Contractul de Comodat Si Contractul de Imprumut de Consumatie

Cuprins

INTRODUCERE

Lucrarea este structurată în șapte capitole și este dedicată analizei contractului de împrumut, cu cele două forme principale: contractul de comodat (sau împrumutul de folosință) și împrumutul de consumație.

Primul Capitol, intitulat Noțiuni introductive, este structurat în două subcapitole, respectiv Considerații preliminare privind apariția contractului ca o necesitate impusă într-un anumit stadiu de dezvoltare a societății și Noțiuni privind contractul de împrumut, definiții. Astfel, împrumutul este definit tradițional ca fiind contractul în baza căruia o persoană, numită împrumutător, transmite unei alte persoane, numite împrumutat, folosința sau proprietatea unui bun, cu obligația acesteia din urmă de a restitui bunul primit sau o cantitate echivalentă de alte bunuri, de aceeași categorie și calitate.

În dreptul nostru civil împrumutul este de două feluri:

împrumutul de folosință (comodatum), prin care o persoană – comodantul – încredințează unei alte persoane – comodatarul – un anumit bun spre utilizare gratuită pentru o anumită perioadă de timp, la sfârșitul căreia bunul este restituit proprietarului său.

În cazul acestui tip de contract nu este transmisă nici proprietatea lucrului, nici posesiunea lui, ci numai detențiunea lui. Comodatarul, persoana care a primit lucrul, este un simplu detentor; el are dreptul să se folosească de obiectul împrumutat potrivit cu înțelegerea părților, de unde și numele de împrumut de folosință. El este obligat să-l restituie la termenul stabilit de comun acord prin contract. Comodatarul nu trebuie să plătească nimic pentru folosința lucrului. Cu alte cuvinte, acest contract este gratuit.

2. împrumutul de consumație (propriu-zis sau mutuum) prin care o persoană – împrumutătorul – transmite unei alte persoane – împrumutatul – o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor (cum ar fi grâu, combustibil, ulei), împrumutatul fiind obligat, la expirarea perioadei convenite, să restituie o cantitate egală de bunuri de același gen și aceeași calitate (tantundem).

În ambele categorii de împrumut, operațiunea avantajează pe împrumutat. Acesta realizează un folos gratuit, întrucât se folosește în interesul său exclusiv de bunul primit, fără să ofere, în genere, vreun contraechivalent celeilalte părți pentru această utilizare.

Serviciul pe care împrumutătorul îl face împrumutatului constă în faptul că se privează de folosința unui bun al său pe o perioadă determinată.

Dacă inițial contractul de împrumut era prezent în domeniul relațiilor familiale și între prieteni, având la bază conceptul de încredere, ulterior, progresul economic a dus la extinderea domeniului de aplicabilitate a acestui contract, devenind un instrument util chiar în mediile de afaceri.

Actul de binefacere nu afectează patrimoniul împrumutătorului, chiar dacă prin natura sa contractul presupune transferarea proprietății bunului (cazul contractului de împrumut de consumație), dat fiind faptul că obiectul remis beneficiarului trebuie să fie întotdeauna restituit la scadență, fie în natură (comodat), fie prin echivalent (împrumutul de consumație).

În Capitolele II și III, intitulate Caracterele juridice ale contractului de comodat respectiv Caracterele juridice ale contractului de împrumut de consumație, sunt prezentate separat caracteristicile celor două categorii de împrumut.

Din analiza caracterelor juridice specifice celor două tipuri de contracte a rezultat că între acestea există atât similitudini cât și deosebiri fundamentale.

Principalele similitudini evidențiate la ambele categorii de contracte de împrumut:

au un caracter real, deoarece presupun manifestarea de voință a părților contractante, dar și predarea efectivă a obiectului împrumutat și restituirea acestuia. Dacă bunul nu a fost predat, nu se naște obligația de restituire.

au caracter unilateral, întrucât nasc obligații numai pentru una dintre părțile contractului, respectiv pentru beneficiarul contractului de împrumut, inclusiv în cazul contractului de consumație cu titlu oneros, având în vedere faptul că obligația de plată a dobânzii revine tot împrumutatului.

obiectul contractului trebuie să existe, să fie determinat sau determinabil, să fie licit, moral, să fie posibil, să fie în circuitul civil.

sunt contracte cu termen ferm, deoarece trebuie să precizeze clar perioada de folosință (în cazul comodatului), respectiv de dispunere totală asupra bunurilor primate (în cazul împrumutului de consumație) și momentul la care beneficiarul este obligat să restituie același bun (în cazul comodatului) sau o cantitate echivalentă de bunuri din aceeași categorie și de aceeași calitate (în cazul împrumutului de consumație)

au conținut patrimonial. Prestațiile la care se obligă împrumutătorul față de împrumutat și invers, au de regulă conținut patrimonial.

Diferențele identificate între cele două tipuri de contracte sunt fundamentale. Astfel, în timp ce contractul de comodat este translativ de folosință, întrucât persoana care împrumută (comodantul) rămâne proprietarul lucrului împrumutat, răspunzând de pierderea ori deteriorarea bunului rezultate din folosința în scopul pentru care l-a împrumutat, contractul de împrumut de consumație este translativ de proprietate, deoarece împrumutatul devine proprietarul bunului și suportă riscul pieirii acestuia în caz de forță majoră sau în cazuri fortuite.

Spre deosebire de comodat unde orice persoană care are dreptul de a folosi bunul poate fi comodant (poate fi și un uzufructuar sau un locatar, dacă potrivit legii sau convenției nu le este interzisă transmiterea folosinței lucrului), în cazul contractului de consumație împrumutătorul trebuie să fie proprietarul bunului predat.

În timp ce comodatul este esențialmente gratuit, contractul de împrumut de consumație poate fi atât cu titlu gratuit cât și cu titlu oneros, când obiectul îl reprezintă o sumă de bani, caz în care împrumutătorul pretinde obținerea unui contraechivalent (dobândă) pentru punerea la dispoziția împrumutatului a capitalului său.

Dacă în cazul comodatului, comodatarul este obligat să restituie bunul la expirarea perioadei convenite de comun acord în aceeași stare în care l-a primit, împrumutatul restituie alte bunuri decât cele împrumutate, dar de aceași categorie și calitate și în aceeași cantitate.

Comodatul prezintă o oarecare asemănare cu uzufructul, în sensul că atât uzufructuarul cât și comodatarul folosesc bunul altei persoane. Deosebirile sunt însă evidente: uzufructul poate fi și oneros, în timp ce comodatul nu poate fi decât gratuit; uzufructuarul poate să cedeze dreptul său altei persoane în timp ce comodatarul nu poate (doar cu aprobarea expresă a proprietarului.

Comodatul nu trebuie să se confunde cu donația, deoarece acest din urmă contract transferă proprietatea, pe când comodatul nu.

În Capitolele IV și V, intitulate Cerințe de validitate ale contractului de comodat respectiv Cerințe de validitate ale contractului de împrumut de consumație, sunt analizate capacitatea și consimțământul părților, obiectul, cauza și dovada împrumuturilor. Cerințele de validitate ale contractului de împrumut sunt cele generale pentru validitatea oricărui contract.

Pentru ambele categorii de contracte părțile trebuie să aibă capacitatea de a contracta, altfel spus, să aibe aptitudinea subiectului de drept civil de a dobândi drepturi și asuma obligații civile pe calea încheierii contractelor.

În conformitate cu prevederile art. 1.180 din Codul civil, “Poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege și nici oprită să încheie anumite contracte”.

Regulile privitoare la capacitatea de a contracta sunt reglementate în principal în cartea I din Codul civil.

Persoanele fizice care au împlinit 18 ani (vârsta majoratului în țara noastră) au capacitatea de a contracta.

Minorul cu vârsta între 14 și 18 ani va putea încheia, singur, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum și acte de dispoziție de mică valoare, dacă va obține în prealabil dubla încuviințare a ocrotitorului legal, respectiv a instanței de tutelă.

Cazurile de incapacitate de a contracta sunt expres prevăzute de lege, neputând fi extinse prin analogie sau pe calea interpretării, deoarece excepțiile sunt de strictă interpretare.

În mod particular, întrucât contractul de comodat este un contract netranslativ de proprietate, acesta are semnificația juridică a unui act de administrare și în consecință, cele două părți implicate trebuie să întrunească condițiile prevăzute de lege pentru încheierea unui asemenea act.

Comodatarul nu poate face acte de dispoziție asupra bunului împrumutat, adică nu îl poate da mai departe cu împrumut unei alte persoane, afară de cazul în care are aprobarea prealabilă a comodantului.

În cazul împrumutului de consumație, întrucât acesta este un contract translativ de proprietate, împrumutătorul, care este proprietarul bunului pe care îl împrumută, trebuie să aibă capacitatea de a face acte de dispoziție. La rândul său, împrumutatul trebuie să aibă de asemenea capacitate de exercițiu deplină, respectiv capacitatea de a dispune, deoarece la expirarea termenului convenit el trebuie să restituie bunuri asemănătoare celor pe care le-a împrumutat de la cealaltă parte.

Consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză. Deși condiția potrivit căreia consimțământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ nu este menționată expres în Codul civil drept o condiție de sine stătătoare a valabilității consimțământului, rezultă că prezența discernământului este un aspect particular al cerinței legale de exprimare conștientă a consimțământului.

În ceea ce privește cele două tipuri de împrumut se apreciază că transmiterea bunului constituie o materializare a consimțământului.

La ambele categorii de împrumut, obiectul contractului trebuie să întrunească condițiile generale de valabilitate, respectiv: să existe, să fie determinat sau determinabil, să fie licit, să fie moral, să fie posibil, să fie în circuitul civil.

Cauza încheierii contractelor reprezintă un alt element important al celor două contracte analizate și stă la baza clasificării contractelor în contracte cu titlul oneros și contracte cu titlu gratuit.

Cauza contractului trebuie să existe, să fie morală și licită. În general, cauza celor două categorii de contract rezidă din intenția comodantului/împrumutătorului de a asigura comodatarului/împrumutatului un folos gratuit.

În ceea ce privește dovada împrumuturilor nu sunt referiri exprese în normele speciale care le guvernează, fapt pentru care aceasta este supusă regulilor generale. Ca atare, transmiterea materială a bunurilor care fac obiectul celor două contracte poate fi probată prin orice mijloc de probă.

De asemenea, potrivit art. 309 alin. 2 din Codul de procedură civilă, în cazul în care valoarea obiectului actului este mai mare de 250 lei este obligatoriu să se întocmească un înscris. Proba cu martori nu este primită în cazul menționat.

Capitolele VI și VII, intitulate Efectele și încetarea contractului de comodat, respectiv Efectele și încetarea contractului de împrumut de consumație, sunt dedicate obligațiilor părților și încetării acestor contracte.

La ambele categorii de contract, obligațiile care se nasc din încheierea contractului cad doar în sarcina împrumutatului, de unde și caracterul acestora unilateral.

Codul civil stipulează principala obligație a beneficiarului de contract prin chiar definiția dată acestor împrumuturi. Astfel, beneficiarul (comodatarul/împrumutatul) se obligă să restituie după o perioadă de timp convenită bunul în starea în care l-a primit în cazul împrumutului de folosință, respectiv în echivalență, de aceeași calitate, în cazul împrumutului de consumație.

În cazul împrumutului de consumație cu titlu oneros, împrumutatul este obligat, pe lângă restituirea capitalului împrumutat, le valabilitate, respectiv: să existe, să fie determinat sau determinabil, să fie licit, să fie moral, să fie posibil, să fie în circuitul civil.

Cauza încheierii contractelor reprezintă un alt element important al celor două contracte analizate și stă la baza clasificării contractelor în contracte cu titlul oneros și contracte cu titlu gratuit.

Cauza contractului trebuie să existe, să fie morală și licită. În general, cauza celor două categorii de contract rezidă din intenția comodantului/împrumutătorului de a asigura comodatarului/împrumutatului un folos gratuit.

În ceea ce privește dovada împrumuturilor nu sunt referiri exprese în normele speciale care le guvernează, fapt pentru care aceasta este supusă regulilor generale. Ca atare, transmiterea materială a bunurilor care fac obiectul celor două contracte poate fi probată prin orice mijloc de probă.

De asemenea, potrivit art. 309 alin. 2 din Codul de procedură civilă, în cazul în care valoarea obiectului actului este mai mare de 250 lei este obligatoriu să se întocmească un înscris. Proba cu martori nu este primită în cazul menționat.

Capitolele VI și VII, intitulate Efectele și încetarea contractului de comodat, respectiv Efectele și încetarea contractului de împrumut de consumație, sunt dedicate obligațiilor părților și încetării acestor contracte.

La ambele categorii de contract, obligațiile care se nasc din încheierea contractului cad doar în sarcina împrumutatului, de unde și caracterul acestora unilateral.

Codul civil stipulează principala obligație a beneficiarului de contract prin chiar definiția dată acestor împrumuturi. Astfel, beneficiarul (comodatarul/împrumutatul) se obligă să restituie după o perioadă de timp convenită bunul în starea în care l-a primit în cazul împrumutului de folosință, respectiv în echivalență, de aceeași calitate, în cazul împrumutului de consumație.

