Contractul DE Asigurare ÎN Dreptul Român ȘI Dreptul Albanez
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE DREPT
ȘCOALA DOCTORALĂ
TEZĂ DE DOCTORAT
„CONTRACTUL DE ASIGURARE ÎN DREPTUL ROMÂN ȘI DREPTUL ALBANEZ”
Conducător științific:
Prof. univ. dr. Ion Dogaru
Doctorand:
Bello F. Silvana
CRAIOVA
2016
CUPRINS
INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………………………..8
CAPITOLUL I. ISTORIC PRIVIND ACTIVITĂȚILE DE ASIGURARE….12
Secțiunea 1. Considerații privind istoricul asigurării………………………………….12
Secțiunea 2. Istoric privind instituția asigurării în Republica Albania………..17
2.1. Aspecte concrete ale activității de asigurare din Albania……………23
2.2. Cadrul legal al pieței de asigurări din Albania…………………….31
CAPITOLUL II. NOȚIUNEA DE ASIGURARE ȘI ELEMENTELE SALE SPECIFICE …………………………………………………………………………………………….33
Secțiunea 1. Noțiunea de asigurare……………………………………………………………33
Secțiunea 2. Noțiuni specifice dreptului asigurării în dreptul românesc………39
2.1. Asigurătorul……………………………………………………………………………..39
2.2. Asiguratul…………………………………………………………………………………40
2.3. Interesul asigurării……………………………………………………………….40
2.4. Obiectul asigurării……………………………………………………………….41
2.5. Riscul asigurat……………………………………………………………………..42
2.6. Suma asigurată……………………………………………………………………43
2.7. Indemnizația de asigurare…………………………………………………….44
2.8. Prima de asigurare……………………………………………………………….44
2.9. Dauna de asigurare………………………………………………………………44
Secțiunea 3. Concepte specifice ale dreptului asigurărilor în sistemul albanez………………………………………………………………………………………………45
3.1 Asigurarea……………………………………………………46
3.2 Cazul asigurat…………………………………………………………….46
3.3 Riscul asigurat ……………………………………………………………46
3.4 Obiectul asigurării ………………………………………………………….47
3.5 Interesul asigurării………………………………………………………….47
3.6 Suma asigurată……………………………………………………………….48
3.7 Prima de asigurare………………………………………………………….48
3.8 Indemnizația de asigurare ………………………………………………48
3.9 Dauna de asigurare ……………………………………………………49
CAPITOLUL III. CONTRACTUL DE ASIGURARE…………………50
Secțiunea 1. Noțiunea și sediul materiei…………………………………………..50
1.1 Locul reglementării în legislația română………………………..50
1.2. Locul reglementării în sistemul de drept albanez……………52
Secțiunea 2. Caracterele juridice ale contractului de asigurare ………..60
2.1. Caracterul consensual ………………………………………………..60
2.2. Caracterul silagmatic ………………………………………………….62
2.3. Caracterul oneros ………………………………………………………63
2.4. Caracterul aleatoriu……………………………………………………63
2.5. Contract cu executare succesivă……………………………………64
2.6. Caracterul de contract numit………………………………………65
2.7. Contract de adeziune………………………………………………….66
2.8. Caracterul de contract încheiat cu profesioniști……………..67
Secțiunea 3. Efectele contractului de asigurare………………………………..70
3.1. Drepturile și obligațiile asiguratului……………………………..71
3.2. Drepturile și obligațiile asigurătorului…………………………..72
3.3. Efectele contractului de asigurare față de terți ………………74
Secțiunea 4. Polița de asigurare …………………………………………………75
Secțiunea 5. Obligația de informare în cadrul contractului de asigurare……………………………………………………………………………………………77
Secțiunea 6. Derularea contractului de asigurare…………………………..82
Secțiunea 7. Cazuri speciale de încetare a contractului de asigurare….97
Secțiunea 8. Termenul de prescripție în dreptul asigurărilor…………..100
CAPITOLUL IV. DIFERITE CATEGORII DE CONTRACTE DE ASIGURARE…………………………………………………………………………………….108
Secțiunea 1. Asigurările de bunuri……………………………………………..109
1.1 Contractul de asigurare de bunuri în dreptul românesc….109
1.2. Contractul de asigurare de bunuri în dreptul albanez…….123
Secțiunea 2. Asigurarea de răspundere civilă……………………………….134
2.1. Asigurarea de răspundere civilă în dreptul românesc……..134
2.2. Asigurarea de răspundere civilă în dreptul albanez……….138
2.2.1 Studiu de caz…………………………………………………..140
2.2.2 Studiu de caz…………………………………………………..172
Secțiunea 3. Asigurarea de persoane…………………………………………..179
3.1. Contractul de asigurare de persoane în dreptul românesc………………………………………………………………………………………….179
3.2. Contractul de asigurare de persoane în dreptul albanez…………………………………………………………………………………………….194
3.2.1 Subiectele contractului de asigurare de persoane………………………………………………………………………….195
3.2.2 Obiectul contractului de asigurare de persoane…………………………………………………………………………197
CONCLUZII……………………………………………………………………………201
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………….204
Abrevieri
alin. alineatul
art. articolul
C.civ. Codul civil
C.com. Codul comercial
C.proc.civ. Codul de procedură civilă
C.A. Curtea de Apel
C.S.J. Curtrea Supremă de Justiție
ed. ediția
Ed. Editura
Î.C.C.J Înalta Curte de Casație și Justiție
lit. litera
M.Of. Monitorul Oficial al României
nr. numărul
pag. pagina
Trib. Tribunalul
vol. volumul
INTRODUCERE
Contractul de asiguarare reprezintă o importantă construcție juridică în toate sistemele de drept europene. Din acest punct de vedere, nici dreptul românesc, nici dreptul albanez nu au neglijat această varietate de act juridic civil, preocupându-se de reglementarea și analiza elementelor acestuia, încă din primele timpuri ale dezvoltării sistemului juridic în aceste țări.
Asigurările au apărut ca o necesitate de protecție a persoanelor în fața evenimentelor naturale care odată produse le-au pricinuit numeroase prejudicii. Primele forme ale asigurărilor au apărut chiar din timpurile antichității, iar dezvoltarea raporturilor juridice de asigurare a cunoscut un veritabil avânt odată cu apariția formelor organizate de muncă și a industrializării statelor. Construirea unor imobile și apariția unor activități economice noi au determinat și interesul pentru recuperarea prejudiciului în cazul în care acestea ar fi fost afectate.
Societățile de asigurări moderne au început să se înregistreze și să participe la relațiile juridice începând cu prima parte a secolului al XIX-lea. Acestea au ca obiect de activitate operațiunile specifice de asigurare. Prin intermediul acestora se nasc și se desfășoară activitățile de asigurare.
Prezentul studiu prezintă interes sub cel puțin două aspecte principale. În primul rând, Codul civil al României intrat în vigoare în anul 2011 a introdus ca noutate unificarea dreptului comercial cu dreptul civil. Tratate anterior ca două ramuri de drept privat distincte, datorită particularităților apreciate de doctrină ca fiind prezente în cazul fiecăreia, în prezent viziunea legiuitorului a militat pentru includerea în dreptul civil și a raporturilor juridice specifice de drept comercial.
Astfel s-a trecut de la o reglementare prin lege specială a aspectelor ce țin de contractul de asigurare, la prevederea cadrului general normativ în această materie în Codul civil, adică în legea generală. Importanța acestei noi viziuni se naște inclusiv în ceea ce privește interpretarea incidenței normelor legale, deoarece fiind vorba despre norme generale, criteriul de interpretare va fi unul mult mai permisiv.
Caracterul profund comercial al contractului de asigurare, „abolit” practic de noua reglementare, reiese însă în continuare din întreaga reglementare prevăzută în Codul civil, precum și din particularitatea uneia dintre părțile sale. Astfel, asigurătorul este permanent o societate, care are ca obiect de activitate astfel de operațiuni, distanțându-se practic de un caracter pur civil al contractului, odată ce acesta este încheiat exclusiv în considerarea desfășurării acestei activități.
Cel de-al doilea element care justifică abordarea prezentului demers doctrinar se referă la noutatea prezentării aspectelor principale ce țin de contractuld e asigurare atât în dreptul românesc cât și în cel albanez. Apreciem că până în prezent nu au mai fost dezvoltate astfel de opinii de drept comparat între cele două sisteme de drept.
De asemenea. este de remarcat că deși se axează pe analizarea particularităților contractului albanez în România și Albania, lucrarea introduce și opinii remarcate în doctrina de drept francez și cea de common-law. În acest fel se reține temeinicia normelor de drept intern, prin raportare la susținerea argumentelor de către alți autori recunoscuți.
Importanța analizării aspectelor privind activitățile de asigurare se concentrează pe caracterele juridice ale contractului de asigurare și a împrejurărilor ce țin de încheierea și derularea acestuia. Printr-o permanentă raportare jurisprudențială, care prezintă și criticile necesare față de hotărârile instanțelor, prezentul studiu surprinde acele elemente principale care nasc drepturile și obligațiile specifice părților raportului de asigurare.
Asiguratul și asigurătorul sunt părțile contractului de asigurare, iar acestea își exercită drepturile și își asumă obligațiile care în principal sunt stabilite de lege, precum și pe acelea specifice stabilite de părți prin convenție.
O cunoaștere adecvată a elementelor specifice contractului de asigurare, inclusiv în ceea ce privește riscul asigurat, limitele obligației de despăgubire a asigurătorului, obligația de informare a părților în acest tip de contract, aspecte privind beneficiarul asigurării ajută analistul juridic să stabilească în mod corect o interpretare care să dea eficiență și voinței legiuitorului.
Aspectele de drept comparat cu legislația albaneză sunt de asemenea discutate dintr-un punct de vedere jurisprudențial, cu surprinderea unor cauze cu mare importanță în acest sistem de drept.
Lucrarea este structurată în patru capitole, care se suprapun principalelor idei de studiu în materie, cărora li se adaugă prezenta introducere și o secțiune finală de concluzii.
Primul capitol, intitular „Istoric privind activitățile de asigurare” tratează întâi istoricul apariției activităților de asigurare și reglementarea ulterioară a acestora.
Cel de-al doilea capitol, intitulat „Noțiunea de asigurare și elementele sale specifice”, trecee în revistă opinii doctrinare privind noțiunea de asigurare și elementele care o compun. Cu acestă ocazie sunt surprinse similitudinile privind
interpretarea noțiunilor specifice din dreptul albanez.
Al treilea capitol al lucrării reprezintă analiza efectivă a contractului de asigurare, așa cum este acesta surprins în legislația română, prin comparație cu cea albaneză. În această parte a studiului sunt dezvoltate atât interpretări proprii ale reglementării naționale, plecând de la cea generală și completată cu cea specială, cât și analize de jurisprudență asupra elementelor contractului de asigurare. Drepturile și obligațiile părților contractante se disting în funcție de poziția acestora și de importanța pe care legislația o dă acestora.
Cel de-al patrulea capitol și cel mai extensiv al prezentei lucrări se intitulează „Diferitele categorii de contracte de asigurare”. În cadrul acestuia se analizează cele mai importante contracte de asigurare, așa cum rezultă din prevalența acestora în cele două sisteme de drept: contractul de asigurare de bunuri, contractul de asigurare de persoane și contractul de asigurare de răspundere civilă.
Lucrarea se încheie cu o secțiune de concluzii în care sunt trecute în revistă principalele elemente analizate. Tot în această parte a studiului sunt reiterate în mod expres proprunerile de lege ferenda ale autorului, precum și considerații asupra soluțiilor jurisprudențiale care pot sprijini dezvoltarea acestei materii.
Întregul studiu prezintă în mod sistematic elementele care gravitează în jurul noțiunii de asigurare și contract de asigurare, de la apariție, până la noua reglementare, diferențele între acestea, iar ulterior exemplifică pentru a sprijini propunerile de îmbunătățire a legislației, prin raportare la un alt sistem de drept, străin încă doctrinarilor români, într-o abordare ce nu a fost până în prezent introdusă în scrierile juridice românești.
CAPITOLUL I
ISTORIC PRIVIND ACTIVITĂȚILE DE ASIGURARE
Secțiunea 1. Considerații privind istoricul asigurării.
În Egiptul antic meșteșugarii tăietori de piatră constituiseră un fond de întrajutorare în care fiecare contribuia cu o anumită sumă înv ederea acoperirii pagubelor cauzate de diferite evenimente naturale, așa cum erau cutremurele sau inundațiile. Aceste aspecte sunt relevate într-un document scris ce datează de peste 6.500 de ani și reprezintă practic prima formă cunoscută a ideei de asigurare.
În aceeași perioadă în Palestina se practica o asigurare colectivă în vederea reparării pagubelor produse prin dispariția animalelor. Conform documentelor descoperite, persoanele ce făceau parte dintr-un fond astfel constituit au convenit ca în cazul în care oricăruia îi era furat un animal sau acesta pierea ca urmare a atacurilor animalelor sălbatice, acesta să fie despăgubit cu un animal nou de către ceilalți membri.
Se observă astfel că încă din primele timpuri ale organizării sociale în civilizații, persoanele au fost preocupate de forme de întrajutorare în care pierderile acestora să fie despăgubite prin participarea celorlalte persoane interesate.
Prima formă a unui contract în care se regăseau elemente comune cu cele ale contractului de asigurare din prezent a fost a contractului de împrumut maritim (foenus nauticum)folosit de vechile civilizații grecești și romane. Prin acest contract, comerciantul primea un împrumut în bani în vederea efectuării unui transport maritim. În cazul în care nava se scufunda sau pierea dintr-o altă cauză până la finalizarea transportului, împrumutul respectiv nu se restituia, iar în cazul în care nava reușea să efectueze transportul până la destinație suma împrumutată trebuia restituită împreună cu o dobândă semnificativă, ca și contraprestație pentru suportarea riscului.
Așadar, contractul practic reprezenta o asigurare a transportului maritim pentru suma împrumutată. Împrumutătorul acționa ca un asigurător, iar în cazul în care nava pierea (echivalentul producerii riscului asigurat) suma împrumutată devenea practic despăgubirea plătită comerciantului.
Noțiunile comune cu cele ale prezentului contract de asigurare erau cele ale protecției și riscului. Transportul era protejat de riscul pieirii navei prin finanțarea obținută cu titlu de împrumut inițial de către comerciant. Se observă că nu eram în prezența unui contract clasic de împrumut, în ciuda denumirii astfel oferite, deoarece obligația esențială într-un astfel de contract este de restituire a sumei de bani. În cazul contractului de împrumut maritim restituirea sumei era supusă unei condiții rezolutorii, aceea a pieirii navei. În cazul în care condiția rezolutorie se împlinea, suma nu mai trebuia restituită.
Pe măsură ce diversele profesii au devenit din ce în ce mai organizate a crescut și preocuparea pentru constituirea unor forme juridice de protecție împotriva prejudiciilor. Astfel, asigurările își fac din ce în ce mai mult loc în viața socială, iar în cazul asociațiilor mutuale ale lucrătorilor se oferea acestora o despăgubire în cazul în care aveau loc accidente de muncă, incendii sau oa ltă incapacitate de muncă.
Astfel, se observă că în urma dezvoltării activității umane a apărut ideea oferirii unei asigurări pentru toate riscurile specifice activităților desfășurate. Dacă primele asigurări au vizat bunurile, considerate probabil primordiale a fi ocrotite, dezvoltarea civilizațiilor a adus un interes și pentru ocrotirea componentei umane, descoperindu-se că în lipsa posibilității de a oferi acestora protecția cuvenită, ar deveni foarte dificilă continuarea activităților curente de muncă. Prin urmare obiectul diferitelor forme de asigurare l-au constituit proprietății, a vieții și integrității corporale și a familiei.
În acest context apar și primele despăgubiri acordate persoanelor pentru accidente de muncă sau vătămare a inetgrității fizice în diferite evenimente, așa cum sunt incendiile.
Primele forme contractuale care erau bazate pe principii regăsite și astăzi în dreptul asigurăriilor încep să apară în secolul al XVI-lea, iar cel mai relevant exemplu în reprezintă dezvoltarea asigurării împotriva incendiilor după marele incendiu din Londra în anul 1666. Pentru că se temeau de repetarea unui astfel de dezastru și a efectelor sale pentru populația țării, legiuitorii vremii au simțit nevoia de a reglementa o obligație a constructorilor de a reconstrui imobilele afectate de un astfel de eveniment.
Perspectiva unei siguranțe privind recuperarea măcar parțială a prejudiciului în cazul producerii unui eveniment care să afecteze proprietatea sau integritatea fizică a persoanei a reprezentat un important element atât în cadrul juridic cât mai ales în cel social. Subiecții de drept puteau astfel să realizeze activități cu un risc mai ridicat.
În România, primele forme de asigurare iau amploare încă din timpurile rudimentare, atunci când ”Hopșa„ reprezenta o formă de întrajutorare prin care pentru locuitorii unei comune cărora un animal se accidenta sau pierea, acesta primea de la ceilalți locuitori sume de bani în schimbul sacrificării animalului și cumpărării cărnii acestuia.
Ulterior, forme mai organizate se pot distinge încă din secolul al XIV-lea în Transilvania în interiorul breslelor muncitorești. În cadrul acestora fiecare membru era dator să achite sume de bani periodice, corespondentul cotizațiilor mai actuale, urmând ca în cazul în care unul dintre aceștia deceda, văduva și descendenții acestuia să primească despăgubiri.
În secolul al XVIII-lea au apărut și primele societăți care aveau ca obiect asigurarea, odată cu constituirea la brașov a Casei de Incendii, care oferea despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de astfel de evenimente. Așadar, la fel ca în Anglia secolului al XVII-lea, primele societăți de asigurări organizate după tiparul modern au apărut din necesitatea protejării proprietății față de incendii, cauza principală a prejudiciilor materiale la acea vreme, având în vedere multitudinea construcțiilor care conțineau și lemn.
Tot la Brașov, dar în 1848, s-a constituit prima societate de asigurare propriu-zisă, denumită ”Institutul General de Pensii„ care ”era fundamentată pe principiul mutualității și avea ca obiect asigurarea membrilor săi, care, în schimbul unor prime plătite pe o durată de 17 ani, primeau o rentă viageră anuală„. Societatea practic oferea produsul asigurărilor sub forma pensiei private, care este inclusiv în prezent una din principalele forme de asigurare
La finalul secolului al XIX-lea au apărut tot mai multe societăți de asigurări, debutând cu „Dacia” și urmate de cele precum „România”, „Națională”, „Generală”, „Agricolă”, „Unirea”, constituite în principal pentru fiecare activitate importantă a vremii. Era încă o dovadă că în România segmentele juridic și social începeau să se dezvolte.
Din punct de vedere legislativ, prin Legea nr. 216/1930 s-a înființat Oficiul pentru supravegherea întreprinderilor private, ce funcționa pe lângă Ministerul de Industrie și Comerț. Preocuparea legislativului erau de a susține o formă de organizare prin care se ofereau asigurări și reasigurări întreprinderilor cu capital privat, având în vedere necesitatea promovării mediului privat în lumea afacerilor pentru susținerea pieței de desfacere și consum a produselor și serviciilor.
Prin Legea nr. 820/1942, a fost organizată Regia Autonomă a Asigurărilor de Stat, care se ocupa atât de asigurarea bunurilor proprietate publică cât și uenel asigurări obligatorii sau facultative ale persoanelor fizice. Din nefericire, odată cu instaurarea sistemului comunist, preocuparea pentru susținerea activităților de asigurare a scăzut, iar în 1949 acestea au dispărut de ce scena juridică a României, toate operațiunile de asigurare fiind controlate integral de stat prin Administrația Asigurărilor de Stat, exclusiv în sfera asigurărilor obligatorii, odată ce proprietatea privată fiind practic interzisă persoanelor, nici nevoia de asigurări nu mai subzista.
În timpuri mai recente, prin Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România și Legea nr. 32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor s-a stabilit un cadru legal actual pentru acea vreme în care se desfășurau activitățile de asigurare. Piața asigurărilor era într-o continuă dezvoltare, ca toate sectoarele de servicii după anul 1989, având în vedere că cererea pentru astfel de contracte era în creștere, odată cu sporirea numărului de societăți comerciale care desfășurau diferite activități cu risc. De asemenea, persoanele fizice căutau să obțină o protecție sub forma compensațiilor în cazul pierderii vieții sau vătămării fizice a acestora.
Secțiunea 2. Istoric privind instituția asigurării în Republica Albania.
Contractele de asigurare, în general, și cele de asigurare facultativă în particular, fiind o instituție a vremurilor moderne, sunt strâns legate de apariția societății post industriale a consumului.
În ceea ce privește Albania, am putea spune că țara a reușit să își câștige indipendența abia la sfârșitul anului 1912, fiind și ultima țară din regiunea Balcanilor care să se elibereze de sub jugul Imperiului Ottoman. Dacă ne referim la tradiția juridică albaneză, privită din punct de vedere cronologic, am sublinia că, contractul de asigurare nu era nici măcar prevăzut în Codul Civil din 1929, care marcase și primul efort de codificare a legislației albaneze. Un prim pas a fost însă făcut la începutul anului 1932, când o reglementare juridică a fost prevăzută în noul Cod Comercial. Este vorba despre câteva dispoziții generale, privind contractul de asigurare, precum și alte prevederi care se referă la contractul de asigurare de viață și de bunuri.
Prin dispozițiile sancționate în acest cod, legiutorul a ținut să pună accentul pe riscul și prima de asigurare, aducând precizări, caz după caz, despre nulitatea riscului și a primei, precum și în privința consecințelor care decurg din lipsa de despăgubire a primei de asigurare. Un capitol aparte a fost consacrat și încheierii contractului, cu precizarea că un contract de asigurare ar trebui să fie încheiat numai într-o formă scrisă, ca o condiție ad validitatem.
După o analiză mai detaliată a acestui contract de asigurare, se constată că legiutorul i-a consacrat o atenție aparte rolului agentului într-o societate de asigurare, precizând că societatea îi oferă toată încrederea în scopul de a modifica sau rezilia contractele de asigurare. Legea prevede și poziția persoanei asigurate, stipulând în articolul 573 că „în caz de dezacord cu privire la prevederile contractului, se aplică acel articol care avantajează mai mult pe cel asigurat”, iar articolul 582, alin. 2 sublinează că „poziția persoanei asigurată nu s-ar putea fi mai dificilă prin condiții contractuale”.
În cazul de asigurarede viață și asigurare a bunurilor, un loc aparte îi revine principiului interesului asigurat, ca unul dintre prinicipile fundamentale ale acestei reglementări contractuale, principiu pe care îl întâlnim chiar în Codul Civil din1994, însă o reglementarea mai completă o regasim în Legea nr. 2359 din 1956, „despre acțiunile juridice și obligații”.Dacă ne-am referi la această lege, aprobată de altfel cu 50 de ani înaintea Codului Civil actual, intrat în vigoare în 1994, am fi constatat că un număr considerabil de dispoziții ce reglementează contractul de asigurare în Codul Civil în vigoare, sunt aproape identice cu dispozițiile legii „Despre acțiunile juridice și obligații”. Merită să fie adăugat faptul că în ambele legi (Codul civil și legea sus-menționată), forma de încheiere a contractului este de asemenea identică, sublinindu-se că, în lipsa unei forme scrise, contractul de asigurare nu este valabil, ceea ce ne îndeamnă să concluzionăm că o bună parte a dispozițiilor Codului civil în vigoare au fost influențate și chiar preluate din prevederile Legii nr. 2359, din 1956 „Despre acțiunile juridice și obligațiile”.
În fapt, contractul de asigurare a fost reglementat și de către Codul Civil din 1981, în care au fost preconizate cele două tipuri ale contractului de asigurare; contractul obligatoriu și contractul facultativ, împreună cu precizarea că, condițiile pentru astfel de tipuri de contracte sunt impuse de Ministerului Finanțelor Publice.Prima caracteristică care rezultă, cu privire la reglementarea acestui contract de către Codul Civil din 1981, este aceea că, în noua lege se constată un regres. Dacă am compara Codul Civil din 1981, cu prevederile legii anterioare „Despre acțiunile juridice și obligații”, am fi ajuns cu siguranță la concluzia că în prezent Codul constituie un pas înapoi, din cel puțin două motive.
În primul rând, Codul civil din 1981, în contrast cu legea „Despre acțiunile juridice și obligații”, a putut reglementa numai contractul de asigurare a bunurilor, neavând nicio dispoziție care să reglementeze juridic contractul de asigurare de viață, ceea ce constituie, de fapt, o eroare uriașă a acestui cod.
În al doilea rând, chiar reglementarea juridică a contractului de asigurarea a bunurilor de către Codul civil din 1981, a fost făcută într-o manieră neprofesională și trunchiată. Această concluzie este ușor verificabilă, dacă ne-am referi la numărul relativ mare al dispozițiilor care reglementaseră contract de asigurare în ansamblul său, în conformitate cu legea „Despre acțiunile juridice și obligații”. Deopotrivă, în Codul Civil din 1981, contractul de asigurare este prevăzut numai în opt articole, art.258 – 265 din aceleași Cod. Această discrepanță ce se constată între lege și Cod nu este întâmplătoare, ea trădează în fapt lipsa de voință a defunctului regim totalitarist, în care proprietatea privată dispăruse în întregime.
Codul Civil al Republicii Albania din 1994 care este încă în vigoare, consacră un capitol aparte contractului de asigurare, în care se definește asigurarea facultativă, de viață și a bunurilor. În legatură cu asigurarea obligatorie, legiutorul a ținut s-o definească prin norme imperative, ca o măsură obligatorie, din cauza pericolului mare și a prejudiciilor patrimoniale și nepatrimoniale sau morale, dar și ca o necesitate pentru apărarea intereselor mari ale proprietății, vieții și sănătății.
Legea nr. 52 din 22 mai 2014 „Despre activitatea de asigurare și reasigurare”a abrogat, după o perioadă de 10 ani, legea anterioară, „Despre activitatea de asigurare, reasigurare și intermediară” din 2004. Această schimbare se datorează cerințelor în creștere ale pieței de asigurare, ultimelor dezvoltări ale acestei piețe, formei nouă de supraveghere pe bază de risc, precum și obligației de a adapta legea respectivă cu Directiva Uniunii Europene în domeniul asigurăriilor. În general, legea aduce principii noi și definește activitatea precum și procedurile cu privire la înființarea, organizarea, gestionarea, funcționarea și suprevegherea activității de asigurare, reasigurare și intermediere, în așa fel încât piața de asigurare să poată funcționa, într-un mijloc cert, solid și transparent și să poată proteja drepturile și interesele consumatorului, prevăzute în contractul de asigurare.
Legea nouă a adus îmbunătățiri și formulări noi, din care am menționa: grupul, țara membră, țara străina, administrarea riscului, funcționar principal, controlor principa, etc. De asemenea, au fost prevazute noțiuni noi, de exemplu, noțiunile legate de grupurile de asigurare, introducerea clasificăilor asupra marilor riscuri precum și recalificarea claselor pentru asigurările de viață. Toate aceste amendamente au ținut cont de directivele europene din acest domeniu de activitate. În ceea ce privește organizarea societăților de asigurare, mai sunt aduse îmbunătățiri privind poziția societăților de asigurare ale țărilor membre, care vor intra în vigoare din momentul când Albania ar adera la Uniunea Europeană. Este cu totul o noutate și definirea structurii societăților de asigurare, accentul punându-se pe dispozițiile care privesc gestiunea societății de asigurare. O societate de asigurare ar trebui să fie condusă de o manieră profesională și de către un singur organ administrativ, care este de altfel consiliul său de administrație și care trebuie să fie constituit din cel puțin cinci membri.
Noua lege aduce de asemenea în lumină un nou concept cu privire la criteriile pe care ar trebui să le îndeplineasca persoanele cheie în luarea deciziilor și la conducerea societății, specificând că ele trebuie să dea dovadă de capacitate și integritate profesionalp în efectuarea misiunii lor. Legea conține dispoziții speciale privind prevenirea conflictului de interese de către aceste persoane în momentul exercitării funcției lor în companiile de asigurare, precum prevenirea tranzacțiilor cu persoane din familie. Așadar, legea a ținut să îmbunătățească performanța și responsabilitatea persoanelor care gestionează și conduc societățile de asigurare. Spre deosebire de cadrul legeal anterior, noua lege prevede dispoziții corespunzătoare cu privire la înființarea și organizarea comitetului de audit și sistemul de administrare al riscurilor în societățile de asigurare.
Procedura de acordare a licențelor nu a suferit modificări deși au fost prevăzute condiții noi ce trebuie îndeplinite de către toți cei care vor aplica pentru înființarea noilor societăți de asigurare. Scopul principal care stă în temeiul dispozițiilor contractului de asigurare este garantarea unei protecții efective consumatorilor, cărora li se oferă diferite produse din partea companiilor de asigurare. Într-un mod cu totul diferit de legea precedentă, care prevedea numai în două articole contractul de asigurare, legea actuală include un capitol întreg care tratează într-o manieră cu totul diferită, detaliată și integrală, prevederile care privesc contractele de asigurare și informarea asiguratului.
Acest capitol prevede, între altele, cateva dispoziții specifice cu privire la condițiile generale și particulare, pe care un contract de asigurare ar trebui să le conțină, forma contractului, intrarea sa în vigoare, interesul asigurat, perioada valabilității contractului de asigurare și așa mai departe. Cu scopul de a proteja pe consumator, legea stabilește procesul de verificare, de către autoritatea publică, al condițiilor contractelor de asigurare, elaborate din partea societății de asigurare, înaintea lansării lor pe piață, or înainte ca ele să le fie propuse consumatorilor.
Legea prevede, de asemena și semnarea contractelor la distanță, în conformitate cu legislația ulterior aprobată în acest domeniu, precum și alte tipuri de contracte, după modelul practicat în legislația europeană. Una dintre noutățile dispozițiilor din acest capitol, este și includerea noilor definiții care privesc activitatea promoțională a companiilor de asigurare, precum și obligațiile care le revin în momentul promovării activităților lor.
2.1. Aspecte concrete ale activității de asigurare din Albania
Înainte de 1944, activitatea în campul asigurărilor din Albania era acoperită de societățile de asigurare britanice, franceze și italiene, care își exercitau activitatea lor în orașele principale precum Tirana, Durres, Shkodra, Korca, Elbasan, Vlora si Gjirokastra, activate care a fost brusc întreruptă în 1946, odată cu instalarea regimului comunist. Proclamarea Albaniei ca o republică populară de către noua conducere comunistă a fost urmată de măsuri rigide împotriva economiei și proprietății particulare, impunând o economie centralizată ce a influențat mai târziu toata viața economică și socială a țării. În ciuda schimbărilor drastice făcute de regim, o bună tradiție în domeniul asigurării de viață și bunuri era pe cale de consolidare, cu toate că spectrul de risc s-a limitat enorm. Merită să fie menționat faptul că unele familii din capitala țării, Tirana, dar și din alte orașe, au putut păstra plăci metalice care fac dovada asigurării de viață și a locuințelor. În general, riscurile luate în asigurare de către companiile italiene au privit forța majoră, asigurările de viață, cauzate prin accidentele de circulație.
În iulie 1948, statul comunist a creat pentru prima dată Institutul Asigurărilor de Stat, care din 1954 a fuzionat cu Casa de Economii și Consemnațiuni. Deși, din punct de vedere funcțional aceste două instituții reglementau domenii de activitate diferite, unificarea lor reflectă în fapt relațiile cvasi-inexistente între persoanele private, asigurarea fiind stabilită numai asupra riscurilor obligatorii. În ceea ce privește activitatea de asigurare și reasigurare a Institutului Asigurărilor de Stat, am menționa câteve acorduri pe care acesta leîncheiase cu “DARAG”. Institutul avea și un sector de asigurare extern, care se ocupa de asigurarea bunurilor din export-import. Mai târziu, acest sector și-a extins activitatea sa și în domeniul reasigurării, încheind contracte de reasigurare cu China, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Franța și Italia.
Dacă ne referim în mod cronologic laevoluția activității de asigurare din perioada comunistă, am menționa cazurile următoare:
– În 1948 se aplică asigurarea obligatorie a clădirilor de stat, care le-au fost închiriate cetățenilor;
– În 1949 se aplică asigurarea de viață (simplă și mixtă);
– În 1950 se aplică asigurarea facultativă a culturilor agricole;
– În 1954 se aplică asigurarea de viață în caz de calamități;
– În 1955 se constată aplicarea asigurării facultative privind lucrurile casnice;
– În 1957 se aplica asigurarea facultativă a proprietății fostelor cooperative agricole precum și asigurarea facultativă a ovinelor, însă nu și a bovinelor;
– În 1961 se aplică asigurarea obligatorie a bunurilor din import și a navelor;
– În 1965 se pune în aplicare asigurarea facultativă împotriva incendiilor claăirilor;
– În 1990 se aplică asigurarea obligatorie a mijloacelor de transport care aparțin înterprindelor și instituțiilor de stat;
– În 1991 se impune aplicarea asigurării obligatorii a culturilor agricole și creșterii animalelor pentru fostele întreprinderi agricole;
– În 1992 se aplică asigurarea împotriva incendiilor proprietății.
În timp ce activitatea de asigurare din Albania a început relativ târziu, deoarece societățile de asigurare proprie zise nici nu existau înaintea anului 1990, schimbările care au avut loc în țară dupa anii `90 au influențat în mare măsură creștera sectorului de asigurare, ca o verigă importantă în calea dezvoltării economice și sociale a țării. Ca o instituție a timpurilor moderne, contractele de asigurare de viață și de bunuri, își propun ca scop principal să contribuie la o siguranță mai mare a subiecților de drept, tocmai prin asigurarea vieților și bunurilor lor.
După o perioadă de liberalizare accentuată, în 1999 piața de asigurare din Albania a cunoscut noi dezvoltări, mai ales în privința calității serviciilor și a gamei largi a produselor. Cam în acea perioadă au fost restabilite asigurarea facultativă a accidentelor personale (de persoane) și asigurarea obligatorie a călătorilor prin mijloace de transport. Tot în 1999 a fost infiintat si Biroul Albanez.
În 1994 se pun la aplicare câteva tipuri de asigurări: asigurarea împotriva furturilor, asigurarea de sănătate, asigurareabanilor în călătorie, asigurarea de bunuri imobiliare (CAR), asigurarea de utilaje etc. În 1995 se reglementează asigurarea pentru beneficiul nerealizat în cazul defecțiunilor mașinilor.
În 1996, au mai fost introduse alte produse de asigurare precum: asigurarea de răspundere a produsului și asigurarea de răspundere publică, asigurarea de răspundere față de terți, privind hotelurile și restaurantele, asigurarea sub forma unei garanții în executare, asigurarea facultativă de pensii private.
În toți acesși ani de activitate, a fost creată o bază juridică solidă și calitativă, care și-a propus să reglementeze drepturile și obligațiile dintre asigurător și asigurat. De asemenea, a crescut enorm numărul tipurilor de asigurare, așa cum s-a extins drumul pentru o activitate de asigurare și în domeniul agriculturii, creșterii animalelor, diferitelor bunuri, aviației civile, răspunderii civile și în alte sectoare importante ale vieții economice și sociale a țării.
Este de subliniat faptul că perioda aceasta corespunde cu crearea noilor oportunități pentru lărgirea sferei de acoperire și întărirea forței operațiunilor de reasigurare ca un mijloc necesar pentru protejarea intereselor naționale. Așadar, companile albaneze de asigurare au reușit să încheie contracte de reasigurare cu „Swiss Re”, „Health Lambert”, „Zurich Re” etc.Pornind de la nevoile sociale de reglementare a situațiilor de conflict, apărute după accidentele rutiere, s-a decis ca plata TPLsă fie obligatorie pentru proprietarii auto, așa cum se întâmplă în prezent și în România. Prin această măsura, s-a încercat transmiterea oricăreirăspunderii de despăgubire, de la proprietarul vehicului către o persoană juridică care are, de altfel, mai multe posibilități financiare pentru a despăgubi prejudiciile pe care asiguratul le-ar fi adus terților.
Publicarea decretului nr.259 din 15.09.1992 – „Despre asigurarea obligatorie a proprietarilor de autovehicule, privind răspunderea față de terți”, stabilește caracterul obligatoriu al asigurării autovehicolelor care circulă pe teritoriul Republicii Albania.
Înființarea Autorității de Supraveghere Financiară (AMF), în temeiul Legii nr.9572, din 3 iulie 2006 – „Despre Autoritatea de Supraveghere Financiară” a îmbunătățit în mod evident procesul de control și supraveghere a pieței financiare nebancaredin Albania. AMF este o instituție publică juridică indipendentă, care în conformitate cu legea și regulamentul intern răspunde în fața Parlamentului țării, în ceea ce privește activitatea pe care o desfășoară în domeniul financiar nebancar. Misiunea sa principală este de a contribui la promovarea, dezvoltarea și consolidarea unei piețe financiare nebancare sigure. În scopul de a îndeplini cu succes funcțiile și misiunea sa, în conformitate cu legea respectivă, Autoritatea de Supraveghere Financiară tinde să realizeze obiectivele următoare:
– Protecția intereselor consumatorilor;
– Promovarea transparenței și a credibilitățtii piețelor financiare nebancare;
– Asigurarea respectării legii, în spiritulși în litera ei;
Funcțiile de baza ale regulamentului de supraveghere al Autorității de Supraveghere Financiară, sunt prevăzute în articolul 2 și articolul 13 ale Legii nr. 9572 din 3 iulie 2006 – „Despre Autoritatea de Supraveghere Financiară”, precum și în alte legi și documente care privesc piețele supravegheate.
Ținând cont de cererea tot mai mare a pieței de asigurare, de ultimele evoluții ale acestei piețe, de noua formă de supraveghere bazată pe riscuri, precum și de obligația de a apropria legislația albanezăde directivele Uniunii Europene în domeniul asigurărilor, s-a impus necesitatea de a îmbunătăți cadrul legal din acest câmp. Așadar, a fost aprobată de Parlamentul țării Legea nr.52 din 22 mai 2014 – „Despre activitatea de asigurare și reasigurare”, al cărei scop era dezvoltarea și consolidarea sectorului asigurărilor și reasigurărilor, punând accentul pe garantarea unei protecții eficente a intereselor consumatorilor.
În timpul elaborării legii sunt, de asemenea, luate în considerare actele juridice în domeniul asigurărilor în mai multe țări, cum ar fi Croația, Austria, Italia, Bulgaria, Ungaria, Macedonia etc. Bazându-se pe experiența juridică a țărilor din regiune, Guvernul albanez și-a propus să asigure standardizarea legislației sale cu cea a țărilor vecine, care se confruntă cu probleme similare pe piețele financiare. Prin această lege, se incearca o armonizare deplină cu directivele europene în domeniul asigurărilor, care își propun să armonizeze de asemenea funcțiile și supravegherea în companiile de asigurare.
Credem că merită să fie subliniat faptul că activitatea de asigurare se exercităîn conformitate cu clasele de asigurare. Aceste clase de asigurări reprezintă grupuri de riscuri asemănătoare, pe baza cărora se crează anumite produse de asigurare care sunt grupate în:
– Asigurarea de viață.
– Asigurarea de non viață.
