Contractul de Comert International 2

INTRODUCERE

Dintre realitățile juridice ale comerțului mondial, indiscutabil, contractul este cea mai importantă, cea mai complexă și cea mai relevantă pentru acest domeniu.

Importanța lui se verifică prin aceea că el reprezintă principalul instrument juridic de înfăptuire a circulației valorilor și cunoștințelor la scară planetară.

De asemenea, relevanța contractului comercial se confirmă prin aceea că el formează instituția juridică cea mai importantă a dreptului comerțului internațional, care polarizează și prin care se exprimă întregul specific al acestui segment, cu totul special, al dreptului privat.

Se poate spune că armătura juridică a oricărei tranzacții internaționale o constituie contractul, care poate fi definit ca fiind un act juridic încheiat prin acordul de voință a două sau mai multe persoane cu scopul de a crea, modifica sau a stinge raporturi juridice.

Comercialitatea și internaționalitatea sunt elementele definitorii ale noțiunii de contract comercial internațional. Raporturile juridico-economice care se nasc prin mijlocirea unui contract comercial internațional trebuie să conțină necesarmente un element de extraneitate, cum ar fi: una din părțile contractante (persoană fizică sau juridică) să fie străină, plata prețului să fie făcută într-o monedă de circulație internațională – element absolut necesar în operația de localizare a contractului.

Consecința internaționalității contractelor comerciale constă în faptul că raportul juridic căruia îi dă naștere iese de sub guvernarea unui anumit sistem de drept național, contractului respectiv fiindu-i aplicale rnai multe izvoare de drept: tratatele internaționale, uzanțele comerciale-uniforme unul din sistemele de drept național.

Încă din momentul încheierii unui contract commercial internațional se pune problema de a ști care va fi sistemul de drept care va cârmui acest contract, din acest moment și până la ultimul act de executare a obligațiilor pe care le conține.

Aceasta se datorează faptului că raporturile juridice prin care se realizează comerțul internațional, prin însăși natura, structura și finalitatea lor, au o aderență internațională, conțin elemente de extraneitate ce pun în prezență și „în conflict" mai multe sisteme de drept, care, cu titluri juridice, se pretind deopotrivă competente pentru cârmuirea, în totalitate sau în parte, a acestor raporturi juridice.

O astfel de problemă se ridică nu numai în cazul în care se investește un litigiu cu privire la un contract comercial internațional ci și atunci când trebuie să se știe după care lege în prezență se va soluționa litigiul, și ea se poate ridica, independent și înainte de orice contencios între părți și tocmai în scopul de a se evita un eventual litigiu.

Contractele de comerț internațional generează drepturi și obligații reciproce între părți. Ele sunt contracte bilaterale, sinalagmatice perfecte.

Reciprocitatea obligațiilor determină implicit interdependența lor, iar de aici decurg consecințele specifice unor asemenea obligații, și anume, posibilitatea invocării excepției de neexecutare, ca și facultatea de a cere executarea contractului ori rezoluțiunea lui de către partea interesată în cazul în care partenerul său contractual nu-și îndeplinește prestația asumată prin contract.

Unul dintre aspectele fundamentale ale studiului contractului de comert internațional îl reprezintă problematica legată de neexecutarea contractelor respectiv efectele neîndeplinirii obligațiilor contractuale asupra părților și asupra bunei desfășurări a comerțului mondial.

În cadrul contractelor comerciale internaționale este necesar sa fie prevăzută, pe baza unor clauze precise, răspunderea părților pentru neexecutarea obligațiilor asumate, din cauze obiective sau subiective alături de reglementări specifice cu privire la consecințe, penalități de întârziere, daune interese, termen de prescripție, cuantum.

Legat de aceasta, trebuie relevat faptul că soluționarea diferendelor dintre părțile contractuale referitoare la interpretarea sau executarea contractului revine instanțelor judecătorești sau organelor arbitrale competente.

Un rol important în conținutul contractului de comerț internațional îl au clauzele ce evocă aspecte strict juridice legate de executarea lui, de consecințele neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a acestuia sau de reglementarea legală ce îi este incidență.

Prin astfel de clauze, părțile stabilesc reperele răspunderii lor pentru felul cum își execută obligațiile contractuale asumate, determină legea aplicabilă contractului lor și hotărăsc jurisdicția la care înțeleg să supună spre soluționare eventualele litigii ce s-ar putea ivi între ele cu referire la executarea contractului.

Clauzele ce evocă aspecte strict juridice nu sunt absolut indispensabile în conținutul contractului. Ele nu sunt menite să clarifice elementele fundamentale ale contractului, ci urmăresc ca finalitate să definească sancțiunile la care se expune contractantul care nu-și execută sau își execută defectuos prestația asumată, să determine legea care guvernează contractul.

Referitor la clauzele privind răspunderea părților trebuie arătat că acestea vor conține precizări cu privire la sancțiunile aplicabile cumpărătorului pentru nerespectarea obligației de plată, precum și la sancțiunile aplicabile vânzătorului în cazul neexecutării sau executării defectuoase ori cu întârziere a obligației de predare a mărfii, ca și a obligației de garanție pentru vicii.

În general, aceste sancțiuni îmbracă forma penalităților de întârziere sau de neexecutare. Ele se regăsesc în clauza penală a cărei inserare în conținutul contractului, deși nu este obligatorie, prezintă totuși o mare utilitate prin funcția triplă pe care o îndeplinește: stimulatorie, reparatorie și sancționatorie.

De asemenea, în conținutul contractului de comerț internațional părțile pot prevedea clauze exoneratorii sau limitative de răspundere pentru ipoteza când, pe parcursul executării obligațiilor contractuale, ar surveni evenimente imprevizibile și insurmontabile de natură să împiedice pe una din părți să-și îndeplinească prestația asumată în condițiile stabilite prin contract sau să facă mai oneroasă îndeplinirea acelei prestații.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CONTRACTELE DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

1.1.Aspecte generale privind contractele de comerț internațional

Epoca modernă, dar mai ales cea contemporană, au generat dezvoltarea, diversificarea și specializarea fără precedent a producției de mărfuri și a serviciilor. În aceste condiții, realizarea exclusiv prin mijloacele proprii ale unui stat a întregii game de produse și servicii necesare pentru satisfacerea necesităților sale economice și sociale a devenit practic imposibilă sub aspect tehnic și oricum ineficientă din punct de vedere economic. S-a creat astfel o interdependență între economiile naționale ale diferitelor țări, ceea ce a constituit fundamentul schimburilor economice internaționale.

În zilele noastre, interdependențele economice dintre statele lumii s-au adâncit ca urmare a procesului de globalizare, care se exprimă, în mod esențial, prin internaționalitatea producției și a tehnologiilor, a piețelor de mărfuri, de servicii și de capitaluri, creșterea complexității și diversității producției, comerțului și desfacerii, dezvoltarea și sporirea iară precedent a rapidității transporturilor și telecomunicațiilor, inclusiv prin expansiunea comerțului electronic.

În ultimele două decenii, schimburile comerciale internaționale au cunoscut o dezvoltare deosebită. Comercianții, persoane fizice și societățile comerciale, și-au intensificat relațiile lor comerciale în cele mai diferite domenii de activitate.

Procesele de integrare economică s-au adâncit în Europa devenind una dintre cele mai puternice piețe comerciale din lume. Astfel, relațiile contractuale s-au extins, rolul contractelor de comerț internațional devenind tot mai important.

Tranzacțiile comerciale s-au multiplicat, comercianții recurgând în mod curent la contract în cele mai variate domenii de activitate. După cum observau Jean-Michel Jacquet și Philippe Delebeque, operațiunile de comerț internațional sunt derulate prin intermediul contractelor.

De aceea, cunoașterea clauzelor acestor contracte, a particularităților formării, interpretării și executării lor în comerțul internațional se impune cu necesitate pentru cei angajați în tranzacții comerciale internaționale, dar și pentru cei care studiază problemele comerțului internațional.

Contractele comerciale internaționale constituie instituția centrală a dreptului comerțului internațional, ele fiind cel mai important instrument juridic de realizare a operațiunilor de comerț exterior și cooperare economică internațională.

Aceste contracte sunt principalul izvor al obligațiilor comerciale internaționale, celelalte izvoare (actele juridice unilaterale și aspectele juridice) prezentând o importanță mai redusă.

Contractele comerciale internaționale constituie o formă a contractelor comerciale și, ca atare, întocmai ca acestea din urmă, au ca drept comun reglementările aplicabile contractelor civile în general, față de care se deosebesc însă prin anumite particularități, generate de natura lor comercială.

Contractele comerciale internaționale se disting, la rândul lor, față de contractele comerciale (interne), prin anumite particularități, generate mai ales, de caracterul lor de internaționalitate. Sintetizând particularitățile contractelor comerciale internaționale, definim aceste contracte ca fiind acordurile de voință încheiate între două sau mai multe subiecte ale dreptului comerțului internațional, care îndeplinesc condiții de comercialitate și internaționalitate și care au ca scop nașterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice de comerț internațional.

Cadrul juridic general al participării României la relațiile comerciale internaționale este constituit, sub aspect instituțional, din ansamblul organizațiilor internaționale cu atribuții în domeniul comerțului mondial la care România este parte, iar din punct de vedere al conținutului său, din sistemul principiilor și, regulilor care guvernează aceste relații.

Sub aspect formal juridic, acest cadru este reglementat prin acordurile internaționale, multilaterale sau bilaterale, pe care România le-a încheiat, mai ales începând din anul 1990 – acorduri ce se pot clasifica în: acorduri cu vocație universală; acorduri cu vocație general-europeană, încheiate după 1990, acorduri decurgând din calitatea României de membru U.E. și alte acorduri privind participarea României la comerțul internațional.

Principalele funcții ale Conferinței, conform Statutului UNCTAD sunt în principal, să favorizeze expansiunea comerțului internațional în scopul de a accelera dezvoltarea economică, să formuleze principii și politici privind comerțul internațional, să ia măsuri în vederea adoptării de instrumente juridice multilaterale în domeniul comerțului.

Totodată, România este parte la Acordul de la Marrakech privind constituirea Organizației Mondiale a Comerțului, încheiat la 15 aprilie 1994. Scopul acordului, este acela de a pune în aplicare un sistem comercial integrat, care să înglobalizeze G.A.T.T. 1947, rezultatele eforturilor de liberalizare a comerțului internațional până în acel moment, precum și toate rezultatele negocierilor comerciale multilaterale din Runda Uruguay.

Prin acest acord s-a constituit Organizația Mondială a Comerțului (O.M.C.), ca organism independent de O.N.U., cu scopul de a servi drept cadru instituțional comun pentru desfășurarea relațiilor comerciale dintre membrii săi. Funcțiile sale sunt de a reglementa comerțul internațional, de a constitui un forum de negocieri pentru membrii săi cu privire la relațiile comerciale multilaterale și, totodată, de a administra regulile și procedurile de reglementare a diferendelor dintre ele.

Datorită importanței contractelor în comerțul mondial, organismele internaționale specializate și, în pi cooperare economică internațională.

Aceste contracte sunt principalul izvor al obligațiilor comerciale internaționale, celelalte izvoare (actele juridice unilaterale și aspectele juridice) prezentând o importanță mai redusă.

Contractele comerciale internaționale constituie o formă a contractelor comerciale și, ca atare, întocmai ca acestea din urmă, au ca drept comun reglementările aplicabile contractelor civile în general, față de care se deosebesc însă prin anumite particularități, generate de natura lor comercială.

Contractele comerciale internaționale se disting, la rândul lor, față de contractele comerciale (interne), prin anumite particularități, generate mai ales, de caracterul lor de internaționalitate. Sintetizând particularitățile contractelor comerciale internaționale, definim aceste contracte ca fiind acordurile de voință încheiate între două sau mai multe subiecte ale dreptului comerțului internațional, care îndeplinesc condiții de comercialitate și internaționalitate și care au ca scop nașterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice de comerț internațional.

Cadrul juridic general al participării României la relațiile comerciale internaționale este constituit, sub aspect instituțional, din ansamblul organizațiilor internaționale cu atribuții în domeniul comerțului mondial la care România este parte, iar din punct de vedere al conținutului său, din sistemul principiilor și, regulilor care guvernează aceste relații.

Sub aspect formal juridic, acest cadru este reglementat prin acordurile internaționale, multilaterale sau bilaterale, pe care România le-a încheiat, mai ales începând din anul 1990 – acorduri ce se pot clasifica în: acorduri cu vocație universală; acorduri cu vocație general-europeană, încheiate după 1990, acorduri decurgând din calitatea României de membru U.E. și alte acorduri privind participarea României la comerțul internațional.

Principalele funcții ale Conferinței, conform Statutului UNCTAD sunt în principal, să favorizeze expansiunea comerțului internațional în scopul de a accelera dezvoltarea economică, să formuleze principii și politici privind comerțul internațional, să ia măsuri în vederea adoptării de instrumente juridice multilaterale în domeniul comerțului.

Totodată, România este parte la Acordul de la Marrakech privind constituirea Organizației Mondiale a Comerțului, încheiat la 15 aprilie 1994. Scopul acordului, este acela de a pune în aplicare un sistem comercial integrat, care să înglobalizeze G.A.T.T. 1947, rezultatele eforturilor de liberalizare a comerțului internațional până în acel moment, precum și toate rezultatele negocierilor comerciale multilaterale din Runda Uruguay.

Prin acest acord s-a constituit Organizația Mondială a Comerțului (O.M.C.), ca organism independent de O.N.U., cu scopul de a servi drept cadru instituțional comun pentru desfășurarea relațiilor comerciale dintre membrii săi. Funcțiile sale sunt de a reglementa comerțul internațional, de a constitui un forum de negocieri pentru membrii săi cu privire la relațiile comerciale multilaterale și, totodată, de a administra regulile și procedurile de reglementare a diferendelor dintre ele.

Datorită importanței contractelor în comerțul mondial, organismele internaționale specializate și, în primul rând, Comisia Națiunilor Unite pentru Drept Comercial Internațional, au acordat o atenție deosebită elaborării unor reguli uniforme cu privire la încheierea și derularea diferitelor tipuri de contracte comerciale internaționale.

Analizele efectuate pun în evidență, în mod constant, rolul contractelor de comerț internațional, atragându-se atenția asupra "sferei lor de cuprindere", precum și asupra perfecționării "metodelor și tehnicilor de contractare".

În cercetările desfășurate în domeniul comerțului internațional privitor la evoluția acestuia de la începutul acestui deceniu, se subliniază următoarele:

– impactul libertății contractuale asupra politicilor economice din Centrul și Estul Europei;

– noile raporturi contractuale dintre Estul și Vestul Continentului în urma revoluțiilor din anii 1989-1991. Se constată rolul sporit al juriștilor în procesul contractării6, precum și a unor instituții specializate, cum ar fi: Conferința de la Raga asupra Dreptului Internațional Privat; Institutul Internațional pentru Unificarea Dreptului Privat; Camera Internațională de Comerț.

1.2.Contractul comercial internațional – noțiune, natură și caractere juridice

1.2.1. Definiția contractului de comerț internațional

Contractele reprezintă instituția centrală a Dreptului comerțului internațional, ele constituind cel mai important instrument juridic de realizare a operațiunilor de comerț exterior și cooperare economică internațională.

Sunt contracte comerciale internaționale acele contracte prin mijlocirea cărora se realizează, de regulă, între parteneri întreprinderi de comerț exterior sau unități autorizate să realizezi direct operațiuni de comerț exterior și comercianți personae fizice sau societăti comerciale străine – din țări diferite, schimburile economice între națiuni.

Din punct de vedere terminologic, legislația și practica jurisdicțională au folosit expresii diferite în definirea conceptului, cum ar fi: contract comercial internațional, contract extern, contract de comerț internațional, contractele de export, de import, de cooperare economică internațională. În literatura de specialitate, majoritatea autorilor folosesc denumirea de contract de comerț internațional.

Asemenea celorlalte contracte, contractul de comerț internațional este un acord de voință între două sau mai multe părți, care – spre deosebire de alte contracte – sunt participanți la comerțul internațional.

Ca și în cazul celorlalte contracte, contractul de comerț internațional se încheie în scopul de a crea, modifica, transmite sau stinge anumite obligații, care – spre deosebire de obligațiile din celelalte contracte – sunt de comerț internațional.

Deci, contractul de comerț internațional este un acord de voință între doi sau mai mulți participanți la comerțul internațional în vederea obținerii unui profit (beneficiu). Acest contract este un contract cu titlu oneros, sinalagmatic, consensual și în cele mai multe cazuri comutativ, existența și întinderea prestațiilor fiind certe, determinate sau determinabile, cu excepția contractelor aleatorii, cum sunt cele de asigurare și reasigurare internațională de mărfuri.

Această definiție se circumscrie activității de comerț exterior prin care se înțeleg operațiunile comerciale sau de cooperar economică și tehnico-științifică privind vânzarea-cumpărarea sa schimburile de mărfuri, prestări de servicii, transportul și expedițiile internaționale, proiectarea sau executarea de lucrări, asistența sa colaborarea tehnică, vânzarea sau cumpărarea de licențe pentru folosirea brevetelor de invenții sau a procedeelor tehnologici consignația sau depozitul, reprezentarea și comisionul, operațiunii valutare, asigurările, turismul și, în general, orice acte sau fapte d comerț.

Așadar, nu toate activitățile de comerț exterior se realizează prin instrumentul juridic al contractului. Astfel, faptele de comerț (manifestări unilaterale săvârșite fără intenția producerii anumitor efecte care se nasc, totuși, întrucât legea leagă apariția lor de respectivele manifestări, de exemplu delictele, gestiunea de afaceri, contraafacerea, etc.) precum și acele operațiuni de tehnică comercială din care se nasc direct drepturi și obligații (ex.: prospectările, demersurile, tratativele, etc.) nu constituie contracte comerciale internaționale. în schimb, celelalte activități enumerate se realizează prin intermediul contractelor comerciale internaționale alunei când formează obiectul unor acte de comerț exterior bilaterale, adică al unor manifestări concordante provenind de la două sau mai multe părți săvârșite cu intenția de a da naștere, a transmite, a modifica sau a stinge drepturi și obligații.

Prin urmare, definiția contractului comercial internațional se completează cu prevederile Codului comercial român privind definirea actului de comerț, prevederi la care, de altfel, și legislația română face trimitere.

1.2.2. Principalele caracteristici ale contractului de comerț internațional

Contractul de comerț internațional poate fi definit ca acordul de voință realizat între doi sau mai mulți participanți la comerțul internațional, subiecți de drept aparținând ordinii juridice internaționale, sau subiecte de drept aparținând ordinii juridice naționale din state diferite în scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice de comerț internațional.

Contractul de comerț internațional se distinge de contractele încheiate de participanții la comerțul intern prin caracteristica de internaționalitate care luată cumulativ cu cea de comercialitate îi definește specificul și-l delimitează de toate contractele reglementate prin normele dreptului comun. Acesta reprezintă un act de comerț generator de obligații juridice în plan comercial în țări diferite.

De o diversă și variată multitudine, contractul comercial internațional se identifică prin caractere juridice proprii care i se pot atribui, astfel: contract cu titlu oneros, contract sinalagmatic, contract cu caracter comutativ, contract consensual și contract reprezentând acte sau fapte de comerț.

1. Caracterul oneros al contractului comercial internațional își are sorgintea în conceptul art. 945, Cod civil roman care prevede: „contractul oneros este acela în care fiecare parte dorește a procura un avantaj.” În cazul nostru, constatăm faptul că orice contract comercial internațional, se înscrie în categoria generică a faptelor de comerț prin care se urmărește ca finalitate obținerea unui profit.

Finalitatea oricărui asemenea contract, însă, țintește la scopuri similare de către fiecare subiect care participă în contract, care se obligă în ceea ce-l privește, tocmai în vederea obținerii unui avantaj material drept contra prestație a partenerilor săi din respectivul contract. În acest caz în realizarea unui profit de către fiecare cocontractant ține de însăși esența comerțului.

Unele aspecte de aparentă gratuitate, care țin de practica comerțului internațional, care nu pot fi ignorate nici în doctrină, nu obiectează și nu neagă în ultimă instanță caracterul oneros al contractului comercial internațional. Astfel de operațiuni comerciale în planul comerțului internațional precum: distribuirea gratuită de eșantioane, selectarea unor mărfuri, vânzarea promoțională, licențele neremunerate de brevete de invenții, etc., urmărește în finalitatea lor, prin atragerea clientelei și consolidarea poziției pe piață, tot realizarea de profituri sigure și substanțiale în viitor, pe cale indirectă a unor asemenea „invenții”bine plasate.

2. Contractul comercial internațional este un contract sinalagmatic deoarece obligațiile părților în mod corelativ, dreptul uneia devine prin contract obligația celeilalte și viceversa, reciprocitatea drepturilor și obligațiilor determinând implicit interdependența lor.

Din acest caracter juridic sinalagmatic al contractului comercial internațional decurg consecințele unor asemnea obligații corelative precum facultatea invocării excepției de neexecutare și vocația de a cere executarea ori rezoluțiunea contractului de către partea interesată în cazul în care partenerul său nu execută obligația asumată prin contract.

De esența economică și juridică a operațiunilor de comeț internațional depinde însăși caracterul lucrativ al acestora. Astfel se explică de ce contractele comerciale internaționale care operază în acest domeniu, cu doar o singură excepție sunt contracte sinalagmatice perfecte.

În raporturile de comerț internațional acestea se prezintă în mod invariabil ca fiind contracte comerciale internaționale sinalagmatice perfecte, deoarece prin acestea mandatul se obligă și el față de mandatar, deponentul se obligă și el față de depozitar, iar împrumutatul la rândul său trebuie să plătească împrumutatorului dobânda cuvenită.

3. Contractul comercial internațional este unul comutativ, deoarece atât existența cât și întinderea obligațiilor și răspunderilor corelative la care părțile convin, sunt certe și determinate ori determinabile din chiar momentul închierii contractului.

4. Contractul comercial internațional are caracterul juridic consensual, deoarece se închie prin simplul acord de voință al părților, iar forma scrisă în care se realizează acest contract nu se constituie într-o condiție de validitate a contractului. Îndeobște i se recunoaște forma scrisă a contractului comercial internațional ad probatione și nu ad validitatem în sensul că prin înscrisul constatator al voinței părților contractante în deplin consens, conferă acestora deplina certitudine asupra existenței întinderii și condițiilor de executare a obligațiilor corelative la care părțile au convenit pe baza principiului libertății contractuale.