În cazul împrumutului de consumație cu titlu oneros, împrumutatul este obligat, pe lângă restituirea capitalului împrumutat, la plata dobânzii convenite, indiferent dacă este specificat sau nu în contract cuantumul acesteia. În cazul în care nu se menționează nivelul dobânzii, se aplică automat dobânda legală, respectiv dobânda de referință stabilită de Banca Națională a României.

Deși nu regăsim în mod expres în dispozițiile Codului civil care guvernează împrumutul cu dobândă, considerăm că dobânda trebuie să fie precizată în contract, neputând fi prezumată.

Obligația de restituire există în sarcina beneficiarilor de contract chiar dacă nu este prevăzută expres în actul încheiat, ea fiind subînțeleasă odată ce bunul a fost transmis și primit de beneficiar (comodatar/împrumutat).

Conform prevederilor Codului civil, termenul de restituire se prezumă a fi stipulat în favoarea ambelor părți, iar dacă împrumutul este cu titlu gratuit, numai în favoarea împrumutatului.

În ipoteza în care părțile nu au convenit un termen de restituire, acesta va fi stabilit de instanță, luându-se în considerare scopul împrumutului, natura obligației și a bunurilor împrumutate, situația părților și orice altă împrejurare relevantă (art. 2.162, punctul 1 Cod civil).

Pe lângă obligația de restituire care este în sarcina împrumutatului, contractul de împrumut poate antrena un efect incidental și anume răspunderea împrumutătorului pentru viciile lucrurilor împrumutate, pe care acesta, deși le știa, nu le-a adus la cunoștința împrumutatului la data încheierii contractului.

 În cazul împrumutului cu titlu gratuit, în virtutea răspunderii sale pentru vicii, împrumutătorul va fi dator să îl despăgubească pe împrumutat pentru prejudiciile  pe care le suferă ca urmare a manifestării viciilor.

În cazul împrumutului cu titlu oneros, pe lângă aceste despăgubiri, împrumutătorul va fi ținut și de o obligație de restituire, întocmai ca și vânzătorul în legătură cu prețul vânzării, în sensul că împrumutătorul va trebui să restituie prestația pe care i-a furnizat-o împrumutatul ca remunerație pentru folosința bunurilor împrumutate.

Lucrarea se încheie cu formularea unor concluzii desprinse din analiza contractului de comodat, respectiv a contractului de împrumut de consumație, în ceea ce privește: noțiunea, caracterele juridice, condițiile de valabilitate și obligațiile părților contractante, metodele de stingere a efectelor contractului de împrumut.

O primă concluzie este că cele două contracte de împrumut sunt cele mai simple forme comparativ cu celelalte tipuri de contracte reale, fiind accesibile și persoanelor minore cu vârsta între 14 și 18 ani, după îndeplinirea unor constrângeri legale (obținerea în prealabil a încuviințării ocrotitorului legal, respectiv a instanței de tutelă).

Accesibilitatea formei și aria largă de cuprindere în ceea ce privește obiectul contractului au făcut ca cele două tipuri de contracte analizate să devină în ultimul timp soluții ideale în practică pentru satisfacerea diverselor necesități ale persoanelor fizice și juridice (cu titlu de exemplu menționăm contractul de comodat încheiat pentru obținerea de sedii sociale sau puncte de lucru).

O altă concluzie se referă la neajunsurile legislative, susceptibile de numeroase discuții și controverse.

Astfel, în Codul civil există o serie de dispoziții cu incidență asupra celor două categorii de împrumut care permit părților să facă derogări de la conținutul lor (exemplu: lipsa precizărilor privind necesitatea indexării valorii bunurilor fungibile și consumptibile în perioadele de fluctuație semnificativă în răstimpul dintre momentul încheierii contractului și acela al plății).

De asemenea, nu există prevederi care să consacre expres caracterul real al contractului de împrumut, cu toate că problema calificării juridice a acestora este esențială în stabilirea regimului juridic al actelor respective.

În acest sens, remarcăm dezbaterile doctrinare intense în cadrul cărora au fost exprimate atât concepții tradiționaliste, potrivit cărora remiterea materială a bunului reprezintă condiția esențială de validitate pentru încheierea contractului, dar și opinii moderne conform cărora predarea efectivă a bunului reprezintă o obligație contractuală ce revine împrumutatului.

CAPITOLUL 1

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Considerații preliminare

Contractele au apărut ca o necesitate într-un anumit stadiu de dezvoltare a societății spre a înlocui formele arhaice și greoaie de schimb dintre și în cadrul clanurilor primitive.

Principalele forme de schimb care au precedat contractele au fost: darurile reciproce și donațiile, iar mai târziu a apărut „trocul' (schimb). Cu timpul acesta s-a perfecționat, unul dintre elementele ce se schimbau între ele devenind oarecum permanent. S-a ajuns să se poată dobândi orice fel de lucruri în schimbul unui bun, unul și același, mai întai animalele, apoi moneda, în orice fel de schimb, creând, astfel, premisele apariției contractelor.

Dezvoltarea și diversificarea producției și implicit creșterea și diversificarea volumului schimburilor au necesitat acte juridice tot mai numeroase, iar pe de altă parte, clasa negustorilor cerea formarea unor instrumente juridice care să permită o folosire mai ușoară decât actele formale. Astfel, s-au creat condițiile pentru apariția unei game variate de contracte.

  1.2 Noțiunea contractului de împrumut

Împrumutul este definit în literatura juridică ca fiind contractul prin care se transmite folosința sau proprietatea unui bun de la o persoană, numită împrumutător, unei alte persoane, numite împrumutat, aceasta din urmă fiind obligată să restituie bunul în natură sau alte bunuri de aceeași calitate și cantitate.

În ipoteza în care promitentul refuză încheierea contractului iar bunul se află în deținerea beneficiarului, acesta din urmă poate solicita instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract de împrumut (art. 2145 din Codul civil). Ca atare, hotărârea poate fi pronunțată de instanță dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența bunului în stăpânirea beneficiarului, refuzul promitentului de a încheia contractul, precum și verificarea condițiilor de validitate a contractului, respectiv capacitatea de a contracta, consimțământul părților, un obiect determinat și licit, o cauză licită și morală (așa cum sunt menționate expres în art. 1179 din Codul civil)

Dacă promisiunea nu se onorează, beneficiarul poate să pretindă fie daune-interese, caz în care contractul nu se mai încheie sau perfectarea forțată a contractului prin hotărâre judecătorească.

Potrivit dispozițiilor art.2144 din Codul civil, împrumutul este de două forme: împrumutul de folosință, numit și comodat și împrumutul de consumație, cunoscut în literatura juridică și sub denumirea de contract propriu-zis sau mutuum.

Contractul de împrumut este reglementat de Codul civil în Cartea a V-a „Despre obligații”, Titlul IX. „Diferite contracte speciale”, Capitolul XIII „Contractul de împrumut”.

1.2.1 Noțiunea contractului de împrumut de folosință

Potrivit dispozițiilor art. 2146 din Codul Civil, împrumutul de folosință (comodat) este contractul cu titlu gratuit prin care o parte, numită comodant, remite un bun mobil sau imobil celeilalte părți, numite comodatar, pentru a se folosi de acest bun, cu obligația de a-l restitui la expirarea perioadei convenită de comun acord.

Conform definiției, contractul de împrumut de folosință poate avea ca obiect numai bunuri determinate în individualitatea sa.

Bunurile mobile trebuie să fie neconsumptibile și nefungibile prin folosință, pentru că numai în acest caz pot fi restituite în individualitatea lor.

Prin contractul de comodat, remiterea bunului (tradițiunea) are drept scop acordarea detenției și nu transmiterea proprietății și posesiunii. Ca atare, comodatarul este un simplu detentor precar, obligat la restituirea bunului. Dacă mai multe persoane au împrumutat împreună același bun, ele răspund solidar față de comodant (art. 2154 Cod civil).

Comodantul păstrează calitatea de proprietar al bunului împrumutat și ca atare va suporta riscurile pieirii bunului în caz de forță majoră sau în caz fortuit, în baza principiului res perit domino. De asemenea, comodantul răspunde de pierderea ori deteriorarea bunului rezultate din folosința în scopul pentru care l-a împrumutat (art. 2149 Cod civil).

Comodatul face parte din categoria actelor de binefacere, fiind „încheiat în cosiderația persoanei comodatarului, care nu își asumă nicio obligație față de comodant, afară de cea de restituire a bunului”.

Deoarece este netranslativ de proprietate, orice persoană care are dreptul de a folosi bunul poate fi comodant, respectiv și un uzufructuar sau un locatar, dacă potrivit legii sau convenției nu le este interzisă transmiterea folosinței lucrului (art. 2147 Cod civil).

Pentru exemplificarea contractului de comodat, considerăm că o persoană (comodantul) acordă cu împrumut un autoturism către o altă persoană (comodatarul), pentru o anumită perioadă stabilită de comun acord. În acest caz, împrumutătorul continuă să dețină în proprietate obiectul împrumutat, iar persoana care l-a primit este obligată să utilizeze autoturismul în mod adecvat (respectând regulile de circulație și având grijă de el ca și cum ar fi proprietatea sa) și să-l restituie în starea în care l-a primit la sfârșitul perioadei convenite. Acest împrumut este cu titlu gratuit, cu alte cuvinte comodatarul nu trebuie să plătească un contraechivalent proprietarului pentru folosința autoturismului. Comodatarul suportă însă cheltuielile necesare pentru folosința autoturismului în bune condiții (de exemplu, achiziționarea combustibilului).

În ceea ce privește promisiunea de împrumutut stipulată la art. 2145 Cod civil, în cazul împrumutului de folosință, „promisiunea de-a împrumuta dă naștere unei obligații de a face, însă contractul de împrumut ia naștere doar dacă acordul de voință al părților este urmat de predarea materială a bunului împrumutat”

Comodatul nu trebuie să se confunde cu donația, diferența dintre cele două contracte unilaterale constând în faptul că în timp ce ultimul implică translatarea dreptului de proprietate asupra bunului, comodatul presupune numai folosința temporară a bunului.

De asemenea, comodatul se deosebește de uzufruct prin faptul că, spre deosebire de uzufructuar, comodatarul nu poate să permită folosirea bunului împrumutat de către o terță persoană, decât cu aprobarea expresă a comodantului. Pe de altă parte, uzufructul poate fi și oneros, în timp ce comodatul este esențialmente gratuit.

Caracterul gratuit al comodatului face acest tip de contract diferit și de locațiunea de bunuri, în cazul căruia transmiterea folosinței bunului se face contra unui preț (chirie).

1.2.2 Noțiunea contractului de împrumut de consumație

Conform dispozițiilor art. 2158 din Codul Civil, împrumutul de consumație, cunoscut și sub denumirea de împrumut propriu-zis este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp convenită o cantitate echivalentă de bunuri de aceeași categorie și calitate.

Părțile contractului sunt împrumutătorul și împrumutatul, care pot fi persoane fizice sau persoane juridice.

Atunci când o persoană acordă un împrumut fără a o face cu titlu profesional, nu îi sunt aplicabile dispozițiile legale privind instituțiile de credit și instituțiile financiare nebancare. (art. 2158 alineat 2 din Codul civil)

Ca și comodatul, împrumutul de consumație nu este valabil fără tradițiunea (remiterea) bunului de la împrumutător la împrumutat.

„În lipsa predării bunului împrumutat, chiar dacă există un acord de voință între părți, el va avea doar valoarea de antecontract (de promisiune de împrumut).”

Transmiterea bunului poate fi făcută de împrumutător sau de un mandatar al acestuia.

Bunurile care formează obiectul contractului trebuie să se afle în circuitul civil. Ele pot fi foarte variate, de la bani până la bunuri de uz comun. Aceste bunuri trebuie să se încadreze simultan, în două categorii: fungibile și consumptibile (cum ar fi: combustibil, ulei, grâu, etc).

Bunurile fungibile sunt cele care pot fi înlocuite cu altele de același fel, de aceeași cantitate și calitate, cu ocazia executării unei obligații.

Bunurile consumptibile sunt bunurile care se consumă sau se înstrăinează încă de la prima utilizare. Exemple de astfel de bunuri: bani, alimente, combustibili.

Spre deosebire de contractul de comodat care este translativ de folosință, împrumutul de consumație este translativ de proprietate.

Definiția împrumutului de consumație așa cum este stipulate în art. 2.158 din Codul civil pierde din vedere acest aspect ce ține de esența contractului: transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor împrumutate pe perioada contractuală. Precizarea este cuprinsă abia în art. 2.160, care prevede că, prin încheierea valabilă a contractului, împrumutatul devine proprietarul bunului și suportă riscul pieirii acestuia.

Ca atare, împrumutatul poate dispune de bunurile împrumutate după propriile interese (să le înstrăineze, să le transforme, să le conserve prin depunere într-un depozit bancar, dacă este vorba despre bani). De aceea în dreptul modern acest contract este denumit împrumut de consumație.

La expirarea perioadei de comun convenită, împrumutatul restituie alte bunuri decât cele împrumutate, dar de aceeași categorie și calitate și în aceeași cantitate. De altfel,  bunurile ce fac obiectul împrumutului de consumație fiind fungibile, va fi întotdeauna posibilă procurarea unor alte bunuri de același gen, astfel încât obligația de restituire nu se poate stinge prin forță majoră.

