont curent, înțelegerea între părți este ca în loc să achite separat și într-un timp cât mai scurt creanțele lor (apărute din prestațiile făcute de o parte, celeilalte) într-un mod reciproc, lichidarea să aibă loc la un anumit termen prin achitarea soldului de către partea debitoare.

Această tehnică este utilizată de comercianții ce au un volum mare de afaceri reciproce, în mod expres în situațiile când aceștia se află în localități diferite aflate la o depărtare considerabilă una față de cealaltă.

Evitarea fiecărei creanțe precum și evitarea lichidării individuale în favoarea unei creditări reciproce și în favoarea lichidării la un termen specific doar prin plata soldului, conduce la economisirea timpului și a banilor de către comercianți.

Mai mult decât atât, până ce are loc încheierea contului la scadență, sumele care intră în cont pot fi utilizate de părțile contractante.

Dintr-o altă viziune, prin contractul de cont curent bancar, banca este obligată să primească și să înregistreze în contul clientului (a titularului de cont) sumele bănești pe care acesta le depune sau pe care o terță parte o face în numele lui virate/transferate din conturile altor indivizi sau în numerar. De asemenea, banca se obligă să execute în limitele bănești ale contului, ordinele clientului cu privire la transferul unor sume către alți indivizi, la retragerile de numerar, dar și să efectueze alte operațiuni în contul clientului conform înțelegerilor din contract și conform legii. În acest context, clientul este nevoit să plătească o remunerație pentru prestarea serviciilor băncii.

Cap. II Contractul de credit bancar

II.1 Definițiile contractului de credit bancar

Contractul de credit este acel tip de contract prin care o bancă sau o instituție asemănătoare (sub denumirea de “împrumutător”) este obligată să pună la dispoziția unei persoane fizice sau unei persoane juridice (sub denumirea de “împrumutat”) o sumă de bani (cunoscută sub denumirea de “credit”) pentru o perioadă de timp stabilită de comun acord sau să își asume un angajament bănesc prin aval (precum cecul, biletul la ordin sau cambia) sau printr-o scrisoare de garanție în interesul acelei persoane, contra unei plăți.

Alături de operațiunile de vânzare – cumpărare de aur și devize și de decontările intră și interbancare, operațiunea de creditare bancară face parte din operațiunile de fructificare a resurselor financiare cunoscute și sub numele de “operațiuni bancare active”.

Partea majoritară din activitatea de creditare este destinatã persoanelor fizice.

Creditul poate fi definit din mai multe puncte de vedere.

Din perspectivă bancară, creditul poate fi definit ca fiind orice angajament de plată a unei sume de bani pentru dreptul la rambursarea sumei plătit și, totodată, pentru dreptul la plata unei cheltuieli sau a unor dobânzi legate de această sumă.

Potrivit literaturii de specialitate și, de asemenea, conform legislației în vigoare, creditul poate fi definit în următorul mod:

reprezintă orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum și la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă, sau orice prelungire a scadenței unei datorii și orice angajament a unui titlu care încorporează o creanță sau a altui drept la plata unei sume de bani.

reprezintă operațiunea prin care se iau în stăpânire i cunoscute și sub numele de “operațiuni bancare active”.

Partea majoritară din activitatea de creditare este destinatã persoanelor fizice.

Creditul poate fi definit din mai multe puncte de vedere.

Din perspectivă bancară, creditul poate fi definit ca fiind orice angajament de plată a unei sume de bani pentru dreptul la rambursarea sumei plătit și, totodată, pentru dreptul la plata unei cheltuieli sau a unor dobânzi legate de această sumă.

Potrivit literaturii de specialitate și, de asemenea, conform legislației în vigoare, creditul poate fi definit în următorul mod:

reprezintă orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum și la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă, sau orice prelungire a scadenței unei datorii și orice angajament a unui titlu care încorporează o creanță sau a altui drept la plata unei sume de bani.

reprezintă operațiunea prin care se iau în stăpânire imediată resurse, în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoțite de plată unei dobânzi ce remunerează pe împrumutător.

reprezintă, în general, reprezintă schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare.

“Ea (n.r. banca) îi va decide soarta (n.r. cetățeanului de rând), pentru că, refuzându-i împrumutul, îi pune în pericol supraviețuirea pe planul afacerii sau pe plan familial”.

În contractul de credit trebuie să existe drepturile și obligațiile ambelor părți pe perioada colaborării/pe perioada derulării creditului, garanții asiguratorii, măsuri luate în cazul în care una dintre părți nu respectă clauzele contractului semnat alături de alte clauze.

Băncile au obligația să le ofere clienților contractele de credit precum actele adiționale de restructurare, în funcție de situație, înainte de le semna în scopul de a le putea studia cu atenție, clienții având opțiunea, ulterior de a cere consultanță de la specialiștii Protecției Consumatorului. Băncile care nu respectă această prevedere riscă să fie sancționate contravențional cu sume între 10.000 și 50.000 de lei fiind ulterior obligate să întrerupă această practică.

Legat de creditele bancare, riscul asigurat se referă la pierderile financiare pe care asiguratul le-ar suferi în urma incapacității de plată sau a insolvabilității.

Acest tip de asigurare se aplică doar asiguraților care se identifică în instituții financiar – bancare pentru carduri de debit pentru overdraft, pentru credite destinate cumpărării de autovehicule, pentru carduri de credit, pentru cumpărarea/construcția/renovarea de imobile, pentru achiziția bunurilor de folosință îndelungată, etc.

II.2 Natura juridică a contractului de credit bancar

Contractul de credit utilizat sub forma formularului de către societățile bancare cuprind clauza potrivit căreia documentul are valoarea unui înscris autentic și reprezintă titlu executoriu. Cu toate acestea, însă, din confruntarea cu dispozițiile legale existente, reiese că enunțul anterior ar fi neveridic dat fiind că documentul care se identifică în contractul de credit bancar nu este nici înscris autentic și nici titlu executoriu.

Articolul 376 al Codului de Procedură Civilă prevede ca “formula executorie se pune pe hotărârile care au rămas definitive sau pe înscrisurile autentificate, precum și pe orice alte hotărâri sau înscrisuri, pentru ca acestea să devină executorii, în cazuri anume prevăzute de lege”. Pe lângă documentele autentice și pe lângă deciziile judecătorești, ce au putere executorie, orice document poate fi recunoscut cu titlu executoriu doar dacă este legitimat printr-o dispoziție propriu-zisă a legii.

Singura lege care conferă contractului de credit caracterul de titlu executoriu este articolul 52 al Legii nr. 34/1991 cu ajutorul aprobării statutului Băncii Naționale Române. În aceste condiții, înainte de a trece la acțiunea de executare silită a creditelor restante, este imperios că băncile să obțină titlu executoriu în normele reglementărilor în vigoare. O excepție de la regulă este acea situație a urmăririi silite a bunurilor mobile constituite ca gaj, în conformitate cu procedura specială reglementată prin articolele 482 – 486 al Codului Comercial.

