Contractul DE Comodat Imprumutul DE Folosinta

CUPRINS

Introducere……………………………………………………………………………….2

Capitolul I. Noțiunea de comodat.

Definiția contractului de comodat………………………………………6

Etimologia termenului. Sinonime……………………………………….7

Repere istorice privind contractul de comodat……………………..8

Capitolul II. Caracterele juridice ale contractului de comodat.

Contract real……………………………………………………………………15

Contract unilateral……………………………………………………………16

Contract cu titlu gratuit…………………………………………………….17

Contract netranslativ de proprietate……………………………………18

Capitolul III. Condițiile de validitate ale contractului de comodat.

Capacitatea……………………………………………………………………..22

Consimțământul………………………………………………………………27

Obiectul………………………………………………………………………….39

Cauza…………………………………………………………………………….42

Dovada contractului…………………………………………………………44

Capitolul IV. Efectele contractului de comodat.

1. Obligațiile comodatarului…………………………………………………..47

2. Răspunderea comodatarului……………………………………………….52

3. Pluralitatea de comodatari………………………………………………….54

4. Obligațiile comodantului……………………………………………………55

Capitolul V. Încetarea contractului de comodat.

1. Cauze de încetare…………………………………………………………………59

Capitolul VI. Interferențe. Contractul de comodat și alte contracte………62

Capitolul VII. Practică judiciară……………………………………………………….67

Capitolul VIII.Concluzii…………………………………………………………………83

Capitolul IX. Bibliografie………………………………………………………………..90

Contractul reprezintă una dintre cele mai importante instituții ale dreptului civil, constituind principalul instrument juridic prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturile juridice civile și prin care se realizează în cele mai variate forme circulația bunurilor și schimbul serviciilor în vederea satisfacerii nevoilor persoanelor fizice și juridice. Contractul este definit de Codul Civil în art. 942 ca fiind “acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânșii un raport juridic.”

Trăsătura caracteristică definitorie esențială a oricărui contract o constituie acordul de voință al părților exprimat cu intenția de a se obliga juridicește. Între părți trebuie să existe un astfel de acord, cel puțin asupra naturii contractului și asupra identității obiectului acestuia. Acordul părților asupra celorlalte elemente secundare ale contractului, cum ar fi modalitățile de executare a acestuia, poate fi prezumat prin referire la dispozițiile legale supletive. Având în vedere faptul că este suficient acordul de voință al părților pentru a produce efecte juridice, s-a ajuns la concluzia că acest acord este valabil doar dacă sunt respectate legile privind ordinea publică, socială și economică – adică toate normele juridice și principiile generale ale dreptului – precum și regulile de conviețuire socială, care constituie norme de conduită ale omului.

În literatura juridică a fost definită noțiunea de contract ca fiind “acordul de voință încheiat între două sau mai multe persoane pentru a crea o obligație, a modifica sau stinge obligații preexistente”. De asemenea, profesorul Hanga a dat și un al doilea sens noțiunii de contract și anume: “un înscris ce dovedește existența unei convenții”.

La baza reglementării contractului stă principiul libertății contractuale potrivit căruia părțile pot decide în mod liber asupra încheierii sau neîncheierii contractului, asupra conținutului, formei și efectelor acestuia, cu obligația de a nu contraveni dispozițiilor legale imperative, ordinii publice sau sociale. Contractul este un act juridic civil, constând în acordul de voință încheiat între două sau mai multe persoane, în scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice. Încheierea oricărui contract este, în principiu, liberă, normele ce reglementează această materie, fiind norme supletive. Suntem, totuși, în prezența unei libertăți condiționată și determinată, pe de o parte, de viața socială, iar, pe de altă parte, de dispozițiile cuprinse în normele legale. Există, astfel, câteva norme care îngrădesc într-o mai mică sau mai mare măsură libertatea contractuală. Acestea sunt:

– dispoziția art. 5 Cod Civil, potrivit căruia “nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare, la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri”;

– dispoziția art. 966 Cod Civil: “obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea nici un efect”;

– prevederea art. 968 Cod Civil: “cauza este nelicită când este prohibită de lege, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice”.

Având în vedere diferitele nevoi sociale și de conviețuire ale oamenilor, contractele îmbracă forme variate. Indiferent de forma lor, esențială este interpretarea dată de părți, adică care a fost motivul care le-a determinat să încheie acel contract, ce au înțeles ele prin acel contract și buna lor credință în executarea lui. Astfel, și Codul Civil prevede în art. 969, “Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”. Așa cum am mai precizat, libertatea contractuală este îngrădită doar de respectarea legii, a ordinii publice și a bunelor moravuri.

În caz de litigiu, judecătorul trebuie să țină seama de interpretarea dată de părți a clauzelor contractului, deoarece manifestarea lor de voință este primordială și nu cea a terților contractului. Astfel, judecătorul trebuie să respecte întocmai clauzele clare ale convenției, iar în caz de neclaritate, trebuie să le interpreteze din prisma părților, adică ce au înțeles ele că trebuie să facă în temeiul contractului încheiat.

CAPITOLUL I

NOȚIUNEA DE COMODAT

Definiția contractului de comodat

Codul Civil reglementează două forme de contracte prin care o persoană ar putea împrumuta unei alte persoane anumite bunuri mobile cu obligația de a i le restitui. Este vorba de împrumutul de folosință și împrumutul de consumație. Deosebirea dintre cele două tipuri de contracte o reprezintă, în principiu, natura bunului împrumutat: dacă bunul este frugifer și consumptibil, ne aflăm în prezența unui împrumut de consumație, iar dacă bunul e nefrugifer și neconsumptibil ne aflăm în prezența unui împrumut de folosință.

Art. 1560 Cod Civil definește împrumutul de folosință sau contractul de comodat ca fiind “un contract prin care cineva împrumută altuia un lucru spre a se servi de dânsul, cu îndatorirea de a-l da înapoi”.

Altfel spus, contractul de comodat este acel contract în temeiul căruia o persoană, numită comodant, predă un bun în folosință temporară și gratuită altei persoane, numită comodatar, cu obligația pentru acesta din urmă de a-l înapoia. Literatura juridică definește contractul de comodat ca fiind “contractul în temeiul căruia o persoană, numită comodant, remite spre folosința temporară și gratuită unei alte persoane, numită comodatar, un bun individual determinat, cu obligația pentru acesta din urmă de a-l restitui în natură la un anumit termen.”

Din punct de vedere al naturii sale juridice, contractul de comodat este un contract real, pentru formarea sa cerându-se remiterea lucrului.

Etimologia termenului contract de comodat. Sinonime

Termenul de “contract” provine din latinescul contractus, termen folosit în dreptul roman, iar grecii foloseau pentru acest termen noțiunea de synallagma (de unde și denumirea de contracte sinalagmatice).

Cuvântul “comodat” provine din latinescul commodatum, contract care exista încă din dreptul roman, având semnificația unui împrumut cu titlu gratuit a unui bun.

În doctrină, s-a făcut distincția între contract și convenție, unii autori susținând faptul că noțiunea de convenție are o sferă mai largă decât cea de contract deoarece convenția ar fi genul și contractul specia. Asfel, convenția cuprinde orice acord de voință menit să producă efecte juridice, adică să nască, să modifice sau să stingă o obligație, pe când contractul ar avea doar finalitatea nașterii unei obligații.

Alți autori consideră că diferențierea dintre contract și convenție trebuie reținută de lege ferenda, contractul urmând să desemneze actul juridic bilateral sau multilateral prin care se crează, se modifică sau se stinge un raport juridic, iar convenția să desemneze orice act juridic bilateral sau multilateral.

Deși cei doi termeni au rădăcini diferite, contractul (cum trahere) și convenția (cum venire), exprimă aceeași idee a întâlnirii concordante a două sau mai multe voințe.

În Codul Civil nu apare nici o distincție între cele două noțiuni, dimpotrivă, folosește cele două noțiuni ca sinonime: titlul III al Codului Civil este intitulat “Despre contracte sau convenții”, iar capitolul II al acestui titlu se numește “Despre condițiile esențiale pentru validitatea convențiilor”, deci se referă la unul și același lucru: “acordul de voință dintre două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânșii un raport juridic” ( art. 942 Cod Civil).

Astfel, dacă Codul Civil, nu distinge între contract și convenție, dimpotrivă le folosește ca sinonime, și noi ar trebui să le folosim la fel.

Termenul „contract” este sinonim și cu termenii: „învoială”, „înțelegere”, „aranjament”, cei patru termeni fiind folosiți astfel și în Dicționarul explicativ al limbii române.

Repere istorice privind contractul de comodat

Contractele au apărut cu necesitate într-un stadiu de dezvoltare al societății spre a înlocui formele arhaice și greoaie de schimb dintre și din colectivitățile primitive.

4.a. Contractul de comodat în dreptul roman

În dreptul roman, legislația romană a contractelor a influențat puternic legislațiile ce i-au urmat și în mod deosebit marile codificări ce au avut loc în Europa continentală în secolul al XIX-lea. La fel a fost și în cazul Codului Civil român din 1865, deoarece reglementările privind contractele și nu numai sunt influențate de dreptul roman.

Contractul era la origine o convenție cuprinsă într-o formă solemnă pentru că simplul acord de voință nu ducea la încheierea valabilă a contractului conform principiului “ex nudo pacto action non nascitur” ( din simple pacte nu se nasc acțiuni ).

Nu orice persoană putea să încheie un contract pentru că era considerat un privilegiu; astfel, doar cetățenii romani aveau acest drept, iar celelalte persoane au câștigat acest privilegiu mult prea târziu.

În perioada Republicii existau trei contracte valabile:

o nexum, adică acordul de voință se încheia prin forme prescrise pentru mancipațiune la contractul de împrumut de bani;

o stipulation, care era un contract verbal ce conținea întrebarea solemnă a creditorului și răspunsul debitorului;

o litterale, adică înscrierea sumei datorate în registrul de casă al creditorului cu consimțământul debitorului.

La sfârșitul Republicii a fost redus formalismul contractelor prin simpla predare a lucrului sau a dispărut de tot. În această perioadă au apărut noi contracte ce deveneau obligatorii prin predarea lucrului (contracte reale):

o mutuum, adică împrumutul de bani sau alte bunuri fungibile;

o commodatum, adică împrumutul gratuit a unui bun determinat;

o depositum, care însemna păstrarea gratuită a unui bun aparținând

altcuiva;

au a stinge între dânșii un raport juridic” ( art. 942 Cod Civil).

Astfel, dacă Codul Civil, nu distinge între contract și convenție, dimpotrivă le folosește ca sinonime, și noi ar trebui să le folosim la fel.

Termenul „contract” este sinonim și cu termenii: „învoială”, „înțelegere”, „aranjament”, cei patru termeni fiind folosiți astfel și în Dicționarul explicativ al limbii române.

Repere istorice privind contractul de comodat

Contractele au apărut cu necesitate într-un stadiu de dezvoltare al societății spre a înlocui formele arhaice și greoaie de schimb dintre și din colectivitățile primitive.

4.a. Contractul de comodat în dreptul roman

În dreptul roman, legislația romană a contractelor a influențat puternic legislațiile ce i-au urmat și în mod deosebit marile codificări ce au avut loc în Europa continentală în secolul al XIX-lea. La fel a fost și în cazul Codului Civil român din 1865, deoarece reglementările privind contractele și nu numai sunt influențate de dreptul roman.

Contractul era la origine o convenție cuprinsă într-o formă solemnă pentru că simplul acord de voință nu ducea la încheierea valabilă a contractului conform principiului “ex nudo pacto action non nascitur” ( din simple pacte nu se nasc acțiuni ).

Nu orice persoană putea să încheie un contract pentru că era considerat un privilegiu; astfel, doar cetățenii romani aveau acest drept, iar celelalte persoane au câștigat acest privilegiu mult prea târziu.

În perioada Republicii existau trei contracte valabile:

o nexum, adică acordul de voință se încheia prin forme prescrise pentru mancipațiune la contractul de împrumut de bani;

o stipulation, care era un contract verbal ce conținea întrebarea solemnă a creditorului și răspunsul debitorului;

o litterale, adică înscrierea sumei datorate în registrul de casă al creditorului cu consimțământul debitorului.

La sfârșitul Republicii a fost redus formalismul contractelor prin simpla predare a lucrului sau a dispărut de tot. În această perioadă au apărut noi contracte ce deveneau obligatorii prin predarea lucrului (contracte reale):

o mutuum, adică împrumutul de bani sau alte bunuri fungibile;

o commodatum, adică împrumutul gratuit a unui bun determinat;

o depositum, care însemna păstrarea gratuită a unui bun aparținând

altcuiva;

o pignus sau amanetul, gajul.

Commodatum era un contract cu ajutorul căruia se împrumuta un lucru nefungibil pentru o întrebuințare determinată. Părțile contractului sunt comodantul – persoana care împrumută – și comodatarul – persoana care beneficiază de împrumut.

Obiectul contractului îl constituie doar bunuri nefungibile, cum ar fi împrumutul unui plug pentru arat sau al unui sclav pentru o anumită muncă determinată. Comodatarul nu avea voie să folosească bunul și pentru altă întrebuințare decât cea stabilită cu comodantul; dacă depășea uzul stabilit, comitea un furtum usus și răspundea de bun și dacă acesta pierea în caz fortuit. Pentru recuperarea lucrului său comodantul avea o acțiune numită actio commodati directa; el putea folosi această acțiune și pentru eventuale despăgubiri, în caz că a suferit vreo pagubă. De asemenea, și comodatarul avea la îndemână o acțiune – actio commodati contraria – pe care o putea folosi pentru restituirea sumelor de bani cheltuite cu păstrarea bunului sau pentru recuperarea eventualelor pagube suferite.

În dreptul roman contractele formale erau regula, iar contractele reale și cele consensuale constituiau excepția.

4.b. Evoluția contractului de comodat din dreptul medieval până în zilele noastre

Deși dreptul civil roman a fost un drept unitar, dreptul civil medieval s-a diferențiat după stările sociale (dreptul nobiliar, dreptul canonic, dreptul curții, dreptul orășenilor, dreptul țăranilor liberi etc) și după proveniența sa (dreptul roman receptat, dreptul cutumiar, dreptul canonic ș.a.).

În această perioadă au fost promovate libertatea și securitatea contractuală, consensualismul și imperativul respectării obligațiilor liber asumate; de asemenea, au fost promovate echitatea contractuală și justiția comutativă (conform acestui concept în contractele sinalagmatice prestațiile reciproce ale părților trebuie să fie echivalente). Formalismul ajunge o excepție, iar consensualismul regula.

Se dezvoltă materia contractelor, folosindu-se contractele de vânzare-cumpărare, schimb, donație, comodat, împrumut bănesc (mutuum) etc. În cadrul contractului de comodat, acesta are ca obiect bunuri certe, care trebuie restituite “în forma și numărul primit”.