Spre deosebire de comodat care este esențialmente gratuit, împrumutul de consumație este atât cu titlu gratuit cât și cu titlu oneros, atunci când obiectul împrumutului este de regulă o sumă de bani. În acest ultim caz, trebuie stipulată expres în contract obligația împrumutatului (beneficiarului) de a plăti un anumit contraechivalent (dobândă), stabilit în condițiile prevăzute de lege.

Dobânda poate fi convenită în bani ori în alte prestații sub orice titlu sau denumire la care împrumutatul se obligă ca echivalent al folosinței capitalului. Caracterul oneros trebuie să rezulte expres din contract.

Spre exemplificare considerăm un împrumut care are ca obiect o sumă de bani, banii reprezentând un bun fungibil prin excelență. Astfel, împrumutătorul transferă o anumită cantitate de unități monetare către o altă persoană, iar dreptul de proprietate și dispoziția asupra sumei de bani trec de la el la împrumutat. Împrumutatul este autorizat să utilizeze banii ca pe proprii săi bani (inclusiv să îi conserve prin depunere într-un depozit bancar), cu obligația de a restitui la sfârșitul unui termen stabilit, același număr de unități monetare împrumutate, plus o dobândă în cuantumul convenit.

Articolul 2167 din Codul civil stabilește ca regulă aplicarea prevederilor referitoare la împrumutul cu dobândă în toate cazurile în care se naște o obligație contractuală de plată, cu termen, a unei sume de bani ori a altor bunuri de gen, în măsura în care nu există alte reguli speciale.

În măsura în care cel care acordă împrumutul este un profesionist, în accepțiunea dispozițiilor art. 3 din Codul civil, prevederile Codului civil care guvernează contractul de împrumut cu dobândă vor completa dispozițiile legilor speciale privind instituțiile de credit. În acest sens, menționăm contractul de credit bancar, prin care împrumutătorul, de regulă o bancă, împrumută unei alte persoane juridice sau unei persoane fizice, numită împrumutat, o sumă de banci (creditul) pe o perioadă de comun acord stabilită, în schimbul unei dobânzi adăugate la valoarea împrumutului.

Împrumutul cu dobândă are un dublu obiect, respectiv suma de bani împrumutată și dobânda. Și în acest caz contractul are caracter unilateral, întrucât obligația de restituire a sumei împrumutate și obligația de plată a dobânzii convenite cad tot în sarcina împrumutatului.

Trebuie menționat că prin art. 3 alin 1 din Legea nr.216/2011 privind interzicerea activității de cămătărie se interzice darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată, astfel că această activitate constituie infracțiune, iar sumele de bani sunt supuse măsurii confiscării.

În cuprinsul legii menționată mai sus este definit termenul de camătă ca fiind dobânda pe care o pretinde cămătarul pentru sumele împrumutate, iar cămătarul este persoana fizică ce împrumută sume de bani în schimbul unei camete.

De asemenea, prin aceeași lege se interzice împrumutul cu dobândă în situația în care împrumutătorul este o persoană fizică neautorizată, care a făcut din împrumut o activitate profesională.

CAPITOLUL 2

CARACTERELE JURIDICE ALE CONTRACTULUI DE COMODAT

Contractul de împrumut de folosință are, în principal, următoarele caractere juridice:

contract real

contract cu titlu gratuit

contract unilateral

contract translativ de folosință.

2.1 Contract real

Contractul de comodat este un contract real deoarece, pe lângă acordul de voință al părților, este nevoie și de predarea efectivă a bunului care formează obiectul contractului.

Simpla manifestare de voință a părților poate să fie suficientă pentru ca un contract să fie valid doar în ipoteza în care în momentul acordului de voință bunul se află deja în posesia comodatarului, indiferent cu ce titlu juridic, sau în cazul refuzului promitentului de a încheia contractul, situație în care hotărârea instanței va ține loc de contract.

„Promisiunea de comodat însă este un antecontract consensual, spre deosebire de comodat, care este un contract real.”

Caracterul real al contractului de comodat rezidă și din obligativitatea restituirii obiectului. Astfel, o operă muzicală, de exemplu, nu poate face obiectul unui comodat.

Spre exemplificarea comodatului considerăm acordarea spre folosință a unei camere dintr-un apartament ca sediu social pentru o perioadă determinată. În acest caz, împrumutătorul continuă să aibă în proprietate întregul apartament, inclusiv camera asupra căreia a transferat pentru altă persoană dreptul de folosință. Comodatarul este obligat să utilizeze camera în mod adecvat, având grijă de ea ca și cum ar fi proprietatea sa și să o restituie la sfârșitul perioadei asupra căreia s-a căzut de acord. (încheierea comodatului).

Cu toate acestea, Codul civil nu consacră expres caracterul real al contractului de împrumut, deși problema calificării juridice a acestuia este esențială în stabilirea regimului juridic al actului respectiv. Acest neajuns legislativ este intens dezbătut în mediile de specialitate.

2.2 Contract cu titlu gratuit

Contractul de comodat este prin natura sa un contract gratuit și face parte din categoria contractelor gratuite sau de binefacere.

În Codul civil caracterul gratuit al comodatului rezultă chiar din dispoziția legală (art. 2146 care definește împrumutul de folosință).

Caracterul gratuit al comodatului stabilește ca regulă faptul că acesta nu poate îmbrăca forma unui contract cu titlu oneros.

„În ipoteza în care folosința bunului mobil sau imobil nu ar fi transmisă cu titlu gratuit, ci cu titlu oneros, intenția părților contractante nu poate fi calificată ca fiind aceea de-a încheia un contract de comodat, ci un contract de locațiune. Gratuitatea contractului ține atât de natura, cât și de esența comodatului”

În consecință, înțelegerea părților nu ar mai putea fi calificată drept un contract de comodat în cazul în care comodantul ar pretinde o contravaloare pentru acordarea dreptului de folosință asupra bunului împrumutat.

„Stipularea unui preț al folosinței în sarcina comodatarului schimbă natura juridică a operațiunii în contract de locațiune”

Caracterul gratuit al împrumutului de folosință era prevăzut și în dreptul roman, potrivit căruia „comodatul este un contract esențialmente gratuit, care se formează prin tradițiunea lucrului de către o persoană, comodant, altei persoane, comodatar (comodatarius) pentru a se servi de el și al restitui în natură (nu prin echivalent).”

Deși potrivit dispozițiilor art. 2149 din Codul civil, comodatarul nu este obligat să suporte contravaloarea uzurii bunului ca urmare a folosirii pentru destinația stabilită, totuși considerăm că obligația de restituire a bunului în starea în care i-a fost predat ar putea implica indirect și efectuarea de către comodatar a unei posibile cheltuieli cu întreținerea bunului. Și în această ipoteză considerăm că împrumutul de folosință își păstrează caracterul gratuit.

Conform dispozițiilor art. 2.151, punctul (2) din Codul civil “…comodatarul are dreptul să îi fie rambursate cheltuielile pentru lucrările necesare asupra bunului care nu puteau fi prevăzute la încheierea contractului, atunci când comodantul, înștiințat în prealabil, nu s-a opus efectuării lor ori când, din cauza urgenței lucrărilor, acesta nu a putut fi înștiințat în timp util.”

De asemenea, în cazul în care la data încheierii contractului comodantul cunoștea viciile ascunse ale bunului împrumutat și nu l-a prevenit pe comodatar despre acestea, comodantul este obligat să repare prejudiciul suferit din această cauză de comodatar, potrivit prevederilor art. 2152.

2.3 Contract unilateral

Contractul de comodat este un contract unilateral deoarece naște obligații numai în sarcina comodatarului din momentul încheierii lui.

„Chiar dacă pe parcursul derulării contractului se pot naște obligații și în sarcina comodantului, contractul rămâne unilateral, deoarece obligația este extracontractuală.”

Unele obligații ce se pot naște în sarcina comodantului, cum sunt cele cu privire la restituirea unor cheltuieli făcute de comodatar pentru conservarea lucrului, nu izvorăsc din contract ci dintr-un fapt juridic extracontractual. Acestea sunt extraordinare, necesare și urgente.

2.4 Contract translativ de folosință

Prin contractul de comodat, remiterea bunului (tradițiunea) are drept scop acordarea detenției și nu transmiterea proprietății și posesiunii. Ca atare, prin încheierea comodatului nu se constituie un drept real în favoarea comodatarului.

Comodatarul este un simplu detentor precar, obligat la restituirea bunului, iar comodantul rămâne proprietarul lucrului împrumutat, răspunzând de pierderea ori deteriorarea bunului rezultate din folosința în scopul pentru care l-a împrumutat (art. 2149 Cod civil).

Împrumutul de folosință se distinge de contractul de depozit prin aceea că bunul este remis în interesul comodatarului, care se folosește de bun, pe când depozitarul are doar paza bunului dat în depozit.

Deoarece este netranslativ de proprietate, orice persoană care are dreptul de a folosi bunul poate fi comodant, respectiv și un uzufructuar sau un locatar, dacă potrivit legii sau convenției nu le este interzisă transmiterea folosinței lucrului.

Încheierea unui contract de comodat este preferată în practică îndeosebi de întreprinderile individuale, întreprinderile familiale sau persoanele fizice autorizate care doresc un punct de lucru sau un sediu social.

Valabilitatea contractului este asigurată de acordul de voință al părților, respectiv de predarea bunului care constituie obiectul împrumutului de folosință. O atenție deosebită trebuie acordată verificării valabilității actelor oficiale care confirmă faptul că persoana care transmite dreptul de folosință (comodantul) deține spațiul care constituie obiectul contractului.

CAPITOLUL 3

CARACTERELE JURIDICE ALE CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT DE CONSUMAȚIE

Contractul de împrumut de consumație are, în principal, următoarele caractere juridice:

este un contract real

contract cu titlu gratuit sau oneros

contract unilateral

contract translativ de proprietate.

3.1 Contract real

Deși nu este expres stipulat în Codul civil, contractul de împrumut de consumație este un contract real, întrucât se naște doar prin transmiterea materială a bunului în legătură cu care se încheie. Cu alte cuvinte, pentru formarea lui nu este suficientă simpla realizare a acordului de voință a părților, ci trebuie să aibă loc predarea (tradițiunea) efectivă a bunului care formează obiectul contractului. Dacă bunul nu a fost predat, nu se naște obligația de restituire.

Într-un singur caz contractul se naște doar prin simpla manifestare de voință a părților (solo consensu) și anume atunci când bunul se află deja în posesia împrumutatului. Și în acest caz, contractul este tot real.

3.2 Contract unilateral

Împrumutul de consumație este un contract unilateral, deoarece naște obligații doar pentru una dintre părțile contractante, și anume pentru împrumutat. Caracterul unilateral se menține și în cazul în care împrumutul are ca obiect o sumă de bani dată cu dobândă, deoarece cel care se obligă este tot debitorul obligației de restituire a bunului împrumutat.

3.3 Contract cu titlu gratuit sau oneros

Împrumutul de consumație poate fi atât cu titlu gratuit, adică fără contraechivalent în privința împrumutătorului, cât și cu titlu oneros, în cazul împrumutului care are ca obiect o sumă de bani. În acest ultim caz, împrumutătorul poate pretinde de la împrumutat pe lângă obligația de restituire și obținerea unui contraechivalent (dobândă), iar contractul este un împrumut cu dobândă.

Caracterul oneros trebuie să rezulte expres din clauzele contractului încheiat, în caz contrar fiind aplicabile dispozițiile art. 2159 Cod civil care prezumă caracterul gratuit al contractului.

Prin împrumutul cu dobândă, o anumită cantitate de unități monetare este transferată în prezent de la o persoană la alta, iar dreptul de proprietate și dispoziția asupra banilor trec de la cel ce acordă împrumutul la cel ce îl primește. Beneficiarul sumei de bani primită (împrumutatul) este autorizat să utilizeze banii ca pe proprii săi bani, în condițiile în care se obligă să înapoieze, la sfârșitul unui termen stabilit, același număr de unități monetare împrumutate. Contractul de împrumut implică un schimb de bunuri prezente pentru bunuri viitoare. Pe cale de consecință, spre deosebire de contractul de comodat, în cazul unui contract de împrumut de consumație este firească stabilirea unei înțelegeri privind plata unei dobânzi, având în vedere faptul că bunurile prezente sunt preferate întotdeauna celor viitoare și, ca atare, oamenii sunt dispuși să cedeze o anumită cantitate de unități dintr-un bun fungibil în prezent doar în schimbul unui număr superior de unități din bunul fungibil în viitor (la expirarea perioadei convenite). Astfel, diferența dintre numărul de unități oferite inițial și numărul de unități primite de la împrumutat la sfârșitul termenului este tocmai dobânda.

Dobânda reprezintă prestația pe care împrumutătorul o primește în plus față de bunurile efectiv împrumutate, prestație care se stipulează de regulă în bani.

Dobânda se poate stabili în bani ori în alte prestații sub orice titlu sau denumire la care împrumutatul se obligă ca echivalent al folosinței capitalului.

Conform dispozițiilor art. 2169 din Codul civil, suma de bani împrumutată este purtătoare de dobândă din ziua în care a fost remisă împrumutatului.