În urma anulării Decretului nr 221/1960, urmărirea silită poate avea loc doar potrivit prevederilor din cartea a V-a a Codului de Procedură Civilă.

Executarea silită a creditelor bancare se identifică într-o totalitate de proceduri reglementate de Codul de Procedură Civilă alături de alte acte normative prin intermediul cărora se asigură (cu implicarea forțelor de constrângere), respectarea drepturilor băncii sub forma creditorului în cazul neîndeplinirii voluntare a obligațiilor aferente de către debitor. Executarea silită are loc doar în baza unui titlu executoriu.

Dacă instanță recunoaște contractul de credit folosit de bancă sub forma unui înscris autentic cu valoare de titlu executoriu, executarea silită va avea loc direct în baza acestuia. În condițiile în care contractul de credit utilizat de bancă nu este admis de instanță ca având valoare de act autentic și de titlu executoriu, banca trebuie să obțină o hotărâre judecătorească definitivă prin care să poată desfășura executarea silită.

Indiferent de natura garanțiilor de la baza creditului, va fi urmărită, în mod expres executarea prin proprire a mijloacelor bănești, implicit a disponibilităților din conturile bancare. Pentru a întreprinde proprirea pe conturile bancare va fi remisă debitorului decizia judecătorească definitivă și investită cu formula executorie.

Dacă debitorul nu are mijloacele bănești necesare pentru executarea prin poprire a creanțelor băncii, se va proceda la urmărirea garanțiilor creditului și, dacă acestea nu sunt de ajuns, se vor urmări materiile prime precum și produsele finite aflate în proprietatea debitorului.
Conform regulilor sale interne, fiecare bancã analizează la un nivel amplu situația unui client înainte de a îi acorda un credit, verificându-i bonitatea și solvabilitatea. Altfel spus, creditoarea este capabilă sã cunoascã gradul de risc juridic și gradul de risc economico – financiar al clientului. Bancă și, de regulă, orice creditor necesită protejat în condițiile în care debitorul continuã sã contracteze datorii fără a avea posibilitatea să le plătească, din motive precum nepriceperea materială sau ignoranță. Acest tip de debitori contracteazã, de regulă, noi datorii cu rea – credința doar în scopul de a crește gradul de insolvabilitate.

Prin contractul de credit, banca "vinde" o sumã de bani debitorului sau, în schimbul unui preț (recunoscut că dobândã) la care se adaugã și comisioanele bancare percepute la efectuarea operațiunilor.

Sumele obținute odată cu deschiderea unui credit bancar sau în scopul efectuării de plãti, nu pot fi poprite la bancher întrucât prin sumele oferite de bancã nu are loc achitarea datoriilor ci are loc realizarea unui contract de împrumut, banca neavând datorii față de debitorul sãu.

II.3 Subiecții contractului de credit bancar

Cele două părți pe care le presupune contractul de credit bancar sunt bancă și clientul.

Clientul poate fi identificat în identitatea unei persoane fizice sau a unei persoane juridice.

Procesele de aprobare și de acordare a creditelor sunt fundamentate pe prudența bancară, specifică întregii activități a băncii.

Procesul de creditare a persoanelor fizice este fundamentat, în primă instanță, pe identificarea și pe analiza cât mai precisă a abilității de plată a solicitanților, sub forma unei surse de rambursare a creditului și sub forma unei surse de plată a dobânzilor. Pornind de la abilitățile de plată a solicitanților, banca va stabili volumul creditului care poate fi acordat și va stabili și perioada de creditare.

Creditele acordate trebuie înregistrate în acte contractuale din care să reiasă condițiile și termenii tranzacției respective.

La fel ca garanțiile reale, contractele de credit bancar (existente pentru a garanta creditul bancar), reprezintă titluri executorii. În acordarea creditelor, banca urmărește ca cei care solicită creditul să fie credibili în ceea ce privește rambursarea acestora la scadență. Astfel, banca solicită garanții morale din partea împrumutaților și a giranților iar pentru credite trebuie să se garanteze în așa fel încât volumul garanțiilor să acopere datoria maximă a împrumutatului, alcătuită din credit și din dobânzi.

Creditele se acordă împrumutaților pentru destinația stabilită prin contractele de împrumut, condiția aceasta fiind obligatorie. Folosirea creditului acordat pentru altă motivare decât cea inițială, oferă dreptul băncii de a întrerupe creditarea și de a retrage împrumutul acordat.

Rambursarea anticipată a sumelor datorate în cadrul creditului, poate fi întreprinsa doar cu acordul anticipat al băncii, la data scadenței, prin micșorarea potrivită a soldului creditului rămas de rambursat, în cazul în care prin contractul de împrumut sau prin documentele suplimentare ale acestuia, nu s-a stabilit altfel. Astfel, bancherii care se ocupă de credite vor calcula din nou rata lunară totală pentru rambursare și/sau numărul de rate care au mai rămas de rambursat.

Creditele vor putea fi aprobate doar în limita abilitaților stabilite și a nivelelor disponibile specificate în cazul fiecărei categorii de împrumut. Acordarea creditelor peste nivelele comunicate organelor competente este interzisă. Împrumuturile oferite personalului de banca sau indivizilor care se află în relații speciale cu aceasta (inclusiv familiilor acestora), se pot permite doar în limitele normelor stabilite de Banca Naționala a României.

Persoanele juridice cărora li se poate acorda credit se identifică în clienți ai băncii care au conturi deschise la bancă și care își desfășoară operațiunile prin aceste conturi. În această categorie intră următoarele tipuri de persoane juridice:

asociații de proprietari;

societăți și companii naționale și regii autonome înființate conform Legii nr. 15/1990 cu privire la restructurarea unităților economice de stat sub forma societăților comerciale și sub forma regiilor autonome și conform Ordonanței de Urgență nr. 30/1997 cu privire la restructurarea regiilor autonome și documentelor de reglementare cu privire la înființarea companiilor naționale;

societăți agricole cu personalitate juridică înființate conform Legii nr. 36/1991 cu privire la societățile agricole;

societăți comerciale cu capital privat sau cu capital de stat ce își desfășoară activitatea în cadrul economiei naționale;

societăți comerciale cu capital integral străin sau mixt, înființate conform legii;

alte persoane juridice structurate potrivit legii și care desfășoară activități legale din punct de vedere juridic.

II.4 Obiectul contractului de credit bancar

Întreprinderea operațiunile bancare are loc cu ajutorul contractelor bancare. Obiectul acestor contracte stă în operațiunile bancare pe care legislația cu privire la activitatea bancară le cuprinde: asumarea de angajamente, acceptarea depozitelor, emiterea garanțiilor, transferurile de fonduri, contractele de credit, deconturile și plățile sau operațiunile de factoring și scontarea efectelor de comerț. Prețul serviciilor bancare pe care clientul le datorează unei bănci trebuie să fie clar precizat prin contract.