În epoca feudală numărul meseriașilor sporește, iar schimbul de mărfuri se dezvoltă tot mai mult; având în vedere faptul că și normele trebuie să țină pasul schimbărilor, la începutul secolului al XIX-lea există în Țara Românească, în cadrul formațiunii social-economice feudale trei feluri de norme juridice: obiceiurile juridice, vechiul drept bizantin și Condica lui Ipsilante. Aceste norme duceau în practica judecătorească la arbitrar și abuzuri, judecătorii aplicând de multe ori dispoziții de-a dreptul contradictorii.

Puternica dezvoltare a forțelor de producție și avântul general al vieții economice din prima jumătate a secolului al XIX-lea făceau necesară o reglementare mai simplă și mai eficientă a raporturilor juridice și, totodată, un sprijin mai eficient bazei economice. Astfel a apărut Legiuirea Caragea formată din șase părți: “Pentru obraze”, “Pentru lucruri”, “De obște pentru tocmeli”, “Pentru daruri”, “Pentru vini”, “Pentru ale judecăților”.

Contractul de comodat era considerat un contract real, unilateral, cu singura obligație pentru comodatar să restituie la termen bunurile, uneltele sau vitele de muncă pe care le primea. Pentru a garanta obligațiile asumate prin contracte, inclusiv cel de comodat, se folosea un mijloc legal numit zălog; zălogul consta din bunuri mobile și imobile și din iobagi. Până la predarea lucrului împrumutat, comodantul se putea folosi de bunurile primite în temeiului zălogului.

În epoca fanariotă a apărut Codul Calimach, tipărit în trei părți: partea întâi se numește “Introducere despre legi politice îndeobște și despre dreptul persoanelor”, partea a doua are același titlu, dar se referă la “dritul lucrurilor”, iar partea a treia este “despre înmărginirile ce privesc către dritul persoanelor dimpreună și a lucrurilor”.

Codul Calimach în art. 1310 definește comodatul: “Comodatul este o realnică tocmeală, prin care cineva, fără plată, din bună plecare și pentru hotărâtă întrebuințare, încredințeză altuia un lucru necheltuitoriu până la un hotărât termin”. În temeiul acestui contract comodatarul avea drepturi și obligații pentru întrebuințare (“comodatariul câștigă dritul de a întrebuința după chipul obicinuit sau după cel anume hotărît, lucru ce i s-au dat, iar după împlinirea hotărîtului termin se îndatorește a întoarce nevătămat însuși acel lucru dimpreună cu toate sporirile lui”), pentru întoarcerea lucrului, pentru “păgubire” și pentru “neapăratele cheltuele” .

Codul Civil din 1864, în vigoare și astăzi, a definit contractul de comodat, în art 1560, ca fiind “un contract prin care cineva împrumută altuia un lucru spre a se servi de dânsul cu îndatorire de a-l da înapoi”.

În anul 2004, datorită necesității permanente de adaptare a actualei legislații la exigențele realităților social-economice, și implicit și la nevoile practicii judiciare, a fost elaborat un proiect pentru un nou cod civil. Articolul 1686 definește comodatul ca fiind “contractul prin care una din părți remite celeilate, cu titlu gratuit, un bun pentru a se servi de el un anumit timp sau pentru o anumită întrebuințare, cu obligația de a-l restitui”.

Se poate observa faptul că legiuitorul păstrează semnificația dată contractului de comodat în vechiul Cod Civil. Dacă evaluăm atent definițiile contractului de comodat din dreptul roman și până în zilele noastre, definiția și condițiile acestuia nu au fost schimbate deloc, el reprezentând, în principiu, un împrumut de folosință a unor bunuri neconsumptibile și nefrugifere.

CAPITOLUL II

CARACTERELE JURIDICE ALE CONTRACTULUI DE COMODAT

Enumerarea caracterelor juridice ale contractului de comodat

Având în vedere varietatea de convenții încheiate, fiecare din acestea prezintă anumite particularități prin care, fie se aseamănă cu celelalte, fie se distinge de ele. Aceste particularități sunt numite caractere juridice. Contractul de comodat prezintă anumite caractere juridice, care se desprind din însăși definiția contractului. Astfel, comodatul este:

1. un contract real;

2. un contract unilateral;

3. un contract cu titlu gratuit;

4. un contract netranslativ de proprietate.

Contract real

Pentru încheierea valabilă a contractului de comodat este necesar, în primul rând, consimțământul valabil al părților. Dar acest consimțământ valabil nu este de ajuns pentru ca împrumutul de folosință să fie valabil încheiat. O a doua condiție este tradițiunea efectivă a bunului împrumutat. Încheierea unui contract de comodat fără remiterea efectivă a bunului echivalează cu un antecontract de comodat, indiferent dacă voința părților s-a concretizat printr-un act sub semnătură privată sau un act autentic. În cazul acestui antecontract, riscurile rămân în sarcina comodantului. Dacă comodantul nu și-ar respecta obligația asumată prin antecontract, există mai multe opinii: unii autori consideră că, în acest caz, comodatarul nu ar avea dreptul decât la daune-interese. Într-o altă opinie comodatarul poate să îl constrângă pe comodant să îi predea bunul când acesta este cerut. În cazul în care în antecontract a fost omisă data la care va avea loc restituirea bunului, instanța judecătorească va fi cea care va stabili această dată.

Dacă bunul nu este predat, nu se poate naște obligația de restituire.

Dacă bunul ce face obiectul contractului se află deja la comodatar, dar sub alt titlu, remiterea nu mai apare necesară, iar în acest caz consimțământul valabil al părților la încheierea contractului este suficientă.

În practica judiciară s-a decis că, dacă între părți, deși contractul de comodat a fost încheiat în formă autentică, și predarea bunului nu s-a efectuat, contractul nefiind deci perfectat, înstrăinarea bunului de către comodant prin vânzare este perfect valabilă și comodatarul nu va putea, ulterior vânzării, să solicite predarea bunului.

Contract unilateral

Împrumutul de folosință dă naștere la obligații doar în sarcina comodatarului și, de aceea, se apreciază că acest contract are caracter unilateral. Pe parcursul executării contractului se pot naște obligații și în sarcina comodantului, dar acestea sunt obligații extracontractuale; ele pot izvorî, de exemplu, din gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză sau răspunderea delictuală. O astfel de obligație extracontractuală o reprezintă restituirea cheltuielior făcute de comodatar cu conservarea bunului.

Clasificarea contractelor în unilaterale și sinalagmatice prezintă importanță practică din două aspecte: pe de o parte, înscrisul sub semnătură privată, destinat a constitui proba unui contract este reglementat de lege în mod diferit, în funcție de categoria de contracte din care face parte, iar pe de altă parte există reguli specifice fiecărei categorii de contacte privind excepția de neexecutare a contractului, rezoluțiunea contractului, riscurile neexecutării contractului.

4. Contract cu titlu gratuit

Acest caracter este conferit expres de Codul Civil, care precizează în art. 1561 “comodatul este esențial gratuit”. Acest text de lege se coroborează cu art. 946 Cod Civil, potrivit căruia “ Contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una din părți voiește a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte”.

Gratuitatea este de esența contractului de comodat deoarece, dacă s-ar cere un preț nu am mai fi în prezența unui contract de comodat, ci a unui contract de locațiune de lucrări. Totuși dacă după încheierea contractului, comodatarul dă comodantului o remunerație, contractul de comodat nu-și schimbă caracterul.

Contractele cu titlu gratuit să clasifică în liberalități și contracte dezinteresate.

Liberalitățile sunt acele contracte cu titlu gratuit prin care una din părți transmite un drept din patrimoniul său celeilalte părți fără a primi un echivalent. În temeiul acestui contract una din părți se însărăcește, iar cealaltă se îmbogățește. Obiectul acestui contract este prestația de a da.

Contractele dezinteresate sau de servicii gratuite sunt acele contracte prin care o parte se obligă să facă un serviciu fără a se însărăci pe sine și nici cu scopul îmbogățirii celeilalte părți. Din această categorie face parte comodatul, alături de mandatul gratuit, depozitul gratuit și împrumutul gratuit.

Din caracterul gratuit al comodatului rezultă faptul că comodatarul nu este obligat să plătească nici contravaloarea uzurii lucrului rezultată din folosirea acestuia pentru destinația convenită. Gratuitatea contractului nu se opune însă stipulării în contract a unei sume de bani, care să reprezinte echivalentul uzurii suferite de lucru din cauza folosinței.

Contractele cu titlu gratuit se prezumă că se încheie intuitu personae, de aceea eroarea asupra persoanei constituie cauză de anulare a contractului.

5. Contract netranslativ de proprietate

Prin încheierea contractului, comodatarului i se transmite doar folosința și posesia bunului, nu și dispoziția asupra lui, deci comodatul este un contract netranslativ de proprietate. La sfârșitul contractului, comodatarul are obligația de a restitui proprietarului-comodant bunul care face obiectul contractului.

Posesia care nu se exercită sub nume de proprietar este o posesie precară, o simplă detențiune. Precaritatea este mai mult de un viciu al posesiei, este absența posesiei. Caracteristic precarității este faptul că exercitarea puterii asupra lucrului se face nu pentru sine, ci pentru proprietar sau cu permisiunea proprietarului, în baza unui titlu care conferă îndreptățirea de a avea corpus.

Calitatea de comodant o poate avea și un uzufructuar, care poate împrumuta chiar și nudului proprietar obiectul uzufructului. Fiind un simplu detentor precar, comodatarul nu va putea uzucapa niciodata bunul împrumutat.

Predând bunul comodantul rămâne proprietarul lui, iar pentru faptul că el nu transferă dreptul de proprietate, este posibil să se împrumute și bunul altuia.

Comodantul, având calitatea de proprietar al bunului, va suporta riscurile pieirii fortuite ale bunului. Există o singură excepție prevăzută de art. 1567 și anume în cazul în care bunul a fost evaluat în momentul remiterii lui, atunci riscurile pieirii fortuite vor fi suportate de comodatar. Această evaluare nu conduce la transmiterea dreptului de proprietate asupra comodatarului.

La încetarea comodatului, comodatarul nu va putea să rețină bunul împrumutat și să plătească contravaloarea lui, dacă acesta a fost evaluat la încheierea contractului deoarece nu ne află în prezența unor obligații alternative. În practica judiciară s-a pus problema dacă părțile trebuie să stipuleze expres obligația de restituire a bunului. Majoritatea au decis că nestipularea obligației de restituire a bunului nu are nici o relevanță, deoarece, după cum rezultă și din dispozițiile art. 1576 Cod Civil, obligația de restituire este consecința firească a contractului de comodat, ceea ce înseamnă că ea trebuie subînțeleasă, chiar dacă nu a fost prevăzută în mod expres.

Obligația de restituire a lucrului împrumutat constituie deosebirea dintre detenția precară a comodatarului și posesie, comodatarul neputând niciodată dobândi proprietatea asupra bunului, nefiind aplicabile nici dispozițiile art. 1909 Cod Civil, privind prescripția instantanee a bunurilor mobile.

CAPITOLUL III

CONDIȚIILE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI DE COMODAT

În lipsa unei reglementari speciale, pentru a fi valabil contractul de comodat, se cer întrunite condițiile generale prevăzute de dreptul comun în materie. Aceste condiții generale sunt prevăzute de art. 948 Cod Civil și sunt următoarele: capacitatea, consimțământul, obiectul și cauza.

Capacitatea

Pentru a încheia în mod valabil un contract, o persoană trebuie să aibe o voință pe care să o manifeste, iar această voință nu trebuie să fie viciată. Doar existența voinței neviciate nu este de ajuns pentru a fi valabil încheiat contractul; trebuie ca respectiva persoană să fie capabilă, adică să aibe capacitatea necesară pentru a face acel act.

Prin capacitate se înțelege aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi și obligații civile prin încheierea de acte juridice civile. În literatura juridică, capacitatea a mai fost definită ca fiind aptitudinea de a face un act juridic civil sau de a interveni la el, adică de a dobândi și de a exercita drepturi. Capacitatea este o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului juridic civil.

Literatura juridică distinge între capacitatea de a dobândi, adică capacitatea de folosință și capacitatea de a exercita drepturi, adică capacitatea de exercițiu. Capacitatea de exericițiu este aptitudinea persoanei de a-și exercita drepturi și de a-și asuma obligații civile prin încheierea de acte juridice civile. Sub aspectul capacității de exercițiu, există persoane lipsite de capacitate, persoane cu capacitate de exercițiu restransă și persoane cu capacitate de exercițiu deplină. Persoanele fără capacitate de exercițiu sunt minorii sub 14 ani și persoanele puse sub interdicție judecătorească. Persoanele care au capacitate de exercițiu restransă sunt minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani; ei participă personal la încheierea actelor juridice, dar au nevoie de încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal (părinte, tutore, curator). Capacitate deplină de exercițiu o au persoanele cu vârsta de peste 18 ani, precum și femeile care s-au căsătorit înainte de a împlini această vârstă.

Capacitatea de exercițiu poate înceta prin: decesul persoanei, punerea sub interdicție judecătorească, anularea căsătoriei în cazul femeilor minore – în acest caz încetarea capacității de exercițiu este temporară pentru că ea revine la împlinirea vârstei de 18 ani sau la o nouă căsătorie, înainte de împlinirea acestei vârste.

Capacitatea de folosință este aptitudinea generală și abstractă a unei persoane de a avea drepturi și obligații. Orice persoană poate avea capacitate de folosință. Decretul nr. 31 din 1954 în art. 6 alin. (1), dispune că nici o persoană fizică nu este lipsită de capacitate de folosință și că îngrădirea capacității de folosință poate avea loc numai în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, iar persoana fizică nu poate renunța la capacitatea sa de folosință nici total, nici parțial. În articolul 7, Decretul nr. 31 din 1954, dispune că “ drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă se naște viu” – infans conceptus pro nato habetur quoties de commodes eius gitur – prin urmare, începutul capacității de folosință este același cu nașterea persoanei și, logic, sfârșitul capacității de folosință este același cu momentul decesului persoanei respective, indiferent că decesul este constatat fizic sau prin hotărâre judecătorească.

Potrivit art. 1306 din Codul Civil, “Pot cumpăra și pot vinde toți cărora nu le este oprit prin lege”. Din acest articol rezultă faptul că regula este capacitatea, iar incapacitatea excepția. Incapacitatea de folosință constă în nerecunoașerea de către lege, în mod expres, a posibilității de a avea un drept subiectiv; aceste persoane, considerate de lege ca fiind incapabile, nu vor putea încheia în mod valabil contracte prin care să transimtă sau să dobândească dreptul subiectiv interzis lor. Incapacitatea interzișilor judecătorești – alienații și debilii mintali – durează de la data rămânerii definitive a hotărârii de punere sub interdicție a acestor persoane și până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de ridicare a interdicției. Pe toată durata interdicției, interzisul este prezumat ca fiind total lipsit de capacitate de exercițiu, chiar dacă în această perioadă mai are și momente de luciditate. Pe lângă faptul că este excepțională, incapacitatea de folosință este întotdeauna specială, adică relativă numai la anumite drepturi; nu există incapacități generale pentru că ar echivala cu lipsa de personalitate.