Piața de asigurare este fără îndoială o parte importantă a sistemului financiar. Această piață include în principal companiile private și de stat, care realizează procesul de asigurare a persoanelor fizice și juridice. Piața de asigurări din Albania datează din 1991, anul în care s-a infiintat prima societate de asigurare, „INSIG S.A”. În 1999, piața asigurărilor din Albania a fost liberalizată și considerată a avea potențialul de a se dezvolta în continuare. Investitorii străini cum ar fi Vienna Insurance Group, Uniqa Group Austria, sau Fondul American al Dezvoltarii Întreprinderilor au intrat de asemenea pe această piață. În momentul de fata, își exercită activitățile în piata de asigurare 8 companii de asigurări non-viață, două companii de asigurare de viață și o companie de asigurare de viață și non-viață. În structura sa piața continuă să rămână orientată spre servicii non-viata, care au adus aproximativ 88% din volumul total de prime brute subscrise pe piață, în timp ce asigurările de viață au adus 11,25% din volumul total de prime brute subscrise pe piață. Pe parcursul anului 2013, piața de asigurări facultative a ocupat 54.71%, în timp ce piata de asigurare obligatorie 45.29% din totalul primelor brute subscrise pe piața asigurărilor.
În general, își desfășoară activitatea în Albania 11 companii de asigurări de viață și non-viață, din care: LIFE Sigal, Uniqa Group Austria și SICRED sunt companii de asigurare de viata; SIGMA, Vienna Insurance Group, SIGAL Uniqa Group Austria, Atlantik, INTERSIG, ALBSIG, INTERALBANIAN, EUROSIG și ANSIG sunt companii de asigurare non-viață, în timp ce INSIG este singura companie de asigurări de viață și de non-viață.
Societatea de asigurare INSIG S.A. a fost singura companie cu capital de stat (s-a privatizat în 2006), în timp ce celealte companii au capital privat. Ca origine a capitalului, patru dintre companiile de asigurare au capital majoritar străin.
2.2. Cadrul legal al pieței de asigurări din Albania
În prezent, cadrul legal de reglementare a operațiunilor de asigurare și reasigurare și prin care sunt stabilite principalele drepturi și obligații contractuale ale părților este compus din următoarele acte normative:
– Constituția Republicii Albania;
– Codul civil din 01.01.1994;
– Legea 7641 din 01.12.1992 – „Cu privire la aprobarea cu modificări a Decretului Nr. 295 din 15.09.1992”;
– Legea nr 8081 din 07.03.1996 – „Cu privire la activitatea de asigurare";
– Legea nr. 9267 din data de 29.7.2004 – „Cu privire la activitatea de asigurare, reasigurare și intermediere în asigurări și reasigurări”.
– Legea nr. 10076 din data de 12.02.2009 – „Cu privire la asigurarea obligatorie în sectorul transporturilor”;
– Legea nr. 10455 din data de 21.07.2011 – „Cu privire la amendamentele în Legea nr. 10076, din 12.02.2009 – „Cu privire la asigurarea obligatorie în sectorul transporturilor”.
– Legea nr.52 din 22.05.2014 – „Cu privire la activitatea de asigurare și reasigurare”.
CAPITOLUL II.
NOȚIUNEA DE ASIGURARE ȘI ELEMENTELE SALE SPECIFICE
Secțiunea 1. Noțiunea de asigurare.
Conceptul de asigurare nu poate fi dezbătut doar din punct de vedere juridic, odată ce natura acestuia conține și elemente tehnice sau economice. Argumentele de ordin economic au fost cele care au determinat apariția unor practici ce au constituit izvorul dreptului asigurărilor. Recuperarea prejudiciilor economice a fost principala necesitate care a stat la baza creării primelor structuri de asigurare.
De asemenea, ”nu putem defini asigurarea dacă nu subliniem că ea se realizează în realitate prin prisma elementului tehnic, cele două componente fundamentale ale tehnicii clasice a asigurărilor fiind compensarea riscurilor prin organizarea unei mutualități și aplicarea legilor statisticii„.
Organizarea unei mutualități creează premisa efectivității plății sumei cuvenite în temeiul asigurării. Astfel, contribuția membrilor unei anumite asocieri sau al unui grup definit trebuie să se supună principiului mutualității, respectiv să fie obligatorie și să fie de aceeși valoare pentru fiecare membru. Prin cumularea sumelor achitate în fondul comun de către membri se creează posibilitatea efectivă a despăgubirii celor pentru care s-a produs prejudiciul asigurat.
De asemenea, legile statisticii influențează activitățile de asigurare odată ce asigurarea unui bun sau a persoanei trebuie să aibă în vedere riscul efectiv al producerii prejudiciului asigurat, în funcție de mai multe elemente obiective și subiective.
Relația dintre organizarea mutualității și aplicarea legilor statisticii trebuie să scoată în evidență faptul că prin aplicarea unor calcule statistice, prejudiciile asigurare nu pot să se producă pentru toate persoanele componente ale mutualității.
Din punct de vedere al aspectului tehnic, autorul francez Albert Chaufton a denitit asigurarea ca reprezentând ”compensarea efectelor hazardului asupra patrimoniului omului prin mutualizarea organizată după legile statistice„.
Definiția surprinde esența tehnică a asigurării, respectiv că se naște din nevoie unor persoane supuse aceluiași risc de a se proteja grupându-se pentru a-l despăgubi pe acela dintre ei față de care se materializează riscul respectiv. Astfel, asigurarea este o formă de întrajutorare a unei organizații pentru acel membru care suferă o pierdere.
Tot urmând elementul tehnic, școala franceză stabilește prin Yvonne Lambert-Faivre că ”asigurarea este operațiunea prin care asigurătorul organizează în mutualitate o multitudine de asigurați expuși la realizarea anumitor riscuri și îi indemnizează pe unii dintre ei datorită masei comune de prime colectate„.
Doctrina economică franceză definește asiguarrea ca „o operațiune prin care unei părți – asiguratul, i se permite în schimbul unei remunerații o prestație furnizată de către o altă parte – asigurătorul – în cazul apariției unui sinistru sau unui angajament – prin care una din părți – numită asigurător, promite să-i plătească celeilalte părți – asiguratul sau deținătorul poliței – o anumită sumă de bani dacă se produce un eveniment care determină pe asigurat să sufere o pierdere financiară”.
Doctrina a stabilit că pentru asigurător, „asigurarea apare ca un mod de reținere și combinare, ca un mijloc de transfer al unor riscuri între mai mulți asigurați, într-un mod centralizat, prin administrarea în comun a mai multor riscuri”.
Legea nr. 32/2000 definea asigurarea ca fiind ”operațiunea prin care un asigurător constituie, pe principiul mutualității, un fond de asigurare prin contribuția unui număr de asigurați, expuși la producerea anumitor riscuri și îi indemnizează pe cei care suferă un prejudiciu pe seama fondului alcătuit din primele încasate, precum și pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a activității desfășurate„.
Așadar, se disting elementele caracteristice ale conceptului de asigurare, dezvoltate de altfel de la primele forme ale acestei activități, respectiv :
a) Crearea unui fond de asigurare. Această caracteristică reprezintă esența activității de asigurare, deoarece fără existența unui fond comun nu s-ar putea crea premisa unei eventuale despăgubiri.
b) Persoanele asigurate trebuie să contribuie la fondul comun. Legată indisolubil de prima caracteristică, cea de-a doua are în vedere contribuția inițială a asiguraților drept necesitate pentru constituirea fondului. Relația este așadar una de la parte (contribuții individuale) la întreg (fondul comun).
c) Persoanele asigurate sunt supuse acelorași riscuri. De altfel acesta îl reprezintă scopul constituirii fondului comun de către această asociere fictivă de persoane. Faptul că există un risc comun la care sunt expuse persoanele dintr-o anumită categorie le determină pe acestea să încerce o protecție prin forțele comune împotriva acestor riscuri.
d) Obligația de indemnizare de către asigurător a contribuabililor prejudiciați. Finalitatea constituirii fondului comun este aceea a recuperării prejudiciului cauzat de producerea riscului indicat anterior. Din acest motiv s-a conturat o obligație a asigurătorului de a despăgubi pe acela față de care riscul s-a produs. Fără existența acestei obligații nu ar fi putut fi posibile astfel de activități deoarece nu ar fi existat interes din partea contribuabililor la fondul comun în considerarea unei incertitudini cu privire la recuperara prejudiciului. Această obligație de indemnizație este asumată de asigurător în strânsă legătură cu riscul asumat de acesta, cu prudență, prin determinarea sumei maxime pe care o poate garanta în cazul acelui risc determinat.
e) Plata indemnizației se face din fondul comun alcătuit din sumele încasate de la fiecare membru. Așadar constituirea fondului comun are în vedere viitoarele plăți către membri. În plus, în sistemul actual al societăților de asigurare, plățile indemnizațiilor se pot face și din veniturile rezultate din activitatea specifică de asigurări.
În prezent, cadrul legislativ național beneficiază încă de prevederile Legii nr. 32/2000, care statuează asupra noțiunilor generale cu care se operează în materia dreptului asigurărilor, precum și tipuri specifice de asigurări.
De asemenea, predecesoarea acesteia, Legea nr. 136/1995, ale cărei prevederi sunt încă parțial în vigoare, deși nu oferea o definiție expresă a noțiunii de asigurare, stabilea din punct de vedere juridic cadrul de reglementare al raporturilor dintre părțile implicate în activitatea de asigurare. Deși acestea prevederi nu mai sunt în vigoare, fiind înlocuite de cele din Codul civil, vechea reglementare se menține sub aspectul regulilor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule.
În completare, noul act normativ Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare se concentrează asupra stabilirii unui cadru instituțional de coordonare a actităților specifice de asigurare și reasigurare și supraveghere a societăților cu acest obiect de activitate.
Actul normativ nu ratează însă ocazia de a defini termenii specifici dreptului asigurărilor. Astfel, asigurarea reprezintă „activitatea exercitată în sau din România, care desemnează, în principal, oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare și reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres și de recuperare, precum și investirea sau fructificarea fondurilor proprii și atrase prin activitatea desfășurată”.
Definiția asigurării dată în acest act normativ se referă la activitatea de asigurare și nu la noțiunea de asigurare, așa cum o face Legea nr. 32/2000. De altfel este logică o astfel de abordare dat fiind specificul noii reglementări. Așadar nu s-a încercat obținerea a două definiții distincte pentru același concept, ci la explicarea diferențelor dintre asigurare în sens juridic și cea în sens tehnico-economic.
Cele două definiții completează cadrul noțiunilor specifice de asigurare și activități de asigurare și sintetizează atât scopul conceptului cât și modalitatea de realizare a acestuia.
Desigur că pentru a avea o existență juridică actuală, asigurarea are nevoie de o exprimare caracteristică. Această expresie este contractul de asigurare, definit în prezent de art. 2199 C.civ. ca fiind contractul în care „contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizație, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit”.
Noua definiție a contractului preia, cum era și normal, definiția juridică a conceptului de asigurare din Legea nr. 32/2000 însă sintetizând-o doar la caracteristicile esențiale pentru o convenție civilă.
Codul civil, ca nouă reglementare în materia asigurărilor se referă în principal la principiile și elementele caracteristice ale contractului de asigurare, cu aplecare asupra anumitor categorii de asigurări des întâlnite.
Secțiunea 2. Noțiuni specifice dreptului asigurării în dreptul românesc.
Ca orice domeniu de drept care poate justifica particularități suficiente pentru a fi tratat în mod distinct, dreptul asigurărilor operează cu concepte și noțiuni specifice.
2.1. Asigurătorul
În dreptul modern, acesta nu poate fi decât o societate care are ca obiect de activitate asigurările și devine parte în contractul de asigurare din poziția celui care se obligă să plătească despăgubirea constând într-o sumă de bani la producerea evenimentului asigurat.
În prezent, o definiție legală este dată de art. 1 alin. 2 pct. 3 din Legea nr. 237/2015, conform căruia asigurătorul este „societate de asigurări directe de viață sau de asigurări directe generale, care este autorizată să funcționeze în conformitate cu dispozițiile prezentei părți sau cele ale părții a II-a, după caz”. Așadar, noul text de lege prezintă o definiție tehnică, raportată la autorizarea de funcționare a acesteia. Cu alte cuvinte, statutul de asigurător se dobândește și funcționarea continuă în condițiile legii.
Asigurătorul este cel care își asumă gestionarea riscurilor activității de asigurare și stabilește probabilitatea de producere a evenimentului față de care cealaltă parte a contractului de asigurare caută să se protejeze.
Pentru autorizare, legea stabilește că societatea trebuie să îndeplinească mai multe condiții care țin în principal de bonitatea acestuia și, de asemenea, aceasta trebuie să aibă obiecte de activitate strict determinate.
2.2. Asiguratul
În privința asiguratului, se recunoaște că acesta poate fi atât o persoană fizică, cât și una juridică.
Asiguratul este creditorul obligației de plată a despăgubirii în cazul producerii evenimentului față de care acesta dorește să se protejeze, obligație ce trebuie executată de asigurat.
Din punct de vedere al scopului încheierii contractului, asiguratul urmărește să se protejeze de pierderile suferite în cazul producerii unui eveniment pe care acesta îl are în vedere. Calitatea de asigurat este deci indesolubil legată de expunerea la un anumit risc.
Asiguratul este membrul unui anumit grup (de persoane expuse la un risc) care alege să contribuie la fondul comun prin prestații periodice, în schimbul garantării protecției față de efectele materiale ale producerii evenimentului.
2.3. Interesul asigurării
Interesul asigurării vizează elementul subiectiv care creează relația dintre asigurat și obiectul asigurat. Astfel, persoana poate alege să asigure viața, proprietate, răspunderea, etc., însă tocmai deoarece fiecare dintre acestea poate crea importante efecte patrimoniale față de aceasta sau alte persoane care pot fi beneficiari ai asigurării.
Așadar, interesul urmărit prin asigurare poate consta fie în acoperirea prejudiciului pentru asigurările de bunuri; în limitarea efectelor negative asupra patrimoniului asiguratului în cazul asigurărilor de răspundere; într-o măsură de protecție pentru beneficiarii asigurării și eventuală economisire, în cazul asigurărilor de viață.
2.4. Obiectul asigurării
Obiectul asigurării este reprezentat de ceea ce părțile au decis să protejeze prin contractul de asigurare. În funcție de diferitele tipuri de asigurări, putem regăsi astfel ca fiind obiectul asigurării : anumite bunuri, viața, eventuale despăgubiri datorate de asigurat în cazul producerii unui eveniment determinat.
Literatura de specialitate a definit obiectul asigurării ca fiind „valorile patrimoniale sau nepatrimoniale expuse pericolului derivând dintr-un eveniment viitor, posibil, incert, prevăzut în contractul de asigurare”.
Prin urmare, obiectul asigurării nu este echivalent cu obiectului contractului, odată ce acesta din urmă este reprezentat, conform normelor de drept comun, prestațiile la care părțile se obligă reciproc în temeiul contractului. Imposibilitatea de a pune semnul egalității între cele două noțiuni derivă din regulile specifice ale obiectului contractului, respectiv aceea că acesta trebuie să se afle în circuitul civil. Or, în cazul asigurărilor de viață sau de incapacitate de muncă, viața sau sănătatea persoanei nu pot face parte din circuitul civil și nu pot astfel fi obiect al contractului.
2.5. Riscul asigurat
Riscul în materia asigurărilor, are o semnificație proprie și reprezintă „un eveniment viitor, posibil, dar incert – prevăzut în contract – la care sunt expuse bunurile ori patrimoniul sau viața ori sănătatea unei persoane (de exemplu incendiu, inundație, moarte, despăgubiri datorate terților, etc.)”.
O astfel de definiție surprinde elementele cele mai importante care compun noțiunea specifică a riscului asigurat, respectiv: un eveniment viitor, un eveniment posibil, un eveniment incert, să fie prevăzut în contract și să privească bunuri sau sănătatea asiguratului.
Toate aceste cerințe sunt obligatorii pentru a fi în prezența unui risc asigurat. Astfel, evenimentul trebuie să fie viitor deoarece nu se poate accepta asigurarea unui eveniment deja produs deoarece ar înfrânge caracterul esențial al asigurării, respectiv acela de a repara prejudiciile produse printr-un eveniment ce poate avea loc.
De asemenea, prevederea în contract a riscului asigurat este obligatorie deoarece chiar în ipoteza existenței unui contract, dacă acesta nu cuprinde riscul produs, nu pot fi acordate despăgubirile.
Caracterul incert dar posibil al evenimentului ce constituie riscul asigurat reprezintă împrejurarea care determină efectiv asiguratul să încheie contractul de asigurare.
2.6. Suma asigurată
Suma asigurată reprezintă „suma maximă în limita căreia asigurătorul se obligă să plătească indemnizația de asigruare în cazul în care se produce riscul asigurat”.
Astfel, asigurătorul este obligat să despăgubească pe asigurat în cazul producerii riscului asigurat doar în limita acestei sume, indiferent de valoarea totală a prejudiciului.
Se disting astfel două scenarii, respectiv fie riscul asigurat a produs prejudicii mai mari decât suma asigurată, fie prejudicii mai mici. În prima ipoteză asigurătorul va oferi asiguratului doar limita sumei asigurate, în timp ce în al doilea caz, acesta va oferi asigruatului valoarea totală a prejudiciului, deoarece este inferioară sumei asigurate.
2.7. Indemnizația de asigurare
Am discutat anterior despre indemnizația de asigurare referindu-ne la ea ca despăgubirea pe care o primește asiguratul pentru prejudiciile produse.
Indemnizația de asigurare va fi suma de bani achitată de asigurător în cazul în care se produce riscul asigurat, indiferent dacă aceasta este inferioară sau egală cu valoarea totală a prejudiciului.
În cazul asigurărilor de persoane, indemnizația de asigurare depinde exclusiv de suma asigurată, indiferent de paguba suferită, astfel că indemnizația de asigurare este practic echivalentă cu suma asigurată.
2.8. Prima de asigurare
Acest termen se referă la suma de bani pe care asiguratul o plătește asigurătorului ca și contraprestație pentru asigurarea riscului ce s-ar putea produce.
Valorea și modul de plată al primei de asigurare este stabilit de părțile contractului de asigurare în funcție de categoria de risc asigurat și de suma totală asigurată.
2.9. Dauna de asigurare
Prejudiciul efectiv produs în patrimoniul asiguratului ca urmare a survenirii riscului asigurat poartă denumirea de daună de asigurare. Aceasta nu cuprinde decât prejudiciul efectiv și nu beneficiul nerealizat, ca în dreptul comun, cu excepția asigurărilor de răspundere civilă.
În situația asigurărilor de persoane, plata indemnizației de asigurare se face fără a avea în vedere dauna, având în vedere aceeași lipsă a caracterului de despăgubire la care ne refeream anterior. În aceste cazuri plata făcută de asigurător este independentă de repararea pagubei de către cei răspunzători.
Secțiunea 3. Concepte specifice ale dreptului asigurărilor în sistemul albanez.
Noțiunea de asigurare are un sens larg, însemnând măsuri preventive de natură economică, juridică, managerială etc., în scopul de a înlătura consecințele negative cauzate de producerea unor evenimente, însă și un sens mai restrâns juridic, stabilit de art. 1131 din Codul civil albanez, însemnând un contract prin care asigurătorul se obligă, în caz de producere a unui risc asigurat, să plăteasca indemnizația către beneficiar sau terțului păgubit, iar asiguratul se obligă să plătească prima de asigurare.
Din definiția respectivă rezultă că drepturile și obligațiile părților sunt configurate în funcție de riscul asigurat prin contract, iar termenii specifici sunt definite în legea privind “Activitatea de asigurare, de reasigurare și de asigurare brokeri”.
3.1 Asigurarea
Asigurare înseamnă transferul unui risc potențial provenind de la o pierdere financiară sau pagubă materială, de la asigurător la asigurat, în temeiul unui contract de asigurare.
3.2 Cazul asigurat
Cazul asigurat se mai numește și sinistruși este evenimentul asigurat pentru înlăturarea consecințelor căruia s-a făcut asigurarea și care într-adevăr s-a produs. Importanța cazului asigurat rezidă în consecințele sale juridice și anume că în materia asigurărilor, din momentul producerii cazului asigurat, asigurătorul este obligat să plătească indemnizația sa de asigurare.
În dreptul albanez evenimentul asigurat este evenimentul care dacă se va întâmpla îl obligă pe asigurător să își îndeplinească obligația asumată prin contract.
3.3 Riscul asigurat
Deoarece am amintit despre riscul asigurat (pericolul asigurat), trebuie făcute anumite precizări cu privire la acesta.Astfel, în doctrina albaneză se afirmă că noțiunea de risc asigurat diferă de noțiunea de risc din dreptul comun, reprezentând un eveniment păgubitor viitor, posibil, însă incert, prevăzut în contractul de asigurare, eveniment care poate afecta bunurile, viața ori sănătatea unei persoane. Riscul asigurat este considerat ca fiind atât obiectul asigurării (adică elementul din patrimoniu, persoana sau activitatea expusă unui potențial pericol), cât și elementul central al contractului de asigurare.
În dreptul albanez riscul este evenimentul care aduce pierderile financiare. De mult ori riscul este prezent și este în afara controlului oricărei persoane. Exemple de risc asigurat pot fi incendiul, furtul, inundațiile, furtuna, explozia și accidentul.
3.4 Obiectul asigurării
Obiectul asigurării îl constituie valorile patrimoniale sau nepatrimoniale expuse pericolului rezultat dintr-un eveniment viitor, posibil și incert, prevăzut în contractul de asigurare.
3.5 Interesul asigurării
Intereseul asigurării este reprezentat de dauna efectivă, ce poate fi evaluată în bani, pe care asiguratul o suferă în cazul în care bunul asigurat este degradat sau piere ca urmare a producerii riscului asigurat.
Conform dreptului albanez „interesul asigurarii este interesul de a fi protejate împotriva daunelor cuvenite ca urmare a producerii evenimentului asigurat”.
3.6 Suma asigurată
Suma asigurată este suma maximă în limita căreia asigurătorul se obligă să plătească indemnizația de asigurare în cazul producerii riscului asigurat pentru acoperirea interesului asigurat.
Conform dreptului albanez suma asigurată reprezintă „suma cu privire la care părțile au căzut de comun acord în contractul de asigurare sau este determinată prin lege sau hotărâre, care este în vigoare în asigurarea obligatorie și care reprezintă limita maximă în care asigurătorul se obligă să plătească indemnizația de asigurare asiguratului sau beneficiarului”.
3.7 Prima de asigurare
Prima de asigurare este acea sumă de bani plătită de asigurat în beneficiul asigurătorului pentru asumarea producerii riscului, îniațișată sub forma prețului asigurării.
3.8 Indemnizația de asigurare
Aceasta mai este numită despăgubiresau sumă asiguratăși reprezintă acea sumă de bani pe care asigurătorul o achită asiguratului sau beneficiarului asigurării în cazul în care survine cazul asigurat care odată produs dă dreptul la plata acestei sume.
Conform legii albaneze, „indemnizația de asigurare va fi suma de bani pe care asigurătorul este obligat să o achite asiguratului, beneficiarului sau unei alte părți vătămate, drept care decurge din contractul de asigurare sau din activitatea de asigurare, în conformitate de clasele prevăzute în anex 1 la Lege”.
3.9 Dauna de asigurare
Dauna de asigurare este prejudiciul suferit de asigurat ca urmare a producerii cazului asigurat și care se impune a fi reparat prin primirea indemnizației de asigurare.
CAPITOLUL III.
CONTRACTUL DE ASIGURARE
Secțiunea 1. Noțiunea și sediul materiei.
1.1 Locul reglementării în legislația română.
Codul civil român reglemează contractul de asigurare prin art. 2199 conform căruia: „prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizație, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit”.
Definiția dreptului comun în materie stabilește raportul dintre asigurat și asigurător și principalele obligații ale părților născute în temeiul acestui raport juridic.
Anterior, art. 9 din Legea nr. 136/1995 prevedea că „prin contractul de asigruare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea riscului asigurat să plăteasc beneficiarului asigurării sau terțului păgubit despăgubirea ori suma asigurată, denumită în continuare indemnizație, rezultată din contractul de asigurare încheiat în condițiile prezentei legi, în limitele și la termenele convenite”. Se observă așadar că vechiul legiuitor a folosit toate noțiunile specifice ce au fost analizate în capitolul anterior. De asemenea, se oferea o largă posibilitate părților de a reglementa prin contractul de asigurare toate condițiile care ar guverna executarea acestuia.
Având în vedere că anterior contractul de asigurare era reglementat prin lege specială, respectiv Legea nr. 136/1995, ale cărei dispoziții erau deci de strictă interpretare, includerea reglementărilor privind contractul de asigurare în cele de drept comun face ca interpretarea acestora să poată fi mai extensivă.
În doctrină, profesorul Francisc Deak aprecia că „prin contractul de asigurare, una dintre părți, numită asigurat se obligă să plătească celeilalte părți, numită asigurător, o sumă de bani stabilită, iar asigurătorul se obligă ca în ipoteza survenirii cazului asigurat să plătească indemnizația de asigurare în condițiile stabilite în contract, celui asigurat sau terțului beneficiar”.
Elementele definitorii ale contractului de asigurare ce se desprind din definițiile legale și teoretice enunțate anterior sunt următoarele:
1. Acordul de voință intervenit între părțile contractului de asigurare. Ca orice contract, inclusiv în cazul celui de asigurare, pentru încheierea acestuia este necesar acordul de voință al părților contractante cu privire la termenii acestuia.
2. Acordul de voință în temeiul căruia se încheie contractul de asigurare trebuie să fie manifestat în sensul de a da naștere unor raporturi de asigurare. Este astfel esențial ca părțile să aibă în vedere tocmai reglementarea unui cadru convențional specific dreptului asigurărilor.
3. Părțile contractului sunt denumite asigurat, respectiv acela care plătește prima de asigurare în schimbul asigurării evenimentului pe care acesta îl vede ca potențial prejudiciabil pentru patrimoniul sau viața sa, și asigurătorul, respectiv cel care primește prima de asigurare dar în schimb se obligă să despăgubească pe asigurat cu indemnizația de asigurare în schimbul sumei asigurate.
4. Indemnizația de asigurare se achită doar în cazul producerii riscului asigurat. Astfel, riscul asigurat este cel mai important element din contractul de asigurare, deoarece pentru asigurat este determinant la încheierea contractului, constituind scopul pentru care se dorește protecția instituită prin contractul de asigurare. Plata indemnizației nu se poate face decât ulterior producerii riscului, deoarece în lipsa producerii acestuia, contractul rămâne fără efecte din punct de vedere al obligației de plată a asigurătorului.
5. Primele și indemnizația de asigurare se vor plăti în condițiile stabilite de lege sau prin contract. Înseamnă deci că deși părțile au o posibilitate reală de a reglementa toate aspectele cu privire la obligațiile și termenele de plată ale acestora, legiuitorul poate interveni și reglementa anumite criterii speciale pentru aceste aspecte.
1.2. Locul reglementării în sistemul de drept albanez.
În dreptul albanez, contractul de asigurare este reglementat în principal de Codul civil din 1994.Activitatea de asigurare este o activitate specifică din cauza efectelor juridice pe care aceasta le produce, dar și din cauza prezenței entităților diferite pe piata financiara nebancară, unele dintre ele fiind persoane fizice, celelatele juridice; o parte având capital de stat, restul capital privat, intern sau străin.
Ca o activitate financiară nebancară, asigurarea este practicată de către asigurători, care potrivit legislației albaneze sunt anumite societăți de asigurare din țară, sau companiile străine care și-au înființat sucursalele lor în domeniul asigurării din Albania. La încheierea unui contract de asigurare, un rol imprortant le revine intermediarilor de asigurare, care mijlocesc raporturile de asigurare dintre asigurați și asigurători. Intermediari în asigurare sunt, de obicei, agenții de asigurare și brokerii de asigurare. Agenții de asigurare pot fi atât persoane fizice, cât și persoane juridice, iar brokerii se pot constitui și funcționa exlusiv sub forma societăților comerciale pe acțiuni, ca și societățile de asigurare.
Activitate de asigurare interesează în egală măsura și puterea statală care, în virtutea principiului organizprii economiei de piață trebuie să intervină, pe de o parte pentru a asigura un cadru favorabil exercitării activității de asigurare de către asigurători și extinderii acesteia prin intermediari, iar pe pe de altă parte, pentru a adopta reguli de prudență care să protejeze asigurații sau potențialii asigurați. Datorită naturii foarte complexe a operațiunilor de asigurare, intervenția statului se impune pentru a proteja pe cel asigurat, care necunscând bine acest tip de activitate, poate fi victima unor abuzuri din partea companiilor de asigurare. De aceea statele au ținut să își înființeze autorități administrative care sa controleze, supravegheze și sancționeze, după caz, practicile abuzive ale asigurătorilor.
Activitatea de asigurare din Republica Albaniei este reglamentată în cadrul capitolului XXIII, din Codul Civil, adoptat prin Legea nr. 7850/1994 și Legea nr. 52/2014 din 4 iulie 2014 privind „Activitatea de asigurare și reasigurare“, Legea nr. 10076/2009, modificată prin Legea nr. 10455/2011, care reglementează asigurăriile obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule.
Codul Civil albanez reglementează două tipuri de contracte de asigurare: asigurare de persoane și asigurarea de bunuri.
Contractul de asigurare este reglementat în capitolul XXIII, secțiunea „Asigurare”, articolele 1113 – 1161 din Codul civil albanez, care conține dispoziții în principiu privind contractele de asigurare, cum ar fi contractul de asigurare a persoanei (contractul de asigurare de viață și contractul de asigurare împotriva accidentelor) și contractul de asigurare a bunurilor.
Prin contractul de asigurare, o parte (asigurătorul) în cazul producerii riscului asigurat în contract, are obligația ca:
în cazul de asigurare a bunurilor, să despăgubească cealaltă parte sau o terță persoană în al cărei beneficiu a fost încheiat contractul de asigurare, prejudiciul suferit în limitele sumei prevăzute în contract;
În cazul de asigurare cu caracter personal, să plătească celeilalte părți sau o terță persoană în numele căreia a fost încheiat contractul, suma de asigurare prevăzută în contract.
Contractul de asigurare trebuie să fie făcută într-o formă scrisa, prin dovada asigurării (polița de asigurare), pe care asigurătorul i-o elibereaza asiguratului; în caz contrar contractul nefiind încheiat în mod valid. Așadar forma scrisă devine o condiție ad validitatem și nu una ad probationem, cum se întâmplă în dreptul român.
În dovada de asigurare trebuie să fi afișate:
Denumirea societății de asigurare ;
Numele asiguratului sau beneficiarului indemnizației;
Obiectul asigurării;
Cazul asigurat;
Perioda de asigurare;
Momentul începerii și al încetării răspunderii asigurătorului;
Evaluarea riscului asigurat;
Suma asigurată;
Prima de asigurare;
Codul civil albanez prevede elementele obligatorii ale certificatului (poliței) de asigurare. Mai exact, articolul 1115 prevede ca elemente obligatorii: „numele asigurătorului, numele asiguratului sau beneficiarului în cazul asigurărilor de persoane, proprietatea asigurată și amplasarea acesteia în cazul contractului de asigurare a bunurilor, evenimentul asigurat, termenul asigurării, momentul în care incepe raspunderea asigurătorului, evaluarea bunurilor înainte de primirea lor în asigurare”.
Persoana asigurată trebuie să notifice asigurătorul, la încheierea contractului, asupra circumstanțelorcunoscute de acesta și care sunt esentiale pentru determinarea naturii și evaluării riscului.
Codul Civil albanez prevede în articolul 1118 că asiguratorul, în termen de trei luni de la notificare ca persoana asigurată a furnizat informații incorecte, are dreptul de a:
a) schimba prima de asigurare, valoarea de asigurare sau termenul de asigurare;
b) rezilia contractul de asigurare, în cazul în care, dacă asiguratul ar cunoaște circumstanțele, nu ar fi semnat contractul de asigurare, sancționând pe asigurat prin păstrarea primei de asigurare de către asigurător;
c) în cazul în care evenimentul asigurat are loc înainte ca asigurătorul să afle de existența sa, societatea de asigurare este obligată să îl despăgubească pe asigurat, nu cu suma specificată în contractul de asigurare, ci cu suma asigurată corectată prin coeficientul de corecție (raportul dintre suma reală de asigurare cu suma de asigurare specificată în contract);
d) când contractul este încheiat de mai multe persoane, contractul rămâne valabil numai pentru persoanele care au făcut declarații exacte.
Prin articolul 1119, Codul civil din Albania,s-au reglementat în mod expres cazurile de reziliere a contractului de asigurare în cazul în care asiguratul a acționat cu bună-credință sau de rea-credință. În cazul în care persoana asigurată nu a declarat informațiile necesare, care au fost însă neglijate nu în mod intenționat, ci prin neglijență, atunci acest aspect nu constituie un motiv de încetare a contractului de asigurare, dar asigurătorul are posibilitatea de a se retrage din contract, anunțând asiguratul cu respectarea unui termen de preaviz de 3 luni. Contractul nu este încheiat în mod valid dacă se dovedește contrariul și anume persoana asigurată nu a declarat informații care, dacă sunt cunoscute de către asigurător nu l-ar fi determinatsă încheie contractul de asigurare. În cazul în care evenimentul asigurat a avut loc înainte ca asigurătorul să-l fi cunoscut, atunci valoarea compensației va fi redusă proporțional cu diferența dintre valoarea de asigurare specificată în contract și valoarea de asigurare care trebuie să fie prevăzută în cazul în care asigurătorul este lipsit de informații.
În continuare, articolul 1121 stipulează că „contractul de asigurare nu este valabil dacă se dovedește că riscul de asigurare nu a existat sau a încetat să mai fie, înainte de sfârșitul contractului”, iar articolul 1122 sublinează ca “contractele de asigurare se reziliază în cazul când riscul de asigurare încetează după încheierea contractului, dar asigurătorul are dreptul la plata primelor, pânăîn momentul în careîncetarea riscului i-ar fi notificat sau să-i fie făcut cunoscut într-un alt mod recunoscut de lege.
Prin articolul 1123 se stabilește că în timpul că contractul este în vigoare, asiguratul este obligat să informeze asigurătorul de toate modificările de circumstanțe pentru care are cunoștință, după încheierea contractului de asigurare și care pot influența creșterea riscului. În cazul în care asiguratul nu informează pe asigurător despre modificări eventuale ale circumstanțelor, asigurătorul are dreptul de a modifica prima de asigurare, suma asigurată, termenul de asigurare sau să rezilieze contractul de asigurare.
Conform articolului 1125 Cod civil albanez, contractorul se obligă să plătească prima de asigurare asigurătorului în termenele specificate în contract. Dacă prima de asigurare sau prima tranșă nu este plătită la timp, asigurarea este suspendată până la ora 24 a zilei în care contractantul plătește suma datorată.În cazul în care contractantul nu plătește primele, în termene stabilite, asigurarea este suspendată de la ora 24:00 până la a 15-a zi după termenul limită pentru plată, iar asigurătorul are dreptul de a solicita rezilierea contractului.
Articolul 1126 al Codului civil albanez se referă la obligația asiguratului de a notifica asigurătorului producerea evenimentului asigurat în termenul stipulate în contract. În cazul în care asiguratul nu face această notificare, asigurătorul are dreptul de a nu plăti despăgubirea de asigurare.
În continuare, cu privire la obligațiile asiguratului sau beneficiarului, articolul 1127 Cod civil albanez impune ca asiguratul sau a treia persoană în a cărei beneficiu a fost încheiat contractul de asigurare, să fie obligat să dovedească faptul că evenimentul de asigurare a avut loc si, in caz de asigurare a bunurilor să dovedească dimensiunea daunelor și să informeze asigurătorul asupra tuturor informațiilor referitoare la evenimentul asigurat.În cazul asigurărilor de persoane, când se dovedește pierderea capacității de muncă, se face expertiză medicală. Atunci când nu sunt îndeplinite obligațiile de mai sus-mentionate, asigurătorul are dreptul de a nu plăti despăgubiri pentru daune sau suma asigurată.
Compensare sau valoarea de asigurare care trebuie plătită nu asiguratului, ci unei terțe personae, în al cărui folos a fost semnat contractul de asigurare, nu poate fi sesizat pentru datoriile asiguratului.
Asigurătorul poate direcționa împotriva persoanei în a cărei prestație a fost încheiat contractul, toate obiecțiile pe care le pot duce împotriva asiguratului de același contract de asigurare.
Conform articolului 1130 Cod civil din Albania, atunci când o persoană semnează un contract de asigurare în numele altuia, fără un astfel de drept de către aceasta din urmă, aceasta din urmă poate accepta contractul după confirmarea evenimentului asigurat.
Persoana care a încheiat un contract de asigurare este obligată să pună în aplicare obligațiile care decurg din însăși contractul de asigurare, până in momentul cand asigurătorul a primit o notificare de acceptare sau nu de la persoana, în numele căreia, a fost încheiat contractul de asigurare.
Prima de asigurare îi este plătită asigurătorului de către contractorul sus-menționat, pentru întreaga perioadă până cand asigurătorul a fost notificat cu privire la respingerea contractului.
De asemenea, în vigoare este și Legea nr. 52/2014 – „Cu privire la activitatea de asigurare și reasigurare”.
Legea cuprinde 16 capitole și tratează aspecte privind explicațiile principalelor noțiuni în legătură cu operațiunile de asigurare, clasificarea riscurilor, exercitarea activității de asigurare de către societățiile de asigurare. Actul normativ cuprinde prevederi extinse cu privire la: forma juridică și exercitarea activității de către asociațiile de asigurare și reasigurare, autorizarea societăților de asigurare, obligațiile societăților de asigurare, aspecte privind gestionarea riscurilor, controlul intern al societăților de asigurare, măsuri de supraveghere financiară în domeniul asigurărilor, activitatea brokerilor și a inspectorilor de daune și sancțiunile pentru nerespecarea prevederilor legale.
Secțiunea 2. Caracterele juridice ale contractului de asigurare.
2.1. Caracterul consensual
Pentru a stabili dacă prin contractul de asigurare se înțelege un contract consensual trebuie analizate condițiile de formă cerute pentru validitatea sa.
Această analiză plasează contractul de asigurare în una dintre cele trei categorii, respectiv : contract consensual, contract solemn sau contract real.
Regula generală, recunoscută de sistemul nostru de drept, este aceea a consensualității contractelor, conform căreia pentru încheierea validă a contractului este necesar doar acordul de voință al părților, fără materializarea acestuia într-o formă scrisă. Astfel, contractul se va forma de la exprimarea acordului de către părțile sale, independent de întocmirea unui îscris care să surprindă manifestarea de voință.
Contractul de asigurare este un contract consensual, deoarece legiuitorul nu a impus cerința formei scrise pentru validitatea acestuia, ceea ce înseamnă că se aplică regula generală anunțată anterior.
Atât dispozițiile legale anterioare, respectiv Legea nr. 136/1995, cât și actualul Cod civil fac vorbire despre forma scrisă a contractului de asigurare, însă doar pentru dovedirea acestuia. Astfel, deși legislația anterioară nu prevedea expres, cerința ad probationem a formei scrise rezulta din dispozițiile care vorbeau despre proba acestuia. În prezent, art. 2200 C.civ. indică expres că forma scrisă este necesară în vederea dovedirii acestuia și nu pentru încheierea validă a sa.
Faptul că există prevederi legale care impun forma scrisă a contractului de asigurare nu sunt de natură a reprezenta o derogare de la regula consensualismului actului juridic civil, atât timp cât legiuitorul nu a înțeles să o prevadă pentru însăși existența acestuia, ci doar pentru a putea fi probat în relația cu terții. Cu alte cuvinte, chiar și în lipsa formei scrise, contracul va fi în mod valabil încheiat și, conform principiului relativității efectelor actului juridic civil, va produce efecte între părțile contractuale.