Potrivit directivei Uniunii Europene, articolul 4 al aliniatului 6 din Legea nr.193/2000 prevede că: "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.".

Exemplu de “obiect al contractului” în modul în care apare a fi completat în contractele propriu-zise:

OBIECTUL CONTRACTULUI

BANCA acordă Împrumutatului un credit în suma de lei… (în cifre și în litere), pe termen de… ani,… luni,…, cu o perioadă de grație de… luni, care începe de la data…

Creditul este acordat și va fi utilizat numai pentru: (export, producție, investiții, după caz)…

Creditul se acordă prin contul separat de împrumut intitulat…, nr…, deschis la Bancă… din localitatea…

O clauză ce definește obiectul principal al contractului poate intra într-o analiză a examinării caracterului (său) abuziv cu excepția situațiilor când este redactată clar și inteligibil. Claritatea și inteligibilitatea presupun indicarea într-o manieră transparență de către contractul de împrumut a motivului și a specificitatilor acțiunii respective și nu lizibilitatea din punct de vedere gramatical.

II.5 Formele contractului de credit bancar

În economia de piață prezentă există multiple forme sub care creditul poate apărea. Dintre acestea se vor trece în revistă următoarele:

Creditul bancar se identifică prin împrumutul acordat de bănci persoanelor fizice sau juridice. Acest tip de credit se acordă sub formă bănească.

Creditul bancar se acordă de către bancă din capitalul propriu sau din capitalul bănesc temporar disponibil în conturile curente ale clienților. Așadar, băncile se pot împrumuta de la proprii clienți, în scopul acordării de credit bănesc.

Creditul privat este contractat atât între persoane fizice cât și între persoane juridice pe bază de efecte de comerț.

Efectele de comerț reprezintă titluri prin care se dovedește existența unor relații de credit în cadrul tranzacțiilor comerciale. Efectele de comerț cele mai notorii sunt cecurile, tratele și biletele la ordin.

Efectele de comerț mai sunt recunoscute și sub numele de cambii.

Creditul comercial reprezintă acel tip de credit acordat cumpărătorului de către furnizor sub forma prestării de servicii cu plata amânată, sub forma vânzărilor de mărfuri și sub forma executării de lucrări.

O altă formă de credit comercial sunt și plățile făcute în avans.

În funcție de subiectul propriu – zis care angajează creditul, există credit public și credit privat.

Creditul public (recunoscut și sub numele de împrumutul de stat

este un tip de credit contractat de stat care apare sub forma unei înțelegeri între o persoană fizică sau juridică și stat, prin care cel dintâi actor este de acord cu punerea la dispoziția statului a unei sume de bani, sub formă unui împrumut, pe o perioadă limitată iar statul se angajează să restituie suma respectivă la termenul stabilit și să achite dobânda aferentă.

Principalele caracteristici ale creditul public sunt următoarele:

asigură deținătorilor de înscrisuri publice o contraprestație pe lângă rambursarea sumei împrumutate;

caracterul pe care îl are este unul contractual; mărimea și forma veniturilor, condițiile de emisiune și condițiile de rambursare care îl asigură, se hotărăsc de autoritățile competente, fără prealabilă consultare a potențialilor subscriitori;

caracterul pe care îl are este unul rambursabil; restituirea se face la termenul fixat persoanelor fizice sau juridice care l-au acordat.

„Ca dezavantaje, în cazul datoriei publice interne, ar fi insolvabilitatea statului debitor. În acest caz, statul recunoaște datoria, dar declară că nu o poate rambursa iar cetățenii și ceilalți creditori nu au nici o cale juridică de reparație a prejudiciilor cauzate prin bancruta de stat”.

Resursele mobilizate prin intermediul creditului public ocupă cel de-al doilea loc după impozite, în obținerea resurselor necesare pentru a acoperi cheltuielilor statului.

Creditul obligatar reprezintă acel tip de credit contractat de întreprinderile economice (cu capital de stat) sau de instituțiile statale prin lansarea unor titluri de împrumut.

Din perspectiva termenului, creditul poate fi:

pe termen scurt (pentru o perioadă de până la un an);

Tab. ÎI.5.1 Tipuri de credit

credit pe termen mijlociu (pentru o perioadă cuprinsă între 1 și 5 ani);

credit pe termen lung (pentru o perioadă de peste 5 ani).

Creditul de consum presupune vânzarea unor bunuri pentru consum personal, de valoare mare și de folosință îndelungată cu plata în rate.

Prin intermediul creditului de consum este permis accesul cumpărătorilor cu venituri scăzute la bunuri de folosință îndelungată cu valoare ridicată, asigurându-se astfel satisfacerea nevoilor masei de consumatori.

Din destinația creditului rezultă credite de tip productiv și credite de tip neproductiv.

Creditele de producție sunt specifice unei activități productive.

Creditele neproductive au ca scop consumul individual.

Creditul ipotecar este tipul de credit garantat prin proprietatea imobiliară, cu terenuri, cu clădiri, etc.

În funcție de natura garanției, creditul ipotecar poate fi urban sau rural. Creditul ipotecar urban este garantat prin ipotecarea clădirilor iar creditul ipotecar rural este garantat prin proprietatea funciară.

II.6 Clauzele obligatorii pe care trebuie să le conțină contractul de credit bancar

Clauzele contractului de credit sunt de două tipuri: generale și speciale.

Clauzele generale presupun existența:

părților implicate;

sumei creditului;

obiectului contractului;

destinației și a modul de acordare – în tranșe sau la nivel integral;

dobânzii;

scadențelor de rambursare;

garanțiilor asiguratorii;

respectării prevederilor contractului din partea împrumutatului.

Clauzele speciale presupun existența:

litigiilor ce urmează să fie rezolvate pe cale judecătorească;

fluctuațiilor dobânzii în raport cu rata scontului și în raport cu indicele inflației;

respectării reglementărilor de creditare ale băncii.

Atât în ceea ce privește liniile de credite cât și creditele globale de exploatare, apare clauza referitoare la posibilitate de sistare a creditelor și de recuperare a creanțelor băncii, în condițiile în care regulile stabilite la acordarea creditelor nu mai sunt respectate.

În cazul finanțării exporturilor prin intermediul comisionarilor vor apărea clauze caracteristice care prevăd:

în cazul exporturilor fără acreditive la clienții care au un serviciu bun al datoriei, cesionarea încasărilor sigure din exporturile respective și din alte exporturi desfășurate prin bancă;

în cazul acreditivelor cu plată prin alte bănci, cesionarea încasărilor din acreditive prin acordul băncilor respective.

În încheierea contractelor de credite dintre bancă și proprii clienți pot fi introduse și alte clauze, din care să rezulte condițiile respectivei tranzacții și care să conducă la minimizarea riscului în activitatea de creditare.