3.4 Contract translativ de proprietate

Contractul de împrumut de consumație este translativ de proprietate, astfel că împrumutătorul trebuie să fie proprietarul bunului împrumutat și să fie apt să realizeze acte de dispoziție, ca și împrumutatul. Această cerință este necesară dat fiind faptul că împrumutatul va trebui să restituie din patrimoniul său o valoare echivalentă.

„În favoarea împrumutătorului operează prezumția de proprietate, reglementată de dispozițiile art. 919 alineat 3 din Codul civil, astfel că, până la proba contrară, împrumutătorul, în calitate de posesor al bunului ce formează obiectul contractului împrumutului de consumație, este considerat proprietar.”

“Contractul de împrumut care are ca obiect bunul proprietatea altuiaeste lovit de nulitate relative, sancțiune care poate fi invocată doar de împrumutat.”

Potrivit dispozițiilor art. 2160 din Codul civil, împrumutatul devine proprietarul bunului și suportă riscul pieirii acestuia în caz de forță majoră sau în cazuri fortuite. În consecință, împrumutatul este liber să utilizeze bunul în conformitate cu propriile interese. Întrucât bunurile sunt fungibile și consumptibile, folosința lor de către împrumutat presupune consumarea substanței lor, astfel încât după această folosință, împrumutatul nu va restitui, ca în cazul comodatului aceleași bunuri pe care le-a primit, ci o cantitate echivalentă de bunuri de aceeași natură și calitate, ceea ce este posibil datorită naturii lor fungibile.

În ipoteza în care, deși bunurile sunt fungibile și consumptibile prin natura lor, părțile se înțeleg să le considere în mod individual și convin ca aceleași bunuri remise să fie restituite la scadență, atunci contractul se transformă din împrumut de consumație în împrumut de folosință (de exemplul se împrumută fructe strict pentru folosința lor într-o prezentare promoțională).

Din faptul că spre a folosi bunul împrumutatul trebuie să le consume, rezultă că acestuia trebuie să i se transfere dreptul de dispoziției  asupra bunurilor în cauză. De aceea, contractul de împrumut de consumație este translativ de proprietate.

Caracterul translativ de proprietate face ca acesta să nu poată fi împrumutat altuia. Dacă s-ar împrumuta totuși bunul altuia contractul ar fi lovit de nulitate. Adevăratul proprietar îl poate revendica de la împrumutat, fără să mai solicite, în prealabil, anularea împrumutului. Cu toate acestea, împrumutatul se va putea apăra invocând art. 937 din Codul civil, dacă a fost de bună credință. Dacă, dimpotrivă, împrumutatul a fost de rea-credință, în sensul că a cunoscut că bunul aparține altuia, el este obligat să remită bunul adevăratului proprietar, iar dacă acesta a fost consumat, să plătească contravaloarea lui, inclusiv daune-interese.

Cel ce a împrumutat bunul altuia nu poate cere anularea actului. Riscul este în sarcina împrumutatului. Pe cale de consecință, cel ce împrumută un bun de consumație trebuie să fie proprietarul lui.

CAPITOLUL 4

CERINȚELE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI DE COMODAT

4.1 Capacitatea părților

Capacitatea de a contracta este condiția esențială care presupune aptitudinea subiectului de drept civil de a dobândi drepturi și asuma obligații civile pe calea încheierii contractelor.

Potrivit dispozițiilor art. 1.180 din Codul civil, “Poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege și nici oprită să încheie anumite contracte.”

Regulile privitoare la capacitatea de a contracta sunt reglementate în principal în cartea I din Codul civil.

„Capacitatea de a încheia contracte se înfățișează ca o parte a capacității de folosință a persoanei fizice și a persoanei juridice și ca o premisă a capacității de exercițiu a persoanei, cealaltă premisă fiind discernământul juridic.”

Persoanele fizice care au împlinit vârsta majoratului au capacitatea de a contracta.

Minorul cu vârsta între 14 și 18 ani va putea încheia, singur, acte de administrare care nu îl prejudiciază dacă va obține în prealabil dubla încuviințare a ocrotitorului legal, respectiv a instanței de tutelă.

Cazurile de incapacitate de a contracta sunt expres prevăzute de lege, neputând fi extinse prin analogie sau pe calea interpretării, deoarece excepțiile sunt de strictă interpretare (exceptiones sunt strictissimae interpretationis).

Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință și nici lipsit în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și în condițiile stabilite de lege.

Întrucât contractul de comodat este un contract netranslativ de proprietate, acesta are semnificația juridică a unui act de administrare, și ca atare, atât comodantul cât și comodatarul trebuie să întrunească condițiile prevăzute de lege pentru încheierea unui asemenea act.

Conform dispozițiilor art. 2.147 din Codul civil, orice persoană care are dreptul de a folosi bunul poate fi comodant, dacă nu i s-a interzis prin lege sau contract.

„Deoarece comodatul este un contract translativ de folosință, comodantul poate să nu aibă calitatea de proprietar, el poate fi și un uzufructuar sau un locatar, dacă potrivit legii sau convenției nu-i este interzisă transmiterea folosinței lucrului.”

Uzufructuarul ori locatarul pot fi comodanți dacă transmiterea dreptului de folosință nu este interzisă de lege ori de voința părților.

La rândul său, comodatarul nu poate face acte de dispoziție asupra bunului împrumutat, adică nu îl poate da mai departe cu împrumut unei alte persoane, afară de cazul în care are aprobarea prealabilă a comodantului (art. 2148 Cod civil).

„În cazul persoanelor juridice, încheierea contractului se face cu respectarea principiului specialității capacității de folosință.”

4.2 Consimțământul părților

Împrumutul de folosință este un contract real, deoarece pentru încheierea lui valabilă este necesară tradițiunea bunului care face obiectul contractului, alături de acordul de voință.

Persoanele fizice și persoanele juridice sunt libere să-și manifeste voința, dar nu în afara oricăror limite.

Conform dreptului civil, „Convențiile legal făcute au puterea de lege între părțile contractante”.

Ca atare, o primă limită în calea manifestării de voință o constituie legea, pentru că se recunoaște puterea cuvenită numai convențiilor „legal făcute”.

„Se consideră că voința se manifestă cu încălcarea limitelor legii când convenția ce ia naștere este contrară principiilor și normelor legale, care consacră și oglindesc ordinea politică, economică și socială, adică ceea ce se întâlnește frecvent în Codul civil sub expresia ordine publică.”

O altă limită care îngrădește manifestarea de voință este dată de „buna-credință”, în sensul că părțile nu pot încheia acte juridice care ar fi contrare acesteia.

Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri.

Părțile nu pot conveni limitarea sau excluderea obligației privind respectarea bunei-credințe (art. 1183, punctul 2).

“Art. 1170 din noul Cod civil…reglementează…obligativitatea pentru părțile contractante să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe timpul executării acestuia, precizându-se în textul legal faptul că părțile nu pot înlătura sau limita această obligație.”

Despre rolul bunei-credințe în încheierea de contracte regăsim mențiuni și în dreptul german, italian, francez etc. „În dreptul englez nu există o prevedere generală prin care să statueze obligația de bună-credință dar în noua teorie a contractelor rezultă imperios necesitatea respectării a ceea ce se numește „a duty to negociate with care”.

Potrivit dispozițiilor art.1183, alineatul 3 din Codul civil este contrar bunei-credințe conduita părții care inițiază și continuă negocierea fără intenția de a încheia contractul sau întrerupe negocierile contrar bunei-credințe. Mai mult, legiuitorul stipulează faptul că „Partea care inițiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credințe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ține seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunțarea de către cealaltă parte la alte oferte și de orice împrejurări asemănătoare.” (art.1183, alineat 4 Cod civil)

Principiul bunei-credințe îl regăsim și în Codul Principiilor dreptului european al contractului, în primul capitol consacrat dispoziților generale și în special în secțiunea a doua privind “Obligațiile generale” art 1201, conform căruia:

“(1) Fiecare parte este ținută să acționeze conform exigenților bunei-credințe

(2) Părțile nu pot exclude această obligație și nici să o limiteze”.

“De regulă, jurisprudența se bazează pe datele obiective legate de conținutul contractului pentru a determina îndeplinirea cerințelor bunei-credințe.

Principiul general al bunei-credințe are tendința de a interzice orice rea-credință în raporturile contractuale.”

Un consimțământ este valabil exprimat dacă provine de la o persoană cu discernământ, cu intenția de a produce efecte juridice, fiind vorba de un act în esență gratuit.

În cazul în care se constată o eroare cu privire la însăși natura juridică a contractului încheiat, convenția este lovită de nulitate absolută deoarece este vorba de o eroare-obstacol ce echivalează cu lipsa consimțământului. Ca exemplificare, o parte crede că încheie un contract de comodat, iar cealaltă parte înțelege că încheie un contract de depozit.

În ceea ce privește viciile de consimțământ, cele mai frecvente cazuri sunt cele de dol, când împrumutul este lovit de nulitate relativă iar împrumutatul are obligația de a restitui lucrul înainte de scadență.

Ca o consecință a caracterului unilateral, viciul leziunii nu poate fi invocat într-un contract de împrumut de consumație, având în vedere că leziunea constă în disproporția vădită de valoare între prestații în chiar momentul încheierii contractului, ceea ce presupune acte juridice bilaterale cu titlu oneros.

Este de remarcat faptul că, în cazul contractului de împrumut de bani, trebuie să facem distincția între împrumutul acordat ocazional și cel acordat de profesioniști, cu titlu profesional.

În cazul în care împrumutătorul este o persoană fizică cu deplină capacitate de exercițiu, nimic nu aduce atingere principiului libertății contractuale. Aceasta este liberă să încheie sau nu un contract de împrumut de bani, în conformitate cu dispozițiile Codului civil.

Acordarea de împrumuturi cu titlu profesional intră sub incidența unor acte normative speciale și nu face obiectul de studiu al prezentei lucrări.

4.3 Obiectul contractului

Obiectul este o condiție esențială de validitate a contractului. Contractul de comodat poate avea ca obiect numai bunuri determinate în individualitatea sa, de natura bunurilor mobile și imobile.

Având în vedere obligația comodatarului de a restitui în natură bunul împrumutat la încetarea contractului, bunurile sunt nefungibile (individual determinate) și neconsumptibile, deoarece folosirea lor nu implică, la prima întrebuințare, consumarea substanței ori înstrăinarea lor.

Prin excepție, vor putea constitui obiect al unui împrumut de folosință și bunuri consumptibile prin natura lor dar apreciate de părți ca nefungibile. În această ipoteză, bunurile nu sunt folosite potrivit destinației, după natura lor, ci pentru un alt scop. De exemplu: împrumutarea unor fructe pentru aranjarea unei expoziții. Lipsa unei clauze exprese cu privire la bunul consumptibil înseamnă împrumut de consumație.

Prin voința lor, părțile nu pot să considere ca fiind fungibile bunurile certe, deoarece s-ar ajunge la schimbarea naturii convenției. De exemplu, dacă se împrumută un autoturism, iar părțile convin să fie remis un alt autoturism, vom fi în prezența unui contract de schimb.

Bunurile imobile pot forma obiectul contractului de comodat atunci când folosința lor este transmisă cu titlu gratuit și nu în schimbul unei chirii. Întotdeauna bunul trebuie să se afle în circuitul civil.

Bunul care face obiectul contractului de comodat trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să permită determinarea în individualitatea sa, respectiv să fie cert, identificabil prin însușirile lui particulare

să se afle în circuitul civil, adică să permită încheierea de acte juridice cu privire la bunul în cauză

să existe în momentul încheierii contractului. În caz contrar, contractul este nul absolut, chiar dacă obiectul ar putea exista în viitor, aceasta fiind o consecință a caracterului real al comodatului.

să fie moral, respectiv să nu contravină bunelor moravuri

să fie licit.

Împrumutarea bunului care face obiectul contractului nu trebuie să fie interzisă prin norme speciale ori permisă numai în anumite condiții.

Drepturile incorporale pot fi obiectul contractului de comodat, în măsura în care legea specială nu prevede altfel. De exemplu: dreptul de proprietate industrială asupra mărcii, invenției.

În privința lucrurilor aparținând proprietății publice, art. 136 alin. 4 din Constituție prevede că „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii organice, ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică”.

Împrumutarea cărților din biblioteci publice se face cu titlu gratuit.

Legea administrației publice locale permite darea în folosință gratuită pe termen limitat, de către consiliile locale și consiliile județene, a bunurilor mobile și imobile proprietate publică sau privată locală ori județeană, după caz, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfășoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice.

Articolul 41 lit. a din O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, cu modificările ulterioare, conferă asociațiilor și fundațiilor recunoscute prin hotărâre a Guvernului ca fiind de utilitate publică dreptul de a li se atribui în folosință gratuită bunuri proprietate publică.

Suprafețele locative pot forma obiectul contractului de comodat în măsura în care, potrivit legislației locative, proprietarul are dreptul să închirieze, respectiv locatarul să subînchirieze și sunt în drept să renunțe la chirie, caz în care contractul capătă caracterul unui comodat.

4.4 Cauza în contractul de comodat

Cauza încheierii unui contract de comodat (causa proxima) rezidă din intenția comodantului de a procura comodatarului un folos gratuit.

Cauza constituie criteriul de clasificare a contractelor în contracte cu titlul oneros și contracte cu titlu gratuit.