5. Toate contractele comerciale internaționale sunt fără excepție acte sau fapte de comerț, urmărind întotdeauna un scop speculativ deoarece fiecare din părțile contractante își angajează obligațiile în ideea obținerii unui profit. Cu atât mai mult contractul în cauză – contractul comercial internațional – operând în domeniul cooperării economice internaționale, urmărește în finalitatea sa obținerea profitului în funcție de specificul actelor sau faptelor de comerț pe care le instrumentează juridic.

1.2.3.Comercialitatea și internaționalitatea în definirea contractului de drept internațional

Marea majoritate a normelor și instituțiilor dreptului comerțului internațional au ca obiect de reglementare raporturile patrimoniale dintre organizațiile economice, persoane fizice sau persoane juridice aflate pe o deplină egalitate juridică, raporturi care se nasc în cadrul relațiilor de cooperare economică internațională. Dar nu toate raporturile juridice care se nasc din operațiunile de comerț exterior și de cooperare economică în străinătate constituie obiect al unui raport juridic reglementat de Dreptul comerțului internațional.

Într-o opinie se consideră că este „contract de comerț internațional acel contract comercial încheiat de un comerciant român cu o parte străină sau pe o piață străină"- această definiție întrunește cumulativ cele două caracteristici specifice – comercialitatea și internaționalitatea.

În ceea ce urmează vom analiza în mod succint aceste două caracteristici care atribuie raportului juridic patrimonial de esență economică prezent în relațiile economice internaționale, apartenența la obiectul dreptului internațional.

Comercialitatea definește în general prima caracteristică – ca atribut al oricărui raport juridic de drept comercial. Comercialitatea unui raport juridic este definită în sistemul dreptului intern al fiecărui stat, potrivit criteriilor stabilite într-un atare sens de sistemul de drept respectiv. Pe cale de consecință, raporturile juridice de comerț internațional vor fi calificate drept comerciale prin referire la normele și instituțiile dreptului comercial intern care potrivit normelor Dreptului internațional privat constituie „lex causae”. Caracterul comercial al raportului juridic de drept comercial și în consecința și cel de drept al comerțului internațional, se determină de regulă prin antiteză cu caracterul civil al raporturilor juridice patrimoniale, astfel cum le definește legea civilă în substanța raporturilor social – economice care cad sub incidența sa.

Legislațiile naționale operează în determinarea caracterului comercial al raportului juridic patrimonial precum unul comercial cu două elemente factoriale de distincție: 1) actele, operațiile și faptele juridice săvârșite și 2) subiecții de drept implicați în acestea.

Concepția fondată pe primul criteriu de distincție a caracterului de comercialitate a raportului juridic este definit cu sensul de excepție obiectivă sau criteriul subiectiv al comercialității raportului juridic de drept comercial.

Cea de-a doua care privește poziția juridică a subiecților implicați în raportul juridic patrimonial se definește drept concepția – criteriu subiectiv de determinare a caracterului comercial al raportului juridic respectiv.

În sistemul dreptului românesc, legislația comercială a României a dat prioritate criteriului obiectiv de detreminare a comercialității raportului juridic patrimonial de domeniul dreptului comerțului internațional și fără a fi negată conceptia subiectivă, aceasta a fost marginalizată, rămânând pe un plan secundar de apreciere.

Criteriul general al comercialității raportului juridic de drept al comerțului internațional care distinge actele civile de cele comerciale este fondat de scopul (cauza) actelor de comerț și consistă în ideea că aceste acte, fapte, operațiuni de comerț privesc realizarea de profit.

Marea majoritate a specialiștilor ca și cea a autorilor din doctrina Dreptului comerțului internațional român consideră că aceste concepții – criterii pot fi considerate ca element de distincție între raporturile juridice constând în acte, fapte și operațiuni juridice de comerț internațional cu caracterul lor de comercialitate, numai dacă toate cele trei sunt considerate în mod cumulativ, în raport cu raportul juridic (patrimonial) civil.

Cea de a doua caracteristică, luată în mod cumulativ cu comercialitatea, care conferă raportului juridic patrimonial calitatea de raport juridic de drept al comerțului internațional este condiția de internaționalitate.

Raporturile patrimoniale – comerciale care se nasc sub guvernarea legilor comerciale naționale, rămân în afara sferei de cuprindere a Dreptului comerțului internațional, acestea rămânând supuse în ceea ce le privește, legilor naționale respective. Asemenea raporturi intră în zona de interes a relațiilor economice internaționale generate de Dreptul comerțului internațional numai în cazul și în măsura în care caracteristicilor de comercialitate se adaugă, dublând-o pe aceasta, caracteristica de internaționalitate ale acestor raporuri juridice.

Este însă de remarcat și de reținut faptul că există raporturi juridice care conțin elemente de extraneitate fie în însăși structura lor fie în circumstanțele de care este dependentă nașterea, modificarea sau stingerea raportului juridic respectiv, precum: locul încheierii actului juridic, locul cercetării obligațiilor asumate prin acel act, moneda în care urmează a se face plata, etc.

Deși asemenea raporturi juridice prezintă în numeroase cazuri o importanță pentru comerțul internațional, acestea se plasează totuși în domeniul Dreptului internațional privat. Deci, nu orice element de extraneitate prezent într-un raport juridic de drept comercial este de natură să confere acestuia atributul internaționalității. Astfel, spre exemplificare, cetățenia părților contractante este irelevantă ca element de internaționalitate. Așa fiind, s-a stabilit în practica comerțului internațional, cât și prin normele uniforme ale Dreptului comerțului internațional, irelevanța cetățeniei părților ca element de internaționalitate a raportului juridic comercial.

Sunt luate în considerare, în schimb, sediul sau domiciliul ori lipsa acestuia din urmă, reședința părților, în atribuirea caracterului de internaționalitate a raportului juridic comercial, dacă acesta se află în state diferite. Dar, și aici, trebuie remarcat faptul că nu în toate cazurile împrejurarea evocată mai sus, dobândește semnificația de internaționalitate pentru raportul juridic respectiv.

De pildă, un contract de societate încheiat în România între parteneri cu cetățenii diferite nu poate fi calificat ca fiind un contract comercial internațional de vreme ce societatea comercială constituită în baza acestuia având sediul principal în România este, potrivit dispozițiilor Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, persoana juridică româna supusă legilor naționale ale țării noastre.

Pe cale de consecință, într-o atare ipostază deși în structura raportului juridic respectiv există elemente de extraneitate – anume: cetățenia străină și sediul sau domiciliul în străinătate al unuia sau unora dintre asociați – nici unul dintre aceștia, nu dobândește semnificația de caracter de internaționalitate. Așa fiind, nici raportul juridic născut prin contractul de societate prin care natura sa este un fapt de comerț nu va fi un raport de domeniul dreptului comerțului internațional, ci doar unul pur comercial guvernat de sistemul de drept național.

Putem afirma deci, că sediul sau domiciliul ori după caz reședința în străinătate a unuia din cocontractanți deși constituie elemente de extraneitate pentru care practica internațională și doctrina judiciară le atribuie să recunoască caracterul de internaționalitate luate în sine, există totuși numeroase situații când acestora le lipsește valența de internaționalitate atunci când ar fi chemate să antreneze consecințele juridice proprii acestei valențe ale unui raport juridic comercial.

În asemenea situații i se mai impun respectivului raport juridic să conțină și un alt element de extraneitate susceptibil să confere valența de internaționalitate acestuia.

Situația se exemplifică în mod elocvent prin contractul de vânzare internațională de mărfuri în care se cere în afara condiției ca sediul, domiciliul, după caz reședința părților să se afle în state diferite și condiția ca obiectul vânzării să se afle în poziția de a necesita transportul de pe teritoriul unui stat pe teritoriul altuia.

Dacă ambele cerințe sunt realizate, respectivul contract este recunoscut ca fiind un contract de vânzare internațională și se supune ca atare normelor și instituțiilor Dreptului comerțului internațional.

Aflați în domeniul vânzării internaționale de mărfuri, este necesar să precizăm și faptul că un raport juridic ce satisface această caracteristică de internaționalitate nu este sinonim cu un raport juridic de drept internațional privat, deoarece vânzarea comercială internațională reglementată de legi uniforme nu este doar o vânzare internă convertită prin faptul adăugării unui element de extraneitate. Spre exemplu un contract prin care un cetățean străin cumpără anumite bunuri dintr-un magazin din țara noastră nu dobândește semnificația unei vânzări internaționale propriu-zise și rămâne astfel în afara domeniului de aplicare al legilor uniforme ca incidență în acest domeniu. Contractul în cauză situîndu-se în domeniul Dreptului internațional privat, rămâne în afara domeniului reglementat de normele și instituțiile Dreptului comerțului internațional, caracteristica de internaționalitate lipsindu-i raportului juridic respectiv.

Trebuie să conchidem, în consecință, că atributul caracteristic de internaționalitate al raportului juridic de drept al comerțului internațional este determinat de un anume element de extraneitate, dar nu orice element de extraneitate are și valențele unui element de internaționalitate, de natură să confere caracterul de internaționalitate care luat cumulativ cu caracterul de comercialitate să confere raportului juridic dat, caracterul propriu unui raport de comerț internațional, guvernat de normele principiile și instituțiile Dreptului comerțului internațional ce operează în cadrul relațiilor economice internaționale, acestea din urmă situându-se la baza Dreptului comerțului internațional, în natura și esența lor.

1.2.3.1. Dreptul aplicabil contractelor comerciale internaționale

Consecința internaționalității contractelor comerciale constă în faptul că raportul juridic căruia îi dă naștere iese de sub guvernarea unui anumit sistem de drept național, contractului resprectiv fiindu-i aplicabile mai multe izvoare de drept: tratatele internaționale, uzanțele comerciale uniforme, unul din sistemele de drept național.

Încă din momentul încheierii unui contract comercial internațional se pune problema de a se ști care va fi sistemul de drept care va cârmui acest contract, din acest moment și până la ultimul act de executare a obligațiilor pe care le conține. Aceasta se datorează faptului că raporturile juridice prin care se realizează comerțul internațional, prin însăși natura, structura și finalitatea lor, au o aderență internațională, conțin elemente de extraneitate ce pun în prezență și „în conflict" mai multe sisteme de drept, care, cu titluri juridice, se pretind deopotrivă componente pentru cârmuirea, în totalitate sau în parte, a acestor raporturi juridice. O atare problemă se ridică nu numai în cazul în care se ivește un litigiu cu privire la un contract comercial internațional și atunci când trebuie să se știe după care lege în prezență se va soluționa litigiul, ci ea se poate ridica, independent și înainte de orice contencios între părți și tocmai în scopul de a se evita un eventual litigiu.

În acest scop, încă din momentul încheierii contractului, părțile trebuie uneori să țină seama nu numai de legea țărilor lor, dacă este comună ambelor părți, sau de legile lor personale (adică legile țărilor cu care fiecare dintre părți e legată prin cetățenie sau domiciliu), ci și de legile altor țări terțe. Acestea pot fi: legea țării unde se realizează acordul de voință sau actul juridic (negotium) sau a locului unde părțile întocmesc înscrisul constatator (instrumentum),căci, de regulă, actul respectiv sau înscrisul constatator va fi valabil și își va putea produce efectele voite de către părți, chiar și într-o țară terță, numai dacă este încheiat cu respectarea dispozițiilor acestor legi. Astfel, capacitatea părților de a contracta este determinată în unele sisteme de drept de legea personală a fiecăreia dintre părți (lex personalis), care poate fi legea țării al cărei cetățean este partea (lex patriae) sau legea țării unde partea respectivă își are domiciliul sau reședința (lex domicilii), ori în privința unei persoane juridice, legea țării unde aceasta își are sediul sau principalul stabiliment (legea națională sau lex societatis). Dacă o persoană este capabilă, potrivit legii sale personale, ea va fi socotită ca atare, în orice altă țară, în privința actului încheiat.

Pentru aceste considerente, la momentul încheierii unui raport juridic cu o persoană juridică trebuie să se știe care este legea ei „națională", pentru a se vedea dacă, în conformitate cu această lege, ea are capacitatea juridică necesară pentru actul ce urmează să se încheie. Tot astfel, pentru a se ști dacă o persoană juridică urmează să activeze în-altă țară, trebuie să se cunoască legea acelei țări, deoarece fiecare stat, în virtutea suveranității sale, are căderea să determine condițiile în care se va desfășura activitatea persoanelor juridice străine pe teritoriul propriu.

În privința efectelor unui act juridic – adică a drepturilor și obligațiilor ce vor decurge din acesta – ele sunt determinate, în genere, de legea aleasă de către părțile contractante, în temeiul legii autonomiei. Dar dacă părțile nu au făcut o atare alegere (electio juris), aceste efecte vor fi guvernate de legea contractului, care poate fi legea țării unde se încheie actul (lex loci actus) sau legea țării unde acesta urmează să se execute (lex loci executionis ori lex loci solutionis) etc.

La momentul realizării efectelor raportului juridic probleme se ivesc, bineînțeles, numai în măsura în care părțile nu execută, de bunăvoie, obligațiile contractuale și urmăresc să fie sesizată instanța judecătorească sau de arbitraj. Atunci se pune problema determinării competenței judecătorești, și anume de a se ști țara ale cărei instanțe vor fi chemate să judece litigiul ivit cu privire la realizarea efectelor raportului juridic dintre părți (de pildă, executarea unui contract), potrivit normelor de drept internațional privat. Faptul acesta prezintă o deosebită importanță, deoarece uneori soluția litigiului depinde în mare măsură de instanța care este sesizată. Fiecare judecător ori arbitru poate avea o optică proprie în privința interpretării clauzelor unui contract, ca și a legilor care-l cârmuiesc. Cu atât mai mult interpretarea poate să difere de la instanțele unei țări (aparținând unui anumit sistem juridic) la cele ale altei țări.

Dacă s-a determinat instanța care va statua, aceasta va trebui să știe după legea cărui stat va aprecia pretențiile părților; va fi aceasta lexfori, ori o altă lege a altui stat și, în acest din urmă caz, dreptul cărui stat va fi luat în considerație. Și bineînțeles, dacă dreptul aplicabil este un drept străin, față de lex fori, se pot ridica o serie de probleme privind însuși dreptul aplicabil, și anume: proba acestuia, cerința aplicării lui din oficiu, controlul corectei lui aplicări etc.

Se pune, în sfârșit, problema de a se ști dacă o hotărâre judecătorească dată de către instanța unei țări poate să producă efecte în afara teritoriului acelei țări. Dacă, pentru a soluționa litigiul, instanța nu a luat în considerare dispozițiile unei legi străine care era competentă potrivit normelor de drept internațional privat, hotărârea astfel dată nu va produce efecte în altă țară. Cu alte cuvinte, pentru ca o hotărâre judecătorească să producă efecte pe teritoriul altei țări, adică să aibă aceeași autoritate și să producă aceleași efecte ca și o hotărâre dată de către instanțele țării unde se cere executarea, este necesar ca în soluționarea litigiului instanța (judecătorul sau arbitrul) să aplice legea normal competentă, chiar dacă aceasta era legea altei țări decât legea forului.

Iată dar considerente pentru care este necesar să se știe care este dreptul aplicabil unui contract (lex causae). Determinarea dreptului aplicabil contractului se poate face în două moduri: subiectiv, adică prin voința părților contractante, și obiectiv, adică prin criterii obiective de localizare a contractului în spațiul unui anumit sistem de drept.

Determinarea dreptului aplicabil de către părți se mai numește și „alegerea dreptului" deoarece părțile contractante, în fața mai multor legi „în conflict" cu privire la contractul lor, procedează la o „alegere" a sistemului de drept pe care îl cred mai apt spre a cârmui raporturile lor juridice (electio juris; law shopping). Iar această alegere se poate face fie în mod indirect, determinând norma conflictuală (de drept internațional privat), care la rândul ei va indica dreptul material aplicabil, fie în mod direct, alegând dreptul material aplicabil, aceasta din urmă fiind mai indicată și de altfel cea mai des utilizată în practică. Exprimarea voinței părților cu privire la alegerea dreptului aplicabil are drept scop evitarea unui conflict de legi, soluționându-l anticipat.

De aceea, voința părților astfel exprimată îndeplinește funcția unei norme conflictuale denumită lex voluntartis. Această posibilitate acordată părților de a-și „alege" dreptul aplicabil este îndeobște recunoscută de aproape toate sistemele de drept, chiar dacă în privința determinării câmpului ei de aplicare există divergențe.

Întrucât contractele sunt, prin excelență, expresia voinței părților, este normal să li se permită părților să-și exprime voința, adică să ia atitudine și cu privire la legea aplicabilă contractului lor; este vorba de o atitudine a părților contractante față de dreptul ce ar urma să guverneze contractul pe care îl încheie. Această stare psihologică se poate manifesta în moduri foarte diferite, începând cu simpla și completa ignorare a legăturii dintre contractul lor și un anumit sistem de drept (situație ce ar reprezenta un caz limită, dar care, din nefericire, se întâmplă adesea în practică, mai ales când contractele se încheie fără participarea juriștilor) și terminând cu acea atitudine în care părțile contractante, conștiente de legătura contractului lor cu anumite sisteme de drept statale, își manifestă în mod evident intenția ca raporturile lor contractuale să fie guvernate de către unul dintre aceste sisteme de drept. Procedând astfel părțile tranșează anticipat un eventual „conflict de legi" între legile în prezență cu privire la contractul lor.

Este de remarcat totuși faptul că, deși în legislații se utilizează formule foarte diferite, acestea duc însă toate la concluzia că părțile contractante au vrut, în mod conștient, să supună contractul lor dreptului unui anumit stat. Această determinare a legii aplicabile se poate face în mod expres sau în mod tacit. În acest din urmă caz proba voinței părților se realizează prin elemente univoce, deduse din circumstanțele de speță, care nu lasă nici o îndoială cu privire la adevărata stare psihologică a părților în privința legii aplicabile în momentul încheierii contractului.

Prin lex causae, adică dreptul material aplicabil al contractului, se înțelege întregul sistem de drept al țării respective, și nu o anumită lege substanțială sau de drept material (deci nu o lege națională privitoare la vânzare, dacă în speță este vorba de un contract de vânzare internațională).

Cu alte cuvinte, plasând contractul lor în spațiul juridic al unui sistem de drept care să-1 cârmuiască, părțile „determină" sau „aleg" legea aplicabilă. Dar ceea ce părțile pot să facă astfel în mod indirect, pot să facă desigur, a fortiori, în mod direct, adică să arate, în mod expres, că înțeleg ca raporturile juridice pe care le leagă între ele să fie cârmuite de legea unei anumite țări, lege care devine astfel lex causae a contractului respectiv.

Acționând astfel, adică referindu-se expres sau tacit la legea unei anumite țări, părțile dau expresie principiului „autonomiei de voință" sau „legii autonomiei", în virtutea căruia acestea au libertatea ca prin voința lor (lex voluntatis) să determine sau să aleagă legea competentă a guverna contractul lor, adică legea aplicabilă acestui contract (lex causae). Scopul acestei „alegeri" a legii aplicabile (electio juris) este acela de a soluționa, preventiv, un „conflict de legi"; în loc ca părțile să lase instanței sau arbitrului sarcina de a aplica normele conflictuale spre a afla legea aplicabilă, ele procedează de la început, în temeiul „legii autonomiei", la determinarea legii competente a cârmui contractul lor.

Lex voluntatis este așadar norma conflictuală (de drept internațional privat) în temeiul căreia părțile contractante pot să aleagă, ca lege competentă a cârmui raporturile lor contractuale (lex causae), sistemul de drept al unui stat. În modul cel mai obișnuit determinarea sau alegerea dreptului aplicabil contractului (electio juris) se face prin însuși contractul încheiat de către părți, și anume printr-o stipulație a acestuia, denumită convențional pactum de lege utenda. Această stipulație sau clauză contractuală constituie, de altfel, una din clauzele specifice contractelor comerciale internaționale.

Dar cu ocazia încheierii contractului părțile se pot referi la o lege străină, cu altă finalitate, și anume numai pentru a preciza, în acest mod, conținutul contractului lor; adică în loc ca părțile să copieze dispoziții legii străine, transpunându-le corect în contractul lor, ele fac în contextul contractului o simplă referire la legea străină, din care să rezulte că e'e înțeleg ca, fie întregul lor contract, fie numai anumite elemente sau efecte ale contractului să fie reglementate așa cum sunt acestea reglementate m legea la care se referă. Astfel, în loc ca părțile să arate, în chiar textul contractului, drepturile și obligațiile ce le revin dintr-un contract de vânzare, ele se referă, de pildă, la legea engleză „Sale of Goods Act (1893) și astfel drepturile și obligațiile lor contractuale vor fi cele arătate în această lege, ale cărei dispoziții au fost astfel încorporate în contractul lor.

Procedând în cest mod se poate spune oare că părțile au „ales legea menită să „cârmuiască" raporturile lor juridice, în calitate de drept material aplicabil, adică lex causae? Ori, dimpotrivă, rezultă din aceasta că părțile, în loc să-și dea osteneala de a înscrie în contractul lor toate clauzele și stipulațiile e care le doresc, au făcut economie de mijloace și de timp și, pe această cale (per relationem), au introdus conținutul lor toate acele clauze și dispoziții din legea străină care le sunt convenabile?

Nu încape nici o îndoială că, acționând în modul acesta, părțile nu fac o „alegere" cu privire la legea aplicabila contractului lor, ele nu „aleg" nici o lege, nici un sistem de drept, care să se aplice contractului cu acest titlu, ci ele desemnează doar, pe această cale de referire sau trimitere (per relationem), dispozițiile sau numai unele din dispozițiile legii străine respective. Legea la care se referă părțile spre a determina astfel conținutul contractului lor încetează de a mai fi lege din moment ce a fost încorporată în contract și de aceea ea nici nu poate genera la un „conflict de legi", pentru a cărui soluționare să fie necesară intervenția unei norme de drept internațional privat.