ÎI.7 Efectele contractului de credit bancar

ÎI.7.1 Obligațiile băncii

Înainte de orice, prima obligație pe care bancă o are în ceea ce privește clientul este de a păstra confidențialitatea atât a datelor sale personale cât și a operațiunilor efectuate de acesta.

Alte obligații ale băncii constau în următoarele:

efectuarea în contul clientului a operațiunile bancare dispuse de acesta sau de împuternicitul pe cont (existent în scris sau prin alte modalități convenite între bancă și client) însă doar în limita disponibilului din cont și prin respectarea normelor uzanțelor bancare la nivel național și internațional și a propriilor norme de lucru;

păstrarea în arhivele sale a unui exemplar din formularele – cerere completată de client, în scopul contractării serviciilor și a produselor dorite cel puțin 10 ani de la primirea acestora.

oferirea clientului la încetarea contractului (gratuit și fără vreo cerere suplimentară din partea acestuia) a unui document din care să rezulte stingerea tuturor obligațiilor dintre părți ce rezultate din respectivul contract.

Prin natura ei, răspunderea civilă a băncii este un tip de răspundere contractuală, întrucât are ca fundament îndeplinirea clauzelor din contractul încheiat între bancă și client.

Culpa contractuală a băncii presupune nerespectarea obligațiilor asumate prin contract, cum ar fi:

plata unui cec în ciuda efectuării opoziției în formă legală;

reducerea sau anularea nemotivată a unui credit acordat;

refuzul de plată a unui cec cu acoperire suficientă;

neverificarea unui efect de comerț înainte de a-l plăti;

prezentarea întârziată la plată a unui bilet la ordin.

Banca Națională a României este cea în măsură să decidă regulile și normele etice și de ordin profesional în ceea ce privește calitatea și activitatea unui conducător de societate bancară, dar și în ceea ce privește activitatea personalului bancar.

Clauzele contractuale de neresponsabilitate au consecințe doar dacă se referă la culpă lejeră, însă nu și în cazul culpei grave, cum ar fi, spre exemplu, întârzierea nemotivată a prezentării la plată a unei cambii.

II.7.2 Patrimoniul și răspunderea băncii

Patrimoniul Băncii reprezintă rezultatul plasării acțiunilor precum și rezultatul activității sale economico – financiare și în alte temeiuri prevăzute de legislație.

Banca este răspunzătoare pentru obligațiile sale cu întregul patrimoniu care îi aparține cu drept de proprietate însă nu răspunde pentru obligațiile acționarilor săi.

Totodată, banca nu are dreptul să acorde împrumuturi sau să ofere garanții legate de achiziționarea valorilor mobiliare proprii.

Răspunderea băncii încetează odată cu expirarea termenului stabilit pentru titularii de cont de a înștiința unitățile băncii cu privire la neînregistrarea sau cu privire la înregistrarea eronată a operațiilor în conturi.

Lipsa executării sau executarea defectuoasă de către bancă a unei operațiuni autorizate de plată de către client, conduce la înapoierea, fără întârzieri nemotivate, a sumei plătite și la restabilirea contului de plăți debitat la starea în care s-ar fi situat în condițiile în care operațiunea de plată nu ar fi fost întreprinsă. Excepțional, banca nu are nicio răspundere în contextul în care poate aduce dovezi că banca beneficiarului plății a primit suma ce face obiectul operațiunii de plată autorizate de client. În condițiile în care se constată că răspunderea neexecutării sau executării neadecvate a operațiunii de plată inițiată de client îi aparține băncii unde beneficiarul plății are contul deschis, atunci aceasta este obligată să pună la dispoziția beneficiarului plății suma ce face obiectul operațiunii de plată, creditând suma specifică în contul de plăți al beneficiarului.

Răspunderea Băncii față de Client este limitată la pagubele suferite de către cel din urmă, consecințe directe și determinante a neexecutării uneia dintre obligațiile Băncii și doar atunci când acestea sunt produse intenționat sau din culpă gravă de către Banca, cu încălcarea Condițiilor Generale de Afaceri.

Banca nu este responsabilă pentru niciun prejudiciu pe care clientul îl poate suferi în urmă:

hotărârilor pe care le iau autoritățile din România, autoritățile străine sau internaționale;

oricărui caz de forță majoră sau oricărui caz fortuit, precum în condițiile în care resursele tehnice sau resursele umane necesare efectuării tranzacțiilor nu sunt disponibile din motive precum ștergerea sau distrugerea informațiilor stocate în calculatoare, precum greva angajaților sau precum defectarea (permanentă sau temporară) a sistemului informatic.

În condițiile existenței unei operațiuni de plată care se dovedește că a fost neautorizată de client sau în cazul unei operațiuni de plata autorizată în mod corect însă neexecutată sau executată în mod eronat de către banca, despre care clientul a notificat banca, cea din urmă va rambursa într-un timp cât mai scurt clientului aferentă operațiunii de plată neautorizată sau a operațiunii executată necorespunzător.

În condițiile unei operațiuni de plata ordonată corect de client însă neexecutată sau executată neadecvat, în legătură cu care clientul a notificat banca, cea din urmă răspunde față de client, în afară de cazurile în care banca poate aduce dovezi că a primit, în termenul de executare convenit cu clientul, suma care reprezintă obiectul respectivei operațiuni de plată.

În condițiile în care se dovedește că banca nu și-a îndeplinit obligația de creditare a contului clientului (sau și-a îndeplinit-o însă într-o manieră necorespunzătoare), aceasta trebuie să pună la dispoziția clientului suma respectivei operațiuni de plată.

În situația în care există o operațiune de plată neexecutată sau executate în mod necorespunzător, la cererea Clientului, banca va acționa cât mai prompt spre identificarea operațiunii de plată iar, ulterior, îl va informa pe acesta cu privire la rezultate. Totodată, banca trebuie să ramburseze clientului dobânzile ci comisioanele percepute în urma executării necorespunzătoare a unei operațiuni de plată de către bancă.

Banca nu își asumă niciun fel de răspundere în ceea ce privește pierderile provocate clientului prin aplicarea reglementărilor și a legilor în vigoare, implicit a normelor legate de măsuri contra finanțării actelor teroriste sau contra spălării de bani, legate de activitatea bancară, legate de cunoașterea clientelei sau de regimul valutar.

Banca nu își asumă nicio răspundere în ceea ce privește întârzierile în conformarea în raport cu instrucțiunile primite în altă limbă decât limba romană și în lipsa unei traduceri legalizate a textului.

Banca nu răspunde pentru profiturile nerealizate sau pentru pierderile pe care clientul le-ar putea suferi din cauza unor terțe părți beneficiare ale unor informații puse la dispoziție de bancă cu respectarea legii și a solicitărilor ce vizează secretul bancar.