„Cauza ca element al contractului are un important rol care decurge din chiar utilitatea acesteia.”

4.5 Dovada contractului de comodat

Din analiza dispozițiilor Codului civil care guvernează contractul de comodat (art. 2146 –art. 2157) rezultă că legiuitorul nu impune în mod expres ca înțelegerea părților cu privire la încheierea contractului să îndeplinească vreo anumită formă, fapt pentru care dovada încheierii contractului este supusă regulilor generale.

Ca atare, contractul se poate încheia prin simplul acord al părților, iar voința de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris (art. 1240 Cod civil).

Dovada faptului material al predării bunului se poate face prin orice mijloc de probă.

Contractul de comodat încheiat în formă autentică sau printr-un înscris sub semnatură privată cu dată certă constituie titlu executoriu, în condițiile legii, în cazul încetării prin decesul comodatarului sau prin expirarea termenului convenit (art. 2157 din Codul civil).

Un înscris constatator al acordului de voință al părților, chiar în formă autentică, este un simplu antecontract de împrumut, dacă nu este însoțit de predarea materială a bunului împrumutat. În lipsa predării bunului împrumutat, contractul de împrumut nu se poate naște.

CAPITOLUL 5

CERINȚE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT DE CONSUMAȚTIE

5.1 Capacitatea părților 

Potrivit Codului civil, capacitatea de exercițiu este “aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile.”. Ca atare, capacitatea civilă de exercițiu presupune “manifestarea efectivă a drepturilor și obligațiilor al căror titular, respectiv debitor este deja subiectul de drept în cauză, prin încheierea valabilă de acte juridice civile personal și singur”.

Întrucât împrumutul de consumație este un contract translativ de proprietate, împrumutătorul trebuie să fie proprietarul bunului pe care îl împrumută și să aibă capacitatea de a face acte de dispoziție.

La rândul său, împrumutatul trebuie să aibă de asemenea capacitatea de a dispune, respectiv capacitate de exercițiu deplină, deoarece la expirarea termenului convenit el trebuie să restituie bunuri asemănătoare celor pe care le-a împrumutat de la cealaltă parte.

5.2 Consimțământul părților

Consimțământul părților trebuie să fie valabil exprimat, să nu fie viciat prin eroare, dol sau violență, în caz contrar, contractul fiind lovit de nulitate.

Ca și în cazul contractului de comodat, viciul de consimțământ al leziunii nu este de conceput în cazul contractului de împrumut de consumație, contract unilateral.

5.3 Obiectul contractului

Obiectul contractului îl constituie bunuri mobile fungibile și consumptibile prin natura lor (art. 2158 din Codul civil).

Deoarece bunurile sunt fungibile și consumptibile, folosința lor de către persoana care le-a împrumutat presupune consumarea substanței lor, astfel încât după ce se efectuează această folosință, împrumutatul nu va restitui, ca în cazul contractului de comodat, aceleași bunuri pe care le-a primit, ci bunuri de aceeași categorie și calitate, în aceeași cantitate cu cele pe care le-a primit, ceea ce este posibil datorită naturii lor fungibile.

Pentru a forma obiect al contractului de împrumut de consumație, bunurile trebuie să fie consumate de împrumutat, în caz contrar, ne vom afla în prezența unui comodat.

În cazul contractului de împrumut cu dobândă obiectul este dublu: bunul împrumutat (capitalul) și dobânda.

Dobânda se poate stabili în bani ori în alte prestații sub orice titlu sau denumire la care împrumutatul se obligă ca echivalent al folosinței capitalului (art. 2168).

Deși nu regăsim în mod expres în dispozițiile dreptului comun (Codul civil), considerăm că dobânda trebuie să fie precizată în contract, ea neputând fi prezumată.

Dacă părțile stipulează în contract că împrumutul este cu dobândă, dar nu se specifică cât anume, se aplică automat dobânda legală, respectiv dobânda de referință stabilită de Banca Națională a României.

Din perspectiva libertății contractuale, în cazul împrumutului de bani sunt de semnalat particularitațile prezentate de acest tip de contract în privința obiectului său. Referitor la capitalul împrumutat, părțile au deplina libertate de a alege moneda în care împrumută, națională sau străină și de a fixa durata împrumutului. De asemenea, în ceea ce privește dobânda, părțile sunt libere să stipuleze sau nu obligația de plată a unei dobânzi.

Nicio limitare nu este adusă libertății părților de a conferi împrumutului de bani un caracter gratuit sau oneros.

După intrarea în vigoare a Legii 216/2011, există posibilitatea ca în practică să apară situații în care unele persoane fizice să eludeze dispozițiile legale ce interzic activitatea de cămătărie. Părțile pot încheia un contract de împrumut de consumație, prin care împrumutătorul predă o sumă de bani, iar împrumutatul se obligă să restituie aceeași sumă de bani la termenul convenit de comun acord. În realitate, există posibilitatea ca, pe lângă acest contract oficial, părțile să încheie și un contract secret, prin care împrumutatul se obligă la plata unei dobânzi destul de împovărătoare pentru capitalul primit. Apreciem că în acest caz, între părțile contractante actul secret nu produce efecte, întrucât acesta nu îndeplinește condițiile de valabilitate cerute de lege, respectiv nu are un obiect licit, ci din contră unul ilicit, fiind prohibit de lege. De asemenea, nici actul public nu produce efecte juridice, acesta având o cauză ilicită, dat fiind faptul că acesta servește doar ca mijloc pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.

5.4 Cauza împrumutului

Cauza contractului de împrumut de consumație trebuie să existe, să fie morală și licită. De asemenea, cauza contractului de împrumut cu dobândă trebuie să se supună regulilor generale, adică să existe, să fie reală, să fie licită și morală.

Dacă scopul împrumutului a fost imoral sau chiar săvârșirea unei infracțiuni, contractul este nul absolut.

5.5 Dovada contractului 

Ca și în cazul comodatului, în Codul civil nu sunt referiri exprese privind forma înscrisului care să probeze manifestarea acordului de voință al părților, precum și transmiterea bunului împrumutat, fapt pentru care acesta este supus regulilor generale.

Proba împrumutului de consumație se face conform dreptului comun în materie de probațiune. Prin urmare, remiterea materială a bunurilor care fac obiectul împrumutului poate fi probată prin orice mijloc de probă.

„Dovada predării (tradițiunii), ca simplu fapt material, se va putea face prin orice mijloc de probă.”

Deoarece este un contract unilateral, înscrisului constatator al contractului i se va aplica regula “bun și aprobat” prevăzută de art. 269 din Codul de procedură civilă.

De asemenea, potrivit art. 309 alin. 2 din Codul de procedură civilă, în cazul în care valoarea bunului împrumutat este mai mare de 250 lei este obligatoriu să se întocmească un înscris. Proba cu martori nu este primită în cazul menționat.

Forma scrisă poate să fie un act legalizat sau un act sub semnatură privată. Actul legalizat are însă mai multe avantaje dn punct de vedere al puterii probante într-un proces civil, de aceea recomandăm aceasta formă.

Exemplu privind necesitatea existenței unui înscris care să probeze efectuarea împrumutului unei sume de bani:

Din Decizia nr. 982 din 8 martie 2012, Secția civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție am reținut că:

Acțiunea formulată de reclamanți s-a întemeiat pe dispozițiile Codului civil, care reglementează contractul de împrumut, motivând că l-au împrumutat pe fiul lor cu suma de 12.800 U.S.D. preț necesar achiziționării unui apartament. Aceștia nu au putut prezenta însă niciun înscris doveditor al convenției încheiate cu pârâtul din care să rezulte voința și consimțământul acestuia din urmă de a fi împrumutat și suma de bani împrumutată. Chiar dacă din studiul probelor s-a apreciat că suma de bani care a constituit prețul apartamentului cumpărat de pârât a provenit de la reclamanți, lipsa dovezilor privind existența unei convenții de împrumut au făcut ca acțiunea în pretenții formulată să fie neîntemeiată.

Actul prin care se materializează contractul de împrumut nu trebuie neaparat întocmit în mai multe exemplare, unul fiind suficient, respectiv pentru împrumutător.

„Un înscris constatator al convenției (acordului de voință al părților), chiar în formă autentică este un simplu antecontract de împrumut, dacă nu este însoțit de predarea materială a bunului împrumutat”.

În lipsa transmiterii efective a bunului, contractul de împrumut de consumație nu se poate naște.

„În toate cazurile, instanța chemată a se pronunța în legătură cu dovada contractului de împrumut trebuie să manifeste o grijă deosebită pentru a stabili dacă actul încheiat, fie și în formă autentică sau recunoscut de împrumutat, nu reprezintă un act simulat (încheiat, de exemplu pentru fraudarea moștenitorilor rezervatari) sau nu ascunde acte sau fapte ilicite (ca de pildă, perceperea de dobânzi peste limita maximă permisă de lege, plata unor datorii rezultate din jocuri de noroc).”

CAPITOLUL 6

EFECTELE ȘI ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE COMODAT

6.1 Obligațiile comodatarului

După unii autori, raporturile juridice de obligații, în funcție de izvoarele lor, se împart numai în două mari categorii: contractuale și legale. Obligațiile contractuale sunt raporturile obligaționale care se nasc din contracte. Obligațiile legale sunt raporturile obligaționale care se nasc direct și nemijlocit din lege.

În cazul contractului de comodat, obligațiile care se nasc din încheierea contractului cad doar în sarcina împrumutatului și sunt reglementate de art. 2148-2157 din Codul civil.

6.1.1 Conservarea lucrului

“Comodatarul este ținut să păzească și să conserve bunul împrumutat cu prudență și diligența unui bun proprietar” (art. 2148, punctul 1).

Potrivit legiuitorului, încheierea contractului de comodat naște în sarcina comodatarului obligația de a conserva bunul mobil sau imobil împrumutat, astfel încât, în ipoteza în care bunul se deteriorează cu ocazia folosirii lui, potrivit scopului în care l-a împrumutat, acesta nu trebuie să răspundă. Ca atare, culpa comodatarului este apreciată după grija depusă de acesta în conservarea bunului împrumutat.

Comodatarul are obligația de a se îngriji de bunul împrumutat chiar mai bine decât de propriile sale lucruri, dat fiind faptul că împrumutul s-a încheiat în interesul său, iar acesta are obligația să restituie bunul proprietarului de drept în starea în care l-a primit.

Mai mult, comodatarul trebuie ca, în caz fortuit, să sacrifice propriile sale bunuri pentru a salva bunul împrumutat de la pieire. Dacă se constată că ar fi putut salva lucrul înlocuindu-l cu al său ori că cele două lucruri fiind în pericol, comodatarul a preferat salvarea lucrului său, lăsându-l pe cel împrumutat să fie distrus, acesta va răspunde pentru pieirea fortuită (art. 2150 din Codul civil).

În ipoteza că bunul se deteriorează cu ocazia întrebuințării fără culpa comodatarului, acesta nu este ținut să răspundă.

6.1.2 Folosirea lucrului potrivit destinației

“Comodatarul nu poate folosi bunul împrumutat decât în conformitate cu destinația acestuia determinată prin contract ori, în lipsă, după natura bunului.” (art. 2148, punctul 2 din Codul civil).

Obligația comodatarului de a folosi bunul potrivit destinației se referă exclusiv la menținerea destinației bunului în cauză, nu și la folosirea efectivă a bunului pe perioada de validitate a contractului, deoarece comodatarul, deși are drept de folosință, nu este obligat să și-l execite.

Comodatarul nu poate să permită unui terț să folosească bunul împrumutat, decât cu aprobarea prealabilă a comodantului (art. 2148 alin 2 Cod civil).

În cazul în care comodatarul nu respectă obligațiile prevăzute de art. 2148 din Codul civil, legiuitorul nu prevede în mod expres sancțiunea daunelor-interese așa cum era stipulat în vechiul Cod civil. În această situație se aplică dispozițiile art. 1549 din Codul civil potrivit cărora, dacă nu se cere executarea silită a dispoziților contractuale, creditorul are dreptul la rezoluțiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum și la daune-interese, dacă i se cuvin.

Dacă mai multe persoane au împrumutat împreună acelaș bun, ele răspund solidar față de comodant (art. 2154 din Codul civil).

Pierderea sau deteriorarea bunului, ca efect al folosinței acestuia în scopul pentru care a fost împrumutat, îl exonerează de răspundere pe comodatar (art. 2149, punctul 1 Cod civil).

Pe perioada derulării contractului comodantul suportă riscul pieirii bunului, în virtutea principiului ret perit domino. De asemenea, comodatarul nu este răspunzător de furtul bunului atâta timp cât folosește normal bunul.

Totuși, în cazul în care obiectul contractului este folosit în alt mod decât cel convenit sau este folosit după data stipulată în contract comodatarul răspunde de stricăciunile cauzate bunului în aceste condiții.

Spre exemplificare considerăm următorul caz: autoturismul a fost împrumutat comodatarului pentru a se deplasa într-o localitate din același județ. Pârâtul s-a deplasat însă într-o stațiune din alt județ.

6.1.3 Suportarea cheltuielilor de folosință

Conform dispozițiilor art 2151, punctul 1 Cod civil, “Comodatarul suportă cheltuielile pe care le-a făcut pentru a folosi bunul.”