Legea la care se referă părțile în acest mod (adică numai spre a determina conținutul contractului lor) poate fi atunci orice lege, din orice țară din lume, deoarece nu cu acest titlu de „lege", de „sistem de drept”vor fi luate în considerație dispozițiile sale, ci doar pentru a face din aceste dispoziții simple clauze sau stipulații ale contractului lor; legea străină la care se referă părțile nu îndeplinește funcția de „lege" aleasă de către părți spre a guverna contractul lor (ea nu este menită să devină dreptul material aplicabil, adică lex causae în privința contractului lor), dispozițiile ei sunt convertite în clauze sau dispoziții ale contractului; ele sunt reduse la nivelul unui conținut contractual cu toate consecințele ce decurg de aici, după cum vom vedea mai departe.

Bineînțeles că nu ne referim aici la cazul în care părțile determină numai norma conflictuală în temeiul căreia se va stabili apoi dreptul material aplicabil, deoarece o atare referire a părților la o lege străină nu dă naștere la îndoieli, ci este sigur că procedând astfel, părțile s-au referit la acea lege luând-o în considerație cu acest titlu (de lege), ca urmare a soluționării în acest mod, de către părți, a unui conflict între normele conflictuale, adică a soluționării unui conflict de legi de gradul al doilea.

Rezultă prin urmare că, lăsând la o parte ipoteza de mai sus a soluționării de către părți a unui conflict de legi de gradul al doilea, părțile contractante se pot referi la o lege străină în două moduri, și anume: fie printr-un pactum de lege utenda, al cărei scop este ca legea străină respectivă să devină dreptul material aplicabil contractului lor (lex causae), fie prin recepția contractuală (în contract) a legii străine; finalitatea acestei recepții constă în faptul că dispozițiile legii străine respective sunt chemate să servească numai pentru determinarea conținutului contractului, ele însele devenind astfel clauze ale contractului în care au fost încorporate.

1.3.Condițiile de validitate ale contractelor de comerț international

Ca în cazul oricărui contract, condițiile de validitate ale contractului de comerț internațional sunt: capacitatea, consimțământul, obiectul și cauza. Termenul este un element esențial în cele mai multe contracte de comerț internațional, iar condiția este esențială în acele contracte în care vânzarea-cumpărarea internațională de mărfuri se efectuează conform mostrei sau pe încercate. În multe cazuri, însă, condiția nu este un element esențial, iar forma – în cele mai multe contracte – nu reprezintă o condiție de validitate.

1. Capacitatea părților

1. Este evident că acest element esențial al contractului de comerț internațional are în vedere diversitatea participanților la relațiile contractuale internaționale.

Comisia Națiunilor Unite pentru Drept Comercial Internațional a soluționat problema condițiilor de validitate în cazul fiecărui contract care a făcut obiectul negocierilor. De fiecare dată, reprezentanții statelor membre și experții internaționali au ajuns la soluții de consens cu privire la capacitate, consimțământ, obiect și cauză, stabilind reguli cu privire la modalități: termen și condiție. Ideea care a guvernat și continuă să guverneze negocierile este că normele privind condițiile de validitate (elementele contractului) trebuie stipulate în mod specific în raport de particularitățile

internațional, condițiile privind capacitatea comercianților persoane fizice cunosc anumite particularități, ca și cele care privesc societățile comerciale, statele și organizațiile internaționale.

Capacitatea statului și a reprezentanților săi în contractele de comerț internațional este reglementată de norme naționale și internaționale, ceea ce îi conferă statului un statut juridic special, ca și în cazul organizațiilor internaționale interguvernamentale implicate în raporturi contractuale internaționale.

Capacitatea de a contracta a comercianților persoane fizice este reglementată de lex personalis, iar a societăților comerciale de lex societatis.

2. Consimțământul părților

Fiind un acord de voință între două sau mai multe persoane care încheie un contract de comerț internațional, consimțământul se concretizează în oferta făcută de o parte și în acceptarea ei de către cealaltă parte.

Consimțământul produce efecte juridice numai dacă a fost exprimat în mod liber, în cunoștință de cauză, nefiind viciat în conținutul său intellectual sau în exercitarea sa liberă.

În contractele de comerț internațional un loc important revine leziunii contractuale, ca viciu de consimțământ și se cunosc reglementări specifice privind eroarea substanțială și eroarea de drept.

3. Obiectul contractului

Obiectul contractului – prestația la care se obligă părțile sau numai una dintre ele în contractul de comerț internațional – trebuie să fie a) determinat în momentul încheierii contractului; b) determinabil ulterior, potrivit clauzelor stipulate în contract.

În multe din statutele acestor organizații se stipulează în mod expres condițiile în care se pot implica în contracte internaționale.

Având în vedere particularitățile contractelor de comerț internațional, eroarea de drept poate fi invocată, deoarece sunt recunoscute dificultățile întâmpinate în cunoașterea normei de drept dintr-un stat străin. Totuși, s-a admis că numai o eroare de drept gravă poate fi considerată drept un viciu de consimțământ, partea înșelându-se cu privire la scopul juridic ce urma să-l atingă.

Contractele de comerț internațional cuprind, de regulă, obligații cu un obiect determinabil, avându-se în vedere că în cele mai multe cazuri se contractează bunuri viitoare, iar frecvența bunurilor fungibile este foarte ridicată.

În cazul prestațiilor pecuniare – preț, navlu, comision etc. prețul ocupă locul cel mai important, urmând să fie perfectat la încheierea contractului. Nu puține sunt, însă, situațiile în care prețul, ca și alte prestații pecuniare (navlu, prime de asigurare etc.), sunt determinabile în viitor, fiind de competența părților să decidă asupra modalităților de determinare a valorii prestației pecuniare și a condițiilor de executare a ei.

4. Cauza – element constitutiv al contractului

Cauza este o condiție de validitate a contractului de comerț internațional vizând scopul pentru care părțile își dau consimțământul.

Cauza trebuie să fie licită și morală, pentru ca să fie îndeplinite condițiile de validitate ale contractului respectiv. Aceste cerințe cu privire la cauză sunt determinate de legea contractului, fiind diferite după cum sunt ele stipulate în legea aplicabilă contractului respectiv.

În comerțul internațional se încheie, însă, acte juridice, cum sunt, de pildă, titlurile de credit, care sunt valabile independent de cauza lor. Este cunoscut că valorificarea cambiei, biletului la ordin, cecului etc. se poate face independent de cauză, care în aceste raporturi juridice nu are importanță.

CAPITOLUL II

CONȚINUTUL CONTRACTULUI INTERNAȚIONAL- CLAUZELE CONTRACTUALE

2.1. Conținutul contractului de comerț internațional

Analiza conținutului contractelor de comerț internațional are atât o importanță teoretică, dar mai ales una practică. De aceea, în acest capitol – după ce voi defini conținutul contractelor de comerț internațional – voi insista asupra clauzelor generale și specifice pe care trebuie să le includă, pentru ca rolul ce le revine ca instrument fundamental în desfășurarea schimburilor comerciale internaționale să fie îndeplinit cu succes.

Conținutul contractului de comerț internațional desemnează totalitatea drepturilor și obligațiilor la care dă naștere voința juridică a contractanților, materializată într-un contract dat, convenit între participanții la comerțul internațional. Acordul lor de voință în această privință este exprimat în clauze contractuale. Totodată, orice contract comercial internațional trebuie să îndeplinească condițiile de valabilitate ale unui contract prevăzute de dreptul comun intern, aspect care se reflectă tot în clauzele sale.

Clauza contractuală a fost definită ca fiind o stipulație sau prevedere relativ independentă care face parte din cuprinsul unui contract ca urmare a acordului de voință al părților sau în temeiul unei dispoziții legale supletive de la care părțile n-au derogat. Unele clauze contractuale pot avea caracterul unui adevărat contract accesoriu (clauza penală, clauza compromisorie etc.), altele doar concretizează elemente ale contractului în care sunt stipulate (clauze referitoare la preț, la data și locul plății etc.).

Pentru a fi valabile, clauzele trebuie să fie conforme cu dispozițiile legale imperative și să nu contravină ordinii publice, sociale și economice sau regulilor de conviețuire socială. Clauzele care nu îndeplinesc aceste condiții, sunt lovite de nulitate, iar dacă au fost determinante la încheierea contractului, atrag nulitatea întregului contract.

Autori precum O. Căpățână, Br. Ștefănescu, M. Costin, S. Deleanu, etc. au împărțit clauzele ce formează conținutul unui contract de comerț internațional în clauze necesare și clauze opționale. Sunt clauze necesare stipulațiile care nu trebuie să lipsească din conținutul nici unui contract de comerț internațional, fie pentru că privesc elemente esențiale ale contractului, de care depinde însăși valabilitatea sa juridică (de exemplu, clauzele referitoare la părți sau cele referitoare la obiectul contractului), fie pentru că prezintă importanță pentru determinarea cu certitudine a drepturilor si obligațiilor părților, prevenind eventuale litigii (de exemplu, clauzele asiguratorii, cele prin care se stabilește legea aplicabilă raportului dintre părți și jurisdicția competentă).

Anumite stipulații contractuale nu sunt strict indispensabile pentru configurarea raportului juridic obligațional, ci ele au doar menirea să creeze pentru părți o marjă de siguranță în ceea ce privește drepturile și obligațiile generate de contract pe seama lor. Ele pot lipsi din conținutul contractului de comerț internațional fără ca această împrejurare să-i afecteze valabilitatea. Dar, în eventualitatea unor riscuri contractuale, survenite în aceste condiții, părțile vor fi mai puțin protejate. Acestea sunt clauzele opționale.

Alți autori precum D. A. Sitaru, Ștefan Scurtu, etc. au împărțit aceste clauze în clauze comune tuturor contractelor și clauze particulare, cu referire explicită la clauzele asiguratorii folosite, de regulă, în contractele pe termen lung. Din cadrul acestor din urmă clauze amintim clauza clientului cel mai favorizat, clauza ofertei concurente, clauza de hardship etc.

Unele clauze au rolul de a completa lacunele legislației interne cu privire, de pildă, la unele probleme de conjunctură sau cazuri de forță majoră specifice. Alte clauze sunt menite să exprime soluții diferite de cele adoptate de dreptul intern. Fac parte din categoria clauzelor de mai sus amintite, spre exemplu: "pactum de lege utenda" prin care contractanții determină sau aleg legea ce va guverna raportul lor juridic obligațional (electio iuris) sau clauza de arbitraj, prin care părțile stabilesc modul de soluționare a litigiilor dintre ele pe calea arbitrajului. Ea este inclusă în contractul principal sub forma unei convenții de arbitraj (așa numita clauză compromisorie).

2.1.1. Clauzele generale (necesare) ale contractelor de comerț internațional

În această categorie de clauze intră cele comune tuturor contractelor și care, dupa o practică îndelungată, alcătuiesc un set de adevărate uzanțe în materie. Ele, clauzele generale, se mai numesc și necesare deoarece includerea lor în contractul de comerț internațional este obligatorie pentru încheierea acestuia în mod valabil.

1.Clauze privind identificarea părților și a reprezentanților lor

Aceste clauze se referă la precizarea elementelor necesare identificării părților: nume, prenume, domiciliul (pentru comercianți persoane fizice), denumire, sediu, statut juridic (pentru comercianți persoane juridice), datele de identificare și calitatea reprezentanților când părțile le-au dat acestora împuternicire pentru negocierea și încheierea contractului. În cadrul statutului juridic se vor indica naționalitatea și cetățenia persoanelor juridice, respectiv persoanelor fizice.

2.Clauze referitoare la obiectul contractului

Atunci când contractul are ca obiect o marfă este obligatorie precizarea unor elemente suficiente de identificare și determinare a mărfii. Între aceste elemente avem: tipul produsului, seria acestuia, caracteristici care individualizează marfa respectivă în cadrul genului respectiv.

Având în vedere că una din particularitățile contractelor de comeț internațional este aceea că ele se referă la bunuri viitoare, părțile trebuie să precizeze suficiente elemente pentru determinarea lor ulterioară. De pildă, asemenea elemente trebuie să fie suficiente pentru ca marfa să fie pusă în fabricație sau să poată fi procurată de pe piața de către vânzător.

3.Clauze referitoare la cantitatea mărfii

Când contractul are ca obiect bunuri în natură, părțile trebuie să precizeze: cantitatea de marfă, unitatea de măsură prin care s-a efectuat determinarea cantitativă sau urmează să se determine cantitatea mărfii, locul și momentul determinării cantitătții, precum și documentul sau documentele pe baza cărora se constată (atestă) cantitatea mărfii. În cazul în care se prevede o recepție cantitativă, părțile trebuie să prevadă termenele și condițiile de efectuare a acesteia precum și locul recepției.

Ținând seama de natura mărfii și de modalitațile de transport la destinație, părți1e urmează să stipuleze o clauză de toleranță cantitativă. Părțile contractante trebuie să precizeze și condițiile de livrare a mărfii, iar locul trebuie stabilit în raport de natura mărfii.

4.Clauze referitoare la calitate

Conform O.G.nr .21/1992 privind protecția consumatorilor, calitatea reprezintă ansamblul de proprietăți și caracteristici ale unui produs sau serviciu, care îi conferă acestuia aptitudinea de a satisface necesitațile exprimate sau implicite. În cadrul clauzelor privind calitatea, părțile trebuie să stabilească în primul rând metodologia de determinare a calității.

Contractele conțin stipulații privind partea care propune specificațiile de calitate, natura specificațiilor, termenele și modalitățile de avizare a lor de către cealaltă parte, consecințele pe care le au asupra contractelor eventualele modificări ulterioare ale specificațiilor.

În cazul contractelor în care obiectul îl constituie o prestație privind livrarea unei mărfi, părțile trebuie să includă precizări cu privire la calitatea acestei mărfi. Părțile trebuie să indice: modul de determinare a calității, locul și momentul în care se va determina calitatea, documentul sau documentele care atesta calitatea mărfii.

Răspunderea pentru livrarea mărfii în condițiile de calitate stipulate în contract revine debitorului, ceea ce conferă contractului de comerț internațional un rol esențial în asigurarea și garantarea îndeplinirii condițiilor de calitate.

Părțile trebuie să stipuleze în mod expres cum vor determina calitatea mărfii. Contractele de comerț iternațional conțin, totodată, clauze privind controlul și recepția calitativă a mărfurilor. În acest scop, părțile pot recurge la un serviciu specializat de control, care prin expertiza de care dispune poate garanta un control profesional și obiectiv. Acest control se poate efectua în modalități diferite care se recomandă să fie stipulate în contract. Astfel, controlul se poate face la locul de fabricație a mărfii sau la locul de destinație a mărfii.

De asemenea, părțile trebuie să indice actele de control în care se inserează rezultatele verificării mărfii. Aceste documente sunt importante în cazul unor reclamații privind calitatea produsului respectiv.

Având în vedere că operațiunile de control implică cheltuieli, părtile trebuie să indice în contract cum vor fi suportate și în ce proporție de către părți. În contract trebuie să se stipuleze obligația furnizorului privind garanția calității mărfii și termenul de garanție, modalitățile de remediere a lipsurilor calitative și sancțiunile aplicabile furnizorului în cazul unor asemenea lipsuri.

O clauză importantă este și aceea privind condițiile de acordare a asistenței tehnice; acordarea serviciilor implicate de asistenta tehnică; livrarea pieselor de schimb în cazul în care nu se încheie contracte speciale pentru aceste operațiuni.

5.Clauze referitoare la reclamațiile privind cantitatea și calitatea mărfii.

Aceste clauze trebuie completate cu stipulații referitoare la reclamațiile ce vizează eventualele lipsuri cantitative și calitative. Părțile trebuie să indice, în raport de circumstanțele concrete: a. conținutul pe care ar trebui să-l aibă reclamația; b. documentele ce ar urma să o însoțească; c. obligațiile ce revin cumpărătorului până ce s-a dat o soluție la reclamația respectivă; d. procedura de comunicare a reclamației.

Sunt foarte importante și clauzele privind termenele în care sunt efectuate reclamațiile, impunându-se corelarea lor cu: a. termenele privind recepția cantitativă și calitativă și cu b. termenele de garanție. În contract se stipulează și termenul până la care este obligat să răspundă vânzătorul, precum și consecințele încălcării acestui termen.

6.Clauze referitoare la ambalare și marcare

Părțile trebuie să stipuleze în contract clauze privind felul ambalajului și dacă acesta rămâne în proprietatea vânzătorului sau va trece în proprietatea cumpărătorului. Contractul trebuie să indice prețul ambalajului în special în cazul în care acesta va trece în proprietatea cumpărătorului.

Marcarea ambalajului are, de asemenea, importanță, impunându-se să se indice conținutul marcajului și limba sau codul folosit, așa încât să fie perceput ușor de către destinatar. În privința limbii, se poate stipula obligația traducerii în limba țării de destinație.

7.Clauze referitoare la livrarea mărfii la termenele stabilite

Părțile trebuie să stipuleze în contract termenele de livrare a mărfii ceea ce înseamnă să se indice: a. data calendaristică sau perioada de timp când livrarea devine scadentă; b. termenele intermediare, în cazul în care livrarea se face în tranșe precizându-se, totodată, și termenul final al livrării.

Este necesar să se precizeze și condițiile care ar putea determina modificarea termenelor de livrare,. indicându-se și documentele prin care se atestă livrarea și data când a fost efectuată. Părțile contractante au îndatorirea să includă în contract răspunderea furnizorului pentru nerespectarea termenelor stipulate în contract pentru livrarea mărfii.

În contract se va indica momentul transmiterii dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător. Clauzele privind livrarea la timp a mărfurilor care fac obiectul contractului sunt convenite de părțile contractante, ținându-se seama de natura și specificitatea mărfurilor respective.

8. Clauze referitoare la condițiile de expediție, încărcare-descărcare, transport și asigurarea mărfii în timpul transportului

Aceste clauze sunt strâns legate de cele privind condițiile de livrare și pot preciza obligațiile părților fie direct, fie prin referire la INCOTERMS sau la o altă codificare de uzanțe comerciale intemaționale.

Părțile trebuie să stipuleze în contract condițiile de expediere, încărcare-descărcare a mărfii, modalitățile în care se va efectua transportul mărfii și cum se va asigura marfa în timpul transportului. De asemenea, trebuie stipulată și o clauză cu privire la modul în care cheltuielile acestor operațiuni vor fi suportate. În contracte, trebuie să se indice căreia dintre părți îi revine sarcina să încheie contractul de asigurare a mărfii.

9.Clauze referitoare la obligația de preluare a mărfii

Clauzele referitoare la obligația cumpărătorului de preluare a mărfii sunt corelate cu cele privind obligația furnizorului de livrare a acesteia. Aceste clauze trebuie să indice condițiile și modalitațile în care cumpărătorul urmează să-și îndeplinească această obligație. În contract trebuie să fie stipulate și condițiile în care cumpărătorul poate refuza preluarea mărfii.

10.Clauze referitoare la preț

Regula este că părțile trebuie să determine prețul, atât pe unitatea de produs, dar și ca valoare totală pentru marfa care a fost contractată . Prețul poate fi determinat sau determinabil. Când plata prețului constituie cauza obligației asumate de una dintre părți (vânzare-cumpărare, comision) trebuie stipulată în contract obligația de executare precum și condițiile de executare a obligației, odată cu modalitățile de plată. Contractul trebuie să indice locul și data efectuării plății, instrumentele de plată, documentele necesare, modalitățile de garantare a plății. Pentru îndeplinirea de către cumpărător a unor condițiuni se poate stipula în contract o reducere de preț. De asemenea, părțile pot conveni asupra ordinii de stingere a debitelor, în cazul în care se pune problema imputației prețului. Părțile trebuie să precizeze obligația cumpărătorului de a plăti prețul, ca o condiție esențială a contractului.

2.1.2. Clauze specifice, comune tuturor contractelor de comerț internațional

1. Clauze prin care se atenuează sau agravează răspunderea părților contractante. Pentru a se garanta executarea unui contract trebuie stipulate acele sancțiuni care se vor aplica vânzătorului sau cumpărătorului în cazul în care încalcă prevederile contractului. Aceste sancțiuni sunt conținute în clauza penală.

Totodată, părțile pot stipula clauze exoneratorii de răspundere, în cazul în care în cursul executării obligațiilor contractuale survin evenimente imprevizibile ce împiedică îndeplinirea obligațiilor asumate. În contract se pot stipula și clauze privind rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea obligațiilor de către una sau alta dintre părți.

2. Clauze referitoare la dreptul aplicabil. Încă din momentul încheierii contractului, părțile își exprimă voința lor de a supune raporturile lor contractuale unui anumit sistem de drept. În consecință, sistemul de drept ales de părți va reprezenta dreptul aplicabil contractului.

În cazul în care părțile contractante nu fac uz de clauza referitoare la dreptul aplicabil, clauza cunoscută sub denumirea de clauză electio juris, lex contractus va fi determinată de către organul de jurisdicție competent.

3. Clauza privind soluționarea litigiilor. Părțile contractante obișnuiesc să prevadă în contractele lor54 clauze privind preîntâmpinarea litigiilor pe parcursul executării obligațiilor stipulate în contract. Dacă litigiile nu pot fi preîntâmpinate, părțile contractante recurg mai întâi la o soluționare amiabilă pe cale de conciliere, metoda aceasta dând rezultatele scontate în cele mai multe cazuri.

Oricum, în contract trebuie stipulată o clauză de jurisdicție privind opțiunea părților contractante pentru instanțele judecătorești sau un tribunal arbitral.

Dacă părți1e recurg la arbitraj, vor stipula în contract o clauză cunoscută sub denumirea de clauză compromisorie. Convenția de arbitraj este înțelegerea prin care părți1e contractante supun spre soluționare diferendul dintre ele unui arbitraj, renuntând la dreptul lor de a supune litigiul, respectiv unei instanțe judecătorești.

Părțile sunt obligate să arate, în cadrul compromisului – sub sancțiunea nulității- obiectul litigiului, ceea ce distinge compromisul de clauza compromisorie, care stipulează înțelegerea părților cu privire la soluționarea unui "litigiu viitor și eventual”. În clauza de arbitraj, părțite trebuie să precizeze "dacă arbitrajul va judeca în drept strict sau numai ex aequo et bono", ținându-se seama de consecințele la care poate s ducă ''un arbitraj din aceasta ultima categorie (ex aequitate)".