Cu toate acestea, în cazul neexecutării obligațiilor de către una dintre părți, este necesar, pentru dovedirea existenței acelei obligații și întinderea acesteia, este necesară forma scrisă care cuprinde voința părților. De altfel, această regulă a solemnității în vederea dovedirii relației contractuale, este extremă în materia contractului de asigurare, deoarece legiuitorul, atât prin Legea nr. 136/1995, cât și prin Codul civil a impus interdicția probei cu martori, chiar în ipoteza existenței unui început de dovadă scrisă, contrar regulilor generale în material probatoriilor în procesul civil. Se instituie astfel un regim special ce guvernează proba raporturilor contractuale de asigurare. Acest regim special rezultă din specificul contractului de asigurare, în special în ceea ce privește riscul asigurat și condițiile de plată a indemnizației sau primei de asigurare.
Prin urmare, în ipoteza în care se poate face dovada existenței operațiunii juridice, respectiv a manifestării acordului de voință în sensul încheierii contractului de asigurare, „lipsa formei scrise a contractului nu înseamnă inexistența ori nulitatea lui, pentru că forma scrisă cerută ad probationem nu este supusă, dacă lipsește, sancțiunii nulității absolute”.
2.2. Caracterul silagmatic
Acest caracter este rezultat al aplicării criteriului conținutului contractelor. Din acest punct de vedere, acestea se clasifică în contracte sinalagmatice și contracte unilaterale. Specific contractelor sinalagmatice este că, contrar celor unilaterale, acestea dau naștere la obligații reciproce între părți.
Contractul de asigurare este deci un contract sinalagmatic, deoarece prin acesta se nasc obligații reciproce ale asiguratului și ale asigurătorului.
În concret, așa cum am arătat și anterior, principalele obligații ale asiguratului este aceea de a indica riscul asigurat și de a achita prima de asigurare, iar principala obligație a asigurătorului este aceea de despăgubire a asiguratului în cazul producerii riscului asigurat prin achitarea indemnizației de asigurare.
Se observă și caracterul interdependent al obligațiilor, în sensul că obligația de despăgubire a asigurătorului este determinată exclusiv de obligația asiguratului de a indica riscul asigurat și de a plăti prima de asigurare.
2.3. Caracterul oneros
Acest caracter se determină conform criteriului de clasificare al contractelor în funcție de scipul urmărit de părți la încheierea sa. Prin urmare, contractele pot fi astfel clasificate în contracte cu titlu gratuit și contracte cu titlu oneros. În cadrul contractelor cu titlu gratuit, părțile nu urmăresc obținerea unui avantaj patrimonial propriu, pe când, în cazul contractelor cu titlu oneros, fiecare parte urmărește obținerea unui folos patrimonial propriu.
Contractul de asigurare, indiferente de tipul acestuia, este un contract cu titlu oneros, deoarece ambele părți ale acestuia urmăresc obținerea unor foloase patrimoniale. Astfel, scopul patrimonial al asiguratului este acela de a obține indemnizația de asigurare, chiar dacă acesta nu este unul cert, fiind afectat de modalitatea codiției suspensive. Asigurătorul, de cealaltă parte, urmărește obținerea primelor de asigurare din partea asiguratului, urmărind practic neproducerea riscului asigurat, astfel încât profitul acestuia să fie maxim.
2.4. Caracterul aleatoriu
Caracterul aleatoriu rezultă din criteriul cunoașterii întindenderii prestațiilor părților, în funcție de care contractele se pot clasifica în contracte comutative și contracte aleatorii.
În cazul contractelor comutative, părțile cunosc încă de la încheierea acestuia întinderea drepturilor și obligațiilor acestora în executarea contractului. În contractele aleatorii, părțile nu cunosc, la momentul încheierii contractului, limitele în care urmează a fi executate obligațiile sau valorificate drepturile acestora.
Contractul de asigurare presupune în esența sa un element aleatoriu, având în vedere că nici asiguratul, nici asigurătorul nu pot cunoaște la data încheierii sale dacă se va produce cazul sau riscul asigurat și nici care va fi întinderea despăgubirii. Din această analiză rezultă că, de fapt, caracterul aleatoriu este esențial pentru existența contractului de asigurare. De altfel, lipsa elementului aleatoriu va atrage nulitatea absolută a contractului de asigurare în cazul în care nu se stabilește cazul sau riscul asigurat, având în vedere că acesta este elementul esențial care determină părțile să încheie contractul de asigurare.
2.5. Contract cu executare succesivă
Modul de executare este criteriul care determină reținerea acestui caracter al contractului de asigurare.
În cazul contractului cu executare imediată, prestațiile părțile se execută o singură dată, la momentul încheierii contractului. Așa este, de exemplu, cazul contractului de vânzare cumpărare, acolo unde vânzătorul strămută proprietatea, iar cumpărătorul plătește prețul, cu ocazia încheierii contractului, executându-și astfel principalele obligații legale ale acestora, de la această dată.
Contractele cu executare succesivă se remarcă prin faptul că prestațiile părților se execută în timp, pe parcursul unei perioade convenită de părți.
Contractul de asigurare este în mod evident un contract cu executare succesivă, deoarece, natura prestațiilor la care se obligă asiguratul este una succesivă, în sensul că acestea sunt executate periodic, iar în cazul neexecutării acestora, contractul nu poate continua din punct de vedere al obligațiilor asigurătorului.
Executarea succesivă are ca principal efect determinarea sancțiunii pentru neexecutarea din culpă a contractului, respectiv rezoluțiunea, iar nu rezilierea, cea din urmă fiind specifică în cazul contractelor cu executare imediată.
2.6. Caracterul de contract numit
Caracterul de contract numit rezultă din existența sau inexistența unei reglementări care să prevadă în mod expres convenția cu acest nume pentru raporturile de asigurare.
Așa cum am arătat anterior, reglementările speciale ale Legii nr. 136/1995, cât și, în prezent, dreptul comun prin Codul civil, stabilesc în mod expres existența, de sine stătătoare, a contractului de asigurare.
Reglementarea juridică a contractului de asigurare este una distinctă, proprie, care rezultă din actele normative cu caracter special dar și din normarea în Cartea V-a – Despre obligații, Titlul IX – Diferite contracte speciale, Capitolul XVI – Contractul de asigurare. Așadar, legiuitorul a indicat expres contractul de asigurare ca fiind un contract special, specific dreptului intern și care beneficiază de reglementări proprii în concordanță cu elementele distincte ale acestuia.
2.7. Contract de adeziune
În evoluția dreptului civil român s-a recunoscut existența unei categorii speciale de contracte, acelea de adeziune, respectiv cele prin care una din părți aderă la niște condiții prestabilite de cealaltă parte.
În cazul contractului de asigurare, clauzele acestuia (în funcție de specificul asigurării), sunt prestabilite de către asigurător, având în vedere prevederile legale în materie, fără posibilitatea ca asiguratul să le negocieze.
Practic, singura posibilitate a asiguratului este aceea de a alege între ofertele prezentate de mai mulți asigurători pentru riscul asigurat avut în vedere de acesta. În esență, alegerea acestuia se face în funcție de elementul economic, cuantumul primei de asigurare și al indemnizației de asigurare oferită.
Astfel, caracterul negociat al contractului de asigurare se manifestă doar în ceea ce privește, suma asigurată, întinderea daunelor, termenii și condițiile în care se achită prima de asigurare și indemnizația.
2.8. Caracterul de contract încheiat cu profesioniști
Doctrina anterioară Codului civil se referea la caracterul comercial al contractului de asigurare.Caracterul comercial se stabilea prin raportare la natura juridică a acestuia, în condițiile separației între dreptul comercial și dreptul civil.
Contractul de asigurare era un contract comercial deoarece se putea încheia doar cu un asigurător ce era un comerciant cu obiect de activitate în sfera asigurărilor.
Codul civil actual instituie noțiunea de profesinist, ca fiind aplicabilă pentru acele persoane care acționează cu interes comercial însă în sfera de reglementare a raporturilor civile. Legiuitorul a unificat dreptul civil cu dreptul comercial, stabilind că esența raporturilor dintre aceștia este una civilă, iar specificacitatea acestora poate fi stabilită și în cadrul general de reglementare.
În dreptul albanez, după unii autori, caracterele juridice ale contractului de asigurare sunt: caracterul formal (solemn), aleatoriu și de adeziune, iar alții apreciază ca acesta are următoarele caracterele juridice ale contractului de:
caracterul formal (solemn);
caracterul nedeterminat;
caracterul facultativ sau obligatoriu;
caracterul de a fi încheiat în folosul unei terțe persoane;
caracterul limitat în timp;
caracterul reînoirii tacite a contractului este exlus în cazul contractului de asigurare de persoane și contratului de asigurare de sanatate;
caracterul sau momentul de intrare în vigoare.
În legatură cu caracterele principale ale contractului de asigurare de bunuri și de persoane în legislația albaneză, trebuie menționat faptul că un astfel de contract este considerat un contract solemn, deci un contract care este valabil numai dacă este realizat într-o formă scrisă. Această caracteristică este exprimată în mod clar în Codul civil, conform căruia „contractul de asigurare trebuie să fie făcut într-o formă scrisa, cu dovada contractului de asigurare (polița de asigurare), pe care asigurătorul o eliberează asiguratului; în caz contrar contractul nu este valabil”. Așadar, forma scrisă devine o condiție ad validitatem si nu ad probationem, așa cum este în legislația română și a altor state europene. Legiuitorul albanez a insistat asupra faptului că voința părților trebuie să fie în mod clar exprimată și în scris, iar în caz contrar contractul rămâne nevalid. În acest caz, forma contractului prevaleaza, ea fiind obligatorie pentru validitatea actului semnat (polița de asigurare) de către contractanți.
Cu privire la forma solemnă a contractului de asigurare, diferiți autori în domeniul asigurărilor din Albania au incercat să explice motivele care ar fi împins pe legiuitor să condiționeze forma scrisă a contractului de asigurare cu validitatea sa. Așadar, pentru unii autori, motivul principal care poate explica de ce în Codul civil s-a insistat asupra formei scrise a poliței de asigurare, ar fi importanța în sine a acestui tip de contract în circuitul civil, precum și numărul destul de mare al intereselor pe care el le acopera. Pentru alți autori, forma solemnă a contractului de asigurare poate ajuta enorm părțile într-un proces, pentru că instanța ar interpreta mai ușor condițiile contractului atunci cand acestea sunt exprimate clar și într-o formă scrisă. Mai sunt și alți autori care apreciază că forma scrisă a poliței de asigurare facilitează substanțial standartizarea și uniformizarea relațiilor juridice ce decurg din contractul respectiv, între subiectele dreptului, care prezintă unele caractere specifice în comparație cu celelalte contracte.
Autorul acestei lucrări nu împărtășește însa aceeași părere cu autorii sus-menționați în ceea ce privește forma contractului de asigurare, apreciind că un astfel de contract nu poate să fie un contract solemn, ci doar un contract consensual.
La această concluzie se ajunge prin analogie și o combinare a metodelor de interpretare gramaticală și logică. Se are în vedere, în primul rând, faptul că dreptul albanez, ca și dreptul românesc sau italian aplică sistemul „civil law”. În al doilea rând, majoritatea dispozițiilor Codului civil albanez au fost preluate din Codul civil italian din 19425, care, în articolul 1888 prevede că, „contractul de asigurare trebuie să fie încheiat în scris. Asigurătorul este obligat să elibereze contractantului polița de asigurare sau alt document semnat de el. De asemenea, asigurătorul este obligat să elibereze, la cerere și pe cheltuiala contractantului, duplicate sau copii ale poliței de asigurare(…)”. În al treilea rând, faptul că și Codul Civil albanez folosește cuvântul „dovadă”, arată probabil că pentru legiuitor forma scrisă este importantă tocmai pentru a dovedi existența contractului, ca un instrument ad probationem.
În ultimul rând, chiar practica judiciară din Albania a contrazis de mult forma solemna a contractului de asigurare, dat fiind că i-a permis unei părți (care își pierduse polița de asigurare sau nu mai dispunea de aceasta) să dovedească existența contractului prin alte forme (confirmate de către Autoritatea de Supraveghere Financiară).
Secțiunea 3. Efectele contractului de asigurare.
Ca orice act juridic civil, contractul de asigurare este încheiat în perspectiva producerii unor efecte specifice avute în vedere de fiecare parte. Fără posibilitatea producerii acestor efecte, niciuna din părți nu ar fi putut fi determinată să încheie contractul.
Se realizează astfel legătura dintre cauza actului juridic, respectiv scopul urmărit de părți la încheierea sa și efectele derulării acestuia.
Interesează sub acest aspect efectele produse între părțile contractante, respectiv obligațiile uneia dintre părți față de cealaltă. În ceea ce privește efectele față de terți apreciem că acestea capătă importanță în special în două cazuri, respectiv acela în care beneficiarul asigurării nu este asiguratul și în cazul asigurărilor de răspundere civilă.
3.1. Drepturile și obligațiile asiguratului
Drepturile și obligațiile asiguratului se desprind în mod direct din condițiile convenite prin contractul de asigurare. Cu toate acestea, există și drepturi și obligații specifice, care reies din normele legale și specificul contractului de asigurare.
Principalul drept al asiguratului este acela de a pretinde despăgubirile de la asigurător sub forma indemnizației de asigurare. Acesta este, de altfel, și efectul principal urmărit de asigurat la încheierea contractului de asigurare.
Dreptul la despăgubiri este însă strâns legat de obligația principală a asiguratului, aceea de a achita primele de asigurare.
Alte drepturi specifice pentru asigurat ale căror limite sunt stabilite prin contractul de asigurare sunt, de exemplu, acelea de a încheia asigurări suplimentare, de a solicita modificarea contractului sau de a schimba beneficiarul indemnizației de asigurare.
La acestea, ar fi de adăugat dreptul de a alege riscul asigurat și acela de a alege între ofertele mai multor asigurători. Libertatea contractuală se manifestă și sub acest aspect, în sensul că asigurătorului nu îi este impus ca pentru un anumit risc asigurat să contracteze cu un anumit asigurător, ci are posibilitatea de a negocia și alege pe acel asigurător care corespunde cerințelor sale.
De asemenea, riscul asigurat, deși se regăsește în oferta generală a asigurătorilor este determinat de alegerea asiguratului, deoarece acesta indică în concret în ce limite urmează acesta să fie protejat.
În ceea ce privește obligațiile specifice sunt legate de producerea riscului asigurat și se referă la înștiințarea imediată a asigurătorului cu privire la producerea evenimentului, limitarea efectelor pagubei și oferirea de informații solicitate de asigurător.
Se observă că drepturile asiguratului se referă în principal la pretențiile asupra indemnizației de asigurare, a întinderii acesteia și a destinației spre care aceasta va fi îndreptată. Așa cum arătam anterior, principalul element care îl determină pe asigurat să încheie contractul este acela al obținerii indemnizației în cazul producerii riscului asigurat. Prin urmare și drepturile sale principale derivă din acest element.
În dreptul civil albanez, drepturile asiguratului sunt prevăzute în articolele 1117, 1123, 1127 și 1140 alin. 1 al Codului civil albanez.
3.2. Drepturile și obligațiile asigurătorului
Drepturile și obligațiile asigurătorului sunt corelative cu cele ale asiguratului în sensul că obligațiile asigurătorului corespund drepturilor asiguratului și invers.
Asigurătorul are, pe lângă dreptul principal de a încasa primele de asigurare, dreptul de a inspecta starea bunurilor asigurate în cazul asigurărilor de bunuri și a informațiilor privind starea de sănătate a asiguratului în cazul asigurărilor de viață.
Prin urmare, drepturile speciale ale asigurătorului sunt derivate din necesitatea de a respecta corectitudinea informațiilor furnizate și la întreținerea bunurilor asigurate. Asigurătorul are în vedere la momentul încheierii contractului de asigurare o anumită stare a bunurilor asigurate și anumite informații cu privire la sănătatea sau responsabilitatea civilă a persoanei. Este evident că informații false furnizate de asigurător constituie practic o manipulare dolosivă a consimțământului asigurătorului care, în ipoteza cunoașterii realității stării de fapt, nu ar fi încheiat contractul de asigurare.
În ceea ce privește obligațiile asigurătorului, se remarcă aceea de plată a indemnizației de asigurare. Desigur că întinderea acesteia, în limita sumei asigurate, urmează a fi stabilită după evaluările proprii ale asigurătorului în funcție de informațiile oferite de asigurat.
Neplata indemnizației de asigurare va genera răspunderea civilă contractuală a asigurătorului. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că „în cazul în care, datorită refuzului nejustificat al asigurătorului de a plăti despăgubirea în termenul maxim impus prin contractul de asigurare, asiguratul a fost obligat ca, pentru funcționarea societății, să închirieze un autoturism similar celui avariat, este corectă soluția instanței de obligare a asigurătorului la plata contravalorii închirierii acestui autoturism, paguba astfel produsă asiguratului fiind o pagubă directă, răspunderea asigurătorului fiind antrenată deoarece în mod culpabil nu și-a respectat obligațiile contractuale și nu a achitat despăgubirile cuvenite pe o perioadă mai mare de timp”.
Prin urmare, răspunderea contractuală a asigurătorului se întinde și asupra obligației de a acoperi prejudiciul cauzat asiguratului de necesitatea procurării unui nou bun necesar pentru desfășurarea activității sale, în plus față de cea de a-i achita acestuia indemnizația de asigurare cuvenită conform prevederilor contractuale.
În dreptul civil albanez, obligațiile asigurătorului sunt prevăzute în Codul civil. Asigurătorul are obligația de a confirma cazul asigurat, de a evalua și de a despăgubi asiguratul sau beneficiarul asigurării cu respectarea termenelor prestabilite de lege sau de actele încheiate în conformitate cu prevederile legale.
3.3. Efectele contractului de asigurare față de terți
Deși contractul de asigurare este un veritabil exponent al principiului relativității actelor juridice civile, în sensul că efectele acestuia se întind cu precădere doar asupra părților sale contractante, există și efecte specifice față de terți.
În primul rând, trebuie amintite efectele contractului de asigurare față de beneficiarul indemnizației de asigurare. Am arătat anterior că asiguratul poate decide ca beneficiarul asigurării să fie o terță persoană pe care acesta are interes să o protejeze în acest fel.
Astfel de situații se întâlnesc, de exemplu, în cazul asigurărilor de viață, acolo unde beneficiarul nu poate fi asiguratul în ipoteza în care riscul asigurat este chiar decesul acestuia sau, în cazul asigurărilor de imobile constituite ca și garanții, beneficiarul este creditorul asiguratului.
Beneficiarul asigurării, deși nu este parte a contractului de asigurare, este cel care va primi indemnizația de asigurare în cazul procedurii riscului asigurat, deși acesta nu își asumă obligații contractuale față de vreuna dintre părți. În aceste cazuri, asigurătorul are ca interes obținerea de către despăgubiri de către o altă persoană.
O altă situație care produce efecte importante față de terți este aceea a asigurărilor de răspundere civilă. În astfel de cazuri însă, asiguratul nu va mai determina încă de la încheierea contractului, persoana care va fi beneficiarul indemnizației de asigurare. Asigurătorul este obligat de normele legale să plătească despăgubirile pentru riscul asigurat către persoana care a fost prejudiciată ca urmare a producerii acestuia, alta decât asiguratul.
Cel mai elocvent exemplu din acest punct de vedere îl reprezintă asigurările de răspundere civilă auto. Prin încheierea acestora se urmărește acoperirea prejudiciilor produse de asigurat prin accidente auto ca urmare a culpei sale.
Astfel, deși asiguratul plătește prima de asigurare, acesta nu va obține indemnizația de asigurare. Ceea ce însă îl determină pe acesta să încheie contractul de asigurare este evitarea diminuării patrimoniului său cu contravaloarea despăgubirilor pe care ar trebui să le achite. Beneficiarul va fi persoana vătămată sau care a suferit un prejudiciu material.
Secțiunea 4. Polița de asigurare.
Polița de asigurare reprezintă un document emis de asigurător în baza contractului de asigurare care stabilește condițiile speciale care vor reglementa raportul contractual în legătură în special cu riscul asigurat.
Astfel, în general, contractele de asigurare presupun existența unui set de condiții generale, preredactate, care reprezintă cadrul în care se va desfășura activitatea de asigurare, cu prevederea drepturilor și obligațiilor minime ale părților. Condițiile generale nu fac referire la specificul cazului asigurat, nu stabilesc limita sumei asigurate sau detalii despre plata primei de asigurare.
Polița de asigurare are rolul de a reglementa partea specială a contractului, prin stabilirea detaliilor privind riscul asigurat, bunul asigurat (în cazul asigurărilro de bunuri), suma asigurată, beneficiarul indemnizației de asigurare, etc.
Polița de asigurare, tocmai pentru că surprinde principalele elemente ale contractului de asigurare, respectiv cele asupra cărora părțile au negociat, are puterea doveditoare a contractului de asigurare. Prin urmare, încheierea poliței satisface condițile încheierii în formă scrisă a contractului de asigurare, chiar dacă, așa cum arată art. 2200 alin. 3, este încheiată prin mijloace electronice.
Forma scrisă a contractului de asigurare este necesară, așa cum am arătat anterior, pentru dovedirea acestuia în gața terților. Rațiunea instituirii cerinței forme scrise ad probationem ține de necesitatea demonstrării acordului părților cu privire la anumite condiții contractuale ce ar putea genera situații litigioase sau care ar fi necesar să fie cunoscute și de terțe persoane.
În cazul contractului de asigurare, condițiile generale nu ar fi putut satisface această cerință având în vedere că în cuprinsul acestora nu se pot identifica elemente specifice raportului de asigurare pe care au înțeles părțile să-l creeze.
Prin urmare, dovada manifestării de voință a părților se face în privința elementelor cu privire la care există certitudine că părțile au căzut de acord, respectiv condițiile speciale exprimate în polița de asigurare.
Fiind vorba despre documentul care dovedește încheierea contractului de asigurare, polița trebuie să cuprindă o serie de mențiuni obligatorii, așa cum recunoaște art. 2201 C.civ. Aceste mențiuni reprezintă practic elementele esențiale ale unui contract, cuprinzând : numele, denumirea și alte date de identificare ale părților contractului sau ale beneficiaruluia sigurării, în cazul în care acesta este diferit de asigurat ; obiectul asigurării ; riscurile asigurare, așa cum sunt determinate de către asigurat ; întinderea în timp a obligațiilor părților, respectiv durata contractuală ; cuantumul, numărul și modalitatea de plată a primelor de asigurare, precum și suma totală asigurată.
Desigur că enumerarea prevăzută de art. 2201 C.civ. nu este una limitativă ci una care surprinde doar elementele obligatorii. Pe lângă acestea, părțile pot stabili alte detalii ce vor fi incluse în poliță, iar, legiuitorul poate stabili prin norme speciale alte elemente obligatorii.
Din acest ultim punct de vedere, remarcăm de exemplu cazul asigurărilor de răspundere civilă auto, acolo unde trebuie menționate datele de identificare ale autoturismului, deoarece asigurarea poartă asupra acestuia, iar nu exclusiv asupra conducătorului auto.
Secțiunea 5. Obligația de informare în cadrul contractului de asigurare.
Informațiile oferite la momentul semnării contractului de asigurare contribuie la formarea voinței părților contractante. Astfel, în ipoteza oferirii unor informații incomplete sau inexacte sau în lipsa deliberată a informării vom fi practic în ipoteza unui dol sau a unui dol prin omisiune, fiind afectată validitatea contractului.
Această obligație de informare este pusă de legiuitor în primul rând în sarcina asiguratului, prin art. 2203 C.civ, care stabilește că acesta trebuie să ofere toate informațiile solicitate de asigurător și să răspundă la întrebările acestuia în vederea stabilirii detaliilor contractului de asigurare. De asemenea, obligația de informare este prezentă și în cazul în care contractul se încheie prin intermediul unui intermediar în asigurare, deoarece asiguratul vă fi ținut de această obligație tot față de asigurător, indiferent de contractul de intermediere încheiat, care creează efecte specifice, străine de asigurător, și nu se confundă cu contractul de asigurare.
Aceste circumstanțe constituie, în opinia noastră, o derogare de la obligația generală de informare a operatorilor economici față de consumatorii de servicii. Tradus în cazul analizat de noi, operatorul economic ar fi asigurătorul, în timp ce consumatorul este reprezentat de asigurații persoane fizice.
Prin art. 18 al OG 21/1992 se instituie un drept absolut al consumatorilor de a fi informați cu privire la caracteristicile serviciilor oferite de operatorii economici, ceea ce creează obligația corelativă a acestora din urmă de a oferi aceste informații.
Practic, prin reglementarea expresă a obligației de a oferi informații complete din partea asiguratului se instituie o excepție de la prevederile generale privind obligația de informare expresă ce aparține doar agentului economic, însă, apreciem noi, că în materia dreptului asigurărilor legiuitorul echilibrează această obligație.
Astfel, pe de-o parte există această obligație a asiguratului de a oferi informații cu privire la persoana sa, riscul asigurat, bunul asigurat sau starea de sănătate. Aceste informații sunt practic necesare pentru evaluarea riscului de către asigurător și stabilirea posibilității de asigurare și a detaliilor financiare privind aceasta. În lipsa oferirii lor, așa cum arătam mai sus, asigurătorul nu își poate forma un consimțământ neviciat. Practic, reținerea informațiilor solicitate sau prezentarea lor în mod nereal sau trunchiat, se constituie sub forma unui dol prin omisiune, de natură a vicia consimțământul exprimat de asigurător și a conduce la nevaliditatea contractului de asigurare.
Pe de altă parte, obligația specifică de informare din partea agenților economici există și în cazul asigurătorilor, doar că aceasta comportă asupra altor elemente. Asigurătorul este obligat, în calitate de furnizor de servicii de asigurare să ofere potențialilor asigurați informațiile cu privire la clauzele contractuale, care de cele mai multe ori sunt prestabilite, la oferta de asigurare și sumele maxime asigurate în raport de prima de asigurare. De asemenea, asigurătorul trebuie să indice obligațiile contractuale ale asiguraților și sancțiunile în cazul neîndeplinirii acestora.
Se observă așadar, o echilibrare a relației juridice dintre părți în faza precontractuală. Prin respectarea cerinețor legale conduita părților determină astfel încheierea unui contract despre care se poate afirma că a fost pe deplin negociat.
În cazul neîndeplinirii acestei obligații de către asigurător sancțiunea civilă aplicabilă este, conform art. 1214 C.civ., nulitatea relativă a contractului de asigurare pentru vicierea consimțământului părții care îl invocă. Din punct de vedere procedural trebuie subliniat că partea care invocă dolul trebuie să și probeze producerea acestuia, deoarece legislația civilă română nu instituie o prezumție de dol.
Cu toate acestea, situația este diferită în cazul neîndeplinirii obligației de informare de către asigurat, deoarece art. 2204 alin. 1 C.civ. stabilește expres sancțiunea nulității absolute. Deși legiuitorul face vorbire despre reticență în oferirea informațiilor, stabilind practic că este vorba despre un dol săvârșit sub această formă, sancțiunea este una diferită față de cea stabilită pentru viciul de consimțământ al dolului.
Din punctul nostru de vedere o astfel de prevedere nu este în concordanță cu ideea echilibrării obligațiilor contractuale enunțată anterior. Astfel, deși atitudinea părților este în ambele cazuri una de reținere a informațiilor esențiale, care dacă ar fi fost cunoscute de cealaltă parte ar fi determinat-o să nu încheie contractul, constituind astfel elementele dolului prin reticență, indus de legiuitor chiar și în cazul neinformării de către asigurat, stabilirea unor sancțiuni diferite în funcție de calitatea contractantului apare ca nejustificată.
Aparent, singurul interes al legiuitorului în reglementarea acestei situații a fost aceea de a sancționa puternic un astfel de comportament al asiguratului în faza precontractuală, probabil în încercarea de a preveni deturnarea încheierii asigurărilor de la scopul acestora.
Sancțiunea pentru asigurător nici măcar nu este prevăzută, aceasta fiind dedusă de noi din cuprinsul prevederilor legislative invocate anterior.
Apreciem că soluția nulității absolute pentru astfel de situații nu poate fi primită, în primul rând în lumina prevederilor legale generale ce reglementează dolul. În plus, specificul sancțiunii nulității absolute, respectiv că se aplică în cazul încălcării unui interes general, public, nu poate fi regăsit în astfel de cazuri, deoarece, de fiecare dată, interesul avut în vedere este cel particular al asigurătorului, în raport de situația, și ea tot particulată, a neinformării culpabile din partea asiguratului.
Secțiunea 6. Derularea contractului de asigurare.
Am stabilit conduita părților în faza precontractuală și la momentul încheierii contractului de asigurare, în funcție de drepturile și obligațiile specifice pe care acestea și le asumă.
Odată agreate de părți condițiile contractuale începe derularea acestuia. Trebuie subliniat că părțile agrează de la încheierea contractului perioada de derulare a acestuia. Prin polița de asigurare este stabilită și perioada asigurare, respectiv intervalul de timp în interiorul căruia trebuie să se petreacă riscul asigurat pentru a determina plata indemnizației de asigurare. Această perioadă poate fi determinată în unități de timp (luni, ani) sau poate fi stabilită până la producerea riscului asigurat, în cazul asigurărilor de viață.
În timpul derulării contractului de asigurare, prestațiile părților se rezumă la plata primelor de asigurare, în cazul asiguratului și, doar eventual, la plata indemnizației de asigurare, în cazul asigurătorului.
În cazul în care contractul a fost încheiat pe o perioadă determinată, iar riscul asigurat nu se produce în acest interval, contractul încetează, eliberând pe asigurător de obligația de plată a indemnizației de asigurare, chiar dacă riscul respectiv s-ar produce ulterior, deoarece la acel moment nu ar mai fi un „risc asigurat”.
În ipoteza cealaltă, producerea riscului asigurat naște în primul rând obligația de comunicare a acestui fapt către asigurător. Convenția părților va include mențiuni cu privire la un termen în care va trebui realizată această comunicare. Instituirea unui termen limită pentru a comunica producerea riscului asigurat își găsește rațiunea în necesitatea ca asigurătorul să evalueze realitatea și circumstanțele producerii acestuia, precum și dacă a fost respectată de către asigurat o altă obligație, aceea de limitare a efectelor acestuia.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat anterior reținând că „clauza dintr-un contract de asigurare prin care părțile au prevăzut faptul că asiguratul are obligația să reclame evenimentul cel mai târziu în termen de 5 zile de la data producerii riscului asigurat, asigurătorul având dreptul să refuze plata despăgubirii dacă din cauza nerespectării acestor prevederi nu a putut determina cauza producerii riscului asigurat sau mărimea și întinderea pagubei, nu exonerează asigurătorul de obligația de plată a despăgubirilor, fiind nelegală soluția instanțelor inferioare de respingere a acțiunii în despăgubire formulată de asigurat, în condițiile în care asigurătorul nu a dovedit că nu a putut determina cauza producerii riscului asigurat sau mărimea și întinderea pagubei, sarcina probei revenindu-i acestuia”.
În prezent este criticabilă soluția instanței supreme, având în vedere că legiuitorul a simțit nevoie unei prevederi speciale care să dea posibilitatea asigurătorului de a fi exonerat de obligația de plată a indemnizației.
Necomunicarea în termenul prevăzut de părți a producerii riscului asigurat dă dreptul asigurătorului de a refuza plata indemnizației de asigurare. Este o aplicație a excepției de neexecutare a contractului, în sensul că nerespectarea oblgiației de comunicare în termen a producerii riscului asigurat conferă asigurătorului o excepție de la principiul executării obligațiilor sale contractuale.
Producerea riscului asigurat, notificat în termen, naște obligația asigurătorului de a achita indemnizația de asigurare. Desigur că nici de această dată obligația nu este una absolută. Cu alte cuvinte, obligația de plată a indemnizației nu este un automatism determinat de comunicarea în termen a riscului asigurat.
Din acest punct de vedere legiuitorul instituie dreptul asigurătorului de a refuza total sau parțial plata indemnizației de asigurare, în cazul asigurărilor de bunuri sau de răspundere civilă, atunci când producerea riscului asigurat ar fi fost provocată de persoanele direct interesate sau de interpuși ai acestora.
Criticăm faptul că legiuitorul român a limitat dreptul asigurătorului de a refuza sau diminua cuantumul indemnizației de asigurare doar în cazul asigurărilor de bunuri sau de răspundere civilă, așa cum rezultă din prevederile art. 2208 alin. 2 C.civ.
Astfel, apreciem că pentru aceleași considerente se poate refuza de exemplu plata indemnizației în cazul contractelor de asigurare de viață, atunci când riscul asigurat este produs de asigurat sau de beneficiar, deoarece scopul urmărit de acesta a fost același, respectiv de a obține avantaje patrimoniale necuvenite.
În ceea ce privește aprecierea asupra riscului asigurat și obligația de plată a indemnizației, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat astfel: „Prin sentința comercială nr. 2323/12.04.2011, Tribunalul Comercial Cluj a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A.R. SRL împotriva pârâtei SC O.V.I.G. SA, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.509.262,98 lei, cu titlu de despăgubiri și a respins cererea prin care pârâta a chemat în garanție pe SC R.I.E. SRL.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin polița de asigurare facultativă de incendiu și alte riscuri seria F nr. 703471 din data de 24.11.2006 încheiată la societatea pârâtă, reclamanta a asigurat imobilul situat in Cluj-Napoca, (…) al cărei proprietar este.
A mai constatat că la data de 09.01.2007, la parterul imobilului asigurat a izbucnit un incendiu, care s-a extins și la etajul 1 al clădirii.
În acest context, instanța de fond a notat că la momentul producerii incendiului, angajați ai SC R.I.E. SRL efectuau lucrări de dezafectare la parterul imobilului, prin tăiere cu flacăra oxiacetilenică, fără să dețină permis de lucru cu foc, fără să îndepărteze materialele combustibile și fără să fie dotați cu mijloace de combatere a incendiilor la locurile de tăiere.
Tribunalul a luat act că în procesul-verbal de intervenție nr. 003 din data de 10.01.2007, reprezentanții pârâtei care s-au deplasat la fața locului au identificat ca sursă probabilă de aprindere jarul, iar ca mijloc ce putea să producă aprinderea și, astfel, ca împrejurare determinantă – țigara. Ulterior, procesul-verbal respectiv a fost completat cu raportul de constatare tehnică nr. 371063/16.01.2007, care a identificat sursa de aprindere ca fiind de natură termică (țigara sau topituri metalice), ca mijloc de aprindere – țigara aruncată la întâmplare sau folosirea unui aparat de tăiere cu flacăra oxiacetilenică, iar ca împrejurare determinantă – nerespectarea regulilor PSI privind fumatul sau sudura.
De asemenea, prima instanță a notat că în dosarul nr. xx9/211/2007 Judecătoria Cluj-Napoca a încuviințat o cerere de asigurare de dovezi, procedură în cadrul căreia a fost efectuată o expertiză, în care s-a făcut referire la un contract prin care fostul proprietar al spațiului (SC C. SA) a vândut SC R.I.E. SRL deșeuri metalice feroase, iar reclamanta – care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului la 14.09.2006 prin cumpărarea sa de la SC C. SA – i-a permis acestei din urmă societăți să dezmembreze ansamblurile metalice din spațiu . Cu toate acestea, parterul imobilului era păzit la data de referință de o societate de pază ce fusese contractată de către SC C. SA. De aceea, în urma analizării întregului material probator, tribunalul a apreciat că SC C. SA s-a comportat ca și cum ar fi rămas proprietar al imobilului, permițând angajaților SC R.I.E. SRL să lucreze cu foc deschis, astfel încât a considerat că fapta acestei societăți, care a determinat producerea cazului asigurat, nu îi poate fi imputată reclamantei, care de altfel nici nu a fost anunțată de efectuarea lucrărilor de dezafectare a spațiului de către fostul proprietar.
În concluzie, prima instanță a reținut lipsa culpei reclamantei în producerea incendiului din data de 09.01.2007 – pe care l-a considerat risc acoperit de asigurare -, așa încât a admis acțiunea și a obligat pârâta să plătească despăgubirile în cuantum de 1.509.262,98 lei.
A respins, însă, cererea de chemare în garanție, apreciind că SC R.I.E. SRL nu se afla în culpă, aceasta necunoscând că proprietatea imobilului s-a transmis către reclamantâ, cât timp SC C. SA s-a comportat ca și cum ar fi fost în continuare proprietar. A mai notat și că probele nu relevă asumarea de către chemata în garanție a vreunei obligații de a lua măsuri pentru respectarea cerințelor legale privind autorizațiile de lucru cu foc deschis.
Împotriva acestei sentințe, SC O.V.I.G. SA a declarat apel, care a fost admis de Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr. 28/15.02.2013; în consecință, hotărârea atacată a fost schimbată în parte, în sensul respingerii acțiunii reclamantei; dispozițiile sentinței privind respingerea cererii de chemare în garanție au fost însă menținute, iar reclamanta a fost obligată să achite pârâtei suma de 23.647,49 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată .
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că probele au relevat modalitatea în care a avut loc incendiul, acesta fiind cauzat de efectuarea unor operațiuni de tăiere cu un aparat care a implicat focul deschis, care a emis metal incandescent ce a căzut pe deșeuri inflamabile depozitate în incintă.
În aceste condiții, Curtea de Apel a apreciat că este incidentă clauza de excludere cuprinsă la pct. 4.4.1.iv din contractul de asigurare, potrivit cu care nu se acordă despăgubiri pentru prejudicii produse sau favorizate de folosirea focului deschis, inclusiv a unei surse de lumină cu flacără deschisă (chiar apărată de sticlă sau sită) în încăperi în care sunt depozitate sau manipulate produse ușor combustibile (furaje, in, cânepă, bumbac, etc.) ori produse inflamabile sau ușor inflamabile (țiței, benzină, alte derivate petroliere).
În continuare, instanța de prim control judiciar a constatat că atât timp cât libertatea alegerii partenerului contractual nu este îngrădită, reclamanta nu poate invoca faptul că asigurarea este un contract de adeziune pentru a obține, chiar și pe cale incidentală, anularea clauzei clare de excludere.
De asemenea, a înlăturat apărarea intimatei-reclamante legată de lipsa culpei sale în producerea incendiului, reținând că ipoteza agreată de părți sub forma clauzei de excludere se aplică atât în cazul faptei proprii a asiguratului, cât și în cazul faptei unui terț.
În considerarea argumentelor expuse mai sus, apelul a fost admis, iar sentința primei instanțe a fost schimbată în parte, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiate; în raport de această soluție, a fost menținută dispoziția de respingere a cererii de chemare în garanție.
Împotriva acestei decizii, SC A.R. SRL a declarat recurs, solicitând modificarea sa, în sensul respingerii apelului ca nefondat.
În motivare, recurenta a expus pe larg situația de fapt și apoi a arătat că instanța de apel, interpretând greșit clauzele poliței de asigurare, a schimbat înțelesul vădit lămurit al acestora, dar și că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea și eronata aplicare a dispozițiilor Legii nr. 136/1995; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ.
În dezvoltarea primului motiv de recurs, a afirmat că, potrivit art. 969 C.civ., contractul are forță obligatorie între părți numai în măsura în care nu încalcă dispozițiile legale și bunele moravuri, așa cum indică art. 5 C.civ.