II.7.3 Obligațiile debitorilor

În cadrul unui contract de credit, debitorul este persoană ce datorează băncii o sumă de bani împrumutată de la aceasta pe baza unui contract de credit, singur sau împreună cu altcineva.

În cadrul unui contract de credit, codebitorul este persoană ce îi este dator băncii cu o sumă de bani împrumutată de la aceasta împreună cu debitorul pe baza unui contract de credit; codebitorul are aceleași drepturi și aceleași obligații contractuale ca debitorul, răspunzând împreună cu acesta pentru rambursarea creditului băncii. În genere, codebitorul este al doilea semnatar al cererii de credit și al contractului de credit.

În cadrul unui contract de credit, codebitorul 2 este persoană ce datorează băncii o sumă de bani împrumutată de la aceasta împreună cu debitorul sau cu codebitorul pe baza unui contract de credit; la fel ca ceilalți doi actori, codebitorul 2 are aceleași drepturi și aceleași obligații contractuale și răspunde împreună cu unul dintre aceștia pentru rambursarea creditului băncii. În genere, este termenul generic pentru al treilea și face referire la următorii participanți la contractul de credit.

În condițiile faptei de neexecutare a contractului de credit din partea debitorului, acesta este supus aceluiași regim de răspundere la care este supusă persoană ce în mod voit a generat prejudicii băncii comerciale. În acest context, invocarea unor temeiuri obiective din partea debitorului care conduc la un moment dat (într-un anumit moment de executare a contractului) la imposibilitatea de plată a acestuia este de la început compromisă.

Un contract de garanție mobiliară sau imobiliară cuprinde prin natura lui obligația debitorului de a pune la dispoziția creditorului bunul afectat garanției, dacă nu-și respectă obligațiile din contractul de credit garantat.

În contextul încheierii unui contract de gaj bancar obligațiile debitorului constau în următoarele:

trebuie să declare pe proprie răspundere că este proprietarul bunurilor gajate și că are capacitate de exercițiu deplină;

trebuie să furnizeze băncii în orice moment o descriere a stării în care se află bunurile;

este obligat să mențină bunurile în stare bună și, dacă este cazul, să întreprindă reparațiile de care este nevoie pe cheltuială proprie;

este obligat să permită în orice moment accesul persoanelor autorizate de bancă în locul în care bunurile există;

dacă depozitarea bunurilor are loc într-un spațiu care nu îi aparține, este obligat să plătească la timp toate cheltuielile legate de depozitarea acestora pe perioada de valabilitate a contractelor de custodie;

este obligat să asigure bunurile pe propria cheltuială;

este obligat să informeze într-un timp cât mai scurt banca în ceea ce privește apariția vreunei situații prin care bunurile sunt vizate într-o manieră directă.

Alte obligații pe care debitorul le are se pot identifica în:

plata permanentă a ratelor lunare la scadențele lunare, cu alte cuvinte, respectarea fiecărui termen de plată;

asumarea obligației de achitare a penalității la nivel procentual în cazul întârzierii executării obligațiilor;

utilizarea creditului doar în scopul declarat;

achitarea la termen a tuturor taxelor și impozitelor aferente imobilului și prezentarea, în condițiile solicitării din partea creditorului, dovezii plății acestora;

informarea într-un timp cât mai scurt a creditorului cu privire la orice pretenție judiciară/extrajudiciară a unei terțe părți în legătură cu imobilul;

micșorarea, intenționată sau din culpă gravă a garanțiilor și a asigurărilor acordate;

lipsa modificărilor structurale întreprinse de debitor sau lipsa demolării imobilului fără acordul scris al creditorului.

Cu privire la codebitor, acesta se angajează să îndeplinească obligația pe care și-a asumat-o debitorul principal față de creditor și să plătească ratele lunare, dacă principalul debitor are restante. Obligația codebitorului nu este de a contribui la plata lunară a ratelor dar este obligat să preia obligațiile de plată ale debitorului în condițiile în care aceasta nu mai plătește creditul pe baza unor varii motive. Astfel, codebitorul se angajează să înapoieze împrumutul, dacă debitorul principal nu mai poate îndeplini această obligație.

Conform articolului 1447 al Codului Civil, “creditorul poate cere plată oricăruia dintre debitorii solidari, fără ca acesta să îi poată opune beneficiul de diviziune. (2) Urmărirea pornită contra unuia dintre debitorii solidari nu îl împiedică pe creditor să se îndrepte împotriva celorlalți codebitori. Debitorul urmărit poate însă cere introducerea în cauză a celorlalți codebitori”.

II.7.4 Răspunderea debitorilor

Pentru debitor, obligația ce rezultă din actul juridic sub forma contractului de credit este de a se îndatora față de creditor prin executarea unei prestații, cu alte cuvinte, prin restituirea împrumutului cu costurile suplimentare specifice alături de care formează Dobânda Anuală Efectivă, potrivit calendarului de rambursare subînțeles din contractul încheiat între cele două părți semnatare.

În condiții de neîndeplinire de către împrumutat a obligațiilor subliniate în contractul încheiat între acesta și instituția creditoare, debitorul este obligat să răspundă civil, penal sau contravențional în funcție de situație.

II.7.5 Rezilierea contractului

În mod normal, contractul de credit bancar trebuie să înceteze odată cu expirarea duratei pentru care a fost întocmit sau la data rezilierii unilaterale a acestuia de bancă, în condițiile neexecutării obligațiilor contractuale de către împrumutat.

Contractul de credit produce efecte juridice până la sfârșitul ultimului act de recuperare a creditului și dobânzilor, implicit prin executare silită sau prin procedura de reorganizare și de lichidare judiciară.

Efectele încetării contractului de credit prin rezilierea acestuia, constau în încetarea existenței contractului pe (ntru) viitor. Așadar, la data la care rezilierea este declanșată, sumele viitoare pe care împrumutatul le datorează, pe baza contractului de credit, devin scadente. Aceste sume viitoare sunt cumulate cu sumele neachitate iar astfel reprezintă obiectul executării voluntare sau a executării silite.

În ceea ce privește garanția mobiliară, aceasta încetează dacă:

există un act liberator din partea creditorului, prin care să fie specificată încetarea parțială sau totală a obligației garantate;

prin hotărâre judecătorească.

Așadar, garanția mobiliară poate fi stinsă în urma desființării obligației principale, pe de o parte și prin tehnici proprii, separate de raportul obligațional primordial.

Rezilierea unui contract de credit bancar presupune faptul că trebuie restituit băncii tot ce s-a primit de-a lungul existenței în vigoare a respectivului contract.

Potrivit primului aliniat al articolului 17 din Legea nr. 202 din 12.07.2013, “Consumatorul poate decide rezilierea unui contract de credit pe durată nedeterminată în orice moment, cu excepția cazurilor în care părțile au convenit o perioadă de preaviz, care nu poate depăși o lună”. Din al doilea aliniat al aceluiași articol se subînțelege că actorul creditor poate notifica în scris împrumutatul în prealabil cu cel puțin 2 luni în scopul rezilierii contractului de credit pe durată nedeterminată.