Exemple de cheltuieli efectuate de comodatar pe parcursul folosinței lucrului împrumutat, care nu pot fi recuperate de la comodatar:

plata curentului electric, a abonamentului telefonic în cazul spațiului primit

achiziționarea combustibilului necesar pentru folosirea autoturismului împrumutat

hrana calului împrumutat;

reparațiile locative ale casei.

Cheltuielile ocazionate cu folosirea bunului împrumutat reprezintă un accesoriu al folosinței bunului.

Comodatarul are dreptul însă să îi fie rambursate cheltuielile pentru lucrările necesare asupra bunului care nu puteau fi prevăzute la momentul încheierii contractului atunci când comodantul, înștiințat în prealabil, nu s-a opus efectuării lor sau din cauza urgenței lucrărilor, acesta nu a putut fi înștiințat în timp util (art. 2151, punctul 2).

Din dispozițiile articolului menționat, rezultă că pentru restituirea acestor cheltuieli este necesară îndeplinirea mai multor condiții, respectiv: părțile să nu fi putut să prevadă necesitatea efectuării cheltuielilor respective la încheierea contractului; comodantul să fi fost înștiințat în prealabil de către comodatar și să nu se opună la realizarea acestor cheltuieli.

De asemenea, lucrările sunt considerate urgente atunci când în lipsa acestora imobilul ar pierii sau s-ar deteriora. Aceste dispoziții se aplică corespunzător și bunurilor mobile.

6.1.4 Restituirea lucrului

Comodatarul este obligat să înapoieze bunul la împlinirea termenului convenit sau, în lipsă de termen, după ce s-a folosit de bun potrivit convenției (art.2155, punctul 1 Cod civil).

Restituirea bunului împrumutat la data și în condițiile stipulate în contract constituie, de altfel, principala obligație a comodatarului.

„Comodatarul nu poate reține lucrul în compensația unei creanțe pe care o are împotriva comodantului, pentru că comodatul are în obiect bunuri individual determinate și nu bunuri fungibile”

Bunul care va fi restituit trebuie să fie exact acelaș care a fost împrumutat.

De asemenea, bunul trebuie să fie restituit în starea în care a fost primit. Ca atare, în cazul deteriorării, comodatarul este obligat ca, înainte de restituire, să readucă bunul în starea în care i-a fost predat.

Restituirea se face comodantului, reprezentantului său sau moștenitorilor săi. De asemenea, restituirea se face la locul stabilit prin contract, iar în absența clauzei, la domiciliul comodantului.

Comodatarul are obligația de a înapoia la scadență lucrul împrumutat comodantului în natura sa specifică, neputându-se elibera de această obligație oferind în contrapartidă un alt lucru în schimb sau chiar contravaloarea lucrului.

Această ipoteză ar putea produce efecte juridice numai dacă este acceptată de către comodant. În acest caz, înțelegerea părților echivalează, practic cu o novație prin schimbarea de obiect, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții ale novației.

Lucrul împrumutat trebuie restituit împreună cu accesoriile sale, iar fructele produse de lucrul în cauză se cuvin comodantului, în lipsă de stipulație contrară și trebuie restituite o dată cu lucrul. Comodatarul va putea însă să pretindă recuperarea cheltuielilor efectuate cu producerea și culegerea lor.

În ipoteza în care bunul este de folosință permanentă, iar părțile nu au convenit cu privire la termenul restituirii, comodatarul este obligat sa inapoieze bunul la cererea comodantului. (art. 2155, punctul 1 Cod civil).

„Natura gratuită a comodatului permite comodantului să solicite instanței obligarea comodatarului la înapoierea bunului chiar înainte ca restituirea să fi devenit scadentă, în situația în care ar cădea într-o trebuință mare și neprevăzută. Calificarea necesității ca fiind mare (importantă) și neprevăzută (intempestivă) rămâne în sarcina instanței, care urmează a hotărî în funcție de circumstanțele speței.”

Potrivit dispozițiilor art. 2156 Cod civil, comodantul poate cere restituirea bunului înainte de termenul convenit atunci când:

are el însuși o nevoie urgentă și neprevăzută de bun

comodatarul decedează

acesta își încalcă obligațiile.

Ca act dezinteresat, comodatul are natura unui contract intuitu personae, astfel încât devine firesc dreptul comodantului de a solicita restituirea bunului când comodatarul decedează.

Restituirea se referă doar la bunul împrumutat și nu la altul.

În ipoteza imposibilității de executare în natură a obligației de restituire, ori prin voința părților sau consimțământul comodantului se admite liberarea comodatarului prin plata unui echivalent sau prin restituirea altui lucru. În această ultimă ipoteză, comodatul se transformă în contract de schimb sau alt titlu juridic.

În cazul în care comodatarul refuză restituirea bunului împrumutat, potrivit dreptului comun, comodantul are la dispoziție două acțiuni: a) o acțiune reală în revendicare, derivată din dreptul de proprietate al comodantului, și b) o acțiune personală, care derivă din contract (ex contractu) și prezintă avantajul pentru acesta de a fi ușor de dovedit.

Contractul de comodat încheiat în formă autentică sau printr-un înscris sub semnătură privată cu dată certă constituie titlu executoriu în cazul încetării prin prin decesul comodatarului sau prin expirarea termenului.

Dacă nu s-a stipulat un termen pentru restituire, contractul de comodat constituie titlu executoriu numai în cazul în care nu se prevede întrebuințarea pentru care s-a împrumutat bunul ori întrebuințarea prevăzută are un caracter permanent (art. 2157 Cod civil).

6.1.5 Prescripția acțiunii personale în restituire

Termenul general de prescripție începe să curgă de la expirarea termenului convenit în contract, iar dacă lucrul este de folosință permanentă, prescripția începe să curgă de la data încheierii contractului.

Corespunzător prevederilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, acțiunea personală, care este la îndemâna comodantului în urma refuzului comodatarului de a restitui bunul, este supusă prescripției de 3 ani, termenul curgând de la data prevăzută în contract pentru restituirea bunului.

Dacă lucrul este de folosință permanentă și părțile nu au convenit un termen, prescripția începe să curgă de la data încheierii contractului, potrivit art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958.

„Dacă termenul restituirii este fixat de instanță înlăuntrul celor 3 ani de la încheierea contractului, dreptul de a cere executarea silită va curge de la rămânerea definitivă a hotărârii de restituire.”

6.1.6 Suportarea riscului de către comodatar

În cazul comodatului, riscul pierderii sau deteriorării fortuite a bunului împrumutat este suportat de comodant în calitate de proprietar.

Totuși pentru că acest contract se încheie în interesul împrumutatului, în multe situații lui i se transferă sarcina riscului: atunci când împrumutatul, deși trebuie să restituie bunul, îl are încă în posesie.

„De asemenea, riscul se transferă atunci când lucrul a căpătat altă folosință decât cea convenită sau când a fost depășit termenul convenit, fără ca, pentru a fi transferat riscul lucrului, să fie necesară o punere în întârziere.”

Riscurile sunt suportate de comodatar în următoarele cazuri:

ar fi putut salva lucrul împrumutat înlocuindu-l cu un lucru personal sau dacă, ambele lucruri fiind în pericol, a scăpat lucrul său lăsând să piară cel împrumutat (art. 2150 Cod civil);

prelungește folosința după scadența restituirii (art. 2149, punctul 1 Cod civil) și nu dovedește că lucrul ar fi pierit și la comodant (art. 1156 Cod civil);

întrebuințează lucrul contrar destinației determinată prin natura lui sau prin convenție, chiar daca aceasta se datorează unei forțe majore și nu dovedește că bunul ar fi pierit ori s-ar fi deteriorat oricum din cauza acelei forte majore (art. 2149, punctul 1 Cod civil).

Toate aceste dispoziții ar putea fi înlăturate dacă, de exemplu, comodatarul ar dori să-și asume riscul tuturor cazurilor fortuite.

Dacă, în temeiul unei convenții asupra răspunderii, comodatarul plătește despăgubiri pentru avarierea autoturismului prin fapta unui terț (caz fortuit), el se subrogă în drepturile comodantului.

6.2 Obligațiile comodantului

În principiu, comodatul creează obligații numai în sarcina comodatarului, nu și a comodantului, contractul având un caracter unilateral.

Cu toate acestea, în cursul executării contractului pot să apară situații care să nască unele obligații și pentru comodant. Acestea au o natură extracontractuală, deoarece nu își au temeiul în contractul de comodat.

Comodantul are obligația de a nu-l împiedica pe comodatar să folosească bunul împrumutat în conformitate cu destinația declarată și pe tot parcursul perioadei pentru care acesta a fost dat. Această obligație este implicit rezultată din analiza dispozițiilor Codului civil care reglementează comodatul.

Comodantul este obligat să restituie cheltuielile extraordinare, necesare și urgente, făcute de către comodatar pentru conservarea bunului, potrivit dispozițiilor art.2151, punctul 2 Cod civil.

Dacă bunul împrumutat are vicii ascunse despre care comodantul avea cunoștință dar nu l-a prevenit pe comodator la data încheierii contractului, iar aceste defecte au dăunat acestuia din urmă, comodantul rămâne răspunzător de daunele provocate comodatarului. (Cod civil art. 2152).

După unii autori, răspunderea comodantului pentru pagubele pricinuite comodatarului de viciile ascunse ale bunului împrumutat sau pentru evicțiune nu se justifică, dat fiind caracterul gratuit al transmisiunii și neasumarea de către comodant a unei obligații de garanție contra evicțiunii.

Pentru obligațiile ce s-ar naște în sarcina comodantului, comodatarul nu poate invoca dreptul de retenție în niciunul dintre cazurile specificate mai sus (art. 2153 Cod civil).

„Spre deosebire de vânzător sau de locator, comodantul nu răspunde pentru viciile ascunse ale lucrului pe care nu le cunoștea la data încheierii contractului.”

6.3. Stingerea efectelor contractului de comodat

Contractul de comodat încetează prin executarea lui și restituirea în starea corespunzătoare a bunului împrumutat la termenul fixat de comun acord sau după satisfacerea trebuințelor comodatarului ori la termenul stabilit de instanță.

Potrivit regulilor generale, contractul de comodat încetează la epuizarea efectelor sale sau din cauze speciale, astfel:

prin restituirea bunului la sfârșitul perioadei convenite de comun acord sau la data expirării trebuințelor comodatarului;

prin reziliere și anume:

cerută instanței de judecată în conformitate cu regulile de drept comun. De exemplu: nerespectarea destinației bunului.

de drept, dacă părțile au prevăzut o clauză corespunzătoare în contract.

prin moartea comodatarului.

„Comodatul poate înceta prin pieirea lucrului, prin acordul de voință al părților urmat de restituirea lucrului sau dacă comodatarul devine proprietarul lucrului, stingând prin confuziune dreptul la restituire și obligația de restituire a lucrului.”

6.3.1 Prin restituirea bunului

În general, efectele raportului contractual încetează la expirarea termenului contractual ori la data expirării trebuințelor comodatarului.

Dacă termenul nu este convenit și contractul nu prevede întrebuințarea pentru care s-a împrumutat bunul ori întrebuințarea are un caracter permanent, comodatarul este obligat să înapoieze bunul la cererea comodantului (art. 2155 cod civil).

Înainte de termen, relația contractuală încetează prin hotărâre judecătorească, dacă se dovedește „o trebuință mare și neprevăzută” a comodantului.

„Împrumutul de folosință încetează prin plată la împlinirea termenului de restituire. Plata ar putea fi făcută și înainte de acest termen, afară de cazul în care există dispoziție contractuală contrară.”

Restituirea lucrului trebuie făcută în stare corespunzătoare

la termenul prevăzut în contract

după satisfacerea trebuințelor comodatarului ori

la termenul stabilit de instanță.

6.3.2 Prin reziliere

„Comodantul poate cere rezilierea contractului, deși acesta este unilateral, pentru nerespectarea obligațiilor de către comodatar (de exemplu, întrebuințarea lucrului pentru o altă destinație decât cea convenită).”

Litigiile de orice fel rezultate din executarea contractului de împrumut de folosință se vor soluționa pe cale amiabilă.

În cazul în care acest lucru este imposibil, litigiul va fi dedus spre soluționare instanțelor judecătorești de drept comun.

Rezilierea este cerută instanței conform regulilor de drept comun.

Hotărârea prin care instanța dispune desființarea contractului va produce efecte numai pentru viitor, comodatul fiind un contract cu executare succesivă.

6.3.3 Prin moartea comodatarului

Contractul de comodat încetează în caz de moarte a comodatarului deoarece a fost încheiat în considerația persoanei acestuia (intuitu persoane).

„În caz de moarte a uneia dintre părți, obligațiile trec asupra succesorilor în drepturi, potrivit regulilor generale.”

Ca și în cazul în care comodatarul își încalcă obligațiile contractuale, și în acest caz, comodantul poate cere restituirea bunului înainte de expirarea termenului stabilit sau în lipsa specificării unui termen, după ce comodatarul s-a folosit de bun potrivit scopului declarat, atunci când el însuși are o nevoie urgentă și neprevăzută de bun.