2.1.3. Clauze specifice unor contracte de comerț internațional, în primul rând celor pe termen lung

2.1.3.1. Clauze de adaptare a contractului de comerț internațional la noile împrejurări

Asemenea clauze fac parte din categoria clauzelor asiguratorii și de opțiune din cadrul contractelor de lungă durată, unele fiind comune tuturor contractelor de acest gen, altele privind numai anumite contracte, distincția dintre ele fiind dată de specificul prestațiilor la care se obligă părțile și de alte elemente sau împrejurări care impun asemenea soluții.

Ele sunt cunoscute sub denumirea de clauze de extindere a relațiilor contractuale sau de clauze de opțiune deoarece conferă uneia sau ambelor părți un drept de opțiune. Sunt asemenea clauze: clauza ofertei concurente, clauza clientului cel mai favorizat, clauza primului refuz, clauza de hardship, clauza de forță majoră.

1.Clauza ofertei concurente. Asemenea clauză este uzitată cu precădere în contractele internaționale pe termen lung, care privesc aprovizionarea cu materii prime sau vânzarea-cumpărarea, și este stipilată, de regulă, în favoarea cumpărătorului (beneficiarului lucrării sau serviciului), pentru ca acesta să poată beneficia de condițiile mai avantajoase apărute în timpul executării contractului pe piața internațională, dar și în favoarea vânzătorului pentru a putea profita de o eventuală creștere a valorii mărfurilor care fac obiectul contractului. În acest din urmă caz vânzătorul are dreptul să ceară cumpărătorului să plătească prețul pe care vînzătorul l-ar obține pentru aceeași marfă de la alți clienți.

Clauza ofertei concurente este stipulația contractuală care dă dreptul uneia dintre părțile contractante ca, în situația în care un terț îi face o ofertă de contractare în condiții mai avantajoase decât cele din contractul în curs de executare, să solicite modificarea acestui contract în sensul ofertei terțului. Dacă cealaltă parte refuză alinierea contractului la noile condiții, acesta poate fi suspendat sau reziliat direct sau ca urmare a unei hotărâri cu caracter jurisdicțional.

Pentru aplicarea acestei clauze se impune să se aprecieze caracterul mai favorabil al ofertei terțului, ceea ce presupune compararea acestei oferte cu cea aflată în curs de executare. De asemenea, oferta concurentă trebuie să provină de la terț cunoscut și serios, apt să-și respecte angajamentele asumate și să nu fie o simplă ofertă de complezență, referințele și notorietatea, seriozitatea, buna-credință și loialitatea terțului ofertant fiind menite tocmai pentru a înlătura ofertele neconcludente sau artificiale.

Compararea condițiilor din ofertă cu cele ale contractului poate fi realizată prin negocieri directe între părți sau prin apelarea la un terț independent și competent, care poate fi un expert tehnic sau un arbitru. Această din urmă soluție este preferabilă uneori, pentru că punerea la dispoziția promitentului a ofertei terțului nu este întotdeauna posibilă din cauza opoziției terțului ofertant care este interesat în păstrarea secretului ofertei sale; de aceea este necesară apelarea la un terț neutru, care poate păstra confidențialitatea informațiilor. Un exemplu de o asemenea clauză poate fi: dacă pe parcursul executării contractului cumpărătorul notifică vânzătorului primirea unei oferte concurente, primite de la un furnizor cunoscut și serios, conținând un preț inferior prețului contractual, toate celelalte elemente ale contractului rămânând egale, vânzătorul va trebui ca, în termen de 10 zile de la primirea notificării scrise din partea cumpărătorului să accepte condițiile din oferta concurentă. În lipsa unui acord dintre vânzător și cumpărător, acesta din urmă va fi eliberat de condiția (obligația) de a cumpăra de la vânzător, prezentul contract luând sfârșit la expirarea termenului de 10 zile.

Sancțiunile nerespectării acestei clauze sunt cele stabilite de către părți, ca în exemplul de mai sus, la ele alăturându-se, eventual, sancțiunile care decurg din dispozițiile legale ce organizează răspunderea civilă contractuală. Părțile pot conveni, de asemenea, ca această clauză să nu producă efecte decât după un anumit interval de timp de la încheierea contractului. Tot astfel, clauza poate îndreptăți pe beneficiarul ei să invoce o ofertă mai favorabilă facută nu direct lui ci unor clienți sau concurenți ai săi. Clauza ofertei concurente se poate combina cu clauza clientului cel mai favorizat.

2. Clauza clientului cel mai favorizat. Clauza clientului cel mai favorizat este stipulația contractuală prin care vânzătorul sau furnizorul de bunuri sau de servicii se obligă să acorde celuilat contractant (cumpărător sau beneficiar) cele mai favorabile condiții pe care le-ar acorda eventual altor parteneri cu privire la contracte având același obiect. Scopul acestei clauze este de a adapta contractele pe termen lung la condițiile pieței, spre a evita crearea, pentru unul dintre contractanți, a unei situații dezavantajoase prin raport la terțul concurent. Din acest punct de vedere clauza clientului cel mai favorizat este asemănătoare clauzei ofertei concurente, cu distincția că, în cazul acestei din urmă clauze cumpărătorul își alinia, în favoarea sa, condițiile contractului întemeiat pe oferta pe care el însuși a primit-o de la un terț (oferta concurentă), în timp ce în cazul clauzei de față, contractul este aliniat la condițiile pe care vânzătorul le-a consimțit unui terț (clientul cel mai favorizat).

Efectele acestei clauze se produc, de regula, în mod automat, din momentul în care au fost acordate unui terț condiții mai favorabile, vechea obligație devenind caducă; de asemenea, părțile pot să prevadă ca adaptarea contractului la condițiile mai favorabile să nu se facă în mod automat, ci prin negocieri, la cererea beneficiarului promisiunii. Când adaptarea contractului se face prin negocieri, părțile pot conveni ca alinierea sa la condițiile mai favorabile să se faca fie retroactiv, din momentul în care terțul a început să beneficieze de condițiile mai favorabile fie numai pentru viitor, adică din momentul finalizarii negocierilor, eventual din momentul pronunțării hotărârii arbitrale prin care s-a decis adaptarea contractului.

Dacă ar exista o neînțelegere între părți provenită din interpretarea diferită a noțiunii de "condiții mai favorabile", acest diferend ar putea fi soluționat, dacă părțile au prevăzut în acest sens o clauză compromisorie în cuprinsul contractului, pe calea arbitrajului, arbitrul având rolul de a aprecia existența condițiilor mai favorabile, constatare în funcție de care se va admite sau se va respinge acțiune beneficiarului clauzei. Pentru evitarea acestei probleme de interpretare, deci a unui conflict de interese, părțile contractante sunt și trebuie să fie prioritar interesate să dea contractului lor un conținut limpede, să-i redacteze clauzele în termeni clari și să precizeze în cuprinsul acestora elemente suficiente de natură a risipi orice îndoială cu privire la conținutul și finalitatea lor.

Prin contractul de bază, părțile pot dispune sau stabili că beneficiarii acestei clauze mai favorabile pot fi și alți clienți ai promitentului, caz în care această clauză capătă natura juridică a unei stipulații pentru altul. Același contract poate conține alături de clauza în discuție și clauza ofertei concurente, ambele putând fi stipulate în favoarea aceleiași părți (situație ce permite părții respective să beneficieze de una sau de alta din cele două clauze, în funcție de cea care îi profită mai mult), dar mai frecvente sunt situațiile când fiecare dintre ele este stipulată în favoarea altui contractant. De exemplu, situația în care, clauza clientului cel mai favorizat este prevăzută în favoarea cumpărătorului, iar clauza ofertei concurente, în favoarea vânzătorului.

În ceea ce privește procedura de punere în aplicare a acestei clauze, aceasta comportă notificarea de către contractantul care a consimțit condiții mai favorabile unui terț a respectivei împrejurări celuilalt contractant. Termenul în care urmează a se face notificarea poate fi stabilit prin chiar conținutul clauzei. În caz de omisiune a părților a unei asemenea stipulații, notificarea va trebui să se facă de îndată ce a fost perfectat contractul cu terțul. Atunci când cel obligat să facă notificarea întârzie nejustificat în îndeplinirea acestei îndatoriri, ori se abține deliberat de la o îndeplini, partenerul său contractual poate notifica el însuși părții în culpă că înțelege să se prevaleze de clauza clientului cel mai favorizat și că, în consecință, îi cere să procedeze la alinierea contractului condițiilor mai favorabile consimțite terțului.

Clauza clientului cel mai favorizat este asemănătoare, ca finalitate și mecanism de funcționare, cu clauza noțiunii celei mai favorizate, cu deosebirea că aceasta din urmă acționează pe planul relațiilor dintre state.

3. Clauza primului refuz. Numită și clauză de preemțiune, clauza primului refuz este stipulația contractuală prin care unul dintre contractanți, numit promitent, se obligă față de celălalt contractant, numit beneficiar, să-i acorde preferință față de orice alt client în ipoteza în care se decide să încheie în viitor un anumit contract, iar în cazul unui refuz al beneficiarului ofertei, promitentul poate rămâne liber să trateze cu oricare alt client. Această clauză este frecvent uzitată în practica comercială anglo-saxonă fiind exprimată prin denumirea "the first refusal clause", dar este întâlnită și în practica internațională a firmelor românești.

În doctrina juridică s-au conturat doua opinii diferite cu referire la calificarea juridică a clauzei primului refuz. Astfel, unii autori consideră că aceasta este o clauză de adaptarea a contractului la noile împrejurări alături de clauza clientului cel mai favorizat și de clauza ofertei concurente, în timp ce alții o încadrează în ceea ce ei denumesc grupa clauzelor de continuare a raporturilor contractuale, alături de promisiunea unilaterală de a contracta, promisiunea bilaterală de a contracta și pactul de preferință. Clauza primului refuz exprimă un antecontract unilateral afectat de o condiție suspensivă potestativa simpla prin care părțile nu determină condițiile viitorului contract, acestea determinându-se ulterior, în etapa negocierii contractului, aspect ce constituie una din deosebirile esențiale dintre clauza de față și promisiunea unilaterală de a contracta.

Deosebirea față de clauza clientului cel mai favorizat este dată de faptul că, în timp ce clauza primului refuz oferă beneficiarului o opțiune pentru o operație nouă, viitoare și eventuală, clauza clientului mai favorizat are ca scop modificarea unui contract în curs prin referire la condițiile mai favorabile apărute în relațiile uneia dintre părțile contractante și un terț. Suntem în prezența unei condiții suspensive deoarece promitentul se obligă să acorde preferință beneficiarului numai dacă în viitor se va decide să încheie acel contract. Decizia lui în acest sens trebuie să intervină în termenul convenit de părți sau, dacă părțile au omis să precizeze un astfel de termen, se va lua în considerare termenul uzual în practica contractuală. Condiția este potestativă simplă dar nu pură deoarece realizarea ei nu depinde exclusiv de voința promitentului ci de împrejurările care l-ar putea determina în viitor să încheie contractul. Domeniul acestei clauze îl formează raporturile dintre partenerii care au avut relații de colaborare relativ durabile, efectele sale facilitând extinderea arealului colaborării dintre părți dincolo de previziunile contractului inițial prin aceea că se acordă uneia dintre ele un drept de preferință pentru operații viitoare, încă nedeterminate.

Clauza primului refuz poate îmbrăca formele cele mai diverse, atât în contractele de vânzare-cumpărare dar și în alte operațiuni juridice precum contractele de societate, inclusiv cele cu participare străină, în contractele de cooperare economică internațională al căror obiect este realizarea în comun a unor unități de producție pe teritoriul uneia dintre părți, aceasta din urmă acordând celeilalte beneficiul primului refuz pentru achiziționarea unei părți din produsele unității respective.

În ceea ce privește efectele clauzei primului refuz, obligația promitentului de a acorda preferință nu există atât timp cât condiția suspensivă nu s-a realizat (pendente conditione). Cu toate acestea beneficiarul poate ceda dreptul său de creanță corelativ obligației promitentului unui terț în aceleași condiții ca la promisiunea unilaterală, dar cu o rezervă: practica relevă faptul că aici caracterul intuitu personae este regula iar posibilitatea de cesiune este excepția, în timp ce la promisiunea unilaterală este invers.

În cazul în care condiția se realizează eveniente conditione, adică promitentul se decide să încheie contractul, el este obligat să propună acest lucru în primul rând beneficiarului și deci va trebui să-l notifice pe acesta, notificarea nefiind însă obligatorie. Promitentul are dreptul de a testa piața pentru a se documenta asupra condițiilor oferite de terț, având astfel posibilitatea de a afla nivelul prețurilor aplicate în zonă pe care să le poată compara cu cele propuse de beneficiar. Opțiunea beneficiarului, respectiv dreptul acestuia de a refuza sau accepta contractul cu promitentul, este elementul pe care părțile pun accentul în cazul clauzei primului refuz spre deosebire de actul de preferință. Dacă beneficiarul acceptă în termenul stabilit sau cel uzual contractul, acesta se încheie pentru viitor ca și în cazul promisiunii unilaterale de a contracta.

Refuzul beneficiarului, fie si nemotivat, sau tăcerea lui până în momentul expirării termenului atrage caducitatea clauzei și permite promitentului posibilitatea de a lansa oferta de a contracta unui terț. Dacă promitentul încalcă obligația de prioritate față de beneficiar și încheie în mod direct contractul cu terțul său, beneficiarul este îndreptățit la daune interese care vor fi egale cu câștigul nerealizat lucrum cessans de beneficiar ca urmare a neîncheierii contractului cu el. Printr-o clauză compromisorie, părțile pot conveni ca în caz de litigiu privind despăgubirea beneficiarului să decidă arbitrajul.

În dreptul român se aplică lex contractus iar dacă părțile nu conferă arbitrului o competență expresă, acesta nu ar putea pronunța o hotărâre care să țină loc de contract comercial internațional între promitent și beneficiar, chiar dacă promitentul și-a manifestat voința de a contracta cu un terț. Cu toate acestea beneficiarul poate să ceară interzicerea încheierii unui contract între promitent și terț, pe calea unei ordonanțe președențiale, în baza dispozițiilor art. 581 Codul de procedură civilă.

4. Clauza de forță majoră. Profesorul T. R. Popescu a evidențiat faptul că în practica internațională există trei tipuri de definiții pentru cazurile de forță majoră. Astfel, este vorba, mai întâi, de o definiție sintetică, potrivit căreia prin caz de forță majoră se înțeleg împrejurările imprevizibile și insurmontabile care au împiedicat partea să execute contractul.

Potrivit articolului 79 din Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri de la Viena, "o parte nu este răspunzătoare de neexecutarea oricărei obligații a sa dacă dovedește că această neexecutare este determinată de o piedică independentă de voința sa și că nu se putea aștepta în mod rezonabil din partea ei să o ia în considerare la momentul încheierii contractului, să o prevină ori depășească sau să prevină ori să-i depășească consecințele." În același sens se află definit cazul de forță majoră și în Condițiile generale de livrare ale C.A.E.R., 1968/75, care dispun: "Prin caz de forță majoră se înțeleg împrejurările care au intervenit după încheierea contractului ca urmare a unor evenimente extraordinare, neprevăzute și inevitabile, pentru una din părți".

Pe de altă parte, o definiție analitică, care constă în faptul că se enumeră toate situațiile imaginabile care ar putea fi considerate cazuri de forță majoră. Această definiție, caracteristică sistemului anglo-saxon, se regăsește și în cuprinsul unor condiții generale elaborate sub egida Comisiei Economice pentru Europa a Națiunilor Unite ca, de exemplu, în Condițiile generale privind furnizarea și montajul materialelor de exipament la import și la export. Împrejurarile care pot constitui forță majoră diferă în funcție de obiectul contractului. În general, enumerarea cuprinde diverse situații, precum: calamitățile naturale, actele puterii publice, conflictele armate sau alte conflicte grave, conflicte de muncă grave, dificultățile de transport, aprovizionare, restricția utilizării energiei, etc. Dintre împrejurările care nu sunt asimilate forței majore, amintim: lipsa capacității întreprinderilor producătoare, lipsa spațiilor de depozitare ale beneficiarului, livrarea cu întarziere de către subfurnizor a unor subansamble, incapacitatea temporară de muncă a unor muncitori. În fine, o definiție mixtă, care cuprinde atât o formulare sintetică cât și o enumerare exempli gratia a principalelor cazuri de forță majoră. Definiția care acoperă cel mai bine varietatea de situații care pot fi considerate ca având caracteristicile forței majore, este aceasta din urmă, ea fiind și cea mai des întâlnită în practică.

În cuprinsul fiecăreia din cele trei definiții se regăsesc următoarele elemente: caracterul imprevizibil, insurmontabil și exterior celui ce îl invocă, faptele intervenite ulterior încheierii contractului și care au împiedicat executarea acestuia, debitorul aflându – se în imposibilitate absolută de a executa contractul fără nici o vină. Pentru a interveni exonerarea de răspundere a debitorului, se mai cer îndeplinite următoarele două condiții: anunțarea de către debitor a cazului de forță majoră și dovada acesteia din urmă.

Scopul anunțării celeilalte părți despre situația de forță majoră este ca aceasta să poată lua toate măsurile pentru limitarea prejudiciului cauzat ca urmarea a neexecutării contractului. De multe ori clauza de forță majoră prevede obligația părților de a coopera pentru înlăturarea efectelor negative apărute, în sensul de a limita pagubele și de a salva contractul fie prin renegocierea acestuia, fie prin readaptarea sa la noile împrejurări cu ajutorul unui arbitru. În comerțul internațional, în principiu, survenirea unei împrejurări de forță majoră nu conduce la rezilierea contractului, ci la suspendarea lui.

Notificarea se face, de regulă, prin comunicare scrisă, dar este posibilă și comunicarea telefonică, confirmată ulterior în scris. Dacă părțile au stabilit, în prealabil, un termen pentru notificare, este recomandabil ca el să fie calculat de la momentul la care partea ce invocă ivirea evenimentului de forță majoră a aflat sau trebuia să aibă cunoștiință despre apariția sa. Sancțiunea nerespectării prevederii contractuale privind anunțarea forței majore în termenul stabilit în contract este obligarea debitorului de a plăti despăgubiri creditorului pentru prejudiciul pe care acesta l-ar fi putut evita prin primirea avizului, excepție făcând cazul în care însăși anunțarea a fost împiedicată de un caz de forță majoră. Această sancțiune se aplică și dacă părțile nu au prevăzut-o în contract. Mai mult, părțile pot să prevadă în contrcat sancțiunea decăderii debitorului din dreptul de a invoca forța majoră dacă acesta nu a avertizat cealaltă parte despre survenirea cazului de forță majoră. Clauza de forță majoră trebuie sau poate să prevadă și mijloacele prin care partea ce o invocă să o poată și dovedi. Această dovadă poate fi certificată de către un organ autorizat al statului respectiv (Camera de comerț, Consulul țării parte la contract, etc.). În ceea ce privește interpretarea faptelor, aceasta revine părților și arbitrilor. Evenimentele de forță majoră care sunt notorii, cum ar fi existența stării de război într-o anumită zonă, pot fi luate în considerare de instanța arbitrală dacă sunt cunoscute de către arbitri, iar părțile nu le contestă.

5. Clauza de hardship (de impreviziune). Această clauză este întâlnită sau cunoscută în doctrina românească sub dauă forme și anume "hardship" sau "substantial hardship", formă provenită din limba engleză, respectiv "clauză de impreviziune" (clause d'imprevision), formă ce provine din limba franceză. Se numește hardship stipulația contractuală care permite modificarea conținutului unui contract atunci când, pe parcursul executării sale, se ivesc unele evenimente care afectează echilibrul contractual, schimbând substanțial elementele și datele pe care părțile le-au avut în vedere în momentul contractării, creând pentru una dintre părți consecințe atât de oneroase în executarea propriei obligații, încât ar fi inechitabil să le suporte singură. Esențial este faptul că aceste evenimente se produc sau apar fără culpa vreunuia dintre contractanți și pe care, oricât ar fi fost de rezonabili și prudenți, nu le-ar fi putut prevedea în momentul încheierii contractului.

Clauza de hardship este o creație a practicii anglo-saxone, folosirea ei de către părți integrându-se în tendința dominantă de asigurare a stabilității contractelor de comerț exterior, prin promovarea unor mecanisme juridice susceptibile să permită adaptarea acestora la conjunctura dinamică a pieței. Din perspectiva noilor tehnici juridice, conținutul contractului nu este niciodată definitiv, el putând să fie repus în cauză potrivit procedurii complexe de renegociere a eventualelor litigii, imaginată de către părți.

Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor internaționale de vânzare de mărfuri prevede că: "O parte nu este responsabilă de neexecutarea vreuneia din obligațiile sale dacă dovedește că această neexecutare se datorează unui impediment independent de voința sa și că, în mod normal nu era de așteptat să-l ia în considerație la momentul încheierii contractului, să-l prevină, să-l surmonteze ori să-i prevină sau să-i surmonteze consecințele. Dacă neexecutarea de către o parte se datorează neexecutării de către un terț pe care ea l-a însărcinat să execute, în întregime sau parțial contractul, această parte nu este exonerată de răspundere decât în cazul: când ea este exonerată în virtutea dispozițiilor paragrafului precedent; când terțul ar fi el însuși exonerat dacă dispozițiile acestui paragraf i-ar fi aplicabile. Exonerarea prevazută prin prezentul articol produce efect pe timpul duratei impedimentului. Partea care n-a executat trebuie să avertizeze pe cealaltă parte despre impediment și efectele lui asupra capacității sale de a executa. Dacă avertismentul nu ajunge la destinație într-un termen rezonabil, plecând de la momentul când partea care n-a executat a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască impedimentul, aceasta este obligată la despăgubiri pentru pagubele provocate de această lipsă de recepționare. Dispozițiile prezentului articol nu interzic unei părți să exercite drepturile sale, altele decât acelea de a obține despăgubiri, în virtutea prezentei Convenții."

