Contractul de Comision Comercial

Abrevieri

Titluri de periodice

Referiri la denumiri de acte normative, instanțe, hotărâri judecătorești

Introducere

În raporturile dintre oamenii de afaceri valoarea voinței interne scade cu atât mai mult cu cât se dezvoltă formalismul, astfel că dreptul comercial este mai formalist decât dreprul civil. Se constată că formalismul renaște ca instrument de securitate, astfel că în afară de formalismul cerut de lege, cu caracter de solemnitate pentru anumite categorii de acte juridice părțile însăși sunt interesate să-și îmbrace acordurile în anumite forme deoarece ele targ atenția asupra actului.

Dintre toate contractele comerciale, contractul de comision este un contract complex care se regăsește și în cazul operațiunilor bursiere, în tranzacțiile de comerț internațional. Contractele de comision sunt dstul de frecvente în viața afacerilor, ele fiind întâlnite în vânzarea de măfuri.

Am ales acestă temă deoarece am vrut să evidențiez importanța pe care o are contractul de comision în dreptul comercial atât din punct de vedere al legislației în vigoare cât și din punct de vedere a noilor modificări aduse de noul Cod Civil.

Lucrarea este structurată în patru capitole.

În primul capitol am prezentat reguli speciale privind încheierea și formarea contractelor în dreptul comercial, reguli speciale aplicate asupra contractelor comerciale care se încheie prin mijloace electronice, reguli privind executarea obligațiilor contractuale în dreptul comercial și răspunderea pentru comercianții care nu respectă obligațiile contractuale.

În al doilea capitol am prezentat conceptul de contract de comision, caracterele juridice, condițiile de valabilitate și obiectul contractului de comision.

În capitolul al treilea am prezentat efectele contractului de comision între comitent și comisionar și efectele față de terți. Tot în acest capitol am prezentat modalitățile în care poate înceta contractul de comision.

În capitolul patru am prezentat noile modificări făcute prin noul cod civil și câteva cazuri referitoare la contractul de comision.

Am încheiat lucrarea prin prezentarea de concluzii și propuneri pentru îmbunătățirea legislației actuale privind contractul de comision.

Capitolul I . Contractele în dreptul comercial

Reguli speciale privind formarea și încheierea contractelor comerciale

Activitatea comerciala prezintă aspecte particulare si în ceea ce priveste modul de realizare a acordului de vointa între persoanele implicate în schimbul de marfuri si servicii. Astfel, spre deosebire de dreptul civil, unde acordul de vointa se realizeaza între persoane ce se întâlnesc, în dreptul comercial, de foarte multe ori, partile nu sunt prezente la încheierea contractelor. Acest lucru se datoreaza rapiditatii cu care se desfasoara activitatea comerciala, precum si multitudinii de acte comerciale pe care comerciantii le încheie.

Codul civil prevede în art. 948 patru condiții esențiale pentru valabilitatea unei convenții: capacitatea de a contracta, consimțământul valabilal părții ce se obligă, un obiect determinat și o cauză licită.

În aceasta situatie, problema care trebuie rezolvata cu privire la contractele încheiate în asemenea conditii este cea a determinarii momentului în care s-a obtinut acordul de vointa al partilor cu privire la o anumita operatiune.

Codul comercial stabilește câteva reguli specifice în aceasta materie, reglementând modalitatea de încheiere a contractelor sinalagmatice „între persoane departate” (art. 35 – 39 C. com.).

Încheierea contractelor se realizeaza, asa cum s-a aratat în doctrina, prin realizarea acordului de vointa ca urmare a concordantei între oferta de a contracta si acceptarea acestei oferte.

Oferta de a contracta reprezinta, asadar, o manifestare de vointa în sensul efectuarii de catre o persoana a unei propuneri („policitatiune”) de a încheia o anumita operatiune determinata, adresata altei persoane.

Încheierea contractului între absenți ca și încheierea contractului între prezenți presupune două manifestări de voință: oferta de a contracta și acceptarea ofertei.

Oferta de a contracta nu trebuie confundată cu promisiunea de contract care este un contract pentru că este rezultatul acordul voințelor, a întâlnirii promisiunii cu acceptarea beneficiarului. Dacă o persoană promite unei alteia să vândă un bun și beneficiarul promisiunii acceptă angajamentul, fără ca el însuși să se angajeze să cumpere, s-a realizat un acord printr-un angajament contractual. Dimpotrivă, dacă o persoană oferă spre vânzare alteia un bun nu există contract cât timp oferta nu a fost acceptată de destinatar. Fiind un contract, promisiunea de contract nu este susceptibilă de revocare unilaterală și nerespectarea promisiunii va genera o răspundere contractuală.

Trebuie arătat că în activitatea comercială, formularea ofertei poate să fie precedată de anumite discuții și negocieri între părți. Dar numai oferta cuprinde un angajament juridic care îl obligă pe ofertant.

Acceptarea ofertei este manifestarea de vointa provenita de la destinatarul ofertei în sensul acceptarii conditiilor acesteia. Deoarece atât oferta de a contracta, cât si acceptarea ofertei fac

parte din categoria actelor juridice unilaterale, acestea produc efecte juridice proprii, independent de încheierea sau nu a unor contracte comerciale. Problema care se pune este aceea de a sti în ce perioada de timp aceste contracte îsi produc efectele si când pot fi revocate.

Potrivit art. 35 C. com., contractul sinalagmatic (bilateral) între absenti va fi considerat încheiat daca acceptarea ofertei a ajuns la cunostinta ofertantului „în termenul hotarât de dânsul sau în termenul necesar schimbului propunerii si acceptarii dupa natura contractului”. În concluzie, în contractele bilaterale acceptarea ofertei trebuie remisa destinatarului pe toata

durata prevazuta în propunerea de a contracta sau determinata, potrivit naturii contractului, ca perioada de timp necesara pentru ca acceptarea sa ajunga la cunostinta ofertantului.

Acceptarea ofertei poate rezulta si din executarea imediata a obligatiilor conform art. 36 C. com.

În temeiul art. 37 C. com. , „pâna ce contractul nu este perfect, propunerea si acceptarea sunt revocabile.” Asadar, daca nu se realizeaza acordul de vointa prin ajungerea la cunostinta ofertantului a acceptarii ofertei, aceste acte juridice unilaterale (oferta si acceptarea) pot fi revocate.

Revocarea ofertei sau a acceptarii înainte de formarea acordului de vointa în sensul încheierii contractului bilateral, însa dupa ce una dintre parti a efectuat acte de executare a obligatiilor în temeiul ofertei, da dreptul acesteia din urma de a obtine despagubiri (daune-interese).

În scopul de a determina momentul încheierii contractelor comerciale între absenti, doctrina a formulat o serie de teorii, între care putem retine: teoria emisiunii, teoria expedierii acceptării, teoria recepțiunii și teoria informațiunii.

Reguli speciale privind încheierea contractelor prin mijloace electronice

În prezent acest contract este reglementat în contextul comerțului electronic neexistând un act separat care să stabilească regimul său juridic.Situația din țara noastrăă este identică celei din dreptul comunitar european, lucrul explicabil prin faptul că legea noastră din domeniul comerțului electronic transpune directiva europeană.

Părțile la raportul juridic contractual încheiat în cadrul comerțului electronic (prin mijloace electronice) sunt furnizorul de servicii, pe de o parte, și destinatarul serviciului sau consumatorul, de cealaltă parte.

a) Furnizorul de servicii este definit ca fiind orice persoană fizică sau juridică ce pune la dispoziție unui număr determinat sau nedeterminat de persoane un serviciu al societății informaționale.

Furnizorul de servicii poate fi român sau străin. Elementul de extraneitate relevant pentru determinarea naționalității furnizorului de servicii este sediul său social. Acest criteriu este menționat explicit în art. 1 pct. 4 din legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic, care prevede că prin „furnizor de servicii stabilit într-un stat" se înțelege un furnizor de servicii având un sediu stabil pe teritoriul unui stat și care desfășoară efectiv o activitate economică utilizând acel sediu stabil pe teritoriul unui stat, pentru o perioadă nedeterminată; stabilirea unui furnizor de servicii într-un stat nu este determinată în mod necesar de locul în care sunt amplasate mijloacele tehnice și tehnologice necesare furnizării serviciului.

Legea se aplică furnizorilor de servicii stabiliți în România și serviciilor oferite de aceștia. Totodată, de la data intrării în vigoare a legii, serviciile societății informaționale sunt supuse exclusiv prevederilor în vigoare ale legilor române care fac parte din legislația coordonată, în cazul în care sunt oferite de furnizorii de servicii stabiliți în România (art. 3 alin. 2 lit. a din legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic). Această dispoziție a legii constituie, din punct de vedere al dreptului internațional privat român, o normă de aplicație imediată.

Corelativ, serviciile societății informaționale sunt supuse exclusiv prevederilor în vigoare ale legilor statului în cauză care fac parte din legislația coordonată, în cazul în care sunt oferite de furnizori de servicii stabiliți într-un stat membru al U.E. (art. 3 alin. 2 lit. b din legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic).

Sfera de aplicare a legii române este circumstanțiată și prin dispozițiile alineatelor 3 – 5 ale aceluiași articol din legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic .

b) Destinatar al serviciului sau destinatar este orice persoană fizică sau juridică ce utilizează, în scopuri comerciale, profesionale sau de altă natură, un serviciu al societăți informaționale, în special în scopul căutării de informații sau al furnizării accesului la acestea

Consumator este orice persoană fizică ce acționează în alte scopuri decât cele ale activității sale comerciale sau profesionale. Obiectul contractelor încheiate în formă electronică îl constituie, în general, un „serviciu al societății informaționale".

Comunicările comerciale constitute un serviciu al societății informaționale sau o parte a acestuia. In măsura în care sunt permise, ele trebuie să respecte cel puțin următoarele condiții: a) sa fie clar identificabile ca atare,

b) persoana fizică sau juridică în numele căreia sunt făcute să fie clar identificată;

c) ofertele promoționale, precum reducerile, premiile și cadourile, să fie clar identificabile, iar condițiile care trebuie îndeplinite pentru obținerea lor să fie ușor accesibile și clar prezentate; d) competițiile și jocurile promoționale să fie clar identificabile ca atare, iar condițiile de participare să fie ușor accesibile și clar prezentate;

e) orice alte condiții impuse prin dispozițiile legale în vigoare.

Efectuarea de comunicări comerciale prin poșta electronică (e-mail) este interzisă, cu excepția cazului în care destinatarul și-a exprimat în prealabil consimțământul expres pentru a primi asemenea comunicări. Așadar, atunci când destinatarul și-a exprimat consimțământul de a primi comunicarea, operațiunea este un serviciu al societății informaționale, fiind efectuată prin transmiterea informației la cererea individuală a destinatarului și se supune prevederilor legii.

Poșta electronică este legalmente concepută, astfel, ca un mijloc individual de comunicare între părțile unui contract. Numai comunicările comerciale fac obiectul analizei în prezenta secțiune.

Momentul încheierii contractului prin mijloace electronice este acela în care acceptarea ofertei de a contracta a ajuns la cunoștința ofertantului.

Așadar legea comerțului electronic a optat pentru teoria informării cu privire la momentul formării contractelor, la fel ca dispoziția cuprinsă în art. 35 Codul comercial și art. 5 din Ordonanța nr. 130/2000. Această dispoziție este supletivă întrucât părțile pot conveni ca un alt moment să fie cel le, iar condițiile care trebuie îndeplinite pentru obținerea lor să fie ușor accesibile și clar prezentate; d) competițiile și jocurile promoționale să fie clar identificabile ca atare, iar condițiile de participare să fie ușor accesibile și clar prezentate;

e) orice alte condiții impuse prin dispozițiile legale în vigoare.

Efectuarea de comunicări comerciale prin poșta electronică (e-mail) este interzisă, cu excepția cazului în care destinatarul și-a exprimat în prealabil consimțământul expres pentru a primi asemenea comunicări. Așadar, atunci când destinatarul și-a exprimat consimțământul de a primi comunicarea, operațiunea este un serviciu al societății informaționale, fiind efectuată prin transmiterea informației la cererea individuală a destinatarului și se supune prevederilor legii.

Poșta electronică este legalmente concepută, astfel, ca un mijloc individual de comunicare între părțile unui contract. Numai comunicările comerciale fac obiectul analizei în prezenta secțiune.

Momentul încheierii contractului prin mijloace electronice este acela în care acceptarea ofertei de a contracta a ajuns la cunoștința ofertantului.

Așadar legea comerțului electronic a optat pentru teoria informării cu privire la momentul formării contractelor, la fel ca dispoziția cuprinsă în art. 35 Codul comercial și art. 5 din Ordonanța nr. 130/2000. Această dispoziție este supletivă întrucât părțile pot conveni ca un alt moment să fie cel în care contractul este considerat încheiat.

Dacă prin natura sa ori la cererea beneficiarului, contractul impune o executare imediată a prestației caracteristice, acesta se consideră încheiat în momentul în care debitorul prestației a început executarea, cu excepția situației în care ofertantul a cerut ca în prealabil să i se comunice acceptarea, potrivit art. 9 alin. 2. Constatăm că aceste dispoziții ale legii comerțului electronic sunt similare celor din art. 36 și 37 Codul comercial. Totuși, Legea nr. 365/2002 prevede în plus că în cazul în care destinatarul trimite prin mijloace electronice oferta de a contracta sau acceptarea ofertei ferme de a contracta, făcute de furnizorul de servicii, acesta are obligația de a confirma primirea ofertei sau, după caz, a acceptării acesteia. Această obligație a furnizorului de servicii, a cărei nerespectare atrage o sancțiune contravențională, nu are nici un efect asupra momentului încheierii contractului în mediul electronic.

Legea stabilește două moduri de confirmare a primirii ofertei sau, după caz, a acceptării acesteia de către furnizorul de servicii, în cazul în care destinatarul trimite prin mijloace electronice oferta de a contracta sau acceptarea ofertei ferme de a contracta făcute de furnizorul de servicii: trimiterea unei dovezi de primire prin poșta electronică sau prin alt mijloc de comunicare echivalent, la adresa indicată de destinatar; constatăm că de această dată legea nu mai stabilește „un termen necesar schimbului propunerii și acceptării după natura contractului”, lăsând deschisă calea arbitrariului și incertitudinii, ci stabilește un termen scurt pentru trimiterea dovezii de primire, de 24 de ore de la primirea ofertei sau a acceptării, după caz; și confirmarea primirii ofertei sau a acceptării ofertei, printr-un mijloc echivalent celui utilizat pentru trimiterea ofertei sau a acceptării ofertei, de îndată ce oferta sau acceptarea a fost primită de furnizorul de servicii, cu condiția ca această confirmare să poată fi stocată și reprodusă de către destinatar.

Cu toate că legea comerțului electronic adoptă sistemul informării pentru determinarea momentului încheierii contractului, situațiilor enumerate la art. 9 alin. li se aplică, în fapt, tot sistemul recepțiunii, pentru a evita riscul refuzului sau întârzierii destinatarului în citirea corespondenței electronice și incertitudinii în a stabili momentul în care informațiile au fost accesate. Art. 9 alin. 4 prevede că acceptarea ofertei precum și confirmarea primirii ofertei sau a acceptării acesteia efectuate în unul din modurile prevăzute la alin. 3 se consideră primite atunci când părțile cărora le sunt adresate pot să le acceseze.

O reglementare specială o regăsim în Legea nr. 51/2003 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 130/2000 privind încheierea contractelor comerciale la distanță, care prevedea ca moment al încheierii contractului cel stabilit și de art. 35 Codul comercial. Prin această lege, regula a fost schimbată, în sensul că momentul încheierii contractului la distanță îl constituie momentul primirii mesajului de confirmare de către consumator, referitor la comanda sa, dacă părțile contractante nu au stabilit altfel (art. 5). Din prevederea legii reiese că primează principiul libertății de voință și în această materie și faptul că, față de teoria informației apare un pas în plus – primirea mesajului de confirmare.

Locul încheierii contractului în formă electronică

Asemenea contractului clasic, locul este cel unde se produce acordul de voință. Cu alte cuvinte, este locul unde atât oferta cât și acceptarea se reunesc.

Deși clară, soluția teoretică suportă unele discuții în cazul aplicării practice. Sintetizând, există două persoane – ofertantul și acceptantul – și două manifestări de voință corespunzătoare – oferta și, respectiv, acceptarea. Etapele realizării acordului de voință sunt următoarele:

ofertantul emite propunerea sa, moment în care doar o persoană (emitentul) cunoaște conținutul propunerii;

destinatarul primește oferta, deci două persoane (emitent și destinatar) ajung să cunoască propunerea;

destinatarul emite acceptarea, moment în care două persoane cunosc propunerea, dar o singură persoană (destinatarul) cunoaște acceptarea; totuși, oferta și acceptarea s-au reunit (în persoana acceptantului), deci există – acord de voințe;

în cele din urmă ofertantul primește acceptarea, și astfel ambele persoane cunosc atât propunerea cât și acceptarea; oferta și acceptarea s-au reunit (și) în persoana ofertantului; existența acordului de voințe este cunoscută de ambele persoane (devenite părți la contract).