Incapacitatea de folosință atrage întotdeauna incapacitatea de exercițiu, deoarece nimeni nu poate exercita un drept pentru sine, fără a fi titularul unor drepturi, indiferent de vârsta, sexul, naționalitatea sau condiția sa socială. Un om care ar fi lipsit de folosința tuturor drepturilor civile ar fi asemenea sclavului din dreptul roman: ar fi lipsit de orice personalitate juridică, n-ar fi deci, o persoană.

Pentru a fi valabil contractul de comodat, persoana fizică trebuie să aibe capacitatea de a efectua acte de administrare. Astfel, părțile pot avea capacitatea de exercițiu restrânsă și pot încheia valabil contractul de comodat, fără încuviințarea prealabilă a ocrotitorului lor legal, cu condiția să nu fie lezionare pentru ei. Persoanele lipsite de capacitate de exercițiu nu pot încheia personal contractul, ci doar prin intermediul ocrotitorului lor legal. Reprezentarea ocrotitorului legal este limitată, în sensul că ele nu pot încheia anumite contracte pe seama și în numele minorului; aceste contracte sunt: de donație, contracte prin care se garantează datoria altuia și orice act încheiat între el, soțul, descendenții sau ascendenții lui pe de o parte și minor de alta.

Ca o consecință a faptului că persoanele care încheie un contract de comodat trebuie să aibe capacitate de exercițiu restrânsă, ele nu trebuie să fie proprietarul bunului ce face obiectul contractului, ci poate fi și un uzufructuar sau un locatar.

Persoanele juridice pot încheia un contract de comodat numai în limita capacității lor speciale de folosință, adică a scopului pentru care au fost ele înființate. De exemplu, bibliotecile universitare sau academice au capacitatea specială de a încheia acte de împrumut de folosință cu privire la cărțile pe care le au în administrarea lor directă. Pe de altă parte, închirierea casetelor video nu constituie un împrumut de folosință, ci o locațiune pentru că închirierea nu se face gratuit, ci contra unui anumit preț.

În funcție de felul persoanei juridice, capacitatea de folosință începe diferit: în cazul asociațiilor de proprietari, al organizațiilor cooperației meșteșugărești, al reprezentanțelor societăților comerciale și organizațiilor economice străine care funcționează în România, de la data înregistrării lor la organul competent; în cazul societăților agricole, în registrul anume destinat lor; în cazul regiilor autonome, societăților comerciale, cooperativelor de consum și de credit-bănci populare etc., de la data înregistrării lor în registrul comerțului; în cazul partidelor politice și sindicatelor profesionale, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de admitere a cererii de înregistrare; în cazul camerelor de comerț și industrie de la data recunoașterii înființării lor de către Guvern.

Și în cazul persoanelor juridice există o capacitate de folosință restrânsă sau limitată: “chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de recunoaștere ori de data îndeplinirii celorlalte cerințe ce pot fi prevăzute, persoana juridică are capacitate chiar de la data actului de înființare cât privește drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligațiilor și a oricărei măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil” ( art. 33, alin. 3 din Dectretul nr. 31 din 1954 ).

În lipsa capacității speciale de folosință cerută de lege, persoanele juridice nu pot funcționa. Conținutul acestei capacități este determinat de scopul (obiectul de activitate) pentru care aceasta a fost înființată, cuprinzând aptitudinea generală și abstractă de a avea toate acele drepturi și obligații care servesc realizării scopului pentru care a fost înființată.

Consimțământul

Dreptul modern consacră libertatea actelor juridice sau autonomia de voință. În alcătuirea actelor juridice, voința părților se bucură de o largă libertate; ea se poate manifesta, în general, sub orice formă, în orice condiții, iar părțile pot reglementa cum doresc efectele actelor actelor juridice pe care le încheie.

Cum am mai precizat, voința juridică este un element fundamental pentru valabilitatea unui contract. Voința este complexă, deoarece reunește în structura sa două elemente: consimțământul, adică hotărârea exteriorizată și cauza (scopul), adică motivul determinant.

Consimțământul este o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului juridic civil. Acesta a fost definit ca fiind exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil.

În literatura juridică, s-a subliniat faptul că termenul “consimțământ” este folosit în două sensuri diferite.

Într-un prim sens, prin consimțământ se înțelege manifestarea unilaterală de voință, adică voința exteriorizată a autorului actului juridic unilateral sau a uneia din părțile actului juridic bilateral ori multilateral. Acest sens este folosit, de exemplu, în art. 953 Cod Civil (“Consimțământul nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violență, sau surprins prin dol”).

Într-un al doilea sens, care este mai apropiat de semnificația etimologică a cuvântului (cum sentire), prin consimțământ se desemnează acordul de voință al părților în actele juridice bilaterale sau multilaterale (concursus voluntatum). Acest sens este utilizat, de exemplu, în art. 969, alin. (2) Cod Civil ( “ Ele – convențiile – se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege” ).

Privit ca act volițional, consimțământul este necesar prin concepție la formarea tuturor contractelor, cu mențiunea că, la contractele negociabile, consimțământul ambelor părți este necesar, în principiu, și pentru stabilirea conținutului acestora, iar dacă legea nu prevede o anumită formă, și pentru stabilirea formei lor.

Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească anumite cerințe, cumulativ. Acestea sunt:

să provină de la o persoană cu discernământ;

să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice;

să fie exteriorizat;

să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.

Unii autori consideră că ar trebui îndeplinite și alte cerințe, cum ar fi: “consimțămânul să fie serios” sau “consimțământul să fie precis”.

2.a. Consimțământul să provină de la o persoană cu discernământ.

Această primă cerință nu trebuie confundată cu condiția capacității, chiar dacă între ele există o strânsă legătură, deoarece prezența sau lipsa discernământului reprezintă o stare de fapt, pe când capacitatea este o stare de drept.

Nu este suficient, pentru încheierea valabilă a unui contract, ca persoana, parte la contract, să aibe capacitatea de a contracta, ci este necesar ca persoana să aibe discernământ, deoarece există persoane care au capacitate deplină de exercițiu, dar nu au discernământ datorită unor tulburări, cum ar fi: beția, mânia puternică (ab iratio), somnambulismul etc.

Discernământul este definit ca fiind capacitatea de a discerne (adică a deosebi, a distinge lucrurile unele de altele, a judeca limpede, cu pătrundere și cu precizie), de a judeca și a aprecia lucrurile la justa lor valoare.

Persoanele fizice cu capacitate deplină de exercițiu sunt prezumate că au discernământul necesar pentru a încheia contracte. Cel lipsit de capacitate de exercițiu este prezumat a nu avea discernământ datorită vârstei fragede sau datorită stării de sănătate mintală, iar minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani are discernământul în formare. În cazul persoanelor juridice, reprezentanții lor sunt întotdeauna persoane cu discernământ, deci nu ridică probleme din acest punct de vedere.

Lipsa discernământului în exprimarea voinței relevă, nu inexistența consimțământului, ci un simplu viciu al acestuia, deoarece în acest caz consimțământul există. Acest viciu de consimțământ atrage nulitate relativă a actului încheiat, sancțiunea fiind edictată în vederea protejării persoanei interesate și nu a unui interes obștesc.

2.b. Consimțământul să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice (animo contrahendi negotii).

Este foarte important a se stabili dacă părțile au dorit să realizeze doar un act pur aparent, simulat, care în realitate nu exprimă adevărata lor voință, situație în care un asemenea act nu produce neapărat efecte juridice, pentru că este greu de stabilit dacă părțile au acționat cu adevărat în sensul asumării unor angajamente juridice privind săvârșirea unei prestații. De aceea este obligatoriu ca, la încheierea contractului,consimțământul să fie exprimat cu intenția de a produce efectele juridice stipulate în actul respectiv. Manifestarea voinței în glumă, din prietenie sau din curtoazie nu poate produce efecte juridice. De asemenea, nici manifestarea voinței cu o rezervă mintală (reservatio mentalis) sau în mod foarte vag ori sub o condiție potestativă pură nu poate angaja, deci nu produce efecte juridice.

2.c. Consimțământul să fie exteriorizat.

Voința internă produce efecte juridice numai dacă este exteriorizată, adică făcută cunoscută față de alții, întrucât numai astfel se poate uni cu o altă voință, dacă este vorba de acte bilaterale sau unilaterale.

Manifestarea de voință poate fi exteriorizată expres sau tacit.

Manifestarea de voință este expresă atunci când ea se exteriorizează prin modalități de natură să o facă în mod nemijlocit cunoscută cocontractanților sau terților. Este expresă când rezultă neîndoielnic din înscrisuri (scrisori, anunț în presă, etc.), declarații oficiale su diferite gesturi.

Manifestarea de voință este tacită sau implicită atunci când ea se deduce, când rezultă din săvârșirea anumitor acțiuni care, deși nu au scopul direct de a exprima intenția de contracta, pot fi interpretate ca o exteriorizare a hotărârii de a contracta.

Modalitățile de exteriorizare ale consimțământului sunt: în scris, verbal și prin gesturi sau fapte concludente. Tăcerea nu valorează consimțământ exteriorizat, cu trei excepții: dacă legea prevede expres acest lucru, dacă așa precizează obiceiul locului sau dacă părțile conferă tăcerii valoare de consimțământ.

2.d. Consimțământul să nu fie alterat de vreun viciu.

O ultimă condiție pentru valabilitatea consimțământului este aceea că acesta trebuie să fie dat în mod liber, conștient și deliberat, adică să nu fie alterat de vreun viciu.

Potrivit art. 953 Cod Civil, “consimțământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violență sau surprins prin dol”. Cu alte cuvinte, dacă consimțământul a fost dat în aceste condiții, contractul este încheiat, dar este anulabil.

Viciile de consimțământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul conștient și liber al voinței de a face un act juridic. Există unii autori care susțin că expresia “vicii de voință” ar fi mai exactă decât “vicii de consimțământ”, deoarece viciile respective alterează nu numai conținutul, ci și cauza contractului; un alt motiv ar fi acela că, având în vedere faptul că noțiunea de consimțământ este folosită în dublă accepțiune, viciile respective pot fi întâlnite nu numai în cazul actelor bilaterale sau multilaterale, ci și în cazul actelor unilaterale.

În cazul unui contract alterat de vicii, există consimțământ, deci o manifestare de voință, dar acesta este alterat fie în conținutul său intelectual, conștient, ca în cazul erorii sau al dolului, fie în caracterul său liber, ca în cazul leziunii sau al violenței.

Viciile de consimțământ sunt: eroarea, dolul (viclenia), violența și leziunea.

Eroarea reprezintă o falsă reprezentare a unor împrejurări la încheierea contractului.

Art. 954, alin. (1) Cod Civil prevede că “eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanței obiectului convenției”, iar în alin (2): “Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai dacă considerația persoanei este cauza principală, pentru care s-a făcut convenția”.

Pentru ca eroarea să constituie viciu de consimțământ la încheierea contractului, trebuie îndeplinite două cerințe: prima condiție constă în faptul că elementul asupra căreia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor pentru încheierea contractului, în sensul că dacă ar fi fost cunoscută realitatea, contractul nu s-ar mai fi încheiat, iar a doua condiție constă în faptul că este necesar ca partea cocontractantă să fi știut ori să fi trebuit să știe că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor pentru încheierea contractului .

Eroarea, în raport cu obiectul ei, este de două feluri: eroare de drept și eroare de fapt.

Eroarea de fapt constă în reprezentarea greșită a unui fapt, cum ar fi calitățile materiale ale unui bun, calitățile unei persoane. Eroarea de fapt viciază consimțământul în două cazuri: eroarea asupra substanței obiectului contractului și eroarea asupra persoanei contractante, cu condiția ca identitatea sau însușirile deosebite ale acesteia să fi fost motivul principal care a determinat încheierea contractului.

În cazul erorii asupra substanței obiectului contractului, aceasta trebuie să cadă nu asupra materiei din care este confecționat bunul, ci asupra însușirilor, calităților esențiale ale acestuia, adică asupra acelor calități pe care părțile contractante le-au avut în vedere și au constituit motivul determinant la formarea acordului de voință ( de exemplu, comodatarul crede că un autovehicul este în perfectă stare de funcționare și cu el poate să tracteze un alt autovehicul de 2 tone, motiv pentru care încheie un contract de comodat, dar autovehiculul împrumutat are 1 tonă și nu poate tracta un autovehicul cu o greutate dublă față de a lui, deși comodantul nu i-a spus greutatea autovehiculului ce face obiectul comodatului și l-a asigurat că tractarea este posibilă).

În cazul erorii asupra persoanei, aceasta atrage anulabilitatea contractului numai când identitatea sau calitățile persoanei contractante au fost cauza principală care a determinat încheierea contractului, adică intuitu personae, indiferent dacă contractul este cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

Eroarea de drept este falsa reprezentare la încheierea contractului a existenței sau conținutului unei norme juridice.

În literatura de specialitate nu există un punct de vedere unitar cu privire la problema de a fi admisibilă sau nu eroarea de drept ca viciu de consimțământ. Unii autori susțin că eroarea de drept nu poate fi reținută ca viciu de consimțământ pe motiv că nimeni nu poate invoca necunoașterea legii pentru a se sustrage de la aplicarea ei – nemo censetur ignorare legem. Un alt argument ar fi faptul că art. 954. Cod Civil precizează situațiile când eroarea constituie viciu de consimțământ, neamintind, însă, și eroarea de drept.

Majoritatea autorilor, precum și jurisprudența susțin opinia că eroarea de drept este admisibilă ca viciu de consimțământ pe motiv că în art. 953 Codul Civil prevede nevalabilitatea consimțământului “când este dat din eroare”, fără a distinge între eroarea de drept și eroarea de fapt, iar dacă legea nu distinge nici noi nu ar trebui să distingem – ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus; un alt motiv în susținerea acestei opinii ar fi acela că legea prevede o serie de cazuri în care nu este admisă eroarea de drept – de exemplu, art. 1206, alin (2) Cod Civil, care prevede faptul că mărturisirea judiciară “nu poate fi luată decât în întregime împotriva celui care a mărturisit și nu poate fi revocată de acesta, afară numai dacă va proba că a făcut-o din eroare de fapt”.

Eroarea mai poate fi clasificată, în funcție de consecințele care intervin sau după gravitatea ei, în eroare obstacol, eroare gravă și eroare indiferentă.

Eroarea obstacol, denumită și eroare distructivă de voință, împiedică însăși formarea actului juridic civil. În acest caz, falsa reprezentare cade asupra naturii actului juridic ce se încheie ( error in negotium) sau asupra identității fizice a obictului (error in corpore). Eroarea obstacol atrage nulitatea absolută a contractului.

Eroarea gravă presupune că falsa reprezentare cade fie asupra calităților substanțiale ale obiectului contractului (error in substantiam), fie asupra persoanei cocontractante sau beneficiare a contractului (error in personam). Eroarea gravă atrage nulitatea relativă a contractului.

Eroarea indiferentă reprezintă falsa reprezentare a unor împrejurări mai puțin importante la încheierea contractului, neafectând însăși valabilitatea acestuia. Această eroare poate atrage cel mult o diminuare valorică a prestației, dar poate să rămână și fără consecințe juridice.