O trăsătură definitorie a tuturor riscurilor, implicit și a clauzei de hardship, este aceea că evenimentul de hardship trebuie să fie exterior voinței părților și imprevizibil în momentul încheierii contractului. Cauzele care provoacă hardship pot fi împrejurari de orice natură, riscuri valutare sau nevalutare, dar părțile pot limita aplicarea clauzei la o anumită categorie de riscuri sau la riscuri care vizează un anumit domeniu de activitate. Partea afectată de cauza de hardship trebuie să aducă la cunoștință celeilate părți acest lucru, prin notificare, într-un anumit termen, precizând evenimentul de hardship, consecințele sale, dovezile susținerilor invocate și modalitatea în care consideră că poate fi adaptat contractul. Cealaltă parte poate recunoaște sau contesta situația de hardship, în acest din urmă caz partea interestă putându-se adresa unui expert sau unui arbitru în vederea stabilirii dacă împrejurările întrunesc sau nu condițiile de hardship. Dacă se stabilește inexistența situației de hardship, contractul continuă să-și producă efectele. În situația inversă, părtile poartă negocieri în vederea adaptării contractului, mai exact, în vederea restabilirii echilibrului contractual existent în momentul încheierii. Dacă s-a stabilit existența clauzei de hardship și o parte refuză să negocieze modalitatea de adaptare a contractului sau o face cu rea-credință, cealaltă parte are dreptul să solicite daune interese compensatorii în temeiul contractului.

Dacă negocierile în vederea adaptării contractului eșuează, clauza de hardship poate cuprinde soluția rezilierii de plin drept a contractului.

În măsura în care comerțul internațional depășește sfera intereselor pur private spre a exprima interesul statelor, la randul lor, contractele prin care se realizează cooperarea economică internațională depășesc sfera dreptului civil spre a împrumuta caractere și funcții din domeniul dreptului public. În practica internațională se desemnează tot mai mult tendința ca în locul principiului forței obligatorii a contractului, cu putere de lege între părți, să se consacre principiul adaptării contractelor la noile împrejurări. Așadar, clauzele care au impus în comerțul internațional noi tipuri de contracte, au impus, în același timp, noi tipuri de clauze contractuale privind viitorul contractului.

2.1.3.2. Clauze de menținere a valorii contractului

Consecințele negative ale fluctuațiilor valutare au condus la căutări în practica comerțului internațional de a găsi soluții corespunzătoare care să le preîntâmpine sau să le atenueze.

În cazul unei tranzacții ocazionale, vânzătorul va căuta să obțină cea mai sigură formă de plată înainte de a expedia marfa, în timp ce cumpărătorul va dori ca marfa să fie vămuită și livrată în condiții satisfăcătoare înainte de a a face plata. În contractele internaționale trebuie menționate întotdeauna moneda acceptată și instrumentul de plată. Moneda aleasă trebuie să fie puternică și stabilă, spre a proteja împotriva fluctuațiilor cursului valutar, iar modalitatea de plată trebuie să fie sigură.

Pentru prevenirea riscurilor determinate de fluctuațiile valutare la care sunt expuse părțile, atât în contractele interne cât și în raporturile lor comerciale internaționale, acestea pot agrea asupra unor mecanisme contractuale, cum sunt clauzele de menținere a valorii contractului.

Aceste clauze, indiferent de forma pe care o îmbracă, au o finalitate identică, urmărind repartizarea echitabilă a riscurilor monetare între părți, fie prin intermediul indexării, fie prin intermediul opțiunii monedei liberatoare. Clauzele pur monetare sunt menite să evite riscurile decurgând din fluctuațiile valorii de schimb a moendei de plată față de moneda de referință. Clauzele de neutralizare a riscurilor vizează doar riscuriel imprevizibile la momentul încheierii contractului.

1.Riscul de preț în activitatea de comerț exterior. În condițiile în care comerțul internațional se desfășoară într-un cadru politic și economoic în continuă mutație, generator de mari incertitudini datorită instabilității financiare, a fluctuațiilor valutare continue, oricât de judicios ar fi prețul el nu poate fi ferit de urmările acestor fluctuații decât prin consolidarea lui pe diverse căi. Una din aceste căi este înscrierea în contracte a unor clauze adecvate, menite să preîntâmpine și să atenueze consecințele fluctuațiilor valutare.

Situația economică și politică a statelor, precum și conjunctura internațională determină apariția riscurilor politice, de transfer sau valutare. Ca urmare a evenimentelor politice (război, revoluție, interdicția de import, embargou), importatorul poate fi împiedicat independent de voința lui să respecte condițiile contractului și ca urmare exportatorul își asumă pierderea. Situația se poate manifesta și invers: evenimentele politice îl împiedică pe exportator să realizeze contractul și consecințele le suportă importatorul. Riscul de transfer se manifestă în situația în care legislația, sistemul de plăți sau alți factori de ordin economic determină statul sau instituțiile de drept public să refuze efectuarea plății în moneda convenită în contract, ceea ce va genera un risc asupra activității exportatorului. De asemenea se poate întâmpla ca plățile fără garanție de transfer să nu pot fi efectuate și marfa să nu poate fi achiziționată de către importator. Riscurile privind producerea mărfurilor și efectuarea serviciilor afectează ambii parteneri ai tranzacției internaționale: exportatorul este expus prin faptul că importatorul poate anula unilateral comanda sau poate refuza nejustificat să preia marfa, iar importatorul este afectat dacă exportatorul nu poate efectua comanda la timp sau în totalitate și la standardele cerute. Riscul de neplată este cel care îi preocupă cel mai mult pe exportatori. După ce aceștia livrează marfa în condițiile cerute prin contract ei pot ajunge în situația de a nu încasa contravaloarea exportului. Există și o formă a riscului de neplată pentru importatori în cazul în care exportatorul nu rambursează avansul plătit chiar dacă el este cel care nu a onorat contractul.

Practic, riscul de preț apare datorită neconcordanței în timp a valorii tranzacției, între momentul încheierii contractului extern și momentul livrării mărfii. Pentru exportator problema acestui risc se pune în condițiile în care prețul contractului este sub prețul pieței din momentul livrării, iar pentu importator acest risc constă în faptul că prețul stabilit în contract, care urmează să fie plătit, este mai mare decât prețul pieței din momentul livrării.

Prin risc valutar se înțelege posibilitatea apariției unei pierderi în cadrul unei tranzacții economice sau financiare ca urmare a modificării cursului valutar.

Decizia privind alegerea monedei de contract poate avea în vedere atât politica menținerii structurii rezervelor valutare a companiei, cât și sincronizarea plăților și încasărilor în aceeași valută, ca metode de diminuare a riscului valutar. Totuși trebuie precizat că efectele scontate sunt obținute dacă se face o prognoză corectă a evoluției monedei acceptate ca etalon și mijloc de plată internațional.

2.Clauza de indexare. Mijloacele de a neutraliza consecințele prejudiciabile pentru echilibrul contractual decurgând din scăderea sau din scumpirea prețului mărfii, serviciilor sau manoperei între ziua încheierii operațiunii și data executării obligațiilor pot consta în adoptarea unui anumit etalon, independent de valuta de plată, convenit de părți. Procedeul poartă denumirea generică de indexare. Astfel, în cazul „ unui împrumut indexat, atât capitalul, cât și dobânzile aferente, sunt periodic și automat revalorizate în funcție de prețurile care afectează indicele etalon (aur, cărbune, energie etc.). În temeiul clauzei de indexare se înlocuiește, printr-un nou preț, vechiul preț pe care variația indicelui etalon l-a făcut să devină caduc. Această înlocuire se înfăptuiește automat, fără intervenția părților ori a instanței, printr-o escaladare prin salturi, de la un anumit punct al scării la un altul.”

Prin metoda de indexare, prețul poate fi corelat cu valoarea unui produs de referință determinat, precum tona de cărbune sau cu un grup de mărfuri individualizate. În acest ultim caz, etalonul îl consituie un indice static, care exprimă o valoare globală, de sinteză, ce conjugă și contopește prețurile produselor luate în considerare drept criteriu de calcul. De asemnea recalcularea prețului poate fi legată, cumulativ, de valoarea materiilor prime, materialelor, cât și manoperei necesare pentru produsul contractat.

3.Clauza de revizuire a prețului. În condițiile mereu schimbătoare ale pieței mondială o problemă importantă este aceea a adaptării prețului la noile circumstanțe, constând în schimbarea prețului materiilor prime, a forței de muncă, a transporturilor etc. Aceasta se realizează printr-o clauză de reizuire a prețului, prevăzută în condițiile generale în contractul concret încheiat pe baza acestor documente.

Clauza de revizuire a prețului reprezintă o modalitate de asigurare a echilibrului contractual prin renegocierea prețului. Ea obligă părțile să procedeze la recalcularea prețului dacă se înregistrează o variație peste o anumită limită a costului materiilor prime, al materialelor, al terifelor de transport etc., care fac tranzacția mai oneroasă pentru una dintre părți față de condițiile avute în vedere la încheierea contractului.

O astfel de clauză ar avea următorul conținut : „Vânzătorul are dreptul să majoreze prețurile indicate în prezentul contract, în cazul unei măriri a prețului materialelor prime, a tarifelor de transport maritim și terestru și a asigurării, spre a ține seama de condițiile din ziua livrării mărfii.„ La aceasta este indicat să se adauge și cum se va calcula noul preț, după cum este necesar să se arate dacă orice schimbare oricât de mică a costurilor în plus sau în minus se traduce printr-o revizuire a prețului sau numai dacă această variație este de o anumită importanță, exprimată în procentaj față de costul inițial.

Spre deosebire de clauza de indexare, când recalcularea prețului se face automat, în cazul clauzei de revizuire a prețului, părțile trebuie să ducă noi tratative de preț, ceea ce se poate solda cu tergiversări și prelungiri ale duratei de executare a contractului.

4.Clauzele valutare. Clauzele valutare sau de consolidare valutară, ce sunt utilizate in contractele în care părțile stabilesc două categorii de monede, una de plată și una sau mai multe de referință, sunt des utilizate în contractele de astăzi. Există mai multe tipuri de clauze, dintre care cele mai frecvente sunt următoarele: clauza monovalutară, clauza multivalutară, clauza de monedă multiplă, clauza de aur, clauza de opțiune a monedei liberatorii și clauza de opțiune a locului de plată.

Prima clauză, clauza monovalutară, se referă la exprimarea prețului într-o valută considerată stabilă, alta decât valuta decontării; la data plății, cursul valutei de decontare era raportat la valuta prețului, anihilându-se astfel oscilațiile valutei în care se face plata. Cea de-a doua formă de plată a clauzei valutare(clauza multivalutară) constă în exprimarea prețului și a modalității de plată într-o singură valută, cu mențiunea că prețul de decontare se modifică în aceeași proporție în care se schimbă cursul acestei valute față de o altă valută menționată în contract forte și luată ca valută de referință.

a.Clauza monovalutară. Inserarea unei clauze monovalutare în contract presupune luarea în considerare a doua monede diferite:

– moneda de plată, liberatorie, care, de regulă, este mai fluctuantă

– moneda de cont sau de referință și care, de regulă, este mai stabilă .

Prin această clauză, moneda stabilită prin contract este „legată” de o altă valută denumită valuta etalon, printr-un raport stabilit în momentul contractării. Alegearea valutei etalon poate avea în vedere mai multe criterii: poate fi aleasă, fiind consideratămai stabilă, devenind astfel element de referință sau potrivit interesului celor doi parteneri, poate fi aleasă, deoarece vânzătorul dorește consolidarea față de o valută de care are nevoie în momentul încasării, astfel încât prin conversie să efectueze o plată în altă valută, sau cumpărătorul are disponibilă această valută ori își calulează eficiența operațiunii față de această valută etc. Orice modificare peste o anumită limită obligă pe plătitor, debitor la recalcularea valorii contractului, astfel încât pe baza noului curs (din momentul plății) să se plătească o cantitate de „valută etalon” egală cu cea din momentul contractării. Dacă moneda suferă o depreciere față de valuta etalon, plata se va face proporțional într-o sumă mai mare, după cum, dacă s-a repreciat (i-a crescut piterea de cumpărare) față de valuta etalon.

Moneda de plată este un instrument de exprimare a prețului și totodată de evaluare a prestației pecuniare asumate de debitor față de creditor. Prețul se exprimă în moneda de cont, considerată mai stabilă, și prețul se plătește în cea de-a doua monedă, mai fluctuantă, în baza parității între cele două. Astfel, pățtile stabilesc prețtul contractului (al marfii, al serviciului, al lucrarii) luând în considerare un anumit curs de schimb ( de regulă cel ziua perfectării contractului) între moneda de plată și moneda de cont. Totodată, ele convin că, dacă la momentul plății respectivul curs va fi modificat, se va proceda la recalcularea prețului în așa fel încât acesta să corespundă cursului modificat.

Prin efectul clauzei monovalutare, variațiile de curs ale monedei de plată nu influențează valoarea reală a prestației asumată de debitor și deci echilibrul contractual rămâne nealterat.

Ca regulă generală, clauza monovalutară operează automat. Nimic nu se opune însă ca părțile să stipuleze necesitatea unor negocieri prealabile. Este posibil ca acțiunea acestei clauze să fie condiționată de părți de existența unei variații de curs a monedei de plată peste un anumit procent. Clauza monovalutară este eficientă numai dacă moneda de calcul are o certă stabilitate.

Părțile pot dubla clauza monovalutară cu o clauză de opțiune privitoare la locul efectuării plății, care poate fi în țări diferite. Alegerea locului plății revine creditorului și îl obligă pe debitor să plătească în moneda respectivului loc.

b. Clauza multivalutară bazată pe un coș valutar convenit de părți

Caracteristic clauzei coșului multivalutar este faptul că moneda de contract, de plată, nu este legată de o singură valută, ci de un grup de valute. Astfel s-a născut clauza valutară bazată pe un anumit coș valutar. Această clauză prezintă avantajul că media cursurilor valutare intrate în coș are un grad mai mare de stabilitate datorită compensării reciproce a fenomenelor de depreciere cu cele de apreciere ale valutelor luate în calcul, potrivit coșului stabilit de părți. Clauza multivalutară s-a conturat în practica comercială sub două variante: clauza multivalutară restrânsă, clauza multivalutară D.S.T.

Clauzele multivalutare, ce apar în contractele în care părțile stabilesc un coș valutar raportează cursul valutei de plată la media cursurilor câtorva alte valute.

Raportarea la un grup de valute are ca efect compensarea evoluțiilor contracdictorii ale valutelor ce compun coșul valutar, reflectând totodată tendința evoluției cursurilor valuatre mai real.

Dacă aceste valute din așa-numitul coș valutar sunt stabilite de comun acord de către părți, clauza prevede în general că prețul contractual, exprimat într-o anumită monedă, este stabilit luând drept etalon cursurile de referință dintre moneda de plată și alte valute considerate mai stabile, la data contractului. Frecvent sunt alese 3-5 monede. Prin clauza multivalutară părțile stabilesc, de regulă, și metoda de calcul a modificărilor cursului valutei de plată față de valutele din coș, precum și modul cum pot fi operate eventuale modificări în structura coșului și în metodologia de calcul pe parcursul executării contractului. Dacă la data plății se constată o diferență medie de plus sau minus un anumit procent, prețul se va recalcula corespunzător.

Utilizarea clauzei valutare bazată pe un coș de valute restrâns prezintă certe avantaje față de clauza valutară axată pe o singură valută, dar prezintă o securitate redusă în raport cu clauza D.S.T. Dacă în cazul clauzei D.S.T. Stabilirea relativ ridicată o asigură 16 valute cu pondere mare în comerțul internațional, alegerea neinspirată a unui coș de valute limitat la 3-5 valute poate avea influențe negative asupra tranzacției respective.

Operația de stabilire a coșului valutar poate fi îndeplinită de către părți printr-o clauză contractuală sau de către un organ internațional specializat, o unitatea de cont instituționalizată, considerată mult mai stabilă decât coșurile valutare convenționale.

O astfel de unitate de cont instituționalizată este reprezentată de D.S.T. (Drepturile Speciale de Tragere), unitatea de cont instituționalizată a F.M.I., devenită, la sfârșitul anilor '70, principalul etalon al sistemului monetar internațional. Această unitate de cont este considerată în prezent ca fiind cea mai stabilă unitate monetară de referință deoarece valoarea ei este calculată zilnic, pe baza unui coș valutar , compus din 16 valute ale statelor cu o pondere importantă în comerțul internațional, care se publică zilnic în Buletinul F.M.I. Exprimat în fiecare din cele 16 valute.

În cazul raportării monedei de plată contractuală la D.S.T., clauza va prevede, în general, că prețul contractual s-a stabilit avându-se în vedere un anumit curs de schimb D.S.T. la încheierea contractului. În toate cazurile însă ea presupune alegerea valutelor care urmează să fie cuprinse în coșul valutar și determinarea ponderii pentru fiecare valută în coșul valutar. Valoarea de ansamblu a coșului valutar este în funcție de cursurile competente. Printr-o clauză valutară se corijează deci dezechilibrul care ar rezulta pentru una dintre părți, din cauza modificării parității monetare.

c. Clauza de monedă multiplă. Clauza de monedă multiplă sau clauza de alegere a monedei de plată este clauza prin care părțile exprimă chiar prețul contractului în două sau mai multe monede, avându-se în vedere cursul de schimb dintre ele la data contractării, iar, la scadență, de regulă, creditorul – dar poate să fie și o clauză în beneficiul debitorului – va alege în ce moneda se face plata. Dreptul de opțiune privind moneda de plată poate fi acordat creditorului plății, exportatorul, sau debitorului, importatorul.

d. Clauza de aur. Clauza de aur era folosită în epoca cursurilor valutare fixe, când riscul valutar exista, ca regulă generală, în devalorizarea sau revalorizarea oficială a conținutului în aur al valutelor de către administrațiile de stat naționale.în baza acestei clauze prețurile stabilite într-o valută care a fost pe parcursul executării contractului devalorizată sau revalorizată se recalculau în funcție de noul conținut în aur al valutei, raportat la conținutul inițial. Se pleca de la premisa că aurul echivala ca monedă mondială, prin intermediul căreia se putea comensura valoarea oricărei valute convertibile.

Această clauză poate fi de două tipuri:

a) clauza valoare – aur (golden-value clause), utilizată când prețul contractului este exprimat într-o anumita valută, și aurul este luat ca etalon pentru determinarea valorii respectivei valute. Valută aleasă trebuie să aibă o paritate oficială în aur, iar modificările acesteia vor determina și modificarea prețului contractual. Rectificarea va fi invers proporțională cu modificarea parității, în sensul că din preț se va scădea procentul de creștere și la pret se va adăuga procentul de devalorizare, clauza fiind una stipulată în interesul debitorului.

b) clauza monedă – aur (gold-coin clause), când prețul contractului se exprimă direct în aur și urmează să fie plătit în aur. Însa, datorită raportării ei la o paritate oficială în aur a valutei ( în condițiile în care la etalonul aur s-a renunțat în anii '80) sau, mai mult, necesitatea efectuării plății în aur, clauza, în ambele ei forme, este foarte rar utilizată astăzi.

e. Clauza de opțiune valutară. Menținerea valorii obligației pecuniare poate fi asigurată și prin stipulații care asigură creditorului opțiunea locului de plată sau a monedei liberatorii.

– clauza de opțiune a monedei liberatorii. Părțile exprimă prețul contractual în mai multe monede, în raport de parittea acestora la data încheierii contractului, urmând ca la scadență creditorul sau debitorul, potrivit convenției părților, să fie autorizat să opteze pentru moneda în care se va face plata. Această clauză nu elimină însă riscurile nevalutare ci le plasează fie în sarcina debitorului, fie în sarcina creditorului.

– clauza de opțiune a locului de plată. Aceasta este clauza care îi conferă dreptul la scadență valoarea creanței, calculată în funcție de o valută de cont prestabilită prin contract, în locul pe care creditorul îl alege dintre cele convenite în acest scop, debitorul fiind obligat a plăti în moneda locală. Astfel, dacă alegerea creditorului urmează să intervină între Paris și Londra, plata va avea ca obiect franci francezi, respectiv lire sterline, al căror cuantum va depinde de dolarul american (valută de cont acceptată în prealabil).

Între cele două categorii de clauze există deosebirea că pe când opțiunea locului de plată menține valoarea creanței, aceasta poate suferi modificări în cadrul opțiunii creditorului între mai multe monede. Alegerea locului de plată într-o țară sau în alta, dintre cele convenite prin contract, lasă intact nivelul prestației pecuniare, din moment ce calculul se face în orice caz în funcție de același etalon (moneda de cont). Dimpotrivă, opțiunea între două monede de plată poate avea ca rezultat un plus de valoare datorat de către debitor, dacă intervin modificări în cursul de schimb în favoarea unei dintre valutele ce formează obiectul alegerii creditorului.

CAPITOLUL III

EFECTELE SPECIFICE CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAȚIONALE ȘI IMPACTUL LOR ASUPRA TERȚILOR

3.1. Considerații generale privind efectele contractelor comerciale internaționale

Efectele specifice contractelor comerciale internaționale decurg din reciprocitatea și interdependența obligațiilor asumate de părți.

Caracteristicile evidențiate impun, de regulă, ca "executarea prestațiilor să se facă simultan de către ambii contractanți; în caz contrar "se rupe echilibrul care trebuie să existe între obligațiile corelative".

Efectele specifice acestor tipuri de contracte intervin atunci când, în faza executării, survin unele împrejurări de natură să creeze un dezechilibru între părțile contractante, imputabile sau nu acestora.

Caracterul incontestabil de "putere de lege" a contractului, în sensul indicat și de Codul civil (articolul 969 alineatul 1), adaptat la specificul contractului bilateral, categorie din care face parte și cel de comerț internațional, explică de ce în astfel de împrejurări se îngăduie uneia dintre părți să suspende executarea contractului, fie să tindă la desființarea sa printr-o inițiativă unilaterală. Pentru excluderea unor asemenea consecințe prejudiciabile, contractul de comerț internațional dă naștere următoarelor efecte specifice:

l.excepția neîndeplinirii contractului (așa numita "exceptio non adimpleti contractus"), ce constă în îndreptățirea creditorului de a refuza îndeplinirea propriei prestații, dacă debitorul nu-și respectă obligația corespunzătoare.

2. rezoluțiunea și rezilierea, ce apar ca sancțiuni pentru neexecutarea obligației de către debitor, putând fi obținute pe cale arbitrală sau judiciară, de creditorul care și-a îndeplinit la timp și complet angajamentul asumat.