După cum observăm, există două momente în care s-ar putea reține prezența unui acord de voințe, corespunzătoare punctelor 3 și, respectiv, 4 de mai sus. Diferența între acestea constă în faptul că, în situația de la pct. 3, acordul de voințe este cunoscut doar uneia dintre părți (acceptant), în vreme ce situația descrisă la pct. 4 presupune că ambele persoane iau cunoștință de existența acordului. Rezultă că locul încheierii contractului este cel în care se află ofertantul, astfel spus, locul încheierii contractului este locul în care se întâlnesc cel mai târziu cele două manifestări de voință.

Prin excepție, locul încheierii contractului este cel unde se află acceptantul (destinatarul ofertei) pentru acel contract care prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune o executare imediată a prestației caracteristice. In acest caz, contractul este considerat de lege ca încheiat în momentul în care destinatarul ofertei a început executarea. Cum momentul încheierii contractului este legat de persoana acceptantului, înseamnă că și locul încheierii are aceeași dependență, fiind așadar locul în care se află destinatarul ofertei.

Noul Cod civil afirmă expres că locul încheierii contractului este acela în care acceptarea ajunge la ofertant, deci locul unde se află ofertantul art. 1186 alin. (1)] aceasta reprezentând regula. In mod excepțional, , contractul se încheie fără înștiințarea ofertantului de către acceptant, prin săvârșirea de către destinatarul ofertei a unui act sau a unui fapt concludent, dacă acceptarea se poate face astfel potrivit conținutului ofertei, potrivit practicilor stabilite între părți, potrivit uzanțelor sau naturii afacerii.

Acestea fiind considerentele de ordin general, să vedem cum variază locul încheierii contractului în funcție de mijlocul tehnic utilizat pentru formarea acordului de voințe. Din acest punct de vedere, deosebim următoarele situații:

1. în cazul utilizării poștei electronice, a interfețelor automate de realizare a acordului de voințe sau a altor mijloace echivalente, fiind vorba despre un contract la distanță și având în vedere aplicarea sistemului receptării, locul este acela unde se afla ofertantul; doar în cazurile rare când contractul se consideră încheiat fără a fi nevoie de comunicarea acceptării, locul va fi cel al situării destinatarului;

2. în schimb, în cazul tehnicilor de comunicare instantanee, de tipul telefonie prin Internet, încheierea contractului este privită ca și cum ar avea loc între persoane prezente; doar că asimilarea nu poate fi completă; prezența părților în același loc înlătură problema identificării locului încheierii contractului (acesta va fi locul unde, evident, ambele părți se află); interpunerea unui mijloc de comunicare la distanță abrogă bariera temporală, dar nu și pe cea fizică; părțile pot comunica instantaneu dar geografic sunt la distanță;

Apreciem că, și în acest al doilea caz, locul încheierii contractului este acela unde se află ofertantul. Soluția se sprijină pe două argumente; primul este un argument logic bazat pe identitatea de situație, potrivit principiului ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet. Astfel, constanta este reprezentată de distanță fizică dintre părți, distanță care nu este anulată de utilizarea mijloacelor instantanee de comunicare; iar distanța este elementul fundamental în funcție de care se determină locul încheierii contractului; întrucât în cazul în care barierei fizice i se adaugă și bariera temporală (durata necesară pentru ca manifestarea de voință a unei părți să ajungă la cunoștința celeilalte – care este însă un element secundar și indiferent) soluția este determinarea locului în funcție de așezarea ofertantului, atunci în toate situațiile în care bariera fizică se menține (și chiar dacă cea temporală este înlăturată), soluția ar trebui să fie aceeași.

Al doilea este un argument tehnic, reprezentat de evidența faptului că orice comunicare presupune un timp pentru ca receptorul să ia cunoștință de mesajul emitentului.

Din momentul în care acceptantul își manifestă voința și până în momentul în care ofertantul ia act de această manifestare, chiar dacă se utilizează mijloace instantanee de comunicare, va trece un anumit interval (variind între câteva miimi de secundă și câteva secunde, în funcție de mijlocul de comunicare efectiv utilizat); deci, pentru o foarte scurtă perioadă de timp, acceptantul va reuni în persoana sa oferta și acceptarea fără ca acest lucru să se întâmple și în privința ofertantului; este, din punct de vedere obiectiv, aceeași situație ca în cazul comunicărilor clasice la distanță; de aici rezultă cu necesitate că soluția trebuie să fie aceeași.

In concluzie, locul încheierii contractului este cel în care se reunesc cel mai târziu cele două manifestări de voință (locul în care se află ultimul cocontractant ce află de existența acordului de voințe), respectiv, întotdeauna, locul în care se afla ofertantul.

Reguli privind executarea obligațiilor contractuale în dreptul comercial

Potrivit regulilor dreptului comun, pretul trebuie sa fie stabilit în bani, sa fie determinat sau determinabil si sa fie real (sincer si serios). Daca pretul nu a fost stabilit în contract de catre parti, acesta poate fi stabilit de catre un tert (art. 1303 – 1304 C. civ.).

În contractele comerciale, partile pot face referire la „adevaratul pret” sau la „pretul curent” al marfurilor, în conformitate cu prevederile art. 40 C.com. Adevaratul pret (pretul curent) va fi determinat în functie de listele bursei sau conform mercurialelor de la locul încheierii contractului sau de la locul cel mai apropiat. Daca nici în acest mod nu se poate determina pretul marfii sau al serviciilor ce formeaza obiectul contractului, acest lucru se va realiza prin orice mijloc de proba, în conformitate cu prevederile art. 46 C.com.

În unele situatii, anumite marfuri de importanta deosebita au pretul stabilit prin acte normative, statul intervenind în stabilirea preturilor în unele domenii unde fie exista monopol de stat, fie determinarea în acest mod a preturilor influenteaza evolutia economiei în ansamblu (de exemplu, pretul energiei electrice, termice, al gazelor naturale etc.).

Evolutia economiei si rata inflatiei reprezinta, asa cum s-au pronuntat instantele judecatoresti, un criteriu potrivit caruia se poate cere recalcularea pretului.

Pretul poate fi stabilit în moneda nationala („leu”) sau într-o moneda straina, urmând ca plata sa fie facuta în moneda nationala.

Potrivit art. 40 C.com., „când moneda aratata într-un contract nu are curs legal sau comercial în tara sau când cursul ei n-a fost determinat de însesi partile, plata va putea fi facuta în moneda tarii, dupa cursul ce va avea schimbul la vedere în ziua scadentei si la locul platii; iar când în acea localitate n-ar fi un curs de schimb, dupa cursul pietei celei mai apropiate afara numai daca contractele poarta clauza „efectiv” sau o alta asemenea.”

În privinta reglementarii finale din art. 40 C.com., trebuie luate în considerare prevederile speciale cuprinse în regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, potrivit carora, pe teritoriul României, platile, încasarile si transferurile se efectueaza în moneda nationala, cu exceptiile strict prevazute în regulament.

În ceea ce privește solidaritatea codebitorilor art. 42 C.com. prevede faptul ca „în obligatiile comerciale codebitorii sunt tinuti solidar, afara de stipulatie contrara.” Asadar, textul citat instituie o prezumtie de solidaritate cu caracter relativ, în scopul de a-i proteja pe necomercianti, dar si în vederea ocrotirii creditului. Astfel, spre deosebire de dreptul comun, debitorii comerciali nu pot opune creditorului beneficiul de diviziune si nici beneficiul de discutiune. În acest fel, creditorul are dreptul de a urmari pe oricare dintre codebitori pentru întreaga datorie, la alegerea sa, acesta neputându-se opune si nici a obtine împartirea debitului. Debitorul care a platit se va putea îndrepta cu o actiune de regres împotriva celorlalti codebitori.

Prezumtia de solidaritate consacrata în art. 42 C.com. se extinde si asupra fidejusorului, chiar necomerciant, care garanteaza o obligatie comerciala. Aceasta prezumtie îsi pastreaza caracterul relativ si poate fi asadar înlaturata prin conventia de fidejusiune.

În schimb, prezumtia de solidaritate „nu se aplica si la necomercianti pentru operatiuni care, încât îi priveste, nu sunt fapte de comert”(art. 42 alin. 3 C.com.).

De asemenea, asa cum s-a aratat, în cazul în care sunt mai multi codebitori cu privire la aceeasi obligatie, iar aceasta este comerciala numai pentru unii dintre ei, acestia vor raspunde în mod solidar, în timp ce restul codebitorilor pentru care obligatia ar un caracter civil vor raspunde în mod divizibil (conjunct), conform art. 1662 si art. 1667 C.civ.

În ceea ce privește regimul juridic aplicabil dobânzilor în obligatiile comerciale obligatiile asumate de catre parti printr-un contract, în general, trebuie executate la termenul prevazut în contract sau determinat în functie de natura operatiunii. Când obligatiile au ca obiect plata unor sume de bani si nu sunt executate, prejudiciul cauzat poate fi acoperit prin plata unor dobânzi, care reprezinta daune-interese moratorii, fiind destinate asadar sa acopere

prejudiciul cauzat de executarea cu întârziere a obligatiei.

Potrivit art. 1088 C.civ., în obligatiile care au ca obiect o suma de bani, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legala, afara de regulile speciale în materie de comert, de fidejusiune si societate.

Codul comercial prevede în art. 43 ca „datoriile comerciale lichide si platibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile”. Deoarece, în comert, banii sunt fructiferi, fiind destinati sa circule si sa produca profit, lipsa de folosinta a acestora este sanctionata, iar creditorul nu mai trebuie sa faca dovada prejudiciului, acesta fiind prezumat. Pentru ca regula curgerii de drept a dobânzilor – din momentul scadentei si fara punere în întârziere – sa fie aplicata, trebuie îndeplinite urmatoarele conditii cumulative:

1) creanta sa fie lichida si exigibila;

2) datoria sa constea în plata unei sume de bani;

3) datoria sa fie comerciala pentru debitor.

În aceste conditii, în cazul faptelor de comert unilaterale, de exemplu, daca obligatia ce are ca obiect plata unei sume de bani este comerciala numai pentru creditor, nu se va aplica regula curgerii de drept a dobânzilor prevazuta în art. 43 C.com., ci dispozitiile art. 1088 C.civ. referitoare la punerea în întârziere.

În raporturile comerciale este permis anatocismul (dobânda la dobânda sau capitalizarea dobânzilor), în conditiile stabilite de O.G. nr. 9/2000 actualizată. Astfel, capitalizarea dobânzilor si perceperea unei noi dobânzi este permisa daca exista o conditie speciala în acest sens, iar plata anticipata a dobânzilor se poate face pentru cel mult 6 luni.

De regula, dobânzile sunt socotite a acoperi prejudiciul cauzat de neexecutarea obligatiilor banesti, în temeiul art. 1088 C.civ. si nu pot fi cumulate cu daunele-interese decât în urmatoarele cazuri exceptionale:

1) când mandatarul schimba destinatia sumelor de bani cuvenite mandantului (art. 383 C.com.);

2) în cazul fidejusiunii, fidejusorul are dreptul la cumulul dobânzilor cu despagubirile, în cazul actiunii de regres împotriva debitorului (art. 1669 C.civ.);

3) la societatile comerciale, asociatul care întârzie efectuarea aportului în numerar datoreaza în afara de dobânzi si despagubiri fata de societate (Legea nr. 31/1990).

În schimb, daca în contractele comerciale încheiate, partile au prevazut penalitati pentru acoperirea prejudiciului, debitorul va plati numai aceste penalitati, nu si dobânzi, întrucât se considera ca partile au anticipat prin conventia dintre ele nivelul prejudiciului.

Institutia termenului de gratie este reglementata în art. 1021 C.civ.

Potrivit acestor prevederi, în contractele bilaterale (sinalagmatice) daca una dintre parti nu îsi îndeplineste obligatia, cealalta parte are posibilitatea fie de a cere rezolutiunea contractului cu daune-interese, fie de a executa silit partea în culpa.

Rezolutiunea contractului se solicita instantei prin cererea de chemare în judecata. În cursul judecatii, instanta va putea aprecia, în functie de împrejurarile cauzei si de probele administrate, asupra necesitatii acordarii rezolutiunii sau a unui nou termen în favoarea debitorului pentru ca acesta sa-si execute obligatiile („termen de gratie”).

Potrivit art. 44 C. com., „în obligatiile comerciale judecatorul nu poate acorda termenul de gratie permis de art. 1021 C. civ.”. Aceasta prevedere este justificata de exigentele activitatii comerciale, al carei scop – obtinerea de profit – nu poate fi realizat decât daca fiecare participant îsi îndeplineste la termen obligatiile.

Se considera ca, în obligatiile care nu au un termen de executare, acordarea de catre judecator a unui termen în vederea executarii obligatiei nu echivaleaza cu un termen de gratie, ci reprezinta o modalitate de stabilire a termenului de executare a obligatiilor pe cale judecatoreasca.

În schimb, „în contractele comerciale în care termenul este însa esential, el opereaza ca o clauza rezolutorie expresa”. Folosirea de catre legiuitorul comercial a expresiei „în obligatiile comerciale” pentru interzicerea acordarii termenului de gratie a generat opinii divergente în doctrina. Într-o opinie, se considera ca prin aceasta expresie trebuie sa întelegem toate raporturile juridice de natura comerciala, inclusiv. fapte de comert unilaterale, în temeiul art. 56 C. com. Într-o alta opinie, pentru a fi interzisa acordarea termenului de gratie, obligatia debitorului trebuie sa aiba un caracter comercial.

În ce ne priveste, ne raliem primei opinii si motivarii acesteia; în plus, putem considera ca prevederea din art. 44 C. com. se aplica tuturor obligatiilor comerciale, inclusiv faptelor de comert unilaterale, întrucât acest lucru rezulta din interpretarea sistematica a Codului comercial.

Mai mult, asa cum reiese din prevederile art. 42 alin. 3 C. com., ori de câte ori s-a vrut ca dispozitiile Codului comercial sa nu se aplice necomerciantilor s-au introdus prevederi speciale în acest sens.

În ceea ce privește retractul litigios reglementată de art. 1402 – 1404 C.civ., este operatiunea prin care debitorul poate rascumpara creanta litigioasa, cesionata de catre creditor unei terte persoane, platindu-i cesionarului pretul real al cesiunii, cheltuielile aferente, precum si dobânda calculata din momentul în care cesionarul a platit pretul.

Potrivit art. 1403 C. civ., dreptul se considera litigios atunci când exista un proces sau o contestatie asupra fondului dreptului, nu asupra modului de executare a obligatiei sau cu privire la modalitatile ale acesteia.

Retractul litigios are drept scop limitarea speculatiilor cu privire la drepturi litigioase, astfel încât aceasta operatiune contravine însusi scopului activitatii comerciale. De aceea, potrivit art. 45 C. com., retractul litigios prevazut de art. 1402 – 1404 C. civ. nu poate avea loc în caz de cesiune a unui drept derivând dintr-un fapt comercial.

Deoarece legea nu distinge, în temeiul art. 45 si al art. 56 C. com., consideram ca interdictia retractului litigios se refera la drepturi litigioase îzvorând din fapte de comert obiective sau subiective, dar si unilaterale.

În ceea ce privește locul executarii obligatiilor comerciale potrivit art. 59 C. com., orice obligatie comerciala trebuie sa fie executata:

1) la locul aratat prin contract;

2) la locul care ar rezulta din natura operatiunii sau din intentia partilor contractante;

3) la domiciliul (sediul comercial) al debitorului, ori la resedinta acestuia, din momentul încheierii contractului;

4) în cazul bunurilor determinate, predarea acestora se va face la locul situarii bunului în momentul încheierii contractului, acest loc fiind cunoscut partilor.

Răspunderea pentru nerespectarea obligațiilor contractuale

În ceea ce privește particularitățile răspunderii contractuale, acestea sunt în strânsă legătură atât cu obligațiile specifice contractului, cât și cu efectele implicate de neîndeplinirea obligațiilor.

În ciuda acestui fapt, părțile, prin intermediul unei convenții, pot modifica limitativ dispozițiile cu privire la consecințele neexecutării în tot sau în parte a obligațiilor ce decurg din contract. Această modificare poate avea drept obiect înlăturarea, limitarea sau agravarea răspunderii, situație în care neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere nu provine din dolul ori culpa gravă a celui ce se obligă.