Dolul (viclenia) este un viciu de consimțământ care rezidă într-o eroare provocată cu scopul de a determina o altă persoană să încheie un contract. Astfel, eroarea care viciază consimțământul este provocată intenționat prin folosirea unor manopere frauduloase ori mijloace viclene. Cu alte cuvinte, comodantul poate să îl convingă prin aceste mijloace pe comodatar să încheie contractul sau invers.

Cuvântul “dol (dolus)” desemnează un comportament necinstit, pe care, în faza executării contractului, îl regăsim cu înțelesul de rea-credință (de exemplu art. 1082 Cod Civil) sau neexecutare dolosivă (art. 1086 Cod Civil). Acest comportament raportat la stadiul formării contractului reprezintă, de fapt, o înșelătorie, destinată să inducă în eroare cealaltă parte.

Minciuna sau exagerarea calităților unui lucru, ca și nedeclararea unor vicii ale lui, neînsoțite de alte manopere dolosive, în principiu, nu constituie dol.

Cât privește reticența, în literatura juridică s-a exprimat opinia ca ar putea constitui dol în ipoteza în care există obligația legală de a informa cealaltă parte contractantă cu privire la anumite împrejurări (tăcerea constituie dol ori de câte ori este în legătură cu unul din elementele esențiale ale contractului).

Art. 960 alin (1) Cod Civil prevede faptul că “Dolul este o cauză de nulitate a convenției când mijloacele viclene, întrebuințate de una din părți, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste mașinații, cealaltă parte n-ar fi contractat”, iar în alin (2): “Dolul nu se presupune”, astfel dacă, spre exemplu, comodatarul vrea să invoce dolul pentru anularea contractului de comodat, va trebui să dovedească care au fost mijloacele viclene întrebuințate de comodant și faptul că, dacă comodantul nu ar fi întrebuințat aceste mijloace, el nu ar fi încheiat acel contract. Dovada poate fi făcută prin orice mijloc de probă.

Pentru a fi viciu de consimțământ, dolul trebuie să îndeplinească cumulativ două condiții: să fie determinant pentru încheierea contractului (adică să cadă asupra unor elemente hotărâtoare pentru încheierea contractului; să privească obiectul, persoana sau orice alt element care ar putea conduce la încheierea contractului; caracterul determinant al dolului se apreciază in concreto de la caz la caz) și să provină de la cealaltă parte (această condiție privește doar contractele cu titlu oneros, iar contractul de comodat fiind un contract cu titlu gratuit, această condiție nu se reține în cazul lui).

Sancțiunea care intervine în cazul dolului este nulitatea relativă a contractului. Partea vătămată are la îndemână două acțiuni: o acțiune în

repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin întrebuințarea mijloacelor viclene în scopul inducerii sale în eroare și o acțiune în declararea nulității relative a contractului. Aceste două acțiuni se pot cumula.

Violența a fost definită ca fiind constrângerea exercitată asupra unei persoane pentru a o determina să încheie un contract, pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Astfel victima constrângerii încheie contractul datorită constrângerii exercitate asupra sa; dacă această constrângere nu ar fi fost exercitată asupra sa, aceasă persoană nu ar fi fost interesată să încheie contractul de bună voie.

Pentru a fi în prezența violenței, ca viciu de consimțământ, se cer întrunite două condiții: violența să fie determinantă la încheierea contractului (temerea produsă trebuie să fie rațională în aprecierea victimei, adică să fie destul de puternică pentru a o face să încheie contractul și trebuie să fie produs un rău, indiferent că acest rău este de natură patrimonială – amenințarea cu distrugerea unui bun – de natură fizică sau de natură morală – amenințarea cu compromiterea reputației sau părăsirea) și violența să fie injustă, nelegitimă (suntem în prezența violenței ca viciu de consimțământ atunci când se folosesc mijloace ilicite chiar pentru realizarea unui scop drept sau se folosesc mijloace legale pentru realizarea unui scop ilicit).

Art. 955 Cod Civil prevede faptul că “Violența în contra celui ce s-a obligat este cauză de nulitate, chiar când este exercitată de altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenția”. Astfel, constrângerea nu este obligatoriu să fie exercitată de către una din părțile contractante asupra celeilalte. Constrângerea poate fi exercitată de către un terț asupra victimei sau de către partea contractantă. De asemenea, violența constituie viciu de consimțământ și duce la anularea actului și în cazul în care temerea este insuflată de o stare excepțională, deci se datorează unor cauze naturale, unor împrejurări de pe urma cărora o parte contractantă a profitat.

Violența poate viza sănătatea, viața, reputația sau patrimoniul victimei ori a unei persoane cu care aceasta este legată afectiv. Codul Civil prevede faptul că violența este considerată viciu de consimțământ dacă este exercitată împotriva soțului sau soției ori descendenților sau ascendenților părții contractante ( art. 957 Cod Civil: “Violența este cauză de nulitate a convenției și când s-a exercitat supra soțului sau soției, asupra descendenților sau ascendenților”). Această enumerare, consideră unii autori, nu este limitativă. Astfel poate fi amenințată o persoană care nu este printre cele enumerate de Codul Civil, dar partea ce o invocă trebuie să dovedească legăturile de afecțiune cu persoana asupra căreia s-a exercitat violența, legături de natură să îi insufle o temere.

Este obligatoriu ca violența să fie exercitată asupra unei persoane, indiferent că este parte la contract sau soțul ori descendenții sau ascendenții săi, deoarece, dacă există doar o “simplă temere reverențiară”, fără violență, atunci această temere nu poate fi considerată viciu de consimțământ și nu poate fi anulat contractul pe acest motiv (art. 958 Cod Civil). De asemenea, convenția trebuie încheiată în timp ce violența este exercitată asupra persoanelor menționate, deorece, în caz contrar, convenția nu poate fi anulată pe acest motiv dacă a fost încheiată după încetarea violenței sau dacă a trecut termenul pentru introducerea acțiunii în anulare (art. 959 Cod Civil).

Sancțiunea care intervine în cazul violenței constă în nulitatea relativă a contractului de comodat. S-a apreciat că, în mod excepțional, violența poate atrage nulitatea absolută, atunci când, datorită ei, consimțământul lipsește cu desăvârșire; spre exemplu, o persoană semnează contractul de comodat în timp ce altă persoană îi ține mâna și o obligă să facă acest lucru.

Leziunea este prejudiciul material suferit de una din părțile unui contract oneros și comutativ, din cauza disproporției vădite de valoare între contraprestații, ce există chiar în momentul încheierii convenției.

Leziunea nu poate fi reținută ca viciu de consimțământ al contractului de comodat deoarece acesta este un contract cu titlu gratuit, iar acest viciu poate fi reținut doar pentru contractele cu titlu oneros.

3.Obiectul contractului de comodat

În doctrină nu există un punct de vedere unitar în privința noțiunii obiectului contractului și nici chiar a existenței acestuia. Astfel, într-o opinie, obiectul contractului a fost definit ca reprezentând conduita părților stabilită prin contract, adică acțiunile sau inacțiunile la care sunt îndreptățite ori de care sunt ținute părțile. Alți autori consideră ca din art. 962 Cod Civil ar rezulta că obiectul contractului ar fi crearea de obligații. Ne alăturăm opiniei conform căreia obiectul contractului îl reprezintă conduita părților stabilită prin contract, adică acțiunile sau inacțiunile la care sunt îndreptățite ori de care sunt ținute părțile, deoarece aceste acțiuni sau inacțiuni reprezintă conduita la care se obligă părțile în momentul încheierii contractului.

Pentru a fi valabil obiectul contractului trebuie să îndeplinească anumite condiții: să existe, să fie în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil și să fie licit și moral.

În legătură cu prima condiție, aceasta este logică deoarece în cazul inexistenței obiectului, încheierea contractului nu mai are nici un interes.

Bunurile aflate în circuitul civil sunt acele bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile, indiferent că este vorba de bunuri care pot circula neîngrădit sau despre bunuri care pot circula în condiții restrictive. În cazul contractului de comodat și bunurile aflate în proprietate publică pot face obiectul contractului, dacă împrumutarea lor se justifică printr-un interes public.

A treia condiție este ca obiectul să fie determinat sau determinabil, această condiție fiind prevăzută atât de art. 948, punctul 3 Cod Civil, care vorbește despre “un obiect determinat”, ca o condiție esențială pentru valabilitatea unui contract, cât și de art. 964 Cod Civil, care stabilește că “obligația trebuie să aibă de obiect un lucru determinat, cel puțin în specia sa. Cantitatea obiectului poate fi necertă, de este posibilă determinarea sa”. Când este vorba de bunuri determinate generic, această condiție este îndeplinită fie prin stabilirea precisă a cantității, calității, valorii (bun determinat), fie prin stabilirea numai a unor criterii de determinare, care se vor folosi în momentul executării contractului (bun determinabil).

A patra condiție este impusă de regula de drept potrivit căreia nimeni nu poate fi obligat la imposibil – ad impossibilium, nulla obligatio. Imposibilitatea obiectului echivalează cu lipsa lui, ceea ce duce la nulitatea absolută a contractului. Spre exemplu, nimeni nu se poate obliga să împrumute cu titlu gratuit o parte din Lună.

Condiția potrivit căreia obiectul să fie licit și moral se desprinde din dispozițiile art. 5 Cod Civil, potrivit căruia nu se poate încheia un contract cu încălcarea legii sau a ordinii publice și bunelor moravuri.

Obiectul contractului de comodat poate fi format atât din bunuri mobile, cât și din bunuri imobile, cu condiția ca acestea să nu se distrugă prin întrebuințare, pentru a putea fi înapoiate în natură, în individualitatea lor. Din acest motiv bunurile care pot forma obiect al contractului de comodat pot fi doar bunurile nefungibile (acele bunuri care, în executarea unei obligații, nu pot fi înlocuite cu altele, trebuind să fie predate în natură) și neconsumptibile (bunurile care pot fi folosite în mod repetat, fără să fie necesară consumarea substanței sau înstrăinarea). Doar asemenea bunuri vor putea fi restituite de comodatar în natură și exact în starea în care se aflau când au fost împrumutate. A fost exprimată opinia conform căreia bunurile imobile nu ar putea forma obiectul contractului de comodat, opinie care nu a avut prea mulți susținători.

Există o opinie în literatura juridică conform căreia și bunurile fungibile pot forma obiectul împrumutului de folosință. Bunurile fungibile sunt acele bunuri care, în executarea unei obligații pot fi înlocuite cu altele, fără a fi afectată valabilitatea plății. De exemplu, sunt împrumutate produse alimentare în vederea aranjării unei vitrine. Prin voința lor, părțile nu vor putea să considere ca fiind nefungibile bunurile certe, deoarece s-ar ajunge la schimbarea naturii convenției. De exemplu, dacă se împrumută un autoturism, iar părțile convin să fie remis un alt autoturism, nu vom fi în prezența unui contract de comodat, ci în prezența unui contract de schimb. O altă opinie o au alți autori, în sensul că aceștia consideră că părțile pot considera bunurile ca nefungibile, deși ele sunt, prin natura lor fungibile.

Drepturile incorporale pot forma obiectul contractului de comodat, în măsura în care legea specială nu prevede altfel. De exemplu, se împrumută dreptul de proprietate industrială asupra mărcii, brevetului.

Și în privința bunurilor mobile trebuie făcută o precizare: acestea pot fi transmise în folosință gratuită numai în măsura în care acestea se află în circuitul civil general. Astfel, armele de vânătoare pot fi împrumutate doar unor persoane care au permis de port-armă.

Suprafețele locative pot forma obiectul contractului de comodat, dacă se închiriază o locuință și nu se percepe chirie. De asemenea, pot fi date în comodat și bunurile proprietate publică, cu condiția ca închirierea cu titlu gratuit să se justifice printr-un interes public – de exemplu, închirierea unor obiecte de muzeu pentru o expoziție.

4.Cauza contractului de comodat

Prin cauza sau scopul contractului se înțelege obiectivul urmărit la încheierea acestuia. Cauza este o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a contractului.

Cauza contractului nu trebuie confundată cu consimțământul, ci, dimpotrivă, împreună formează voința juridică.

Cauza contractului este formată din două elemente: scopul imediat și scopul mediat.

Scopul imediat (causa proxima) este determinat pe categorii de acte juridice civile. El este constant și invariabil pentru aceeași specie de acte juridice. Având în vedere faptul că împrumutul de folosință este un contract real și cu titlu gratuit, scopul imediat constă în prefigurarea remiterii lucrului, cât și în intenția comodantului de a procura gratuit un folos comodatarului. Astfel, în cazul unui contract de comodat având ca obiect închirierea gratuită a unui apartament, comodantul dă apartamentul spre folosință comodatarului pentru a-l ajuta, iar comodatarul închiriază cu titlu gratuit apartamentul pentru că are nevoie de ajutor din partea comodantului, neavând unde să locuiască.

Scopul mediat (causa remota), constă în motivul determinant al încheierii contractului și se referă, fie la însușirile unei prestații, fie la calitățile unei persoane. Scopul mediat este subiectiv și variabil; el constă, de fapt, în mobilul determinant al consimțământului fiecăreia dintre părțile contractante.

Pentru a fi valabilă, cauza contractului, trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să existe, să fie reală, să fie licită și morală.

Art. 966 Cod Civil dispune în mod expres că “obligația fără cauză (…) nu poate avea nici un efect”, deci trebuie să existe o cauză, un scop, pentru ca încheierea contractului de comodat să fie valabilă. Contractul este valabil, chiar dacă cauza nu este stipulată expres, deoarece existența ei se presupune până la dovada contrară.

Cauza contractului de comodat trebuie să fie reală, adică să nu fie falsă. Art. 966 Cod Civil prevede faptul că “obligația (…) fondată pe o cauză falsă (…) nu poate avea nici un efect”. Cauza este falsă când părțile sau o parte a contractului au avut credința greșită că scopul pentru care au încheiat contractul există, este realizabil. Unii autori consideră că sancțiunea pentru nerespectarea acestei condiții o reprezintă nulitatea absolută, iar alții că este nulitatea relativă. Eu consider că fiind o condiție de valabilitate esențială la încheierea contractului, sancțiunea ar trebui să fie nulitatea absolută.

Cauza trebuie să fie morală și licită, adică să se afle în deplină concordanță cu legea și cu ordinea publică și cu bunele moravuri. În cazul în care comodantul închiriază cu titlu gratuit comodatarului un apartament pentru practicarea prostituției, cauza este și ilicită și imorală, deci contractul va fi lovit de nulitate absolută.

5.Dovada contractului

Fiind un contract real, contractul de comodat se încheie prin simplu acord de voință al părților și remiterea bunului. Dovada lui se face prin respectarea principiilor generale prevăzute de art. 1191 Cod Civil și următoarele. Asfel, dacă valoarea lucrului depășește valoarea de 250 lei, atunci dovada contractului nu se poate face decât prin act autentic sau act sub semnătură privată; contractul este valabil încheiat și dacă încheierea lui s-a făcut verbal. Nu este necesară îndeplinirea dublului exemplar, fiind suficient ca actul să fie redactat într-un singur exemplar. Deoarece lucrul împrumutat este individual determinat, nu se aplică dispozițiile art. 1180 Cod Civil, referitoare le forma “bun și aprobat”, textul vizând numai actele sub semnătură privată care au ca obiect sume de bani sau alte lucruri fungibile.