3. suportarea riscului contractului izvorât din neexecutarea fortuită a obligației contractuale este atribuită în sarcina debitorului sau creditorului, în conformitate cu anumite reguli.

Excepția neîndeplinirii contractului și rezoluția pentru neexecutare se discută pe planul culpei părților, în timp ce imposibilitatea executării contractului datorită riscului contractual este considerată ca fiind datorată unor cauze neimputabile acestora. Dintr-un alt punct de vedere, se impune precizarea că toate regulile specifice contractelor comerciale internaționale se discută pe planul executării acestora, spre deosebire de sancțiunea nulității, care intervine pentru cauze legate de formarea lor.

3.1.1. Excepția de neexecutare a contractului

Pentru a înțelege semnificația excepției de neexecutare a contractului este necesară mai întâi stabilirea sensurilor noțiunii de neexecutare, prin aceasta definindu-se orice neîndeplinire din partea unei părți a oricăreia din obligațiile ce-i revin potrivit contractului, inclusiv executarea lor defectuoasă sau tardivă.

Neexecutarea constituie orice înfrângere sau executare necorespunzătoare a unei obligații contractuale, orice neconcordanță între prestația promisă de creditor prin contract și prestația efectiv executată de debitor.

Neexecutarea are valoarea unei fapte ilicite pentru că orice contract reprezintă legea părților, în acest sens Codul civil făcând distincția între neexecutarea culpabilă și cea fortuită.

Astfel, potrivit articolelor 1082-1083 Cod civil, neexecutarea generează răspunderea contractuală și obligația de a repara prejudiciul, respectiv plata daunelor-interese, numai dacă aceasta nu se datorează unei cauze străine, cum ar fi forța majoră sau cazul fortuit.

Neexecutarea contractelor îmbracă diverse forme, ea putând fi totală sau parțială, temporară sau definitivă și ireversibilă, pozitivă sau negativă, dar indiferent de acestea neexecutarea obligațiilor poate angaja răspunderea contractuală sau poate conduce la rezoluțiune ori reziliere.

În ceea ce privește excepția de neexecutare a contractului,în practica arbitrală din comerțul internațional s-a stipulat în mod constant că în contractele sinalagmatice refuzul uneia dintre părți de a-și onora obligațiile (de pildă,de a plăti prețul), rupe echilibrul care trebuie să existe între prestațiile reciproce,astfel încât cealaltă parte este în drept ca,la rândul ei,să înceteze executarea propriilor sale obligații.

Un alt element important în cadrul definirii conceptului neexecutării contractuale îl reprezintă asumarea unui termen suplimentar de execuție, ce tratează situația în care o parte se află în întârziere cu exectuarea prestațiilor sale iar cealaltă parte dorește să îi acorde un răgaz pentru îndeplinirea acestora, cu scopul de a evita prejudiciile ce ar putea decurge de aici.

Respectarea angajamentelor juridice asumate corespunde nu numai intereselor părților, ci intereselor generale privind dezvoltarea economică, motiv pentru care neexecutarea este sancționată corespunzător, în cadrul "sancțiunilor" putându-se înscrie și "excepția de neexecutare" a contractului, ce capătă valențe specifice în funcție de materia analizată.

3.1.1.1. Aspecte specifice excepției d neexecutare în cadrul contractelor comerciale internaționale

Contractele de comerț internațional fiind prin excelență sinalagmatice generează între părți drepturi și obligații reciproce și interdependente.

Împrejurarea face ca fiecare contractant să cumuleze în persoana sa dubla calitate de creditor și debitor față de celălalt contractant iar obligația asumată de către una din părți își are cauza juridică în obligația pe care și-o asumă cealaltă parte. De aici decurg o serie de efecte specifice acestui gen de contracte, printre care și cel numit de doctrină "exceptio non adimpleti contractus" sau excepția de neexecutare, adică dreptul creditorului de a refuza îndeplinirea propriei sale prestații, dacă debitorul nu-și execută prestația la care s-a angajat.

În materia dreptului comerțului internațional, spre deosebire de dreptul civil, excepția de neexecutare se analizează ca fiind un mijloc juridic cu dublă valență: pe de o parte reprezintă o modalitate de sancționare a părții care nu și-a executat prestația asumată iar pe de altă parte aceasta constituie un mijloc de apărare de care se poate prevala contractantul căruia i se pretinde executarea prestației ce și-a asumat-o, de către partenerul sau contractual într-un moment când nici acesta nu-și executase propria prestație.Invocarea excepției de neexecutare este posibilă numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții, similare celor din dreptul civil:

– să existe o neexecutare, fie chiar parțială, dar importantă, a obligațiilor contractualmente stabilite;

– obligațiile neexecutate să fie reciproce și să-și aibă temeiul în același contract;

– neexecutarea obligațiilor să nu se datoreze faptei celui care invocă excepția, ci să fie determinată de o altă împrejurare, ce nu-i este imputabilă lui (forța majoră sau culpa debitorului);

– prin natura sa, raportul contractual să comporte aplicarea regulii executării simultane a obligațiilor celor două părți.

Curtea de Arbitraj Comercial Internațional București a apreciat că, de regulă, executarea obligațiilor trebuie să fie simultană în cadrul contractelor sinalagmatice. Aceeași instanță arbitrală a mai decis că refuzul uneia dintre părțile contractante de a-și executa obligațiile la care s-a angajat prin contractul de comerț internațional (de regulă, plata prețului), rupe echilibrul care trebuie să existe între prestațiile reciproce din contractele sinalagmatice, astfel încât celălalt contractant este îndreptățit ca, la rându-i, să înceteze executarea propriilor sale obligații.

Principalul efect al invocării excepției de neexecutare constă în suspendarea executării respectivului contract. Aceasta rămâne operantă până când partea ce pretinde executarea obligației de către partenerul său contractual, fără să-și fi executat propria obligație, își modifică atitudinea trecând la executarea prestației ce-i incumbă.

În caz de neexecutare de către una din părți a obligațiilor contractualmente asumate, cealaltă parte, care și-a executat propriile sale obligații, poate cere rezoluțiunea sau după caz, rezilierea contractului.

3.1.2. Rezoluțiunea și rezilierea – modalități de încetare a efectelor contractului

În doctrină s-a remarcat faptul că, arealul rezoluțiunii și rezilierii în raporturile de comerț internațional este mai restrâns decât cel pe care acestea îl au în circuitul civil, lipsit de element de extraneitate, ceea ce determină în mod necesar o analiză a modalităților de încetare a efectelor contractului în dreptul comun, ce se aplică sub anumite aspecte, prin analogie și relațiilor comerciale pe plan internațional.

Datorită reciprocității și conexității obligațiilor ce se nasc din contractele sinalagmatice, obligația unei părți reprezintă cauza juridică a obligației celeilalte părți. În acest caz, partea culpabilă pentru sfidarea forței obligatorii a contractului este sancționată nu prin refuzul executării obligației asumate de către contractant, ci prin desființarea contractului, ce este cerută de cel ce și-a îndeplinit deja propria obligație sau cel puțin, este gata să și-o execute.

Potrivit articolului 1021 Cod civil "contractul nu este desființat de drept", astfel încât "desființarea trebuie să se ceară înaintea justiției". Această formă de rezoluțiune, care poartă denumirea de judiciară, poate fi cerută numai de către creditorul obligației neexecutate. El are posibilitatea opțiunii între soluția "distructivă", aceea a desființării contractului și cea "constructivă", constând în formularea acțiunii prin care se urmărește obținerea executării silite a contractului, în natură sau prin echivalență.

Rezoluțiunea judiciară operează de la data pronunțării hotărârii judecătorești definitive în acest sens, dar pentru admiterea acesteia este necesară îndeplinirea cumulativă a anumitor condiții:

– să existe o neexecutare, fie și parțială, dar importantă a contractului sinalagmatic;

– neexecutarea obligației să se datoreze culpei debitorului (în caz contrar se aplică regulile suportării riscului contractului);

– rezoluțiunea a fost cerută de partea interesată să desființeze contractul (ea nu operează de plin drept), pronunțându-se de instanța de judecată;

– acțiunea în rezoluție este, în ultimă instanță, o acțiune în responsabilitate contractuală, ceea ce reclamă punerea în întârziere a debitorului.

Instanța are dreptul de a aprecia în funcție de circumstanțe dacă este cazul să pronunțe rezilierea, putând acorda debitorului un termen de grație pentru executarea obligației. În plus, acesta are chiar posibilitatea de a evita rezoluțiunea, dacă își execută obligația până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care s-a admis cererea de desființare a contractului.

Creditorul ce este interesat în desființarea contractului prin rezoluțiunea judiciară și repunerea sa în situația anterioară încheierii acestuia nu are certitudinea obținerii rezultatului, chiar dacă sunt întrunite condițiile menționate anterior. Pentru înlăturarea acestor inconveniente, părțile sunt libere ca în temeiul articolului 5 Cod civil, să introducă în contractul sinalagmatic anumite clauze, denumite și pacte comisorii, ce reprezintă o altă formă a rezoluțiunii și anume convențională.

Rezoluțiunea convențională este cea stipulată de părți în contractele pe care le încheie, în vederea înlăturării inconvenientelor (înlăturarea pierderii de timp, evitarea cheltuielilor) pe care le prezintă rezoluțiunea judiciară. Deși în majoritatea cazurilor instanța "rămâne implicată" în funcționarea rezoluțiunii convenționale, intervenția ei se va limita la a constata existența unei neexecutări culpabile, validitatea pactului comisoriu și corecta sa aplicare de către partea îndreptățită să-l invoce (ce este creditorul obligației neexecutate). Creditorul își păstrează dreptul de a opta pentru executarea silită, în natură sau prin daune-interese sau dacă devine inaplicabil pactul comisoriu, pentru rezoluțiunea judiciară.În raport de intensitatea cu care se produc efectele rezoluțiunii, există patru tipuri de pacte comisorii.

Rezoluțiunea, fie judiciară, fie convențională, prezintă următoarele efecte:

– desființarea retroactivă a contractului (pe data încheierii lui);

– repunerea părților în situația anterioară prin restituirea prestațiilor deja efectuate;

– efectul retroactiv al rezoluțiunii va opera și asupra drepturilor consfințite terților prin contractul respectiv, cu excepția actelor de conservare și administrare făcute de aceștia;

– partea ce și-a executat obligația are dreptul de a obține despăgubiri pentru repararea prejudiciului suferit prin neexecutarea culpabilă a obligației de către celălalt contractant.

Concluzia logică este că "rezoluțiunea contractului constituie o varietate de executare silită prin echivalent". Deși pare paradoxal ca desființarea contractului să fie privită ca formă de executare silită prin echivalent, aprecierea este firească pentru că se întemeiază nu numai pe principiul forței obligatorii a contractului și pe ideea de culpă, ci și pe ideea de cauză, ce apare ca element al voinței juridice. Această concluzie se va impune în egală masură și în privința rezilierii.

Rezilierea constituie sancțiunea concretizată în desființarea cu efecte numai pentru viitor ("ex nunc") a contractelor sinalagmatice cu executare succesivă, ce primește aplicare în caz de neexecutare culpabilă a obligației de către una din părți.

Particularitatea rezilierii constă în aceea că, datorită caracterului prestațiilor succesive, retroactivitatea nu este posibilă ca în cazul rezoluțiunii, ce operează în cadrul contractelor bilaterale cu executare "uno ictu" (dintr-o dată). Sub celelalte aspecte, rezilierii i se aplică regimul juridic al rezoluțiunii.

La fel ca și în cazul rezoluțiunii, rezilierea poate opera fie de plin drept, fie în temeiul unui pact comisoriu convenit de părți. În primul caz, trebuie constatată și pronunțată de către organul de jurisdicție (tribunal arbitral sau instanță judecătorească de drept comun), în cel de-al doilea caz operând în puterea convenției părților, intervenția organului de jurisdicție fiind necesară numai dacă există vreun diferend între acestea, cu referire la modul de interpretare sau în ce privește executarea acelei convenții.

Rezilierea potrivit voinței părților este "soluția optimă", aceasta fiind exprimată prin clauze contractuale de tipul celor de evitare a riscurilor nevalutare (mai ales clauza ofertei concurente, a clientului cel mai favorizat, de impreviziune etc.), prin care părțile oferă instanței judecătorești sau arbitrale posibilitatea rezilierii contractului numai în cazuri extreme.

Trebuie relevat faptul că rezilierea nu vizează ceea ce s-a executat până la momentul consumării ei, prestatiile executate până la acel moment nefiind supuse restituirii, ci pierdute. În mod normal, ulterior rezilierii nu se mai execută prestații în baza contractului desființat. Dacă una din părți va îndeplini acte de executare după acest moment, prestațiile îi vor fi restituite.

Există o situație în care este greu de apreciat dacă desființarea unui contract sinalagmatic, ca urmare a neexecutării culpabile de către una din părți, îmbracă forma rezoluțiunii sau a rezilierii. Într-adevăr, unele contracte sinalagmatice nasc obligații cu executare succesivă în sarcina celeilalte părți. Într-o asemenea situație atipică, efectele desființării contractului se vor analiza diferențiat, în funcție de natura obligațiilor. Astfel, cu privire la același contract sinalagmatic pot fi recunoscute atât caracteristicile rezoluțiunii, cât și ale rezilierii.

În ultimă instanță, fundamentul rezoluțiunii și al rezilierii poate fi explicat prin ideea de echitate și de bună-credință. Acestea "se manifestă în echilibrul obligațiilor asumate și care trebuie să fie executate de părțile contractante întocmai cum au fost asumate."

3.1.2.1. Aplicații specifice ale rezoluțiunii și rezilierii în materie comercială internațională

Rezoluțiunea se concretizează în desființarea contractului de comerț internațional, cu titlu de sancțiune, la cererea părții ce și-a executat prestația, pe motiv că cealaltă parte nu și-a îndeplinit culpabil obligațiile ce-i incumbă.

Arealul rezoluțiunii în raporturile de comerț internațional, constând în desființarea retroactivă a contractului, este mai restrâns decât cel pe care îl are în circuitul civil, lipsit de elemente de extraneitate. Acest lucru este firesc deoarece rezoluțiunea vizează prin excelență contractele sinalagmatice cu executare simultană iar în comerțul internațional ponderea covârșitoare o au contractele de lungă durată, care implică în mod necesar o executare succesivă.

Chiar și vânzarea-cumpărarea, considerată în dreptul comun ca un contract tipic cu executare instantanee, în domeniul comerțului internațional se înfățișează ca un contract tipic cu executare succesivă. Astfel, vânzarea comercială internațională se poate prezenta ca un contract de livrare eșalonată a mărfii, având ca finalitate asigurarea aprovizionarii tehnico-materiale a importatorului.

În caz de neexecutare, acesta este supus rezilierii iar nu rezoluțiunii, domeniul acesteia fiind restrâns la contractele cu executare imediată, "uno ictu". Trebuie menționat că, sancțiunea rezoluțiunii compromite finalitățile urmărite de către părți, fiind aplicată numai ca soluție ultimă pentru salvarea contractului. Pe cale de consecință, recurgerea la această soluție trebuie pe cât posibil evitată, deoarece există numeroase motivații economice ce legitimează în majoritatea cazurilor substituirea rezoluțiunii prin soluții tranzacționale menite să salveze contractul și să asigure executarea acestuia în natură. De altfel, practica învederează raritatea hotărârilor care au pronunțat rezoluția contractelor comerciale internaționale.

În dreptul comerțului internațional rezoluțiunea contractului pentru neexecutare are un regim juridic diferit comparativ cu dreptul comun, aici făcându-se distincția între două situații:

– rezoluțiunea operează de plin drept dacă debitorul nu respectă scadența convenită, în cazul contractelor subordonate unui termen de natură esențială, ce prin specificul lor sunt incompatibile cu întârzierea în executare. Într-o atare ipoteză rezoluțiunea se produce automat, fără a fi necesare demersuri procedurale prealabile (somație, notificare, punere în întârziere, cerere de arbitrare sau de chemare în judecată), soluție consacrată implicit de articolul 69 Cod comercial.

– regimul juridic al rezoluției în contractele cu termen de executare uzual formează obiect de controversă.

Unii autori susțin că rezoluțiunea contractelor de comerț internațional este supusă regulilor prevăzute de articolele 1020, 1021 Cod civil. În consecință, rezoluțiunea are caracter judiciar, implicând pe de o parte necesitatea pronunțării sale de către organul de jurisdicție competent iar pe de altă parte recunoașterea unui drept de opțiune în beneficiul creditorului, între a cere debitorului obligarea la executarea în natură sau la despăgubiri. Această opinie este confirmată prin dispozițiile articolului 67 alineatele 2 și 3 Cod comercial, fiind însușită atât în literatura de specialitate, cât și în practica arbitrală, inclusiv a Curții de Arbitraj Comercial Internațional București.Alți autori consideră că rezoluțiunea contractului de comerț internațional "se face prin simpla declarație notificată celeilalte părți".

Din punct de vedere practic opinia veritabilă este prima, deoarece rezoluțiunea oricărui contract comportă inevitabil și obligarea părții în culpă, la plata de despăgubiri pentru contractantul ce a solicitat rezoluțiunea, precum și înapoierea de către pârât a prestației ce a fost executată de reclamant. Asemenea consecințe sunt posibile numai prin intermediul unei hotărâri arbitrale sau judecătorești care, constatând neexecutarea contractului de către pârât, dispune rezoluțiunea acestuia și repunerea părților în situația anterioară perfectării înțelegerii lor ("restitutio in integrum"), fapt greu de realizat fără o sentință judecătorească sau arbitrală de executare pe cale silită.

Rezoluțiunea, deși guvernată în principiu în relațiile comerciale internaționale tot de dispozițiile Codului civil, comportă totuși particularitatea că debitorul se află de plin drept în întârziere, prin însăși ajungerea la scadență a obligației la care s-a angajat. Această particularitate privind interdicția acordării termenului de grație pentru debitor în raporturile comerciale internaționale, prezintă o importanță deosebită, deoarece întârzierea în executarea unei obligații comerciale, determinată de acordarea unui termen suplimentar de execuție, s-ar repercuta negativ asupra celorlalte prestații, perturbând buna desfășurare a comerțului internațional.

În plus, având în vedere că articolele 1020 și 1021 Cod civil au caracter interpretativ de voință, părțile dispun de facultatea de a evita procesul judiciar sau arbitral în rezoluție, convenind un pact comisoriu, prin care să se prevadă că desființarea contractului în caz de neexecutare va opera de plin drept, fără nici o altă formalitate premergătoare.

Efectele rezoluțiunii în cadrul relațiilor comerciale internaționale pot fi sintetizate astfel:

– contractul se desființează retroactiv ("ex tunc"), din chiar momentul perfectării lui;

– părțile sunt repuse în situația anterioară;

– contractantul ce și-a executat sau s-a declarat pregătit să execute prestația asumată, poate pretinde și obține, în caz de neexecutare a contractului de către partenerul său, despăgubiri pentru prejudiciul astfel suferit.

Rezilierea constituie sancțiunea concretizată în desființarea cu efecte numai pentru viitor a contractelor de comerț internațional cu executare succesivă, ce primește aplicare în caz de neexecutare culpabilă a obligației de către una din părți. O parte poate rezilia contractul dacă există o neexecutare esențială din partea celuilalt contractant.

Pentru a determina ceea ce constituie o neexecutare esențială, trebuie luate în considerare mai multe circumstanțe:

– neexecutarea îl prejudiciază substanțial pe creditor de la ceea ce avea dreptul să se aștepte în urma contractului, cu excepția situației în care debitorul nu a prevăzut sau nu ar fi putut să prevadă în mod rezonabil un asemenea rezultat.

– executarea strictă a obligației reprezintă esența contractului .

– neexecutarea este intenționată sau bazată pe o culpă gravă, fapt ce demonstrează că nu se poate avea încredere într-una din părțile contractante.

– neexecutarea dă creditorului motive de a considera că nu se poate baza pe o executare viitoare a contractului.

– în caz de reziliere a contractului debitorul ar suferi o pierdere excesivă determinată de pregătirea sau executarea contractului.

Dreptul la rezilierea contractului comercial internațional se exercită prin notificarea celeilalte părți. Atunci când oferta de executare este tardivă sau când executarea nu este corespunzătoare, creditorul pierde dreptul de a rezilia contractul, dacă nu transmite o notificare celeilalte părți într-un interval de timp rezonabil, începând din momentul în care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existența împrejurărilor amintite anterior. Caracterul "rezonabil" al termenului va depinde de circumstanțe. În cazurile în care creditorul poate obține cu ușurință o altă executare și poate decide asupra creșterii sau scăderii prețurilor, notificarea trebuie trimisă fără întârziere. Atunci când creditorul trebuie să se informeze dacă poate obține executarea din alte surse, termenul va fi mai lung. Această notificare va produce efecte din momentul în care este primită de debitor.

Ca efecte ale rezilierii se înregistrează eliberarea ambelor părți de obligațiile de a efectua sau a primi prestații viitoare. Rezilierea nu exclude dreptul de a cere daune-interese pentru neexecutare. După ce contractul a fost reziliat fiecare dintre părți poate cere restituirea prestațiilor pe care le-a furnizat, cu condiția ca la rândul lor să restituie prestațiile primite. Atunci când restituirea în natură este imposibilă sau nepotrivită, va trebui executată valoric, cu condiția să fie și rezonabilă.

Restituirea nu va putea fi realizată decât pentru prestațiile efectuate ulterior rezilierii, atunci când executarea contractului este eșalonată în timp și contractul divizibil.

Aceste două instituții cunosc reglementări similare și în alte sisteme de drept, aspectele esențiale cu privire la acestea urmând a fi evidențiate în continuare.

3.1.3. Riscurile contractuale și distribuirea lor între părți

În contextul executării unui contract sinalagmatic se poate ivi situația în care o parte contractantă nu-și execută obligația ce-i incumbă, faptă care nu îi este imputabilă, fiind provocată de apariția unui caz fortuit.

Pe de altă parte, obligația ce-i revine celeilalte părți poate fi în continuare susceptibilă de executare, fapt ce determină întrebarea legată de posibilitatea creditorului obligației imposibil de executat de a rămâne în continuare ținut de propria obligație.