Marea majoritate a autorilor apreciaza ca raspunderea contractuala poate fi angajata daca sunt îndeplinite în mod cumulativ urmatoarele patru conditii:

a) existenta unui fapt ilicit cauzator de prejudiciu;

b) producerea unui prejudiciu

c) existenta unui raport de cauzalitate între faptul ilicit si prejudiciul cauzat;

d) culpa debitorului.

Potrivit dreptului comercial, modificarea prin intermediul unei convenții a răspunderii contractuale poate fi atât cu privire la condițiile acesteia, cât și la efectele ce se desprind din aceasta.

Legiuitorul, în dorința de a întări disciplina în planul elaborării contractelor, a enunțat Legea nr. 469/2002 în care sunt menționate anumite reguli speciale cu privire la răspunderea pentru nerespectarea obligațiilor contractuale din domeniul comercial.

Regulile sunt următoarele:

Potrivit art. 3 alin. (1) din legea menționată “Părțile contractante au obligația efectuării tuturor plăților la data scadenței, stabilită conform contractelor.”

Fapta ilicita poate fi produsa de neexecutarea de catre debitor a obligatiilor sale, de executarea necorespunzatoare a acestor obligatii sau de executarea cu întârziere a acestora. Codul comercial român impune ca obligatia debitorului sa fie una de natura comerciala, sa constea într-o suma de bani, sa fie lichida si sa fie exigibila. Regula stipulata în art. 43 din Codul comercial se aplica si la alte obligatii de dare, decât cele care au ca obiect o prestatie

pecuniara. În cazul obligatiilor de a nu face (in non faciendo), debitorul este de drept în întârziere din chiar momentul în care le încalca.

Conform art. 4 alin. (1) din legea de mai sus. “În contractele încheiate, părțile contractante vor prevedea ca, în cazul neîndeplinirii în termen de 30 de zile de la data scadenței a obligațiilor prevăzute la art. 3 alin. (1), debitorii să plătească, în afara sumei datorate, penalități pentru fiecare zi de întârziere”.

La art. 4 alin. (2) se precizează: “În contractele comerciale dintre părțile contractante, indiferent de forma în care acestea se încheie, în afara penalităților contractuale prevăzute la alin. (1), pentru compensarea prejudiciului suferit de către creditor ca urmare a îndeplinirii cu întârziere sau a neîndeplinirii obligațiilor asumate de debitor, se pot include și daune-interese pentru neexecutarea totală sau parțială a contractului, sub forma daunelor moratorii sau a celor compensatorii.” Deși textul Legii nr. 469/2002 face referire expressis verbis la penalități de întârziere, s-a apreciat că acestea reprezintă o pedeapsă civilă, neavând caracter reparatoriu, intenționând să determine părțile a executa obligații la termenul de scadență, utilizând ca mijloc de constrângere pentru a-l determina pe debitor la executarea obligației-daunele cominatorii. Art. 4 alin. (2) “consacră răspunderea sub forma penalităților”, implicând o calificare contra lege în opinia lui S. D. Cărpenaru, autor al unei lucrări intitulate “Drept comercial român”.

Acest articol al Legii nr. 469/2002 dă posibilitatea obținerii daunelor-interese în situația în care penalitățile nu acoperă prejudiciul datorat întârzierii executării obligației contractuale, despăgubiri acordate în completarea penalităților.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 469/2002 în contractele încheiate părțile vor putea prevedea penalități pentru fiecare zi de întârziere pentru cazul neîndeplinirii obligației.

Aceste penalități reprezintă evaluarea anticipată a prejudiciului cauzat prin întârzierea în executarea obligației.

Dacă anterior scadenței părțile au convenit un alt termen pentru executarea obligației, iar debitorul nu și-a îndeplinit obligația nici la acest termen, penalitățile nu vor curge de la data termenului convenit ci de la data scadenței, adică de la data termenului de executare inițial. Soluția legii este menită să soluționeze controversa legată de data începerii curgerii penalităților în cazul eșalonării termenului de executare prin convenția părților.

Potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 469/2002 în contractele comerciale părțile pot include în afara penalităților și daune interese moratorii și compensatorii, pentru compensarea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a îndeplinirii cu întârziere sau a neîndeplinirii obligațiilor asumate de debitor.

Această dispoziție a legii care prevede includerea în contract a unor clauze privind răspunderea sub forma despăgubirilor este surprinzătoare. Întradevăr o atare răspundere operează în temeiul dispozițiilor codului civil, fără a fi nevoie de o stipulație contractuală.

Art. 4 alin.2 din lege consacră o derogare de la regula dreptului comun, care exclude cumulul despăgubirilor cu penalitățile în sensul că în contractele comerciale pe lângă penalități creditorul poate pretinde și despăgubiri în completare.

Neefectuarea cu rea credință, stabilită în condițiile legii, de către debitor a plăților la data scadenței constituie contravenție și se sancționează conform art. 10 din lege.

Alte reguli speciale privind răspunderea pentru nerespectarea obligațiilor din contractele comerciale au fost stabilite prin OUG nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligațiilor de plată rezultate din contractele comerciale.

Nerespectarea obligațiilor având ca obiect furnizarea unei sume de bani rezultând într-un contract comercial se sancționează cu plta dobânzilor.

Dobânda aplicabilă este cea convenită de părți. În absența unei clauze contractuale se va aplica rata dobânzii de referință stabilită de BNR. Pentru plata dobânzilor nu este necesară punerea în întârziere a debitorului. Orice clauză prin care se fixează o obligație de punere în întârziere a debitorului este lovită de nulitate.

Creditorul are dreptul să pretindă daune interese suplimentare pentru toate cheltuielile făcute pentru recuperarea sumei de bani, ca urmare a neexecutării la termen a obligației de către debitor.

Pentru a putea evalua corect consecințele neexecutării, executării  necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor contractuale trebuie ținut cont de ansamblul normativ în vigoare, de exemplu cu privire la “Efectele obligațiilor” din Codul civil și la legile dreptului comercial aplicabile răspunderii contractuale.

În dorința unei echități fără litigii în cazul neexecutării contractului încheiat, atât persoanele fizice și/sau juridice, cât și legea au prevăzut o clauză specială, accesorie obligației principale, numită clauză penală, cu rolul de a anticipa prejudiciul creditorului și de a garanta pentru executarea obligației debitorului.

Capitolul II Noțiunea și caracterele juridice ale contractului de comision

2.1. Noțiunea contractului de comision

Când o întreprindere vrea sa-si dezvolte afacerile intr-o alta tara, pe o piata îndepartata, poate sa trimita un auxiliar, un prepus al sau, ori sa înfiinteze acolo o sucursala . Dar în cazul când nu vrea sa-si ia asemenea sarcini si raspunderi ”ea se poate adresa unei persoane sau unei întreprinderi din acea tara, care sa prospecteze piata, sa încheie operatiile respective, contra unei remuneratii numita comision” . Persoana fizica sau juridica, care efectueaza astfel de operatiuni comerciale, au independenta în raporturile cu persoana pe seama careia activeaza. Aceste persoane îsi fac o profesie, un comert, din operatiunile de intermediere -rentabile- prin comisionul pe care îl primesc.

În relațiile comerciale, mandatul apare, de multe ori, ca un procedeu tehnic prea riguros; el presupune cunoașterea de către terți a persoanei mandantului, precum și limitele împuternicirii date de acesta mandatarului. Pentru asemenea relații, mai avantajos pentru terți este contractul de comision, care este tot un mandat, dar fără reprezentare sau cu o reprezentare indirecta.

Contractul de comision este reglementat în Titlul XI, Capitolul II al Codului comercial, intitulat „Despre comision” (art. 405-412 C. com.).

Esența contractului de comision este cuprinsă în art. 405 C. Com., care prevede: „Comisionul are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de care comisionar în socoteala comitentului".

Pe baza acestor dispoziții legate și ținând seama de definiția mandatului, se pot preciza noțiunea contractului de comision și caracteristicile acestuia.

Contractul de comision este un contract prin care o parte, numită comisionar, se obligă, pe baza împuternicirii celeilalte părți, numită comitent, să încheie anumite acte de comerț, în nume propriu, dar pe seama comitentului, în schimbul unei remunerații, numită comision.

Având în vedere, elementele care îl definesc, contractul de comision apare ca o varietate a mandatului comercial; contractul de comision este un mandat comercial fără reprezentare.

Între contractul de mandat comercial și contractul de comision există asemănări și deosebiri.

:Cele două contracte se aseamănă prin obiectul lor: au ca obiect „tratarea de afaceri comerciale". Totodată, în ambele contracte, actele juridice se încheie cu terții pe seama altei persoane, care a dat împuternicirea.

Deosebirea dintre cele două contracte privește structura lor; în cazul mandatului, mandatarul are un drept de reprezentare și deci el încheie actele juridice în numele și pe seama mandantului; în cazul contractului de comision, comisionarul nu beneficiază de dreptul de reprezentare și, în consecință, el încheie actele juridice în nume propriu, dar pe seama comitentului.

Încheind proprio nomine actele juridice cu terțul, dar pe seama comitentului, comisionarul acționează ca un mandatar fără reprezentare. Întrucât comisionarul acționează în baza împuternicirii comitentului, efectele actelor juridice încheiate se răsfrâng asupra acestuia.

Se consideră că, și în cazul contractului de comision, există o reprezentare, dar imperfectă sau indirectă. Sub acest aspect, se poate spune că, în cazul contractului de mandat, există o reprezentare directă, pe când în cazul contractului de comision, reprezentarea este indirectă.

2. 2. Caracterele juridice ale contractului de comision

Din definiția data contractului de comision rezultă caracteristicile acestui contract.

a). Contractul de comision este un contract bilateral (sinalagmatic): El dă naștere la obligații în sarcina comisionarului și comitentului.

b). Contractul de comision este un contract cu titlu oneros: prin încheierea contractului, ambele părți urmăresc realizarea unui folos patrimonial.

c). Contractul de comision este un contract consensual: el ia naștere prin simplul acord de voință al părților.

Uneori , părțile înțeleg să consemneze în scris acordul lor de voință , dar aceasta nu pentru valabilitatea contractului , ci pentru a asigura mijlocul de probă privind încheierea și conținutul contractului.

În cazul acestor contracte, care reprezintă regula în materie de încheiere a contractelor, manifestarea de voință a părților, neînsoțită de nici un fel de formă, este suficientă pentru încheierea valabilă a contractului.

2.3 Condițiile de validitate a contractului de comision

Contractul de comision este valabil încheiat dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 948 C. civ. pentru orice convenție: consimțământul, capacitatea, obiectul și cauza.

Voi evoca unele aspecte care interesează activitatea comercială.

2.3. 1. Consimțământul părților

Ca orice contract, contractul de comision se încheie prin acordul de voință al părților.

Întrucât contractul de comision este un mandat (fără reprezentare), el are la bază împuternicirea pe care comitentul o conferă comisionarului de a încheia anumite acte juridice, cu precizarea condițiilor în care va acționa comisionarul. Această împuternicire este un act unilateral, care exprimă voința comitentului. Înscrisul constatator poartă denumirea de procură, ca și în cazul contractului de mandat.

Potrivit legii, mandatul poate fi expres sau tacit, în acest din urmă caz putând rezulta din executarea lui de către mandatar (art. 1533 C. civ.).

Acest principiu este deopotrivă aplicabil și contractului de comision. Se cere însă să existe o manifestare expresă a voinței comitentului cu privire la împuternicirea comisionarului de a încheia actele juridice în nume propriu, dar pe seama comitentului. In caz de îndoială, mandatul este cu reprezentare.

Concluzia se întemeiază pe considerentul că, în principiu, mandatul implică puterea de reprezentare.

Mandatul fără reprezentare este o excepție și deci trebuie să rezulte din manifestarea expresă a voinței comitentului.

Deoarece contractul de comision se poate încheia și prin acceptarea tacita a comisionarului, în cazul în care comisionarul nu voiește să primească însărcinarea comitentului, el este ținut să îndeplinească obligațiile prevăzute de art. 376 C. com. (să îl înștiințeze pe comitent de refuzul său, să conserve bunurile primite din partea comitentului ).

Pentru a fi valabil, consimtamântul trebuie sa fie liber exprimat si sa nu fie afectat de vicii de consimtamânt (eroare, dol, violenta sau leziune).

Astfel, potrivit art. 953 C.civ., „consimtamântul nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violenta sau surprins prin dol”.

În doctrina, s-a facut distinctia între trei categorii de eroare, în functie de gravitatea acesteia:

– eroarea distructiva de vointa (care împiedica formarea consimtamântului si, deci, a contractului) – de exemplu, când se refera la obiectul contractului;

– eroarea ce determina nulitatea relativa a contractului (eroarea – viciu de consimtamânt) – când cade asupra substantei obiectului contractului;

– eroarea asupra persoanei cu care s-a contractat – nu produce nulitatea contractului decât atunci când calitatile persoanei reprezinta cauza încheierii contractului.

Violenta reprezinta o constrângere fizica sau psihica ce provoaca persoanei o temere care o determina sa încheie contractul. Simpla temere reverentiara, fara violenta, nu poate anula conventia (art. 958 C.civ.).

Asa cum s-a aratat, violenta trebuie sa fie de natura a inspira o temere unei persoane rationale în legatura cu producerea unui rau considerabil si prezent pentru sine, pentru averea sa ori în legatura cu familia acestei persoane. Totodata, violenta trebuie sa fie nelegitima, în sensul ca temerea produsa co-contractantului sa nu fie în legatura cu exercitarea unui drept.

Dolul (viclesugul) consta în manopere frauduloase sau mijloace viclene folosite pentru a însela cealalta parte cu ocazia încheierii unui contract.

Pentru a determina anularea contractului, mijloacele viclene întrebuintate de catre una dintre parti trebuie sa fie de o asemenea gravitate încât, în lipsa acestora, cealalta parte nu ar fi contractat.

2.3.2. Capacitatea părților

Pentru încheierea contractului de comision, trebuie să fie îndeplinite condițiile de capacitate cerute de lege.

Comitentul trebuie să aibă capacitatea de a încheia el însuși actele juridice pe care le va încheia pe seama sa comisionarul. Deoarece aceste acte juridice sunt fapte de comerț pentru comitent, înseamnă că acesta trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte de comerț.

Comisionarul trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu. Într-adevăr, încheind actele juridice proprio nomine, comisionarul trebuie să îndeplinească,. cerințele legii privind capacitatea de a încheia acte juridice.

Comisionarii și comitenții sunt lipsiți de capacitatea de exercițiu în următoarele situații:

persoanele care sunt puse sub interdicție judecătorească

minorii care nu au împlinit vârsta de 18 ani pentru comisionar și 16 pentru comitent

Intrucât acționează în nume propriu, dacă încheie acte juridice ca o profesiune obișnuită, comisionarul dobândește calitatea de comerciant (art. 7 C. com.).

Activitatea comisionarului poate fi organizată în condițiile unei întreprinderi, adică în forma întreprinderii de comisioane prevăzute de art. 3 pct. 7 C. com.

In calitate de comerciant, comisionarul are toate obligațiile profesionale ale comercianților (publicitatea prin registrul comerțului; ținerea registrelor comerciale și desfășurarea activității comerciale în condițiile concurentei licite).

Codul comercial stabilește anumite obligații speciale pentru comisionarul comerciant. Articolul 407 C. com. cere comisionarului ținerea unui registru special, în care să asigure o evidență separată pentru fiecare comitent de la care a primit însărcinare și cu care se află în raporturi de afaceri. Totodată, comisionarul este obligat să ceară de la fiecare debitor câte un înscris pentru fiecare obligație și în caz de plată, să arate în registru care anume creanță s-a achitat. In lipsa unei asemenea precizări, plata se va împărți proporțional între toate creanțele.

Sancțiunea nerespectării regulilor privind capacitatea de exercițiu constă în nulitatea relativă sau nulitatea absolută a contractului încheiat.

2.4 . Obiectul contractului

Contractul de comision are ca obiect „tratarea de afaceri comerciale" (art. 405 C com.). Deci, actele juridice pe care comisionarul le încheie cu terții trebuie să fie fapte de comerț.

De remarcat că obligația pe care și-o asumă comisionarul este aceea de a încheia acte juridice comerciale. Această obligație este o obligație de a face, iar nu o obligație de a da; comisionarul este un prestator de servicii.

Actele juridice pe care comisionarul le încheie cu terții în baza contractului de comision privesc vânzarea-cumpărarea unor bunuri, activitatea de transport etc. Astfel, un comerciant care produce o anumite marfă și vrea să o vândă și pe o altă piață poate să împuternicească o persoană (comisionar) să caute clienți și să vândă marfa pe seama comerciantului sau un comerciant care are nevoie de anumite mărfuri poate să-i împuternicească pe comisionar să cumpere aceste mărfuri de la terți, pe seama comerciantului. De obicei, comisionarul este el însuși comerciant, îndeplinind astfel de operațiuni cu caracter profesional.