Practic părțile pot încheia contractul de comodat sub forma unui act autentic, a unui înscris sub semnătură privată sau chiar verbal.

CAPITOLUL IV

EFECTELE CONTRACTULUI DE COMODAT

Obligațiile comodatarului

Așa cum am precizat, contractul de comodat este un contract unilateral, asfel că dă naștere la obligații doar în sarcina comodatarului. Codul Civil prevede în art. 1564 și următoarele cinci obligații în sarcina comodatarului. Acestea sunt: conservarea lucrului împrumutat, folosirea lucrului conform destinației sale, suportarea cheltuielilor de folosință, restituirea lucrului împrumutat și suportarea pieirii fortuite a lucrului împrumutat.

Conservarea lucrului împrumutat.

Comodatarul este obligat să conserve lucrul împrumutat, această obligație rezultând din art 1564 Cod Civil: “Comodatarul este dator să îngrijească, ca un bun proprietar, de conservarea lucrului împrumutat, (…)”. Comodatarul trebuie să aibe grijă de lucrul împrumutat cu o mai mare atenție decât și-ar îngriji lucrurile personale, deoarece contractul fost încheiat în interesul său, iar diligența sa în conservarea lucrului este apreciată in abstracto.

În literatura de specialitate s-a apreciat că obligația de conservare este o obligație de mijloace; a îngriji bunul ca un bun proprietar înseamnă mai mult decât diligența lui bonus pater familias. Art 1564 Cod Civil dispune că un comodatar este ținut de culpa levis in abstracto și nu de culpa levissima, ceea ce înseamnă că este apreciată o culpă mai gravă.

Folosirea lucrului conform destinației sale.

Această obligație impune comodatarului să folosească lucrul numai potrivit naturii sale sau modului stabilit în convenție, sub sancțiunea plății de daune-interese. Obligația de folosire a lucrului conform destinației sale este prevăzută de art. 1564 Cod Civil, care prevede pe lângă obligația de îngrijire a lucrului ca un bun proprietar, de conservare a lui și obligația lui de a nu se servi de bun “decât la trebuința determinată prin natura lui, sau prin convenție, sub pedeapsă de a plăti daune-interese de se cuvine”. Astfel, folosința lucrului în mod abuziv justifică și trecerea riscului pieirii fortuite a lui asupra comodatarului, precum și rezilierea contractului pentru neexecutare culpabilă de obligații. Comodatarul nu va răspunde de deteriorarea lucrului dacă aceasta decurge din întrebuințarea lui normală și fără culpă din partea lui.

Comodatarul nu poate împrumuta, la rândul său, bunul unei alte persoane, deoarece contractul a fost încheiat în interesul său și nu pentru a folosi bunul după cum dorește. De exemplu, dacă a fost încheiat un contract de comodat, al cărui obiect îl constituie o motocicletă, comodantul a încheiat contractul pentru a-l ajuta timp de o săptămână pe comodatar să se deplaseze mai ușor la serviciu, cât timp mașina acestuia este la reparat, iar acesta din urmă a împrumutat motocicleta unui vecin pentru a se plimba cu ea în scop de relaxare; în acest caz comodatarul nu a folosit bunul conform destinației sale convenită prin contract și va răspunde față de comodatar.

Comodatarul nu va putea să rețină bunul împrumutat după scadență, nici chiar dacă are o creanță împotriva comodantului, neputând invoca compensația, întrucât aceasta operează numai când este vorba de datorii reciproce ce au ca obiect bunuri fungibile de aceeași specie. Compensația constituie un mod indirect de stingere a obligației și constă în stingerea simultană a două obligații reciproce și de aceeași natură, existente între două persoane, până la concurența celei mai mici dintre ele. Pentru a putea opera compensația, sunt necesare două obligații reciproce, iar contractul de comodat este, așa cum am mai precizat, un contract unilateral, deci, incumbă obligații doar comodatarului. Pentru aceste considerente, comodatarul nu va putea niciodată să invoce compensația.

Suportarea cheltuielilor de folosință (întreținere) a lucrului împrumutat.

Cheltuielile necesare folosinței bunului cad în sarcina comodatarului, iar la încetarea contractului, ele nu vor putea fi cerute de la comodatar. Aceste cheltuieli sunt considerate a fi un accesoriu al folosinței . Acest lucru este logic deoarece, comodantul îl ajută pe comodatar cu împrumutarea lucrului de care acesta are nevoie, fără să îi ceară nici o sumă de bani – în caz contrar am fi în prezența unui contract de închiriere – și, astfel, realizând o liberalitate. Imposibilitatea de a cere restituirea sumelor cheltuite cu folosința bunului este prevăzută și de art. 1569 Cod Civil: “Comodatorul, făcând speze necesare la uzul lucrului împrumutat, nu poate să le repete.” Spezele necesare uzului lucrului reprezintă, după opinia mea, cheltuielile necesare, și nu cele voluptorii.

Restituirea lucrului împrumutat.

Este considerată drept principala obligație a comodatarului și constă în predarea bunului comodantului la termenul stabilit în contract. Această obligație este consecința firească a contractului de comodat, iar în cazul în care nu a fost stipulată în mod expres, trebuie subînțeleasă.

În situația în care bunul împrumutat a fost folosit conform destinației convenită în contract și nu mai este necesară folosirea lui până la expirarea termenului convenit, comodatarul trebuie să îl înapoieze în acel moment și nu la data convenită în convenție deoarece împrumutul de folosință ar rămâne fără cauză.

Dacă bunul este dat în folosință permanentă, fără a fi stipulat în contract un termen, rămâne în sarcina judecătorului stabilirea termenului pentru restituire deoarece condiția restituirii este subînțeleasă. În acest sens, instanța supremă a statuat că “obligația de restituire este consecința firească a contractului de împrumut, ceea ce înseamnă că ea trebuie subînțeleasă chiar dacă nu a fost prevăzută în mod expres”. În această situație, judecătorul nu va putea considera creanța ca fiind neexigibilă și să respingă acțiunea, deoarece l-ar putea pune pe comodant în situația de a nu-și mai putea recupera bunul împrumutat, decât atunci când dorește comodatarul, lucru imposibil din punct de vedere juridic și moral.

Art. 1573 Cod Civil prevede un caz când lucrul împrumutat trebuie înapoiat înainte de termen: dacă comodantul are o nevoie mare și neprevăzută de lucru, în funcție de împrejurări, judecătorul va putea decide restituirea bunului. Literatura juridică a hotărât că această decizie a judecătorului se fundamentează pe caracterul gratuit al contractului și pe ideea de echitate.

Comodatarul nu poate oferi echivalentul în bani al bunului împrumutat, conform principiului executării în natură a obligațiilor de a face. Chiar dacă lucrul a fost deteriorat, indiferent dacă persoana răspunzătoare este comodatarul sau un terț, comodatarul este obligat la repararea bunului și restituirea lui în natură. Restituirea prin echivalent poate fi acceptată doar în cazul imposibilității predării bunului în natură, indiferent care este cauza acestei imposibilități.

Restituirea va fi făcută comodantului, reprezentanților sau moștenitorilor săi. De asemenea, restituirea va fi făcută în locul stabilit prin contract sau, în absența stipulării locului, la domiciliul comodantului.

Suportarea pieirii fortuite a lucrului împrumutat.

În mod obișnuit riscul pieirii fortuite a bunului împrumutat cade în sarcina comodantului, în calitate de proprietar al bunului, conform principiului res perit domino. Acest lucru este și logic datorită faptului că împrumutul de folosință nu este translativ de proprietate.

Totuși, există anumite situații în care comodatarul are obligația de a suporta riscul pieirii fortuite a bunului.

Într-o primă situație, dacă comodatarul va întrebuința bunul contrar destinației determinată prin natura lui sau prin contract, acesta va suporta riscul pieirii fortuite a bunului și nu comodantul (art. 1565 Cod Civil).

Dacă comodatarul prelungește folosința lucrului după scandență și nu dovedește că lucrul ar fi pierit și la comodant, atunci, ne aflăm în fața celui de al doilea caz în care comodatarul va suporta riscul pieirii fortuite a bunului. Această situație rezultă din prevederile art. 1565 și ale art. 1566 Cod Civil.

O altă situție în care comodatarul răspunde de riscul pieirii fortuite a lucrului împrumutat este aceea când acesta ar fi putut salva lucrul împrumutat, înlocuindu-l cu un bun al său sau, dacă ambele lucruri erau în pericol, a salvat un bun al său și a lăsat lucrul împrumutat să piară. Această situație rezultă și din faptul că comodatarul este obligat să depună o diligență excepțională pentru conservarea lucrului împrumutat. Răspunderea va fi exclusă în situația în care comodatarul nu va avea cum să prevadă pericolul.

Dacă bunul împrumutat a fost evaluat în momentul contractării, comodatarul va răspunde întotdeauna de pieirea fortuită a acestui bun. În această situație comodatarul va plăti suma stabilită indiferent dacă bunul a pierit din culpa sa sau când pieirea s-a datorat cazului fortuit.

Răspunderea comodatarului

Din motiv că împrumutul de folosință a fost încheiat în folosul comodatarului, Codul Civil, prin art. 1566, îl obligă pe acesta să sacrifice, în caz de pericol, bunul său, pentru salvarea bunului împrumutat: “Dacă lucrul împrumutat piere prin un caz fortuit de la care comodatarul l-ar fi putut sustrage, subrogându-i un lucru al său, dacă el neputând scăpa unul din două lucruri, a preferit pe al său, atunci este răspunzător de pieirea celuilalt”. Răspunderea va fi exclusă în cazul în care comodatarul nu a prevăzut pericolul. Art. 1566 Cod Civil nu își va găsi aplicarea în cazul în care contractul a fost încheiat în interesul ambelor părți sau dacă comodatarul a fost în imposibilitatea de a salva bunul datorită repeziciunii cu care s-a produs accidentul și el a salvat din întâmplare doar lucrurile sale.

Comodatarul va fi exonerat de răspundere dacă deteriorarea sau pieirea lucrului împrumutat s-a datorat cazului fortuit sau forței majore. Art. 1568 Cod Civil prevede faptul că, dacă bunul a fost folosit conform

întrebuințării sale normale și conform modului stabilit în convenție, dar a fost distrus sau deteriorat, excluzând orice culpă a comodatarului, atunci acesta va fi exonerat de răspundere.

Având în vedere faptul că împrumutul de folosință este un contract netranslativ de proprietate, riscul pieirii fortuite va fi suportat de comodant. Riscul va fi suportat de comodatar în cazul în care, tacit sau expres, acesta a luat riscurile asupra lui.

În cazul în care bunul a fost evaluat la încheierea contractului și acesta piere din culpa comodatarului sau din caz fortuit, acesta va fi obligat la plata sumei stabilite. Dacă bunul a fost deteriorat, chiar și accidental, comodatarul va fi răspunzător pentru plata reparațiilor pentru repunerea bunului în situația anterioară.

Deși comodatarul va trebui să îngrijească bunul cu o diligență excepțională, dacă se dovedește că acesta nu a putut prevedea pericolul, acesta va fi exonerat de răspundere.

Dacă bunul este folosit contrar destinației sale date de natura sa sau de convenție, și, în aceste condiții, va fi deteriorat sau distrus, comodatarul va răspunde pentru repararea prejudiciului cauzat comodantului. Aceeași soluție se va adopta și în cazul restituirii bunului peste termenul prevăzut în contract. În acest caz, dacă comodatarul nu a fost pus în întârziere și nici nu s-a folosit de bun, nu va mai răspunde, decât din ziua punerii în întârziere. În aceste situații răspunderea comodatarului se va baza pe ideea de culpă.

Comodatarul nu va răspunde de pieirea bunului împrumutat dacă pieirea s-a produs prin simplul fapt al uzurii normale, fără nici o culpă din partea acestuia. El nu va răspunde nici dacă, în aceste condiții, adică folosirea lui normală, bunul a fost furat.

Toate normele cu privire la răspunderea comodatarului sunt supletive, părțile putând deroga de la ele. Deci comodantul poate lua asupra lui riscurile pieirii fortuite a bunului său, în toate cazurile.

Pluralitatea de comodatari

Codul Civil prevede în art. 1571 faptul că “Dacă mai multe persoane au luat împreună cu împrumut tot același lucru, ele sunt solidar obligate către comodant.” Astfel, există posibilitatea ca un contract de comodat să fie încheiat între un comodant și mai mulți comodatari pentru un singur bun. Prin intermediul acestui contract, comodatarii se obligă solidar față de comodant. În acest caz, indiferent din culpa căruia bunul este distrus sau avariat, vor răspunde toți comodatarii pentru prejudiciul cauzat comodantului și nu doar persoana în culpă. Aceasta a fost și decizia Tribunalului jud. Hunedoara într-o speță în care două persoane au împrumutat un autoturism, care a fost ulterior avariat din vina șoferului. În această speță comodatarul care nu a condus autovehiculul a invocat culpa exclusivă a șoferului – celălalt comodatar, dar tribunalul i-a respins cererea, obligându-i pe amândoi la repararea prejudiciului.

În situația pluralității de comodatari, aceștia sunt în fața unei solidarități legale pasive pentru executarea obligațiilor care derivă din contractul de comodat, ceea ce atrage aplicarea dispozițiilor art. 1039 – 1056 Cod Civil.

În principiu, drepturile și obligațiile ce derivă din contractul de comodat nu se sting prin decesul uneia dintre părțile contractante, ci se transmit pe cale succesorală la erezii celui decedat. Contractul încetează și, deci, nu se vor transmite drepturile și obligațiile erezilor, în cazul în care acesta a fost încheiat intuitu personae; în această situație erezii trebuie să restituie bunul împrumutat comodantului. Succesorii comodatarului decedat nu vor fi obligați în solidar față de comodant deoarece fiecare moștenitor va fi obligat doar pentru partea lui.

Obligațiile comodantului

Așa cum am mai precizat, contractul de comodat este un contract unilateral care incumbă obligații doar comodatarului. Există, totuși, situații în care se naște o răspundere a comodantului, dar izvorul acestor obligații nu îl constituie contractul, ci anumite cauze extracontractuale născute pe parcursul executării contractului. Unii autori consideră că aceste obligații ar fi repararea prejudiciilor cauzate comodatarului și restituirea cheltuielilor de conservare, iar alții consideră ca obligații pe lângă acestea două și obligația comodantului de a nu îl împiedica pe comodatar să folosească bunul până în momentul convenit.

Repararea prejudiciilor cauzate comodatarului.