Astfel, a susținut că întregul contract de asigurare și, în particular, cazurile de excludere pe care le reglementează se completează și trebuie interpretate prin raportare la Legea nr. 136/1995.
În această ordine de idei, recurenta a subliniat prevederile art. 20 din această lege, care statuează că, în cazurile stabilite prin contractul de asigurare, în asigurările de bunuri și de răspundere civilă, asigurătorul nu datorează indemnizație dacă riscul asigurat a fost produs cu intenție de către asigurat sau beneficiar sau de către un membru din conducerea persoanei juridice, care lucrează în această calitate .
Raportând la aceste dispoziții legale ipotezele de excludere cuprinse în art. IV din Condițiile specifice ale poliței de asigurare, recurenta a afirmat că, pentru a fi incident cazul de excludere, asigurătorul trebuie să probeze că riscul asigurat a fost produs cu intenție.
În aceste condiții, a susținut că, deși existența în speță a motivului de excludere este reală, asigurătorul-intimat nu este în drept să refuze plata indemnizației atât timp cât nu a dovedit că riscul ar fi fost produs cu intenție de către asigurat.
În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, recurenta a arătat că probele administrate au relevat cauza incendiului: operațiunile de tăiere cu foc deschis fără respectarea regulilor și măsurilor de prevenire și de stingere a incendiilor de către angajații SC R.I.E. SRL, sub conducerea SC C. SA; în acest context, recurenta a afirmat că nu și-a manifestat acceptul pentru desfășurarea unui astfel de tip de activități, despre realizarea cărora, de altfel, nici nu a fost înștiințată. Astfel, recurenta a prezentat în ansamblu materialul probator administrat în fața instanțelor de fond și a susținut că prin decizia atacată au fost încălcate prevederile art. 969 C.civ., atât timp cât Curtea de Apel a aplicat principiile răspunderii civile delictuale, deși acțiunea fusese fondată pe răspunderea contractuală. De aceea, a apreciat că fapta unui terț nu este de natură să excludă plata indemnizației, cu atât mai mult cu cât art. 22 din Legea nr. 136/1995, preluat și în art. 14 din Condițiile Generale ale asigurării, recunosc subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului contra terților răspunzători de producerea pagubei.
Astfel, recurenta a susținut că nu este partea răspunzătoare pentru izbucnirea incendiului – acestea fiind fie SC C. SA, fie SC R.I.E. SRL.
De asemenea, a mai afirmat că nu i se poate reproșa faptul că nu ar fi depus toate diligențele pentru prevenirea riscului asigurat, atât timp cât incendiul nu are la bază vreun fapt al recurentei, dar și că asigurătorul a acceptat încheierea poliței de asigurare cu aproximativ o lună înainte de producerea incendiului, în urma efectuării inspecției de risc, care a avut ca efect evaluarea stării fizice a imobilului.
Recurenta a mai făcut referiri la modalitatea în care la parterul clădirii au fost depozitate deșeurile de burete care au favorizat propagarea focului, dar a subliniat că probele nu relevă intenția sa în producerea incendiului, motiv pentru care a apreciat că intimata-pârâtă este ținută să-i plătească indemnizația de asigurare.
La data de 12.02.2014, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:
Potrivit art. 304 pct. 8 si 9 C.proc.civ., hotărârea poate fi modificată atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia sau când decizia este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Cu referire la primul motiv de recurs dintre cele evocate mai sus, se cuvine subliniat că legiuitorul nu îngăduie ca simpla interpretare greșită a actului juridic dedus judecății să constituie un temei al modificării hotărârii atacate; în realitate, doar schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, realizată ca urmare a unei greșite interpretări, se poate circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ.
În acest context, Înalta Curte notează că autoarea căii de atac nu a invocat schimbarea naturii actului juridic dedus judecății și nici nu a arătat care era înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al contractului, care a fost schimbat de instanța de apel.
În realitate, criticile recurentei sunt îndreptate împotriva interpretării cazurilor de excludere convenite în art. IV din Condițiile Specifice ale asigurării fără corelare cu prevederile art. 20 din Legea nr. 136/1995.
Aceste susțineri nu pot fi însă circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ., ci doar celui indicat la pct. 9 al aceluiași articol, în limitele în care acesta sancționează hotărârile care sunt pronunțate cu încălcarea legii.
De aceea, constatând că primul motiv de recurs este nefondat și încadrând, în temeiul art. 306 alin. (3) C.proc.civ., aceste critici motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte, procedând la examinarea lor, le constată lipsite de fundament juridic, având în vedere considerentele ce succed.
În art. 4.1.iv din Condițiile Specifice ale asigurării, părțile au agreat că asigurătorul nu va acorda despăgubiri pentru prejudicii produse sau favorizate de folosirea focului deschis, inclusiv a unei surse de lumină cu flacără deschisă (chiar apărată de sticlă sau sită) în încăperi în care sunt depozitate sau manipulate produse ușor combustibile ori inflamabile sau ușor inflamabile.
Recurenta recunoaște producerea, la data de 09.01.2007, a unui incendiu care putea fi încadrat în acest caz de excludere, dar apreciază că ipoteza convenită de părți în clauza citată anterior încalcă prevederile art. 20 din Legea nr. 136/1995 și trebuie, așadar, interpretată doar în limitele permise de textul legal.
Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, în cazurile stabilite prin contractul de asigurare, în asigurările de bunuri și de răspundere civilă, asiguratorul nu datorează indemnizație, dacă riscul asigurat a fost produs cu intenție de către asigurat sau beneficiar ori de către un membru din conducerea persoanei juridice asigurate, care lucrează în această calitate.
De aceea, recurenta a susținut că, deși existența în speță a motivului de excludere este reală, asiguratorul-intimat nu este în drept să refuze plata indemnizației atât timp cât nu a dovedit că riscul ar fi fost produs cu intenție de către asigurat.
Însă, Înalta Curte constată că recurenta se află într-o gravă eroare asupra conținutului textului legal pe care își întemeiază criticile.
În speță, dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 nu sunt aplicabile, deoarece ele au ca premisă tocmai existența unui risc asigurat – caz în care asiguratorul este exonerat de obligația de plată a indemnizației, atunci când constată existența vinovăției, sub forma intenției, a asiguratului sau a celorlalte persoane indicate în text –, pe când în art. 4.1.iv din Condițiile Specifice ale asigurării, părțile au agreat asupra ipotezelor în care riscul nu era asigurat, ci dimpotrivă, era exclus de la asigurare.
În astfel de situații, nu se mai pune problema dovedirii intenției asiguratului pentru a se justifica refuzul plății indemnizației de asigurare, întrucât simpla incidență a cazului exclus atrage neacordarea despăgubirii.
În aceste condiții, instanța de apel a făcut o legală aplicare a art. 4.1.iv din Condițiile Specifice ale asigurării, interpretarea acestei clauze neputând fi, în considerarea argumentelor expuse mai sus, cea pe care o propune recurenta.
Toate celelalte susțineri ale autoarei căii de atac, vizând modalitatea în care instanța de apel a interpretat materialul probator, prin prisma lipsa culpei societății recurente în producerea incendiului, sunt în acest context, al incidenței clauzei de excludere, nu doar lipsite de relevanță, dar ele scapă examinării instanței de recurs, care este limitată la a cerceta hotărârea atacată doar din perspectiva criticilor de nelegalitate.
De aceea, Înalta Curte a reținut că, prin voința lor exprimată în art. 4.1.iv din Condițiile Specifice ale asigurării, părțile au delimitat riscurile acoperite de asigurare de cele excluse și, în condițiile în care este de necontestat că incendiul din data de 09.01.2007 se încadrează în categoria celor excluse, a apreciat ca fiind legală decizia instanței de apel, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat”.
Dincolo de argumentele procedurale suprinse de instanța supremă, aceasta tranșează problema litigioasă prin analizarea diferențelor dintre reglementarea art. 20 din Legea nr. 136/1995, convenția părților și starea de fapt.
Așa cum se întâmplă și în prezent prin dispozițiile Codului civil, art. 20 din Legea nr. 136/1995 se prevedea o exonerare a asigurătorului de la obligația de plată a indemnizației, în ipoteza în care riscul asigurat era determinat din culpa asiguratului.
În speța analizată însă nu s-a pus în discuție culpa asiguratului din punct de vedere delictual, în sensul că nu are importanță aportul acestuia în producerea riscului asigurat, deoarece nu aceasta a determinat refuzul de paltă al asigurătorului.
Analiza se face din punct de vedere al răspunderii civile contractuale, respectiv al existenței unei culpe contractuale a asigurătorului (iar nu a asiguratului) prin neexecutarea obligației de plată în ipoteza producerii riscului asigurat. Lipsa răspunderii contractuale este determinată în speță chiar de convenția părților, care au ales convențional să excludă riscul petrecut în circumstanțele stabilite prin starea de fapt de la plata indemnizației.
Cu alte cuvine, a existat la momentul semnării contractului chiar acordul asiguratului pentru excluderea acestui eveniment produs în astfel de condiții de la plata indemnizației.
Asigurătorul în speță și-a respectat obligațiile contractuale, iar prin determinarea modului în care s-a produs riscul asigurat a refuzat în acord cu convenția părților să achite despăgubirile.
Continuând raționamentul expus în această secțiune, în vederea stabilirii realității informațiilor privind producerea riscului asigurat oferite de asigurat, asigurătorul are dreptul de a solicita orice detalii suplimentare și de a verifica bunul asigurat sau circumstanțele în care s-a produs evenimentul. Rezultatul verificărilor întreprinse de asigurător poate conduce fie la refuzul acestuia de a acorda indemnizația solicitată, fie la acordarea doar parțial a acesteia.
În ambele cazuri, pentru satisfacerea integrală a pretențiilor asiguratului, acesta are dreptul de a se adresa instanțelor de judecată competente în vederea recunoașterii dreptului său. Acțiunea civilă va fi întemeiată pe dispozițiile răspunderii civile contractuale, odată ce refuzul reprezintă o neîndeplinire a obligațiilor contractuale de către asigurător.
Din punct de vedere procedural, instanța competentă să judece cererile întemeiate pe un raport de asigurare se stabilește conform regulilor de la competența relativă, așa cum arată art. 115 C.pr.civ.
Tot sub acest aspect, este de subliniat că părțile nu pot stabili convențional, la momentul încheierii contractului de asigurare, cu privire la judecarea litigiilor de către o anumită instanță, o astfel de clauză fiind considerată nescrisă odată ce a fost stabilită înainte de nașterea dreptului material la acțiune.
În cazul în care verificările asigurătorului determină că riscul asigurat s-a produs în circumstanțele indicate de asigurat și nu există un alt impediment legal pentru achitarea idnemnizației, acesta își va executa obligația contractuală în termenul stabilit de părți.
Ca și efect specific, ulterior achitării indemnizației de asigurare, asigurătorul este subrogat legal în drepturile asiguratului sau beneficiarului asigurării împotriva persoanelor care au produs paguba. Subrogația presupune că asigurătorul preia, ulterior achitării indemnizației, toate drepturile asiguratului față de persoana din culpa căreia s-a produs riscul asigurat și poate introduce acțiunile civile prevăzute de lege pentru a recupera suma achitată de la acesta din urmă.
Secțiunea 7. Cazuri speciale de încetare a contractului de asigurare.
În general, contractul de asigurare încetează, ca și în cazul altor acte juridice civile, după trecerea termenului convenit de părți pentru aplicabilitatea acestuia. Acest caz de încetare este unul convențional, deoarece depinde de voința părților în acest sens.
Un alt caz de încetare a contractului de asigurare prevăzut expres de Codul civil romând este acela în care asiguratul nu achită primele de asigurare la scadență.
În această ipoteză, încetarea relațiilor contractuale este determinată exclusiv de culpa uneia dintre părți, asiguratul, fiind în fapt o aplicație a art. 1552 C.civ. privind relierea unilaterală a contractului. Din formularea oferită de legiuitor se desprinde ideea că rezilierea nu depinde de constatarea acesteia de către instanța de judecată, ci este atributul exclusiv al creditorului obligației de executat. Acest fapt este posibil deoarece fiind vorba despre obligații contractuale, simpla neexecutare în termen a acestora presupune automat existența culpei părții în cauză.
Fiind vorba deci despre o obligație esențială, este normal ca legiuitorul să ofere asigurătorului posibilitatea de a înceta unilateral contractul deoarece altfel s-ar produce un blocaj al relației contractuale în care una din părți nu și-ar mai executa propria obligație însă cealaltă parte ar fi în continuare ținută de continuarea acestuia, măcar în mod pur formal odată ce ar putea opune excepția de neexecutare a contractului în cazul în care urmare a producerii riscului asigurat, asiguratul ar solicita plata indemnizației de asigurare.
Legiuitorul mai permite expres și posibilitatea oricăreia dintre părțile contractului de asigurare de a-l denunța unilateral, cu condiția notificării părții adverse cu cel puțin 20 de zile anterior.
Astfel, legea simplifică mecanismul contractual prin această veritabilă excepție de la principiul executării obligațiilor contractuale în temeiul autonomiei de voință. Deși la încheierea contractului părțile au avut în vedere executarea acestuia cel puțin pentru perioada convenită inițial, ceea ce a determinat și partea adversă să încheie contractul având în vedere previzionarea efectelor acestuia pentru un anumit interval de timp, se recunoaște posibilitatea părților de a înfrânge aceste așteptări contractuale prin abandonarea efectelor contractului, cu singura obligație de a notifica partea adversă cu 20 de zile anterior.
Denunțarea unilaterală presupune, în contra principiului simetriei actelor juridice civile, o manifestare de voință unică, a părții care denunță contractul. Echilibrul contractual este însă păstrat prin prevederea acestei obligații pentru ambele părți, ceea ce înseamnă că drepturile acestora se pot manifesta în aceleași limite din acest punct de vedere.
Părțile pot prevedea în mod liber, în temeiul principiului libertății contractuale, alte cazuri de încetare a contractului în cazul neîndeplinirii unor obligații de contractuale determinate de acestea.
Un caz de analizat este acela al producerii riscului asigurat și al efectelor asupra încetării contractului. Cu alte cuvinte, în cazul producerii riscului asigurat și al achitării indemnizației de asigurare, se produce automat și încetarea contractului de asigurare ?
Răspunsul este distinct în funcție de tipul de contract de asigurare. De asemenea, importanță are și, după producerea riscului asigurat, dacă asigurătorul plătește sau nu indemnizația de asigurare.
În acest ultim caz, neplata indemnizației de asigurare urmare a neconfirmării informațiilor oferite de asigurat sau a netransmiterii notificării în termen nu atrage încetarea contractului de asigurare, deoarece acesta poate continua în limita perioadei contractuale, iar, în cazul producerii unui nou risc asigurat și a respectării obligațiilor de către asigurat, se poate naște obligația de plată a indemnizației de către asigurător.
Mai mult, în cazul asigurărilor de răspundere civilă, acestea își produc efectele pe toată perioada contractuală, indiferent de numărul de riscuri asigurate produse. De exemplu, în cazul asigurării de răspundere civilă auto încheiată pentru o perioadă de un an asigurătorul va despăgubi pe toți terții păgubiți, indiferent de numărul de accidente auto produse cu autovehicului asigurat.
În cazul asigurărilor de viață, producerea riscului asigurat și achitarea indemnizației de asigurare determină automat încetarea contractului de asigurare, din cauza imposibilității producerii unui nou risc asigurat.
Secțiunea 8. Termenul de prescripție în dreptul asigurărilor.
Drepturile părților născute în temeiul raporturilor de asigurare pot fi valorificate în unele cazuri doar pe cale judiciară, în ipoteza în care cealaltă parte refuză să le recunoască.
În aceste condiții este important de stabilit în ce limită temporală poate introduce partea interesată acțiunea în justiție pentru a evita paralizarea demersului său judiciar prin opunerea excepției prescripției de către cealaltă parte.
În cazul raporturilor de asigurare, termenul de prescripție a dreptului la acțiune este stabilit prin excepție de la termenul general de 3 ani instituit de art. 2517 C.civ.
Astfel, art. 2519 C.civ. impune un termen de prescripție de 2 ani pentru acțiuile întemeiate pe raportul de asigurare.Termenul este deci unul mai restrictiv decât cel general, ceea ce impune o mai mare atenție din partea părții interesate să promveze o astfel de acțiune.
De remarcat este, că legiuitorul nu stabilește termenul mai redus în beneficiul vreuneia dintre părțile raportului de asigurare, odată ce acesta se aplică atât acțiunilor introduse de asigurător cât și celor introduse de asigurat.
Termenul de prescripție va începe să fie calculat începând cu nașterea dreptului acestuia, respectiv de la data neîndeplinirii obligației contractuale de către partea în culpă. Astfel, de exemplu, în cazul acțiunii introdusă de asigurat pentru refuzul de plată a indemnizației de către asigurător, termenul de prescripție este de 2 ani de la data manifestării exprese a refuzului de plată de către acesta din urmă sau de la data limită prevăzută pentru plată în cazul în care contractul cuprinde astfel de mențiuni.
Desigur că sunt aplicabile regulile generale privind întreruperea și suspendarea cursului prescripției extintinctive, prevăzute de normele generale din Codul civil.
În ceea ce privește înteruperea termenului de prescripție în materia asigurărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit următoarele : „Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț sub nr. 3306/103/2010 din 22 septembrie 2010, reclamanta SC D.D. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC A.T.A. SA – sucursala Neamț pentru a fi obligată la plata sumei de 250.000 lei, cu titlul de despăgubiri.
Reclamanta a susținut că la data de 5 octombrie 2007 a încheiat cu pârâta poliță de asigurare pentru asigurare bunuri pe o durată de 12 luni, prima de asigurare fiind în sumă de 2.041 lei pentru toate riscurile. Ulterior, din cauze independente, la locația închiriată a avut loc un incendiu, în care au ars mai multe bunuri. Reclamanta a arătat că a suferit o pagubă totală ce însumează 250.000 lei, reprezentând contravaloarea tuturor bunurilor distruse în incendiu, că asigurătorul a refuzat în mod subiectiv să-și îndeplinească obligațiile asumate, a demarat procedura prealabilă, și cum aceasta nu s-a realizat, întrucât pârâta nu s-a prezentat la data convocării, dar a comunicat în scris poziția sa juridică, a fost nevoită să promoveze prezenta acțiune. Prin sentința civilă nr. 1264/ Com din 02 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-au respins excepțiile lipsei calității procesuale active și a autorității de lucru judecat, invocate de pârâta SC A.T.A. SA – sucursala Neamț, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, formulată de pârâta SC A.T.A. SA – sucursala Neamț și s-a respins acțiunea formulată de reclamanta SC D.D. SRL în contradictoriu cu pârâta SC A.T.A. SA – sucursala Neamț, ca fiind prescrisă.
Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei s-au reținut următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 54 din contract – polița de asigurare: "dreptul de a ridica pretenții față de asigurător se stinge în termen de 2 ani de la data producerii evenimentului asigurat". Or, evenimentul asigurat – incendiul – s-a produs în data de 24 iulie 2008, iar reclamanta a introdus acțiunea de față la data de 22 septembrie 2010, cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de textul de lege menționat (în realitate se referă la termenul de 2 ani, dar din eroare dactilo s-a menționat 3 ani-sublinierea noastră).
Apărarea reclamantei că termenul de 2 ani a fost suspendat pe perioada cercetărilor penale, finalizate prin rezoluția din 27 ianuarie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Roman, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de M.D. pentru înșelăciune și distrugere, nu poate fi primită.
Potrivit dispozițiilor art. 13 din Decretul nr. 167/1958, cazurile de suspendare a cursului prescripției extinctive sunt: forța majoră, cazurile în care creditorul și debitorul face parte din forțele armate ale României, iar acestea sunt pe picior de război și introducerea unei reclamații administrative cu privire la despăgubiri sau restituiri în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poștă sau telecomunicații, iar conform art. 14 din același decret, cazurile de suspendare sunt: cazurile în care dreptul la acțiune există între părinți sau tutore și cei care se află sub ocrotirea lor, cazurile persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu și a celor cu capacitate de exercițiu restrânsă și cazurile în care dreptul la acțiune aparține unui soț împotriva celuilalt soț.
Or, în cauză nu s-a reținut ca fiind incident vreunul dintre cazurile menționate în dispozițiile legale evocate, pentru a opera suspendarea cursului prescripției și a fost găsit ca fiind prescris dreptul la acțiune al reclamantei SC D.D. SRL.
Prin Decizia nr. 74 din 16 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta SC D.D. SRL împotriva sentinței civile nr. 1264/ Com din 2 decembrie 2011 a Tribunalului Neamț, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat, reținând următoarele :
Potrivit art. 54 din contractul de asigurare „dreptul de a ridica pretenții față de asigurător, privind plata unei despăgubiri se stinge în termen de 2 ani de la data producerii evenimentului asigurat (așa cum stipulează expres și dispozițiile art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
La patru zile după producerea incendiului respectiv la data de 28 iulie 2008 reclamanta a solicitat pârâtei despăgubiri în temeiul poliței de asigurare, însă pârâta nu numai că a refuzat plata ci a formulat plângere penală, la data de 10 august 2008 împotriva administratorului reclamantei, acuzându-l de producerea incendiului în vederea încasării despăgubirii conform poliței de asigurare.
După introducerea plângerii, pârâta se prevalează de art. 43 din contractul de asigurare (precitat), care permite asigurătorului să nu achite despăgubirea până la finalizarea anchetei penale.
Astfel fiind, rezultă fără putință de tăgadă că termenul de prescripție în speță începe să curgă de la data finalizării anchetei penale, cum susține chiar pârâta în întâmpinare și în consecință, în raport de data rezoluției privind neînceperea urmăririi penale – 27 ianuarie 2009, rezultă că introducerea acțiunii la data de 22 septembrie 2010, s-a făcut înlăuntrul termenului legal de 2 ani, potrivit art. 54 din contractul de asigurare.
În raport de considerentele expuse, este evident că prescripția dreptului de a introduce acțiunea s-a întrerupt ca urmare a efectuării cercetării penale, declanșată chiar de pârâtă care și-a întemeiat, de altfel, refuzul de a achita despăgubirea până la finalizarea cercetării penale.
Referitor la acest aspect, se impun două precizări:
1. Potrivit art. 970 C. civ. de la 1864 convențiile trebuie executate cu bună – credință.
2. Pârâta a uzat de dreptul său, necontestat, de a sesiza organele de urmărire penală, cu plângere împotriva administratorului societății, după care a invocat art. 43 din contract în temeiul căruia era îndreptățită să nu achite despăgubirea până la finalizarea cercetării penale, pentru ca ulterior să invoce prescripția dreptului material la introducerea acțiunii, de rea – credință, având în vedere că datorită plângerii penale formulată de ea însăși, a avut temei legal să nu achite despăgubirea până la finalizarea anchetei penale.
Cu alte cuvinte, pârâta înțelege să-și exercite drepturile conferite de contract și actele normative incidente în speță, pentru ca ulterior să opună reclamantei – neintroducerea acțiunii înlăuntrul termenului de prescripție, care a fost depășit ca urmare a demersurilor pârâtei.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că, chiar în situația în care termenul de prescripție ar fi fost depășit, în speță sunt incidente dispozițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958 care stipulează expres că instanța judecătorească poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acțiunii.
În lumina textului de lege precitat, este evident că în speță, chiar dacă termenul de prescripție ar fi fost depășit, această depășire se datorează conduitei procesuale a pârâtei, care a înțeles să-și exercite drepturile legale, după care, constatând că acest demers nu a avut rezultatul scontat, să invoce, nelegal,prescripția dreptului reclamantei de a formula acțiunea și în consecință,chiar dacă au apreciat că termenul de prescripție s-a împlinit. Tribunalul și curtea de apel trebuiau să facă aplicarea art. 19 din Decretul nr. 167/1958 și să soluționeze cauza pe fond,deoarece pârâta invocă prescripția intervenită ca urmare a conduitei sale”.
Astfel, instanța supremă a făcut o interpretare corectă a dispozițiilor legale, contrazicând instanțele inferioare, în sensul că acțiunile pârâtei au cauzat întreruperea termenului de prescripție. Odată ce cererea avea ca obiect obligarea asigurătorului la plata indemnizației de asigurare, în contextul în care urmare a notificării producerii riscului asigurat s-au întreprins cercetări penale pentru a stabili starea de fapt cu privire la acesta, dreptul de a introduce acțiunea în instanță al asiguratului se va naște la data definitivării cercetărilor penale.
Așadar, distinct de situația obișnuită, atunci când dreptul la acțiune se naște la data refuzului asigurătorului de a achita indemnizația de asigurare, în acest caz dreptul la acțiune poate fi valorificat începând cu o dată distinctă, deoarece, în opinia noastră, cursul inițial al prescripției a fost întrerupt de ancheta penală, care odată cu finalizarea acesteia determină curgerea unui nou termen de prescripție.
Reglementarea anterioară deși stabilea același termen de prescripție special, prevedere și excepții de la acesta, recunoscute însă expres de Decretul nr. 167/1958. În prezent, prevederile privind prescripția extinctivă sunt cuprinde în Codul civil și eventual legi speciale. În ceea ce privește contractul de asigurare nu se regăsesc reglementări derogatorii de la cele generale, astfel că termenul de 2 ani se va aplica tuturor acțiunilor rezultate din raporturi de asigarure, care are caracter imperativ.
Apreciem însă că, la fel ca în reglementarea anterioară, termenul special de prescripție nu este aplicabil în cazul acțiunilor care, deși se referă la elemente ale contractului de asigurare, nu sunt întemeiate direct pe aceste raporturi. De exemplu, în cazul terților care dobândesc anumite drepturi însă în baza unui alt temei, distinct contractului de asigurare, termenul de prescripție aplicabil va fi cel de 3 ani. Un astfel de caz este cel al terțului păgubit în cazul asigurării de răspundere civilă, care are dreptul de a acționa direct în instanță pe asigurător în termenul general de prescripție de 3 ani, deoarece pretențiile acestuia nu se întemeiază pe raportul de asigurare născut la momentul semnării contractului.
Instituirea unui termen special de prescripție în materia asigurărilor nu se justifică în dreptul nostru intern, odată ce diferența dintre acesta și cel general nu este una semnificativă. Justificarea instituirii unui termen special s-ar face de exemplu în sistemele de drept în care termenul general de prescipție este unul foarte mare, pentru limitarea posibilității promovării unor acțiuni în contextul schimbării fundamentale ale circumstanțelor care au generat acest drept, așa cum ar fi prin trecerea unei mari perioade de timp.
CAPITOLUL IV.
DIFERITE CATEGORII DE CONTRACTE DE ASIGURARE
Așa cum exprimam anterior, contractele de asigurare se diferențiază în funcție de obiectul acestora și riscul asigurat indicat. Pentru asigurat este posibil ca mai multe evenimente să nască necesitatea protecției prin încheierea unui contract de asigurare cu privire la acel risc.
Unele norme legale instituie obligativitatea încheierii unor anumite tipuri de asigurări, având în vedere specificul activității asiguratului sau al îndeletnicirilor acestuia.
În sistemul român de drept, diferitele categorii de asigurări impun diferite reguli speciale aplicabile raporturilor născute din contractele astfel încheiate.
Asigurările de bunuri sunt probabil cele mai răspândite nu doar în sistemul român ci și în alte sisteme de drept, în timp ce asigurările de răspundere civilă domină categoria asigurărilor obligatorii impuse de legiuitor.
Toate categoriile de contracte de asigurare presupun întâi evaluarea riscului de contractare din partea asigurătorului. Nu trebuie făcută confuzie între riscul contractual și riscul asigurat. În timp ce riscul asigurat este specific contractului de asigurare și reprezintă evenimentul care prin producerea sa determină plata indemnizației de asigurare, riscul contractual este elementul specific în cazul contractelor cu executare succesivă și constă în posibilitatea modificării circumstanțelor existente la data încheierii contractului, acesta urmând a fi suportat de partea care și-l asumă.
Din punctul nostru de vedere, importanță sporită în prezenta analiză apreciem că au asigurările de bunuri, asigurările de răspundere civilă și asigurările de persoane.
Secțiunea 1. Asigurările de bunuri.
1.1 Contractul de asigurare de bunuri în dreptul românesc.
Această categorie de contracte de asigurări este prevăzută expres în cuprinsul prevederilor art. 2214-2220 C.civ., sub aceeași denumire, stabilind un cadru legal special, deși inclus într-o normă cu caracter general, în privința raporturilor derivate din asigurările de bunuri.
Specificul acestor contracte de asigurare este reprezentat de faptul că asigurătorul nu determină strict riscul asigurat ci, de cele mai multe ori, alege ca bunul determinat să fie protejat față de mai multe evenimente ce se pot produce.
În sistemul de drept român, Legea nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuințelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren și inundațiilor a stabilit o obligație legală a proprietarilor de locuințe de a le asigura împotriva risculurilor minime indicate expres de actul normativ.
De subliniat că acest tip de asigurare este unul obligatoriu, în sensul că legiuitorul îl impune categoriilor de persoane cărora i se adresează textul de lege, iar în cazul în care nu se respectă această obligație legală, sancțiunile sunt contravenționale.
Discutăm despre o asigurare de bunuri în acest caz deoarece, așa cum o arată chiar titlul actului normativ, se referă la asigurarea bunurilor imobile cu destinație de locuință.
Remarcăm că legiuitorul a impus sub acest aspect obligativitatea încheierii unei asigurări privitoare la niște riscuri minim stabilite de lege. Enumerarea se referă la acele riscuri mai des întâlnite și care au demonstrat că au produs pagube materiale importante în România. Cu toate acestea, legea nu interzice încheierea unei asigurări suplimentare cu privire și la alte riscuri față de care asiguratul înțelege să se protejeze.
De asemenea, suma asigurată este una minimă stabilită de lege, însă poate fi sporită de asigurat atât față de riscurile minime indicate, cât și pentru riscuri suplimentare.
O altă aplicație a asigurărilor de bunuri este cea privind protecția autovehiculelor, CASCO, în care autovehicul este protejat de riscuri indicate de către asigurat, indiferent de culpa acestuia în producerea evenimentului rutier.
În privința asigurărilor de bunuri există o obligație suplimentară a asiguratului, respectiv aceea de a dovedi un interes cu privire la bunul asigurat. Necesitatea existenței unui interes pentru încheierea contractului de asigurare de bunuri face ca majoritatea acestor asigurări să fie încheiate de către proprietarul acestuia, așa cum se întâmplă și în cazul asigurărilor obligatorii de locuință.
Bunul pentru care se încheie asigurare trebuie analizat din punct de vedere al caracteristicilor sale și a stării acestuia la momentul încheierii contractului. Starea sa va determina cuantumul despăgubirii acordate în cazul producerii riscului asigurat, care nu poate fi superioară valorii bunului.
O particularitate importantă este aceea că asiguratul poate înstrăina, pe perioada contractului de asigurare, bunul asigurat, caz în care contractul nu va înceta, ci va continua să își producă efecte între asigurător și noul proprietar.
Norma legală stabilește legătura dintre asigurare și bunul asigurat, independent de persoana care a avut inițial calitatea de asigurat. Nefiind vorba despre o asigurare de persoane, aceasta poartă asupra bunului însuși, indiferent dacă acesta se află sau nu în proprietatea asiguratului inițial. De asemenea, prin înstrăinarea bunului, calitatea de asigurat se transferă către noul proprietar, fiind o situație de modificare a raportului juridic inițial.
În materia asigurării de bunuri importanță prezintă, pe lângă circumstanțele producerii riscului asigurat și cuantumul sumei asigurate.
„Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pitești la data de 19.02.2008, reclamanta F A T, a chemat în judecată pe pârâtele S.C. A Ț ASIGURĂRI S.A., cu sediul în București și SUCURSALA S.C. AȚ ASIGURĂRI S.A., cu sediul în Pitești, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligate la plata sumei de 45.800 RON, reprezentând despăgubiri în temeiul poliței nr.4842683/19.09.2006.
În motivarea cererii, în esență, reclamanta (asigurat) a arătat că prin intermediul Sucursalei din Pitești (asigurător) a încheiat cu pârâta polița nr.4842683/19.09.2006 de asigurare a unui bun mobil, anume a unui autoturism marca Mercedes Benz.
Conform contractului de asigurare, riscurile asigurate sunt reprezentate de eventualele pagube produse bunului ca urmare a unor ciocniri, loviri, răsturnări etc, conform punctului II Riscuri asigurate, Secțiunea A, Condiții generale din poliță, a mai arătat reclamanta.
Suma asigurată a fost de 65.473 lei RON, iar prima de asigurare a fost de 5.320 RON, împărțită în mai multe tranșe.
La sfârșitul anului 2006 s-a produs cazul asigurat, autoturismul fiind avariat urmare producerii unui eveniment rutier, iar reclamanta a făcut demersuri privind întocmirea dosarului de daună în vederea încasării despăgubirilor cuvenite.
Cu ocazia constatării deteriorărilor suferite s-a apreciat că dauna este „totală”, iar asigurătorul a menționat inițial că nu poate oferi o despăgubire mai mare de 75% din valoarea asigurată, considerând că epava autoturismului reprezintă valoric 25% din valoarea bunului, valoare ce poate fi eventual recuperată de asigurat prin alte metode.
În acest caz, reclamanta a solicitat să i se acorde despăgubirea în proporția solicitată prin cererea de față, urmând ca autoturismul să fie reparat în regie proprie, conform dispozițiilor contractuale care permiteau acest lucru, dar pârâta a refuzat să facă acest lucru, răspunzându-i prin adresa nr. 3132/13.02.2007 că nu se va plăti nici o despăgubire, deoarece „polița nu acoperă riscul de daună totală.
Pârâta S.C. A Ț ASIGURĂRI S.A., legal citată, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii formulată de reclamantă, ca nelegală și netemeinică, în esență susținând următoarele:
Cererea este prematură întrucât nu au fost respectate prevederile art.720 ind.1 alin.2 Cod procedură civilă, iar reclamanta nu a făcut dovada concilierii prealabile a litigiului în condițiile impuse de acest text de lege.
Cât privește fondul cauzei, polița casco nr. 4842683 a fost încheiată la data de 19 septembrie 2006 și avea ca risc acoperit „avarie parțială”; accidentul s-a produs la 27 decembrie 2006, în urma lovirii autoturismului de un parapet de beton, ca urmare a neadaptării vitezei într-o curbă periculoasă, conducătorul autoturismului fiind numitul F D L.
Pentru a determina cuantumul reparației pentru autoturismul avariat, la data de 16.01.2007 s-a întocmit un deviz estimativ de către S.C. A C S.R.L. București (centru autorizat de vânzări și service Mercedes-Benz), reparațiile fiind evaluate de acesta la suma de 96.016,2 RON, cu mult peste suma asigurată, de 65.473 RON.
S-a mai arătat în întâmpinare că potrivit art.46 din Condițiile de asigurare Casco rezultă că „daună totală” reprezintă „avarierea autovehiculului, astfel încât costul reparațiilor estimate pe bază de deviz antecalcul, însumate cu eventualele costuri de transport ale autovehiculului și ale măsurilor de limitare a pagubelor sunt egale sau depășesc suma asigurată”, ori, din cuprinsul poliței casco nr. 484268319.09.2006 încheiată de reclamantă rezultă că aceasta a acoperit doar riscul de avarie parțială, astfel că dosarul a fost refuzat la plată în martie 2007.
Prin Sentința comercială nr.4438 din 11 iulie 2008 pronunțată în dosarul nr.1540/280/2008, Judecătoria Pitești a respins excepția prematurității și a admis acțiunea formulată de reclamanta F A T împotriva pârâtelor S.C. A Ț ASIGURĂRI S.A. București și SUCURSALA S.C. A Ț ASIGURĂRI S.A. Pitești.
Instanța a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 45.800 lei reprezentând despăgubiri și 1790 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că, în ce privește excepția prematurității, dovada aflată la fila 9 din dosar coroborată cu precizarea făcută de reprezentantul pârâtei la data de 11.07.2008 conduc la concluzia că reclamanta a convocat-o pe pârâtă la concilierea directă, dovadă fiind și adresa emisă de pârâtă, nr.342/28.01.2008.
Cât privește fondul cauzei, instanța a apreciat că cererea este întemeiată întrucât polița de asigurare era valabilă la data producerii accidentului, iar rezerva de daună era de 46.000 lei.
Reclamanta făcând dovada asigurării bunurilor precum și dovada întinderii prejudiciului devin operante dispozițiile art.969 și ale art.970 Cod civil, iar pârâta era obligată, la rândul ei, să-și îndeplinească obligația asumată prin contractul de asigurare: aceea de a plăti despăgubirile urmare producerii evenimentului asigurat.
Reținând și incidența dispozițiilor art. 27 și 28 din Legea 136/1995, modificată, instanța a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 48.500 lei cu titlu de despăgubiri.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat recurs pârâta S.C. AȚ ASIGURĂRI S.A., cu sediul social în București și cu sediul ales la Sucursala Pitești, criticând-o pentru motive despre care a arătat că se încadrează în prevederile art.304 pct.7, 8 și 9 și art.304 indice 1 Cod procedură civilă, astfel:
În primul rând, recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea nu este motivată, instanța analizând numai argumentele prezentate de reclamantă și expediind apărările pârâtei doar la nivelul concluziilor de respingere, fără să arate argumentele cu care le-a înlăturat.
În acest fel instanța de fond a modificat fundamental acordul de voință al părților și a extins aplicarea acestuia la o situație care excede rezultatului acestui acord de voință și care a fost sintetizată în definiția prevăzută de art.46 din contract.
Reparația autovehiculului asigurat se ridica potrivit devizului estimativ la valoarea de 96.016,20 lei, ori simpla comparare a sumei asigurate din poliță, de 65.473 lei, cu valoarea estimată a costurilor reparației scoate în evidență încadrarea avariei suferite în „daună totală” și nu în „daună parțială” conform obligațiilor asumate de părți prin contract.
O a doua critică formulată de recurentă în motivarea cererii sale vizează faptul că, în mod eronat, instanța de fond a reținut că s-a făcut dovada întinderii prejudiciului, or reclamanta nu a reparat autovehiculul avariat, ci s-a limitat doar la a pretinde parte din suma asigurată, fără a-și dovedi în vreun fel pretențiile.
În mod indirect reclamanta-intimată a recunoscut că avarierea autovehiculului reprezintă un caz de daună totală, în care soluția reparării este neeconomică, iar pe de altă parte evenimentul produs nu este un caz asigurat prin polița de asigurare, ci reprezintă riscul propriu asumat de reclamantă de a suporta avarierea totală a autovehiculului.
Reținând rezerva de daună drept reper pentru cuantumul despăgubirii, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, rezerva de daună nefiind o creanță certă, lichidă și exigibilă, ci doar o evaluare a costurilor de reparare estimate de asigurător la deschiderea dosarului de daună, care ulterior se completează cu avariile reconstatate și se lichidează prin plata facturilor de reparație a autoturismului.
În al treilea rând, s-a mai arătat în motivarea cererii de recurs, în mod neîntemeiat instanța de fond nu a încuviințat administrarea tuturor probelor solicitate de pârâtă prin întâmpinare, mai exact interogatoriul, încălcându-se astfel principiul rolului activ al judecătorului înscris în conținutul art.129 alin.5 Cod procedură civilă; instanța nici nu a motivat în nici un fel de ce nu a încuviințat proba propusă de pârâtă cu interogatoriul părții adverse.