În genere, scadența anticipată a creditului este declarată la 90 de zile calendaristice de neplată a ratelor, aceasta dacă potrivit contractului precizările nu sunt altele. Există însă bănci care declară creditul scadent și garanția executabilă la 15, la 30 sau la 60 de zile ulterioare întârzierii plății ratelor.

CAP. III Contractul de credit în lumina Noului Cod Civil

III.1 Împrumutul de consumație

Împrumutul de consumație (cunoscut și sub numele de împrumut propriu – zis) se identifică într-un contract între un împrumutător și un împrumutat prin care cel dintâi îi emite celuilalt o sumă de bani sau bunuri fungibile și, totodată, consumabile, în aceste condiții, cel împrumutat este obligat să înapoieze după o perioadă de timp aceeași sumă de bani sau bunuri care să aibă aceeași calitate și aceeași valoare.

În ceea ce privește natura împrumutului, acesta este cu titlu gratuit până la apariția în contract a noi clauze.

În cazul existenței unor vicii, la fel ca și comodantul, împrumutătorul are obligația de a repara pagubele produse de existent viciilor în ceea ce privește bunul împrumutat.

Împrumutatul se obligă să înapoieze bunurile în aceeași cantitate cu cele pe care le-a primit și la același grad de calitate, indiferent dacă prețul acestora a scăzut sau a crescut în tot timpul care a trecut.

Dacă este imposibilă înapoierea împrumuturilor sub forma de bunuri identice din punct de vedere cantitativ și calitativ, împrumutatul este obligat să plătească valoarea respectivă la data și ora convenite.

Împrumutul de consumație este un contract real, unilateral care, prin care, odată încheiat, cel care a împrumutat devine proprietar al bunului însă odată cu împrumutul apar și riscurile pe care noul proprietar trebuie să și le asume.

Stabilirea termenului de restituire trebuie să aibă în vedere ambele părți însă dacă împrumutul este cu titlu gratuit, avantajele vor sta doar de partea împrumutatului.

Cu referire la dobânda, aceasta poate fi plătită atât cash cât și prin intermediul oricăror alte prestații atât timp cât prin acestea se echivalează utilizarea capitalului.

În ceea ce privește împrumutul de consumație (care are ca obiect o sumă de bani), fundamentul nominalismului monetar reprezintă o constantă, atât din punctul de vedere al vechii reglementări, cât din punctul de vedere al noului Cod Civil. Astfel, potrivit primului alineat al articolului 1488 din noul Cod Civil, “potrivit căruia debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea sumei nominale datorate”.

De altfel, nominalismul monetar conduce spre conceptul de egalitate cantitativă, cu alte cuvinte, debitorul obligației de înapoiere a împrumutului care rezultă din contractul de împrumut de consumație ce are ca obiect o sumă de bani, va fi “absolvit” prin plata sumei numerice părțile s-au înțeles la început prin convenție, independent de fluctuațiile monedei convenite.

Caracterul juridic al împrumutului de consumație stă în următoarele aspecte:

reprezintă un contract translativ de proprietate;

este un contract unilateral;

se identifică într-un contract cu titlu gratuit;

este recunoscut ca fiind un contract real.

Durata încheierii contractului de împrumut de consumație poate fi determinată sau nedeterminată.

În condițiile în care în contract nu există niciun termen referitor la perioadă, instanță de judecată, indiferent de parte căreia se va afla solicitarea va stabili un termen potrivit conjuncturilor. Instanța va proceda în aceeași manieră, deopotrivă și în cazul în care în contract părțile au prevăzut o clauză conform căreia împrumutatul va înapoia suma atunci va putea sau când va avea mijloacele financiare necesare.

III.2 Facilitatea de credit

Facilitatea de credit este un concept nou care, potrivit articolului 2193 al noului Cod Civil, se identifică prin “contractul prin care o instituție de credit, o instituție financiară nebancară sau orice altă entitate autorizată prin lege specială, denumită finanțator, se obligă să țină la dispoziția clientului o sumă de bani pentru o perioadă de timp determinată sau nedeterminată”.

Dreptul clientului de a utiliza creditul dispare, în condițiile denunțării unilaterale, situație în care cel care finanțează trebuie să acorde un termen de măcar 15 zile în scopul înapoierii sumelor folosite.

În condițiile în care finanțarea de credit a fost încheiată pe o perioadă nedeterminată, fiecare parte are dreptul de a denunța contractul însă este nevoie de un preaviz pentru cealaltă parte de 15 zile, dacă potrivit contractului lucrurile nu stau altfel.

Creditul obținut prin facilitatea de credit poate fi folosit conform uzanțelor de mai multe ori și, de asemenea, pot exista și rambursări consecutive care să ajute la reînnoirea sumei disponibile.

Se poate aduce în discuție declararea scadentă a facilității prin raportare la situația în care sumele disponibile nu au fost reîntregite la un nivel satisfăcător iar facilitatea s-a convertit într-un debit permanent sau la situația în care ratingul debitorului se micșorează iar finanțatorul are impresia că debitorul nu își va îndeplini obligațiile contractuale.

În sfera de recunoaștere a motivelor care vizează beneficiarul facilității de credit:

intră doar următoarele acțiuni:

producerea de către client a unor incidente de plată;

dezvoltarea situației financiare a beneficiarului;

creșterea nivelului de indatorare a clientului prin tehnica de contractare a unor noi credite;

deschiderea unor proceduri judiciare/extrajudiciare contra beneficiarului;

schimbări ale valorii garanțiilor accesorii creditului.

nu intră:

impedimentele material ale finanțatorului;

Schimbăriile pieței financiare.

III.3 Aspectul clauzelor abuzive în contractul de credit bancar

Clauzele contractuale stabilite între consumatori și profesioniști ar trebui să fie formulate detaliat, clar, neechivoc în scopul de a elimina orice tip de interpretare care ar putea conduce la potențiale abuzuri.

În ultimii ani, situațiile cu privire la înmulțirea cererilor de chemare în judecată din partea persoanelor fizice către instituțiile bancare s-au multiplicat, obiectul chemărilor constând, pe de o parte, în anularea unora dintre clauze convențiilor de credit și înapoierea unor sume deja plătite, pe de altă parte, în suspendarea consecințelor clauzei respective prin metoda ordonanței prezidențiale.

În aceste conjuncturi, instanțele judecătorești abordează două tehnici:

admit cererile însă constată nulitatea clauzelor abuzive;

resping cererile pe motivul că reclamanților li s-au adus la cunoștință convențiile de credit și, în consecință, le-au semnat dovedind că sunt de acord cu acestea.