Comodatarul poate suferi anumite prejudicii datorită unor vicii ale bunului. Această situație este prevăzută și de Codul Civil care prevede în art. 1575: “Dacă lucrul împrumutat are așa defect încât să poată dăuna pe acel ce se servește de dânsul, comodantul rămâne răspunzător de daune, dacă cunoscând acele defecte nu a prevestit pe comodator.” Astfel, în cazul în care comodatarul a fost avertizat de comodant cu privire la anumite vicii ale bunului și datorită acestor vicii se produce un prejudiciu acestuia, comodantul nu va fi răspunzător pentru repararea pagubei. Dacă, însă, comodantul nu l-a avertizat pe comodatar de aceste vicii, atunci este răspunzător pentru repararea pagubei suferite de acesta. Deși legea nu prevede, este vorba de viciile ascunse ale bunului și nu de cele aparente deoarece de acestea comodatarul trebuie să se apere singur. Această obligație de dezdăunare își are izvorul în faptul ilicit – dol sau neglijență – și nu în contractul de comodat. Dacă nici comodantul nu cunoștea acele vicii ale bunului, el nu va mai fi răspunzător pentru repararea pagubei cauzată comodatarului de aceste vicii, spre deosebire de vânzător sau de locator, care vor fi răspunzători în aceste situații.

Doctrina și practica judiciară au reținut răspunderea pe temei delictual a comodantului în cazul în care comodatarul a fost pus în situația de a fi deposedat de bunul împrumutat înaintea împlinirii termenului contractual, datorită acțiunii unui terț căruia comodantul i-a înstrăinat bunul între timp.

Restituirea cheltuielilor de conservare.

Art. 1574 Cod Civil prevede că, atunci când comodatarul a fost nevoit, în vederea păstrării bunului, să facă unele cheltuieli extraordinare, necesare și atât de urgente încât nu l-a putut preveni pe comodant, acesta este obligat să le restituie. Legea se referă doar la cheltuielile necesare, fără să aibă în vedere și cheltuielile utile. În privința cheltuielilor utile, literatura de specialitate este de părere că comodatarul va putea să le recupereze în temeiul principiilor generale. Cheltuielile efectuate cu întrebuințarea și întreținerea normală a lucrului nu vor putea fi cerute (de exemplu, combustibilul folosit cu întrebuințarea unui autovehicul). Izvorul acestei obligații îl constituie, fie gestiunea de afaceri, fie îmbogățirea fără just temei.

În cazul unui conflict, judecătorul va fi cel care va stabili care cheltuieli au fost necesare, utile sau de întreținere.

Comodatarul are un drept de retenție asupra bunului împrumutat până la plata de către comodant a acestor cheltuieli. Acest drept de retenție poate fi exercitat doar pentru garantarea creanțelor în legătură cu lucrul împrumutat, nu și pentru garantarea altor creanțe. Pe această perioadă a reținerii lucrului, comodatarul nu mai poate folosi lucrul deoarece contractul de comodat a încetat și retenția nu îi oferă dreptul de folosință.

CAPITOLUL V

ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE COMODAT

Cauze de încetare

Contractul de comodat încetează prin executarea lui, prin reziliere sau, dacă este încheiat intuitu personae, prin moartea comodatarului.

Executarea contractului.

Contractul de comodat încetează ori la termenul stabilit, după satisfacerea trebuințelor comodatarului ori la termenul stabilit de instanță.

În cazul în care în contract a fost stipulat un termen pentru restituirea bunul împrumutat, comodatarul este obligat să îl respecte. Astfel, la data și ora stabilită comodatarul va trebui să returneze bunul împrumutat la locul stabilit în contract. În lipsa stipulării exprese a locului, restituirea va vea loc la domicililul comodantului. Restituirea va trebui să fie făcută comodantului sau succesorilor acestuia și nu altor persoane.

În situația în care în contractul încheiat a fost stipulat vreun termen, iar comodantul dovedește că are nevoie urgentă de bun, judecătorul îl poate obliga pe comodatar să returneze bunul înainte de expirarea termenului.

Dacă nu a fost precizat în contract un termen pentru restituire, așa cum am mai precizat, obligația subzistă deoarece, în caz contrar, comodantul nu va putea să își mai recupereze bunul decât dacă ar dori comodatarul să îl returneze, lucru inadmisibil. Astfel, judecătorul va stabili un termen pentru restituirea lucrului împrumutat.

Rezilierea contractului.

Dacă comodatarul nu își respectă obligațiile asumate în contract, comodantul poate cere rezilierea contractului.

Rezilirea este sancțiunea civilă care constă în desfacerea pentru viitor a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă din cauza neexecutării de către una din părți a obligației asumate prin contract.

Principalul efect al rezilierii îl reprezintă desfacerea contractului ex nunc, astfel că prestațiile executate până în momentul intervenirii ei rămân valabil executate. Rezilierea un desființează contractul, ci marchează încetarea lui pentru viitor.

Comodantul poate cere rezilierea contractului în justiție conform regulilor generale dispuse de Codul Civil (art. 1020 – 1021), dar există și posibilitatea rezilierii de drept, dacă părțile au stipulat în contract un pact comisoriu expres în acest sens.

Moartea comodatarului.

Contractul de comodat poate înceta prin moartea comodatarului, cu condiția să fie încheiat intuitu personae. În caz contrar, obligațiile trec asupra succesorilor în drepturi, iar contractul nu încetează.

Dacă împrumutul de folosință a fost încheiat intuitu personae și comodatarul decedează, singura obligație ce le revine moștenitorilor este aceea de restituire imediată a lucrului împrumutat, indiferent dacă în contract a fost sau nu stipulat un termen pentru restituire.

CAPITOLUL VI

INTERFERENȚE. CONTRACTUL DE COMODAT ȘI ALTE CONTRACTE

Contractul de vânzare-cumpărare ocupă o poziție importantă în dreptul nostru civil, datorită faptului că, prin intermediul său, se realizează înstrăinarea sau dobândirea dreptului de proprietate sau a altor drepturi asupra bunurilor aflate în circuitul civil.

Potrivit art. 1294 Cod Civil “vinderea este o convenție prin care două părți se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru și aceasta a plăti celei dintâi prețul”. Prin contractul de vânzare-cumpărare se poate transmite atât un drept real, cât și un drept de creanță sau un drept din domeniul proprietății intelectuale.

Din punct de vedere al caracterelor juridice, contractul de vânzare-cumpărare este un contract consensual, cu titlu oneros, sinalagmatic, comutativ și translativ de proprietate, deci nu există nici o asemănare cu împrumutul de folosință.

Din punct de vedere al dovezii contractului, atât contractul de vânzare-cumpărare, cât și contractul de comodat se supun art. 1191 Cod Civil, conform căruia dovada contractului, în cazul când valoarea obiectului vândut este mai mare de 250 lei, se face prin înscrisuri.

Contractul de vânzare-cumparare, la fel ca și contractul de comodat, pentru a fi valabil încheiat, trebuie să întrunească condițiile generale de valabilitate prevăzute de Codul Civil și anume: să existe consimțământul valabil al părților, părțile să aibe capacitatea de a contracta, obiectul contractului să fie posibil, licit și determinat, iar cauza să fie licită și morală.

Contractul de comodat transmite doar posesia și folosința bunului, iar contractul de vânzare-cumpărare transmite proprietatea asupra bunului respectiv. Prin contractul de vânzare-cumpărare, cumpărătorul devine proprietarul bunului, iar prin contractul de comodat, comodatarul devine doar un detentor precar, comodantul rămânând proprietarul bunului respectiv.

Vânzătorul va răspunde atât pentru viciile ascunse ale bunului, cât și pentru cele aparente, spre deosebire de comodant care răspunde doar pentru viciile ascunse și doar în situația în care nu l-a anunțat de comodatar de ele. Spre deosebire de vânzător care va răspunde de vicii în orice situație, comodantul va fi exonerat de răspundere dacă nici el nu știa de prezența lor.

Contractul de donație este acel contract prin care o persoană, numită donator, transferă în mod definitiv și irevocabil un drept al său, real sau de creanță, asupra unuia sau mai multor bunuri determinate unei alte persoane, numită donatar, care îl acceptă. Ca și contractul de comodat, contractul de donație este un contract cu titlu gratuit și unilateral.

Donația este o liberalitate deoarece are ca efect micșoarea patrimoniului donatorului cu bunul donat și mărirea corespunzătoare a patrimoniului donatarului. Prin aceasta donația se distinge de împrumutul de folosință care este un contract dezinteresat, prin care, chiar dacă se procură un folos patrimonial altei persoane, nu se micșorează patrimoniul dispunătorului-comodant.

Contractul de comodat nu poate fi confundat cu donația deoarece acest din urmă contract transferă proprietatea, pe când comodatul, nu.

Deși există o oarecare asemănare cu uzufructul, deoarece atât uzufructuarul, cât și comodatarul folosesc bunul altuia, deoasebirile sunt evidente. Astfel, în timp ce uzufructuarul beneficiază de un drept real, comodatarul are doar un drept personal; uzufructul poate fi și oneros, iar comodatul nu poate fi decât gratuit; comodatarul nu va putea, asemenea uzufructuarului, să cedeze dreptul său altuia.

O anumită apropiere s-ar putea face între comodat și locațiunea lucrărilor, însă cele două contracte se disting printr-un element de fond: locațiunea este întotdeauna oneroasă, pe când comodatul este un contract esențialmente gratuit. Dacă folosința unui bun se transmite cu titlu gratuit, contractul este nul ca locațiune, dar poate fi valabil ca împrumut de folosință, dacă lucrul s-a predat și dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții de valabilitate. Contractele se disting și prin faptul că împrumutul de folosință este un contract unilateral, în timp ce locațiunea este un contract sinalagmatic. Ambele contracte sunt translative de folosință, și nu de proprietate.

De asemenea, comodatul nu poate fi confundat cu împrumutul de consumație, chiar dacă există multe asemănări între ele. Astfel, obiect al contractului de împrumut de consumație îl constituie bunuri fungibile și consumptibile, pe când obiect al contractului de comodat îl poate forma doar bunurile nefungibile și neconsumptibile. Contractul de împrumut de consumație este un contract translativ de proprietate, împrumutatul devenind proprietarul bunurile împrumutate, cu obligația ca la scadență să restituie împrumutătorului bunuri de același gen, în aceeași calitate și aceeași cantitate, indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrărilor.

Ambele contracte sunt reale, pentru validitatea lor fiind necesare atât acordul de voință, cât și remiterea bunului și sunt unilaterale deoarece dau naștere la obligații doar în sarcina împrumutatului.

Comodatul în dreptul internațional privat este cârmuit, ca toate contractele, de legea locului în care a fost încheiat, conform regulii de drept internațional locus regit actum. În ce privește obligațiile comodatarului, ele sunt cârmuite de legea națională a părților, când ele au aceeași naționalitate și de legea unde contractul a fost încheiat – lex loci contractus – când aparțin unor naționalități diferite.

CAPITOLUL VII

PRACTICĂ JUDICIARĂ

Nerestituirea bunului. Acțiune în justiție.

Repararea în natură prin restituire se dispune ori de câte ori este posibilă, instanțele având însă obligația să prevină consecințele ce decurg din situațiile care fac imposibilă restituirea la executare.

În speță, prin obligarea pârâtului la restituire în natură sau la echivalentul bunului nerestituit (restituirea radiatorului electric ce făcea obiectul contractului de comodat încheiat în octombrie 1985, cu termen de restituire în primăvara anului 1986 sau contravaloarea radiatorului în sumă de 1561 lei), s-a urmărit despăgubirea – justă și integrală – a reclamantului în eventualitatea arătată, fără însă a se stabili o obligație de reparare, cu caracter alternativ. Obligația de restituire a fost posibilă, în principal, iar aceea de plată prin echivalent numai în subsidiar, nepermițând a se recurge la ea direct, decât în ipoteza imposibilității de executare a reparării în natură.

( Tribunalul Suprem, decizia nr. 722/1972).

Nerestituirea bunului de către comodatar. Acțiunile pe care le poate folosi comodantul.

În contractul de comodat, în cazul refuzului comodatarului de a restitui bunul, comodantul are la îndemână două acțiuni: o acțiune reală, în revendicarea bunului, care aduce în discuție problema dreptului de proprietate al comodantului asupra bunului în raport cu cea a posesiei exercitate de comodatar, precum și o acțiune personală, derivând din contract, care examinează numai în funcție de prevederile contractului, fiind, de regulă, folosită de comodantul neproprietar. Această din urmă acțiune este supusă prescripției de trei ani, prevăzută de art. 3 din Decretul nr. 167 din 1958, termenul curgând de la data prevăzută în contract pentru restituirea bunului.

În cazul în care, prin înscrisul încheiat la data convenției, s-a stabilit că bunul va fi restituit proprietarului la dorința sa, părțile acceptând, deci, aplicarea regulilor denunțării unilaterale a contractului încheiat pe timp nedeterminat, termenul de prescripție curge de la data când comodantul a cerut comodatarului restituirea bunului, manifestându-și dorința de denunțare a convenției.

( Tribunalul Suprem, decizia nr. 2300/1989, Revista “Dreptul” nr. 8/1990, pag. 78)

Antecontract de comodat. Înstrăinarea bunului ce formează obiectul acestuia. Consecințe.

Dacă între părți, deși contractul de comodat s-a încheiat în formă autentică, totuși predarea bunului nu s-a efectuat, contractul nefiind deci perfectat, înstrăinarea bunului de către comodant prin vânzare este valabilă, iar comodatarul nu poate, ulterior înstrăinării, să mai solicite predarea bunului.

( Tribunalul București, decizia nr. 2705/1983).

D. Contract de comodat. Predarea bunului. Lipsa acordului de voințe. Consecințe.

În speță, cu toate că reclamantul a făcut dovada că fiii săi au adus taurul și l-au lăsat între vitele pârâtului și că, ulterior, l-au găsit în pădure, ucis de un urs, totuși martorii au arătat că pârâtul, motivând că are un taur pentru montă, nu și-a dat acordul la împrumut, cerând ca taurul să fie scos dintre vite și arătând că nu își asumă răspunderea pentru pierdere. Organizarea reproducției animalelor și modul de folosire al reproducătorilor masculi sunt reglementate prin dispozițiile art. 23-26 din Legea nr. 40/1975 privind creșterea și ameliorarea animalelor. Din economia acestor dispoziții rezultă că folosirea reproducătorilor masculi se face numai prin autorizare, în stațiuni sau puncte de montă. Întrucat legea nu prevede condițiile de folosire de către stațiuni sau puncte a reproducătorilor aparținând populației, rezultă că se aplică dreptul comun, respectiv dispozițiile art. 1560 și urm. Cod civil privind contractul de comodat, fiind necesar, ca atare, să existe acordul de voință al părților, exprimat cu intenția de a se obliga juridicește.

    În aceste condiții, în cauză, este nefondată susținerea reclamantului-recurent, în sensul că încheierea contractului de comodat s-a realizat prin predarea bunului și în baza autorizației de montă. Așa fiind, nu există nici un temei pentru a-l obliga pe pârât la plata unor daune, încât soluția judecătoriei de respingere a acțiunii este legală și temeinică.

 (Secția civilă a Tribunalului județului Suceava, decizia nr. 141/1987, publicată in "Revista română de drept" nr. 7/1987, p. 66.).