Concluzionând, recurenta a solicitat ca în principal să se admită recursul și să se modifice în tot sentința Judecătoriei Pitești, iar în subsidiar să se admită recursul, să se caseze hotărârea și să se trimită cauza spre rejudecare la instanța de fond.
În drept, a mai invocat recurenta-pârâtă în susținerea cererii sale dispozițiile art.8, 24-30 din Legea 136/1995, art.953-961, art.969-970 Cod civil și art.299 și urm. Cod procedură civilă.
Legal citată, intimata-reclamantă F A T a formulat întâmpinare la cererea de recurs (filele 18-19), solicitând să se respingă recursul, și să fie menținută sentința instanței de fond, ca fiind legală și temeinică, arătând că instanța a făcut o corectă apreciere asupra probelor de la dosar și o temeinică aplicare a dispozițiilor legale.
S-au reiterat, în esență, susținerile făcute în cadrul judecății de fond, arătând, în plus, că recurenta continuă să persiste într-o gravă eroare. Riscul asigurat este producerea unei pagube, iar limita despăgubirii o reprezintă suma asigurată, care se stabilește raportat la primele de asigurare plătite.
În condițiile în care apare cazul asigurat și, implicit, paguba, asigurătorul trebuie să-l despăgubească pe asigurat până la concurența sumei asigurate, s-a arătat în apărare de către intimata-reclamantă.
Invocarea de către recurentă a unei cereri de asigurare nu are nici o valoare juridică, deoarece nu este semnată de asigurat și este datată ulterior cu 4 luni încheierii poliței.
Este lipsită de relevanță și catalogarea riscului în „daună totală” sau „daună parțială”, deoarece asigurătorul, indiferent de gradul de avarie, are obligația legală și contractuală să-l despăgubească pe asigurat până la concurența sumei asigurate.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, în esență, intimata-reclamantă s-a apărat arătând că întinderea pagubei este stabilită în baza evaluărilor făcute, iar asiguratul are un drept de dispoziție discreționar asupra acestei sume, în sensul că poate solicita orice sumă până la concurența sumei asigurate, conform dispozițiilor art.27 alin.2 din Legea 136/1995.
În fine, s-a arătat că și cel de-al treilea motiv de recurs este nefondat: recurenta a fost reprezentată legal de consilierul juridic, care a arătat că nu mai are alte probe și cereri de formulat.
S-au depus la dosar de către recurentă, la cererea instanței, polița de asigurare și anexele la aceasta, în formă lizibilă, exemplarele aflate în dosarul de fond fiind insuficient lizibile.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate dar și sub toate aspectele, potrivit art.3041 Cod procedură civilă, tribunalul reține că este fondat, urmând să-l admită cu următoarea motivare:
Sunt întemeiate primele două motive de recurs invocate și care se referă la faptul că prin soluția pronunțată instanța a modificat acordul de voință al părților și a extins aplicarea acestuia la o situație care excede rezultatului acestui acord de voință și la reținerea, în mod eronat, de către instanța de fond a faptului că reclamanta ar fi făcut dovada întinderii prejudiciului suferit.
Astfel, contractul de asigurare face parte din categoria contractelor aleatorii și constă în protecția acordată persoanelor fizice și juridice în calitate de asigurați împotriva diverselor riscuri de către societăți specializate în calitate de asigurători.
Fiind un contract din categoria celor aleatorii, el prezintă caracteristica faptului că siguranța de a primi o sumă de bani dacă se întâmplă evenimentul asigurat este în realitate o eventualitate care nu poate fi asimilată cu contraprestația de la contractele cu titlu oneros comutative.
Tribunalul reține faptul că la data încheierii poliței de asigurare asiguratul (în speță, reclamanta-intimată) a optat între „avarie totală” și „avarie parțială” pentru tipul de asigurare casco „avarie parțială”, astfel cum rezultă din bifa aplicată pe poliță în dreptul rubricii având această titulatură, dar și din anexa la contract (fila 36 și 42 dosar), ce face parte integrantă din acesta.
Funcție de tipul de asigurare ales a fost calculată și prima de asigurare, adică suma de bani (remunerația) pe care o plătește asiguratul asigurătorului pentru asumarea riscului (prețul asigurării).
Noțiunea de „daună totală” este prezentată și în Condițiile generale anexă la contract ca fiind „furtul total al autovehiculului, fie avarierea acestuia astfel încât costul reparațiilor estimate pe bază de deviz antecalcul, însumate cu eventualele costuri de transport ale autovehiculului și ale măsurilor de limitare a pagubelor, sunt egale sau depășesc suma asigurată”.
Or, în speță, Polița casco nr. 4842683 a fost încheiată la data de 19 septembrie 2006 și avea ca risc acoperit „avarie parțială”, iar accidentul care s-a produs la 27 decembrie 2006 (în urma lovirii autoturismului de un parapet de beton, ca urmare a neadaptării vitezei într-o curbă periculoasă de către conducătorul autoturismului, numitul F D L) a avut drept consecință avarierea totală a bunului asigurat.
Astfel, reparația autovehiculului asigurat se ridica, potrivit devizului estimativ, la valoarea de 96.016,20 lei, iar suma asigurată din polița de asigurare era de 65.473 lei.
Sentința atacată pe calea cererii de recurs analizate a acordat reclamantei dreptul la despăgubiri în sumă de 45.800 lei, fără să motiveze în nici un fel modul în care instanța s-a oprit asupra acestei sume, mărginindu-se a arăta numai faptul că „din cuprinsul dosarului de daună auto – proces-verbal de constatare rezultă că rezerva de daună era de 46.000 lei”.
Deși nu arată în mod expres, instanța a echivalat astfel noțiunea de rezervă de daună cu cea de prejudiciu efectiv suferit, fără să arate temeiul legal al acestei echivalențe.
Deși instanța de fond a reținut în cuprinsul sentinței pronunțate că reclamanta ar fi făcut dovada întinderii prejudiciului suferit, motivarea primei instanțe nu arată în concret care este acest prejudiciu, de vreme ce autoturismul avariat nu a fost niciodată reparat, întrucât s-a apreciat că reparația lui nu ar fi rentabilă în condițiile în care avaria suferită este una totală.
Tribunalul va reține că atâta vreme cât asiguratul a înțeles că semneze un contract de asigurare prin care era asigurată doar avarierea parțială a bunului său, fără luarea în considerare a riscului pieirii totale a acestuia și, pe cale de consecință, mărimea primelor de asigurare plătite de asigurat a fost corelată cu acest risc și nu cu cel de daună totală, la momentul producerii evenimentului asigurat care a avut drept consecință avarierea totală a bunului el nu mai poate pretinde nici măcar în parte suportarea de către asigurător a unei părți din dauna suferită, al cărui risc nu a fost asumat de către societatea de asigurare, ci de către însăși persoana care a suferit acest prejudiciu.
Sub acest aspect, este adevărată susținerea reclamantei-intimate potrivit căreia dovada raporturilor juridice dintre părți se face doar cu înscrisuri, însă tribunalul reține că odată ce a semnat polița de asigurare casco nr. 4842683, implicit asiguratul (în speță, reclamanta) și-a însușit și toate anexele la aceasta, existând în partea stângă-jos a poliței, chiar înaintea rubricii semnăturii persoanei asigurate, mențiunea „Am luat la cunoștință de cele înscrise în raportul de inspecție și în nota de calcul pentru autovehicul, de condițiile de asigurare specificate pe verso și clauzele anexate și declar că cele incluse în cererea chestionar sunt reale și în conformitate cu informațiile de care dispun, astfel că sunt de acord cu încheierea poliței în aceste condiții”.
Reclamanta-intimată și-a însușit în acest fel și conținutul pct.35 din Condițiile generale de asigurare anexă la contract, care definesc cuantumul pagubei pe care asigurătorul s-a angajat să-l suporte pentru prima de asigurare plătită și care constă în costul total al reparațiilor și/sau înlocuirii pieselor avariate, inclusiv costurile materialelor, manoperei și transportului autovehiculului.
Or, în speță, dauna fiind una totală, ea excede voinței părților de la data încheierii contractului, iar teoria susținută de intimata-reclamantă a suportării prejudiciului în procent de 70% de către asigurător nu-și găsește temei în contract.
Se va reține așadar că, soluționând cauza, prima instanță a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, cu încălcarea principiului înscris în art.969 alin.1 Cod civil, motiv care se circumscrie dispozițiilor art.304 pct.8 Cod procedură civilă și care conduce la modificarea sentinței pronunțate.
Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.2 Cod procedură civilă, tribunalul a admis recursul formulat de recurenta pârâtă S.C. A Ț ASIGURĂRI S.A. și a modificat sentința, în sensul că pe fond a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată”.
În speța analizată, asigurarea de bunuri încheiată prevedea un risc asigurat specific, ales în mod expres de către asigurat, respectiv avarierea parțială a bunului.
Determinarea precisă a riscului asigurat, cu atât mai mult cu cât s-a făcut prin opțiune față de o altă variantă de risc, a influențat și derularea contractului de asigurare din punct de vedere al plății indemnizației, care nu se putea face decât în limitele impuse prin convenție.
De asemenea, suma asigurată fiind inferioară pagubei produse prin evenimentul respectiv, indemnizația nu ar fi putut fi plătită decât în limita sumei asigurate, conform specificațiilor descrise anterior.
Cu toate acestea, analiza nici nu mai comportă asupra cuantumului sumei asigurate, deoarece neprevederea riscului asigurat, avarierea totală a autoturismului, nu poate atrage răspunderea civilă contractuală a asigurătorului.
Apreciem că dacă ar fi fost modificate într-o mică măsură circumstanțele speței, soluția instanței ar fi putut fi criticabilă. Astfel, din punctul nostru de vedere, cea mai mare importanță o are faptul că la momentul încheierii contractului de asigurare, asiguratul a optat expres pentru opțiunea „avarie parțială” față de „avarie totală”, aceastea fiind ambele indicate în polița de asigurare. În cazul în care riscul asigurat ar fi fost prezentat independent, fără nicio mențiune pentru o altă variantă de asigurare, opinăm că interpretarea juridică a convenției ar fi putut fi făcută în sensul că asiguratul, în cazul în care a dorit asigurarea averierii parțiale a bunului, cu atât mai mult a dorit să se asigure și împotriva avariei totale care i-ar fi produs un prejudiciu mai mare.
1.2. Contractul de asigurare de bunuri în dreptul albanez.
În cazul de asigurare a bunurilor, asigurătorul se obligă ca la producerea riscului asigurat să plateasca o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite. În cazul de asigurare a bunurilor, asiguratul trebuie să aibă un interes cu privire la bunul asigurat. Așa cum am menționat mai înainte, Codul civil albanez, în articolul 1117prevede că „persoana care contractează asigurarea este obligată să declare, la data încheierii contractului orice informații sau împrejurări pe care le cunoaște și care sunt esențiale pentru evaluarea riscului. Dacă contractul este încheiat fără ca persoana respectivă să răspundă în scris la toate întrebările formulate de asigurător, contractul nu poate fi valid.
Codul civil albanez prevede de asemenea în articolul 1118 că asigurătorul, într-o perioda de trei luni de la luarea la cunoștință cu privire la declarația inexactăa asiguratului, are dreptul de:
a modifica prima de asigurare, suma asigurată, perioda de asigurare ;
a rezilia contractul de asigurare, în cazul în care asiguratul, daca a luat cunoștință de împrejurările respective, nu ar fi încheiat contractul de asigurare, asiguratul fiind penalizat prin nerambursarea primei de asigurare;
când contractul este încheiat de mai multe persoane, contractul rămâne valabil pentru persoanele care au făcut declarații exacte.
Pe de altă parte, Codul civil albanez a reglementat în mod expres cazurile de reziliere ale contractului de asigurare, în cazul în care asiguratul a făcut declarații inexacte cu privire la împrejurările determinante în ceea ce privește asumarea riscului asigurat, dacă ele nu sunt făcute cu rea-credință. În asemenea cazuri, asigurătorul poate denunța contractul de asigurare, notificând pe asigurat cu 3 luni înainte. Codul civil stabilește și reguli privind situația în care se poate prevedea că declarația inexactă a fost făcută cu rea-credință, caz în care intervine nulitatea contractului de asigurare.
Codul civil prevede în mod foarte clar caracterul nevalabil al contractului de asigurare dacă s-a stabilit că riscul asigurat nu a existat vreodată, sau riscul asigurat nu mai există sau a luat sfârșit. Asiguratul are dreptul la rambursarea primei de asigurare din momentul în care asigurătorul este anunțat pentru sfârșitul riscului asigurat. Este posibil ca pe parcusul valabilității asigurării să se schimbe împrejurările esențiale cu privire la risc, caz în care asiguratul este obligat să anunțe asigurătorul.
Dacăîntre timp sa avut loc riscul asigurat, asigurătorul a luat la cunoștință ulterior producerii pagubelor și fără denunțarea contractului de asigurare, indemnizația de asigurare se micșorează proporțional cu diferența dintre suma de asigurare deteminată în contract și suma de asigurare reală, care ar fi fost stabilită în mod normal, daca ar fi fost cunoscute împrejurările respective.
Nulitatea contractului nu intervine dacă asiguratul nu a dat răspunsuri la toate intrebările puse de catre asigurător prin „Chestionarul” furnizat în etapa precontractuală.
Conform art. 1140 din Codul civil albanez se prevede obligația asiguratului de a proteja bunul asigurat în condiții corespunzătoare, în scopul prevenirii producerii riscului asigurat. Asigurătorul are dreptul să verifice modul în care este întreținut bunul și dacă asiguratul nu respectă obligația de întreținere a bunului, asigurătorul reziliază contractul de asigurare.
Înstrăinarea bunului asigurat atrage rezilierea contractului de asigurare, asigurătorul având obligația de a rambursa asiguratului prima de asigurare rămasă până la expirarea termenului de valabilitate a contractului de asigurare.
Atunci când bunul este asigurat la mai multi asigurători, asiguratul are dreptul de a cere de la fiecare dintre ei plata indemnizației de asigurare, cu conditia ca despagubirea sa nu fie mai mare decât prejudiciul efectiv. Asigurătorul care a plătit indemnizația de asigurare are dreptul la rambursarea sumei respective conform contractelele de asigurare încheiate.
Subrogarea asigurătorului constă în substituirea societății de asigurare sau beneficiarului de asigurare în limitele sumei asigurate,împotriva celor răspunzători de producerea pagubei. Așadar, asiguratul sau beneficiarul de asigurare sunt despăgubiți în primă instanță pentru pagubele suferite în baza contractului de asigurare încheiat și a primei de asigurare achitată. Abia apoi se produce un act de subrogare, dacă evenimentul asigurat s-a ivit prin fapta ilicită a unui terț. Pe calea subrogării, societatea de asigurare dobândește drepturile asiguratului cu toate garanțiile și accesoriile sale, exercitându-și dreptul de acțiune în regres asupra terțului vinovat de producerea pagubei în dauna asiguratului.
Asigurătorul este descărcat de la obligația de a plăti despăgubirea de asigurare în cazul în care cazul asigurat este cauzat intenționat sau prin neglijență gravă a asiguratului sau persoanei în al cărei beneficiu a fost încheiat contractul de asigurare.
Asigurarea mărfurilor împotriva riscurilor de transportarea pe uscat, apă și aer intern acoperă toate daunele care ar putea suporta în timpul bunuri de transport, cu excepția cazului în care legea prevede altfel.
Contractul de asigurare împotriva riscurilor de bunuri de transport maritim va intra în vigoare din momentul livrării de bunuri transportatorilor și continuă până la livrarea lor destinatarului, cu excepția cazului în care contractul prevede altfel.
Pentru a sustine cele de mai sus, merită o atenție aparte decizia nr. 4120, a Tribunalului Județului Tirana, privind cererea de judecată a reclamantei, Compania comerciala „Albania Duty Free Distribution”, în care compania de asigurare INSIG sh.a. împreună cu Avocatura de Stat apar în postura de pârâți, cererea având ca obiect obligația pârâților de a despăgubi cazul asigurat, pe baza articolelor Codului civil albanez.
Această decizie se referă la un caz de asigurare facultativă a bunurilor, asigurare care este prevăzută pe baza contractului de asigurare nr. 30 din 2 iunie 2004. În scopul de a analiza, din punct de vedere juridic, modul în care sunt aplicate de către instanța de judecată prevederile Codului civil în legătură cu asigurarea facultativă a bunurilor, este mai întâi necesar să fie cunoscute circumstanțele stării de fapt, așa cum sunt ele reflectate în această pronunțare:
“Reclamanta reprezintă o companie comercială, care exercită activitatea „Duty Free” în unitatea sa comercială, situată în incinta aeroportului „Nënë Tereza” (Maica Teresa), Rinas, 17 km în nordul capitalei țării, Tirana. În această unitate, compania își vinde diferite bunuri precum țigări, parfumuri, băuturi alcoolice, dulciuri, accesorii etc. În data de 2 iunie 2004, societatea respectivă a încheiat un contract de asigurare a bunurilor cu pârâta, compania de asigurare INSIG sh.a. pentru despăgubirea prejudiciului în caz de incediu în unitatea comercială respectivă, fapt care este recunoscut de ambele părți în litigiu și care este prevăzut de asemenea în polița de asigurare nr. 30 din 2 iunie 2004. Părțile căzuseră de comun acord ca termenul de valabilite al acestui contract să fie de 1 an. Între timp, mai precis, pe data de 17 iunie 2004, în jurul orei 24.00, în magazinul respectiv a izbucnit un incendiu. Din acel moment, reclamanta a informat pârâta, deci compania de asigurare INSIG sh.a, care a adus imediat specialiștii săi pentru a verifica daunele produse, acceptând că este vorba de un caz asigurat provocat de incendiul izbucnit în unitate și a demarat procedurile pentru tratarea și evaluarea prejudiciului. După procedurile de evaluare a prejudiciului, reclamanta (compania de asigurare INSIG sh.a.) și-a recunoscut obligația sa de despăgubire a daunelor cauzate în sumă de 58.974,58 Euro, sumă care rezultă că i-a fost platită reclamantei”.
Analiza acestui caz ne arată că motivul principal care a provocat conflictul judiciar a fost valoarea sumei de asigurare pe care pârâta i-a platit-o reclamantei, care și-a manifestat imediat nemulțumirea pentru suma respectivă, acționând în justiție prin cererea de chemare în judecată. Pentru calcularea valorii concrete a despăgubirii, pe care pârâta trebuie să-l plătească reclamantei, este important a se ține cont de două aspecte: în primul rând, trebuie avut în vedere care a fost suma de asigurare a obiectului asigurat, de altfel obiectul în litigiu, care este 237.751 Euro, în al doilea rand, pentru a evalua daunele concrete aduse asiguratului din cauza cazului asigurat, trebuie aduși în fața instanței de judecată experții din domeniul respectiv.
În legatură cu cele două condiții sus menționate, trebuie afirmat că instanța de judecată a procedat corect, dat fiind că în precizarea indemnizației pe care asigurătorul este obligat să o plătească asiguratului, a avut în vedere faptul ca suma respectivă să nu depășească suma asigurată (237.751 Euro). De asmenea, experții numiți de către instanța au stabilit că paguba se ridică la 208.728,72 Euro, valoare care depășeste cu mult valoarea stabilită din partea asigurătorului (58.974,58 Euro). Dintr-o analiză juridică se constată că decizia aceasta este bine argumentată și în conformitate cu articolul 310 din Codul de procedura civilă albanez2. Instanța de judecată a reușit să argumenteze, în mod corect, după cum urmează:
„Instanța apreciază ca fiind corecte și îndreptățite toate revendicările reclamantei, ținând cont, printre altele, și de concluziile profesionale ale experților; concluzii care sunt în armonie și legatură cu celealte probe aduse în fața instanței, care sunt de altfel apreciate ca obiective și imparțiale în procesul de evaluare sau calculare a pagubei. Un argument în plus care a convins instanța să hotărască astfel este și expertiza efectuată de organul de procuratură, din 1 septembrie 2004, după care valoarea prejudiciului adus se ridica la 178.799, 35 Euro, și nu 58.974, 58 Euro, suma indicată de pârâtă (compania de asigurare INSIG sh.a.).
Așadar, se constată o cvasi-apropriere între evaluarea organului de procuratură și evaluarea întocmită din partea experților numiți de instanța de judecată. În orice caz, suma la care au ajuns procurorii este de multe ori mai mare decât suma evaluată de către pârâtă (compania de asigurare INSIG sh.a). Între timp, faptul ca actul organului de procuratură reprezintă un document oficial al unui organ specializat și imparțial, ajută instanța să își creeze o convingere juridică interioară mai consolidată în sensul că evaluarea daunei de către pârâtă este cu mult mai subiectivă decât în realitate și că suma la care au ajuns experții apare mult mai realistă.
Un alt argument logic care scoate în evidență adevărul este și faptul că incendiul s-a produs la numai 15 zile după încheierea contractului semnat între asigurat și asigurător, ceea ce înseamnă că unitatea comercială deținea în locație multe produse de lux. Pe de altă parte, se știe că din punct de vedere legal, suma asigurată se stabiliște de asigurător ținând cont tocmai de valoarea bunului care va fi asigurat în momentul încheierii contractului de asigurare. Mai concret, această sumă asigurată nu poate fi mai mare decât valoarea reală a bunului respectiv, în conformitate cu Codul civil2. Instanța ajunge la o concluzie logică, conform căreia valoarea bunului a fost calculată în mod profesionist de către experții angajați în cauză, iar faptul că incendiul a izbucnit la numai 15 zile de la încheierea contractului, arată că în unitatea comercială respectivă se aflau cantități mari cu produse, iar prejudiciul cauzat a fost unul mare”.
Un alt caz care ni se pare interesant cu privire la contractul de asigurare de bunuri este decizia Curții Supreme de Justiție din Republica Albaniei, nr. 1063, care a anulat o decizie pronunțată de Curtea de Apel Tirana, ordonând rejudecarea procesului cu un alt complet de judecata, pentru că în partea sa argumentativă, scoate în evidență câteva probleme legale (de lege) privind aplicarea corectă a prevederilor care reglementează contractul de asigurare facultativă a bunurilor, în conformitate cu Codul civil. Împrejurările de fapt, care au influențat Curtea să pronunțe o astfel de decizie, sunt după cum urmează:
“Societatea comercială „Hafizur” sh.p.k. a încheiat un contract de asigurare de bunuri transportate cu pârâta, sucursala companiei de asigurare INSIG s.a., la data de 09.07.1999, și a plătit prima de asigurare în sumă de 377 USD. Obiectul contractului de asigurare a fost asigurarea bunurilor în timpul transportului, pe care compania respectivă le transporta prin nava „CMA DJAKARTA” dinspre Republica Populară Chineză înspre Republica Albaniei. Reclamanta, compania comerciala „Hafizur” sh.p.k. pretinde că în data de 10.07.1999, nava care făcea transportul bunurilor asigurate, a eșuat, lovindu-se în nisip în aproprierea capitalei egiptene Cairo și în ciuda eforturilor făcute, nu s-a putut reuși scoaterea ei, provocând reclamantei daune serioase care se ridică la 32.257 USD”.
Din moment ce această dispută nu s-a putut soluționa prin întelegerea sau acordul părților, reclamanta a înaintat o cerere de chemare în judecată împotriva pârâtei, având ca obiect recompensarea daunei cauzate ce rezultă din contractul respectiv și în conformitate cu stipulațiile Codului civil. Pe baza cererii de chemare în judecată, instanța de judecată a districtului Tirana, prin decizia sa nr. 3995 din 14.02.2000 a hotărât să admită cererea de chemare în judecată a reclamantei, obligând-o pe pârâta INSIG, sucursala Tirana, să-i achite contravaloarea prejudiciului suferit, companiei comercială Hafizur sh.p.k., suma de 32.257 USD, decizie care a rămas definitivă la Curtea de Apel Tirana, prin decizia nr. 592, la 15.05.2001.
În anularea deciziei Curții de Apel, Curtea Supremă de Justiție argumentează, printre altele:
“Decia pronunțată de Curtea de Apel terbuie să fie anulată, iar cazul trebuie să fie rejudecat din aceste motive: Articolul 1113 al Codului civil stabilește că: ”În contractul de asigurare, una dintre părți, asigurătorul, dacă s-a produs cazul asigurat, se obligă: a) în cazul de asigurare a bunurilor să despăgubească celelalte părți pentru prejudiciul suferit în limitele sumei prevăzute în contract”. Ținând cont de cele spuse mai sus, instanța trebuie să probeze, mai întâi, existența raportului juridic de asigurare (contractul de asigurare) între părți, care să exprime „voința părților pentru a crea, modifica sau stinge drepturile și obligațiile lor”. Pârâta a apreciat ca nefondată cererea de chemare în judecată și a pretins că nu a exprimat nicio voință de a încheia un contract de asigurare cu reclamanta. Pârâta a încercat să convingă instanța insistând că personale care au semnat în numele ei contractul cu reclamanta, nu au fost autorizați în acest sens și de aceea a înaintat o plângere penală împotriva lor. Acest nou fapt care nu a fost verificat de către Curtea de Apel, este de o importanță deosebită și influențează în luarea deciziei. Curtea de Apel trebuia să solicite de la organul de procuratură date cu privire la pretinsa plângere penală a pârâtei. Numai după administrarea acestor date, instanța trebuie să se pronunțe dacă în speță condițiile contractului au fost respectate, în conformitate cu articolul 1121 al Codului civil (nevalabilitatea contractului), dispoziție care nu a fost luată în seamă de Curtea de Apel, care a acceptat a priori existența și valabilitatea contractului. Curtea de Apel a analizat consencințele contractului de asigurare, fără a verifica mai întâi valabilitatea contractului, acceptând evaluarea pagubei în suma de 29.548 USD. Curtea de Apel nu a respectat, de asemenea, prevederile articolelor Codului civil cu privire la confirmarea cazului asigurat și evaluarea pagubei. Curtea de Apel trebuie să-i ceară reclamantei, care are de altfel sarcina probei, să prezinte toate actele care pot proba cazul asigurat (locul unde s-a produs cazul asigurat, procese verbale încheiate în conformitate cu legislația țării unde a avut loc cazul asigurat), cu atât mai mult că este vorba de asigurarea bunurilor, probele în scris care adeveresc valoarea pagubei și informațiile furnizate asigurătorului în legatură cu cazul asigurat. În conformitate cu articolul 1127 al Codului civil, atunci când din partea asiguratului nu sunt îndeplinite condițiile mai sus menționate, asigurătorul are dreptul de a refuza plata indemnizației de asigurare. În procesul de rejudecare, Curtea trebuie să investigeze dacă există vinovăția necesară pentru a solicita asigurătorului să își îndeplinească obligația de despăgubire. Curtea trebuie să investigheze de asemenea dacă asiguratul a respectat și îndeplinit obligațiile sale pentru a reduce pagubele prin luarea măsurilor cuvenite, în conformitate cu articolul 1141. Conform articolul 1143 din Codul civil, „asigurătorul se eliberează de obligația de despăgubire dacă cazul asigurat a fost provocat cu intenție sau dintr-o neatenție gravă a asiguratului”, ceea ce nu a fost analizat cu probe de către Curtea de Apel”.
Printr-o analiză juridică succintă a deciziei Curții Supreme de Justiție, unii autori constată că ea ridică probleme importante ce sunt legate de punerea în practică a prevederilor Codului civil cu privire la contractul de asigurare facultativă a bunurilor, începând cu noțiunea contractului, obligațiile părților, mai bine zis cu obligațiile asiguratului și terminând cu cazurile de nevalabilitate a contractului și refuzul asigurătorului de a despăgubi pe asigurat. În argumentația sa juridică, Curtea Supremă de Justiție a lăsat câteva sarcini pentru Curtea de Apel și a ridicat niște probleme care nu au făcut obiectul unei dezbateri între părți în instanțele inferioare. Aplicarea unor astfel de sarcini ar fi adus la respingerea cererii de chemare în judecată, ceea ce apreciem că nu este corect și nici nu ar fi trebuit date în decizia Curtii Supreme de Justitie.
Așadar, în argumentarea deciziei sale, când analizează problema legitimării ori dreptului reprezentantului pârâtei de a încheia un contract de asigurare, pentru care pârâta pretinde că nu a fost autorizat și de aceea a întocmit plângere penală împotriva lui, Curtea Supremă de Justiție solicită instanțelor inferioare să investigheze acest fapt, ceea ce este susținut și de alți juriști. În legătură cu nevalabilitatea contractului de asigurare de bunuri, bazată pe articolul 1121 din Codul civil, care stipuleaza că, „contractul de asigurare nu este valabil dacă se dovedește că riscul de asigurare nu a existat sau a încetat să mai fie, înainte de sfârșitul contractului”, autorul argumentează ca nevalabilitatea nu a făcut obiectul litigiului respectiv, insistând că Curtea Supremă a acordat mai mult decât pretențiile părților.
De asemenea, Curtea Supremă de Justiție a mai lăsat alte sarcini pentru instanțele inferioare (Curtea de Apel) în legatură cu „simularea” cazului asigurat, prevăzut în articolul 1141 din Cod civil care se referă la cazurile când paguba a fost cauzată intenționat, ori de negligență foarte gravă a asiguratului, ceea ce eliberează pe asigurător de obligația de a despăgubi daunele. Autorul nu susține
recomandarea Curții Supreme către instanțele inferioare, pornind de la faptul că această pretenție nu a fost ridicată de nici una dintre părțile în litigiu. Deopotrivă, această pretenție este în contradicție cu Codul de procedura civilă, care prevede că instanța se pronunță numai despre ceea ce i se cere.
Se mai constată că Curtea Supremă de Justiție a confundat despăgubirea daunei contractuale (articolul 1113) cu dauna extra-contractuală, prevăzută în articolul 608, atunci când aceasta autorizează Curtea de Apel „să investigheze elementul de vinovăție”. Tocmai această parte a deciziei ne convinge că argumentarea Curții Supreme de Justiție este ilogică, și dată cu încălcarea legii și de aceea nu trebuie aplicată de către instanțele inferioare.
Secțiunea 2. Asigurarea de răspundere civilă.
2.1. Asigurarea de răspundere civilă în dreptul românesc
Asigurarea de răspundere civilă presupune mai multe elemente definitorii, principalul fiind acela că asigurătorul se obligă să plătească despăgubirea direct către o terță persoană prejudiciată ca urmare acțiunilor asiguratului.
Așadar, asiguratul alege să își protejeze în acest caz patrimoniul spre a nu răspunde în fața unor persoane pe care le poate prejudicia urmare a exercitării activității sau a îndeletnicirilor sale. Beneficiarul asigurării va fi practic terța persoană prejudiciată care nu este cunoscută la momentul încheierii contractului de asigurare.
Asigurarea de răspundere civilă se încheie în general în cazurile în care asiguratul prin activitatea sa, ori ca urmare a unei acțiuni obișnuite a acestuia, este expus unui risc de prejudiciere a terților.
În principiu, asigurările de răspundere civilă sunt impuse și de legiuitor, pentru protecția terțelor persoane în cazul producerii riscului asigurat.
În prezent, legislația română stabilește diferite cazuri în care asigurarea de răspundere civilă este obligatorie. Cel mai răspândit dintre acestea este asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse de prin accidente de autovehicule.
Această asigurare este obligatorie pentru toți proprietarii de autovehicule și tramvaie înmatriculate în România și este reglementată de Legea nr. 136/1995.
În cazul producerii riscului asigurat, respectiv paguba produsă unei terțe persoane printr-un accident auto, asigurătorul este obligat să plătească direct persoanei prejudiciate suma datorată cu titlu de despăgubire.
Un caz interesant în această materie a fost analizat de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a statuat că : „Asigurarea obligatorie de răspundere civilă acoperă numai răspunderea civilă delictuală a asiguratului sau a celui care conduce autovehiculul implicat în producerea unui accident, nu și riscul de deces al conducătorului auto, acesta fiind specificul asigurării de răspundere civilă, anume căacoperă pagubele produse terților, și nu pe cele ale propriilor asigurați.
Prin urmare, nu se pot acorda despăgubiri soțului (soției) sau persoanelor care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, în cazul în care acesta din urmă avea încheiată o asigurare de răspundere civilă, iar nu o asigurare de persoane, în cazul căreia să se plătească, la realizarea riscului, suma asigurată, independent de ideea de prejudiciu”.
Instanța supremă a scos în evidență specificul asigurării de răspundere civilă, respectiv că urmare a producerii riscului asigurat, despăgubirile se plătesc direct persoanei prejudiciate, iar nu asiguratului.
Modul de asigurare pare atipic însă este unul specific, pentru acele categorii de persoane asigurate care practică o activitate sau o profesie în exercițiul căreia se pot produce statistic mai multe prejudicii terților, așa cum este de exemplu cazul unui accident auto cu victime. Asiguratul în aceste cazuri nu urmărește obținerea ulterioară a unui beneficiu material direct ci a unuia indirect, respectiv evitarea diminuării patrimoniului său cu suma reprezentând despăgubirile de plată.
Pentru a putea beneficia de despăgubiri proprii, care să intre în patrimoniul propriu, asiguratul trebuie să încheie o asigurare de persoane, care să îi ocrotească viața sau integritatea fizică.
Un alt exemplu este și asigurarea de răspundere civilă profesională pentru medici, farmaciști și alte persoane din domeniul asistenței medicale. Funcționând pe același principiu ca și exemplul anterior, asiguratul este o persoană a cărui activitate îl expune unor potențiale erori care să prejudicieze pe terți.
În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat anterior : „Din economia dispozițiilor art. 656 din Legea nr. 95/2006 reiese faptul că personalul medical are obligația încheierii unei asigurări de malpraxis pentru cazurile de răspundere civilă profesională pentru prejudicii cauzate prin actul medical, condiție obligatorie pentru angajare.
Atâta vreme cât legea română reglementează în mod expres asigurarea de malpraxis a personalului medical ca o formă de asigurare distinctă în sarcina acestuia, încheiată în mod individual, distinctă de orice formă de asigurare încheiată de către instituția medicală angajatoare – care vizează prejudiciile produse ca urmare a unor evenimente care au legătură cu activitatea desfășurată de instituție și a cărei răspundere civilă poate fi angajată în oricare dintre formele prevăzute de art. 1000 C. civ. -, este evident că în obiectul contractului de asigurare încheiat între unitatea medicală și asigurător nu este inclusă și asigurarea pentru malpraxis și, ca atare, asigurătorul instituției medicale nu răspunde pentru prejudiciile cauzate de medici în îndeplinirea actului medical”.
În domeniul juridic, HG nr. 64/2011 privind Statutul profesiei de avocat impune pentru această categorie profesională obligația de a încheia o asigurare obligatorie pentru răspunderea față de prejudiciile cauzate terților în exercițiul profesiei. Legea specială impune și limita minimă a sumei asigurate însă, la fel ca și în cazul altor asigurări, nu există o limită superioară impusă astfel încât asiguratul poate alege să o suplimenteze conform necesităților sale.
De remarcat că legislația specială, Codul civil, stabilește că răspunderea pentru prejudicii revine în continuare persoanei care a produs paguba, respectiv asiguratului, asigurătorul putând fi chemat în judecată doar în limita obligațiilor ce îi revin conform contractului de asigurare.
Această mențiune este importantă deoarece în multe cazuri este posibil ca prejudiciul produs să fie superior sumei asigurate.
În ipoteza în care s-ar fi limitat răspunderea doar în persoana asigurătorului, acesta ar fi putut fi obligat să plătească terțului doar în limita sumei asigurate și astfel terțul nu și-ar fi realizat integral despăgubirea. În astfel de cazuri, după răspunderea asigurătorului, asiguratul rămâne în continuare obligat pentru diferența stabilită.
Cuantumul despăgubirilor poate fi stabilit în mod convențională între cele trei părți ale raportului juridic, asigurat, asigurător și terț prejudiciat, precum și în mod judiciar în cazul în care nu există posibilitatea unei înțelegeri convenționale.
Așa cum am precizat, despăgubirea va fi plătită direct de asigurător către terțul prejudiciat, cu excepția cazului în care asiguratul a despăgubit anterior pe acesta. În acest ultim caz, asigurătorul, sub rezerva producerii probei de către asigurat în acest sens, îi va plăti acestuia direct indemnizația de asigurare.
Un aspect important este că suma stabilită drept despăgubire în temeiul acestui raport de asigurare nu poate fi urmărite de către creditorii asiguratului. Rațiunea acestei reglementări o reprezintă necesitatea protecției terților prejudiciați, care de altfel a impus și obligativitatea acestei categorii de asigurări în unele cazuri, chiar și împotriva creditorilor dovediți ai asiguratului.
2.2. Asigurarea de răspundere civilă în dreptul albanez.
Având în vedere dezvoltarea intensă a pieței de asigurare și varietatea contractelor de asigurare care pot deveni cauza abuzurilor de către operatorii de pe piața de asigurare, apreciem că ar fi potrivit, chiar necesar, să se modifice Codul civil albanez, prin reglementarea și a noilor contracte de asigurare, așa cum ar fi: contractele de asigurare de răspundere civilă, contractele de asigurare de credite și garanții și contractele de asigurare de pierderi financiare.
Contractul de asigurare se poate încheia în favoarea unei terțe persoane. În conformitate cu art. 1113 Cod civil decurge conținutul contractului în folosul unei terțe persoane și care determină că în cazul în care s-a ivit cazul asigurat, asigurătorul este obligat despăgubească persoana în folosul căreia s-a încheiat contractul de asigurare. Contractul de asigurare în folosul unei terț poate fi încheiat în cazul de asigurare de bunuri și de persoane.
Pentru a fi valabil încheiat contractul în folosul unui terț trebuie ca terțul beneficiar să nu fie parte în contract și sa aiba un interes asigurabil în obiectul asigurat.
Dintre contractele de asigurare de răspundere civilă, este reglementat printr-o lege specială doar contractul de răspundere civilă auto împotriva răspunzătorilor de prejudicii cauzate terților din cauza accidentelor auto. Ca urmare a accidentului, a treia persoană are dreptul la compensație în conformitate cu normele de drept comun sau poate exercita dreptul de a solicita despăgubire împotriva asigurătorilor de răspundere civilă auto, în conformitate cu legislația albaneză, mai precis, cu articolul 11 din Legea nr. 10455 din 21 iulie 2011 cu privire la unele modificări ale Legii nr.10076 din 12 februarie 2009 -„Cu privire la asigurarea obligatorie în sectorul transporturilor”.
Contractul de asigurare de răspundere civilă este destinat să acopere riscul adus terțelor părți, provocat de utilizarea anumitor produse periculoase sau din cauza exercitarii anumitor profesii care pot deteriora mediul înconjurător. Așadar, ar fi nacesar ca aceste elemente periculoase să fie supuse obligației legale de asigurare de răspundere civilă.
Contractul de asigurare de răspundere civilă are o funcție preventivă. Astfel, în cazul în care prejudiciul nu este pe deplin acoperit de asigurător, atunci persoana vătămată are dreptul de a fi despagubită integral pentru prejudiciul cauzat lui de către asigurător, sau în conformitate cu dreptul civil, persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciului. În conformitate cu reglementarea generală, contractul de răspundere civilă este un contract prin care, asiguratul este obligat să plătească o suma în calitate de primă de asigurare, iar asigurătorul este obligat, odată cu producerea evenimentului asigurat, să despăgubească terța persoană sau pe cel asigurat, după caz.
Ca orice alt contract, contractul de asigurare de răspundere civilă are aceleași caracteristici. La fel ca celealtele contracte de asigurare, acesta este un contract de adeziune, deci pregătit și oferit de societatea de asigurare și care nu poate să fie negociat asupra termenilor și condițiilor prevazute in contract (cealaltă parte este lăsată să accepte sau nu acest contract).