CAPITOLUL 7

EFECTELE ȘI ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT DE CONSUMAȚIE

7.1 Obligațiile împrumutatului

Împrumutatul are două obligații principale:

obligația generală de a restitui bunul împrumutat, la data scadentă a contractului, prin lucruri de același gen sau aceeași calitate, atât în cazul împrumutului de consumație cu titlu gratuit, cât și a celui oneros (art. 2164 Cod Civil) și

obligația de plată a dobânzii, în cazul special al împrumutului de consumație cu titlu oneros (art. 2169 Cod civil).

7.1.1 Obligația de restituire

Potrivit art. 2164 Cod Civil, principala obligație a împrumutatului este de a restitui, la expirarea contractului, aceeași cantitate și calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creșterea sau scăderea prețului acestora.

În cazul în care obiectul contractului îl reprezintă o sumă de bani, împrumutatul are obligația să restituie numai suma nominală primită, oricare ar fi variația valorii acesteia, dacă părțile nu au convenit altfel. Această obligație a împrumutatului de a rambursa doar suma primită, în lipsa unei convenții contrare, derivă din natura împrumutului de consumație, care se prezumă a fi cu titlu gratuit.

Ca atare, conform legiuitorului, nu este relevant faptul că între momentul încheierii contractului și cel al plății valoarea bunurilor ar putea să fluctueze semnificativ.

De asemenea, potrivit art. 2164, alin. 3 din Codul civil, dacă nu este posibil  să se restituie bunuri de aceeași natură, calitate și în aceeași cantitate, împrumutatul este obligat să plătească valoarea lor la data și locul unde restituirea trebuia făcută. 

În opinia noastră, această dispoziție este dificil de înteles, dat fiind faptul că împrumutul de consumație are ca obiect bunuri de gen, iar bunurile de gen nu pier, astfel încât împrumutatul va avea întotdeauna  posibilitatea teoretică să procure bunuri fungibile cu care să-și execute în natură obligația de restituire.

Dacă locul restituirii nu a fost prevăzut în contract și împrumutul este gratuit, restituirea se va face în locul contractării împrumutului.

Dacă împrumutul unei sume de bani este cu titlu oneros (cu dobândă), restituirea se va face la domiciliul împrumutătorului, plata fiind portabilă (art. 1494 alineat 1, litera a Cod civil).

Dacă obiectul împrumutului îl constituie alte bunuri de gen decât bani, restituirea se execută la domiciliul, sau după caz, la sediul creditorului împrumutător de la data încheierii contractului. (art. 1494 alineat 1, litera a Cod civil)

Bunurile care se vor restitui trebuie să fie de aceeași categorie deoarece, dacă s-ar conveni ca împrumutatul să restituie bunuri de altă categorie, ne vom afla în prezența unui schimb și nu a unui împrumut. Va trebui să se restituie exact cât s-a primit, în caz contrar, respectiv dacă se restituie mai puțin, înseamnă că vom avea pe lângă împrumut și o donație.

În situația în care părțile, prin contractul încheiat, au convenit ca la scadență împrumutatul să restituie atât suma de bani, cât și o dobândă, atunci contractul încheiat este un împrumut cu dobândă, care intră sub incidența dispozițiilor art. 2167-2170 din Codul civil.

În ipoteza în care împrumutatul nu și-a îndeplinit la scadență obligația de restituire și nici nu are în patrimoniu  bunuri de aceeași natură și calitate și în cantitatea necesară pentru ca această obligație să poată fi achitată, împrumutătorul are posibilitatea de a cere executarea prin echivalent, obligându-l pe împrumutat să plătească valoarea bunurilor pe care ar fi trebuit să le restituie, stabilită în raport cu data și locul la care restituirea trebuia să fie făcută. Astfel determinat, echivalentul nu vizează decât daunele compensatorii pentru neexecutarea la timp a obligației de restituire.

Față de dispozițiile legislative menționate mai sus, aducem ca exemplu Decizia nr.2081 din 27 mai 2002 a Tribunalului Hunedoara, Secția civilă, care concluzionează:

“Dispozițiile art.1578 alin.2 C.civ., potrivit cărora, în cazul împrumutului în bani, la scadență trebuie să fie restituită suma  împrumutată, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor, nu  sunt  aplicabile  atunci când nu a fost  determinată convențional o „epocă a plății”, iar debitorul, într-o perioadă previzibil inflaționistă, profitând de nestipularea termenului de restituire, nu a achitat voit suma timp îndelungat, tocmai pentru a determina, prin neexecutarea obligației, scăderea valorii banilor  împrumutați.”

Nașterea obligației de restituire a lucrului împrumutat este subînțeleasă, chiar dacă nu este prevăzută în contract.

Termenul de restituire se prezumă a fi stipulat în favoarea ambelor părți, iar dacă împrumutul este cu titlu gratuit, numai în favoarea împrumutatului. (art. 2161 din Codul civil)

„Împrumutătorul nu poate cere în principiu restituirea înainte de termen a împrumutului cu titlu gratuit, întrucât termenul este în favoarea împrumutatului.”

Restituirea bunurilor împrumutate trebuie realizată de bunăvoie, conform dispozițiilor art. 1469 din Codul civil, existând însă posibilitatea ca împrumutătorul să apeleze la instanța de judecată, în situația în care împrumutatul refuză restituirea împrumutului.

De asemenea, în cazul în care părțile nu au convenit un termen de restituire, acesta va fi stabilit de instanță, luându-se în considerare scopul împrumutului, natura obligației și a bunurilor împrumutate, situația părților și orice altă împrejurare relevantă (art. 2.162, punctul 1 Cod civil).

Cu ocazia soluționării unui astfel de litigiu, instanța va avea în vedere la pronunțarea hotărârii aspecte legate de: scopul împrumutului, natura obligației și a bunurilor împrumutate, situația părților și orice altă împrejurare relevantă în soluționarea cauzei.

Dacă s-a stipulat ca împrumutatul să fie restituit numai când împrumutatul va avea resursele necesare, instanța nu va putea acorda un termen de restituire mai mare de 3 luni (art. 2162 Cod civil). Ca atare, din probatoriul administrat trebuie să rezulte că împrumutatul deține resursele necesare sau că acesta le poate obține în viitor.

Acțiunea de restituire este o acțiune patrimonială, ca atare, aceasta va putea fi introdusă nu numai împotriva împrumutatului, ci și a succesorilor săi în drepturi.

7.1.2 Obligația de plată a dobânzii

Obligația de plată a dobânzii există numai în contractul de împrumut de consumație cu titlu oneros, denumit împrumutul cu dobândă.

Împrumutul cu dobândă este reglementat atât prin dispozițiile comune privind împrumutul de consumație (art. 2158-2166) și cele speciale (art. 2167 – 2170) din Codul civil, cât și prin alte norme speciale.

Conform dispozițiilor art. 2.168 din Codul civil, “Dobânda se poate stabili în bani ori în alte prestații sub orice titlu sau denumire la care împrumutatul se obligă ca echivalent al folosinței capitalului.”

Dobânda este cea convenită de părți sau, în lipsă, cea stabilită de lege (art. 1489 Cod civil).

Suma de bani împrumutată este purtătoare de dobândă chiar din ziua în care a fost predată împrumutatului (art. 2169 Cod civil).

Dispozițiile referitoare la împrumutul cu dobândă sunt aplicabile, în mod corespunzător, ori de câte ori, în temeiul unui contract, se naște și o obligație de plată, cu termen, a unei sume de bani ori a altor bunuri de gen, în măsura în care nu există reguli particulare privind validitatea și executarea acelei obligații. (art. 2167 Cod civil)

Dobânda trebuie să fie prevăzută expres în contract, ea ne putând fi prezumată. De regulă, cuantumul acesteia se stabilește de către părți în contract.

În cazul în care părțile au convenit ca împrumutul să aibă caracter oneros (să fie purtător de dobândă), dar nu au stabilit și cuantumul acesteia, atunci dobânda datorată de împrumutat va fi cea legală.

 În lipsa unei prevederi contrare, obligația de plată a dobânzii este scadentă la aceeași dată la care se restituie capitalul. Totuși, împrumutătorul poate să stipuleze în contract ca dobânzile să fie scadente înainte de data fixată pentru restituirea capitalului.

În cazul în care capitalul se restituie în tranșe, dobânda poate fi achitată cu prilejul fiecărei tranșe de plată.

Potrivit Ordonanței Guvernului nr. 13/2011, privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligațiile bănești (articolul 1), părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bănești.

Dacă nu se precizează altfel, termenul de dobândă din ordonanță privește atât dobânda remuneratorie, cât și dobânda penalizatoare.

Dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară expirării termenului scadenței obligației este denumită dobândă remuneratorie.

Dobânda datorată de împrumutat pentru neîndeplinirea obligației de plată la scadență este denumită dobândă penalizatoare.

În ipoteza în care obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența precizării exprese a nivelului acestora de către părți în contract, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.

Rata dobânzii legale remuneratorii se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, care este rata dobnzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de Administrație a Băncii Naționale a României. Nivelul ratei de referință a Băncii Naționale a României se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin grija Băncii Naționale a României, ori de câte ori nivelul ratei dobânzii de politică monetară se modifică.

Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale.

Dobânda se calculează numai asupra valorii sumei împrumutate.

Plata dobânzilor se face la termenele stabilite de părți și obligația de a se plăti se stinge numai atunci când împrumutul a fost restituit.

În ipoteza în care părțile convin ca plata dobânzii să se efectueze anticipat, aceasta nu se poate efectua decât pe cel mult 6 luni, potrivit dispozițiilor art.2170 Cod civil.

Dovada plății dobânzilor se face în condițiile dreptului comun.

Potrivit dispozițiilor art. 1501 din Codul civil, când împrumutătorul eliberează împrumutatului o chitanță din care rezultă restituirea împrumutului fără să facă vreo referire la dobânzi, se presupune că acestea au fost achitate.

7.2 Obligațiile împrumutătorului

Contractul de împrumut de consumație poate antrena răspunderea împrumutătorului pentru viciile lucrurilor împrumutate, dacă acesta avea cunoștință de ele la data încheierii contractului și nu l-a informat pe împrumutat.

Astfel, în virtutea răspunderii sale pentru vicii, împrumutătorul va fi dator să despăgubească pe împrumutat pentru prejudiciile  pe care le suferă ca urmare a manifestării viciilor.

În cazul împrumutului cu titlu oneros, pe lângă aceste despăgubiri, împrumutătorul va fi obligat să restituie prestația pe care i-a furnizat-o împrumutatul ca remunerație pentru folosința bunurilor împrumutate.

Cu toate acestea, în opinia noastră, răspunderea împrumutătorului pentru daune cauzate prin viciile bunului împrumutat, cunoscute de către acesta dar necomunicate împrumutatului (art. 2166 Cod civil) este lipsită de importanță în practică, întrucât "lucrurile fungibile și consumptibile numai în mod excepțional pot provoca daune".

7.3 Stingerea efectelor contractului de împrumut de consumație

Împrumutul de consumație încetează prin îndeplinirea obligațiilor principale ale împrumutatului:

restituirea lucrului și

plata prețului contractului (dobânda) în cazul contractului care are ca obiect o sumă de bani.

Deoarece termenul contractului este stabilit, de regulă, în favoarea împrumutatului, ca debitor al împrumutului, plata se poate face valabil și înainte de termen. În cazul în care termenul a fost stipulat și în favoarea împrumutătorului, plata se va putea face înainte de împlinirea termenului, dar numai cu consimțământul împrumutătorului.

Împrumutul de consumație mai poate înceta și în condițiile dreptului comun, prin reziliere sau prin alte moduri de stingere a obligațiilor: acordul părților, remitere de datorie, confuziunea, darea în plată, compensație (pentru că are ca obiect bunuri fungibile).

Decesul oricăreia dintre părțile contractante nu atrage încetarea contractului, drepturile și obligațiile rezultând din împrumut se transmit moștenitorilor potrivit regulilor generale, cu excepția cazului când împrumutul a fost contractat intuitu personae, când moartea împrumutătorului atrage încetarea contractului și exigibilitatea datoriei.

În ceea ce privește rezilierea contractului înainte de termenul convenit de comun acord pentru neexecutare, ea poate fi admisă inclusiv în materia împrumuturilor bănești, ca sancțiune pentru neexecutare, dacă împrumutatul, în afara obligației de restituire, își asumă și alte obligații pe care nu le respectă.

Dacă restituirea împrumutului se face potrivit contractului, în rate eșalonate în timp, considerăm că rezilierea contractului se poate cere în caz de neplată la termenele stipulate a ratelor:

cu dobânzile aferente dacă este cazul

după punerea în întârziere a debitorului.

CONCLUZII

În prezenta lucrare am realizat analiza unei părți dintre normele care guvernează contractul de comodat și cel de împrumut de consumație.

Am analizat, pe rând, noțiunea, caracterele juridice, condițiile de valabilitate și obligațiile părților contractante pentru fiecare dintre cele două categorii de contract și am identificat astfel principalele similitudini și diferențe fundamentale existente între cele două contracte.

În ultimă instanță, am tratat metodele de stingere a efectelor contractului de împrumut, care sunt: prin restituirea lucrului, prin reziliere și în final, prin moartea beneficiarului de împrumut (comodatar/împrumutat).