E. Apartament exceptat de la normare și repartizare.

Persoanele cărora li s-a concedat, fără contract de închiriere, până când își vor amenaja locuința proprie, o parte din suprafața locativă a unui imobil proprietate personală a altor persoane, au situația juridică de simpli tolerați și, ca atare, sunt evaluabili, chiar și în situația când, cu privire la aceeași situație locativă, a intervenit ulterior un antecontract de vânzare-cumpărare, rămas însă neperfectat.

(Tribunalul județului Botoșani, Decizia civilă 224/1969, “Revista Română de Drept” nr. 1/1971, pag. 116-121.).

F. Consimțămât. Cerere pentru nulitatea absolută.

La data de 12 noiembrie 2001 reclamantul G.Z. a chemat în judecată pe pârâții D.R.M., N.A.A., S.C. S.E. 94 SRL București, N.Ș.G. și N.A.C., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului de comodat intervenit între D.R.M. și S.C. S.E. 94 SRL și să dispună evacuarea pârâtei S.C. S.E. 94 SRL din spațiul închiriat.

Tribunalul București, secția comercială, prin sentința civilă nr. 1107 din 4 februarie 2002 a admis excepția autorității de lucru judecat pentru cererea de evacuare și a respins acest capăt de cerere. Totodată a respins ca nefondată acțiunea reclamantului.

            Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că imobilul ce formează obiectul contractului este în indiviziune succesorală, iar contractul de comodat este o continuare a contractelor de închiriere la care reclamantul și-a dat acordul, prin încheierea contractului, părțile acceptând riscul ca, în urma dezbaterii succesiunii, imobilul ce face obiectul contractului să cadă în lotul altui coindivizar, contractul anulându-se cu efect retroactiv.

            Recursul declarat de reclamant împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 1567 din 19 noiembrie 2002.

            Împotriva acestei ultime hotărâri a formulat cerere de revizuire legal motivată și timbrată reclamantul G.Z., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență că prin decizia nr. 4386 din 21 iunie 2002 Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a stabilit ca imperativă regula unanimității coindivizarilor și în consecință, dată fiind lipsa consimțământului coindivizarilor, a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere, iar instanța de apel pentru al doilea contract, cel de comodat încheiat la 31 august 2001, l-a validat, contestând regula unanimității coindivizarilor.

            Potrivnicia între aceste două hotărâri, susține revizuientul, este vădită și că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

            În consecință, în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ. solicită admiterea cererii așa cum a fost formulată și motivată, modificarea deciziei atacate prin constatarea nulității contractului de comodat.

            Revizuirea este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

            Revizuirea este o cale extraordinară de atac care se poate formula împotriva unei hotărâri judecătorești definitive sau irevocabile dată asupra fondului de către orice instanță, în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 1-8 C. proc. civ.

            În speță, cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. invocându-se existența a două hotărâri potrivnice.

            Potrivit textului de lege sus menționat, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade diferite, în urna și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

            Din analiza dosarului prin prisma cererii de revizuire, se reține că cele două hotărâri au identitate de părți și aceeași calitate însă, obiectul celor două cauze nu este același, în primul litigiu obiectul l-a constituit nulitatea absolută a contractului de închiriere din 1 septembrie 1999 încheiat între S.C. S.E. SRL și D.R.M. l, iar în cel de al doilea litigiu obiectul l-a constituit nulitatea absolută a unui contract de comodat încheiat între aceleași părți la data de 28 august 2001.

            Așa fiind, cele două acte a căror nulitate s-a cerut prin acțiune, a fi constatată, sunt distincte și care, cuprind clauze diferite și a căror natură este diferită.

            Pentru cele ce preced, Curtea, constatând că în speță, celor două hotărâri lipsindu-le elementul identității în cauză nu pot fi identice și potrivnice astfel cum prevede art. 322 pct. 7 C. proc. civ., și în consecință va respinge cererea de revizuire formulată de Z.G.  

  Instanța respinge cererea de revizuire formulată de Z.G. împotriva deciziei nr. 1567 din 19 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a VI- a comercială.

            ( Decizia nr. 4028 din  dosar nr. 2603/2002 Înalta Curte de Casație și Justiție)

G. Dovada contractului de comodat.

Dovada contractului de împrumut se face în condițiile art. 1191 și urm. Cod Civil și presupune probațiunea atât a acordului de voință, cât și a remiterii materiale a bunului împrumutat.

În lipsa dovezilor privind existența unei convenții de împrumut, nu prezintă relevanță împrejurarea că prețul cu care pârâtul a achitat apartamentul a provenit de la reclamanți.

( CSJ, decizia nr. 982/2002, în “Dreptul” nr. 12 din 2003, pag 229 ).

H. Deteriorarea lucrului prin fapta unui terț. Despăgubiri.

În speță, obiectul contractului era o motocicletă, care a fost avariată în urma unui accident. Considerându-se că bunul poate fi reparat, pârâtul-comodatar a fost obligat să îi plătească reclamantului (comodantului) contravaloarea reparației și nu a motocicletei la valoarea la care a fost prețuită.

Când obiectul contractului de comodat nu a dispărut, ci a fost deteriorat accidental, comodatarul răspunde, potrivit art. 1568 Cod Civil de plata reparațiilor pentru repunerea obiectului în starea anterioară, dacă ele sunt consecința faptei sale ilicite, săvârșită cu vinovăție. Numai când obiectul a fost prețuit cu ocazia încheierii contractului și ulterior a pierit sau a fost distrus, chiar prin caz fortuit, în așa mod încât nu mai poate fi reparat, comodatarul va putea fi obligat, în baza art. 1567 C.Civ. să răspundă de valoarea la care acel bun a fost prețuit (inventariat), bineînțeles în lipsa unei convenții în sens contrar.

(Tribunalul jud. Timiș, decizia nr 1753/1978 în Revista Română de Drept nr. 5/1979, pag. 50).

I. Deteriorarea lucrului prin fapta unui terț. Despăgubiri.

Dispozițiile art. 1568 C.Civ. – potrivit cărora în cazul în care lucrul ce face obiectul unui comodat se deteriorează, cu ocazia întrebuințării pentru care a fost dat cu împrumut, și fără culpă din partea comodatarului, acesta nu este răspunzător – nu se opun ca părțile să convină totuși în sensul stabilirii obligației de răspundere pentru asemenea stricăciuni și, deci, cel ce s-a folosit gratuit de lucrul împrumutat să plătească, în temeiul acestei convenții, despăgubirea cuvenită comodantului pentru stricăciunile provocate lucrului prin fapta unui terț, în timpul utilizării acestuia de către comodatar.

În aceste cazuri, neexistând o intenție de liberalitate, comodatarul se subrogă în drepturile comodantului și poate pretinde de la persoana vinovată de provocarea deteriorării lucrului, despăgubirea plătită comodantului.

Chiar și în cazul în care, fără să fi existat o convenție anterioară în acest sens între ei, comodatarul a despăgubit pe comodant, cel dintâi va fi în drept să pretindă suma plătită de la persoana vinovată de producerea stricăciunii, în temeiul principiului îmbogățirii fără just temei.

În speță, probleme s-a pus în legătură cu urmările unui accident de circulație, în care conducătorul autovehiculului avariat din culpa exclusiva a unui terț, îl folosea în temeiul unui împrumut gratuit.

(Tribunalul jud. Cluj, decizia nr 484/1974 în Revista Română de Drept nr. 12/1974 pag. 70).

J. Mai mulți comodatari. Folosirea lucrului cu altă destinație decât cea convenită, restituirea peste termen și avarierea lui. Răspundere.

Nerespectarea contractului de comodat de către comodatarii care au folosit lucrul pentru altă destinație decât cea convenită și timp mai îndelungat decât se cuvenea, restituindu-l avariat, constituie o culpă care atrage răspunderea lor solidară față de comodant.

În speță, cei doi pârâți au solicitat ca reclamanta să le împrumute autoturismul ei pentru câteva ore spre a se duce în altă localitate. În fapt, însă, ei s-au dus în altă parte, iar la înapoiere pârâtul care conducea autoturismul l-a răsturnat din culpa sa, avariindu-l grav. Reclamanta a solicitat despăgubiri, iar prima instanță i-a obligat pe ambii pârâți, în solidar. Unul din pârâți a susținut în recurs că obligarea sa la plata în solidar cu celălalt este greșită, deoarece neconducând el autoturismul, nu a participat sub nici o formă la avarierea lui. Recursul a fost respins, întrucât ambii pârâți au fost în culpă prin aceea că nu au respectat contractul de comodat.

(Tribunalul jud. Hunedoara, decizia nr 969/1980 în Revista Română de Drept nr. 3/1981).

K. Nerestituirea bunului. Acțiune în justiție. Obligarea pârâtului la restituire în natură sau la restituirea contravalorii bunului. Caracterul subsidiar al obligării la plata contravalorii.

Repararea în natură prin restituire se dispune ori de câte ori este posibilă, instanțele având însă obligația să prevină consecințele ce decurg din situațiile care fac imposibilă restituirea la executare.

În speță, prin obligarea pârâtului la restituire în natură sau la echivalentul bunului nerestituit s-a urmărit despăgubirea justă și integrală a reclamantului în eventualitatea arătată, fără însă a se stabili o obligație de reparare, cu caracter alternativ. Obligația de restituire a fost posibilă în principal, iar aceea de plată prin echivalent, numai subsidiar, nepermițând a se recurge la ea direct, decât în ipoteza imposibilității de executare a reparării în natură.

( Tribunalul jud. Suceava, decizia nr 475/1987 în Revista Română de Drept nr 4/1988, pag. 68).

L. Obligația de restituire. Nemenționarea în scris. Consecințe.

Dacă într-un act se menționează în mod expres că suma de bani prevăzută în el a fost predată cu titlu de împrumut, nemenționarea obligației de restituire este fără relevanță juridică, deoarece obligația de restituire este consecința firească a contractului de împrumut, ceea ce înseamnă că ea trebuie să fie subînțeleasă.

(Tribunalul Suprem, decizia nr. 722/1972 în Revista Română de Drept nr. 11/1972, pag. 163).

M. Restituirea bunului. Acțiuni în justiție. Prescripție.

În cazul contractului de comodat, în urma refuzului comodatarului de a restitui bunul, comodantul are la îndemână două acțiuni: o acțiune reală, în revendicarea bunului, care aduce în discuție problema dreptului de proprietate al comodantului asupra bunului în raport cu cea a posesiei exercitată de comodatar, precum și o acțiune personală, derivând din contract, care se examinează numai în funcție de prevederile contractului, fiind de regulă folosită de comodantul neproprietar.

Această din urmă acțiune este supusă prescripției de trei ani, prevăzută de art. 3 din Decretul nr. 167 din 1958, termenul curgând de la data prevăzută în contract pentru restituirea bunului.

În cazul în care prin înscrisul încheiat la data convenției s-a stabilit că bunul va fi restituit proprietarului la dorința sa, părțile acceptând, deci, aplicarea regulile denunțării unilaterale a contractului încheiat pe timp nelimitat, termenul de prescripție curge de la data când comodantul a cerut comodatarului restituirea bunului, manifestându-și și dorința de denunțare a contractului.

(Tribunalul Suprem, secția civilă, decizia nr. 2300 din 1989, în Doctrina și jurisprudența României 1989-1994, pag. 204).

N. Încetarea contractului de comodat.

Reclamanta S.C. M.V. SRL București a chemat în fața Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României pe pârâta S.C. R.P. SRL Râmnicu Sărat solicitând prin acțiunea sa astfel cum a fost modificată să se constate încetarea de drept a contractului de comodat încheiat la 1 noiembrie 1999 între părți și obligarea pârâtei la restituirea unor bunuri, proprietatea reclamantei împrumutate pârâtei în baza acestui contract.

Prin întâmpinare și cerere reconvențională pârâta a solicitat să se respingă acțiunea reclamantei, să se constate că între părți s-a încheiat un contract principal de lohn, un contract de comision pentru producție de export și un contract de comodat. A solicitat ca reclamanta să fie obligată la plata sumei de 40.186.700 LIT și 4.186 DM contravaloare marfă, cu dobânzi și să se instituie un drept de retenție asupra utilajelor proprietatea reclamantei până la achitarea integrală a debitelor, cu cheltuieli de judecată.

Urmare judecării acțiunii în anulare formulată de reclamanta S.C. M.V. SRL București împotriva sentinței nr. 316 din 7 iunie 2002 a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României prin care s-a respins acțiunea reclamantei împotriva pârâtei S.C. R.P. SRL Râmnicu Vâlcea și s-a admis cererea reconvențională a pârâtei, Curtea de Apel București, secția V comercială, a respins ca nefondată această acțiune, prin decizia nr. 1500 din 19 noiembrie 2002.

Pentru a hotărî astfel Curtea de Apel București a reținut că în contractul de comodat încheiat între părțile în proces la 1 noiembrie 1999 a fost prevăzută clauza potrivit cu care în cazul apariției unor litigii părțile vor încerca soluționarea lor pe cale amiabilă și în caz de nereușită se vor adresa Tribunalului Arbitral. Contractul încheiat între părți a avut ca dată limită 31 decembrie 2000 fiind ulterior prelungit tacit.

Împotriva hotărârii pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamanta și a solicitat admiterea acestuia, schimbarea în tot a deciziei 1500/2002 a Curții de Apel București, secția V comercială, în sensul admiterii acțiunii în anulare și pe cale de consecință obligarea pârâtei S.C. R.P. SRL Râmnicu Sărat la restituirea unui număr de 61 de utilaje profesionale pentru confecții împrumutate în baza contractului de comodat din 1 noiembrie 1999. A solicitat totodată să se respingă cererea reconvențională a pârâtei ca neîntemeiată.

În susținerea cererii sale, recurenta a invocat în drept prevederile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ. și ale art. 366 alin. (2) din legea procedurală pentru următoarele considerente:

– interpretarea greșită de către instanță a actului juridic dedus judecății ceea ce a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia:

a) în acest sens a susținut că în fața Tribunalului arbitral și ulterior în fața instanței judecătorești competente să soluționeze acțiunea în anulare reclamanta a invocat excepția inadmisibilității soluționării cererii reconvenționale formulată de pârâtă în aceeași cauză cu acțiunea principală, motivat de aceea că pretențiile din cererea reconvențională nu rezultă din același raport juridic dedus judecății prin acțiunea principală. De această excepție instanța investită cu acțiunea în anulare nu a ținut cont.

S-a subliniat în fundamentarea acestei critici că reclamanta nu a invocat necompetența materială a Tribunalului arbitral ci imposibilitatea soluționării a celor două acțiuni în cadrul aceleiași cauze, situație de care nu a ținut seama Curtea de Apel București cu ocazia judecării acțiunii în anulare motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

b) a mai susținut recurenta că interpretarea greșită a celor două acte juridice deduse judecății rezultă și din faptul că între părți s-a încheiat acel contract numit nr. 25 din 1 noiembrie 1999 ce reprezintă convenția lohn referitoare la folosința mașinilor împrumutate și contractul de comodat încheiat tot de acestea.