Incluse în contractele de credit, clauzele abuzive împuternicesc instituția bancară să schimbe sub o formă limitată contractul, fără a apela la o negociere reală a noilor clauze, astfel conducând la un dezechilibru marcant între părțile contractante. Motivarea băncilor în acest context stă în politica de creditare a băncii și/sau în dezvoltarea pieței financiare, justificări care privează, însă, consumatorul de posibilitatea de a rezilia contractul.

Totuși, clauzele abuzive nu se regăsesc doar în contractele de credit care se încheie cu băncile, ci și în contractele ce nu au fost direct negociate cu consumatorul.

Lipsa de negociere conturează contractele de adeziune cu clauze preformulate prin care consumatorului nu îi este permis să negocieze pentru propriile prevederi. Astfel, consumatorul nu poate influența cuprinsul clauzelor din contracte ci poate doar să îl accepte sau să îl refuze însă nu îl poate schimba.

Pe lângă acestea, toate convențiile de credit cuprind clauze similar scrise, cu un font mic, în mod expres ales, pentru acest tip de contracte, pentru a determina observarea dificilă a prevederilor la o primă lectură.

“Malpraxisul” băncilor care impun astfel de clauze reiese și din prezentarea ofertei cu o dobândă fixă timp de un an pentru a persuada clienții în scopul de a încheia contractul, ulterior lucrurile schimbându-se iar dobânda devenind variabilă în funcție de dobândă afișată la filialele băncii.

Totodată, profitând de lipsa de cunoștințe în domeniu a clienților, băncile au introdus în contractele de credite clauze potrivit cărora au dreptul de revizui rata dobânzii în condițiile apariției unor modificări reprezentative la nivelul pieței monetare.

Dintre clauzele considerate abuzive care sunt cel mai frecvent întâlnite se trec în revistă următoarele:

cele privind interzicerea închirierilor sau a construirilor;

cele privind majorarea dobânzii;

cele privind declararea scadenței anticipate;

cele privind comisionul de risc perceput;

cele privind dobânda majorată;

cele privind modificarea nivelului comisioanelor, etc.

Potrivit unui articol de specialitate, clauza abuzivă există dacă exclude, prin maniera în în care este formulată, oportunitatea unei prezențe obiective care să analizeze veridicitatea motivelor de schimbare ireversibilă a contractului.

Familiarizarea cu regimul aplicabil clauzelor abuzive, maniera în care acestea sunt formulate de profesioniști, dar și modalitatea prin care sunt aparate interesele și drepturile comercianților (situați în inferioritate față de poziția instituțiilor de credit) sunt relevante în condițiile unei expansiuni a relațiilor de creditare.

În ceea ce privește clauzele abuzive, ulterior sunt evidențiate elementele în funcție de care o clauză poate fi considerată abuzivă, aceasta în condițiile în care clientului nu i s-au adus la cunoștință aceste aspecte.

Așadar, existența abuzivă a unei clauze se poate evalua în raport cu:

factorii care au condus la încheierea contractului;

natura produselor sau a serviciilor ce fac obiectul contractului la momentul finalizării acestuia;

clauze inserate în contractul respectiv sau în alte contracte însă care sunt strâns conectate cu contractul de bază.

În condițiile în care exercitarea contractului nu mai poate avea consecințele dorite, ulterior înlăturării clauzelor apreciate ca fiind abuzive, clientul are dreptul de a cere rezilierea contractului, putând milita, în funcție de situație, pentru daune – interese.

CONCLUZII

Procesul de creditare bancară prezintă interes atât pentru agenții economici, care urmăresc solidificarea afacerilor pe care le desfășoară cât și pentru bancă (actor ce are în vedere o creștere a profiturilor obținute din dobânzi).

Agentul economic care solicită un credit este obligat să pună la dispoziția băncii totalitatea actelor și a documentelor din care să reiasă rezultatele economico – financiare, natura activității pe care o desfășoară sau situația patrimonială. Pe tot parcursul creditării, clientul este obligat să depună la dispoziția băncii un exemplar al situațiilor contabile periodice și al bilanțul contabil.

Practica bancară presupune existența a două maniere de creditare: prin conturi separate de împrumut și prin contul curent.

Un alt aspect relevant al procesului de creditare constă în, metodologia de creditare care cuprinde mai multe stadii:

stadiul incipient;

stadiul depunerii dosarului;

stadiul analizei documentației depuse;

stadiul determinării indicatorilor de apreciere;

stadiul aprobării creditelor;

stadiul constituirii garanțiilor;

stadiul finalizării contractului;

stadiul urmăririi și derulării creditului.

Stadiul incipient constă într-o documentare de ambele părți (agent economic – bancă) spre descoperirea:

nevoii de credit;

condițiilor de cost;

condițiilor de obținere a creditului;

condițiilor de rambursare.

Stadiul depunerii dosarului presupune două tipuri de documente: de natură economică și de natură juridică.

Stadiul analizei documentației depuse implică evaluarea cererii de creditare, mai exact o analiză a fezabilității planului legat de rambursarea împrumutului și legat de posibilitățile de atingere a scopurilor pentru care fost cerut creditul, care este înfățișat de cel care dorește creditul.

Stadiul determinării indicatorilor de apreciere implică analiza bilanțului celui care cere creditul. Bonitatea clientului până în momentul respectiv ilustrează abilitățile acestuia de a își achita obligațiile ulterioare semnării contractului de credite.

Stadiul aprobării creditelor vizează, înainte de toate, actorul care poate da acordul în ceea ce privește acordarea creditului (poate fi vorba despre filiale sau despre centrala băncii). În centrala unei bănci decizia poate fi luată de Consiliul de Administrație – pentru creditele mari – sau de Comitetul de Risc și Credite a Comitetului de Direcție.

Stadiul constituirii garanțiilor reprezintă una din cele mai reprezentative etape în acordarea unui credit. Orice hotărâre referitoare la creditarea unui client trebuie să facă referire la capacitățile prezente și viitoare de a rambursa creditul din propriile surse.

Contractele de garanție oferă băncii un nivel mai ridicat de securitate scăzând riscul pe care banca și-l asumă la acordarea creditelor. Atât înainte de acordarea creditului, cât și pe parcursul creditării, băncile sunt obligate să verifice existența și conservarea valorii garanțiilor.

Stadiul încheierii contractului reprezintă ultima etapă ce include primirea împrumutului de către solicitant.

Contractul de credit prevede condițiile în care a fost aprobat acesta precum și garanțiile financiare și drepturile și obligațiile părților.

Etapa urmăririi și derulării creditului cuprinde păstrarea permanentă a relațiilor dintre bancă și debitor datorită unor motive care sunt relevante în procesul de urmărire a creditelor:

asigurarea permanență că starea financiară a clientului îi permite să fie unul solvabil;

aflarea situației la zi a afacerii clientului;

informarea cu privire la client prin prisma credibilității și a activității sale;

analiza posibilității acestuia de a își plăti în continuare datoria către bancă;

confirmarea sau infirmarea spuselor clientului;

urmărirea și analiza tendințelor paradoxale în așa fel încât să poată fi luate măsuri preventive;

obținerea confirmării utilizării creditului în scopul acordării.