Soluțiile posibile se rezumă la un răspuns fie pozitiv, fie negativ. În primul caz, riscul contractului îl suportă creditorul obligației imposibil de executat, pentru că acesta va fi considerat în continuare dator să execute propria obligație, cu toate că este sigur că nu va mai putea beneficia de vreo contraprestație nici în natură (obiectul inițial al obligației este definitiv compromis ca urmare a cazului fortuit) și nici în echivalent (posibilitatea obligării debitorului la despăgubiri este eliminată, lipsa culpei acestuia excluzând angajarea răspunderii sale contractuale).

În cel de-al doilea caz, riscul este suportat de debitorul obligației imposibil de executat, înțelegând prin aceasta că el va fi lipsit de contraprestația la care era îndreptățit conform contractului (sau dacă a fost executată, este dator să o restituie), în ciuda faptului că această contraprestație poate fi realizată. În plus, acestuia nu i se poate imputa în nici un fel neexecutarea propriei obligații. Regula în dreptul nostru civil este aceea că riscul contractului îl suportă debitorul obligației imposibil de executat ("res perit debitori"), soluția nefiind reglementată de principiu, ci dedusă din anumite prevederi ale Codului civil, ce se plasează în materia unor contracte speciale (articolul 1481).

Se poate constata că nici un text de lege nu se referă la ipoteza în care imposibilitatea fortuită de executare este parțială. Din aceste considerente ar fi posibil ca în funcție de împrejurări să se decidă reducerea, proporțional cu partea efectiv executată din obligația afectată de cazul fortuit, a contraprestației la care este obligat creditorul obligației imposibil de executat.

În contractele sinalagmatice translative de proprietate, problema riscului se raportează la obligația de predare a bunului. În situația în care bunul piere datorită unui caz fortuit ce intervine între momentul încheierii contractului și cel la care trebuie efectuată predarea bunului, această obligație poate deveni imposibil de executat.

În această materie există o reglementare generală, articolul 971 Cod civil menționând că "în contractele ce au ca obiect translația proprietății, sau a unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimțământului părților, și lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar dacă nu i s-a făcut tradițiunea lucrului". Textul menționat atrage atenția asupra faptului că riscul contractului, în contractele translative de proprietate, este suportat de partea ce avea calitatea de proprietar al lucrului la momentul pieirii fortuite a acestuia ("res perit domino"). Această regulă suportă anumite nuanțări legate în special de situațiile în care transferul dreptului de proprietate nu are loc la data realizării acordului de voință.

În cazul bunurilor de gen, transferul proprietății se consumă la momentul individualizării bunului, ce se produce de regulă odată cu predarea lui către dobânditor. Dacă bunul piere fortuit anterior datei la care trebuie predat și nu este individual determinat, debitorul obligației imposibil de executat ramane ținut de propria prestație, fiindcă "bunurile de gen nu pier".

În cazul punerii în întârziere a transmițătorului, riscul pieirii fortuite a bunului îl suportă tot el. În ciuda acestui fapt, potrivit articolului 1156 alineat 2 Cod civil, chiar atunci când debitorul obligației ce a devenit imposibil de executat este pus în întârziere, el va fi exonerat dacă dovedește că “lucrul ar fi pierit și la creditor, dacă i s-ar fi dat”.

Când transferul dreptului de proprietate asupra unui bun individual determinat se produce ulterior încheierii contractului (de exemplu, înstrăinarea unor bunuri viitoare etc.), riscul îl suportă tot transmițătorul, dacă pieirea fortuită a bunului precede data transferului.

Dacă transmiterea proprietății este afectată de o condiție iar bunul piere fortuit înaintea îndeplinirii acesteia, soluția va lua în considerare diferența dintre condiția suspensivă și cea rezolutorie.

În cazul contractului de vânzare-cumpărare, ce este afectat de o condiție suspensivă, dacă bunul piere fortuit înainte de realizarea acesteia, riscul îl suportă cumpărătorul. Astfel, acesta rămâne obligat la plata prețului, inclusiv în cazul realizării condiției, chiar dacă efectul retroactiv al îndeplinirii sale ar presupune ca dobânditorul să fie considerat proprietar de la încheierea contractului.În ipoteza în care bunul ar pieri fortuit doar în parte, potrivit articolului 1018, alin. 3 Cod civil, dobânditorul este obligat să primească bunul în starea în care se găsește, fără a putea pretinde măcar o reducere proporțională de preț. În prezența unei condiții rezolutorii, cumpărătorul suportă riscul contractului, rămânând obligat la plata prețului, pentru că se comportă încă de la încheierea acestuia ca un proprietar pur și simplu. Transmiterea proprietății ce este afectată de o condiție determină, după cum s-a putut remarca, suportarea riscului pieirii fortuite a bunului, de acea parte contractantă ce are calitatea de proprietar.

3.1.3.1. Aspecte specifice riscurilor contractuale în material comerțului internațional

Diversificarea riscurilor contractuale este vădit mai accentuată în relațiile comerciale internaționale decât în circuitul intern, această situație explicându-se prin existența unor împrejurări precum: evenimente politice externe (lovitură de stat razboi), acte locale de guvernământ (măsuri protecționiste, refuz al autorizațiilor de import sau prohibiție de transfer valutar), instabilitatea de pe piețe (fluctuația costurilor de producție, adoptarea unui nou sistem monetar, voința cursurilor de schimb). Evenimentele viitoare și probabile a căror producere ar putea provoca anumite pierderi, pot fi previzibile atunci când factorii care ar aduce pierderi pot fi prevăzuți cu anticipație și imprevizibile, determinate de situații fortuite.

Neexecutarea contractului comercial internațional datorită unei împiedicări mai presus de voința părților, pune problema suportării riscurilor numai în cazul obligațiilor de rezultat (transportarea unei cantități de marfă la destinația stabilită, executarea unei lucrări, culegerea unei recolte, fabricarea unor produse etc.) iar nu și în cazul obligațiilor de mijloace (de diligentă sau prudență), deoarece acestea din urmă impun debitorului numai o comportare corectă, care dacă a fost urmată, prestația lui se consideră îndeplinită.

Evenimentul fortuit subsumat ideii de risc poate antrena o împiedicare totală sau parțială, definitivă sau temporară a executării obligației, poate provoca avarierea sau chiar distrugerea totală a bunului, obiect material al obligației.

În prima situație, pierderile ocazionate se analizează ca riscuri ale contractului iar în cea de-a doua ipoteză dobândesc semnificația de riscuri ale lucrului.

Practica arbitrală de comerț internațional aplică în mod constant principiul general în materia suportării riscului contractual, conform căruia aceste riscuri incumbă debitorului obligației imposibil de executat, cu condiția ca "lex causae" să fie dreptul român. Cu alte cuvinte "res perit debitori ", debitorul neavând dreptul de a pretinde partenerului său contractual să execute obligația corelativă.

Se poate însă observa că debitorul respectiv nu va putea fi obligat la despăgubiri față de creditorul prestației devenită imposibil de executat. Astfel, în cazul contractului de leasing, dacă din motive ce sunt mai presus de voința sa, finanțatorul în calitate de locator nu poate preda spre folosință utilizatorului mijlocul de transport închiriat, suportă riscul contractului.

În această situație pierde chiria aferentă, dar locatarul (utilizatorul) nu va fi îndreptățit să pretindă despăgubiri pentru faptul că n-a putut beneficia de folosința mijlocului de transport închiriat.

Practica a reținut și o excepție, specifică pentru comerțul internațional, de la regula mentionată, în care riscul aparține creditorului ("res perit creditori").

Această excepție constă în suportarea de către creditorul prețului (vânzătorul) a riscului devalorizării monedei de plată între momentul contractării și scadență, datorită aplicării principiului nominalismului liberal, dacă părțile nu au prevăzut în contract o clauză asiguratorie corespunzatoare.

Este însă posibil ca această situație excepțională să fie înlăturată, revenindu-se la regula, în cazul în care debitorul plății (cumpărătorul) este în culpă, prin executarea incorectă a obligației sale monetare.

Riscurile lucrului, care constau în pierderea, distrugerea sau avarierea bunului ce formează obiectul material al contractului, în general datorită intervenției unor cauze naturale iar uneori ca efect al unor măsuri administrative. (ca de exemplu, măsurile fitosanitare adoptate de autoritățile statale de resort pentru prevenirea sau combaterea unor epizotii), incumbă proprietarului ("res perit domino").

Astfel, riscul este suportat de partea care deține calitatea de proprietar în momentul când se produce evenimentul fortuit. Domeniul de aplicare a acestei reguli este redus în comerțul internațional, vizând doar contractele translative de drepturi reale, care au ca obiect bunuri individual determinate.

În primul rând, deoarece aceste contracte (este vorba, în principal, de contractul de vânzare-cumpărare internațională) au ca obiect bunuri generice (mărfuri), transferul riscurilor operează în momentul preluării mărfii de către cumpărător.

După cum s-a remarcat în doctrină , regula "res perit domino" este totuși înlăturată, iar pe cale de consecință riscurile lucrului cad în sarcina debitorului obligației de livrare (adică a vânzătorului), devenită imposibil de executat, în următoarele condiții:

– obiectul material al contractului îl constituie bunuri viitoare sau de gen, situație uzuală în relațiile comerciale internaționale, deoarece în asemenea cazuri dreptul de proprietate nu se transferă decât la data individualizării mărfii, care de regulă coincide cu data predării ei, până atunci vânzătorul este debitor al obligației de livrare;

– transmiterea dreptului de proprietate cu privire la lucru este subordonată unei condiții suspensive iar "pendente conditione" acel lucru piere fortuit; astfel, debitorul obligației de livrare nu mai poate executa respectiva obligație la data când ea devine exigibilă. În acest caz, riscurile incumbă în mod normal cumpărătorului, care are calitatea de proprietar la data încheierii contractului.

– prin contract s-a stabilit ca transmiterea dreptului de proprietate cu privire la lucru să opereze la un anumit termen, până la împlinirea acestuia vânzătorul fiind debitorul obligației de livrare.

Această ultimă soluție este cel mai frecvent utilizată în activitatea de comerț internațional, cu scopul înlăturării regimului neconvenabil al dobândirii proprietății de către cumpărător, concomitent cu încheierea contractului, ce este de natură a-l defavoriza, punându-l în situația de a-și asuma riscuri inutile. De aceea, se obișnuiește ca în conținutul contractului să se stipuleze o clauză prin efectul căreia părțile convin ca momentul transmiterii dreptului de proprietate cu privire la marfa vândută, să coincidă cu momentul predării acestei mărfi cumpărătorului. În acest mod se realizează o distribuție echilibrată între părți a sarcinii riscului pierderilor fortuite. Imperativul s-a materializat practic în clauze contractuale standardizate, fie INCOTERMS, fie RAFTD, cuprinse și în principiile UNIDROIT, care decalează acest moment, astfel încât până la predarea mărfii convenite riscurile să fie suportate de către producător.

Independent de clauzele arătate, participanții la activitatea de comerț internațional urmăresc să estimeze anticipativ riscurile contractuale, prin folosirea unor formule matematice, întemeiate pe calculul probabilităților. Altfel spus, părțile optează pentru soluția transferului riscurilor într-un moment ulterior încheierii contractului, fie în mod direct, prin clauze contractuale explicite în acest sens, fie în mod indirect, prin încorporarea contractuală a unor reguli sau uzanțe codificate ce prevăd o asemenea soluție.

Riscurile contractuale în comerțul internațional produc o serie de consecințe negative asupra contractanților, după cum se poate lesne constata, din datele anterioare, fapt ce impune necesitatea înlăturării sau atenuării acestor urmări nefaste, o principală modalitate de realizare a acestui obiectiv fiind colaborarea părților.

Obligația de cooperare se exprimă, în special, prin necesitatea ca părțile să depună eforturi conjugate pentru limitarea pagubelor și readucerea contractului, în măsura posibilă, la situația normală, chiar prin renegocierea acestuia sau prin atribuirea către un arbitru a competenței pentru a-l readapta la noile împrejurări.

3.2. Impactul contractului de comerț international asupra terților

3.2.1. Relativitatea efectelor contractelor

Principiul relativității efectelor contractului reprezintă acea regulă potrivit căreia efectele se produc numai față de autorii contractului, fără a putea dăuna sau profita altor persoane. Conținutul principiului se exprimă concis în adagiul „res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest". Într-o altă exprimare, forța obligatorie a creanțelor generate de un contract nu poate fi opusă decât părților contractante.

Codul civil consacră regula "res inter alios acta" într-o secțiune intitulată “Despre efectul contractelor în privința persoanelor a treia ", la articolul 973, ideea fundamentală fiind următoarea: "Convențiile nu au efect decât între părțile contractante." Textul este preluat după Codul civil francez, ce prevede aceeași regulă la articolul 1165, care în plus consacră legal posibilitatea de a stipula pentru altul, excepție de la principiul relativității efectelor contractului.

Regula "res inter alios acta" este strâns legată de principiul "pacta sunt servanda", care proclamă faptul că efectele obligatorii ale contractului constituie legea părților, dar numai a părților care au încheiat contractul. În consecință, interpretarea și explicarea regulii "res inter alios acta" a cunoscut același traseu intelectual și aceleași influențe istorice ca și "pacta sunt servanda". Principiul își are rădăcinile în dreptul roman, în cadrul căruia creanța dădea naștere unei legături de ordin personal între debitor și creditor, acesta din urmă având o putere absolută asupra fizicului debitorului. Din acest motiv este simplu de admis ca un angajament juridic luat de anumite persoane nu poate produce efecte decât între cei care au luat parte la încheierea lui.

Relativitatea, ca legătură între subiecții raportului juridic "in personam", a fost alimentată și de formalismul dreptului roman, ce cerea ca viitoarele părți ale contractului să fie de față (și față în față) în cadrul ritualului care avea drept substanță rostirea unor formule sau cuvinte rituale ("stipulatio"), cu scopul încheierii acestuia.

În concluzie, "res inter alios acta", o regulă "prea evidentă și prea simplă", poate servi drept ghid "în găsirea unei soluții pentru ieșirea din labirintul conceptual reprezentat de contract” cunoscând aspecte specifice în raport cu diferitele categorii de contracte cărora li se aplică, aspecte analizate în următoarele secțiuni.

3.2.1.1. Aspecte specifice principiului relativității în cadrul contractelor comerciale internaționale

Problema principiului relativității efectelor contractelor apare în aceiași termeni și în materia contractelor comerciale internaționale. În această situație trebuie reținute două aspecte :

– în aprecierea acțiunii principiului relativității efectelor contractelor de comerț internațional se va lua în considerare gama vastă de obligații stabilite de lege în sarcina părților, în legatură cu executarea acestor contracte.

– în complexitatea sa, acest principiu este privit în conexiunea în care se află contractele de comerț internațional cu cele de comerț intern, pentru realizarea operațiunilor specifice.

Aplicând principul relativității efectelor contractului, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional București a decis într-o speță că un contract de navlosire produce efecte numai între armator și navlositor. În consecință, el nu generează nici drepturi și nici obligații decurgând din transportul maritim față de agentul (broker) prin intermediul căruia a fost angajată nava. Împrejurarea că brokerul a semnat înscrisul constatator al contractului nu este de natură să-i atribuie calitatea de parte contractantă, dacă a precizat că a acționat "as agent only" (numai ca mijlocitor).

În sensul arătat s-a decis constant că înțelegerea intervenită între exportator și destinatarul din străinătate al mărfii, prin care se aduc modificări termenelor de livrare stabilite prin contractul dintre exportator și importator, este inopozabilă acestuia.

Determinarea arealului principiului relativității efectelor contractelor de comerț internațional implică în mod necesar definirea conceptelor de "părți", "terți" și "succesori ai părților", noțiuni ce prezintă particularități în raport cu dreptul comun.

Au calitatea de părți persoanele fizice sau juridice care au încheiat nemijlocit sau prin reprezentare contractul de comerț internațional. Trebuie asimilat părților și intermediarul (comisionar sau mandatar), care acționând fără reprezentare încheie contractul în nume propriu, dar pe seama reprezentatului.

Cei ce nu au participat nici direct, nici indirect la încheierea contractului de comerț internațional, fiind complet străini de acel contract, au calitatea de terți (penitus extranei). Această calitate o are intermediarul (comisionar sau mandatar), care acționând cu reprezentare, rămâne în exteriorul raportului juridic obligațional a cărui stabilire o mijlocește. Deși terții nu intră sub incidența efectelor generate de contract, ei au totuși îndatorirea de a-i respecta ca realitate socio-juridică.

Lato-sensu, succesorii părților sunt considerați și vor fi analizați ca fiind o grupă intermediară de persoane, plasată între părți și terți care, fără a fi participat direct sau indirect la perfectarea contractului, suportă în anumite limite efectele acestuia, datorită faptului că se află în anumite raporturi juridice cu părțile.

Participanții la comerțul internațional sunt în marea lor majoritate subiecți de drept aparținând ordinii juridice naționale din diverse țări. Dintre aceștia ponderea covârșitoare este reprezentată de persoanelejuridice.

Acestea vor fi supuse adeseori fuziunii (prin absorbtie sau contopire) ori divizării (totale sau parțiale), împrejurări ce comportă transmisiuni universale sau cu titlu universal către alți subiecți de drept, care sunt succesorii lor.

Astfel, s-a admis în mod constant că poziția de succesor al unei persoane juridice străine – parte într-un contract încheiat cu o firmă românească – care a suferit un proces de reorganizare, este recunoscută în România, în temeiul reciprocității sau al unui tratat de asistență juridică încheiat cu statul a cărui naționalitate o are persoana juridică reorganizată.

Dacă reorganizarea a fost adusă la cunoștința partenerului român, succesorul în drepturi poate exercita în România toate drepturile persoanei juridice reorganizate.

Practica arbitrală a recunoscut cu caracter de uzanță, obligația succesorului în drepturi a persoanei juridice reorganizate, de a aviza în scris partenerul contractual al acestuia din urmă, cu scopul de a face această măsură opozabilă celuilalt contractant.

În cazul în care reorganizarea privește o persoană juridică română, practica arbitrală a statuat că succesorul cu titlu particular este răspunzător față de creditorul străin, răspundere care este proporțională cu valoarea bunurilor dobândite.

Similar succesorilor, creditorii chirografari ai unui debitor comerciant sunt obligați să respecte contractele convenite de acesta, dacă prin contractele respective nu le-au fost fraudate interesele.Acele persoane ce nu au participat, direct sau indirect, la încheierea contractului de comerț internațional, ca și acelea care nu au calitatea de succesori în drepturi ai acestora, nu pot deveni debitori ai unei obligații generată de un asemenea contract. Din acest punct de vedere principiul relativității nu suportă nici o excepție în raporturile de comerț internațional.

Nimic nu se opune însă, ca printr-un contract de comerț internațional să se creeze drepturi în favoarea unei persoane străine de acel contract. Deci, sub acest aspect, principiul în discuție admite o excepție și anume stipulația pentru altul, care pare perfect compatibilă cu specificul contractului de comerț internațional.

Un bun exemplu cu privire la problemele care apar în legatură cu relativitatea efectelor contractului de comerț internațional este cazul Jacob Mandtke T.M.C.S., soluționat de Curtea de Justiție a Comunității Europene.Curții de Justiție i se cerea să determine jurisdicția competentă pentru acțiunea cumpărătorului unui produs, contra fabricantului. Articolul 5 punctul 1 al Convenției de la Bruxelles (15 noiembrie 1993) asupra garanțiilor bunurilor de consum și a serviciilor după vânzare, prevede că în materie contractuală, pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat poate fi chemat în judecată în fața tribunalului altui stat, pe teritoriul căruia obligația pe care se bazează acțiunea în justitie a fost sau trebuia să fie executată.

Conform jurisprudenței franceze, fabricantul este responsabil solidar cu vânzătorul pentru garanția legală a produselor, față de cumpărătorul final, această răspundere având o natură contractuală. În cazul din speță, ce privește o vânzare de echipament industrial, cumpărătorul francez chemă în judecată împreună, pe vânzătorul francez și pe fabricantul german, în fața tribunalului francez.

Curtea a interpretat noțiunea de "materie contractuală" într-un mod autonom, referindu-se în principal la sistemul și la directivele convenției și a declarat că regula de competență specială prevăzută de articolul 5 punctul I al convenției, nu poate fi aplicată litigiului dintre un subdobânditor al lucrului și fabricant, pentru că o asemenea aplicare este incompatibilă cu principiul securității juridice, având în vedere că nu este previzibilă pentru fabricant. Curtea a mai precizat că fabricantul nu are nici o relație contractuală cu subdobânditorul lucrului și nu-și asumă nici o obligație de natură contractuală față de acest cumpărător, a cărui identitate și domiciliu le poate ignora în mod legitim.

De asemenea, Curtea a mai constatat că în majoritatea statelor contractante răspunderea fabricantului față de subdobânditor, pentru viciile lucrului vândut, este considerată ca nefiind de natură contractuală.

În consecință, Curtea a refuzat să extindă aplicarea articolului 5 punctul 1 al Convenției asupra relației dintre producător și cumpărător, fapt ce constituie aplicarea concretă a principiului relativității efectelor contractelor de comerț internațional.

3.2.2. Excepții de la principiul relativității efectelor contractului commercial internațional

Relativitatea efectelor contractului exprimă ideea că drepturile și obligațiile născute din contract aparțin, respectiv incumbă, direct părților contractante și ca regulă generală numai lor. Excepția de la acest principiu va trebui să însemne că drepturile sau, după caz, obligațiile pot să aparțină unor persoane care nu au participat nici direct, nici prin reprezentare la formarea contractului și nici nu au calitatea de succesori ai părților.

În legătură cu stabilirea excepțiilor apar două întrebări, prima referindu-se la posibilitatea ca o persoană străină de contractul comercial internațional să fie obligată în cadrul acestuia, deși nu a luat parte la formarea sa. În principiu răspunsul este negativ, deoarece nimeni nu poate fi obligat printr-un contract la care nu a fost parte. Așa-numita promisiune a faptei altuia nu constituie o infirmare a acestui răspuns.

A doua întrebare este legată de posibilitatea unei persoane total străină de contract de a dobândi direct și nemijlocit drepturi în baza acestuia. De această dată răspunsul este afirmativ, o veritabilă excepție de la principiul relativității efectelor contractului fiind stipulația pentru altul, perfect compatibilă cu cerințele comerțului mondial.