0 varietate a contractului de comision este contractul de consignație, în temeiul căruia o parte, numită consignant, încredințează unei alte persoane, numită consignatar, anumite bunuri spre a le vinde în nume propriu, la un preț prealabil stabilit, pe seama consignantului, în schimbul unei remunerații.

În activitatea de transport, contractul de comision își găsește o aplicație în cazul contractului de expediție, în baza căruia o persoană, numită expediționar, se obligă față de altă persoană, numită expeditor, să încheie în nume propriu, dar pe seama expeditorului, un contract de transport cu cărăușul, precum și la îndeplinirea unor prestații accesorii expedierii (manipularea mărfii, încărcarea mărfii în mijloacele de transport), în schimbul unei remunerații.

Cauza contractului de comision consta în scopul încheierii unui asemenea act. Ca o conditie generala, cauza trebuie sa fie licita si posibila. Prin contractul de comision se realizeaza în fapt operatiuni de intermediere în afaceri (mijlocire), în scopuri profitabile, speculative pentru ambele parti.

Capitolul III Efectele contractului de comision și încetarea

3. 1. Noțiuni generale

Contractul de comision implică un mecanism juridic propriu, a cărui specificitate îl individualizează. Prin contractul de comision comitentul îl împuternicește pe comisionar să încheie în nume propriu, dar pe seama comitentului, anumite acte juridice.

Din contractul de comision se nasc anumite obligații în raporturile dintre comitent și comisionar. Aceste raporturi interne sunt guvernate de regulile mandatului.

Îndeplinirea însărcinării primite, adică încheierea de către comisionar cu terțul a unui act juridic, dă naștere altor efecte juridice; comisionarul se obligă direct și personal față de terț.

Așadar, încheierea și executarea unui contract de comision creează două categorii de raporturi juridice: între comitent și comisionar (raporturi interne) și între comisionar și terț (raporturi externe). În consecință, între comitent și terț nu se nasc niciun fel de raporturi juridice.

3. 2. Efectele contractului în raporturile dintre comitent și comisionar

Întrucât în temeiul contractului de comision comitentul îl împuternicește pe comisionar să încheie anumite acte juridice pe seama comitentului, între părți se nasc obligații asemănătoare celor izvorâte din contractul de mandat în raporturile dintre mandant și mandatar. In acest sens, art. 405 alin. (2) C. com. prevede: Între comitent și comisionar există aceleași drepturi și obligații ca între mandant și mandatar, cu deosebirile stabilite prin articolele următoare.

Voi înfățișa pe scurt obligațiile care revin comisionarului și comitentului din contractul de comision.

Obligațiile comisionarului

Din contractul de comision rezultă anumite obligații pentru comisionar.

1. Comisionarul este obligat să execute mandatul încredințat de comitent. În baza împuternicirii primite, comisionarul este obligat să încheie actele juridice stabilite de comitent. Potrivit legii, obligația comisionarului nu se reduce la încheierea actelor juridice; comisionarul este ținut să îndeplinească toate actele pe încheiate care le reclamă realizarea operațiunii comerciale cu care a fost împuternicit de comitent; comisionarul-vânzător primește de la comitent mărfurile ce urmează să fie vândute și încasează prețul de la tern, iar comisionarul-cumpărător primește bunurile și face plata prețului către terți.

In executarea mandatului, comisionarul,este obligat să se conformeze instrucțiunilor comitentului, el trebuie să acționeze în limitele împuternicirii primite (termen, preț). Îndeplinirea acestei obligații trebuie apreciată în funcție de caracterul instrucțiunilor, care pot fi imperative, indicative și facultative.

Obligația de a acționa în limitele împuternicirii implică obligația comisionarului de a-i informa pe comitent asupra modificării împrejurărilor avute în vedere la stabilirea împuternicirii, pentru o eventuală reconsiderare a împuternicirii date.

In cazul în care comisionarul a depășit limitele împuternicirii conferite, comitentul poate refuza operațiunea îndeplinită de comisionar.

Codul comercial cuprinde anumite dispoziții prin care se stabilesc efectele actelor încheiate cu depășirea împuternicirii (art. 408 C. com,).

Astfel, când comisionarul a cumpărat bunurile pe un preț mai mic decât cel hotărât de comitent sau, în lipsă, decât prețul curent, el este obligat să plătească comitentului diferența de preț. Această obligație este înlăturată când comisionarul face dovada că vânzarea cu prețul stabilit nu se putea face și că vânzând la un preț mai mic s-a evitat păgubirea comitentului; de exemplu, dovada că bunurile s-ar fi depreciat dacă nu erau vândute într-un termen scurt.

Apoi, când comisionarul a cumpărat anumite bunuri pe un preț mai mare decât cel hotărât, comitentul, poate refuza operațiunea, considerând-o făcută pe seama comisionarului, afară de cazul când comitentul ar fi de acord să plătească diferența de preț.

Potrivit legii, în cazul în care bunurile cumpărate nu au calitatea convenită, comitentul le poate retușa (art. 408 pct. 3 C. com.).

Consider că legea, are în vedere cumpărarea altei mărfi, iar nu o marfă de o altă clasă de calitate decât cea convenită. In cazul nerespectării clasei de calitate, comisionarul plătește un preț diferit de cel stabilit și deci nu se produc consecințele arătate mai sus.

Se înțelege că, prin refuzul bunurilor de o altă calitate, operațiunea rămâne în sarcina comisionarului.

În sfârșit, când comisionarul, fără a avea încuviințarea comitentului, încheie o operațiune pe credit, comisionarul va răspunde față de comitent ca și când operațiunea s-ar fi făcut în condiții obișnuite. Deci, operațiunea este considerată valabilă și, în consecință, comitentul este îndreptățit să primească imediat prețul bunurilor de la comisionar, rămânând acestuia valorificarea drepturilor ce decurg din operațiunea pe credit față de terț (art. 409 C. com.).

Legea prevede că în cazul în care comisionarul este autorizat să vândă pe credit el este obligat să arate comitentului persoana cumpărătorului și termenul acordat. În caz contrar, se prezumă că operațiunea s-a făcut pe bani gata neputându-se face nicio probă contrară (art. 410 C. com.).

Stabilind obligația comisionarului de a acționa în limitele împuternicirii
conferite de comitent, legea a avut în vedere necesitatea respectării voinței precum și realizarea intereselor comitentului, care a dat împuternicirea comisionarului.

Această exigență a legii nu exclude posibilitatea comisionarului de a executa mandatul în condiții mai avantajoase decât cele proiectate de comitent (de exemplu obținerea unui preț mai mare sau plata unui preț mai mic decât cel stabilit. Avantajele suplimentare obținute de comisionar în îndeplinirea mandatului se, cuvin comitentului, ca stăpân al afacerii, afară de cazul când prin contractul de comision s-a prevăzut altfel.

0 problemă care se pune în legătură cu îndeplinirea de către comisionar a împuternicirii primite este aceea de a ști dacă el poate să încheie un contract cu sine însuși.

In temeiul împuternicirii primite, comisionarul trebuie să încheie anumite acte juridice cu terții în nume propriu, dar pe seama comitentului. Problema este dacă, primind împuternicirea să vândă anumite bunuri ale comitentului, le poate cumpăra chiar comisionarul sau, daca primește însărcinarea să cumpere anumite bunuri, comisionarul, care deține asemenea bunuri, le poate vinde comitentului.

Strict juridic, asemenea operațiuni sunt posibile, deoarece comisionarul are o dublă calitate; în primul caz, comisionarul are calitatea de vânzător pe seama comitentului și cea de cumpărător pe seama sa; în al doilea caz, comisionarul este vânzător pe seama sa și cumpărător pe seama comitentului.

Cu toate că în asemenea cazuri comisionarul apare în calități distincte, operațiunile nu sunt permise, deoarece interesele contrare pe care le presupun cele două calități conduc la posibilitatea prejudicierii comitentului; într-adevăr, în calitate de cumpărător, comisionarul este preocupat să plătească un preț cât mai mic, iar in calitate de vânzător să obțină un preț cât mai mare. Acest lucru se poate realiza numai prin sacrificarea intereselor comitentului, în calitate de vânzător, respectiv de cumpărător.

In acele cazuri în care un atare pericol de prejudiciere a comitentului nu există, legea permite comisionarului încheierea unui contract cu sine însuși. Articolul 411 C. com. prevede că, atunci când comitentul însărcinează pe comisionar să cumpere obligațiuni de stat sau alte titluri de credit cu circulație în comerț, care sunt cotate la bursă ori au un preț curent, comisionarul poate să procure el însuși la prețul curent, ca vânzător, lucrurile pe care trebuie să le cumpere.

Astfel, când comitentul însărcinează pe comisionar să cumpere un număr de acțiuni ale,unei societăți comerciale, comisionarul fiind deținătorul unor asemenea acțiuni, le poate remite comitentului la prețul stabilit la bursa pentru acele acțiuni.

Tot astfel, când comitentul însărcinează pe comisionar să vândă anumite mărfuri care au preț la bursa sau târguri, comisionarul poate să rețină pentru sine, la prețul curent, în calitate de cumpărător, mărfurile ce urmau să fie vândute.

Potrivit legii, dacă în cazurile arătate comisionarul, după îndeplinirea însărcinării sale, nu face cunoscută comitentului persoana cu care a contractat, comitentul are dreptul să considere că operațiunea de cumpărare sau vânzare s-a făcut pe contul său și să ceară de la comisionar executarea contractului (art. 411 alin. (2) C. com.1).

Comisionarul este îndreptățit să primească de la comitent, potrivit contractului, remunerație (comisionul) pentru operațiunea îndeplinită. Această remunerație se cuvine comisionarului, deși operațiunea nu s-a realizat prin încheierea unui contract cu un terț, ci un contract cu comisionarul însuși. Ceea ce justifică plata remunerației este îndeplinirea operațiunii cu care a fost însărcinat comisionarul, iar nu persoana cu care s-a încheiat actul juridic.

Trebuie arătat că, potrivit legii, prin contractul de comision, părțile pot prevedea interdicția încheierii contractului de către comisionar cu sine însuși (art. 411 C. com.).

2. Comisionarul este obligat să dea socoteală comitentului asupra îndeplinirii mandatului primit. In temeiul acestei obligații, comisionarul este ținut să-1 informeze pe comitent asupra mersului operațiunilor și a împrejurărilor de natură să modifice împuternicirea primită.

Întrucât contractul cu terțul este încheiat de comisionar în nume propriu, dar pe seama comitentului, drepturile dobândite de comisionar trec direct asupra comitentului, care este în realitate stăpânul afacerii. Tot astfel, obligațiile asumate de comisionar prin contractul încheiat cu terțul se răsfrâng asupra comitentului. Acesta suportă și riscurile legate de executarea contractului.

Ca expresie a acestor efecte ale contractului de comision, dreptul de proprietate asupra bunurilor care fac obiectul contractului încheiat de comisiona și terț ca și riscurile se transmit direct de la comitent la terț și invers, de la terț la comitent.

Toate aceste efecte. se explică gratis reprezentării indirecte pe care o asigură comisionarul. Întradevăr, întrucât comitentul a dat împuternicire comisionarului să încheie actul juridic în nume propriu, actul încheiat cu terțul va produce efecte numai față de comisionar. Dar, în temeiul raportului de reprezentare dintre comitent și comisionar, efectele actului juridic se produc direct în patrimoniul comitentului, care este adevăratul beneficiar al efectelor actului juridic (dominus negotit).

Aceste efecte se explică și prin poziția pe care o are comisionarul și obligațiile pe care le are față de comitent. Comisionarul este un prestator de servicii; el își asumă o obligație de a face, de a încheia anumite acte juridice, iar nu o obligație de a da. In consecință, creditorii comisionarului nu pot urmări silit, în cazul aplicării procedurii insolvenței, bunurile care fac obiectul actelor juridice încheiate între comisionar și terț (art. 89 din Legea nr. 85/2006).

Ținând seama de aceste efecte, comisionarul este obligat să predea comitentului tot ce a primit de 1a terț în baza contractului încheiat.

3.Comisionarul este ținut să își îndeplinească obligațiile cu bună-credință și diligența unui profesionist. În îndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul de comision, comisionarul trebuie să acționeze cu bună-credință și să depună o diligență sporită, cerută unui profesionist. In consecință, comisionarul răspunde pentru, nerespectarea obligațiilor, chiar și în cazul unei culpe foarte ușoare.

B. Obligațiile comitentului

Contractul de comision dă naștere unor obligații în sarcina comitentului.

1.Comitentul are obligația să plătească remunerație (comisionul) cuvenită comisionarului. Pentru îndeplinirea obligației privind încheierea actelor juridice care au făcut obiectul însărcinării primite, comisionarul este îndreptățit să primească o remunerație.

Comitentul este obligat la plata remunerației din momentul în care comisionarul a încheiat actele juridice cu terții, chiar dacă nu au fost executate încă obligațiile rezultate din actele juridice încheiate. Acest lucru se explică prin faptul că, în temeiul contractului de comision, comisionarul este obligat să încheie anumite acte juridice cu terții.

Cuantumul remunerației este stabilit prin convenția părților, sub forma unei sume fixe sau a unui procent calculat la valoarea afacerilor realizate de comisionar.

Nerespectarea obligației privind plata comisionului atrage răspunderea comitentului sub forma despăgubirilor.

2. Comitentul este obligat să restituie cheltuielile făcute fie comisionarului cu îndeplinirea însărcinării primite. În cazul în care, în îndeplinirea însărcinării primite, comisionarul a făcut anumite cheltuieli, comitentul are obligația să restituie sumele de bani respective.

Totodată, dacă, cu aceeași ocazie, comisionarul a suferit anumite prejudicii, comitentul are obligația să plătească despăgubiri.

Întrucât în raporturile dintre comitent și comisionar se aplică regulile mandatului comercial, plata sumelor de bani datorate de comitent pentru cheltuielile făcute, ca și pentru remunerație este garantată cu privilegiul pe care comisionarul îl are asupra bunurilor comitentului, pe care comisionarul le deține în executarea contractului de comision (art. 387 C. com.).

3. 3. Efectele executării contractului de comision față de terți

In baza împuternicirii primite, comisionarul încheie actele juridice în nume propriu. Deci, în contractul încheiat între comisionar și terț, comisionarul este parte contractantă și, în consecință, el are calitatea de debitor sau creditor, după caz, față de terți. In acest sens, art., 406 C. com. prevede: „Comisionarul este direct obligat către persoana cu care a contractat ca și cum afacerea ar fi fost a sa proprie.

Rezultă că prin încheierea contractului între comisionar și terț nu se stabilesc
nici un fel de raporturi juridice între comitent și terț. De aceea, art. 406 alin. (2) din C. com. dispune: „Comitentul nu are acțiune în contra persoanelor cu care a contractat comisionarul și nici acestea nu au vreo acțiune contra comitentului''.

Trebuie arătat că, pentru nerespectarea obligațiilor din contractul încheiat între, comisionar și terț, răspunderea aparține părții contractante în culpă. Aceasta înseamnă că pentru nerespectarea obligației de către terț nu va răspunde comisionarul, ci terțul. Evident, terțul va răspunde față de comisionar, iar nu față de comitent, cu care nu are raporturi juridice. Comisionarul va răspunde față de comitent numai pentru nerespectarea obligațiilor care i-au revenit în calitatea sa de comisionar, adică de prestator de servicii. In consecință, comisionarul nu va răspunde în locul terțului pentru obligațiile pe care acesta și le-a asumat prin contract, ci va avea obligația să obțină angajarea răspunderii terțului, potrivit contractului încheiat cu comisionarul.

Intr-adevăr, în cazul nerespectării obligației de către terț, comisionarul este obligat – în temeiul contractului de comision – să-1 acționeze pe terț, în condițiile contractului încheiat cu acesta. In caz contrar, pentru prejudiciul suferit de comitent, comisionarul va datora despăgubiri.

Potrivit legii, acțiunile comisionarului contra terțului pot fi cedate comitentului.

Din art. 406 alin. (2) C. com. mai rezultă că, față de terț, răspunderea pentru nerespectarea obligațiilor din contractul încheiat de comisionar cu terțul aparține comisionarului, chiar dacă în fapt vinovat este comitentul; de exemplu, calitatea necorespunzătoare a mărfii, întârzierea în executarea obligațiilor.

Prin urmare, de regu1ă, comisionarul este răspunzător față de comitent pentru încheierea actelor juridice cu terțul, nu și pentru executarea lor, afară de cazul când prin contractul de comision comisionarul s-a obligat să răspundă personal pentru nerespectarea obligațiilor asumate de către terți. În acest sens art. 412 C. com. prevede: Comisionarul nu este răspunzător pentru îndeplinirea obligațiilor luate de către persoanele cu care a contractat, afara de convenție contrară.

