Contractul DE Antrepriza. Particularitatile Antreprizei Pentru Lucrarile DE Constructii

CONTRACTUL DE ANTREPRIZĂ. PARTICULARITĂȚILE ANTREPRIZEI PENTRU LUCRĂRILE DE CONSTRUCȚII – STUDIU DE CAZ

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. CONTRACTUL DE ANTREPRIZĂ-ASPECTE GENERALE

1.1. Noțiune. Sediul materiei

1.2. Delimitarea antreprizei de celelalte contracte

1.3. Caractere juridice

1.4. Condiții de validitate

CAPITOLUL II. EFECTELE ȘI ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE ANTREPRIZĂ

2.1. Obligațiile antreprenorului

2.1.1. Obligația de a executa lucrarea

2.1.1.1. Problema riscurilor în contractul de antrepriză

2.1.2. Obligația de garanție pentru vicii ascunse

2.1.3. Obligații accesorii

2.2. Obligațiile beneficiarului

2.2.1. Obligația de plată a prețului

2.2.2. Obligația de a recepționa și prelua lucrarea

2.3. Încetarea contractului de antrepriză

CAPITOLUL III. PARTICULARITĂȚILE ANTREPRIZEI PENTRU LUCRĂRILE DE CONSTRUCȚII

3.1. Noțiune. Reguli aplicabile

3.2. Autorizarea lucrărilor de construcții

3.3. Subantrepriza

3.4. Acțiunea directă a lucrătorilor

3.4.1. Aspecte generale

3.4.2. Titularii acțiunii directe a lucrătorilor

3.5. Răspunderea pentru calitatea construcțiilor

CAPITOLUL IV. COMPARAȚIE ÎNTRE DISPOZIȚIILE NOULUI COD CIVIL ȘI ALE CODULUI CIVIL DE LA 1864 PRIVIND CONTRACTUL DE ANTREPRIZĂ

4.1. Reguli comune aplicabile contractului de antrepriză în general

4.2. Reguli speciale aplicabile antreprizei pentru lucrări de construcții

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Anexa nr. 1

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Prezenta lucrare de licență se întemeiază pe un subiect de actualitate care derivă din tendința transformării economiei naționale a României într-una guvernată de principiile unei societăți de consum, instituind reglementări juridice speciale care dirijează raporturile contractuale, inclusiv raporturile care vizează un contract de antrepriză.

Motivul pentru care am ales această temă s-a conturat prin apariția unor dispoziții inovatoare în noul Cod civil (intrat în vigoare la 1 octombrie 2011) referitoare la contractul de antrepriză față de reglementările Codului civil de la 1864, prevederi care au în vedere situații incidente si dezbătute de-a lungul timpului de către doctrinari, dar fără un sediu juridic până la intrarea în vigoare a acestuia.

Cel mai important aspect de menționat este faptul că antrepriza nu era stipulată într-un capitol distinct în Codul civil de la 1864, fiind inserată în capitolul referitor la locațiune. Vom observa, astfel, că legiuitorul nu a pus accent pe contractul de antrepriză în vechea reglementare, motiv pentru care acesta nu a prevăzut o reglementare proprie pentru antrepriză.

Spre deosebire de acesta, Codul civil actual atribuie un întreg capitol pentru reglementarea contractului de antrepriză, în care alocă și dă o mare importanță și antreprizei pentru lucrări de construcții, care își găsește reglementare proprie în lumina noului Cod civil.

Considerăm că aceasta este diferența majoră dintre cele două reglementări din Codurile civile, respectiv vechiul și noul Cod civil, însă pe parcursul prezentei lucrări vom dezvolta și restul diferențelor sesizabile dintre acestea și vom detalia aspecte notabile referitoare la contractul de antrepriză.