Așadar, concluzia care se desprinde din această metodologie de creditare constă în faptul că începând cu aprobarea și acordarea unui credit bancar și până la rambursarea totală a lui, scopul activității de creditare este de a păstra pe tot parcursul creditării condițiile stabilite la început, încă de la acordarea creditului. Această “păstrare în alertă” este benefică pentru prevenirea ca un credit performant, în primă instanță, să se transforme în unul neperformant, din cauza deteriorării situației economico – financiare a împrumutatului.

Din perspectiva activității bancare, operațiunile de creditare constituie partea cea mai reprezentativă a operațiunilor de plasament, atât din perspectiva volumului de muncă, cât și din perspectiva participării acestor tipuri de operațiuni la evoluția profitului băncii. Astfel, băncile trebuie să-și îmbunătățească continuu strategiile și tehnicile și mijloacele de creditare în următoarele direcții:

permanenta îmbunătățire a managementului la nivelul băncii;

activitatea de informare întreprinsă la scară largă, care va conduce la facilitarea tehnicilor de lucru și la servirea eficientă a clienților;

diversificarea serviciilor bancare și a gamei de produse, în mod expres a creditelor puse la dispoziția clienților.

BIBLIOGRAFIE

Anghel, M., “Management financiar bancar”, Editura Matrix Rom, București, 2001

Basno, Cezar, Dardac, Nicolae, Floricel, Constantin, “Monedă, Credit, Bănci”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995

Bercea, L., “Contractul de credit bancar – Principiile, legea, uzanțele”, Universul juridic, București, 2013

Brendea, C., Dăeanu, V., E., Zamfirescu, M., Ghiță, M., “Riscul și performanța creditului bancar în România”, București, 2001

Cerna, S., “Sistemul monetar și politica monetară”, Editura Enciclopedică, București, 1996

Cocriș, V., “Management bancar”, note curs, Iași, 2002

Dănilă, N., “Privatizarea băncilor”, Editura Economică, București, 2000

Demetrescu, C., G., “Teoria și practica bancară”, Editura Librăriei SOCEC & Co.S.A, București, 1933

Dimitriu I., “Monedă și Credit”, Editura Graphix, Iași, 1994

Drăgan, C., M., “Sisteme avansate de contabilitate bancară” – Ediția Universul, 1998

Duma, Florin, „Finanțe publice”, Note de curs, Universitatea "Babeș-Bolyai", Cluj, 2004

Florescu, D., Bordea, A., Popă, R., „Contractul de credit bancar”, Editura Universul Juridic, 2013

Georgescu, I., L., “Drept comercial roman”, Ed. All Beck, București 2002

Giurgiu, Aurel – Ioan, “Finanțele Publice”, Note de Curs, 2000

Gheorghe, Gorincu, „Mic dicționar al economiei de piață”, Editura Porto Franco, Galați, 1991

Ionescu L., “Băncile și operațiunile bancare”, Editura Economică, București, 1996

Inceu, Adrian, Pop, Florin, Lazăr Dan, “Elemente de finanțe publice”, C.F.C.I.D., Presa Universitara Clujeană, Cluj-Napoca, 2000

Matei, Gheorghe, “Finanțe generale”, Ed. Mondo, Craiova, 1994

Mihăescu S., “Controlul financiar în bănci”, Editura Sedcom Libris, Iași, 2003

Nemeș, V., cursul “Drept bancar”, Facultatea de Drept, Universitatea “Nicolae Titulescu”, București

Olteanu, A., “Management bancar”, Editura Dareco, București, 2003

Pătulea, Vasile, “Garantarea executării obligațiilor comerciale”, Ed. Lumina Lex, 1994

Sauleanu, L., Alina, Dodocioiu, „Jurisprudență în materia clauzelor abuzive în contractele bancare”, Universitatea din Craiova, Facultatea de Drept și Științe Administrative

Stanciu N., “Monedă și Credit”, Editura MYB, Craiova, 2002

Stănescu, C., Bârsan, C., “Drept civil. Teoria generală a obligațiilor”, Ed. All, București, 1994

Stoica V., Deaconu P., “Bani și Credit. Teoriile monetare. Administrarea banilor și politica monetară”, Editura Economică, București, 2003

Talpos, Ioan, “Finanțele României”, Ed. Sedona, Timișoara, 1996

Tudorache D., Ivan V.M., “Operațiuni, tehnici, produse bancare, elemente de asigurări”, Editura Expert, București, 2003

Turcu, I., “Reorganizarea și lichidarea judiciară”, Ed. Lumina Lex, București, 1994

Turcu I., “Operațiuni și contracte bancare – introducere în teoria și practica dreptului bancar”, editura a III-a, Editura Lumina Lex, Cluj Napoca, 1997

Turcu, I., “Tratat de drept bancar”, Ed. Lumina Lex, București 1999

Voinea, Gh., “Mecanisme și tehnici valutare și financiare internaționale”, Editura Sedcom Libris, Iași, 2003

Surse online

https://www.bcr.ro/ro/Downloads/de8befc6-7c74-48b7-bf1e-e4178851cb41/Contract_Cadru_pentru_Servicii_Bancare_Pentru_persoane_fizice.pdf?forceInline

http://www.academia.edu/7360432/Explicitarea_termenilor_economici

http://www.ecol.ro/content/moneda-si-sistemul-monetar-0

http://legeaz.net/cpc-cod-procedura-civila/art-376-cprciv

http://www.legex.ro/Legea-34-1991-1951.aspx

http://legislație.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/140

http://roren.ro/ro/library/13/codul-de-procedura-civila-cartea-v-despre-executarea-silita

http://www.lege-online.ro/lr-LEGE-15%20-1990-%28755%29-%281%29.html

http://www.legex.ro/OUG-30-1997-11398.aspx

http://www.legex.ro/Legea-36-1991-1954.aspx

http://www.euroavocatura.ro/legislatie/1026/Legea_193_2000,_Republicata_2012,_privind_clauzele_abuzive_din_contractele_incheiate_intre_profesionisti_si_consumatori

http://legeaz.net/noul-cod-civil/art-1447-drepturile-creditorului-obligatiile-solidare-intre-debitori-obligatiile-solidare

Legea nr. 202 din 12.07.2013 privind contractele de credit pentru consumatori, art. nr. 619; data intrării în vigoare – 06.03.2014

Cod Civil, 2015, Capitolul XIII (Contractul de împrumut), secțiunea a 3-a (Împrumutul de consumație), articolul 2158

Cod Civil, art. 1488, Obligația de a da o sumă de bani

Cod Civil, 2015, Capitolul XV (Contul bancar curent și alte contracte bancare), Secțiunea a3-a (Facilitatea de credit), articolul 2193