Deci, în mod excepțional, comisionarul va răspunde pentru nerespectarea obligațiilor luate de către terț în cazul în care, în contractul de comision, s-a stipulat o obligație de garanție a executării din partea comisionarului. Este vorba de clauza „star del credere" sau ,,ducroire" (garanția solvabilității).

Asumându-și o asemenea obligație de garanție, comisionarul va fi obligat personal față de comitent pentru executarea obligațiilor rezultate din contractul încheiat între comisionar și terț (art. 412 alin. (2) C. com..

In schimbul garanției executării obligațiilor, comisionarul are dreptul la o remunerație specială, „pentru garanție" sau „pentru credit". Această remunerație este distincta de comision și este denumită „provizion" sau proviziune".

Remunerația specială pentru garantarea de către comisionar a executării obligațiilor se stabilește prin convenția părților, iar în absența unei clauze contractuale, de către instanța judecătorească.

Cât privește natura juridică a convenției „star del credere", aceasta face obiectul unei controverse în doctrina dreptului comercial. Ea este considerată o cauțiune ori o clauza de asigurare pentru insolvabilitate sau o garanție de sine stătătoare. Fără îndoială, prin funcția ei, convenția „star del credere" este o garanție, iar ca procedeu tehnic este asemănătoare fidejusiunii din dreptul civil.

3.4 Încetarea contractului de comision

Întrucât contractul de comision este o formă a mandatului el va înceta în aceleași cazuri ca și contractul de mandat: revocarea împuternicirii, renunțarea la împuternicirea primită, moartea, interdicția, insolvabilitatea ori falimentul comitentului sau al comisionarului (art. 1552 C. civ.).

În aplicarea acestor cazuri de încetare a contractului de comision, trebuie să se țină seama de caracterul oneros al contractului și de necesitatea asigurării securității raporturilor comerciale.

Contractul poate înceta și ca efect al neexecutării contractului dacă se întrunesc următoarele condiții:

obligațiile reciproce să aibă ca temei același contract. Dacă regula este că doar contractele sinalagmatice pot permite invocarea excepției, doctrina acceptă ca și în cazul contractelor sinalagmatice imperfecte această excepție. Este cazul acelor contracte care la început au fost unilaterale, dar ulterior au devenit sinalagmatice. Exemplul cel mai frecvent este contractul de depozit, care este unilateral. Când depozitarul face cheltuieli pentru conservarea bunului, depozitul devine sinalagmatic, depozitarul putând cere un drept de retenție asupra bunului până la desdăunare.

să existe din partea celuilalt contractant o neexecutare, chiar parțială, dar suficient de importantă; această condiție are rolul de a evita exercitarea abuzivă a dreptului de a invoca excepția;

neexecutarea să nu se datoreze faptei înseși a celui ce invocă excepția, faptă care l-a împiedicat pe celălalt să-și execute obligația;

părțile să nu fi convenit un termen înăuntrul căruia ar urma să se execute contractul, situație în care obligațiile nu mai pot fi considerate simultane; lipsa simultaneității de executare poate proveni și din natura obligațiilor ori dintr-o prevedere expresă a legii (și în aceste cazuri invocarea excepției nu este posibilă);

pentru invocarea excepției de neexecutare nu se cere ca debitorul să fi fost pus în întârziere;

invocarea excepției de neexecutare are loc direct între părți, fară a fi necesar să se pronunțe instanța judecătorească.

Capitolul IV Jurisprudență și doctrină

4.1 Contractul de comision în codul comercial și noul cod civil

În prezent contractul de comision comerciale este reglementat în codul comercial în cuprinsul art. 405 astfel: Comisionul are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de către comisionar în socoteala comitentului.

În noul C.Civ contractul de comision apare în cuprinsul art. 2043 astfel: Contractul de comision este mandatul care are ca obiect achizitionarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului si în numele comisionarului, care actionează cu titlu profesional, în schimbul unei remuneratii numite comision.

După cum putem observa legiuitorul a creat în noul cod civil o definiție mai completă decât în codul comercial. Spre deosebire de reglementarea din codul comercial putem observa cerința pe care o impune legiuitorul comitentului prin desfășurarea activității sale în scop comercial în schimbul remunerației.

Contractul de comision în noul cod civil trebuie să îmbrace o formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată. De obicei forma scrisă este necesară pentru dovada contractului.

Și în noul cod civil comisionarul are de regulă obligatia să respecte întocmai instructiunile exprese primite de la comitent. Dar există și excepții când acesta se poate îndepărta de la instrucțiunile primite de la comitent numai dacă sunt întrunite cumulativ următoarele conditii:

a) nu este suficient timp pentru a se obtine autorizarea sa prealabilă în raport cu natura afacerii;

b) se poate considera în mod rezonabil că acesta, cunoscând împrejurările schimbate, si-ar fi dat autorizarea; si

c) îndepărtarea de la instructiuni nu schimbă fundamental natura si scopul sau conditiile economice ale împuternicirii primite

Obligațiile comisionarului în noul cod civil care vinde pe credit, fără autorizarea comitentului, răspunde personal, fiind tinut, la cererea comitentului, să plătească de îndată creditele acordate împreună cu dobânzile si alte foloase ce ar rezulta. În acest caz, comisionarul este obligat să îl înstiinteze de îndată pe comitent, arătându-i persoana cumpărătorului si termenul acordat; în caz contrar, se presupune că operatiunile s-au făcut pe bani gata, proba contrară nefiind admisă.

În lipsă de stipulatie contrară, când împuternicirea priveste vânzarea sau cumpărarea unor titluri de credit circulând în comert sau a altor mărfuri cotate pe piete reglementate, comisionarul poate să procure comitentului la pretul cerut, ca vânzător, bunurile pe care era împuternicit să le cumpere sau să retină pentru sine la pretul curent, în calitate de cumpărător, bunurile pe care trebuia să le vândă în contul comitentului. Comisionarul care se comportă el însusi ca vânzător sau cumpărător are dreptul la comision.

Comitentul este obligat de către noul cod civil să nu poată refuza plata comisionului atunci când tertul execută întocmai contractul încheiat de comisionar cu respectarea împuternicirii primite.

4.2 Jurisprudență

1.Debite restante. Solidaritate. Raspunderea comisionarului fata de comitent pentru neîndeplinirea obligatiilor luate de catre persoanele care au contractat. Conditii. Temei legal.

Contractul de comision este un mandat comercial, fara reprezentare, îndeplinind împuternicirile încredintate de comitent, fata de care este obligat în temeiul contractului.

Potrivit disp. art. 412 Cod comercial, comisionarul nu este raspunzator pentru îndeplinirea obligatiilor luate de catre persoanele care au contractat, afara de conventia contrara.

Cum acesta raspunde fata de comitent pentru încalcarea obligatiilor de catre tert, numai când aceasta este prevazuta în mod expres în contractul de comision si în cazul depasirii cu rea-credinta a împuternicirii primite, dar aceste împrejurari nu sunt dovedite în cauza.

Reclamanta SC P. SRL Ploiesti si SC TS&T SRL Bucuresti, a solicitat obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 24.288 USD, compusa din: 4.500 USD contravaloare macara; 3.596 USD contravaloare navlu si taxe pentru operatiuni portuare; 8.096 USD reprezentând amenda pentru nerepatriere si 8.096 USD penalizare pentru valoare nerepatriata, cât si obligarea lor la plata cheltuielilor de judecata.

Pârâtele au invocat, prin întâmpinare, exceptia necompetentei generale a instantei române în solutionarea cauzei, lipsa procedurii prealabile de conciliere directa impusa de prevederile art.7201 Cod pr.civila si exceptia lipsei calitatii procesuale pasive, determinata de calitatea de broker/subnavlositor, echivalent cu un mandat al transportului-armator.

La termenul de judecata din 03.07.2000, reclamanta a depus la dosar o cerere modificatoare a actiunii, aratând ca raspunderea celor doua pârâte este angajata de conditiile derularii unui contract de comision, situatie de fapt, functie de care prin încheierea din 12.07.2002, Tribunalul a respins exceptia de necompetenta generala a instantelor judecatoresti în solutionarea prezentei cauze, unind exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtelor cu fondul cauzei.

Prin Sentinta civila nr.388/MF/05.09.2002 a Tribunalului Constanta – Sectia Maritima si Fluviala, admite exceptia lipsei procedurii prealabile prevazuta de art.7201 Cod pr.civila, respingând actiunea ca inadmisibila.

Împotriva acestei hotarâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie, conform art.304 pct.9 Cod pr.civila.

Prin Decizia civila nr. 3/MF din 03.03.2003 a Curtii de Apel Constanta, s-a admis recursul formulat de reclamanta, casându-se în totalitate hotarârea recurata si s-a trimis cauza aceleiasi instante, în vederea solutionarii fondului pricinii.

Cauza a fost reînregistrata sub nr. R 87/MF/2003 la Tribunalul Constanta.

Instanta a încuviintat probele cu înscrisuri, interogatoriu si martori, propuse de partile din litigiu.

Prin Sentinta civila nr.42/MF/13.02.2004, a Tribunalului Constanta, s-a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive invocata de pârâte si s-a respins ca nefondata, actiunea formulata de reclamanta.

Astfel, fata de izvorul raportului obligational al contractului de comision se releva neîntrunirea conditiilor raspunderii contractuale a pârâtelor.

Reclamanta a invocat culpa pârâtelor în alegerea navlosantului, raportând-o de fapt, la obligatia de garantie a executarii contractului de transport, care acestea, în calitate de comisionare, si-ar fi asumat-o.

În considerarea dispozitiilor art. 412 Cod comercial, nu rezulta ca pârâtele comisionare s-au îndatorat sa raspunda fata de SC „P” si pentru executarea de catre armatorul caraus I.M., a obligatiilor decurgând din contractul de transport.

De asemenea, nu s-a probat ca, pe temeiul contractului de comision, a cerut pârâtelor sa intenteze actiunile corespunzatoare împotriva armatorului I.M., ori sa cedeze aceste actiuni.

Împotriva acestei hotarâri, în termen, a declarat apel reclamanta, solicitând în conformitate cu dispozitiile art. 296 Cod pr.civila, admiterea lui, schimbarea în parte a sentintei, în sensul admiterii cererii.

Se arata ca hotarârea pronuntata este nelegala si netemeinica, pentru urmatoarele considerente:

A. Calificarea raporturilor de drept substantial dintre partile în proces. Temeiul juridic al raspunderii civile contractuale.

În primul ciclu procesual s-a invocat drept fundament juridic al pretentiei deduse judecatii, contractul de comision încheiat cu pârâtele. S-a aratat ca raspunderea civila contractuala ce le revine acestora, este grefata pe nerespectarea contractului de comision reglementat de art.405-412 Cod comercial, având ca obiect încheierea unui contract de navlosire.

Existenta operatiunii juridice, cât si natura juridica a contractului încheiat cu reclamanta, a fost recunoscuta de catre cele doua pârâte.

B. Culpa în alegerea armatorului

Hotarârea se fundamenteaza pe o confuzie majora între culpa pârâtelor în alegerea armatorului si obligatia acestora de garantie a executarii contractului de transport, în calitate de comisionare.

De altfel, prima instanta nu a analizat sub nici o forma angajarea raspunderii contractuale a celor doua pârâte prin prisma culpei în eligendo.

Pactul/clauza star del credere/Ducroire

În materia comisionului privind transporturile maritime, „clauza star del credere sau ducroire”, este subînteleasa, ea având natura juridica a unei obligatii de garantie a executarii contractului de catre tert, asumate de comisionar.

În cauza, asumarea din partea comisionarelor a obligatiei speciale de garantie a executarii contractului de catre armator, rezulta din declaratia martorului Barbu Constantinescu.

În aceste conditii, prima instanta a aplicat gresit prevederile art.412 Cod comercial.

D. Nerespectarea obligatiei de a obtine pe cale judiciara angajarea raspunderii juridice a tertului contractant (armatorul).

În caz de nerespectare a acestora, comisionarul este obligat, în temeiul contractului de comision, sa îl actioneze pe tert în conditiile contractului încheiat cu acesta, în caz contrar va datora despagubiri potrivit dreptului comun în materia raspunderii civile contractuale.

E. Îndeplinirea conditiilor de fond ale raspunderii civile contractuale

Se arata ca nerespectarea obligatiei de garantie a executarii contractului de navlosire, precum si culpa în alegerea armatorului, concura la angajarea raspunderii civile contractuale a pârâtelor, derivata din nerespectarea contractului de comision si obligarea acestora în solidar (art.42 al.1 Cod comercial) la plata de daune-interese compensatorii pentru acoperirea prejudiciului cauzat.

Pârâtele au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat, deoarece hotarârea instantei de fond este temeinica si legala.

De asemenea, acestea au depus la dosar si concluzii scrise.

Analizând criticile formulate, Curtea retine:

Reclamanta, pentru a exporta în Nigeria o automacara Telemac, a obtinut avizul de transport temporar nr.390.931/07.07.1999, emis de Ministerul Industriei si Comertului – Directia Supravegherea Pietei, pe o durata de un an, ce a fost ulterior prelungit.

În vederea efectuarii transportului între Portul Constanta si Portul Lagos (Nigeria), SC „P” a încheiat cu pârâtele SC „T.S. & T.” SRL Bucuresti si SC „E.S. & T.” SRL, notele de rezervare spatiu în calitate de brokeri (intermediari). Automacaraua a fost încarcata la bordul navei „Eurolady” la data de 23.09.1999, când comandantul a semnat „mate?s receipt” , în baza caruia reclamanta a întocmit formalitatile vamale si conosamentul, act în baza caruia acesta, în calitate de caraus, certifica luarea marfii în custodie pentru a fi predata la destinatie.

Din probele administrate în cauza, nu rezulta ca pârâtele si-au asumat responsabilitatea transportarii marfurilor respective la destinatie, ci carausul care, în schimbul platii unui navlu îsi asuma responsabilitatea predarii automacaralei la destinatie.

Nava a plecat din Portul Constanta la data de 03.10.1999 cu destinatia Mars El Kebir, având unele întârzieri pe drum, ajungând la 25.11.1999.

Întreaga corespondenta a fost purtata între navlositorii SC „P” SRL Ploiesti si armatori.

Astfel, întregul set de conosamente originale au fost predate de comandantul navei – dl.B. C., reprezentantul SC „P”, la data de 28.09.1999 pe baza de stampila si semnatura.

În cauza, reclamanta a solicitat angajarea raspunderii pârâtelor, ca urmare a nerespectarii contractului de comision, respectiv în gresita alegere a armatorului.

Ori, nu li se poate imputa celor doua pârâte vreo culpa în aceasta alegere, deoarece în calitate de subnavlositori (intermediari) au identificat pe piata nava, pentru ca apoi reclamanta a dat toate aprobarile inclusiv nota de rezervare spatiu.

Cu alte cuvinte, nava a fost angajata de SC „P.” SRL, prin intermediul pârâtelor, fara ca acestea din urma sa-si asume vreo raspundere.

Asa cum s-a stabilit în literatura de specialitate, contractul de comision este un mandat comercial fara reprezentare, îndeplinind împuternicirile încredintate de comitent, fata de care este obligat în temeiul contractului.

Potrivit art. 412 Cod comercial, comisionarul nu este raspunzator pentru îndeplinirea obligatiilor luate de catre persoanele care au contractat, afara de conventie contrara.

Deci, comisionarul raspunde fata de comitent pentru încalcarea obligatiilor de catre tert, numai când aceasta este prevazuta în mod expres în contractul de comision (clauza star del credere).

Aceasta situatie constituie o exceptie de la regula nedovedita în cauza.

Mai mult, comisionarul poate raspunde în cazul depasirii cu rea-credinta a împuternicirii primite, ceea ce nu este cazul în speta de fata.

Asa fiind criticile formulate în motivele de apel, sunt neîntemeiate, apreciaza Curtea, motiv pentru care, în conformitate cu art. 296 Cod pr.civila, apelul urmeaza a fi respins ca nefondat.

Decizia civila nr.16/MF/13 decembrie 2004

2. Contract de comision. Efecte. Prezumția de mandat tacit reciproc între soți. Calitate procesuală pasivă.

(Decizia comercială nr. 30 din 24 ianuarie 2007, Secția a VI-a Comercială)

Prin sentința comercială nr.849/07.03.2006 a Tribunalului București – Secția a VI-a Comercială, pronunțată în dosarul nr.48496/3/2005, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. EI S.R.L. în contradictoriu cu pârâții RC și RJ, au fost obligați pârâții la plata în solidar către reclamantă a sumei de 220.000 Euro reprezentând comision și penalități de întârziere datorate în baza contractului nr.541/11.08.2005 și a sumei de 17.077,43 RON cheltuieli de judecată.