Din definițiile enunțate și analizate în lucrare rezultă că împrumutul de consumație presupune transmiterea unui bun fungibil, iar transmiterea este făcută cu titlu de proprietate, pentru consumația bunului, iar comodatul presupune predarea unui bun nefungibil, iar predarea este cu drept de folosință și cu obligația restituirii intacte a bunului.

Cele două contracte analizate sunt translative de drepturi, fapt ce le conferă un caracter real, deși în Codul civil nu există o calificare juridică a acestora explicită.

În contractul de comodat are loc transmisiunea dreptului de folosință a bunului, pe când în împrumutul de consumație are loc transmisiunea dreptului de proprietate asupra unui bun fungibil și consumptibil.

De asemenea, ambele contracte implică obligația împrumutatului de a restitui bunul împrumutat: în natură, în cazul comodatului, și respectiv în echivalență în cazul contractului de consumație.

Dacă în contractul de vânzare-cumpărare scopul este transmisiunea proprietății asupra bunului, în contractul de împrumut, transmiterea dreptului  de  proprietate  este   o  necesitate obiectivă în vederea asigurării folosirii lucrului transmis în folosință.

De asemenea, dacă prin contractul de vânzare-cumpărare, în paralel cu transmiterea dreptului de proprietate are loc transmiterea și a altor drepturi și obligații, cum ar fi drepturile ce grevează dreptul de proprietate (exemplu: gajul, locațiunea, etc), prin contractul de împrumut are loc numai transmisiunea dreptului de proprietate, fără alte translări de drepturi.

Acest fapt ne asigură că la încheierea contractului de împrumut riscul peirii fortuite a bunului îl suportă persoana care a dobândit dreptul de proprietate.

Astfel, în cazul contractului de împrumut, în lipsa unei norme exprese, aplicând regula generală a transmisiunii drepturilor, ajungem la concluzia  că dreptul de proprietate  se consideră dobândit din momentul intrării de către comodatar în posesie asupra bunului. Și invers, transmiterea dreptului de proprietate de la comodatar la comodant în procesul de restituire a împrumutului se consideră de asemenea din momentul intrării în posesie a comodantului asupra bunului.

În cazul în care predarea bunului se face prin terță persoană (reprezentant, cărăuș, etc), dreptul de proprietate asupra bunului se consideră transmis către cealaltă parte a contractului odată cu intrarea în posesia bunului de către terța persoană, dacă   această   persoană   reprezintă   interesele părții respective.

Totodată, împrumutatul și respectiv împrumutătorul se consideră că a intrat în posesia de facto asupra bunului, iar prin urmare a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului, dacă a intrat în posesia părților principale ale acestuia, chiar dacă accesoriile au fost transmise mai târziu. În cazul dat, la restituire, împrumutantul poate cere despăgubiri legate de imposibilitatea folosirii bunului în lipsa accesoriilor sau la achitarea penalităților de întârziere, dacă acestea erau prevăzute de contract.

O primă concluzie rezultată din acest studiu amănunțit privind contractul de comodat, respectiv de consumație este că ambele sunt cele mai simple forme de contract din toate contractele reale și speciale reglementate. Astfel se explică de ce legiuitorul a îngăduit și persoanelor minore cu vârsta între 14 și 18 ani să încheie, singure, acte de administrare care nu le prejudiciază, precum și acte de dispoziție de mică valoare, cu obligativitatea obținerii în prealabil a încuviințării atât din partea ocrotitorului legal, cât și a instanței de tutelă. Astfel, ele pot singure să-și gestioneze bunurile pe care le dețin și să le dea altor persoane care, de asemenea, pot să fie minore.

Simplitatea formei și aria largă de cuprindere în ceea ce privește obiectul împrumutului au făcut ca cele două tipuri de contracte analizate să devină în ultimul timp soluții atractive pentru satisfacerea diverselor necesități atât ale persoanelor fizice, cât și juridice. Spre exemplificare menționăm aici, contractul de comodat încheiat pentru obținerea de sedii sociale sau puncte de lucru.

O altă concluzie este că normele care guvernează cele două contracte analizate cuprind (A) dispoziții insuficient de clar sau de cuprinzător formulate. În acest sens aducem două exemple:

art. 2164 din Codul civil care stipulează obligativitatea împrumutatului ca la expirarea contractului de consumație să restituie aceeași cantitate și calitate de bunuri pe care a primit-o, „oricare ar fi creșterea sau scăderea prețului acestora”.

Din analiza acestei dispoziții, înțelegerea noastră este că legiuitorul nu consideră relevant faptul că între momentul încheierii contractului și cel al plății valoarea bunurilor împrumutate poate să fluctueze semnificativ. De aceea, în opinia noastră, ligiuitorul ar trebui să reglementeze faptul ca la scadență împrumutătorul să primească bunuri echivalente în termeni reali celor împrumutate, iar nu doar nominal.

art. 2149 din Codul civil potrivit căruia comodatarul nu este obligat să suporte contravaloarea uzurii bunului ca urmare a folosirii pentru destinația stabilită. Considerăm că obligația de restituire a bunului în starea în care l-a primit impune efectuarea de către comodatar a unor posibile cheltuieli cu întreținerea bunului, fără a se aduce atingere caracterului gratuit al comodatului.

sau (B) prea multe dispoziții supletive, astfel încât se lasă o mare libertate părților în stabilirea clauzelor sau omiterea fără intenție a lor.

Bibliografie:

F. Bujorel, Drept civil – Contractele speciale, Editura Universul Juridic, București 2013

P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, Ed. Hamangiu, București, 2012

D. Florescu, Contracte civile, Editura Universul Juridic, București, 2011

D. M. Gavriș, M. Eftimie, M. Belu Magdo, etc. Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență. Volum III. Art. 1650-2664, Editura Hamangiu, București, 2012

M. Uliescu coordinator, Noul Cod civil. Studii și Comentarii. Volumul I, Cartea I și Cartea a II-a (art. 1-534), Academia Română, Institutul de Cercetări Juridice, Departamentul de Drept Privat “Traian Ionașcu”

Noul Cod civil. Note. Explicații.Corelații, Editura C.H. Beck, București, 2011

D.E. Morar, Drept civil. Partea generală, Tipar executat la Universitatea “Bogdan Vodă”, Cluj- Napoca, 2012

I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Editura Hamangiu, București, 2013

C. Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2013

D. Șt. Spânu, Drept civil. Drepturie reale principale, Editura Universul Juridic, București, 2012

I. Adam, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2014

P. Vasilescu, Drept civil. Obligatii – în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012

L. Pop, I.Fl. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile. Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2012

Fr. Deak, Tratat de drept civil: contracte speciale. Volumul III, Ediția a IV-a, actualizată de Lucian Mihai și Romeo Popescu, Editura Universul Juridic, București, 2007

Fr. Deak, Contracte speciale, Volum I, Editura Actami, București, 2006-2007

G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2011

G, Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea Generală, Editura Hamangiu, București, edit. 2012 și 2011L. Uța, Contracte speciale în noul Cod Civil, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2012I. Dogaru, P. Drăghici, Bazele dreptului civil: Teoria generală a obligațiilor, Vol. III, Editura C.H. Beck, București, 2009

Adam, Drept civil. Obligațiile. Contractul, Editura C.H. Beck, București, 2011

Baias Fl.A., Chelaru E., Constantinovici R., Macovei I. (coordonatori), Noul Cod civil, Comentariu pe articole art. 1-2664, Editura C.H.Beck, București, 2012

Danielopolu, G., „Explicațiunea Instituțiilor lui Iustian, Vol. I, Partea II”, Imprimeria Statului, București, 1899

D. C. Florea Contracte civile, ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2012

Pop L., Popa I.Fl., Vidu S.I., Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2012

Stănciulescu L., Curs de drept civil. Contracte, Editura Hamangiu, București, 2012

Stoica L.C., Împrumutul, comodatul și creditul bancar, Editura Hamangiu, București, 2010

Ungureanu C.T. și alții, Noul Cod civil, Comentarii, doctrină și jurisprudență, vol. I. Art. 1-952, Editura Hamangiu, București, 2012

Tratat de drept comercial român, Conform noului Cod civil, Ediția a III-a revizuită, Editura Universul Juridic, București, 2012

F. Moțiu, Contractele speciale în noul Cod Civil, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2011

F. Moțiu, Contractele speciale în noul Cod civil, Editura Universul Juridic, București, 2012

L. Stanciulescu, Curs de Drept civil. Contracte, Editura Hamangiu, București, 2012

V. Nemeș, Drept bancar. Curs universitar, Editura Universul Juridic, București, 2011

Nour O.-S., Contractul de înprumut. Analiză teoretică și practică, Editura Universul Juridic, București, 2009

L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, Contractul, vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2009

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409/10.06.2011)

Legea nr. 287 din 17 iulie 2009 privind Codul civil ( Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.505/2011)

Legea nr. 216/2011 privind interzicerea activității de cămătărie (Monitorul Oficial nr. 827/2011)

Ordonanța Guvernului nr.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligațiile bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiare fiscale în domeniul bancar

Decretul nr. 167/1958

Decretul nr. 31/1954

H.G. nr. 597/1991

H.G. nr. 1544/2006

Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor (publicată în M. Of. nr. 583/30.06.2004)

Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor industriale

Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție

Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice

Codul civil, Codex, Bucuresti 2011

Legea bibliotecilor nr. 334/2002

Bibliografie:

F. Bujorel, Drept civil – Contractele speciale, Editura Universul Juridic, București 2013

P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, Ed. Hamangiu, București, 2012

D. Florescu, Contracte civile, Editura Universul Juridic, București, 2011

D. M. Gavriș, M. Eftimie, M. Belu Magdo, etc. Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență. Volum III. Art. 1650-2664, Editura Hamangiu, București, 2012

M. Uliescu coordinator, Noul Cod civil. Studii și Comentarii. Volumul I, Cartea I și Cartea a II-a (art. 1-534), Academia Română, Institutul de Cercetări Juridice, Departamentul de Drept Privat “Traian Ionașcu”

Noul Cod civil. Note. Explicații.Corelații, Editura C.H. Beck, București, 2011

D.E. Morar, Drept civil. Partea generală, Tipar executat la Universitatea “Bogdan Vodă”, Cluj- Napoca, 2012

I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Editura Hamangiu, București, 2013

C. Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2013

D. Șt. Spânu, Drept civil. Drepturie reale principale, Editura Universul Juridic, București, 2012

I. Adam, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2014

P. Vasilescu, Drept civil. Obligatii – în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012

L. Pop, I.Fl. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile. Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2012

Fr. Deak, Tratat de drept civil: contracte speciale. Volumul III, Ediția a IV-a, actualizată de Lucian Mihai și Romeo Popescu, Editura Universul Juridic, București, 2007

Fr. Deak, Contracte speciale, Volum I, Editura Actami, București, 2006-2007

G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2011

G, Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea Generală, Editura Hamangiu, București, edit. 2012 și 2011L. Uța, Contracte speciale în noul Cod Civil, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2012I. Dogaru, P. Drăghici, Bazele dreptului civil: Teoria generală a obligațiilor, Vol. III, Editura C.H. Beck, București, 2009

Adam, Drept civil. Obligațiile. Contractul, Editura C.H. Beck, București, 2011

Baias Fl.A., Chelaru E., Constantinovici R., Macovei I. (coordonatori), Noul Cod civil, Comentariu pe articole art. 1-2664, Editura C.H.Beck, București, 2012

Danielopolu, G., „Explicațiunea Instituțiilor lui Iustian, Vol. I, Partea II”, Imprimeria Statului, București, 1899

D. C. Florea Contracte civile, ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2012

Pop L., Popa I.Fl., Vidu S.I., Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2012

Stănciulescu L., Curs de drept civil. Contracte, Editura Hamangiu, București, 2012

Stoica L.C., Împrumutul, comodatul și creditul bancar, Editura Hamangiu, București, 2010

Ungureanu C.T. și alții, Noul Cod civil, Comentarii, doctrină și jurisprudență, vol. I. Art. 1-952, Editura Hamangiu, București, 2012

Tratat de drept comercial român, Conform noului Cod civil, Ediția a III-a revizuită, Editura Universul Juridic, București, 2012

F. Moțiu, Contractele speciale în noul Cod Civil, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2011

F. Moțiu, Contractele speciale în noul Cod civil, Editura Universul Juridic, București, 2012

L. Stanciulescu, Curs de Drept civil. Contracte, Editura Hamangiu, București, 2012

V. Nemeș, Drept bancar. Curs universitar, Editura Universul Juridic, București, 2011

Nour O.-S., Contractul de înprumut. Analiză teoretică și practică, Editura Universul Juridic, București, 2009

L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, Contractul, vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2009

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409/10.06.2011)

Legea nr. 287 din 17 iulie 2009 privind Codul civil ( Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.505/2011)

Legea nr. 216/2011 privind interzicerea activității de cămătărie (Monitorul Oficial nr. 827/2011)

Ordonanța Guvernului nr.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligațiile bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiare fiscale în domeniul bancar

Decretul nr. 167/1958

Decretul nr. 31/1954

H.G. nr. 597/1991

H.G. nr. 1544/2006

Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor (publicată în M. Of. nr. 583/30.06.2004)

Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor industriale

Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție

Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice

Codul civil, Codex, Bucuresti 2011

Legea bibliotecilor nr. 334/2002