– hotărârea este lipsită de temei legal fiind dată cu aplicarea greșită a legii, împrejurare ce rezultă din aceea că s-au încălcat dispozițiile art. 969, art. 970 și art. 1145 precum și Titlul X din Cartea a III-a a Codului Civil referitoare la comodat precum și dispozițiile art. 364-366 C. proc. civ.

S-a susținut de către recurentă că hotărârea Curții de Apel este lipsită de temei legal întrucât constituie premisa unei îmbogățiri fără justă cauză întrucât sumele solicitate de S.C. R.P. SRL reprezintă contravaloarea unor bunuri necorespunzătoare calitativ, ceea ce constituie motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;

– instanța nu s-a pronunțat asupra unor dovezi administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. S-a invocat astfel că nu s-a pronunțat asupra notelor de debit și notificărilor transmise pârâtei și asupra dovezii privind plata diminuată a facturilor.

S-a mai susținut de către recurenta că aceste înscrisuri dovedesc netemeinicia pretențiilor invocate de pârâtă pe calea cererii reconvenționale determinând implicit netemeinicia sentinței arbitrale iar ignorarea acestora de către Curtea de Apel București constituie motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ.

Recursul reclamantei este nefondat și urmează a se respinge cu această mențiune.

Primul motiv de recurs acela potrivit cu care era inadmisibilă judecarea cererii reconvenționale în aceeași cauză cu acțiunea principală, a fost analizat și ca motiv al acțiunii în anulare.

Curtea de Apel a reținut corect că Tribunalul Arbitral nu era ținut de a nu judeca împreună atât acțiunea cât și cererea reconvențională întrucât între contractele încheiate de părți la 1 noiembrie 1999 exista o strânsă legătură, contractul de comodat fiind încheiat în baza și în vederea executării contractului de lohn.

Critica potrivit cu care prin admiterea cererii reconvenționale reprezintă o îmbogatire fără justă cauză nu este întemeiată.

La încheierea contractelor ce au stat la baza relației lor contractuale, părțile au stabilit prin aceste contracte obligațiile lor reciproce, modul de îndeplinire a acestora și la judecarea cauzei în fața Tribunalului Arbitral au fost analizate detaliat, încât nu se poate reține că susținerea recurentei că sumele solicitate de S.C. R.P. SRL reprezintă contravaloarea unor produse necorespunzătoare calitativ se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care să determine modificarea hotărârii recurate.

Nu se încadrează în prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. nici cele susținute de recurentă vizând neluarea în analiză a notelor de debit și notificărilor transmise de aceasta pârâtei.

În mod corect Curtea de Apel București investită cu soluționarea acțiunii în anulare a respins cererea reclamantei, deoarece din analiza tuturor actelor și lucrărilor dosarului, nu s-a dovedit că hotărârea arbitrală pronunțată în cauză a încălcat prevederile cuprinse în art. 364 pct. a) și i) C. proc. civ., care să justifice atare anulare.

În consecință, recursul reclamantei este nefondat și se va respinge cu această mențiune.

Instața va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. M.V. SRL București, împotriva deciziei nr. 1500 din data de 19 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a V-a  comercială.

(Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 4454/2003).

CAPITOLUL VIII

CONCLUZII

Motivul pentru care am ales să tratez acest subiect a fost în primul rând importanța, atât teoretică cât și practică, a dreptului privat, în general și a dreptului civil, în mod special, iar în al doilea rând pentru a evidenția trăsăturile contractului de comodat, un contract civil special destul de uzitat în viața de zi cu zi.

În cuprinsul prezentei lucrări am dorit să evidențiez regulile care guvernează contractul de comodat ca și contract civil, pornind de la apariția și caracterizarea lui din dreptul roman și până în zilele noastre.

Așa cum am mai precizat, contractul de comodat este un contract prin care o persoană, numită comodant, remite spre folosință temporară unei alte persoane, numită comodatar, un lucru determinat, cu obligația pentru acesta din urmă de a-l restitui în natură, în individualitatea sa.

Încă din dreptul roman contractul de comodat a avut aceeași semnificație ca și cea din zilele noastre: un împrumut gratuit de folosință a unor bunuri nefungibil și neconsumptibile.

Comodatul prezintă următoarele caractere juridice:

Este un contract real deoarece pentru a fi valabil încheiat se cere, pe lângă acordul de voință al părților, și remiterea efectivă a bunului. Doar în cazurile în care bunul se află deja în posesia comodatarului, din diferite motive, atunci se cere doar acordul de voință întrunit.

Împrumutul de folosință dă naștere la obligații doar în sarcina comodatarului și, de aceea, se apreciază că acest contract are caracter unilateral. Pe parcursul executării contractului se pot naște obligații și în sarcina comodantului, dar acestea sunt obligații extracontractuale: se pot naște din gestiunea de afaceri, delictul civil, îmbogățirea fără justă cauză.

Comodatul este un contract cu titlu gratuit, acest caracter fiind prevăzut expres în Codul Civil, care prevede în art 1561 faptul că “comodatul este esențialmente gratuit”. Dacă s-ar cere un preț pentru folosința lucrului, am fi în prezența unui contract de locațiune. Dacă după încheierea contractului, comodatarul dă comodantului o remunerație, comodatul nu își schimbă caracterul gratuit.

Având în vedere faptul că, în temeiul contractului, i se conferă comodatarului doar dreptul de a folosi lucrul împrumutat, cu obligația de a-l restitui comodantului, care rămâne proprietarul bunului, comodatul este un contract netranslativ de proprietate.

Comodatul trebuie să îndeplinească condițiile de validitate prevăzute de lege pentru orice convenție: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părților, un obiect determinat și o cauză licită și morală. Aceste condiții trebuie îndeplinite cumulativ, lipsa oricărei dintre ele atrăgând nevalabilitatea contractului.

Având în vedere faptul că împrumutul de folosință este un act de administrare, atât comodatarul, cât și comodantul trebuie să aibe capacitatea de a efectua acte de administrare.

În lipsa unor reglementări legale speciale, condițiile de validitate ale consimțământului sunt cele prevăzute de dreptul comun în materie.

Obiect al contractului de comodat îl pot forma doar bunurile nefungibile și neconsumptibile, indiferent dacă ele sunt mobile sau imobile. Există autori care consideră că bunurile consumptibile pot forma obiectul comodatului dacă potrivit naturii lor pot fi considerate de părți neconsumptibile și individual determinate.

Obiect al comodatului îl poate forma orice bun mobil sau imobil în măsura în care împrumutarea nu este interzisă prin legi speciale sau este permisă, dar cu respectarea anumitor condiții.

Pentru valabilitatea cauzei contractului, trebuie îndeplinite condițiile generale în materie, prevăzute de Codul Civil (art. 948, 966-968), adică să existe, să fie reală, să fie licită și morală.

Dovada contractului de comodat se face prin respectarea principiilor generale prevăzute de art. 1191 Cod Civil și următoarele. Asfel, dacă valoarea lucrului depășește valoarea de 250 lei, atunci dovada contractului nu se poate face decât prin act autentic sau act sub semnătură privată; contractul este valabil încheiat și dacă încheierea lui s-a făcut verbal.

Prin efectele contractului de comodat înțelegem obligațiile părților acestui contract, și anume ale comodatarului și ale comodantului, cu precizarea că obligațiile comodatarului își au izvorul în contract, iar cele ale comodantului sunt extracontractuale.

Comodatarul are următoarele obligații: conservarea lucrului împrumutat, folosirea lucrului conform destinației sale, suportarea cheltuielilor de folosință, restituirea lucrului împrumutat și suportarea pieirii fortuite a lucrului împrumutat.

Comodatarul este obligat să conserve lucrul împrumutat, această obligație rezultând din art 1564 Cod Civil: “Comodatarul este dator să îngrijească, ca un bun proprietar, de conservarea lucrului împrumutat, (…)”. Comodatarul trebuie să aibe grijă de lucrul împrumutat cu o mai mare atenție decât și-ar îngriji lucrurile personale, deoarece contractul fost încheiat în interesul său, iar diligența sa în conservarea lucrului este apreciată in abstracto.

Obligația de folosire a lucrului conform destinației sale este prevăzută de art. 1564 Cod Civil, care prevede, pe lângă obligația de îngrijire a lucrului ca un bun proprietar, de conservare a lui, și obligația lui de a nu se servi de bun “decât la trebuința determinată prin natura lui, sau prin convenție, sub pedeapsă de a plăti daune-interese de se cuvine”. Comodatarul nu poate împrumuta, la rândul său, bunul unei alte persoane, deoarece contractul a fost încheiat în interesul său și nu pentru a folosi bunul după cum dorește.

Cheltuielile necesare folosinței bunului cad în sarcina comodatarului, iar la încetarea contractului, ele nu vor putea fi cerute de la comodatar. Aceste cheltuieli sunt considerate a fi un accesoriu al folosinței.

Restituirea lucrului împrumutat este considerată drept principala obligație a comodatarului și constă în predarea bunului comodantului la termenul stabilit în contract. Această obligație este consecința firească a contractului de comodat, iar în cazul în care nu a fost stipulată în mod expres, trebuie subînțeleasă. Comodatarul trebuie să restituie lucrul în natură el neputând să ofere comodantului un alt lucru în schimb sau contravaloarea bunului, atâta timp cât nu există o convenție ulterioară încheierii comodatului în acest sens.

Comodatarul nu poate reține lucrul în compensație invocând o creanță ce ar avea-o în contra comodantului, dar are un drept de retenție supra lucrului împrumutat până la plata cheltuielilor extraordinare, necesare și urgente făcute pentru conservarea lucrului (art. 1574 Cod Civil) și a despăgubirilor pentru pagubele provocate de viciile lucrului (art. 1575 Cod Civil), care sunt în sarcina comodantului.

Dacă comodatarul refuză restituirea lucrului, comodantul are la îndemână două acțiuni împotriva acestuia: o acțiunea reală în revendicare și o acțiune personală care derivă din contract.

Comodatarul răspunde pentru deteriorarea sau pieirea totală sau parțială a lucrului împrumutat dacă nu dovedește că prejudiciul s-a produs fortuit sau că este consecința folosirii conform destinației și fără culpă din partea sa.

Cu privire la pieirea fortuită a lucrului împrumutat, aceasta este suportată de comodant în calitate de proprietar, conform principiului res perit domino. Există anumite situații când acest principiu nu se aplică și, deci, comodatarul va suporta riscul pieirii fortuite a lucrului, și anume: dacă întrebuințează lucrul contrar destinației determinate prin natura lui sau prin convenție; dacă prelungește folosința după scadență și nu dovedește că lucrul ar fi pierit și la comodant; dacă ar fi putut salva lucrul împrumutat înlocuindu-l cu un bun al său, dacă ambele fiind în pericol, a scăpat lucrul său lăsând să piară cel împrumutat, indiferent de valoarea celor două lucruri; dacă lucrul a fost evaluat în momentul contractării.

Contractul de comodat încetează prin executarea lui, prin rezilierea lui (în caz de nerespectare a obligațiilor), prin moartea comodatarului, dacă a fost încheiat intuitu personae.

Contractul este mijlocul principal și cel mai adecvat al proprietății generale, interesul personal fiind motorul esențial al vieții economice.

Materia contractelor speciale, ca parte integrantă a dreptului civil, are ca obiect de reglementare instrumentele juridice prin intermediul cărora se realizează, de regulă, circulația bunurilor, folosința și conservarea lor ori crearea de valori. De aceea trebuie dată o atenție specială acestei materii, deoarece nevoile oamenilor adesea sunt satisfăcute prin încheierea contractelor, iar nevoile lor trebuie ocrotite de lege.

CAPITOLUL IX

BIBLIOGRAFIE

I. Albu, “Drept civil. Contractul și răspunderea contractuală”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994;

I. Albu, “Drept civil. Introducere în studiul obligațiilor”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984;

L. Barac, “Elemente de drept civil și comercial”, Editura InterGraf, Reșița, 2001;

G. Boroi, “ Drept civil. Partea generală. Persoanele”, Editura ALL Beck, București, 2001;

M. Cantacuzino, “Elementele dreptului civil”, Editura ALL Educational, București, 1998;

E. Cernea, E. Molcuț, “Istoria statului și dreptului românesc”, Editura Press Mihaela, București, 2001;

Codul Calimach – ediție critică”, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, 1958;

D. Chirică, “Drept civil. Contracte speciale”, Editura Lumina Lex, București, 1997;

Fr. Deak, “Tratat de drept civil. Contracte speciale. Ediția a II-a actualizată și completată”, Editura Actami, București, 1999;

Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975;

I. Dogaru, P. Drăghici, “Drept civil. Teoria generală a obligațiilor”, Editura All Beck, București, 2002;

M. Gaiță, “Drept civil. Obligații”, Editura Institutul European, București, 1999;

C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, “Tratat de drept civil român, vol.I”, Editura All, București, 1996;

C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, “Tratat de drept civil român, vol.II”, Editura All, București, 1996;

V. Hanga, “Mic dicționar juridic”, Editura Lumina Lex, București, 1999;

T. Ionașcu, “Tratat de drept civil vol. I Partea generală” Editura Academiei București, 1967;

“Legiuirea Caragea – ediție critică”, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, 1955;

I. Lulă, I. Sferdian, “Drept civil. Drepturi reale.”, Editura Universitas Timisiensis, Timișoara, 2001;

L. Marcu, “Istoria Dreptului Românesc”, Editura Lumina Lex, București, 1997;

P. Miculescu, C. Clipa, “Istoria Dreptului Românesc”, Editura Universitas Timisiensis, Timișoara, 2002;

R. Motica, F. Moțiu, “Contracte civile speciale. Teorie și practică judiciară”, Editura Lumina Lex, București, 2000;

R. Motica, “Teoria generală a obligațiilor”, Editura Universitas Timisiensis, Timișoara 2002;

M. Mureșan, “Drept civil. Partea generală”, Editura Cordial Lex, Cluj- Napoca, 1996;

R. Petrescu, “Principalele contracte de drept civil”. Editura Oscar Print, București, 1997;

V. Popa, “Sistemul juridic al cetății Roma”, Editura Presa Universitară Română, Timișoara, 2001;

E. Safta-Romano, “Contracte civile. Încheiere. Executare. Încetare.”, Editura Polirom, Iași, 1999;

I. Zinveliu, “Contracte civile – instumente de satisfacere a intereselor cetățenilor”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978;

PERIODICE

“Curierul judiciar” nr. 3 din 2004 Editura All Beck, București, 2004;

“Revista Română de Drept” nr. 8 din 1982;

“Revista Română de Drept” nr. 1 din 1971;

“Revista Română de Drept” nr. 3 din 1981;

“Revista Română de Drept” nr. 2 din 1987;

“Revista Română de Drept” nr. 5 din 1979;

“Revista Română de Drept” nr. 5 din 1985;

PRACTICĂ JUDICIARĂ

C. Turianu, “Contracte civile speciale, practică judiciară comentată și adnotată”, Editura Pinguin Book, București, 2004;

www.csj.ro.