În motivare s-a reținut că în data de 11.08.2005, între reclamantă și pârâți s-a încheiat contractul de comision înregistrat sub nr.541, în baza căruia agenția s-a obligat, în calitate de intermediar, să identifice un cumpărător pentru imobilul pârâților proprietari situat în Calea 13 Septembrie nr.243-254 și 233A, în suprafață de 1.220,14 mp pentru un comision de 110.000 Euro, care acoperea și serviciile conexe prevăzute la art. I lit. B din contract.

Valoarea comisionului a fost prevăzută sub condiția realizării tranzacției la valoarea de 1.100.000 Euro, iar scadența s-a stabilit la data plății prețului imobilului, înțelegându-se prin aceasta data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, sub sancțiunea unor penalități de 0,5\% pe zi de întârziere.

Potrivit împuternicirii atestate de avocat și asumate de client, mandatarul trebuia să negocieze clauzele contractuale inclusiv comisionul, limitele împuternicirii avocațiale nefiind depășite, în conformitate cu dispozițiile art.3 lit. b din Legea nr.52/1995.

Nu se poate reține apărarea legată de caracterul abuziv al clauzelor privind plata comisionului, acesta fiind aplicabil doar clauzelor contractuale negociate direct cu consumatorul, potrivit art.4 alin.1 din Legea nr.139/2000. În speță valoarea comisionului s-a stabilit în funcție de valoarea preconizată de înstrăinare a imobilului și condiționată de obținerea prețului stipulat, nefiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile pârâților.

S.C. I S.R.L. este cumpărătorul atras de agenție prin S.C. DU S.R.L., cu care aceasta a încheiat un contract de colaborare nr. 581, care face referire și la imobilul în speță.

La data de 11.11.2005 s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu S.C. I S.R.L., reprezentantul acesteia confirmând că terenurile achiziționate i-au fost oferite de S.C. DU S.R.L.

Nu se reține nicio contradicție în succesiunea actelor încheiate, de colaborare, consultanță imobiliară, antecontract, apoi contract de vânzare-cumpărare, nefiind relevant, din perspectiva clauzelor contractuale, dacă pârâții cunoșteau modul exact în care reclamanta și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate, direct ori prin intermediari.

Nu se poate reține nici inopozabilitatea contractelor față de pârâți, care sunt ținuți să le respecte, chiar dacă nu au participat la încheierea acestora.

Nu sunt fondate nici apărarea bazată pe simulație prin caracterul fictiv al contractului de consultanță imobiliară întocmit între S.C. DU S.R.L. și cumpărătorul S.C. I S.R.L. și nici nerespectarea obligației de a prezenta minim 2 oferte vânzătorului, din moment ce a consimțit să încheie contractul cu acest cumpărător, obținând și prețul preconizat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții, solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, cerere legal timbrată cu taxele judiciare de timbru prevăzute de lege, invocându-se în motivare următoarele:

1. Instanța de fond a încălcat dreptul la apărare, respingând toate probatoriile solicitate, deși erau necesare și utile aflării adevărului.

Prin încheierea din 21.02.2006, instanța a respins probatoriile solicitate prin întâmpinare fără temei, în condițiile în care fuseseră invocate apărări ce vizau neexecutarea contractului, simulația și inopozabilitatea contractelor prezentate de reclamantă, cu consecința imposibilității de a demonstra susținerile în apărare.

2. Instanța a respins nejustificat excepția prematurității capătului 2 de cerere, deși nu s-a făcut dovada concilierii prealabile.

Reclamanta are obligația de a comunica pârâtului toate pretențiile sale, ori în invitația la conciliere, reclamanta nu a formulat nicio cerere de penalități.

În situația în care părțile s-ar fi prezentat la conciliere, s-ar fi putut ajunge la o soluție amiabilă doar cu privire la debitul principal, nu și la penalități, pentru că acestea nu fuseseră solicitate.

3. Instanța a respins neîntemeiat excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantei RJ, cu motivarea că soțul și-a reprezentat soția potrivit mandatului tacit reciproc, cu privire la actele de administrare a bunurilor comune, conform art. 35 alin.2 Codul familiei.

Actul în baza căruia subsemnații se obligau la plata a 7,7 miliarde lei ROL nu poate fi caracterizat ca un act de administrare față de suma mare a obligației asumate prin respectivul contract.

4. În mod greșit instanța de fond a apreciat îndeplinirea de către intimată a obligației contractuale asumate, limitându-se a constata că intimata a încheiat contracte de colaborare cu diverși parteneri în vederea executării contractului, fără a se analiza dacă aceștia, la rândul lor, au acționat în sensul de a duce la respectarea obligațiilor contractuale asumate.

Pentru a putea solicita plata comisionului, fiind vorba de un contract sinalagmatic, reclamanta ar fi trebuit să facă dovada executării obligațiilor contractuale, respectiv de identificare a unui ofertant prezentat de aceasta, cu care să fi încheiat ulterior un contract de vânzare-cumpărare.

Or, cumpărătorul a fost identificat de pârâți fără concursul intimatei. Contractul de comision condiționează plata comisionului de executarea de către intimata EI a unor prestații.

Reclamanta nu a dovedit că acel pretins intermediar (S.C. DU S.R.L.) ar fi prezentat către apelanți oferta ce a dus la încheierea contractului.

Cumpărătorul a apelat la serviciile S.C. DU S.R.L. după ce identificase terenul de cumpărat, limitându-se doar la consultanță și intermediere a vânzării terenului.

Instanța a analizat succesiunea actelor, nu însă și conținutul acestora.

Unică ofertă prezentată pârâților datează din 11.08.2005 (ofertant S.C. DU S.R.L.), dată la care aceasta nu putea prezenta o altă ofertă privind pe cumpărătorii din contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu S.C. I S.R.L., întrucât abia la 31.11.2005 s-a încheiat între acestea două contractul de prestări servicii consultanță imobiliară.

5. În mod eronat instanța de fond a reținut că S.C. I S.R.L. este cumpărătorul atras de agenție prin S.C. DU S.R.L., făcând referire la contractul de colaborare nr. 591/29.07.2005 și la contractul de prestări servicii consultanță imobiliară încheiat la 31.10.2005 între S.C. I S.R.L. și S.C. DU S.R.L.

Dacă se analizează natura relațiilor dintre S.C. I S.R.L. și S.C. DU S.R.L. s-ar fi observat că nu au ca obiect identificarea unei oferte, ci doar consultanță în intermedierea vânzării unor terenuri deja identificate de cumpărător.

De altfel, la încheierea contractului nu s-a confirmat la notarul public faptul intermedierii contractului de către o agenție comercială.

6. În mod eronat instanța a apreciat lipsit de importanță faptul că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, apelanții nu au avut cunoștință de faptul că vânzarea s-ar fi efectuat prin intermediul intimatei reclamante.

Acest fapt nu a fost adus la cunoștință nici de intimată și nici de cumpărătoare.

7. Instanța a înlăturat și apărarea bazată pe caracterul simulat al contractelor încheiate și pe inopozabilitatea față de apelanți cu motivația că apelanții ar fi consimțit să încheie contractul de vânzare-cumpărare cu cumpărătorul S.C. I S.R.L.

Din actele de la fond rezultă caracterul simulat și faptul că au fost încheiate tocmai pentru a acoperi o situație care duce la plata unui comision exagerat.

Intimata împreună cu S.C. DU S.R.L. au prezentat apelanților o situație juridică aparentă, situație în care S.C. DU S.R.L. apărea ca potențial cumpărător, însă anterior acestei situații, la 29.07.2005 încheiaseră între acestea un act secret, intitulat contract de colaborare, inopozabil reclamanților apelanți.

Al doilea act secret este contractul de consultanță încheiat de cumpărător cu S.C. DU S.R.L.

În concluzie, reclamanta nu poate solicita comisionul și penalitățile contractuale întrucât nici reclamanta și nici S.C. DU S.R.L. nu au prezentat o ofertă care să se concretizeze într-un contract de vânzare-cumpărare, oferta S.C. DU S.R.L. a fost prezentată la 11.08.2005 și nu viza pe cumpărătorul imobilului, care s-a prezentat abia în luna octombrie 2005, la momentul ofertei, S.C. DU S.R.L. nu avea contract de comision cu cumpărătorii conform art. IV lit. c pct.1 din contractul de colaborare semnat la 29.07.2005, neputând justifica calitatea de intermediar, apelanții nu au cunoscut existența contractelor între reclamantă, societatea cu care colabora și cumpărătorul imobilului fiind ținute ascunse, ceea ce duce la lipsa de opozabilitate a acestora.

8. În mod greșit instanța a înlăturat susținerile privind nevalabilitatea încheierii contractului de comision în condițiile lipsei mandatului semnatarului înscrisului, negocierea clauzelor contractuale fiind circumscrisă activității de avocat prevăzute de art. 3 lit. b din Legea nr.51/1995.

Activitățile avocatului limitate la asistență și reprezentare nu dau dreptul avocatului să negocieze în numele și pentru client clauzele unui contract.

Contractul de comision nu a fost încheiat valabil, nefiind semnat de apelanți, ci de avocat, care nu avea mandat să semneze și cu atât mai puțin să negocieze clauzele.

Avocatul era împuternicit să efectueze formalitățile premergătoare contractului, neavând putere de decizie în privința comisionului și nici mandat pentru acte de dispoziție, în lipsa unui mandat expres.

Apelanții nu se aflau în țară la data semnării contractului.

9. În mod greșit instanța de fond a înlăturat susținerile privind lipsa de efecte juridice a clauzelor abuzive inserate în contractul de comision și s-a apreciat că un comision de 10\% plus o penalitate de 10\%, adică un total de 220.000 Euro este rezonabil proporțional cu obligația asumată.

Apelantul RC a încheiat contracte și cu alte agenții, dar comisionul era de 2\% + TVA, plus 1\% penalități.

Există o disproporție evidentă între obligațiile intimatei (de identificare a unui potențial cumpărător) și obligațiile impuse prin contract, de plată a 7,7 miliarde lei (ROL).

10. Neexecutarea de către reclamantă a celorlalte obligații contractuale asumate, demonstrează disproporția evidentă dintre contraprestațiile părților din contractul de comision.

Conform clauzelor contractuale, agenția era obligată să transmită proprietarului minim două oferte. Agenția S.C. EI S.R.L. nu și-a îndeplinit obligația, făcând proprietarului o unică ofertă, care nici nu avea cum să se refere la cumpărătorul imobilelor.

Proprietarul ar fi trebuit să o confirme, semnând un proces-verbal, în care ar fi trebuit să se regăsească data prezentării ofertei, identificarea ofertantului și a prețului oferit de acesta.

În plus, agenția avea obligația de a efectua activități de promovare a vânzării imobilului, pe care nu și-a îndeplinit-o.

Se invocă în drept art.282 Cod procedură civilă, art.973 și art.1175 Cod civil.

Intimata a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat și menținerea în tot a sentinței apelate, cu cheltuieli de judecată.

În apel, pârâții-apelanți au administrat proba cu înscrisuri.

Analizând actele dosarului în conformitate cu dispozițiile art.295 Cod procedură civilă, Curtea constată și reține următoarele:

Intimata-reclamantă S.C. EI S.R.L. (agenția) și RC (apelantul-pârât – proprietar) reprezentat prin avocat CV au încheiat în data de 11.08.2005, contractul de comision nr. 541, prin care agenția se obliga, în calitate de intermediar, să identifice un cumpărător pentru imobilul situat în Calea 13 Septembrie, nr.243-245 + nr.233A, în suprafață de 1.229,14 mp.

La pct. III lit. A, părțile au stipulat că proprietarul va plăti agenției un comision în valoare de 110.000 Euro, cu condiția rezolutorie ca tranzacția să se realizeze la valoarea de 1.100.000 Euro, iar la lit. D că dacă întârzierea va depăși 30 zile, proprietarul va plăti agenției alături de comision și o penalitate al cărei cuantum este egal cu al comisionului.

În tabelul de procese-verbale încheiate între EI și client, în baza contractului de comision nr.541/11.08.2005, s-a consemnat ofertantul S.C. DU S.R.L.

Reclamanta-intimată S.C. EI S.R.L. încheiase anterior contractului de comision, la 29.07.2005, un contract de colaborare cu S.C. DU S.R.L., prin care părțile se obligau să coopereze în sensul realizării ofertelor cuprinse în anexa la contract, în vederea identificării unui contractant pentru oferta clienților agenției EI.

În tabelul de procese-verbale încheiate între EI și partener, în baza contractului de colaborare, la poziția nr. 7 este înscrisă și oferta privind imobilul situat în Calea 13 Septembrie, nr.243-245 + nr.233A aparținând apelanților-pârâți.

Între partenerul intimatei, respectiv S.C. DU S.R.L., în calitate de prestator servicii și reprezentantul S.C. I S.R.L., în calitate de beneficiar, s-a încheiat în data de 31.10.2005, contractul de prestări servicii consultanță imobiliară, prin care clientul se arăta interesat de serviciile prestate, incluzând intermedierea cumpărării pentru terenul din Calea 13 Septembrie, nr.243, nr. 245 și nr. 233A.

În aceeași dată, 31.10.2005, apelanții-pârâți au încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare privind imobilul respectiv autentificat sub nr.2635/31.10.2005 la BNP Expert București, în care s-a stipulat că prețul vânzării este de 1.100.000 Euro, iar transferul dreptului de proprietate are loc la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Prin actul adițional încheiat la BNP Expert București în data de 31.10.2005, s-a stipulat că în drepturile și obligațiile beneficiarului cumpărător ale reprezentantului societății, se subrogă S.C. I S.R.L., confirmându-se plata parțială a prețului convenit de părți.

Ulterior, la 11.11.2005, s-a încheiat și contractul de vânzare-cumpărare pentru prețul stabilit de 1.100.000 Euro încasat integral de apelanții-pârâți, contract încheiat de aceștia cu cumpărătoarea S.C. I S.R.L.

În condițiile în care reclamanta-intimată și-a îndeplinit obligația principală asumată prin contractul de comision, de a identifica un cumpărător pentru imobilul oferit spre vânzare de către apelanții proprietari, la prețul stabilit cu agenția, de 1.100.000 Euro, rezultă că în mod corect prima instanță a obligat pârâții la plata comisionului, precum și a penalităților de întârziere aferente, conform clauzelor contractuale.

În raport de obiectul pricinii, de susținerile părților, instanța are puterea de a aprecia asupra utilității probelor propuse spre administrare de părți.

La fond se constată că pârâții-apelanți au solicitat și proba cu interogatoriul și proba testimonială, fără a se indica ce aspecte anume ar fi urmat să fie probate în acest mod.

Instanța a apreciat că aspectele invocate în apărare legate de natura raporturilor dintre mandant și terți pot fi probate prin înscrisurile de la dosar.

Se constată că prima instanță nu a încălcat dreptul la apărare, atunci când a apreciat ca fiind suficiente înscrisurile existente la dosarul cauzei, în vederea pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

În mod corect prima instanță a respins excepția prematurității acțiunii cât privește capătul de cerere referitor la plata penalităților de întârziere.

Astfel, în convocarea la conciliere directă din 15.11.2005, adresată apelanților-pârâți se solicită atât plata comisionului datorat de 110.000 Euro, cât și a penalităților de întârziere convenite contractual, fără a se preciza cuantumul exact al acestora.

La data convocării la conciliere (06.12.2005) nici nu devenise scadentă obligația de plată a sumei egale cu comisionul de 110.000 Euro datorată cu titlu de penalități de întârziere, conform art. III lit. D din contract, intimata reclamantă având însă posibilitatea de a pretinde de la debitoare accesoriile debitului principal, potrivit clauzelor contractuale, parcurgându-se procedura prealabilă a concilierii directe, conform art.7201 Cod procedură civilă și următoarele.

La încheierea contractului de asistență juridică prin care avocatul CV era împuternicit să perfecteze contractul de comision, apelantul RC a acționat și în numele soției sale, în virtutea prezumției de mandat tacit reciproc.

Contractul de comision urmărea valorificarea unui bun aflat în patrimoniul comun al ambilor soți, neputând fi caracterizat drept act de dispoziție, din moment ce nu avea ca efect nici ieșirea bunului respectiv din patrimoniu și nici grevarea cu sarcini reale.

Pe de altă parte, contractul de comision era încheiat între agenția imobiliară și "proprietarul" imobilului, în calitate de client, ori imobilul în speță era proprietatea comună a apelanților-pârâți, care au și perfectat, ulterior, în această calitate, actele de vânzare-cumpărare, apelanta-pârâtă RJ având deci calitate procesuală în cauză.

Prin împuternicirea dată avocatului CV, semnată de apelantul-pârât RC (fila 10 din dosarul de fond), avocatul a fost mandatat să reprezinte și să perfecteze contractul de comision nr.541/11.08.2005, mandatul fiind deci unul special și expres. În consecință, apelanții-pârâți sunt obligați prin contractul încheiat de acesta în virtutea împuternicii primite.