Asiguratul are posibilitatea de a alege compania de asigurări cu care urmează să contracteze, precum și riscurile pe care le acoperă, de a negocia prima de asigurare, plata primei de asigurare și posibilitatea primirii unui bonus din partea asigurătorului, în caz de reînnoire a perioadei de asigurare și cu conditia ca, în timpul contractului anterior să nu se fi produs niciun prejudiciu.
2.2.1 Studiu de caz
Din punct de vedere jurisprudențial, Decizia unificătoare a Camerelor Unite ale Curții Supreme, in cazul Yska vs Biroul Albanez de Asigurare având ca obiect „Despăgubire de prejudiciu patrimonial și prejudiciu moral, costuri de înmormântare și alte cheltuieli necesare, ca urmare a accidentului rutier ce a avut loc la data de 21.10.202, în care și-au pierdut viața răposații J.Y, R.A, I.B.„ este una din deciziile de jurisprudență care au creat elemente noi în interpretarea dreptului asigurărilor în general și al obligațiilor asigurătorului din asigurarea de răspundere civilă în special.
În cadrul acestui litigiu, două instanțe (Tribunalul si Curtea de Apel de la Tirana) au decis să accepte parțial cererea de chemare în judecată (plângerea), prin recompensarea doar a pagubelor patrimoniale suferite de către părinții victimei și respingerea prejudiciului moral, cu afirmația că intr-un astfel de caz se aplică dispoziții specifice privind asigurarea obligatorie, în conformitate cu care, în caz de leziuni provocate de autovehicule neasigurate, sunt de plătit doar pierderea vieții, deteriorarea sănătății și prejudicile patrimoniale (articolul 17 din Decretul nr.295 din data de 09.15.1992), care ar trebui să fie înțelelese ca daune directe ce afectează proprietatea și sănătatea persoanei lezate.
Ambele instanțe au acceptat că reclamanții au calitate procesuală activă pentru a solicita despăgubiri de prejudiciu material și moral, ca moștenitori legali (părinți) ai celor decedați, care au fost uciși printr-un accident de autovehicul, consecință a comportamentului ilicit și din vina conducătorului auto, în timp ce pârâtul (Biroul Albanez de Asigurări), se legitimează pasiv din cauza legislației de asigurare obligatorie care il forțează să plătească daunele cauzate de titularul autovehicului neasigurat. Articolul 17 din Decret prevede că „persoana care a suferit un prejudiciu în urma utilizării unui vehicul cu motor, are dreptul de a solicita despăgubiri de la Fondul de Compensare, la valoarea minimă a sumei asigurate, în cazul în care: a) autovehiculul, prin care s-a produs prejudiciul, nu poate fi identificat; b) titularul unui autovehicul, care a provocat prejudiciul nu este asigurat în conformitate cu dispozițiile prezentului decret; c) autovehiculul identificat sau nu, a fost furat sau jefuit de către persoana responsabilă pentru cauzarea prejudiciului; d) despăgubirea nu poate fi plătită de către asigurător în caz de lichidare”.
Curtea susține că, pe de o parte se aplică reglementările Codului civil și reglementările speciale ale legislației privind despăgubirea prejudiciilor extra-contractuale cauzate terților prin accidente de autovehicule.
Articolul 608 din Codul civil albanez prevede:„Persoana care cauzează în mod ilegal și pe nedrept daune unei alte persoane sau a proprietății sale, este responsabilă pentru daunele cauzate. Persoana care a provocat prejudiciul nu este răspunzătoară dacă dovedește că nu poartă nici o vină. Prejudiciul este considerat ilegal atunci când este o consecință a încălcării sau atingerii intereselor și drepturilor omului, care sunt protejate de ordinea juridică sau bunele moravuri”.
De asemenea, Curtea prezintă același raționament și cu privire la dispozițiile articolului 17 și 18 din Legea citată mai sus, concluzionând că, în mod exclusiv: „Numai în caz de deces, moștenitorii victimei sunt compensați, în calitate de moștenitor pentru prejudiciile patrimoniale cauzate din cheltuielile alimentare și a traiului și de înmormântare, potrivit lit. a, b și a articolului 643 din Codul civil”.
Articolul 643 Cod civil prevede: „Când s-a provocat decesul unei persoane, despăgubirea prejudiciul este compusă din:a) costurile produselor alimentare și de trai pentru copiii săi, soția și părinții inapți de muncă care au fost în sarcina persoanei decedate, în totalitate sau parțial, precum și persoanele ce trăiesc în familia decedatului si se bucură de dreptul la hrană din partea sa;b) cheltuielile necesare pentru ceremonia de înmormântare a decedatului, în măsura în care acestea răspund la circumstanțele personale și familiale ale persoanei decedate.Persoanea care a provocat prejudiciul poate pretinde aceleași instrumente de protectie pe care ar fi folosit cel decedat.Instanța de judecată, ținând cont de toate circumstanțele cazului asigurat, poate decide ca atribuirea să se acorde în natură sau în numerar, o singură dată sau în rate”.
La finalul procesului, instanța judecătorească a acceptat parțial plângerea reclamantului, prin acceptarea de despăgubire pentru daune aduse celor doi părinți din prima victimă (adult de 31 de ani), costurile pentru cheltuielile de trai și de înmormântare, în timp ce pentru ceilalți reclamanți (părinții copiilor minori, respectiv de 12 si 13 ani) instanță a acceptat numai despăgubirea pentru cheltuielile de înmormântare, argumentand că „copiii sunt minori și nu îndeplinesc criteriile din articolul 643 din Codul Civil, pentru că defunctul nu a avut capacitatea de a acționa în conformitate cu legea, care nu îi cunoaște dreptul la muncă. Instanța a făcut de asemenea referire la articolele 192 si 193 din Codul Familiei, pronuntandu-se că părinții defunctului nu au adus dovezi clare că sunt în încapacitate de muncă și fără mijloace de subzistență suficiente”.
Tribunalul a prețuit ca neîntemeiată cererea pentru prejudiciul moral, deși, pe de-o parte susține că pierderea unui copil este o întâmplare foarte gravă și dureroasă, ceea ce complică si exacerbează în continuare starea de spirit a rudelor victimei, astfel încât acesta cuprinde daune nepatrimoniale în conformitate cu articolul 625 din Codul civil, dar pe de altă parte, curtea a prețuit că, pe baza articolului 17 și 18 din Decretul nr.295 din 15.09.1992, pot fi despăgubiți urmare a accidentului mortal, „pentru daunele aduse sănătății și alte pagube materiale, suferite de persoane rănite prin accident de mașină”. Această decizie a fost menținută si de Curtea de Apel cu aceeași motivare.
În recursul depus la Curtea Supremă de Justiție, reclamantul a susținut, în scurt, că:
1. Instanțele de fond nu au efectuat o anchetă judiciară completă;
2. Instanțele au aplicat în mod eronat legea pentru că argumentele lor sunt bazate pe încălcarea drepturilor fundamentale ale omului;
3. Curtea de Apel a aplicat greșit articolul 643 din Codul Civil, confundând capacitatea de a produce venituri cu dreptul la muncă;
4. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea de Apel a aplicat greșit articolul 625 din Codul Civil și legislația specială de asigurare obligatorie, prin negarea reclamantului titlul de prejudiciu moral, sub forma de „deteriorare a sănătății”, care, potrivit reclamanților, include nu numai lezarea de sănătate într-un sens restrâns, ci și încălcarea dreptului la o viață normală privată și de familie, fără durere spirituală.
Colegiul Civil al Curți Supreme de Justiție a prețuit că în astfel de cazuri este necesar să se mențină o poziție unitară a acțiunilor în revizuire în Camerele Unite ale Curții Supreme, care sunt prefixate pentru a rezolva următoareleprobleme de drept ridicate de speță:
1. Dacă, în cazul unor accidente automobilistice, pe seama Decretului nr.295 din 09.15.1992, și în cazul în care persoana accidentată este un minor care nu are în îngrijire alte persoane, ar trebui cumva ea să beneficieze de o recompensă pentru acoperirea costurilor de trai și de viață ale membrilor familiei sale, ținând cont de modul de redactare a dispozițiilor articolului 643, litera a) din Codul civil?
2. Dacă primesc sau nu despăgubire (remunerație) pentru prejudiciul moral, membrii de familie ai victimelor, în sensul articolului 625 din Codul civil, privit în legătură stransă cu Decretul nr.295 din 15.09.1992 și articolul 44 din Constituție ?
3. Care (ce) va fi considerat „prejudiciu moral” și care sunt criteriile de definire în astfel de cazuri, luand în vedere legislația în domeniul asigurărilor auto?
Concluziile colegiului civil al Curții Supreme au fost următoarele:
1. Reclamanții au susținut că prin cererea lor de chemare au prezentat niște fapte și dovezi relevante suficiente pentru a forța pârâtul să despăgubească toate daunele patrimoniale și morale, cheltuielile de înmormântare și alte cheltuieli necesare și rezonabile, cauzate de accidentul de mașină care a ucis copiii lor, bazându-se pe articolul 608 și următoarele din Codul civil, prevederile Codului familiei și legislația privind asigurarea obligatorie a deținătoriilor (utilizatorilor) de autovehicule pentru răspundere civilă către terți. Instanțele care au judecat anterior nu au efectuat o anchetă judiciară completă si nici nu au dat răspunsuri exhaustive despre diferitele tipuri de prejudiciu material și moral suferit de reclamanți.
Această decizie a ambelor instanțe judecătoresti nu este bazată pe lege. Având în vedere principiile fundamentale în judecarea litigiilor civile, precum și natura intereselor legale protejate într-o cerere de chemare în judecată pentru daune civile și despăgubirea unui prejudiciu extracontractual, Camerele Unite ale Curții Supreme ajung la concluzia unificatoare, potrivit careia: „în cadrul procedurilor judiciare având ca obiect obligațiile care decurg din cauzarea daunei, în cazul în care reclamantul solicită despăgubiri pentru toate tipurile de daune sau pentru toate daunele patrimoniale sau morale acest mod de anchetă constituie dispunerea sa de a solicita despăgubiri pentru orice element de prejudiciu patrimonial și prejudiciu moral. Dar, dacă cererea de chemare în fața instanței conține cercetări cu privire la compensarea cifrelor concrete a prejudiciului suplimentar (extra-contractual), instanța are obligația să respecte, pe timpul procesului și deciziei, aceste cercetări (căutari) specifice. Cu toate acestea, instanța trebuie să orienteze și să ceară părților să dea explicații cu privire la natura litigiului, în funcție de clarificarea cercetărilor și obiecțiunilor referitor la drepturile și interesele legitime ale persoanelor lezate”.
2. În recurs, ca și în timpul procesului, reclamanții susțin că ei se bucură de legitimitate activă ca persoane lezate, deci ca persoane care au suferit daune materiale și morale ca urmare a pierderii viețiilor omenești prin accidente de autovehicule, dar și ca moștenitori legali ai acestora (prezentând ca dovadă testamentul sau actul doveditor al calității de moștenitor). Pe de altă parte, în hotărârile și deciziile date, instanțele de judecată s-au concentrat pe recunoașterea legitimității active a reclamanților, bazată în primul rând pe calitatea lor ca moștenitori legali ai persoanelor decedate.
Această atitudine a instanțelor constituie o aplicare incorectă a legii, în ceea ce privește sensul și scopul instituției juridico-civile al prejudiciul extra-contractual, ceea ce a dus la constituirea greșită a părților litigante în proces și adoptarea unei atitudini tocmai greșită și confuză ale instanțelor de judecată în legatură cu cercetările cererii de chemare, în cadrul cazului legal și obiectului respectiv. Camerele Unite ale Curții Supreme au susținut că unul dintre principiile fundamentale ale coexistenței în societatea umană este interdicția de vătămare a altei persoane (alterum non laedere, sau neminem laedere). Aplicare acestui principiu este reglementată de Codul civil albanez și dispozițiile sale suplimentare privind răspunderea civilă extra-contractuală, prevăzute de articolele 608 și următoarele. Această responsabilitate este cunoscută sub numele de responsabilitate acquilene (lex aquila de damno), însemnând că orice persoană care încalcă drepturile și interesele legitime ale altei persoane, este obligată să-l restituie. Prin despăgubire, se incearcă repunerea completă a persoanei păgubite (lezate) în situația anterioară, în care s-ar fi găsit dacă nu întâmplat fapta ilicită.
Prin urmare, în aplicarea articolelor 608, 625, 643 lit. a ale Codului civil din Albania, Camerele Unite ale Curții Supreme conclud să unifice că:„Fiecare subiect, lezat în drepturi și interese legitime personale și patrimoniale prin fapta ilicită, chiar dacă el nu este subiectul pasiv al acestei fapte, își are dreptul subiectiv, altfel zis, se bucură de legitimitate activă de a cere (ius proprius) plata daunelor materiale și prejudiciul moral suferit. Această legitimare activă, în principiu, nu este condiționată de calitatea de moștenitor a persoanei vătămate, ci numai de calitatea sa de reclamant, ca persoană afectată de fapta ilicită”.
În cazul de provocare a decesului prin fapta ilicită, la fel ca în acest caz, au calitate procesuală activă pentru a solicita despăgubirea prejudiciului patrimonial și moral doar membrii familiilor victimelor. În caz de deteriorare a sănătății, persoana lezată însuși are legitimitate activă și, în anumite circumstanțe și membrii familiei sale. În ambele cazuri, legitimitate activă pot avea și persoana care coabitează cu victima fără să fie însă legată în căsătorie și în situații excepționale și alte persoane apropiate de sânge sau rudenie.
În cazul în care Curtea acceptă cererea de chemare a reclamantului, ea nu se limitează la acordarea unei sume întregi forfetară pentru întreg cercul de persoane care se legitimează ca vătămate. Curtea stabilește, de fapt, compensarea adecvată a tuturor persoanelor care sunt legitimate ca lezate în raport cu nivel individual, concret al încălcării drepturilor și intereselor lor prin fapta nelegală.
3. În recurs, reclamanții susțin că instanțele au aplicat greșit legea, acceptând numai parțial căutările din proces. Potrivit reclamanților, prin cererea de chemare în fața instanței, s-a solicitat despăgubirea prejudiciului patrimonial și moral suferit, deoarece au fost încălcate drepturile și interesele lor legitime ca urmare a pierderii vieților copiiilor lor, prin acțiuni ilegale și cu vinovăția persoanelor care au cauzat prejudiciul. Reclamanții susțin că instanțele au aplicat în mod greșit articolul 608 din Codul Civil, coroborat cu articolul 18 lit. b) din Decretul nr.295 din 15.09.1992, potrivit căruia se despăgubesc persoanele pentru prejudiciul cauzat de „moartea, dăunarea sănătății și a bunurilor …” când susțin că este recompensat numai prejudiciul cauzat „în persoana sa” și „proprietatea sa”, adică decesul, deteriorarea sănătății și pagubele patrimoniale ale victimei și nu prejudicile moștenitorilor victimei accidentului auto.
Camerele Unite ale Curții Supreme consideră că revendicările reclamanților sunt întemeiate pe lege, iar atitudinea instanțelor inferioare constituie o aplicare incorectă a acesteia, nu numai pentru sensul juridic al daunei extra-contractuale, cercului celor lezati și dreptului și interesului lezat prin fapta ilicită, ci și în ceea ce privește legătura de cauzalitate între fapta ilegală și prejudiciul suferit.
În conformitate cu articolul 608 din Codul civil, „Persoana care cauzează în mod ilegal și pe nedrept daune unei alte persoane și bunurilor sale, este obligată să despăgubească daunele cauzate”.
Această dispoziție prevede fapta juridică umană a comportamentului ilegal și vinovăția unei persoane care a cauzat prejudicii unei alte persoane. Dacă se adeverește fapta ilegală și legătura sa cauzală cu prejudiciul, atunci apare relația de răspundere, dreptul subiectiv al părții vătămate de a solicita despăgubiri și răspundere a persoanei responsabile de a-l despăgubi.
În interpretarea acestei dispoziții, prin cauzare de prejudicii unei persoane sau bunurilor sale se subînțelege nu numai relația dintre el și prejudiciu, ci și diferența dintre prejudiciile patrimoniale și cele morale, cu privire la drepturile și interesele legitime ale persoanei lezate.
Pe de altă parte, în conformitate cu articolul 18 din Decretul nr.295 din data de 09.15.1992, se prevede despăgubirea pentru daune aduse ”vieții, sănătății și a bunurilor…”. Această prevedere are ca scop să definească aceste trei tipuri de fapte ilegale, cum ar fi accidentele rutiere, evenimentul asigurat, prin verificarea cărora, persoana lezată poate suferi diferite încălcări de drepturi individuale, de proprietate, morale sau ambele.
Camerele Unite ale Curții Supreme ajung într-o concluzie unificatoare că:„În esență, prin dispoziția articolului 608 din Codul civil și articolul 18 din Decretul nr. 295 din 09.15.1992, legiuitorul prevede protecția, de la fapta ilegală, a terțului, în ceea ce privește în special drepturile individuale (absolute sau relative) ale unei persoane și de proprietate (reale), cum ar fi dreptul la viață, sănătate, personalitate, demnitate, de familie, viața privată, proprietate, etc. În caz de încălcare a acestor drepturi prin fapta ilegală, partea vătămată are dreptul subiectiv relativ de a solicita despăgubire pentru prejudiciul extra-contractual”.
În acest sens, decesul, în conformitate cu articolul 18 lit. b) din Decret, este tocmai fapta ilicită care cauzeză prejudiciul persoanei vatămate (articolul 608 din Codul civil). În acest caz, la fel ca și împrejurările cauzei, obiect al acestui studiu, în plus față de încălcarea dreptului fundamental al victimei la viață, sunt încălcate, dupa caz, si drepturile fundamentale ale altor persoane asociate cu acesta, care includ părinții victimelor, în postura de reclamanți. Aceste încălcări sunt cauzate în dreptul la personalitatea sau proprietatea lor, sau sub diverse forme de prejudiciu material sau moral. Aceeași interpretare se aplică prejudiciului de sănătate în conformitate cu articolul 18 lit. b) din lege. În acest caz, persoana lezată în sănătatea sa ar putea fi afectată în același timp în drepturile de proprietate (articolul 641 din Codul civil), precum și morale (deteriorare a sănătății și a personalității, articolul 625 din Codul civil). În afară de deteriorarea sănătății persoanei, în funcție de împrejurările de fapt, ar putea fi afectate în drepturile personale și de proprietate și alte persoane.
4. În general, Camerele Unite ale Curții Supreme consideră că aplicarea greșită a legii de către instanțele de judecată în legătură cu căutările cererii de chemare în judecată, au influențat decisiv spre o înțelegere greșită și aplicare necorespunzătoare a legii, cu privire la instițutia juridico-civilă a legăturii de cauzalitate. Prin urmare, Camerele Unite ale Curții Supreme au apreciat că trebuie luat în considerare esența sensului instituției juridico-civile privind legătura cauzală și executarea sa corespunzătoare referitor la problemele, ale căror obiect este răspunderea civilă extra-contractuală.
Importanță în speță a prezenta și articolul 13 din Codul Penal albanez care stipulează că: „Nimeni nu răspunde penal, atunci când între acțiune sau omisiune și consecințele sau oportunitățile pentru producerea lor, lipsește legătura de cauzalitate”. În timp ce Codul civil, prin articolul 609 prevede că: „Prejudiciul trebuie să fie rezultatul direct și imediat al acțiunii sau inacțiunii unei persoane”.
În conformitate cu dispozițiile citate, dovada legăturii de cauzalitate este o condiție esențială pentru atragerea răspunderii penală și civilă ale autorului faptei ilicite și pentru determinarea pedepsei penale și a limitei răspunderii civile în cauză. Dar, în dreptul penal, interesul legitim este protejat dacă este prevăzut în mod expres de o dispoziție specifică a legii, chiar și în cazul în care persoana vătămată este însuși titularul (purtătorul) dreptului încălcat. Iar, în caz de răspunderea civilă extra-contractuala, interesul legitim este juridic protejat în orice caz, dacă acesta este afectat ca urmare a oricarui act sau omisiune care este dovedit ilegal și efectuat din vina autorului lor, în cazul în care persoana vătămată nu este, într-un sens material, în mod necesar și direct subiect pasiv al comportamentului ilegal al cauzatorului de prejudiciu.
În acest sens,Camerele Unite ale Curții Supremeajung la concluzia unificătoare că:„În conformitate cu articolul 609 din Codul civil privind acceptarea răspunderii civile extra-contractuale, trebuie să fie probată legătură materială de cauzalitate între comportamentul (acțiune sau inacțiune) ilicit (nelegal) și prejudiciu. În plus, față de stabilirea daunelor concrete rezultate din această acțiune contrară legii și atribuirea despăgubirii pentru prejudiciul cauzat, trebuie să fie probată și legătura de cauzalitate juridică între ele”.
Prin legătura de cauzalitate se stabilește care este persoana responsabilă (subiect activ) și legătura de cauzalitate între cele trei elemente obiective și subiective ale faptei ilicite (cazul asigurat): comportamentul ilicit (obiectul), culpa (subiectiv) și efectul obținut de la acestea; deci prejudiciul adus unei persoane față de afectarea personalității și bunurile sale. În acest caz, se aplică principiul juridic „condicio sine qua non”, în conformitate cu care, provocarea efectului vătămător nu s-ar fi confirmat în cazul în care nu exista cauza, comportamentul nelegal și culpabil al persoanei responsabile pentru cauzarea prejudiciului.
În acest sens, legătura de cauzalitate nu este întreruptă dacă, după verificarea faptei ilicite și efectului natural provocat de ea (prejudicierea intereselor legitime ale subiectului pasiv din cauza comportamentului cauzator de prejudiciul), urmează noi fapte verificate cu efecte dăunătoare, care sunt considerate în legătură cu acestea și un rezultat direct și imediat al aceleiași fapte ilicite, deoarece se dovedește că, dacă acest lucru nu se întâmplă, noua faptă, în sine, nu ar fi putut provoca ea însăși același rezultat dăunător.
În cazul speței analizate, Curtea a admis că s-a dovedit legătura de cauzalitate materială între comportarea ilegală și culpabilă a utilizatorului de autovehicul și consecința acestui eveniment (decesul sau pierderea viețiilor copiilor reclamanților), dar a acceptat doar parțial cererea de chemare în judecatăîn sensul acordăriidoar a cheltuielilor de înmormântare și costurilor pentru hrană și de trai zilnic ale copiilor lor, susținând în mod cu totul greșit că Codul civil și Decretul recunosc doar prejudiciul suferit asupra personalității și bunurilor persoanei prejudiciată în urma accidentului și nu de la terți, deoarece nu se confirmă legătura cauzală materială între comportarea ilicită a persoanei ce a cauzat prejudiciul și consecințele negative pe care reclamanții pretind că le-au avut de suportaqt din cauza acestui comportament. Această atitudine greșită a instanțelor de fond contrazice însuși instituția de răspunderea civilă extra-contractuală, în conformitate cu care, oricine provoacă daune către terți, este obligat să-l despăgubească. Respingând cerințele reclamanților, instanțele de judecată nu au aplicat legătura de cauzalitate, de certificare juridică de cauză și efect între fapta ilegală (acțiune ilicită și de vină a autorulului de accident, soldat cu moartea copiiilor) și alte consecințe concrete de încălcare a intereselor legitime patrimoniale și morale ale rudelelor victimelor (reclamanții).
Se prezumă că decesul defuncțiilor prin fapta ilicită (accidentul) la o vârstă fragedă determină încetarea relațiilor părintești și de rudenie cu reclamanții și familiile lor și, în consecință, și încălcarea intereselor legale patrimoniale și morale care privesc personalitatea supraviețuitorilor, cum ar fi calitatea de viață, sanctitatea familiei, durerea și suferința reciprocă. Între timp, reclamantul trebuie să facă dovada, prin alte mijloace de probă, legătura de cauzalitate între această faptă ilicită și alte încălcari sub formă de deteriorare a sănătății suferite de acestea, sau orice altă formă de daune materiale. În acest tip de proces, sarcina probei îi revine pârătului, el trebuind să dovedească contrariul; în caz contrar, cercetarea reclamantului se va considera dovedită.
5. Reclamanții din recurs susțin că, urmare a punerii în aplicare incorectă a legii, instanțele judecătorești au respins practic cererea de chemare pentru compensarea daunelor materiale sub formă de cheltuieli de alimentare și de viață, ca urmare a decesului minorului (art. 643 din Cod civil). Ei susțin că s-au încalcat grav drepturile fundamentale ale omului, cum ar fi dreptul individual de producție, în sensul capacitățiide a produce venituri, în timp ce instanțele confundă „capacitatea de a produce venituri” cu permiterea sau interzicerea dreptului la muncă. În ceea ce privește această reținere, ambele instanțe de fond susțin că numai moștenitori legali ai victimei, care au fost majori la momentul decesului, se bucură de dreptul la despăgubiri pentru cheltuielile pentru hrană și condițiile de viață, în conformitate cu litera o)a articolului 643 din Codul civil.
Camerele Unite ale Curții Supreme consideră că această atitudine constituie o aplicare incorectă a legii, atât în ceea ce privește sensul de pagube materiale, în conformitate cu articolele 486 și 608 din Codul civil, precum și domeniul de aplicare al compensației, în conformitate cu articolul 643 din Cod. Prejudiciul patrimonial presupune de fapt, lezarea în sens strict a bunurilor persoanei păgubite, și anume pierderea de proprietate în mod nelegal. Prin urmare, compensarea daunelor materiale este destinată a restabili proprietatea persoanei vătămate în situația anterioară, așadar golul creat dintre statutul economic prezent cu cea în care s-ar fi situat în cazul în care nu se dovedea fapta nelegală.
Cu privire la prejudiciul patrimonial, articolele 486 și 640 din Codul civil recunosc prejudiciul suferit prin privarea parțială a dreptului de proprietate în sensul reducerii acesteia, cunoscut sub numele de prejudiciul real sau daune de urgență damnum emergens și pierderea de profit, lucrum cessans. În principiu, diferența dintre prejudiciul de urgență, quantum mihi abest și pierderea de profit, quantum lucrari potui rezidă în actualitatea sau nu, a intereselor patrimoniale prejudiciate. În primul caz, obiectul prejudiciului este reducerea sau pierderea interesului patrimonial actual și anume a unui patrimoniu care aparține persoanei prejudiciate la momentul producerii cazului asigurat. În cazul pierderii de profit, avem de-a face cu imposibilitatea de a obține un interes pecuniar în viitor, adică un bun care nu aparține încă persoanei prejudiciate în momentul producerii pagubei (cazului asigurat).
La proces, reclamanții XH.A. și A.A. precum și reclamanții H.B. și K.B., în sprijinul teoriei fundamentată pe litera o) de la articolul 643 din Codul civil au solicitat să fie despăgubiți pentru daunele patrimoniale sub formă de cheltuieli de alimentație și de viață, ca urmare a decesului copilului lor din cauza faptei nelegale (accidentul de mașină).
Curțile de fond au făcut o interpretare greșită a acestor dispozițiu, precum șia articolelor 192,198, 201 și 210 din Codul familiei, concluzionând că aceastea „nu se aplică în cazul, în care victima, este un minor”. Acestea susțin că minorul, din cauza vârstei sale fragede, care nu îi permite să lucreze și, în consecință, să genereze venituri legitime, nu are capacitatea juridică de a prelua asupra sa obligații și nici nu poate fi obligați cu cheltuieli de hrană sau alte condiții de viață față de rudele sale.
În schimb, Camerele Unite ale Curții Supreme au ajuns la concluzia că moartea copilului din cauza faptei nelegale constituie un caz asigurat, care, în afară de impactul grav moral și sentimental, presupune și pierderea sprijinului economic și de îngrijire, pe care victima minoră ar fi putut-o oferi în viitor (în cazul în care ar ajunge la maturitate) membrilor familiei sale.
Din acest motiv, părinții victimei au pierdut capacitatea și dreptul, respectiv, și obligația copilului ca, în viitor, să se bucure și să beneficieze de îngrijirea sa, considerent care se aplică și altor membri ai familiei victimei (articolul 192 al Codului familiei). În special, prin pierderea de viață, pe lângă îngrijire, victima minoră nu mai poate contribui, cu veniturile pe care le-ar fi asigurat în viitor, la susținerea membrilor de familie (supraviețuiori din accident) cu care el avea legături strânse de conviețuire și coexistență economică durabilă și afectivă (articolul 163 din Codul familiei). Pe de altă parte, această lipsă de îngrijire și contribuție sunt forțati s-o compenseze în viitor, moral și economic, ceilalți membri de familie. Prin urmare, acestea se legitemează cu calitatea de a solicita restituirea daunelor patrimoniale, în conformitate cu articolul 643 lit. a) din Codul civil, ca un lucrum cessans, deci ca o incapacitate de a realiza beneficiile patrimoniale legitime în favoarea lor în viitor.
Acest raționament găsește sprijin în obligația constituțională de a respecta demnitatea, drepturile și libertățile prevăzute de Constituția și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Constituția, la articolul 3, le stabileșteprintre elementele de bază ale statului albanez, „care are datoria de a le respecta și proteja”. Chiar articolul 15 prevede că „drepturile și libertățile fundamentale sunt indivizibile, inalienabile, inviolabile și stau la baza ordinii juridice”. Mai precis, intimitatea familiei, în fiecare aspect al scopului și existenței sale, își găsește protecție constituțională specială în articolul 53, alineatul 1 și 2.
În acest sens, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în articolul 8 prevede că: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie …”; Articolul 12 stabilește pentru toți dreptul fundamental al omului „de a se căsători și de a întemeia o familie conform legislației naționale ce reglementează exercitarea acestui drept”; În timp ce articolul 13 prevede că: „Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale”.
În conformitate cu articolele 608 și 643 lit. a) din Codul Civil, membrii supraviețuitori ai familiei, în cea mai strânsă și constantă legătură cu minorul decedat din cauza unei fapte ilicite, au dreptul la despăgubiri în ceea ce privește prejudiciul patrimonial suferit în forma de pierdere a profiturilor, ca o incapacitate de a obține, în cursul normal al vieții, solidaritatea și contribuția reciprocă ale copilului (minorului) decedat, nu numai ca îngrijire, în general, dar și ca suportul său economic pentru familie, într-un viitor. În privinta unei legitimări active de a solicita despăgubiri, nu are nicio importanță împrejurarea că, la momentul morții minorului, părinții și alți membri ai familiei se bucura sau nu de venituri suficiente pentru traiul zilnic.
Obligația de intreținere în familie, prevăzută în litera o) din articolul 643 din Codul Civil, respectiv mențiunea„…că și persoanele care au locuit cu familia celui stins din viață și erau pe răspunderea lui”, ar trebui să fie aplicată de către instanță, prin respectarea obligațiilor care decurg din normele constituționale și legale prezentate mai sus.
În cazul care face obiectul speței, instanța trebuie să stabilească compensația profitabilă pentru decesul copiiilor reclamanților, în conformitate cu criteriile prevăzute la articolul 27 din Regulamentul Ministrului de Finanțe, numai în ceea ce privește stabilirea compensației în temeiul articolului 643 lit. a) din Codul civil, deoarece cu fapta ilicită se aplică si legislația specială, privind asigurarea obligatorie a autovehiculelor. Dar, în același timp, instanța de judecată ia în considerare faptul că această prevedere nu impune o sumă fixă de compensare, din moment ce prevede că „venitul care este luat în considerare la calcularea compensației, cu toate acestea, nu poate fi mai mic decât triplul sumei anuale a pensiei mai mică…”. În acest sens, instanța are obligația de a păstra doar limita minimă indicată de norma legii speciale, stabilind, după circumstanțele cauzei, stabilirea sau nu a unei valoai mai mare de venituri decât valoarea de venit anual de mai sus. Dacă reclamantul solicită o compensare mai mare, îi revine lui sarcina probei de a sustine o astfel de cerere.
6. În recurs, părțile au susținut că, prin aplicarea greșită a legii, instanțele judecătorești de fond au refuzat practic cererea lor de chemare, legată de căutarea despăgubirii pentru daunele la sănătate pe care ei înșiși le-au suferit, ca urmare a decesului copiilor lor prin accidentul auto. Potrivit reclamanțiilor, interpretarea articolului 625 lit. a) din Codul civil, „deteriorarea sănătății include nu numai stările patologice, dar și prejudiciile morale, și anume suferința psihică și atingerea relațiilor care privesc calitatea vieții lor.
Curtea recunoaște că pierderea vieții copiilor lor constituie un evenimet foarte grav si destul de dureros care agravează enorm starea lor sufleteasca. Dar, în conformitate cu articolul 18 din Decretul nr.295 din data de 15.09.1992 sunt compensate doar „moartea, daunele asupra sănătății și a bunurilor …” ale victimelor directe sau părților vătămate într-un accident de mașină. În plus, în conformitate cu dispozițiile Decretului, în mod explicit, se recompensează doar pagubele patrimoniale, în care instanța de judecată include si daunele asupra sănătății, insă exclude prejudiciul nepatrimonial, în conformitate cu articolul 625 din Codul civil.
Camerele Unite ale Curții Supreme ajung la concluzia că această atitudine vine în contradicție cu normele și spiritul Constituției, scopul și conținutul prevederilor ale Codului Civil și legislația specială privind asigurarea obligatorie de răspundere a deținătorilor de autovehicule către terți. Deoarece, în practica judiciară se constată poziții diferite și confuze, cu privire la sensul și formele prejudiciului nepatrimonial (moral), cercul de entități care au legitimare procesuală activă, criteriile de acceptabilitate și de stabilire a cuantumului de despăgubire, cu tendința de limitare a domeniului de aplicare a acestora, Camerele Unite ale Curții Supreme consideră necesar menținerea unei poziții unitară cu privire la aceste aspecte.
Dispozițiile articolului 625 din Codul civil sunt interpretate și aplicate în conformitate și cu respectarea dispozițiilor constituționale privind drepturile omului, luând în considerare și reflectând procesul în sine de conștientizare si emancipare a statului și a societății de a recunoaște și respecta drepturile omului și a libertățile fundamentale ale lui. În temeiul articolelor 3,15 și următoarele din Constituție se prevede o protecție specială și egală a beneficiilor patrimoniale și nepatrimoniale ale omului. În acest sens, articolul 608 și următoarele din Codul civil vizează repararea completă a oricărui prejudiciu suferit intr-o manieră nelegală; deci nu numai în sensul restrîns al bunurilor, dar și în bunuri nepatrimoniale care întruchipează valorile omului. Camerele Unite ale Curții Supreme ajung la o concluzionere unificătoară că:„Prejudiciul neptarimonial, în conformitate cu articolul 625 din Codul civil, ca o categorie largă și cuprinzătoare a prejudiciilor extra-contractuale, include orice prejudiciu suferit în urma încălcării drepturilor și intereselor nepatrimoniale, care fac parte din valorile umane și care nu sunt supuse direct evaluării pieței economice. În esența sa, această dispoziție recunoaște dreptul de despăgubire pentru orice prejudiciu moral extra-contractual, care este diferit de cel patrimonial. Repartizarea cazurilor prejudiciului moral în paragrafele a) și b) de aceasta, nu este destinată să limiteze, ci să reglementeze în mod explicit, dreptul de despăgubire respectivă și cercul subiecților care se bucura de legitimitate activă”.
În acest sens, dispoziția articolului 625 din Codul Civil face o distincție între cele două grupuri ale drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, care nu au natură patrimonială prevazută de ea în caz de lezare a sănătății (dreptul absolut la sănătate, din punct de vedere biologic) și lezarea personalității (integritatea drepturilor absolute la personalitate). Având în vedere natura specifică a drepturilor protejate în paragraful a) și b) de la articolul 625, legiuitorul a prevăzut două cazuri specifice de prejudiciu nepatrimonial în personalitatea umană: atingerea adusă onoarei și insulta adusă memoriei unei persoane trecute în neființă.
Potrivit doctrinei si practicii judiciare albaneze, dar și celei internaționale, deteriorarea sănătății este un element autonom al prejudiciului moral, care diferă de prejudiciul patrimonial, în caz de pierdere sau reducere a capacității de muncă (articolul 641 din Codul civil). În timp ce în a doua grupare se includ două figuri de prejudiciu moral, autonome una de alta; prejudiciul moral și prejudiciul existențial.
În legătură cu cercul de subiecți care se legitimează de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral, merită să fie subliniat că se bucură de acest drept oricine care pot dovedi legătura de cauzalitate între fapta nelegală către tertii și prejudiciul suferit în drepturile și interesele sale legitime nepatrimoniale.
7. Pe timpul recursului, părțile au susținut că, prin aplicarea greșită a legii, instanțele judecătorești de fond au refuzat practic cererea lor de chemare pentru compensarea daunelor pentru sănătate. În ceea ce privește această afirmație, Camerele Unite ale Curții Supreme au constatat atitudini greșite si anumite incertitudini în interpretarea și aplicarea legii în ceea ce privește elementul de „deteriorare a sănătății” ca un prejudiciu nepatrimonial precum si diferențierea acestuia față de alte daune patrimoniale având legătură cu acest tip de prejudiciu. Prin urmare, Camerele Unite ale Curții Supreme consideră că este loc pentru a deține o poziție unificată cu privire la sensul de deteriorare a sănătății, prevăzută la articolul 625 lit. a) din Codul Civil, criteriile de verificare și determinare a compensației, împreună cu diferența dintre acest tip de prejudiciu si prejudicile patrimoniale ca urmare a accidentelor auto.
Deteriorarea sănătății este cauzată de încălcarea sau atingerea integrității fizice și/sau psihologice. Drepturile la sănătate și viață sunt drepturi obiective care apar și sunt inviolabile și inseparabile de propria lor existență. Deci, ca atare, ele sunt protejate și garantate ca drepturi fundamentale ale omului în Constituție (articolele 3,15 alin. 1 și 21). Protecția sănătății umane este prevîzută ca o obligație a statului de a se îngriji de sănătatea populației (art. 42 alin. 2), forțând oricui care încalcă integritatea fizică și psihică să compenseze prejudiciul produs.
Deteriorarea sănătății, recunoscută în jurisprudență sub numele de „prejudiciu biologic” sau „daune aduse sănătății” este un element aparte de prejudiciu moral și, ca atare, face obiect de cercetare independent cu privire la despăgubirea respectivă. Spre deosebire de pagubele materiale (prejudiciul patrimonial), prejudiciul biologic nu are o valoare economică concretă în piața liberă; atingera aduse acestui tip de prejudiciu nu pot fi compensată si nici nu are preț în numerar. Dar, în scopul de a proteja sănătatea, și reabilitarea socială și fizică a părților vătămate, în viitor, persoana responsabilă pentru producerea pagubelor biologice este obligată să-i plătească o compensație în bani, în mod independent de alte pagube patrimoniale si nepatrimoniale pe care partea vătămată a suferit din cauza aceleași fapte ilegale.
Camerele Unite ale Curții Supreme ajung la concluzia unificatoare că:„Deteriorarea sănătății (prejudiciul biologic) constituie, în esență, lezarea unei stări bune de sănătate, unei integrități fizice și/sau psihologice ale persoanei. Acest prejudiciu moral, prevăzut de litera o) din articolul 625 din Codul civil, este obiect de cercetare (cautare) și de compensare independent de alte pagube patrimoniale și nepatrimoniale suportate de partea vătămată ca urmare a unei fapte nelegale.Având în vedere că viața și sănătatea omului nu pot avea un preț, în privința principiului constituțional fundamental de egalitate în fața legii și de interzicere a oricărei discriminări, în conformitate cu articolul 18 din Constituție, Curtea trebuie să garanteze un proces uniformizat de judecare si o evaluare egală referitor la procentul valorii de compensare pentru prejudiciul biologic produs victimei”.