Lucrarea de față este constituită din patru capitole. Primul capitol cuprinde noțiuni generale privind contractul de antrepriză, conturându-i definiția, caracterele juridice, condițiile de validitate și limitele care duc la tratarea antreprizei ca un contract diferit față de cele pe care le vom menționa. Cel de-al doilea capitol analizează efectele și încetarea antreprizei în care vom dezbate pe larg obligațiile părților contractuale. Capitolul al treilea vizează antrepriza pentru lucrările de construcții în care vom detalia particularitățile acesteia față de contractul de antrepriză în general. Ultimul capitol abordează comparația făcută între Codul civil de la 1864 și Codul civil actual, cadru în care vom expune noutățile apărute și situațiile incidente față de vechea reglementare, prezentând un interes deosebit, deoarece intrarea în vigoare a noului Cod civil este destul de recentă, în speță 1 octombrie 2011.

CAPITOLUL I. CONTRACTUL DE ANTREPRIZĂ-ASPECTE GENERALE

1.1. Noțiune. Sediul materiei

Antrepriza este definită de Codul civil în vigoare în cadrul art. 1851 alin. (1) ca fiind contractul în care „antreprenorul se obligă ca, pe riscul său, să execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preț”. Este, așadar , un contract care prin excelență este expresia unei obligații de a face.

Astfel, putem vorbi despre obiectul contractului de antrepriză care se constituie în obligația antreprenorului de a executa o lucrare și predarea rezultatului activității sale beneficiarului.

Un aspect deosebit legat de acest tip de contract este faptul că antreprenorul execută lucrarea pe riscul său, antrepriza conferindu-i acestuia o independență economică si operativă atât în privința execuției lucrării , cât și în procesul de organizare a muncii.

Din definiția dată de Codul civil antreprizei, putem determina un element esențial al acesteia și anume prețul (stabilit fie printr-o sumă de bani, fie printr-o altă prestație), deoarece în lipsa acestuia, contractul ar fi cu titlu gratuit (act dezinteresat), acesta fiind imperios determinat sau cel puțin determinabil la încheierea contractului.

Antrepriza prezintă o importanță practică aparte întrucât acest tip de contract a luat amploare în realitatea zilelor noastre, având în vedere faptul că în baza acestuia se execută lucrări de mare valoare cum ar fi construcția unui imobil, elaborarea unui proiect de arhitectură, lucrări de instalații, reparații la construcții, confecționarea unui lucru etc. sau antrepriza mai poate consta în prestarea de servicii, putând exemplifica aici reparații ale aparaturii de uz casnic ori obiectelor de uz personal, lucrări de croitorie, cizmărie, tâmplărie etc.

Reglementările privind contractul de antrepriză se aplică și antreprizei pentru lucrările de construcții , dacă sunt compatibile cu dispozițiile particulare stipulate pentru acest contract.

De asemenea, dispozițiile referitoare la antrepriză se aplică și altor activități precum: meditații, consultații profesionale, inclusiv juridice (date de avocați, notari publici), întocmire de expertize etc.

Antrepriza este reglementată de Codul civil in vigoare in Cartea a V-a, Titlul IX, Capitolul VI, respectiv art. 1851-1880.

1.2. Delimitarea antreprizei de celelalte contracte

Considerăm imperioasă evidențierea existenței independente, cu reguli proprii a contractului de antrepriză față de celelalte contracte cu care se aseamănă, motiv pentru care vom face delimitarea acestuia de locațiune, contractul de muncă, contractul de vanzare-cumpărare, contractul de mandat și contractul de depozit.

Delimitarea antreprizei de locațiune (locatio rei) este cea mai importantă din punctul nostru de vedere, deoarece antrepriza nu este o variantă a contractului de locațiune(cum se prevedea în vechiul Cod civil, cel de la 1864, în cadrul art. 1470-1490), el constituind un contract cu existență de sine stătătoare, independent.