Intimata-reclamantă nu și-a asumat obligația de a îndeplini personal obligațiile asumate prin contractul de comision, având posibilitatea de a apela, la rândul său la alți parteneri contractuali, pentru a identifica cumpărători pentru proprietarii ofertanți în cauză.

Nu avea deci obligația de a aduce la cunoștința apelanților-pârâți existența contractelor încheiate cu intermediara S.C. DU S.R.L., sau a contractului încheiat între aceasta din urmă și cumpărătoarea imobilului, întrucât, în virtutea principiului relativității efectelor contractelor, acestea nu dădeau naștere unor obligații contractuale în sarcina pârâților-apelanți (obligația de plată a comisionului și penalităților de întârziere aferente derivând din contractul încheiat cu reclamanta-intimată nr. 541/11.08.2005), fiind însă opozabile apelanților-pârâți, ca fapt social.

Nerespectarea dispozițiilor art. 20 din Normele metodologice nr.443/1999 nu are relevanță în cauză, în sensul că și dacă nu au fost verificate de notarul public clauzele contractului încheiat cu agenția, aceasta nu este de natură a lipsi de efectele obligatorii conform art.969 Cod civil, contractul de comision încheiat în speță.

Nu sunt aplicabile dispozițiile legii nr. 193/2000, deoarece contractul încheiat este rezultatul negocierii directe între mandatarul apelanților-pârâți și intimata-reclamantă, conținutul acestuia demonstrând că nu este al unui contract de adeziune cu clauze prestabilite.

Valoarea comisionului a fost stabilită și însușită ca atare în funcție de valoarea ridicată a tranzacției.

Apelanții-pârâți nu au denunțat contractul de comision încheiat la 11.08.2005, încheind ulterior la 11.11.2005 contractul de vânzare-cumpărare pentru imobilul respectiv, la prețul indicat chiar în cuprinsul contractului de comision.

Nu poate fi susținut caracterul simulat al contractelor de colaborare nr.518/29.07.2005 și de prestări servicii consultanță imobiliară din 31.10.2005, deoarece acestea nu creează o situație juridică care să intre în conflict cu cea prezentată de actul public reprezentant de contractul de comision.

Singura aparență creată, eventual, prin oferta S.C. DU S.R.L. consemnată în tabelul de procese-verbale anexă la contractul nr.541/11.08.2005, era aceea că această societate opera în nume propriu, când în realitate era tot o societate având ca obiect intermedierea tranzacțiilor imobiliare, urmărind identificarea de cumpărători pentru imobilele ofertate.

De altfel, vânzarea-cumpărarea urmărită de apelanții-pârâți a și fost încheiată cu reprezentanta S.C. I S.R.L., societate care era clienta ofertantei S.C. DU S.R.L. (în baza contractului de prestări servicii consultanță imobiliară din data de 31.10.2005), la rândul său colaboratoarea reclamantei-intimate, în baza contractului nr. 518 din data de 29.07.2005.

În concluzie, pentru considerentele arătate, Curtea a respins apelul ca nefondat, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă.

3.Contract de comision. Raspunderea societatii bancare a tragatorului comitent. Inexistenta unui acreditiv.

Societatea bancara nu poate fi tinuta raspunzatoare de neexecutarea obligatiilor contractuale asumate de comisionar.

În absenta unui acreditiv, banca nu poate interveni în raportul juridic stabilit între beneficiar si furnizor, pentru a conditiona efectuarea platilor pe masura prezentarii documentelor care sa ateste livrarea bunurilor contractate.

Reclamanta S.C. H S.A. a solicitat obligarea S .C. RPT S.R.L. la plata sumei de 470.000 dolari SUA, reprezentând diferenta din pretul marfii pe care societatea pârâta urma sa o achizitioneze de pe piata rusa, conform contractului de comision încheiat între cele doua societati.

Marfa (banda laminata) nu a fost cumparata, iar pârâta nu a mai fost în masura sa restituie integral suma avansata.

Pe parcursul solutionarii cauzei, reclamanta a formulat o cerere de chemare în garantie a societatii bancare prin intermediul careia a fost transferata suma de bani în contul comisionarului, solicitând instantei obligarea acesteia la suma mentionata, cu o dobânda de 6,4 % pe an. Temeiul formularii prezentei cereri l-a constituit, în opinia reclamantei, culpa bancii în debitarea sumei de 470.000 dolari SUA, aceasta urmând a fi platita numai în conditiile în care societatea importatoare – pârâta în cauza – prezenta documente justificative referitoare la efectuarea importului marfii.

Chemata în garantie a formulat întâmpinare, sustinând ca pretentiile formulate împotriva sa sunt nefondate. Banca a aratat ca nu putea interveni în relatiile comerciale ale partilor litigante si nu avea îndrituirea de a conditiona efectuarea platilor ordonate de titularii de cont.

S-a sustinut ca societatea bancara nu este parte în contractul de comision, având calitatea de tert fata de acest raport juridic.

Actiunea este întemeiata, în parte.

Pârâta – care nu a depus întâmpinare si nu a formulat aparari în cauza – a primit o suma determinata în cuantum, cu destinatie stabilita prin contract, comisionarul asumându-si obligatia de a achizitiona marfa pentru comitent, în limita valorii avansate.

Printr-un protocol încheiat ulterior, societatea pârâta a recunoscut neîndeplinirea acestei obligatii, iar prin plati efectuate în transe a fost restituita suma de 83.633 dolari SUA, ramânând de achitat 470.000 dolari SUA.

În consecinta, pârâta urmeaza a fi obligata la restituirea sumei pretinse, avansate de comitent si nevalorificate în acord cu contractul de comision.

Sub aspectul cererii de chemare în garantie, aceasta urmeaza a fi respinsa, societatea bancara neputând fi tinuta raspunzatoare de neexecutarea obligatiilor contractuale asumate de comisionar.

În absenta unui acreditiv, banca nu poate interveni în raportul juridic stabilit între beneficiar si furnizor, pentru a conditiona efectuarea platilor pe masura prezentarii documentelor care sa ateste livrarea bunurilor contractate.

(sentinta civila nr. 1350 COM/ 25.05.2001, irevocabila conform deciziei civile nr. 530/ 2001 a Curtii de Apel Constanta – sectia comerciala)

4. Contract de comision. Neindeplinirea obligatiilor contractate. Consecinte.

In speta, reclamanta S.C. "Prodexport" S.A. a formulat cerere de chemare in judecata prin care a cerut instantei obligarea paratei S.C. "Vinicola" S.A. la plata pretului produselor importate si a dobanzilor bancare.

In motivarea actiunii reclamanta a aratat ca, potrivit contractului de comision incheiat cu parata la 2 decembrie 1991, a importat din Italia cantitatea de 23.995 hl vin la pretul de 18,75 $/hl.

Livrarea a avut loc la 27 februarie 1992 si pentru plata pretului de 449.906 $ parata a virat reclamantei suma de 121.500.000 lei in vederea schimbului bancar in valuta, la 200 lei/US dolar.

La 6 martie 1992, s-a depus la Banca Comerciala "Ion Tiriac" S.A. Bucuresti dosarul necesar realizarii schimbului valutar, cuprinzand cererea angajament, cerere pentru plata la extern, dispozitie de transfer, licenta de import, buletinul vamal, contractul extern. Cu toate diligentele depuse la aceasta banca si la Banca Nationala a Romaniei, valuta necesara platilor externe s-a obtinut numai la 22 septembrie 1992, la un curs nefavorabil fapt ce a determinat ca suma avansata de parata sa fie neindestulatoare, fiind necesara completarea ei la care se adauga taxa vamala, asigurare si comision, totalizand 38.459.627 lei, suma la care a cerut obligarea paratei.

Pentru interzicerea platii reclamanta a cerut obligarea paratei si la plata dobanzilor bancare de 28%, calculate pana la 20 aprilie 1993 in suma de 5.384.400 lei, majorate ulterior la 19.002.156 lei, ca urmare a majorarii dobanzilor bancare.

Tribunalul Vrancea, prin sentinta civila nr. 65 din 7 aprilie 1994, a respins actiunea, considerand ca diferenta de curs valutar dintre momentul platii marfii in lei de catre parata si momentul realizarii schimbului valutar trebuie suportata de reclamanta, intrucat aceasta si-a asumat, prin contract, obligatia realizarii schimbului valutar, primind un comision de 0,8%, astfel ca suporta si riscul generat de blocajul financiar.

Apelul declarat de reclamanta impotriva acestei hotarari a fost respins de catre Curtea de Apel Galati prin decizia civila nr. 27/A din 22 septembrie 1994 retinandu-se culpa apelantei, constand in nedepunerea diligentelor necesare pentru obtinerea schimbului valutar fara intarziere, pentru evitarea consecintelor devalorizarii monedei nationale in raport cu moneda din contractul extern.

In cadrul recursului intemeiat pe dispozitiile art. 304 pct. 8 din Codul de procedura civila, reclamanta a sustinut gresita aplicare a dispozitiilor art. 405-412 din Codul comercial, privind contractul comercial de comision; potrivit acestor prevederi legale, riscul contractului, in care se cuprind si diferentele de curs valutar, se suporta de comitent, intrucat comisionarul indeplineste mandatul primit cu numele si pe cheltuiala acestuia.
De asemenea, a sustinut ca raspunderea sa, in cadrul contractului de comision, poate fi angajata numai in cazul depasirii cu rea credinta a imputernicirii primite, ceea ce in cauza nu s-a dovedit.

Recursul este intemeiat.

In fapt, partile in litigiu au incheiat raporturi juridice de comision, reglementate de Codul comercial.
Conform art. 405 din acest cod, comisionul are de obiect tratarea de afaceri comerciale de catre comisionar in socoteala comitentului. Intre comitent si comisionar exista aceleasi drepturi si obligatii ca intre mandat si mandatar.

Din prevederile sus-mentionate rezulta ca actele juridice incheiate de comisionar cu tertii isi produc efecte asupra comitentului, care suporta si riscurile legate de executarea contractului.
In cauza, comisionara SC "Prodexport" SA a incheiat contract extern de import de vinuri, pe seama comitentei SC "Vinicola" SA, care avea obligatia platii pretului produselor importate si, legat de executarea acestei obligatii, si-a asumat riscul influentelor nefavorabile asupra pretului, ca urmare a devalorizarii monedei nationale fata de moneda din contractul extern, in perioada de la primirea marfii si obtinerea valutei necesare achitarii pretului.

Raspunderea comisionarului, conform art. 403 din Codul comercial poate fi angajata numai in cazul in care aceasta, ca intermediar, nu-si indeplineste intocmai imputernicirile primite de la comitent.

In cauza nu s-a facut dovada ca prestatia asumata de comisionar, de realizare a operatiunilor de schimb valutar, s-a facut necorespunzator si ca acesta este culpabil pentru intarzierea in obtinerea valutei necesare platii pretului extern, astfel ca solutiile instantelor de fond si de apel, in sensul angajarii raspunderii acestuia, nu-si au temei.
Examinand concluziile expertizei contabile rezulta ca reclamanta comisionara a depus, la 6 martie 1992, la Banca Comerciala "Ion Tiriac" S.A., cerere pentru schimbul valutar cu toata documentatia necesara, revenind in mai multe randuri si sesizand si Banca Comerciala precum si Banca Nationala a Romaniei asupra intarzierii in realizarea schimbului valutar, astfel ca nu rezulta neindeplinirea unor obligatii de catre comisionara.
Intarzierea schimbului valutar, determinata de lipsa surselor de valuta, precum si influentele nefavorabile ale devalorizarii monedei nationale fata de cea din contractul extern, nu sunt imputabile comisionarei, ci sunt riscuri ale activitatii comerciale si, intrucat contractul de import se realizeaza, potrivit art. 405 din Codul comercial, pe seama comitentului, riscurile cad in seama acestuia, astfel ca refuzul pentru plata integrala a pretului din contractul extern, la cursul de la data schimbului valutar este neintemeiat.
In consecinta, recursul reclamantei urmeaza a fi admis, a se casa hotararea atacata si a se admite actiunea.

Curtea suprema de justitie.Sectia comerciala.

Decizie nr. 224 din 27 aprilie 1995.

5. Contract de expediție de mărfuri pentru transport în trafic combinat. Răspunderea cărăușului. Termenul de prescripție aplicabil

C.com., art.406 alin.(2)

Pârâta fiind o casă de  expediții , contractul de transport a unui container din România în Maroc , încheiat de reclamantă cu aceasta, este un contract de expediție  de mărfuri  pentru transport  în trafic combinat , contract nenumit  în codul comercial român, supus dispozițiilor ce reglementează contractul de comision cu care are o esență comună, expediționarul având figura comisionarului față de  reclamanta-comitent.

Contractul de expediție de mărfuri pentru transport în trafic combinat dintre părți  nu poate fi identificat cu însuși contractul de transport, care s-a încheiat de către pârâta expediționist cu transportatorul rutier și cu transportatorul maritim, termenul de prescripție  al  dreptului  la  acțiune  al reclamantei  intimate față de recurenta pârâtă  fiind  termenul de drept comun de 3 ani, care curge de la data la care reclamanta era îndreptățită  să  primească de la cumpărătorul din Casablanca contravaloarea mărfii, ca urmare a predării acesteia de către cărăuș, contra exemplarelor originale ale documentelor de transport.

            (Secția comercială, decizia nr.2833 din 27 septembrie 2007)

Prin acțiunea înregistrată la 10 august 2005, reclamanta S.C. L. SA Botoșani, a chemat în judecată pe pârâta S.C. SDV SCAC România SRL București, solicitând instanței să oblige pârâta să-i plătească suma de 42.248,98 Euro (1.673.651.094 lei ROL), reprezentând contravaloarea mărfii încredințate pentru a fi transportată și predată beneficiarului din Casablanca, Maroc, respectiv societății „REDVIS”, marfă nepredată destinatarului.

            Prin sentința nr.498 din 27 septembrie 2005, Tribunalul Botoșani, Secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea și a obligat pârâta să-i plătească suma de 42.248,98 Euro, în echivalent în lei, la data plății, reprezentând contravaloare marfă, reținându-se că pârâta, în calitate de cărăuș, este răspunzătoare de marfa încredințată spre transport, din momentul în care a primit marfa și până la momentul predării ei destinatarului și emiterea de către acesta a documentelor originale de transport; fiind, totodată, răspunzătoare „pentru faptele subordonaților săi, ale tuturor cărăușilor succesivi și ale oricărei alte persoane, căreia i-a încredințat efectuarea transportului” (art.423 C.com.); precum și, că pârâta recunoaște că a eliberat marfa în portul de destinație fără a primi actele originale, respectiv factura, packing-listul și conosamentul, acte ce permiteau ridicarea containerului cu marfa din portul de destinație.

            Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței instanței de fond  a fost respins, prin decizia nr.8 din 1 februarie 2006 a Curții de Apel Suceava, Secția comercială, contencios administrativ și fiscal, prin care  au fost respinse și excepțiile invocate de apelantă, privind prescripția extinctivă a dreptului reclamantei la acțiune, a lipsei calității procesual pasive a apelantei și a încălcării dreptului la apărare.

            Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că apelanta a fost legal citată pentru termenele de judecată iar cererea de amânare a judecării cauzei, formulată de apelantă, a fost primită o zi după termenul de judecată, ea neîndeplinind cerințele art.156 alin.(1) C.proc.civ., în cauză  nefiind incident termenul de 6 luni, prevăzut de art.4 lit.e) din Decretul nr.167/1958, ci termenul de prescripție de 1 an,  prevăzut de art.32/1 din Decretul 451/1972, suspendat la 2 iunie 2004, prin introducerea reclamației administrative;noul termen de prescripție de un an începând să curgă de la 23 februarie 2005, data răspunsului la reclamația menționată. Pârâtul apelant,  în calitate de cărăuș , are calitate procesuală, fiind chemat să răspundă pentru neîndeplinirea obligațiilor sale, conform art.423 C. com. coroborat cu art.421 și 425 C. com.

            Instanța de control judiciar a mai reținut  culpa pârâtei, constând în predarea containerului fără a primi de la beneficiar originalele actelor opozabile semnate, în lipsa cărora, banca plătitoare a refuzat plata, fapt recunoscut de pârâtă prin răspunsul dat reclamației administrative, din 2 iunie 2004, prin adresa din 23 februarie 2005; containerul cu marfă, fiind eliberat, fără să fi fost returnate, în schimb, actele însoțitoare ale mărfii, respectiv factura, packing-listul și conosamentul, semnate de reprezentantul legal al firmei beneficiare.