Prejudiciul biologic, fiind o lezare serioasă pentru integritatea fizică și/sau mentală, este verificabil în mod obiectiv. Prin urmare, în temeiul aplicării normelor prevăzute la articolele 2,6,29 și următoarele din Codul de procedură civilă, partea vătămată care solicită compensarea despăgubirilor, are sarcina probei pentru a dovedi că prejudiciul s-a produs și că legătura de cauzalitate cu fapta nelegală există. În cazul accidentelor auto, pentru a stabili suma de compensare, se face referință la criteriile tehnice care conțin gradul de afectare, vârsta victimei, unitatea de bază a evaluării prejudiciului precum și coeficientul respectiv de corecție, aprobat în acest scop de către ministrul de Finanțe, în conformitate cu articolul 16 din Decretul nr.295 din data de 09.15.1992.
Pe baza raționamentului de mai sus, Camerele Unite ale Curții Supreme ajung la concluzia unificătoare că:„Despăgubirea pentru daune aduse sănătății, în conformitate cu secțiunea 625 lit. a) din Codul Civil se solicită în mod independent de cercetările pentru prejudiciul patrimonial, cauzat de pierderea sau reducerea capacității de muncă, prevăzut în articolul 641 din Codul Civil. În conformitate cu această prevedere, interesul patrimonial lezat temporar sau permanent, ca urmare a deteriorării sănătății din fapta nelegală, este un drept al omului, reglementat de articolul 49 din Constituție care se referă la asigurarea mijloacelor de viață și de creștere a bogăției, prin munca legitimă aleasă prin voința sa liberă. De asemenea, constituie un interes legitim lezat si reducerea bunurilor persoanei vătămate, sub forma de cheltuieli pe care acesta le susține pentru îngrijire și, în special, pentru tratamentul sănătății deteriorate, ca o consecință neîntreruptă a faptei nelegale”.
Deoarece acest tip de prejudiciu patrimonial este un prejudiciu eventual sub formă de profit pierdut, se legitimează pentru solicitarea sa și persoana care este un minor sau nu se află într-o relație de muncă, sau nici nu este asigurat, deci partea vătămată, care nu a putut asigura venituri la momentul confirmării faptei ilicite, cauzatoarea pierderii sau reducerii capacității permanente de muncă. În acest caz, se aplică criteriile prevăzute la articolele 645-647 din Codul civil și, în cazul în care evenimentul este legat de un accident de mașină, împreună cu cele din Decretul nr.295 din data de 09.15.1992 și actele normative emise în conformitate cu aceasta.
Pentru a ajunge la concluzia sa, curtea consideră necesar avizul experților de specialitate în domeniile respective. Dacă stabilirea valorii costurilor de îngrijire și asistență medicală rezultă a fi imposibilă sau nejustificat de costisitoare, curtea decide prin convingerea sa internă.
8. În recurs, reclamanții pretind că prin cererea lor de chemare în judecată, ei au solicitat despăgubiri pentru prejudiciul adus sănătății lor, ca urmare a pierderii tragice a copiilor lor prin accident de autovehicul, având nevoie de îngrijire și tratament medical și confruntându-se cu costurile tratamentelor respective.
Instanțele de fond au respins cererea de chemare în judecată pentru aceste solicitări, fără a le analiza în mod special în deciziile date, pe motiv că ele constituie prejudicii suferite de reclamanții și nu de victimele cazului asigurat și, ca atare, sunt pagube care nu pot legitima cererile reclamanțiilor, în conformitate cu dispozițiile Codului Civil și Decretului nr.295din 15.09.1992, aplicabile în mod specific.
Această atitudine constituie nu doar o încălcare a normelor de procedură civilă (articolul 6,14 și următoarele din Codul civil), dar o aplicare greșită a dreptului material privind conceptul de prejudiciu patrimonial și moral și legături de cauzalitate juridică, așa cum s-a discutat mai devreme în această decizie. Reclamanții au cerut despăgubiri pentru prejudiciul patrimonial și moral în conformitate cu articolele 625, litera a) și 641 din Codul civil. Potrivit lor, există o legătură de cauzalitate între fapta ilegală (accident și moartea victimelor) și atingerile aduse sănătății din care ei au suferit, ca părinți ai victimelor, sub formă de condiții patologice și psihologice.
Camerele Unite ale Curții Supreme consideră că cererea de chemare a reclamanțiilor își găsește un fundament în lege. Având în vedere concluziile unificate, realizate mai devreme prin această decizie, Camerele Unite conclud că rudele apropiate ale victimelor se bucură de dreptul legal de a solicita despăgubiri, ca parte vătămată, în caz de prejudiciu de sănătate și alte interese patrimoniale si morale, ca urmare a decesului persoanei lor apropriate, din caza faptei ilicite a tertei persoane.
9.Camerele Unite ale Curții Supreme consideră caavând un fundament legal și cererea cealaltăridicată în recurs, în sensul că instanțele de judecată au aplicat greșit legea atunci când caută respingerea din procesul de compensare a prejudiciului moral suferit de reclamanți, ca o durere spirituală și afectarea calității de viața familială și viață personală.
La fel ca viața și sănătatea, demnitatea și inviolabilitatea fizică și psihică umană , vieții private, de familie și sociale, dreptul de a se bucura și alege în mod liber stilul de viață, sunt drepturile de personalitate, drepturi absolute umane și, ca atare, erga omnes, protejate în raport cu orice alt membru al societății.
În acest sens, durerea și suferința sufletească, precum și atingerile aduse vieții normale a omului, în existența sa internă ca individ și membru al societății, cauzate de fapta ilicită de terți, constituie încalcări ale drepturilor menționate mai sus si protejate de Constituție. În temeiul acesteia, articolul 625 din Codul Civil prevede dreptul persoanelor de a solicita despăgubiri, în cazul în care ele sunt atinse in „onoarea personalitățiilor lor”. Aceste încălcări determină două tipuri de daune nepatrimoniale:prejudiciu moral și prejudiciu existențial, în timp ce atingerea adusă onoarei și insulta personalității sunt manifestări concrete ale prejudiciului moral, în circumstanțele specifice si strâns legate de persoana vătămată.
Prin urmare, Camerele Unite ale Curții Supreme ajung la concluzia unificătoare că: „Prejudiciu moral (pretium doloris sau pecunia doloris) este o manifestare din interior, o perturbare temporară (non jure perturbatio) a stării sufletești a omului, durere și suferință spirituală sau stare de anxietate și de necaz spiritual care rezultă din fapta nelegală. Oricine care suferă atingeri grave în sfera sănătății și personalității lui, din cauza acțiunilor sau inacțiunilor contrare legii și din vina unei terțe persoane are dreptul de a solicita compensarea prejudiciului moral suferit. Acest drept în calitate de victimă, îi este recunoscut în mod individual (ius propius) și fiecăruia dintre membrii familiei și rudelor persoanei care a pierit sau a fost lezată în sănătatea sa prin fapta nelegală, dacă s-a verificat relația lor de familie, sentimentală si de conviețuire. Prejudiciul moral suferit de rudele persoanei lezate este considerat ca o consecință imediată și directă a aceleiași fapte nelegale”.
Sarcina probei pentru stabilirea prejudiciului moral îi revine reclamantului. Dar, având în vedere natura subiectivă a acestui prejudiciu și mai ales caracterul, aspectul său interior, dovada că personalitatea lezată a fost atinsă de tulburări, durere și suferința spirituală, etc., prejudiciul moral nu poate fi dovedit în orice alt mod decât prin evaluarea ius receptum ca bazat juridic și prețuit ca dovedit ipso iure, prin certificarea de catre reclamant a faptei ilicite cauzate de terța parte și corelarea acestei fapte cu lezarea morală suferită, pe baza principiului de regularitate cauzală.
În caz de vătămare a sănătății ori deces al rudelor, la fel ca în obiectul acestui proces de judecare, instanța stabilește, după circumstanțele cauzei, cercul concret de oameni care au legitimare activă de a solicita individual despăgubiri pentru daune morale ius proprius. Ca o regulă, legitimitatea activă are orice persoană care face parte din cea mai apropiată relație de rudenie sau de familie cu persoana vătămată în sănătatea lui, respectiv cu victima unui accident auto. În cercul de persoane care au legitimare procesuală activă este inclus, în poziții similare cu copilul minor și soțul, si copilul, atunci când este născut viu și persoana care dovedește existența de coabitare de durată și economică, cu victima sau persoana vătămată. Cauzatorului prejudiciului îi revine sarcina probei pentru a demonstra contrariul.
În acest caz, partea vătămată poate dovedi provocarea prejudiciului moral prin prezumția simplă: cu cât mai aproape si stransă este legătura de rudenie sau de conviețuire, cu atât mai gravă si severă este perturbarea și durerea spirituala a rudelor persoanei vătămate sau decedate. Așadar, cu atât mai mare este si suma de despăgubire pentru daunele morale, care ar trebui să fie determinată de instanța de judecată.
În principiu, în afară de simpla prezumție asupra efectului moral și legăturii strânse de rudenie, pentru stabilirea sumei de despăgubire, instanța de judecată ia în considerare faptul că fiecare individ are propria sa personalitate, unică și diferită de ceilalți. Prin urmare, gradul de suferință de pe urma consecințelor morale și suma concretă de compensare pot varia de la caz la caz.
În acest scop, instanța ia în considerare si circumstanțele specifice ale cazului respectiv pentru a aprecia, în primul rand, gradul efectiv de durere si suferință spirituală și, cu privire la natura faptei ilicite sau pericolului în caz de urmărire penală, nivelul de responsabilitate și, în general comportamentul persoanelor care au cauzat prejudiciul în legătură cu evenimentul și persoanele lezate, natura dreptului încălcat și a consecințelor cauzate de fapta ilegală, condițiile subiective ale persoanei accidentate precum si vârsta și circumstanțele legate de condițiile sociale și economice ale părții vătămate, dar fără a aduce atingere, în acest caz, principiului constituțional al egalității în fața legii și interzicerii oricărei discriminare, din cauza statutului social, economic etc.
Suma de despăgubire pentru prejudiciul moral, din cauza naturii subiective și interne, nu poate fi calculată pe baza tabelelor si schemelelor grafice precalculate în acest scop. Prin urmare, instanța de judecată stabilește suma respectivă pe baza principiului de a face dreptate prin propria sa convingere interioară, formată prin luarea în considerare a tuturor circumstanțelor cauzei în întregime și bazându-se pe criterii normative aplicabile potrivit naturii dreptului lezat și/sau, în absența acesteia, pe criterii și elemente de evaluare a jurisprudenței consolidate în rezolvarea cazurilor, sau pe experiențe extra-judiciare, luand întotdeauna în calcul dezvoltarea economică și socială actuală a țării, inclusiv valoarea monedei naționale în economie.
10. Curtea consideră, de asemenea, caavând fundament legal și cererea formulată de reclamanți potrivit căreia, instanțele de fond au aplicat în mod greșit legea atunci când au refuzat solicitarea pentru despăgubire pentru prejudiciul cauzat vieții lor din cauza decesului copiilor lor, ca urmare a accidentului de circulație. În domeniul atingerilor de natură nepatrimonială la personalitate, reglementate de Constituție și Codul Civil, se includ si alte cazuri de stare subiectivă a naturii psiho-fizice, care nu se bucură de protecție prin compensarea daunelor morale și biologice. Prin urmare, în articolul 625 alin. 1 din Codul Civil, în categoria de prejudiciu moral, în afară de prejudiciu de sănătate și prejudiciu moral, se subînțelege si prejudiciul existențial, cunoscut sub numele de „deteriorare a calității de viață”. Prejudiciul existențial este cauzat ca urmare a atingerii valorilor complexe inviolabile ale ființei umane, a normalității și calității vieții umane, a sentimentelor și solidarității reciproce, în cadrul familiei și liberei exprimări a capacităților ființei umane de dezvoltare și de afișare a personalității sale în societate, în cadrul unității sale de bază, cum ar fi familia (articolul 53 și 54 din Constituție).
Prin urmare, pe baza acestui raționament, Camerele Unite ale Curții Supreme ajung la concluzia unificătoare că:„Prejudiciul existențial, cauzat de fapta nelegală a terței persoane, atinge si încalcă drepturile personalității umane prin deteriorarea cvasi-permanentă a stării șiapariției personalității sale la lumea exterioară, zguduind viața sa cotidiană și activitatea sa obișnuită, provocând deteriorarea calității de viață și așa mai departe. Din cauza unei astfel de stări psiho-fizice, partea vătămată nu mai poate desfășura anumite activități care au caracterizat pozitiv ființa sa, sau ar fi putut-o caracteriza pozitiv în viitor, forțând-o să recurgă la alte soluții, diferite de cele dorite si așteptate, sau să renunțe la acestea din urmă, din cauza confirmării faptei nelegale. Prejudiciul de natură existențială, nemaiavând natură sentimentala interna, este obiectiv verificabil”.
În legătură cu decizia unificătoare a Camerelor Unite a Curții Supreme de Justiție, apreiecmcă seimpun unele obiecții ce ar trebui să fie abordate, pentru a preveni în viitor decizile judiciare care vin în contradicție cu litera și spiritul Codului civil si a legii.
În primul rând, într-adevăr, decizia unificatoare a Camerelor Unite a Curții Supreme de Justiție a rezolvat problema solicitării de despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial, însă, opinăm că, Curtea n-a reușit să clarifice natura juridică a asigurării de răspundere civilă auto, deci raportul juridic între partea vătămată si societatea de asigurare (Fondul de Compensare), care este în fond un raport contractual, bazat pe Legea cu privire la asigurarea obligatorie auto, care îi recunoaște părții vătămate dreptul de a solicita despăgubiri de la societatea de asigurare.
În al doilea rând, prin faptul că nu se distinge prejudiciul contractual de prejudiciul extra-contractual, Curtea aduce confuzie în tratarea și referința juridică a unor instituți de drept, precum prescripția (întreruperea si suspendarea prescripției etc).
De aceea, apreciem că se impune a fi analizată natura juridica a contractului de asigurare de răspundere civilă auto(RCA).
Legea cu privire la asigurarea obligatorie auto prevede că, în contractul de asigurare, asiguratul convine ca societatea de asigurare să păatească indemnizația de asigurare unei terțe persoane, victima cauzată prin intermediului vehicului asigurat și neasigurat (Fondul de compensare). Deci stipulația în favoarea unei terțe persoane este o obligație ex lege. Caracterul intuit rei al asigurării obligatorii determină faptul că asigurătorul este obligat la plata indemnizației de asigurare chiar dacă asiguratul nu este vinovat, iar autorul accidentului a rămas neidentificat sau o altă persoană este raspunzătoare de producerea accidentului, deci esențială fiind implicarea în accident a vehicului asigurat și nu existența unei obligatii din partea asiguratului, pe care și-o asumă asigurătorul, ca și în cazul stipulației pentru altul.
Legea prevede în favoarea personei păgubite prin accident de circulație un drept de opțiune: de a acționa, fie împotriva persoanei resposabilă delictual, fie direct împotriva asigurătorului, obligat în baza contractului de asigurare în care persoana păgubită nu este parte.
Potrivit art.22 din Legea asigurărilor, este obligatorie asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de circulație, prin încheierea contractului de asigurare care în baza art. 26, în caz de producere a accidentului, obligă pe asigurător să despăgubească terțul păgubit.
Terțul păgubit se poate adresa direct asigurătorului, iar obligația asigurătorului față de terț, ia naștere din lege, dar numai în caz de incheiere a contractului de asigurare.
Pe scurt, dreptul victimei la despăgubire derivă din lege, care, prin principiul obligativității ce stă la baza asigurărilor obligatorii, impune tuturor utilizatorilor de autovehicule să încheie cu o societate de asigurare un contract de asigurare RCA.
Prin contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente auto este acoperită numai răspunderea civilă delictuală a propietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terțe părți. Practic, în momentul producerii unui accident, asigurătorul preia obligațiile de plată ale șoferului vinovat către partea vătămată.
În raportul de asigurare intervine și o a treia persoană, terțul beneficiar, pe lângă părțile contractante –asigurat și asigurător. Acesta este titularul dreptului de a cere despăgubire. Contractul de asigurare își produce efectele față de această persoană.
Legea prevede în favoarea unei terțe persoane păgubită prin accidentul de asigurare un drept de a acționa fie împotriva personei responsabilă delictual, fie direct împotriva asigurătorului obligat la plată, în baza contractului de asigurare în care persoana păgubită nu este parte.
Potrivit art. 4 din Legea asigurărilor, este obligatorie asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accident de autovehicule, care se realizează prin încheierea unui contract care se bazează pe art. 11 din aceeași Lege, obligă asigurătorul la plata despăgubirilor în caz de producerea riscului.
Terțul prejudiciat poate săse adrese și direct asigurătorului. Obligația asigurătorului față de terț ia naștere din lege, dar numai cu ocazia încheierii unui contract de asigurare.
Există o parte a doctrinei care consideră că în cazul asigurării de răspundere auto, bazate pe contractul de asigurare, contract obligatoriu conform legii, în vederea protejării unui terț păgubit, se aplică tehnica stipulației pentru altul. Asigurarea obligatorie se mulează perfect pe structura tripartită a stipulației pentru altul. Asigurările obligatorii sunt cârmuite de caracterul intuitu rei, astfel asigurătorul este obligat la plata indemnizației de asigurare, chiar dacă asiguratul nu este vinovat, iar autorul accidentului a rămas neidentificat. Deci, esențială este implicarea în accident a vehicului asigurat și nu existența unei obligații din partea asiguratului pe care și-ar asuma-o asigurătorul, ca și în cazul de stipulație pentru altul.
În asigurarea obligatorie, raporturile dintre asigurat si asigurător, drepturile si obligatiile lor sunt stabilite prin lege, ceea ce înseamnă că asigurarea ia ființă în virtutea legii, fără să se ceară acordul de voință a celor care dețin bunurile respective sau al persoanelor fizice și juridice ce intră sub incidența legii. Scopul incheierii unor astfel de contracte este protectia patrimoniului asiguratului, cât și o modalitate de a garanta victimei unei fapte prejudiciabile recuperarea pagubelor suferite.
Contractul de asigurare, ce ia forma unei polite de asigurare, este în fapt un contract ad probationem. Dar, in Codul Civil Albanez, acest tip de contract este considerat un contract ad validitatem, deci un contract solemn, nu consensual.
Drepturile și obligatile ce revin părților contractante sunt impuse de normele imperative ce reglementează asigurările de tip RCA, norme ce oferă posibilitatea victimei accidentului de repararea daunei suferite direct de la societatea de asigurare, fiind protejată astfel de insolvabilitatea asiguratului.
Terțul păgubit mai are posibilitatea de a formula o acțiune împotriva asiguratului, pentru a recupera întreaga sumă pretinsă sau numai diferența rămasă dupa acordarea despăgubirii maxime admisă de lege de către societatea de asigurare, potrivit dreptului comun.
2.2.2 Studiu de caz
„La data de 22.05.2008, pe aeroportul "Maica Tereza" (Rinas-Tirana) cetățeana D.K. a fost accidentată. Ea venea dinspre Italia (Pisa) ca pasageră a companiei aeriane "Belle Air", nr. de zbor L.Z. 0112 Pisa –Tirana, în jurul orei 12.10-12:20. Accidentul a avut loc la intrarea în terminal și, în mod specific, în fața punctului de control al pașapoartelor, ca urmare a umezelii podelei proaspăt spălate și din cauza lipsei măsurilor de avertizare. Reclamanta și-a pierdut echilibrul călcând pe suprafața lucioasă și a căzut la pământ. Leșinată și inconștientă, ea s-a trezit, după o asistență ocazională din partea unui alt pasager,cu dureri severe în antebraț, dovedindu-se ulterior că a suferit o fractură.
Prima asistență medicală i-a fost datăînsăde un angajat al aeroportului, și apoi a fost transportată la Spitalul Militar Tirana pentru o asistență despecialitate. După efectuarea unui control cu raze X la spital,s-a concluzionat diagnosticul „fractură comunitivă”, în conformitate cu certificatul medical nr. 6105 din data de 22.05.2008, iar medicii spitalului respectiv i-au pus antebrațul drept în ghips.
Tirana International Airport (Aeroportul Internațional Tirana) a înregistrat accidentul din 22.05.2008 și, ca răspuns la cererea reclamantei pentru despăgubire de prejudiciu patrimonial și moral din 01.07.2008,o informează pe aceasta că „după ce a luat cunoștință de accidentul ce avuse loc la 22.05.2008 a informat imediat societatea de asigurare, în temeiul contractului de asigurare semnat între compania TIA SH.PK și compania de asigurare Sigal SA., nr.15/0101/000221 din data de 23.04.2008 (depusă de TIA)”.
Reclamanta, prin reprezentantul său legal, s-a adresat companiei de asigurare Sigal S.A. cu o cerere de despăgubire și cu documentația necesară de evaluare a pagubelor. Din corespondența între compania Sigal S.A. și reprezentantul părții vătămate, respectiv la 14 iunie, 28 iulie și 2 octombrie se confirmă faptul că societatea Sigal S.A.acceptase deja răspunderea juridică asupra aeroportului, însă după primirea informațiilor solicitate, compania Sigal nu a mai dat nici un răspuns părtii vătămate.
În aceste condiții, reclamantaa depus o cerere de chemare în fața Tribunalului din Tirana.
La data 14.01.2014, reprezentantul legal al reclamantei a solicitat societății TIA S.A. informații cu privirea la accidentul din 22.05.2008, înregistrat în registrele companiei și materialul filmat de camerele de securitate.
În timpul anchetei judiciare, compania Sigal S.A. și-a manifestat interesul de a rezolva conflictul prin adresarea, pe data de 01.04.2010, aunei solicitări la adresa reclamantei D.K. pentru a efectua o examinare preliminară, în scopul de a calcula daunele, exprimându-și interesul în soluționarea conflictelor judiciare. Așadar, la această dată, compania Sigal S.A. a recomandat reclamantei să efectueze o examinare specializată la clinica PROLIFE. Din nefericire, rezultatul medical nu i-a fost dus la cunoștință reclamantei, pe motiv că serviciul a fost solicitat și plătit de către compania Sigal S.A.
Reclamanta a reiterat cererea sa în fața instanței de judecată, care, prin decizia sa a obligat societatea Sigal S.A. să aducă fișa medicală a reclamantei de la clinica PROLIFE, împreună cu documentul de însoțire nr.6194 din data de 23.11.2012, cu diagnosticul “Status post fractura Colles radii dextra”,recomandând fizioterapie și control medical periodic (dovezi aduse de societate după o perioadă de 2,5 ani de la efectuarea examinării).
Companiei de asigurare îi incumbă răspunderea de calculare a daunelor de sănătate, potrivit diagnosticului stabilit de Clinica PROLIFE, cu precizarea că starea de sănătate a reclamanteis-a înrăutățit semnificativ, ea rezultând acum cu două fracturi și în cazul în care s-ar reflecta în formula de calculare a prejudiciului(Khap = 50%), valoarea prejudiciului ar fi crescut în mod semnificativ. Calculele efectuate prin Khap = 20%, reprezintă 40% din pagube reale. (0,4).
Prin decizia sa, nr. 6396 din 30.05.2014, Tribunalul din Tirana a respins cererea de chemare în judecată a reclamantei D.Kca neîntemeiată, adaugând faptul că cheltuielile de judecată trebuie să fie suportate de reclamantă.
Reclamanta, prin reprezentatul său legal, a contestat decizia dată de Tribunalul Tirana la Curtea de Apel, cu argumentarea juridică următoare:
Decizia nr.6396 din 30.05.2014 a Tribunalului Tirana este o aplicare incorectă a legii materiale și procedurale și, ca atare, trebuie să fie schimbată din următoarele motive:
Decizia Tribunalului Tirana susține că: „Pârâta, compania de asigurare Sigal S.A. nu este cauzatoarea daunelor patrimoniale și morale cauzate reclamantei și, prin urmare, nu are nici o legitimitate pasivă, deoarece nu are nici o responsabilitate în acest proces.
Prin decizia sa, Tribunalul Tirana a confundat prejudiciul contractual cu prejudiciul extra-contractual. La prima vedere, se pare că reclamanta a suferit un prejudiciu extra-contractual, iar răspunderea companiei TIA S.A. este într-adevăr o răspundere extra-contractuală, pe temeiul Codului Civil (art 608 și următoarele), potrivit căruia compania se obligă să repare prejudicii cauzate pe teritoriul său. Așadar, dacă compania TIA S.A. nu arfi asigurat răspunderea sa juridică la societatea de asigurare Sigal S.A.,ea ar fi fost gasită pe postură de pârâtă.Acest lucru este confirmat si în revendicările finale ale companiei TIA S.A din data de 26.05.2014.Pe de altă parte, responsabilitatea companiei Sigal SA este o responsabilitate contractuală, născută prin Contractul de asigurare de răspundere a antreprenorilor, operatorilor și proprietarilor de aeroport nr.15/0101/000221 din 23.04.2008 (articolul 1113 si următoarele din Codul civil).
Articolul 3 din contractul de asigurare prevede că: „În respect de acoperirea oferită de această asigurare, asigurătorii:a) au dreptul și obligația de a apăra în numele și pe seama asiguratului orice chemare în fața instanței sau alte proceduri împotriva asiguratului;b) să plătească toate costurile împotriva asiguratului în orice cerere de chemare sau procese și toate dobânzile acumulate, după începerea procesului, până când asigurătorul sa fi plătit, prezentat și depus în fața instanței, ca si cum ar fi în calitate de parte la proces, ne mai depășind limita de răspundere a asigurătorului”.
Diferența dintre cele două răspunderi este că prima este o răspundere extra-contractuală, obligația încălcată fiind o obligație generală, care se adresează tuturor subiecților de drept în scopul de a nu afecta sau încălca drepturile altora prin fapta ilicită, iar în cazul de răspundere contractuală, normele civile încălcată se constituie într-o răspundere prevăzută într-un contract pre-existent, adică o obligație specifică, concretă.
Având în vedere cele de mai sus, trebuie ca instanța de judecată să constate că obligația companiei Sigal S.A pentru a repara prejudiciul reclamantei este o obligație contractuală, născută din răspunderea contractului de asigurare de răspundere civilă, în conformitate cu probele prezentate de către însăși societatea, prin care se confirmă responsabilitatea sa contractuală.
Instanța de judecată nu a efectuat o anchetă judiciară completă, contrar articolului 14 din Codul de Procedură Civilă, necunoscând și neanalizând probele, ceea ce ar fi servit la reconstrucția cu siguranță și acuratețe a evenimentului.
Instanța de judecată a luat o decizie încălcand articolul 20 și 214 de Codul de Procedură Civilă, în ciuda dovezilor prezentate și pretențiile părților din proces, și anume terța persoană/reclamanta, care a confirmat accidentul de la aeroport precum și contractul de asigurare de răspundere civilă al proprietarului și contractorilor ai companiei TIA S.A., referitor la observațiile din data de 07.06.2012 și pretențiile înregistrate în sesiunea din 23.04.2014 – Discuție despreactul de expertiză – (singura sesiune înregistrată în sistem audio).
Decizia instanței este contrară articolului 12 din Codul de procedură civilă, dat fiind că instanța a acceptat pretenția pârâtului, fără că acesta să prezinte măcar o singură probă pentru a justifica decizia. Faptul că clinica PROLIFE a depus fișa medicală la societatea de asigurare Sigal SA., iar aceasta din urmă a depus aceeași fișă în instanța de judecată, la cererea noastră, reconfirmă încă o dată că societatea avea obligația, în temeiul contractului de asigurare de răspundere civilă, să efectueze o examinare medicală a reclamantei, pentru a evalua pagubele, dovezile acestea fiind de neconstat. De asemenea, faptul că evenimentul a avut loc în 2010, arată că societatea a avut KHPP (coeficient de pierdere a capacității la muncă) tocmai în anul 2010, pentru calcularea prejudiciului, în conformitate cu practica de calculare a societățiilor de asigurare.
Instanța judecătoreascăa prezentat actul de expertizăal medicului pentru a justifica decizia sa, contrar articolului 225 din Codul de procedură civilă. De asemenea, expertul a fost exclus, la cererea reclamantei, de către instanța judecătorească în ședința din 04.04.2013 pentru motive de șantajare a reclamantei;
Instanța judecătorească, în încălcarea articolului 233 din Codul de procedură civilă, a refuzat să primească drept probă „declarația notarială" a martorilor, facând aluzie, fără nici un drept și nici o dovadă, că ei sunt asa ziși „martoripresupuși”, în timp ce părțile nu au căutat un astfel de lucru.
Instanța judecătoreascănu s-a bazat, în decizia sa, pe probele depuse în fața sa, încălcând prin urmare articolul 310 din Codul de Procedură Civilă.
Prin decizia sa nr.1301 din data de 26.05.2015, Curtea de Apel Tirana a respins recursul reclamantei D.K., păstrând ca temeinică și legală hotărârea din prima instanță. În plus, Curtea de Apel Tirana a mai adăugat că reclamanta nu justifică o calitate procesuală activă”.
Se impun unele critici cu privire la modul de soluționare a cauzei deduse judecății de către instanțele albaneze:
Compania TIA S.A. a semnat un contract de asigurare de răspundere civilă cu societatea de asigurare Sigal SA. Reclamanta Drita K. a fost vătămată în incinta imobilului proprietatea TIA S.A., care este de altfel o societate concesionară albaneză cu capital străin care a preluat în gestionare/administrare aeroportul Rinas-Tirana, pentru o perioadăde 20 de ani.
Această companie a asigurat răspunderea sa juridică civilă față de terți într-o societate de asigurare, fapt care este confirmat de polița de asigurare semnată între TIA S.A. și Sigal S.A. Contractul de asigurare de răspundere juridică este un contract de asigurare facultativă care nu este prevăzut în mod explicit în Codul civil, cu excepția articolului 1113 lit. b), care prevede: ”În cazul de asigurare de persoane, asigurătorul trebuie să plătească celeilalte părți sau terțului beneficiar, în numele căruia a fost încheiat contractul de asigurare, suma de asigurare prevăzută în contract”.
Spre deosebire de legislația albaneză, acest tip de contract este reglementat in mod explicit de legiuitorul român prin articolele 2223-2226 din Codul Civil.
Contratul de asigurare de răspundere civilă este un contract facultativ făcut în folosul unei terțe persoane (stipulația pentru altul) care este o excepție de la principiul relativității contractelor.
Ne aflăm în fond, în fața unei aplicații a contractului în folosul unei terțe persoane, art. 1113 din Codul civil albanez, asigurătorul având calitatea de stipulant, societatea de asigurare pe aceea de promitent, iar terța persoană pe aceea de terț beneficiar.
Terțul beneficiar are la îndemână o acțiune directă împotrivapromitentului spre a-i solicita acestuia să-și execute obligația.Ce se va intampla însă dacă promitentul refuză să și-o execute?
Terțul beneficiar poate pretinde daune interese pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării. Acesta nu va putea însăsolicita rezoluționea contractului încheiat între stipulant și promitent pentru simplul motiv că nu este parte a acestui contract, față de care a fost și rămâne terț, pe cale de consecință va lipsi și dreptul la acțiune în justiție.
Dreptul terțului beneficiar are ca izvor contractul încheiat de către stipulant și promitent. Aceasta însemnă că promitentul poate să invoce față de terțul beneficiar toate excepțiile pe care, în virtutea contractului, ar fi putut să le invoce și împotriva stipulantului pentru a-și motiva refuzul de executare. De exemplu, promitentul putea să refuze executarea obligației către terțul beneficiar, invocând împrejurarea că nici stipulantul nu și-a îndeplinit obligatia ce îi revenea.
Însă ce semnificatie poate fi atribuită acceptării de către terț a dreptului prevăzut în folosul său?
Nimeni nu poate fi silit ca, împotriva voinței sale, să beneficiezede un anumit drept. Concluzia este că terțul beneficiar poate accepta sau poate renunța la dreptul stipulat în folosul său. Acceptare acestuia nu are efect constitutiv: dreptul se dobândește nu în virtutea acceptării ci în virtutea contractului încheiat între stipulant și promitent. Acceptarea poate să consolideze un drept dobândit prin acest contract și va fi producătoare de efecte de la data nașterii dreptului, adicăde la data încheierii contractului.
Analizând părerile exprimate în legislația și doctrina românească și albaneză, putem trage concluzia că în litigiul dintre părți în cazul submenționat, contractul dintre TIA (stipulant) și societatea de asigurare SIGAL (promitent) este un contract în folosul unei terțe persoane (reclamanta D.K).Reclamanta D.K. sau terțul beneficiar, deși nu este parte contractantă, va avea o acțiune directă împortiva promitentului (Societatea de asigurare SIGAL) pentru satisfacerea dreptului său.
Acest drept nu face parte din patrimoniului stipulantului, fiind născut direct în patrimoniului tertului beneficiar (reclamanta D.K).
Mai mult, Curtea de Apel Tirana nu i-a reconoscut reclamantei D.K. legitimarea procesuala activă, pentru că nu a înțeles natura juridică a contractului în folosul unei terțe persoane, raporturile juridice dintre terțul beneficiar și promitent (societatea de asigurare) care determină regimul juridic, pentru că în cazul stipulației pentru altul, acest contract nu creează, prin el însuși, raporturi între stipulant (TIA)și terțul beneficiar.
Secțiunea 3. Asigurarea de persoane.
3.1. Contractul de asigurare de persoane în dreptul românesc
Conform art. 2227 C.civ. : „Prin contractul de asigurare de persoane, asigurătorul se obligă să plătească indemnizația de asigurare în caz de deces, de ajungere la o anumită vârstă, de invaliditate permanentă totală sau parțială ori în alte asemenea cazuri, conform normelor adoptate de organul de stat în a cărui competență, potrivit legii, intră supravegherea activității din domeniul asigurărilor”.
Așadar, asigurarea de persoane este aplicabilă în cazul ocrotirii unor valori esențiale ale persoanei, așa cum sunt viața, integritatea fizică, sau pentru garantarea unei situații financiare stabile ulterior pensionării.
Specific acestei categorii de asigurări este că asiguratul achită prima de asigurare pentru perioade mai mari de timp și urmărește obținerea unui beneficiu important pentru sine sau pentru o altă persoană în cazul producerii riscului asigurat.
De asemenea, un alt aspect specific este acela al desemnării beneficiarului asigurării. Astfel, asiguratul poate desemna o altă persoană ca și beneficiar al indemnizației de asigurare. Acest element este de altfel normal în cazul asigurărilor de viață, deoarece urmare a decesului asiguratului, indemnizația nu ar fi putut fi plătită acestuia ci unei terțe persoane.
Cu toate acestea, există și posibilitatea ca asiguratul să nu desemneze un beneficiar, chiar și în cazul asigurărilor de viață. În această ipoteză, indemnizația de asigurare va deveni activ succesoral, urmând a fi înscrisă la masa succesorală și supusă regulilor de împărțire stabilite de legiuitor. Așadar, lipsa indicării beneficiarului asigurării nu reprezintă un impediment al plății indemnizației de asigurare.
Regulile specifice în materia indicării beneficiarului prevăd și posibilitatea asiguratului de a indica mai mulți beneficiari sau că aceștia pot fi indicați oricând în cursul derulării contractului de asigurare, fiind atributul exclusiv al voinței asiguratului.
Faptul că beneficiarul asigurării poate fi indicat ulterior sau schimbat anterior producerii riscului asigurat, nu îi conferă acestuia și calitatea de asigurat. Această rămâne în persoana celui care a încheiat contractul de asigurare și achită primele de asigurare.
Alegerea beneficiarului asigurării se poate face și în funcție de alte raporturi juridice care determină necesitatea asigurării. Astfel „beneficiar al asigurării, indiferent de partea contractantă din contractul de credit asigurată: împrumutat sau coplătitor, este banca, asigurarea acoperind riscul produs ca urmare a intervenirii decesului asiguratului, indemnizația de asigurare reprezentând soldul neachitat, înregistrat la data scadentă imediat următoare producerii evenimentului asigurat”.
Prin urmare, există posibilitatea ca un raport preexistent între părți să determine și beneficiarul indemnizației de asigurate, în funcție de riscul specific asigurat și care, cel puțin în teorie, nu ar fi fost asigurat în lispa încheierii contractului anterior cu beneficiarul. La fel se întâmplă în cazul contractelor de credit încheiate cu instituțiile bancare prin care împrumutatului se obligă să încheie și o asigurare specifică, de persoane sau de bunuri, al cărei beneficiar va fi creditorul.
O problemă specifică acestei categorii de asigurări este producerea cu intenție a riscului asigurat, caz în care asigurătorul este exonerat de obligația de plată a indemnizației de asigurare.
Conform art. 2233 C.civ. : „(1) Asigurătorul nu datorează indemnizația de asigurare dacă: a) riscul asigurat a fost produs prin sinuciderea asiguratului în termen de 2 ani de la încheierea contractului de asigurare; b) riscul asigurat a fost produs cu intenție de către asigurat. (2) Atunci când un beneficiar al asigurării a produs intenționat riscul asigurat, indemnizația de asigurare se plătește celorlalți beneficiari desemnați sau, în lipsa acestora, asiguratului. (3) În cazul în care riscul asigurat constă în decesul asiguratului, iar un beneficiar al asigurării l-a produs intenționat, indemnizația de asigurare se plătește celorlalți beneficiari desemnați sau, în lipsa acestora, moștenitorilor asiguratului”.
Legiuitorul a stabilit anumite cazuri în care este eliminată obligația asigurătorului de plată a indemnizației, cazuri legate de determinarea producerii riscului asigurat direct de către asigurat sau beneficiarul asigurării. Este evident că prin aceste limitări s-a încercat prevenirea situațiilor de încheiere a contractului de asigurare cu unicul scop de a obține indemnizația de asigurare prin producerea riscului asigurat urmare a acțiunilor persoanelor interesate. În aceste circumstanțe s-ar elimina caracterul aleatoriu al contractului, cel puțin din perspectiva asiguratului și nu ar fi conform consimțământului exprimat de asigurător la momentul semnării contractului.
Un alt aspect important este că încheierea asigurării fiind un atribut exclusiv facultativ al persoanei asigurate, plata indemnizației este independetă de plata sumelor cuvenite din bugetul asigurărilor sociale de stat sau a despăgubirilor achitate de eventualele persoane răspunzătoare de producerea riscului asigurat.
Ca și în cazul asigurării de răspundere civilă, și în cazul asigurărilor de persoane, suma stabilită drept despăgubire în temeiul acestui raport de asigurare nu poate fi urmărite de către creditorii asiguratului. Rațiunea acestei reglementări o reprezintă aceeași necesitate a protecției drepturilor beneficiarilor, chiar și împotriva creditorilor dovediți ai asiguratului.
În ceea ce privește asigurarea de persoane, Tribunalul Buzău, a hotărât într-o decizie de speță următoarele: „Prin acțiunea înregistrata la data de 17.11.2009 pe rolul Judecătoriei Buzău sub nr. 12317/200/2009 reclamantele BCML și B I I au chemat în judecată și personal la interogatoriu pe pârâta BCR A V SA, pentru ca instanța prin hotărârea judecătorească ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 15.000 Euro în echivalent lei, conform contractului de asigurare de viață atestat cu certificatul de asigurare nr. 0122014 /15.03.2006.