Astfel, prestarea de servicii care formează esența contractului de antrepriză, nu este plătită în raport cu timpul cât se desfășoară, ci în raport cu rezultatul final; dacă nu este atins acest rezultat, contractul se consideră neexecutat. În timp ce obiectul locațiunii este punerea la dispoziție a folosinței unui bun, cel al antreprizei este obligația de a face. Desigur că uneori punerea la dispoziție a unui bun este însoțită de un serviciu prestat. Astfel, contractul de locațiune al unui sistem informatic include deseori studii prealabile, elaborarea unor programe speciale, o eventuală formare de personal si asigurarea întreținerii. Dacă părțile nu au încheiat mai multe contracte, separate pentru fiecare dintre aceste activități, calificarea se va face în raport cu prestația principală.

În termeni generici, putem afirma faptul că delimitarea dintre aceste două contracte se poate face abordând obiectul fiecăruia, conchizând că, în timp ce locațiunea are drept obiect prestarea folosinței unui lucru în schimbul unui preț, obiectul antreprizei este executarea ori confecționarea unui lucru în schimbul unui preț.

Față de contractul de muncă, antrepriza se distinge din mai multe privințe. În primul rând vom avea în vedere plata prețului care în contractul de muncă ia forma salariului, observând că în cazul antreprizei, beneficiarul plătește doar rezultatul muncii antreprenorului, pe când în cazul contractului de muncă, sunt determinante calitatea si cantitatea muncii depuse în plata salariului.

În al doilea rând, deosebirea dintre aceste contracte vizează dependența juridică în sensul că salariatul este subordonat juridic față de angajatorul său și își realizează munca sub supravegherea acestuia și respectând regulile impuse de acesta, în timp ce antreprenorul se bucură de o deplină independență juridică în executarea lucrării, fiind liber să își organizeze munca după propriile criterii cu precizarea că o va efectua pe propriul risc.

Ultima diferență importantă o constituie răspunderea beneficiarului, respectiv a angajatorului. Astfel, având în vedere faptul că antrepriza nu presupune existența unui raport de subordonare juridică, beneficiarul nu va raspunde pentru pagubele cauzate de antreprenor sau subantreprenori ori lucrători terților, pe când în contractul de muncă, din cauza raportului juridic de subordonare, angajatorului îi va fi angrenată răspunderea față de terți pentru faptele salariatului încadrat în muncă, contractul fiind supus reglementărilor speciale ale dreptului muncii.

Problema delimitării antreprizei de contractul de vânzare-cumpărare, vânzarea unui lucru viitor în speță, se pune atunci când antreprenorul se obligă să procure si materialul necesar muncii sale pe lângă executarea lucrării,astfel că prețul total datorat de beneficiar va cuprinde atât prețul muncii cât și cel al materialului utilizat.

Determinantă în această situație este intenția părților și anume , va fi calificat drept antrepriză contractul în care procurarea materialului de către antreprenor reprezintă mijlocul de executare al lucrării, iar vanzarea unui lucru viitor va fi incidentă în cazul în care scopul principal al contractului nu este executarea lucrării, prezentând importanță și valoarea bunurilor furnizate care depășesc vădit valoarea muncii. Totuși, compararea pur aritmetică a valorii celor două prestații nu este elementul irefutabil în calificarea contractului, dar intenția părților este.

Delimitarea contractului de mandat de antrepriză se face printr-un element esențial și anume obiectul fiecăruia. Astfel, în timp ce obiectul mandatului este constituit de încheierea actelor juridice pe seama și în numele mandantului pe care mandatarul îl reprezintă, obiectul antreprizei este reprezentat de efectuarea de acte materiale în sensul de prestații pentru executarea lucrării cerute de beneficiar, antreprenorul nevând putere de reprezentare. Din acest motiv, în principiu, nu produc efecte față de beneficiar contractele încheiate de antreprenor cu terții (cu excepția acțiunii directe a lucrătorilor împotriva clientului).