            Împotriva deciziei instanței de apel și a sentinței instanței de fond, pârâta a declarat recurs, solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art.304 pct.5,7 și 9 C. proc. civ., admiterea acestuia și , în principal , anularea deciziei instanței de apel și a sentinței instanței de fond, cu trimiterea cauzei spre rejudecare în fond, în vederea formulării cererii de chemare în garanție și administrării probatoriilor, iar, în subsidiar, casarea hotărârilor atacate și, pe fond, respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

            În fundamentarea recursului său, pârâta a criticat instanța fondului pentru încălcarea dreptului său la apărare, întrucât, la primul termen de judecată, deși formulase cerere de amânare a judecării cauzei pentru lipsă de apărare, nu s-a dat curs cererii, încălcându-se dispozițiile art.156 C.proc.civ., aspect invocat și în fața instanței de control judiciar, care nu a considerat critica întemeiată.

            Invocând motivul prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., recurenta a reproșat instanței de apel abuzul de folosință a forței coercitive a statului, prin omisiunea de a aplica sancțiunea legală a prescripției, arătând că, în condițiile în care instanța de fond nu a invocat, din oficiu, excepția prescripției extinctive, fiind o excepție de ordine publică, pârâta a invocat-o în apel, întemeindu-se pe dispozițiile art.4 lit.e) din Decretul nr.167/1958, dar instanța de control judiciar a respins-o.

            Recurenta a criticat instanța de apel pentru greșita aplicare a legii, respectiv a Convenției CMR de la Geneva, care nu era incidentă, întrucât contractul de transport, în cauză, este încheiat între două societăți de naționalitate română, iar componenta sa rutieră s-a desfășurat exclusiv pe teritoriul României, în cauză aplicându-se, dispozițiile Decretului nr.167/1958 și Titlul XII, Cartea I, respectiv Titlul II, Cartea IV, Cod comercial și eventual Convenția Națiunilor Unite privind transporturile pe mare din 1978, dispoziții potrivit cărora cererea reclamantei ar fi trebuit îndreptată împotriva ultimului cărăuș (societatea SCAC Maroc), care este răspunzător  atât față de expeditor cât și față de cărăușul anterior , dacă ar fi predat marfa fără a pretinde depunerea sumei stabilite ca preț al mărfii și, respectiv, transportului, iar, pentru mărfurile aflate în păstrarea transportatorului maritim în portul de încărcare Constanța, pe timpul transportului și în porturile de descărcare, răspunderea revine cărăușului MSC SA , Geneva, răspunderea recurentei încetând la 24 noiembrie 2003, când marfa se găsea încărcată la bordul navei MSC Sydney și încredințată cărăușului maritim.

Recurenta a criticat instanța de apel și pentru greșita aplicare a dispozițiilor Convenției privind transporturile pe mare din 1978, care limitează răspunderea cărăușului la 2,5 DST/kg. marfă, suma acordată de instanță reclamantei fiind, incorect, stabilită la 42.248,98 Euro.

            Invocând motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.7 C. proc. civ., recurenta a criticat instanța de fond, pentru că nu a administrat probe de natură să dovedească raporturile contractuale cu societatea REDVIS Casablanca,  Maroc și prețul corect al mărfii, pretins de reclamantă, omițând să verifice calitatea procesuală a părților și pronunțând o sentință contradictorie prin care , deși, s-a reținut că transportul a fost efectuat la termen și în bune condițiuni de către pârâta recurentă, o obligă, totuși, pe aceasta la plata prețului mărfurilor, fără a fi fost demonstrat prejudiciul suportat de reclamantă.

            Recursul nu este fondat.

            Invocând motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.5 C. proc.civ., recurenta a reluat, în fapt, critica formulată în apel, ridicând, din nou, excepția încălcării dreptului său la apărare, prin neacordarea de către instanța de fond a unui nou termen de judecată, pentru lipsă de apărare, excepție examinată și respinsă întemeiat de instanța de apel. Aceasta din urmă a reținut corect că recurenta pârâtă a fost citată legal la 29 august 2005, pentru termenul din 27 septembrie 2005, având timpul necesar pentru formularea apărărilor, iar scrisoarea, cuprinzând cererea pentru acordarea unui nou termen, a parvenit instanței după termenul de dezbateri, în fond .

            Excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei pârâte a fost,corect, respinsă de instanța de apel, care a reținut ca incidente, în cauză, dispozițiile art.423 și ale art.425 C.com.

            Din actele dosarului rezultă că soluția instanței de apel a fost corectă, dar nu în temeiul dispozițiilor art.421, art.423 și ale art.425 C. com., ci în baza art.406 alin. (2) C.com., potrivit căruia „comitentul nu are acțiune în contra persoanelor cu care a contractat comisionarul și nici acestea nu au vreo acțiune în contra comitentului”. Cum pârâta este o casă de expediții, contractul încheiat de reclamantă cu aceasta este, deci, un contract de expediție de mărfuri pentru transport în trafic combinat, contract nenumit în codul comercial român, supus dispozițiilor ce reglementează contractul de comision cu care are o esență comună, expediționarul având figura comisionarului față de reclamanta – comitent. De altfel, containerul încărcat cu marfa vândută a fost remis pârâtei, tocmai spre a fi expediat cumpărătorului din Maroc.

            De asemenea, instanța de apel a respins, în mod corect, excepția prescripției extinctive, invocată de pârâta recurentă, deși s-a raportat,  eronat , la dispozițiile Convenției de la Geneva din 1956 referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele, instrument interstatal, la care România a aderat prin Decretul nr.451/1972, dar care nu este incident în cauză.

            Instanța a stabilit că, în cauză, nu are incidență termenul de prescripție de 6 luni, prevăzut de art.4 lit.e) din Decretul nr.167/1958, care avea aplicabilitate numai raporturilor dintre organizațiile socialiste de stat, acesta fiind caduc în condițiile actuale ale economiei de piață, așa cum a stabilit expres Curtea Constituțională, prin decizia nr.72 din 5 iulie 1994. Astfel, între părțile în litigiu, existând un contract de expediție de mărfuri pentru transport în trafic combinat, care nu poate fi identificat cu însuși contractul de transport, care s-a încheiat de către pârâta expediționist cu transportatorul rutier și cu transportatorul maritim, termenul de prescripție al dreptului la acțiune al reclamantei intimate față de recurenta pârâtă este termenul de drept comun de 3 ani, care curge de la data la care reclamanta era îndreptățită să primească de la cumpărătorul din Casablanca, contravaloarea mărfii, ca urmare a predării acesteia de către cărăuș contra exemplarelor originale ale documentelor de transport – factură, packing-list și conosament, respectiv, din luna aprilie 2004 iar, la 4 iulie 2005, data acțiunii, termenul de prescripție nu era împlinit. Cum în cauză părțile nu au probat că ar fi convenit să aplice normele standardizate, elaborate sub egida Uniunii Societăților de Expediții din România (USER), procedura reclamației administrative prealabile nu era obligatorie, deși reclamanta a înțeles să o urmeze,  fără a putea fi luate în considerare dispozițiile Convenției CMR, care nu sunt incidente în cauză.

Curtea nu a luat în considerare nici dispozițiile Convenției de la Hamburg din 1978 privind transportul de mărfuri pe mare, ratificată atât de România cât și de Maroc, întrucât acestea vizează contractul de transport încheiat de recurenta pârâtă cu transportatorul naval, MSC SA Geneva, iar nu contractul de expediție de mărfuri pentru transport încheiat cu reclamanta intimată.

            Din corespondența purtată de părți rezultă că recurenta pârâtă a recunoscut că biroul său din Casablanca, ca destinatar al transportului,  are culpa de a nu fi cerut, potrivit instrucțiunilor reclamantei, exemplarul original al documentelor de transport, spre a elibera containerul cu marfă cumpărătorului REVDIS din Casablanca și s-a angajat să depună diligențe pentru a recupera contravaloarea mărfii, de 42.248,98 euro. În mod corect, instanța de control judiciar a validat obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei menționate.

            Așa fiind, recursul  declarat de pârâta SC SDV SCAC SRL împotriva deciziei nr.8 din 1 februarie 2006 a  Curții de Apel Suceava, Secția Comercială, contencios administrativ și fiscal,  a fost respins ca nefondat, făcându-se aplicarea art.312 alin.(1) C.proc. civ.

            Cu aplicarea dispozițiilor art.274 alin. (1) C. proc. civ. recurenta a fost obligată să plătească intimatei reclamante suma de 5.300 lei,  cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

Concluzii și propuneri

Când o întreprindere vrea sa-si dezvolte afacerile intr-o alta tara, pe o piata îndepartata, poate sa trimita un auxiliar, un prepus al sau, ori sa înfiinteze acolo o sucursala. Dar în cazul când nu vrea sa-si ia asemenea sarcini si raspunderi ”ea se poate adresa unei persoane sau unei întreprinderi din acea tara, care sa prospecteze piata, sa încheie operatiile respective, contra unei remuneratii numita comision” .

Persoana fizica sau juridica, care efectueaza astfel de operatiuni comerciale, au independenta în raporturile cu persoana pe seama careia activeaza. Aceste persoane îsi fac o profesie, un comert, din operatiunile de intermediere -rentabile- prin comisionul pe care îl primesc.

Contractul de comision este reglementat de art. 405-412 din Codul comercial.

Acest contract cunoaste o utilizare deosebita în practica internationala în domeniul vânzarii-cumpararii de marfuri, a transporturilor, precum si cu privire la operatiuni asupra valorilor mobiliare.

Ambele parti sunt interesate în derularea contractului, astfel: comisionarul, este interesat sa-si îndeplineasca în cât mai bune conditiuni însarcinarile primite, pentru ca remuneratia sa este calculata în functie de volumul tranzactiilor încheiate, iar comitentul, este scutit de grijile derularii contractului, pentru ca el va beneficia de: competenta profesionala a comisionarului, de creditul de care se bucura în rândurile clientelei, de prestigiul pe care îl are în tara respectiva sau în zona geografica respectiva.

Obiectul contractului de comision îl reprezinta „tratarea de afaceri comerciale” (art. 405 C.com.). Cu toate ca este parte în contractele pe care le încheie pe seama comitentului, comisionarul are numai o obligatie de „ a face” (a presta un serviciu, a executa o lucrare), iar nu o obligatie de „a da” (a constitui sau a transmite un drept real). Comisionarul este considerat ca fiind un „prestator de servicii”

Contractul de comision se încheie ca orice contract când se realizeaza acordul de vointa al partilor. Contractul are la baza împuternicirea pe care comitentul o acorda comisionarului de a încheia anumite acte juridice, cu precizarea limitelor împuternicirii. Înscrisul constatator poarta denumirea de procura.

Prin urmare, de regu1ă, comisionarul este răspunzător față de comitent pentru încheierea actelor juridice cu terțul, nu și pentru executarea lor, afară de cazul când prin contractul de comision comisionarul s-a obligat să răspundă personal pentru nerespectarea obligațiilor asumate de către terți. În acest sens art. 412 C. com. prevede: Comisionarul nu este răspunzător pentru îndeplinirea obligațiilor luate de către persoanele cu care a contractat, afara de convenție contrară.

Una dintre propuneri se referă la îmbunătățirea definiției din codul comercial care din punctul meu de vedere este incompletă.

O altă propunere se referă la intrarea în vigoare mai repede a codului civil unde mai nou apare reglementat și contractul de comision .

Bibliografie

I. Legislație

1.Codul comercial

2. Codul civil

II Tratate, cursuri, monografii

Angheni Smaranda, Drept comercial, Editura C.H.Beck, București, 2008

Bleoancă Alexandru, Contractul în formă electronică, Editura Hamangiu, București, 2010

Boroi Gabriel, Drept civil. Partea generală.Persoanele, Ediția a 4-a, Editura Hamangiu, București, 2010

Cărpenaru Stanciu , Tratat de drept comercial român, Editura Universul Juridic, 2009

Florescu Dumitru, Contractele de comerț internațional, Editura Universul Juridic, București, 2009

Georgescu I.L., Drept comercial român, Editura C.H.Beck, București, 2002

Motiu Florin, Contracte speciale în noul cod civil, Editura Walters Kluwer, București, 2010

Nemeș Vasile, Drept comercial, Editura Universul Juridic, București, 2011

Oprea Alina, Dreptul comerțului internațional, Editura Risoprint, 2010

Piperea Gheorghe, Drept comercial, Editura C.H.Beck, 2009

Popa Sorana, Drept comercial, Editura Universul Juridic, București, 2009

Popovici Paul, Drept comercial, Editura Karuna, 2008

Roșu Angelica, Drept comercial, Editura Pro Universitaria, București, 2010

Schiau Ioan, Drept comercial, Editura Hamangiu, București, 2009

Sitaru Alexandru, Tratat de drept comercial internațional, Volumul I, Editura Universul Juridic, 2008

Stănciulescu Liviu, Stanciu Cărpenaru, Vasile Nemeș, Contracte civile și comerciale, Editura Hamangiu, București, 2009

Turcu Ion, Tratat teoretic și practic de drept comercial, Volumul III, Editura C.H.Beck, 2009

III Studii publicate în reviste de specialitate

Juanita Goicovici, Formarea progresivă a contractelor – noțiune și sferă de aplicare, în revista Dreptul nr.7/2008

Încheierea contractului poate rezulta din anumite înscrisuri, iar nu numai dintrâun înscris unic, s.com, dec. Nr. 1237/2000, în RDC nr. 6/2001

Militaru, I.N, Privilegiul dreptului de retenție al comisionarului, în RDC nr.1/2008

Raluca Bercea, “Momentul încheierii contractelor comerciale la distanță”, Revista de Drept Comercial, nr. 6/2004 Editura Lumina Lex, București, 2004

Sorana Popa, Maria Fodor, Discuții în legătură cu OUG nr 119/2007 privind combaterea întârzierii executării obligațiilor de plată rezultate din contractele comerciale, în revista Dreptul nr. 4/2008

Revista Dreptul nr.12/1994

Revista Dreptul nr.11/1997

Revista de Drept Comercial nr.2/2001

Revista de Drept Comercial nr.1/2004

IV. Site-uri de Internet și baze de date consultate

www.scj.ro

www.legalis.ro

Bibliografie

I. Legislație

1.Codul comercial

2. Codul civil

II Tratate, cursuri, monografii

Angheni Smaranda, Drept comercial, Editura C.H.Beck, București, 2008

Bleoancă Alexandru, Contractul în formă electronică, Editura Hamangiu, București, 2010

Boroi Gabriel, Drept civil. Partea generală.Persoanele, Ediția a 4-a, Editura Hamangiu, București, 2010

Cărpenaru Stanciu , Tratat de drept comercial român, Editura Universul Juridic, 2009

Florescu Dumitru, Contractele de comerț internațional, Editura Universul Juridic, București, 2009

Georgescu I.L., Drept comercial român, Editura C.H.Beck, București, 2002

Motiu Florin, Contracte speciale în noul cod civil, Editura Walters Kluwer, București, 2010

Nemeș Vasile, Drept comercial, Editura Universul Juridic, București, 2011

Oprea Alina, Dreptul comerțului internațional, Editura Risoprint, 2010

Piperea Gheorghe, Drept comercial, Editura C.H.Beck, 2009

Popa Sorana, Drept comercial, Editura Universul Juridic, București, 2009

Popovici Paul, Drept comercial, Editura Karuna, 2008

Roșu Angelica, Drept comercial, Editura Pro Universitaria, București, 2010

Schiau Ioan, Drept comercial, Editura Hamangiu, București, 2009

Sitaru Alexandru, Tratat de drept comercial internațional, Volumul I, Editura Universul Juridic, 2008

Stănciulescu Liviu, Stanciu Cărpenaru, Vasile Nemeș, Contracte civile și comerciale, Editura Hamangiu, București, 2009

Turcu Ion, Tratat teoretic și practic de drept comercial, Volumul III, Editura C.H.Beck, 2009

III Studii publicate în reviste de specialitate

Juanita Goicovici, Formarea progresivă a contractelor – noțiune și sferă de aplicare, în revista Dreptul nr.7/2008

Încheierea contractului poate rezulta din anumite înscrisuri, iar nu numai dintrâun înscris unic, s.com, dec. Nr. 1237/2000, în RDC nr. 6/2001

Militaru, I.N, Privilegiul dreptului de retenție al comisionarului, în RDC nr.1/2008

Raluca Bercea, “Momentul încheierii contractelor comerciale la distanță”, Revista de Drept Comercial, nr. 6/2004 Editura Lumina Lex, București, 2004

Sorana Popa, Maria Fodor, Discuții în legătură cu OUG nr 119/2007 privind combaterea întârzierii executării obligațiilor de plată rezultate din contractele comerciale, în revista Dreptul nr. 4/2008

Revista Dreptul nr.12/1994

Revista Dreptul nr.11/1997

Revista de Drept Comercial nr.2/2001

Revista de Drept Comercial nr.1/2004

IV. Site-uri de Internet și baze de date consultate

www.scj.ro

www.legalis.ro