În motivarea acțiunii reclamantele au învederat că la data de 21.02.2005 reclamanta B M , împreună cu defunctul său soț B O N au încheiat cu Banca Comercială Română –Sucursala Județeană Buzău, contractul de credit bancar înregistrat de împrumutătoare sub nr.717 din aceeași dată, că având în vedere practica de afaceri a băncii , a garantat ipotecar creditul acordat , prin contractul de ipotecă autentificat sub nr. 519 din 23.02.2005 la BNP F E R, că banca împrumutătoare impune obligatoriu și încheierea unei asigurări de viață, astfel că la data de 15.03.2006 a fost încheiat de către soțul său un contract de asigurare, dovedit cu certificatul de Asigurare nr. 0122014 emis de pârâtă, că numai după ce a fost încheiată asigurarea,banca împrumutătoare a considerat completă documentația de acordare a creditului și a eliberat suma împrumutată, însă la data de 09.09.2006 s-a produs evenimentul juridic al decesului asiguratului, soțul său B O, după care au acceptat succesiunea acestuia, fiindu-le eliberat certificatul de moștenitor nr.173 din 12.01.2007 de BNP F E R și potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 32 din Legea nr.136/1995 privind asigurările și reasigurările,astfel cum a fost modificat prin art.1 pct.23 din Legea nr.172/2004 , ele moștenitoarele aveau calitatea de a primi indemnizația de asigurare. Deși au solicitat pârâtei să-și execute obligațiile din contractul de asigurare și să acorde despăgubirea cuvenită, deoarece se produsese riscul asigurat, aceasta a refuzat să-și îndeplinească obligația contractuală, motivând că nu poate acorda despăgubirea deoarece asiguratul suferea de o boală încă înainte de încheierea asigurării.
Au mai arătat, reclamantele privitor la convenția de asigurare să se rețină că asigurarea este „de viață” și nu de îmbolnăvire, ceea ce înseamnă că riscul asigurat a fost viața, că poziția pârâtei de a refuza îndeplinirea obligațiilor contractuale nu este nejustificată de vreme ce la încheierea contractului și plata poliței de asigurare, starea de sănătate a asiguratului a fost acceptată ca fiind aptă pentru încheierea valabilă a contractului, iar după producerea evenimentului asigurat, aceeași stare de sănătate nu mai este aptă, cu alte cuvinte atunci când pârâta a încasat prețul asigurării nu a contat starea de sănătate, important fiind ca asigurătorul să plătească, iar atunci când trebuie să despăgubească, pârâta invocă aceeași stare de sănătate ca un impediment în îndeplinirea obligațiilor sale, că asigurarea de viață este de fapt pentru banca împrumutătoare un contract de asigurare pentru risc de neplată, ca urmare a încetării din viață a debitorului, că asigurarea încheiată este de viață, iar aceasta înseamnă că riscul de deces există inclusiv de boală, pe fondul stării organismului la data asigurării, or exonerându-se de răspundere nu numai pentru lista de boli enumerate, ci și pentru orice boală, asigurătorul practic își asumă obligația de despăgubire numai pentru cauze exterioare asiguratului,adică pentru decesul prin accidente ce pot servi întâmplător și exclusiv pentru motive din exterior, nerecunoașterea bolii ca factor de risc pentru deces înseamnă grava disproporție între obligațiile părților, că asiguratul plătește necondiționat suma cerută de asigurător pentru ceea ce se asigură (viața), iar acesta își limitează prin contract răspunderea, înlăturând îmbolnăvirea, care reprezintă cauza cea mai răspândită a morții naturale, păstrând accidentele ca temei al răspunderii pentru plata asigurării în caz de deces, asiguratul a introdus în contractul de asigurare o clauză abuzivă, care îl protejează pe el pentru peste 90 % din cauzele decesului .
De asemenea, reclamantele au arătat, faptul că asiguratul nu poate avea altă opțiune și nu poate negocia în niciun fel contractul de asigurare fără putința de a fi înlăturată, modificată ori particularizată la situația fiecărui asigurat, apreciind că este o clauză abuzivă pentru faptul că asigurătorul se exonerează prin convenție de răspundere în cazul în care evenimentul asigurat (decesul) a fost cauzat, direct sau indirect, total sau în parte, de orice boală, știut fiind că nu există nici un om la vârsta de 50 de ani care să nu aibă o afecțiune cât de mică, că pârâta trebuie să respecte convenția de asigurare, deoarece aceasta a asigurat viața, iar nu alte riscuri, că ar fi trebuit ca înainte de încheierea contractului pârâta să solicite asiguratului în mod expres fie documente medicale, fie o declarație pe propria răspundere „că nu suferă de nicio boală”, că potrivit dispozițiilor art. 977 Cod civil , interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal la termenilor, că asiguratul avea obligația de a achita prețul poliței de asigurare, iar urmașii săi, în caz de producere a evenimentului asigurat, aveau dreptul de a primi despăgubirea. În drept reclamantele și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.969, 970, 977,981,982, 985 Cod civil .
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și nelegală, cu obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată, învederând că reclamanta a contractat împreună cu soțul său un credit în valoare de l5.000 EURO, că aferent creditului s-a încheiat și o asigurare de viață la 15.03.2006,iar conform certificatului de asigurare nr.0122014/15.03.2006 beneficiara asigurării este BCR Sucursala Județeană Buzău,că la 21.11.2006 a trimis un refuz de plată beneficiarului, având în vedere dispozițiile art.6 din certificatul de asigurare potrivit cărora asigurătorul este exonerat de plata indemnizației de asigurare dacă evenimentul asigurat a fost cauzat direct sau indirect,total sau parțial de orice boală/afecțiune medicală diagnosticate în perioada anterioară intrării în asigurare, precum boala Alzheimer, boala Parkinson,scleroza multiplă,orice formă de cancer/tumori maligne, cardiopatie ischemică și bolile coronariene (inclusiv infarctul miocardic), accident vascular cerebral, diabet zaharat insulino dependent, insuficiență renală, afecțiuni cronice ale ficatului/pancreasului/plămânului, transplantului de organe, boli profesionale, TBC pulmonar,că asiguratul a decedat la 09.09.2006 prin infarct miocardic,că din anul 1997 era în evidența medicului de familie cu cardiopatie ischemică dureroasă,că asiguratul nu a declarat existența acestei boli,că dacă ar fi făcut acest lucru contractul de asigurare nu ar mai fi fost încheiat. A mai arătat pârâta că invocarea dispozițiilor Legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori nu sunt incidente în cauză,întrucât prevederile Certificatului de asigurare sunt clare și neechivoce,că pentru înțelegerea acestora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate,așa cum prevăd dispozițiile art. 1 din Legea 193/2000,că nici un caz enumerat în anexa la legea menționată nu se identifică cu speța în cauză, că sunt respectate drepturile asiguraților.
Prin întâmpinare pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor,dat fiind faptul că acestea nu sunt părți în contractul de asigurare,că singurul beneficiar al contractului este BCR Buzău, excepția netimbrării acțiunii, excepția prematurității acțiunii întrucât nu s-au respectat dispozițiile art. 720 ind. 1 Cod procedură civilă,excepția lipsei calității procesuale de folosință a pârâtei determinat de faptul că a fost chemată în judecată BCR A V SA Sucursala Județeană Buzău.
La termenul de judecată din 21.04.2010 pârâta a renunțat la susținerea excepțiilor referitoare la timbraj, la lipsa capacității de folosință,iar instanța a respins excepțiile privind calitatea procesuală și prematurității.
Analizând probele dosarului instanța fondului a respins acțiunea prin sentința nr. 3966 din 26.05.2010.
Pentru a hotărî astfel s-a reținut că între defunctul B O N și BCR Sucursala Județeană Buzău s-a încheiat contractul de credit nr.717 prin care defunctul și soția sa B M L au luat cu împrumut suma de 15000 EUR,iar la data de 15.03.2006,același defunct a încheiat o asigurare de viață cu pârâta BCR A V pentru suma de 13500 EUR ce mai era de achitat la acea dată din creditul contractat, beneficiara asigurării fiind conform mențiunilor din certificatul de asigurare creditoarea BCR Buzău.
Asigurarea s-a încheiat ca urmare a existenței contractului de credit,la solicitarea creditoarei și în beneficiul său,așa cum lesne se poate vedea din formularul tipizat depus la dosar unde la rubrica privind beneficiarul se detaliază datele instituției care a acordat creditul
Instanța fondului a mai reținut că susținerile reclamantelor sunt neîntemeiate întrucât beneficiara asigurării este conform contractului de asigurare în cauză insituția creditoare, iar față de faptul că decesul a intervenit urmare a unei cauze care excludea obligația de despăgubire asumată de societatea de asigurare, aceasta din urmă a refuzat plata ratelor rămase de achitat după intervenirea evenimentului asigurat , iar potrivit dispozițiilor art. 6 din contractul de asigurare, între cauzele care exclud obligația de plată a indemnizației de asigurare în cazul intervenirii evenimentului asigurat este și cardiopatia ischemică și infarctul miocardic.
Conform documentelor medicale înaintate la dosar defunctul Bâgiu Octavian suferea din 1997 de cardiopatie ischemică, boală despre a cărei existență nu a informat asigurătorul și care în final a determinat decesul.
Împotriva acestei sentințe reclamantele au formulat recurs criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie motivat de faptul că este dată cu aplicarea greșită a legii și cuprinde motive contradictorii.
Astfel, se arată că după ce în considerentele hotărârii instanța a arătat că va respinge excepția lipsei calității procesuale active cu motivarea că, potrivit art.32 din Legea 136/1995, indemnizația de asigurare se plătește beneficiarului desemnat de asigurat, iar în lipsa indicării acestuia, moștenitorilor legali ai asiguratului, după ce în mod expres a declarat că, în urma cercetării înscrisurilor, exemplarul poliței de asigurare aflată în posesia asigurătorului nu cuprinde arătarea vreunui beneficiar al asigurării, în motivarea soluției de respingere a acțiunii instanța a reținut că beneficiarul asigurării este instituția creditoare.
Motivarea este ambiguă și contradictorie, pentru că: ori există un beneficiar al asigurării desemnat de defunctul asigurat – și atunci consecințele procesuale sunt altele, ori nu este desemnat un beneficiar și atunci reclamantele sunt îndreptățite să primească despăgubirea din asigurare, deoarece la data judecății ratele către instituția de credit erau achitate în totalitate de către acestea.
În condițiile în care , în încheierea din 19.05.2010 , instanța a reținut că a constatat nemijlocit și fără dubii că nu este desemnat un beneficiar de către defunctul asigurat , reclamantele au și aptitudine procesuală , și dreptul de a primi despăgubirea asigurată – acesta fiind în drept primul motiv de modificare a hotărârii recurate.
Reclamantele arată că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii deoarece instanța a reținut că operează o clauză de excludere a răspunderii asigurătorului,și anume faptul că în momentul încheierii contractului de asigurare preexistă o boală (cardiopatie ischemică) ce face aplicabilă clauza înscrisă în art. 6 din contract; instanța a mai reținut că asiguratorul a procedat corect atunci când nu a efectuat un minim de verificări asupra declarațiilor asiguratului și nu a obținut nici măcar viza mediului de familie – fără a mai vorbi despre alte dovezi privind starea de sănătate a celui ce încheia asigurarea.
Prin decizia nr. 904 din 7.12.2010 pronunțată de Tribunalul Buzău s-a admis recursul dedus judecății, s-a modificat sentința atacată în sensul admiterii acțiunii și obligării intimatei pârâte la plata către recurenții – reclamanți a sumei de 15.000 euro, echivalent în lei prin conversie la data pronunțării deciziei conform contractului de asigurare de viață.
Hotărând astfel, tribunalul a reținut în fapt și în drept: se are în vedere, în acest sens că la data de 21.02.2005, reclamanta B M, împreună cu defunctul său soț, B O N au încheiat cu Banca Comercială Română – Sucursala Județeană Buzău – contractul de credit bancar înregistrat de împrumutătoare sub nr. 717 din aceeași dată, pentru suma de 15.000 euro iar la data de 15.03.2006 a fost încheiat de către soțul său un contract de asigurare, dovedit cu certificatul de asigurare nr. 0122014 emis de pârâtă, pentru suma de 13.500 euro ce mai era de achitat la acea dată din creditul acordat.
La data de 09.09.2006 s-a produs evenimentul juridic al decesului asiguratului B O N. Reclamantele solicitând pârâtei să își execute obligațiile din contractul de asigurare și să acorde despăgubirea deoarece se produsese riscul asigurat, pârâta a refuzat motivând că nu poate acorda despăgubirea deoarece asiguratul suferea de o boală încă înainte de încheierea asigurării.
Prin polița de asigurare de viață, asigurătorul și-a rezervat dreptul, la pct. 3 din Declarația membrului asigurat, de a verifica starea de sănătate a asiguratului, iar acesta a renunțat la confidențialitatea privind starea sa de sănătate și a relației cu orice medic care are cunoștință despre aceasta.
Astfel, asigurătorul și-a constituit prin convenția de asigurare un drept propriu de a verifica starea de sănătate a asiguratului; împrejurarea că nu a întreprins demersurile necesare constituie culpa sa, care nu poate fi invocată ca temei al neexecutării propriilor obligații.
Mai mult decât atât, asigurătorul nici nu a solicitat acte medicale asiguratului, sau o declarație pe proprie răspundere cu privire la starea sănătății sale.
Totodată, tribunalul reține că pârâta intimată nu a solicitat asiguratului numele medicului de familie pentru a fi înscrisă la rubricia existenă în formularul tipizat.
Cu înscrisul înregistrat sub nr. 12381 din 02.12.2010 eliberat de BCR – Sucursala Buzău reclamantele recurente au făcut dovada achitării integrale a creditului de 15.000 euro angajat în baza contractului nr. 717/2005, astfel că acestea sunt îndreptățite să solicite echivalentul în lei a 15.000 euro, conform contractului de asigurare (certificat de asigurare nr. 0122014/15.03.2006).
Față de considerentele care preced, văzând dispozițiile art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. 2 Cod procedură civilă, prin decizia nr. 904 din 7.12.2010 s-a admis recursul dedus judecății, s-a modificat sentința atacată în sensul admiterii acțiunii și obligării intimatei pârâte la plata către recurenții – reclamanți a sumei de 15.000 euro, echivalent în lei prin conversie la data pronunțării deciziei conform contractului de asigurare de viață”.
Soluția Tribunalului Buzău este criticabilă sub mai multe aspecte, însă în primul rând trebuie remarcat că aceasta se constituie practic într-o analiză favorabilă exclusiv asiguratului, ignorând elementele esențiale care definesc contractul de asigurare, așa cum au fost prezentate și în prezenta lucrare.
Astfel, o primă critică vizează faptul că în pronunțarea soluției de admitere a apelului și astfel a acțiunii, instanța de recurs a reținut că poliția de asigurare încheiată nu cuprindea nicio mențiune cu privire la beneficiarul acesteia, ceea ce atrage aplicabilitatea regulilor generale, respectiv că indemnizația urmează a fi plătită moștenitorilor acestuia.
Din starea de fapt rezultă că împrumutatul decedat a contractat asigurarea expres pentru garantarea creditului acordat de bancă. Acest aspect reiese fără putință de tăgadă chiar prin afirmațiile reclamantelor, conform cărora documentația de credit a fost considerată completă doar după încheierea asigurării de viață. În aceste condiții, este evident că asiguratul a înțeles să încheie asigurare în favoarea băncii, tocmai pentru a garanta plata creditului în caz de deces, iar în lipsa necesității contractării creditului, acesta nu ar fi contractat asigurarea. Interpretarea dată de instanță este exclusiv în favoarea asiguratului.
Or, în aceste condiții, chiar dacă beneficiarul asigurării nu ar fi fost indicat expres în poliță, voința părților a fost în sensul de a-l determina în persoana instituției bancare, acesta fiind și scopul urmărit de asigurat.
Beneficiarul asigurării nu ar fi putut fi moștenitorii asiguratului deoarece în această ipoteză creditul ar fi fost insuficient garantat și acesta ar fi intrat în eventualitatea decesului în pasivul succesoral al defunctului, aspect pe care acesta din urmă nu l-a urmărit la momentul încheierii contractului de asigurare.
Din această perspectivă, apreciem că nu are importanță nici înscrisul prezentat de reclamante în sensul că aceastea arfi achitat integral creditul, deoarece obligația de plată a asigurătorului către beneficiarul adevărat, respectiv instituția bancară s-ar fi născut în mod direct față de acesta și de la data decesului asiguratului. Legea nu a recunoscut posibilitatea unei terțe persoane de a se subroga beneficiarului, astfel că reclamantele nu beneficiau de dreptul la acțiune sub acest aspect.
O a doua critică a soluției instanței se referă la reținerea eronată a acesteia că asigurătorul avea obligația de a se informa din orice surse cu privire la starea de sănătate a asiguratului. În realitate, obligația de informare sub acest aspect a fost pusă de legiuitor în sarcina asiguratului, acesta fiind obligat să ofere informații complete și corecte cu privire la starea sa de sănătate. De altfel, legislația amintită anterior a recunoscut posibilitatea asigurătorului de a refuza plata indemnizației în cazul în care se dovedește că asiguratul nu i-ar fi furnizat informațiile solicitate. Odată ce asiguratul din speță suferea de afecțiunea care în final i-a cauzat decesul cu mult anterior de data contractării asigurării, acesta a acționat în mod dolosiv în perioada precontractuală neoferind această informație la solicitarea asigurătorului. De altfel, lipsa de diligență a asigurătorului invocată de instanță nu are un fundament juridic, odată ce, pe de-o parte, acesta nu este în niciun fel prevăzută în legislație, iar, pe de altă parte, asigurătorul a acționat cu aplicarea prezumției de bună-credință a asiguratului.
O ultimă critică ce se impune a fi făcută față de soluția instanței se referă la ignorarea principiului conform căruia indemnizația de asigurare nu poate depăși suma asigurată. În speță asiguratul a încheiat asigurarea pentru o sumă maximă de 13.500 Euro reprezentând totalul obligației de plată rezultată din credit la data respectivă. În aceste condiții limita de răspundere a asigurătorului nu putea fi decât în limita acestei sume, iar în niciun caz a sumei de 15.000 Euro care reprezenta limita inițială a creditului. Sub acest aspect instanța a ignorat practic principiile dreptului asigurărilor și a dispus ca asigurătorul să răspundă, în limita sumei de 1.500 Euro fără niciun temei, această sumă nefiind rezultată în urma producerii riscului asigurat.
3.2. Contractul de asigurare de persoane în dreptul albanez
Asigurarea de persoane este reglemantată de articolele 1150-1161 ale Codului civil albanez. Prin asigurarea de persoane, asiguratul se obligă să plătească indemnizația de asigurare în caz de deces, ajungerea la o anumită vârstă sau de invaliditate. În contractul de asigurare de persoane suma asigurată se stabilește de comun acord între părțile contractului. Contractul de asigurare în vederea unui risc privind o altă persoană decât cea care a încheiat contractul este valabil cu condiția să fie menționat în contractul de asigurare sau numit ulterior prin declarație si notificat asigurătorului.
În contractul de asigurare se desemneazăși beneficiarul indemnizației, dacă se produceriscul asigurat. Înlocuirea sau revocarea beneficiarului poate fi făcută de persoana asiguratăîn perioda de asigurare, iar persoana asigurată este obligată să anunțe asigurătorul pentru revocarea sau înlocuirea beneficiarului din polița de asigurare. Potrivit articolului 1150 din Codul civil, „dacă în contractul de asigurare nu este desemnat beneficiarul indeminizației de asigurare sau s-a ivit decesul beneficiarului, fără să fie înlocuit de o altă persoană, indemnizația de asigurare îi revine legatarului testamentar sau legal. Beneficiarul indemnizației de asigurare profită și din contractul de asigurare de persoane și din Fondul de asigurare obligatorie (fondul de pensie). Într-un contract de asigurare de persoane, asigurătorul se obligă să plătească indemnizația de asigurare în caz de deces, de ajungere la o anumită vârstă, de invaliditate (permanentă, totală sau parțiala). La contractul de asigurare se desemneazăși beneficiarul indemnizației dacă s-a ivit cazul asigurat. Înlocuirea sau revocarea beneficiarului poate fi revocat de o persoană asigurată la perioda de asigurare, iar persona asigurată este obligată să anunțe asigurătorul pentru revocarea sau înlocuirea beneficiarului poliței de asigurare. Dacăprin contractul de asigurare nu este desemnat beneficiarul indeminizației de asigurare sau decesul beneficiarului, indemnizația de asigurare se plătește legatarului testamentar sau legal.
Suma asigurată, care după moartea asiguratului este plătită persoanei, în a cărui beneficiu a fost încheiat contractul de asigurare, nu este inclusă în masa succesorală a asiguratului.
Subiectele contractului de asigurare de persoane
Ca și în contractul de asigurare de bunuri și în contractul de asigurare de persoane, subiecții contractului sunt asigurătorul și asiguratul. Asigurătorul poate fi orice persoană juridică care exercită activitatea de asigurare în conformitate cu legea.
Asigurare de viață compesează pierderile financiare în patrimoniului asiguratului în cazul se ivește moartea și care îl ajută pentru a face față la cheltuielile legate de cazul asigurat.
Asigurarea de sănătate acoperă pierderile financiare ca și consecință a bolilor sau accidentelor de muncă.
În cazul de asigurări de persoane nu toate persoanele fizice pot fi asigurate. În conformitate cu dispozițiile legale nu pot să fie asigurate de accidente:
Persoanele care suferă de alcoolism, persoanele care sunt depedente de substanțele narcotice și psihotrope, bolnavii mintali, cei care suferă de schizofrenie, sau de psihoză maniaco-depresivă, etc.;
Persoanele care au nevoie de îngrijire medicală permanentă, invalizii de grupul unu, spre exemplu paraplegicii, tetraplegici și nevăzătorii;
Persoanale care au împlinit vârsta de 70 ani. Este clar că persoanele respective au un risc mare din cauza problemelor de sănătate care apar la vârsta respectivă;
Persoanele care nu au împlinit vârsta de 18 ani. Sunt exluse de la dreptul de asigurare persoanele care nu au capacitate de exercițiu, însă persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă, de 16-18 ani, pot face parte din contractul de asigurare de persoane, în caz că sunt angajați, în conformitate cu legea;
Pot fi asigurate de accidente și persoanele care au capacitate restrânsă de exercițiu, dar care sunt legal căsătoriți, înainte de împlinirea vârstei de 18 ani;
Codul civil prevede că se poate asigura viața și sănătatea unei terțe persoane. În contractul de asigurare de persoane în folosul unei terțe persoane este determinat numele beneficiarului direct în contractul de asigurare, sau printr-o declaratie ulterioară sau prin testament. În acest caz, contractul de asigurare în favoarea unei terțe persoane va produce efecte juridice după moartea asiguratului și după deschiderea testamentului.
Obiectul contractului de asigurare de persoane
În doctrină sunt formulate opinii diferite în ceea ce priveste obiectul
contractului de asigurare.
Unii autori consideră că obiectul contractului de asigurare este
reprezentat de interesul asigurabil, iar alții consideră că acesta constă în bunul
sau persoana care sunt supuse unui pericol. Majoritatea autorilor francezi
consideră riscul ca fiind atât obiect al asigurării cât și obiect al contractului de
asigurare.
Astfel literatura juridică franceză consideră că riscul în complexitatea sa
este în mod egal obiectul asigurării, adică elementul din patrimoniu, persoana sau
activitatea expusă riscului, cât și elementul central al contractului de asigurare, al
cărui obiect este.
Aceiași autori precizează că întrucât riscul este chiar obiectul acestui
contract el trebuie să fie nu numai aleator, ci și real și licit. Aceste trei
caractere, adică aleator, real și licit, condiționează însăși existența contractului.
După unii autori,contractul de asigurare de persoane portrivit Codului
civil determină ca obiect al contractului de asigurare evenimente care sunt legate
de viața și capacitatea pentru muncă a asiguraților. Din dispoziția sus-menționată
rezultă că dacă evenimentul este legat de viața personei suntem în cazul de
asigurare de viață, dar dacă evenimentul este legat de capacitatea de munca a
asiguratului suntem în prezența condițiilor unei asigurări de sănătate.
Unul dintre caracterele contractului de asigurare de persone potrivit
Codului civil este că despăgubirea care i se cuvine părții din contractul de asigurare
de persoane este independentă de suma de indemnizație care îi aparține persoanei
asigurate din asigurări sociale, cu alte cuvinte contractul de asigurare este un
contract de sine stătător și nu are nicio legătură cu contractul angajatului și
Instituția de Asigurări Sociale, relațiile pe care sunt reglementate de legea „Pentru
asigurările sociale” și Codul Muncii, iar contractul de asigurare de persoane este
reglementat de Codul civil.
Unii autori consideră obiectul contractului de asigurare ca fiind toate
actele sau procedurile care sunt legate de achitarea primei de asigurare de către
asigurat și despăgubirea sumei de asigurare de către asigurător.
Tribunalul din Tirana, printr-o decizie pronunțată în data de 28
februarie 2006 a luat in examinare un caz interesant, în care reclamantul K.G. a
chemat în fața instanței pe Societatea de asigurare INSIG sh.a., pârâtă, cu obiect:
recompensarea pagubei rezultate din contractul de asigurare cu compania
respectivă, în conformitate cu articolul 1113 din Codul civil. Această decizie se
referă la un conflict judiciar născut între părțile cu privire la aplicarea unui contract
de asigurare de persoane. Circumstanțele acestui caz se pot cuprinde în felul
următor:
„La data de 20 septembrie 2004, între reclamanta K.G. și pârâtă, compania de asigurare INSIG sh.a. a fost încheiat un contract de asigurare de persoane, nr.0007990, mai precis, un contract de asigurare de sănătate în caz de voiaj în străinătate. Pe durata șederii sale în Italia, reclamanta a făcut câteva controale medicale, iar după o examinare în scaner, Departamentul Medicinei Interne Cardiovasculare și Geriatrice ale Universității din Siena, Italia a constatat că reclamanta suferise un fel de colaps cardio-circular, o slăbire simțită a inimii, cădere a presiunii sângelui și afectare gravă a plămânilor. În consecință, sănătatea reclamantei s-a deteriorat și ea a început să aibă probleme seriose, suferind și de miastenia femeilor precum și de inflamarea glandelor tiroide. Din aceste motive, reclamanta K.G s-a văzut nevoită să se interneze la un spital pentru o periodă de două săptămâni. În luna martie 2005, reclamanta a fost avertizată că trebuie să suporte cheltuielile spitalizării, în sumă de 8020,62 Euro. Fiind asigurată prin polița de asigurare sus-menționată, reclamanta a solicitat pârâtei (asigurătorului) să acopere suma respectivă rezultând din contractul de asigurare. Pârâta, deci compania de asigurare INSIG sh.a., a respins cererea reclamantei de a plăti suma respectivă, referindu-se la secțiunea 3, alin. 16 privind Condițiile Generale ale Contractului de Asigurare de Sănătate”.
Analizând, dintr-o perspectivă juridică și legală, se pare că decizia aceasta nu a fost completă în ceea ce privește argumentarea bazei legale și cauzelor juridice. Din decizia propriu-zisă rezultă că și în acest caz, instanța a numit un expert pentru a stabili dacă suntem în fața unui caz asigurat care este acoperit de contractul de asigurare de persoane. Opinia expertului a fost hotărâtoare în admiterea cererii de chemare în judecată a reclamantei de către instanță, pentru că expertul în speță a confirmat pretențiile reclamantei, după care că diagnosticul descoperit de medicii italieni nu are nicio legătură cu suferințele anterioare ale reclamantei. În consecință, cheltuiele spitalizării ei sunt acoperite de contractul de asigurare și de aceea trebuie să fie platite de pârâtă. Pe de altă parte, se constată că, dacă instanța a procedat corespunzător referitor la temeiul legal, aplicând în mod corect dispozițiile Codului civil cu privire la contractul de asigurare, în ceea ce privește argumentarea motivelor juridice și analiza juridică a conflictului, instanța ar fi trebuit să reflecteze în mod mai detaliat, aducând mai multe argumente în decizia sa de acceptare a cererii de chemare în judecată4. În mod surprinzător, instanța s-a limitat să ofere numai un singur paragraf de analiză juridică, deși era vorba de un caz destul de complicat:
„Luând în considerare probele sus menționate, se constată că obiectul cererii de chemare este corect, dat fiind că el se referă la o boală necunoscută de reclamantă anterior și care a fost diagnosticată de medici ulterior, ceea ce este tocmai prevăzut în secțiunea 3, alin. 16 al Condițiilor Generale ale Contractului de Asigurare de Sănătate. Acest paragraf exclude din responsabilitatea asigurătorului numai „daunele cauzate de defecte fizice, slăbiciuni, stare cronică de sănătate sau diferite boli de care persoana asigurată suferă în perioada anterioară încheierii contractului de asigurare de sănătate. În cazul analizat nu avem de-a face cu nici una dintre bolile care sunt excluse de acoperire prin contractul de asigurare. De aceea, pretențiile reclamantei de a fi despăgubită cu suma sus menționată și cerută de Spitalul din Siena, este considerata ca întemeiată în lege”.
CONCLUZII
Studiul propus spre analiză are în vedere necesitatea formării unei opinii unitare cu privire la interpretarea noțiunilor specifice dreptului asigurărilor.
Pornind de la ideea că atât dreptul românesc cât și cel albanez au avut ca principală sursă de inspirație prevederile corelative din sistemul de drept francez, este necesar un punct de vedere care să pună în comun cele două reglementări.
Dreptul asigurărilor în Albania beneficiază însă și de o puternică influență italiană, care însă ar trebui doar să sprijine ideea ralierii la prevederile dreptului românesc în materie, cu atât mai mult cu cât în contextul manifestării voinței Republicii Albania de aderare la Uniunea Europeană se impune ca și normativele în această materie să fie reformate.
Importanța studierii în prezent a acestei materii este în continuare de actualitate pentru aceleași motive care au determinat apariția istorică a activităților de asigurare. Având în vedere că elementele față de care asigurații încearcă să se protejeze sunt prezente pe deplin și în zilele noastre, studiul juridic al asigurărilor oferă ocazia unei bune cunoașteri și interpretări a prevederilor legale specifice.
Apreciem că o deosebită importanță în această materie o dezvoltă drepturile și obligațiile părților întemeiate pe raporturile de asigurare. Prezentul studiu se axează pe analizarea oportunității prevederii unor anumite drepturi și astfel a unor obligații corelative. O deosebită importanță o are obligația de informare a asiguratului cu privire la riscul asigurat și protecția legală oferită asigurătorului din acest punct de vedere.
În sistemul de drept românesc, jurisprudența a interpretat uneori greșit elementele specifice contractului de asigurare, cât și raportul dintre acestea.
În acest context apreciem că este necesar atât o disciplină jurisprudențială din punct de vedere al aplicării legislației specifice asigurărilor, mai mult în spiritul acesteia și mai puțin în litera sa. Este unanim recunoscut că legislația nu poate prevea toate interacțiunile juridice ce au loc în societate. Tocmai având în vedere acest aspect instanțele trebuie să aibă în vedere scopul pentru care a fost edictată norma, precum și scopul avut în vedere de părți la încheierea contractului, iar nu o interepretare restrictivă a textelor de lege, cu atât mai mult cu cât în prezent, ca urmare a includerii prevederilor privind contractul de asigurare în Codul civil, criteriul de interpretare va fi unul extensiv.
Tema centrală a lucrării, contractul de asigurare, nu putea fi abordată decât în relație cu diferite instituții și concepte pornite din dreptul comercial și cimentate acum în dreptul civil.
În ceea ce privește propunerile legislative, acestea au fost descrise pe larg în cuprinsul studiului, avându-se în vedere în primul rând cazurile de nulitate a contractului de asigurare, interepretarea dispozițiilor contractului de asigurare, precum și caracterele acestuia.
De asemenea, având în vedere că lucrarea tratează și particularitățile materiei în sistemul de drept albanez, acesta surprinde și curiozități specifice acestuia din urmă, inclusiv caracterul aparent solemn pe care legislația albaneză înțelege să o dea unui astfel de contract. Opinia autorului este una critică și pornește tot de la rațiunea legii.
Noutatea temei este subliniată de analiza legislației albaneze prin raportare la cea din România și cu infiltrații ale opiilor doctrinare din sistemul de drept francez și cel de common-law.
Un alt aspect important tratat de lucrare este analiza jurisprudențială a aplicabilității normelor de reglementare a contractelor de asigurare de bunuri, de persoane și de răspundere civilă. Aceste trei categorii de contracte sunt, de altfel, cele mai întâlnite în materia asigurărilor, atât în România cât și în Albania.
Tema tratată în prezenta lucrare este una mixtă, deoarece se desprinde din vremuri istorice și se dezvoltă inițial în cadrul dreptului comercial, își găsește afirmarea practică în prezent în dreptul privat-civil, unificat, ulterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, cu dreptul comercial. Această interdisciplinaritate însă justifică interesul pentru tratarea subiectului, fiind evident că astfel de situații afectează des tot mai multe categorii de subiecte de drept.
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, monografii, legi comentate:
Albu-Cârnu Iulia, Asigurarea creditului, Ed. Rosetti, București, 2002.
Babiuc Victor, Riscurile contractuale în vânzarea comercială internațională, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1982.
Baias Flavius-Antoniu, Chelaru Eugen, Constantinovici Rodica, Macovei Ioan, Noul Cod civil – comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, București, 2014.
Beignier Bernard, Droit du contract d`assurance, PUF, Paris, 1999.
Beleiu Gheorghe, Drept civil român, Ed. a XI-a, Ed. Universul Juridic, București, 2007.
Berre Claude J., Groutel Hubert, Droit des assurances, Dalloz, 2001.
Bigot Jean, Traite de Droit des assurances, tome 3, Le contract d’assurance, L.G.D.J., Paris, 2002.
Bigot Jean, Lange Daniel, Traite de droit des assurances. La distribution de l`assurance, L.G.D.J., Paris, 1999.
Bistriceanu Gheorghe D., Bercea Florian, Macovei, Lexicon de protecție socială. Asigurări și reasigurări, Ed. Karat, București, 1997.
Bonnard Jerome, Droit et pratique des assurances. Particuliers et entreprises, Edition Delmas, 1999.
Boroi Gabriel, Anghelescu Carla Alexandra, Curs de drept civil. Partea generală. ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2012.
Bylykbashi Juliana, Aspectele juridice ale afacerii de asigurare facultative (Teză de doctorat), Universitatea din Tirana, Facultatea de Drept, Tirana, 2014.
Caraiani Gheorghe, Tudor M., Dreptul asigurărilor, Asigurări. Probleme juridice și tehnice, Ed. Lumina Lex, București, 2001.
Ciurel Violeta, Asigurări și reasigurări: abordări teoretice și practici internaționale, Ed. All Beck, București, 2000.
Couilbault Francois, Latrasse Michel, Eliashberg Constant, Les grandes principes de l`assurance, Paris, 2002.
Deak Francisc, Contracte civile și asigurări, vol. II, Ed. Actami, București 1995.
Deak Francisc, Drept civil. Teoria contractelor speciale, E.D.P., București.
Dogaru Ion, Olteanu Edmond Gabriel, Săuleanu Lucian Bernd, Bazele dreptului civil. Vol. IV- Contracte speciale, ed. C.H. Beck, București, 2009.
Dominique Jean, Rochet Charles, Microeconomie de l’assurance, Ed. Economica, Paris, 1991.
Errante Edward, The Anglo-American Law of Contracts, L.G.D.J., Paris, 2001
Guri Rinald, Elisabeta Gjini, Dervishi Anxhela, Bazele de asigurare, Ed. Paper, Tirana, 2012.
Hasneziri Luan, Contractul de asigurare în conformitate cu Codul civil al Republicii Albania, Teză de doctorat, Tirana 2011.
Kuhn M., Droit des assurances privees, Editions Juridiques AMC Alpha, Lausanne, 1996.
Lambert-Faivre Yvonne, Droit des assurances, Dalloz, Paris, 1998.
Marin Anne, Contribution a l’etude des contrats aleatoires, Ed. Les Presses Universitaires de la Faculte de Droit Clermont-Ferrand, 2002.
Moțiu Florin, Contractele speciale. În noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
Nemeș Vasile, Dreptul asigurărilor. Ediția a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureșt, 2011.
Nițoiu Roberta, Teoria generală a contractelor aleatorii, Ed. All Beck, București, 2003.
Olteanu Gabriel, Dreptul asigurărilor. Note de curs, Ed. Themis, Craiova, 2001
Popescu Dumitru, Macovei Ioan, Contractul de asigurare, Ed. Junimea, Iași, 1982.
Roman Eleonora, Prescripțiaextinctivă, capitol al Tratatului de Drept civil, vol. I, Partea Generală, Ed. Academiei, București.
Sferdian Irina, Contractul de asigurare de bunuri, Ed. Lumina Lex, București, 2004.
Sferdian Irina, Dreptul Asigurărilor, Ed. C.H. Beck, București, 2007.
Stătescu Costantin, Bîrsan Corneliu, Drept civil. Teoriagenerală a obligațiilor, Ed. All, București, 1998.
Stătescu Constantin, Bîrsan Corneliu, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. a IX-a, Ed. Hamangiu, București, 2008.
Tosetti Alain, Behar Thomas, Fromenteau Michel, Menart Stephane, Assurance, Comptabilite, Reglementation, Actuariat, Ed. Economica, Paris.
Tutulani Semini Mariana, Dreptul obligațiilor și al contractelor Partea generală, Editura Skanderbeg Books 2006.
Zinveliu Ioan, Contractele civile, instrumente de satisfacere a intereselor cetățenilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978.
II. Articole. Studii.
Clarke Malcom, Interpreting Contracts. The price of perspective, The Cambridge Law Journal, vol 59, 2000.
Clarke Malcom, Misinterpretation of value-Hones belief, The Cambridge Law Journal, vol. 57, 1998.
Iliescu C., Legea nr. 32/2000 – noua reglementare în materia asigurărilor, Juridica nr. 3/2000.
Munteanu A., Lascu I., Contractul de asigurare de bunuri și subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului în „Arbitrajul de stat”, nr. 6/1966.
Sferdian Irina, Câteva observații asupra contractului de asigurare de bunuri, Revista de Drept Comercial, nr. 11/2001.
Sferdian Irina, Riscul în contractul de asigurare, Revista „Dreptul” nr. 6/2002.
Sferdian Irina, Obligația de plată a primei de asigurare, Revista „Dreptul” nr. 2/2003.
Sferdian Irina, Subrogația asigurătorului în dreptul asigurărilor, în Revista „Dreptul”, nr. 12/2012.
Sferdian, Denunțarea și rezilierea contractului de asigurare, în revista „Dreptul” nr. 1/2004.
Stoica Veronica, Mecanismul funcționării asigurătorului în drepturile asiguratului, în „Revista de Drept Comercial”, nr. 11/2001.
III. Legislație
Cod Civil din Quebec;
Codul civil român 1864;
Codul civil român 2011;
Codul civil albanez;
Codul comercial român în vigoare până la 1 octombrie 2011;
Legea nr. 136/1995;
Legea nr. 32/2000;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Contractul DE Asigurare ÎN Dreptul Român ȘI Dreptul Albanez (ID: 112722)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.