Sunt situații în care antreprenorul lucrează cu materialele clientului, și prin urmare antrepriza se aseamănă cu depozitul dacă antreprenorul are obligația păstrării lucrurilor primite. Calificarea contractului în acest caz se va face în funcție de prestația principală. Astfel, dacă prestația princiaplă constă în efectuarea unei lucrări, atunci contractul va fi de antrepriză, iar dacă prestația principală va fi conservarea și păstrarea materialelor, contractul va fi de depozit.

1.3. Caractere juridice

Antrepriza este un contract sinalagmatic (bilateral), consensual, comutativ, cu executare succesivă și cu titlu oneros.

Specificul contractului sinalagmatic constă în caracterul reciproc și interdependent al obligațiilor părților. Înseamnă că fiecare face printr-un element esențial și anume obiectul fiecăruia. Astfel, în timp ce obiectul mandatului este constituit de încheierea actelor juridice pe seama și în numele mandantului pe care mandatarul îl reprezintă, obiectul antreprizei este reprezentat de efectuarea de acte materiale în sensul de prestații pentru executarea lucrării cerute de beneficiar, antreprenorul nevând putere de reprezentare. Din acest motiv, în principiu, nu produc efecte față de beneficiar contractele încheiate de antreprenor cu terții (cu excepția acțiunii directe a lucrătorilor împotriva clientului).

Sunt situații în care antreprenorul lucrează cu materialele clientului, și prin urmare antrepriza se aseamănă cu depozitul dacă antreprenorul are obligația păstrării lucrurilor primite. Calificarea contractului în acest caz se va face în funcție de prestația principală. Astfel, dacă prestația princiaplă constă în efectuarea unei lucrări, atunci contractul va fi de antrepriză, iar dacă prestația principală va fi conservarea și păstrarea materialelor, contractul va fi de depozit.

1.3. Caractere juridice

Antrepriza este un contract sinalagmatic (bilateral), consensual, comutativ, cu executare succesivă și cu titlu oneros.

Specificul contractului sinalagmatic constă în caracterul reciproc și interdependent al obligațiilor părților. Înseamnă că fiecare parte are concomitent, atât calitatea de creditor, cât și calitatea de debitor, față de cealaltă parte. Sau, se mai poate spune: obligația ce revine uneia dintre părți își are cauza juridică în obligația reciprocă a celeilalte părți, astfel încât ele nu pot exista una fără cealaltă, fiind interdependente. Ideea de cauză, care explică interdependența obligațiilor în contractele sinalagmatice, trebuie înțeleasă în sens bivalent, ca o manifestare a ideii de scop în momentul încheierii contractului, cât și pe durata existenței și executării contractului. Astfel, obligațiile interdependente se vor concretiza în antrepriză sub forma executării lucrării și predării acesteia de către antreprenor beneficiarului care, la rândul lui, va concretiza caracterul juridic bilateral prin îndeplinirea obligației de a recepționa lucrarea și de a face plata pentru aceasta.

Consensualismul contractului este dat de faptul că, pentru încheierea valabilă a acestuia, părțile trebuie să își dea simplul acord de voință (solo consensu), fără nicio altă formalitate. Antrepriza este un contract consensual chiar dacă executarea lucrării se realizează asupra unui bun al beneficiarului, pentru că și după încheierea contractului se poate preda bunul în vederea executării lucrării, specificând cu titlu de exmplu reparațiile sau transformările obiectelor de uz casnic sau personal. Totuși, cu titlu de excepție menționăm antrepriza de lucrări publice, care are un caracter solemn instituit de lege prin necesitatea unei licitații publice, astfel încât antrepriza va trebui să respecte forme speciale pentru validitatea ei.

Pentru a evidenția consensualismul antreprizei, vom învedera în cele ce urmează Sentința nr. 362 din 17 februarie Tribunalului Vâlcea, secția Comercială:

Cum legea nu cere nicio formă specială pentru validitatea contractului de antrepriză, în virtutea principiului consensualismului, simplul acord de voință al părților este suficient pentru existența contractului.