3.2.2.1. Promisiunea faptei altuia

Promisiunea faptei altuia nu constituie decât o aparentă excepție de la principiul relativității efectelor contractului comercial internațional, putând fi definită ca un contract prin care debitorul se obligă față de creditor să determine pe o terță persoană să-și asume un anume angajament juridic, în folosul creditorului din contract. De exemplu, debitorul se poate obliga să determine pe un terț să facă o anumită prestație către creditor, sau să ratifice un contract la care nu a participat etc.

Contractul care are ca obiect promisiunea faptei altuia se încheie între debitor și creditor, efectele sale producându-se doar între aceștia, terța persoană rămânând străină de contract.

Promițând fapta altuia, debitorul își asumă personal obligația de a determina pe terț să-și ia un anumit angajament față de creditor, cel din urmă devenind obligat numai dacă va consimți, adera, ratifica, prin voința sa, contractul încheiat între cei doi.

Obligația terțui față de creditor este rezultatul nemijlocit al propriei lui manifestări de voință, manifestare ce îl face să devină parte contractantă. Un astfel de exemplu este referitor la situația unui coproprietar, care vânzând cota sa parte din dreptul de proprietate asupra unui bun indiviz se angajează totodată să determine pe ceilalți coproprietari să-și înstrăineze cotele lor părți din drept, către același cumpărător. Aceștia vor deveni obligați față de cumpărător numai dacă vor consimți personal să-și vândă cotele părți. În acest caz, contractul încheiat de primul coproprietar nu este producător de efecte față de ei, nu le creează în sarcină nici o obligație. Dar când debitorul nu a reușit să-i determine pe ceilalți coproprietari să-și vândă părțile lor, își va angaja propria lui răspundere contractuală față de creditor, răspundere concretizată în obligația de a plăti daune-interese, concomitent ajungându-se și la rezoluțiunea contractului de vânzare internațională. Așa cum s-a putut lesne observa, promisiunea faptei altuia are ca obiect propria faptă a debitorului.

Imediat ce terța persoană și-a asumat față de creditor angajamentul promis, orice obligație a debitorului care a promis fapta altuia încetează prin executare, el nefiind obligat, în lipsa unei stipulații contrare, să garanteze față de creditor că terțul își va executa angajamentul promis.

Utilitatea acestui tip de contract poate fi evidențiată prin numeroase exemple similare celor menționate anterior; cu toate acestea, nici Codul civil și nici cel comercial nu prezintă o reglementare generală a promisiunii faptei altuia, ea fiind opera literaturii și practicii judiciare.

3.2.2.2. Stipulația pentru altul

Stipulația pentru altul, noțiune perfect compatibilă cu cerințele comerțului internațional, poate fi definită ca acel contract prin care o persoană denumită promitent, se obligă față de altă persoană denumită stipulant, să dea, să facă sau să nu facă ceva anume ce în lipsa acestei obligații, ar fi putut să facă în folosul unei persoane străine de această convenție, denumită terț beneficiar.

Atât noțiunea, caracterele juridice, cât și efectele specifice ale acestui contract nenumit reprezintă rezultatul unei analize doctrinare, bazată pe aplicațiile tradiționale ale acestei operațiuni juridice, ea nefiind reglementată în nici un text de lege.

O importantă aplicație a stipulației pentru altul în comerțul internațional este contractul de asigurare, în care se prevede ca indemnizația de asigurare să fie plătită unei terțe persoane (asiguratul apare ca stipulant iar societatea de asigurare are calitatea de promitent). Un alt exemplu în acest sens este contractul de transport de bunuri, atunci când expeditorul convine cu transportatorul, ca acesta din urmă să predea încărcătura către o terță persoană denumită destinatar și care nu este parte a contractului de transport.

În pofida denumirii sale "clasice" de stipulație, ne aflăm în prezența unui veritabil contract, a cărui valabilitate nu este pusă la îndoială, deși nu este prevăzut expres în Codul civil și nici în cel comercial. Singura condiție pe care trebuie să o îndeplinească este să nu contravină dispozițiilor imperative ale legii ori regulilor de conviețuire socială. Totuși, în comerțul internațional presupune îndeplinirea a două condiții speciale, de natură să o particularizeze:

– voința de a stipula ce trebuie să fie neechivocă, fără obligativitatea unor formule sacramentale;

– persoana terțului beneficiar trebuie să fie determinată la momentul încheierii stipulației pentru altul sau cel puțin determinabilă în raport cu data executării acesteia.

Efectele juridice ale stipulației pentru altul se concretizează în raporturile juridice de comerț internațional, conținând drepturi și obligații izvorâte din acel contract și legate între toate persoanele implicate. Din această sferă vor fi excluse "ab initio”, raporturile dintre stipulant și terțul beneficiar, care de regulă sunt doar soluționate prin intermediul stipulației pentru altul, ele fiind constituite anterior.

În concluzie, în cadrul efectelor juridice ale stipulației pentru altul rețin atenția raporturile juridice dintre stipulant și promitent, pe de-o parte, precum și cele dintre promitent și terțul beneficiar, pe de alta.

Prima categorie are în conținut dreptul stipulantului de a pretinde promitentului să-și execute obligația asumată în folosul terțului beneficiar. În vederea realizării acestui drept prin intermediul acțiunii în justiție, trebuie dovedit că prin neexecutarea obligației prevăzută în folosul terțului, promitentul a cauzat un prejudiciu stipulantului însuși. Dacă stipulația se grefează pe un alt contract, încheiat tot între stipulant și promitent, ce este sinalagmatic, neexecutarea de către promitent a obligației asumate în folosul terțului permite stipulantului fie să solicite rezoluțiunea, fie să invoce excepția de neexecutare a contractului.

Dreptul creat prin contractul perfectat între stipulant și promitent, drept corelativ obligației asumate de către acesta din urmă, se naște direct, nemijlocit, în patrimoniul terțului beneficiar, fără a fi nevoie de consimțământul său, chiar din momentul încheierii stipulației.

Ca urmare a acestui fapt se produc efecte semnificative, acceptarea dreptului de către terțul beneficiar nefiind constitutivă, ci declarativă de drepturi, contribuind la consolidarea acestora cu efect retroactiv. De asemenea, terțul beneficiar nu va intra în concurs nici cu moștenitorii, nici cu creditorii stipulantului.

Împreună cu dreptul subiectiv izvorât din stipulație, terțul beneficiar dobândește și dreptul la acțiune care se exercită asupra debitontlui său, adică a promitentului. În mod concret, terțul beneficiar va putea să-l acționeze pe promitent în justiție, obligându-l la executarea în natură sau în echivalent (daune-interese) a obligației corelative dreptului născut prin stipulație.

În final, se poate constata că la nivelul acestor două raporturi se evidențiază natura juridică specifică a stipulației pentru altul și anume aceea de veritabilă excepție de la principiul relativității efectelor contractului în comerțul internațional.

3.2.3. Opozabilitatea contractului de comerț internațional

3.2.3.1. Corelația dintre relativitatea efectelor și opozabilitatea acestora

Un al treilea principiu specific efectelor contractelor de comerț internațional este cel al opozabilității acestora, evidențiind aspectul potrivit căruia dincolo de drepturile și obligațiile pe care le generează între părți și dacă este cazul, față de avânzii-cauză, se impune terților ca o realitate juridică ce nu poate fi ignorată de aceștia din urmă.

Obligativitatea contractului față de terți nu contravine principiului relativității contractului, atunci când acesta este privit ca realitate socială, ca fapt social. Se poate chiar afirma că opozabilitatea reprezintă modul de a defini obligativitatea contractului de comerț internațional în raport cu terții. Astfel, se va înregistra o excepție de la principiul opozabilității contractului ori de câte ori un terț va fi îndreptățit să ignore existența unui anumit contract de comerț internațional și pe cale de consecință, a drepturilor și obligațiilor născute din acesta. Unul din cazurile ce concretizează o asemenea excepție este simulația.

Se poate constata că principiul opozabilității nu se răsfrânge în mod identic asupra tuturor terților, existând diferențe în funcție de raportul acestora cu contractul, distincția realizându-se între terții "adevarați”, și cei "falși", cărora nu le pot fi impuse anumite efecte obligatorii ale contractului (cunoscuți și sub denumirea de terți hibrizi). Un exemplu clasic în acest sens este cel referitor la răspunderea delictuală a terțiior, complici ai unui debitor ce trebuia să respecte obligația de neconcurență sau de exclusivitate. Opozabilitatea acestor clauze nu poate fi opusă terților decât în măsura în care aceștia au avut cunoștință de existența lor. Există și situații, precum cea a subrogației, care nu trebuie să fie cunoscută pentru a putea fi opozabilă.

Relativitatea efectelor contractului de comerț internațional nu contrazice, ci dimpotrivă, presupune opozabilitatea acestuia față de terți. Astfel, terții sunt protejați de eventualele abuzuri pe care le-ar putea săvârși părțile contractante, în special prin inserarea unor obligații în sarcina lor, dar, pe de altă parte, nici aceștia din urmă nu pot ignora existența drepturilor și obligațiilor născute prin contractul de comerț internațional, în patrimoniul cocontractanților.

Având în vedere că terții nu pot ignora contractul de comerț internațional ca fapt social, cu toate consecințele sale juridice, părțile putând pe acest temei să le opună contractual, nu este exclusă posibilitatea ca terții, atunci când au interes, să invoce contractul chiar împotriva părților înseși.

În ultimă instanță, distincția dintre relativitate și opozabilitate este expresia deosebirii referitoare la faptul că, în timp ce pentru părți contractul are natura unui act juridic, din punct de vedere al terților, el este un simplu fapt juridic.

Importanța diferențierii menționate prezintă două aspecte. În cazul încălcării drepturilor sau împiedicării executării obligațiilor izvorâte din contractul de comerț internațional este atrasă răspunderea contractuală sau după caz, cea delictuală, în funcție de autorul faptei ilicite, ce poate fi o parte contractantă, respectiv o terță persoană.

În ceea ce privește proba contractului comercial internațional părțile, prin analogie, se vor supune exigențelor conținute în articolul 1181 Cod civil, pe când terții vor putea dovedi existența contractului prin orice mijloc de probă. Evoluția principiului opozabilității față de terți răspunde evoluției forței obligatorii a contractului comercial la nivel internațional, punând accentul pe relația instaurată între părți și poziția terților în raport de legea creată, care poate fi supusă la rândul ei principiului egalității în general, ce a cunoscut o exprimare prioritară în dreptul public.

3.2.3.2. Simulația – excepție de la principiul opozabilității contractului commercial international față de terți

Efectele juridice ale contractelor de comerț internațional se produc între părțile contractante, terții neputând deveni titulari de drepturi și obligații comerciale prin voința altor persoane. Această regulă nu le permite terților să ignore pur și simplu existența contractului, el fiindu-le în principiu opozabil. Cu toate acestea, de la principiul opozabilității contractului de comerț internațional există și o excepție, adică acea situație juridică în care terții pot ignora cu desăvârșire existența contractului, situație ce poate fi identificată în cazul simulației.

Simulația reprezintă o operațiune juridică în cadrul căreia două persoane încheie un contract public, extensibil, aparent, dar "mincinos", pentru că nu reflectă voința lor reală, aceasta fiind exprimată printr-un contract secret, ocult, (contraînscris) încheiat anterior sau cel mult pe aceeași dată cu contractul public.

În funcție de modul în care este conceput contractul de comerț internațional aparent și de elementul în privința căruia operează simulația, acesta poate avea mai multe forme:

1) contractul comercial internațional fictiv, ce presupune o disimulare totală a realității, părțile convenind ca, în realitate, contractul pe care urmează să-l perfecteze în formă publică, nu există. Se poate recurge la acest procedeu pentru a induce în eroare pe creditorii falsului vânzător, care de conveniență cu falsul cumpărător, urmărește să scoată un anumit bun de sub incidența unei iminente urmăriri silite din partea creditorilor. De fapt acest bun, în conformitate cu contractul real încheiat între cele două părți și necunoscut creditorului, datorită caracterului său secret, nu iese din patrimoniul vânzătorului.

2) contractul comercial internațional deghizat, ce cunoaște forma totală, situație în care contractul public există, dar are o natură juridică diferită de cea stabilită în prealabil prin contractul secret (spre exemplu contractul public este un contract de concesiune exclusivă iar cel secret este unul de franchising) și forma parțială, natura celor două contracte fiind identică, cu excepția anumitor clauze (în contractul public de vânzare-cumpărare pe plan internațional nu este prevăzută scadența reală a obligației de plată a prețului, lucru convenit prin contractul secret).

3) contractul de comerț internațional prin care se realizează o interpunere de persoană se înregistrează în condițiile în care contractul public urmează să producă efecte juridice între persoanele menționate în contractul secret, care nu coincid cu persoanele apărute ca părți ale contractului public. Specific acestei forme de simulație este faptul că ambele părți din contractul aparent urmăresc să se producă efecte față de o terță persoană, care participă la încheierea contractului secret și care prin urmare, consimte ca prin interpunerea unei persoane să i se asigure anonimatul.

Examinarea efectelor acestei operațiuni juridice are în vedere distincția între raporturile dintre părțile simulației, pe de-o parte și raporturile dintre părți și terți, precum și cele între terți, pe de altă parte. Potrivit articolului 1175 Cod civil, care se aplică prin analogie dreptului comercial internațional, raporturile dintre părți și succesorii lor universali și cu titlu universal se stabilesc în conformitate cu prevederile contractului secret. Această soluție este cea firească având în vedere că numai contractul secret este cel ce reflectă voința reală a părților, fiind unicul ce evidențiază existența unei cauze juridice valabile.

Textul de lege anterior menționat dispune în continuare că actul secret "nu poate avea nici un efect în contra altor persoane". În această situație noțiunea de "efecte" nu mai are accepțiunea de drepturi și obligații izvorâte din contract, ci are o accepțiune legată de principiul opozabilității contractului față de terți.

Astfel, terții de bună-credință se pot bucura de beneficiul de a ignora cu desăvârșire un contract care este rodul voinței secrete a părților, dar dacă au interes în acest scop, îl pot invoca împotriva părților înseși.

Raporturile dintre terți se limitează la modalitatea de soluționare a conflictului dintre aceștia, când unii dintre ei doresc să se prevaleze de existența contractului secret iar ceilalți doresc a invoca clauzele contractului public.

În aceste condiții s-a stabilit că vor fi preferați terții care doresc să invoce contractul public, aparent, dacă la data constituirii drepturilor sau intereselor lor s-au întemeiat cu bună-credință pe acest contract, necunoscând astfel existența contractului secret. Soluția este că prevederile contractului secret vor produce efectele juridice între părți iar contractul public va fi opozabil terților. Acest lucru nu constituie decât o valorificare a principiului fundamental de drept comercial internațional și anume cel al "bunei-credințe".

Cauzele care determină o persoană să ascundă, în totalitate sau în parte, adevarata înfățișare a naturii juridice a unui contract sunt numeroase. Operația simulației tinde să prezinte terților o aparență contractuală neconformă cu realitatea. Ea nu a fost sancționată în dreptul civil cu nulitatea decât dacă a fost folosită pentru eludarea unor dispoziții imperative sau prohibitive ale legii.

Codul comercialnu are o teorie proprie a simulației în contractul comercial sau în materia societăților comerciale. În consecință, cu privire la contractul comercial internațional vor fi preluate normele din Codul civil (contractul de vânzare-cumpărare, mandat, comision, etc.)

Semnificative rămân pentru contractele comerciale internaționale "autonomia" și "consensualismul contractual", specifice oricărei convenții.

Părțile contractante sunt libere să înscrie orice clauze, cu singura condiție ca acestea să nu încalce normele privind ordinea publică și bunele moravuri. Astfel, doctrina și jurisprudența consideră că simulația poate fi ilicită, contractul fiind lovit de nulitate sau simplă, simulația lovind actul de neopozabilitate. Uneori, cum este cazul simulației cu scop de evaziune fiscală, se aplică numai sancțiuni administrative, amenzi sau despăgubiri, fără ca actul să fie lovit de nulitate.

CONCLUZII

În contextul comerțului internațional actual, interesul realizării scopului contractului este acela că trebuie să coordoneze întreaga legătură contractuală și să o fundamenteze pe principii de bună-credință, loialitate comercială și stabilitate.

Astăzi, mai mult decât oricând, acest deziderat poate deveni realitate, ponderea factorului economic cunoscând o dezvoltare fără precedent în istoria omenirii, fapt ce se reflectă într-o promovare continuă a cooperării economice și tehnico-științifice la nivel mondial.

În consecință, se impune elaborarea unui ansamblu de reglementări juridice favorabile schimburilor comerciale, bazate pe încredere reciprocă între partenerii contractuali, având rolul de a asigura un climat propice pentru producerea efectelor contractelor comerciale în cadrul unui circuit global.

O primă soluție prin care s-ar putea evita dificultățile provocate de existența unor conflicte de legi, ar fi acceptarea în toate sistemele de drept a acelorași norme conflictuale. În pofida realizării unei asemenea soluții, contradicția dintre caracterul național și cel internațional al relațiilor comerciale reglementate, va persista în cadrul determinării legii aplicabile.

Singura soluție aptă de a surmonta obstacolele pe care le ridică diversitatea legilor naționale este uniformizarea dreptului substanțial, ce poate reda comercianților încrederea că ei se vor afla întotdeauna și oriunde sub imperiul aceleiași legi.

De asemenea, se relevă necesitatea respectării principiilor fundamentale ale dreptului comerțului internațional, argument ce oferă certitudinea producerii efectelor contractului, respectiv interpretarea clauzelor contractuale, forța obligatorie între contractanți, precum și impactul asupra terților, acestea contribuind la formarea dreptului comun uniform al comerțului internațional.

În ceea ce privește neexecutarea și excepția de neexecutare a contractelor este important de arătat că această instituție juridică esențială cunoaște o transformare continuă, datorită influențelor exercitate de organele abilitate (instanțele de judecată sau arbitrale), însărcinate cu soluționarea tuturor aspectelor legate de acest concept.

Așadar, principiul general al rezoluțiunii, dreptul de opțiune al creditorului, prejudiciul, cumulul rezoluțiunii cu daunele-interese, efectele rezoluțiunii și ale rezilierii, distribuirea riscurilor contractuale între părți sunt elemente esențiale ce definesc în mod clar conceptul de efecte specifice ale contractului de comerț internațional, fiind rezultatul evoluției dreptului comercial și al efortului practic și teoretic depus de doctrină și jurisprudență.

Pentru a realiza o imagine completă asupra importanței relațiilor comerciale internaționale trebuie luată în considerare și abordarea comparativă a efectelor contractelor speciale în materie, a soluțiilor existente în cadrul dreptului pozitiv vizând această problemă.

În final este necesar a se menționa că problematica legată de efectele contractelor în cadrul comerțului internațional presupune o complexitate juridică specială, de natură a suscita interesul continuu pentru aprofundarea tuturor aspectelor esențiale ale acestui concept, situație ce conduce la perfecționarea mijloacelor juridice utilizate pentru încheierea contractelor comerciale internaționale.

BIBLIOGRAFIE

ARTICOLE, TRATATE ȘI MONOGRAFII:

Victor Babiuc – “Dreptul comerțului internațional “, Ed. Sylvi, București, 2002

Baias Flavius – "Simulația – studiu de doctrină și jurisprudență ", Ed. Rosetti, București, 2003

C. Bârsan, Dragoș-Alexandru Sitaru – „Dreptul comerțului internațional”, vol. II, partea I, Ed. Universul Juridic, București, 1990

Bivolaru Dana, Bamboș Sever Gabriel, Băjan Doru – "Contracte interne și internaționale ", Ed. Tribuna Economică, București, 1999

Octavian Căpățînă, Brîndușa Ștefănescu – “Tratat de drept al comerțului international”, volumul 2, Editura Academiei Române, București, 1987

Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu – “Dreptul comerțului international”. Vol. 1. Partea generală, București, 1994

Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu – „Dreptul comerțului internațional. Partea Specială”, Ed. Lumina Lex, București, 1997

Dumitrache Bogdan, Nicolae Marian, Popescu Romeo – "Instituții de drept civil", Ed. Universul Juridic, București, 2001

Deak Francisc, Cărpenaru Stanciu – "Contracte civile și comerciale ", Ed. Lumina Lex, București, 2000

Nicu Duret, Gabriela Mironov – “Dreptul comerțului internațional”, Ed. Pro Universitaria, București, 2010

Hanga Vladimir – "Adagii juridice latinești traduse și comentate ", Ed. Lumina Lex, București, 1998

Dumitru Mazilu – „Dreptul comerțului internațional. Partea Specială”, Ed. Lumina Lex, București, 2003

Dumitru Mazilu – “Tratat privind dreptul comerțului internațional”, Ed. Universul juridic, București, 2011

Mrejeru Theodor, Mrejeru Bogdan C-tin, Mrejeru Mariana Genoveva, "Neexecutarea contractelor de comerț internațional”, Ed. Rosetti, București, 2003

Dorel Constantin Onaca, Ștefan Oruna – “Drept comercial roman”, Editura Fundației „Andrei Șaguna”, Constanța, 2002

Pătulea Vasile, Turianu Corneliu – “Drept economic și comercial – Instituții și practică jurisdicțională”, Ed. Continent XXI, București, 1996

Tudor R. Popescu, Ion Flonder, “Dreptul comerțului internațional”, Editura Fundației „Andrei Șaguna”, Constanța, 2000

Ștefan Scurtu – “Dreptul comerțului internațional”, Ed. Universitaria, Craiova, 2003

Dragoș-Alexandru Sitaru – “Dreptul comerțului internațional”-tratat-partea generală, Ed. Lumina Lex,București, 2004,

Stătescu C-tin, Bârsan Corneliu – "Drept civil – teoria generală a obligațiilor ", Ed. All Beck, București, 2000

Turcu lon, Pop Liviu – "Contracte comerciale – Formare și executare ", Ed. Lumina Lex, București, 1997

Vasilescu Paul – "Relativitatea și obligativitatea actului juridic", Ed. Rosetti, București, 2003

Marin Voicu – “Dreptul comerțului internațional”, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2002