În speță, între părțile în litigiu s-a încheiat un contract de antrepriză de construcții, în formă simplificată (fără a fi intocmit un înscris), cu privire la efectuarea lucrărilor de consolidare la imobilul ce constituie sediul societății pârâte, imobil ce se află în patrimoniul societății SC G SRL, în baza autorizației de construire nr. 14/4.07.2003 emisă de Primăria Băile Govora și a proiectului încheiat de SC R SRL și SC A A SRL.

Reclamanta-antreprenor a contractat o subantrepriză, încredințând executarea lucrării celor doi subantreprenori (SC P SRL și SC C SRL), așa cum rezultă din contractele depuse la dosar și a procurat materialele necesare pentru executarea lucrării, activitate la care a luat parte și pârâta prin reprezentantul legal, MC, al asociatei pârâtei, P Băile Govora.

Exteriorizarea voinței celor două părți contractante s-a concretizat atât în înregistrarea executării lucrării în contabilitate de către reclamantă, cât și prin înregistrarea celei de-a doua facturi în contabilitate de către pârâtă, reclamanta depunând la dosar și extrase de pe registrul jurnal, registru contabil obligatoriu pentru agenții economici și înzestrat de lege cu valoare probantă.

În concluzie, instanța a constatat că reclamanta a făcut dovada existenței convenției de antrepriză între părțile din litigiu, atât prin extrasele de pe registrul jurnal, cât și prin contractele de subantrepriză și procesul-verbal de recepție finală a lucrării încheiat între reclamantă și subantreprenorul SC C SRL, având un aport semnificativ și facturile fiscale de achiziționare a materialelor pentru efectuarea lucrării din litigiu, în care figurează numele și semnătura reprezentantului legal al asociatei pârâtei P Băile Govora, MC.

În speță, acordul de voință al părților s-a concretizat prin înregistrarea executării lucrării în contabilitate de către ambele părți, motiv pentru care considerăm că principiul consensualismului a fost incident în cazul de față și bine justificat prin probele materiale aduse.

Un alt exemplu care susține caracterul consensual al antreprizei este și Decizia nr. 2231/2006 a ÎCCJ, secția Comercială care învederează construirea unei case de vacanță printr-un contract de antrepriză care nu s-a încheiat în formă scrisă,dar a cărui existență a fost atestată prin faptul că obligațiile părților în cauză au rezultat din probele dosarului, respectiv actele de livrare, facturile emise și dispozițiile de plată.

Codul civil în vigoare definește contractul comutativ la art. 1172 alin. (1) stipulând că acest caracter juridic devine incident atunci când „(…) la momentul încheierii sale, existența drepturilor și obligațiilor părților este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă”. Așadar, antrepriza este un contract comutativ caracterizat prin faptul că prestațiile reciproce relativ echivalente la care se obligă părțile surprind natura contractului, mai ales că valoarea prestațiilor și întinderea lor, respectiv prețul și lucrarea care se dorește a fi executată, sunt cunoscute, în principiu, încă din momentul încheierii acestuia.

Antrepriza este și un contract cu executare succesivă, caracterul juridic fiind surprins prin elementul timp incident, deoarece executarea lucrării de către antreprenor se realizează intr-o perioadă de timp care variază în funcție de lucrarea cerută de benficiar. Astfel excuția lucrării poate să se deruleze în mai multe zile, luni, ani în cazul antreprizei pentru lucrări de construcții, însă prezintă avantajul de a permite recepții parțiale ale lucrării prin stabilirea cu antreprenorul a unor termene la care acestea se vor face.

Caracterul juridic de contract cu titlu oneros al antreprizei decurge din însăși definiția contractului dată de Codul civil la art. 1851 alin. (1), deoarece atât antreprenorul cât și beneficiarul urmăresc obținerea unui avantaj în schimbul obligațiilor asumate prin acest contract, în speță, plata prețului pentru executarea lucrării pentru antreprenor, respectiv recepția lucrării prin plata prețului de către beneficiar, fiecare parte urmărind un scop patrimonial în schimbul prestației sale. Elementul esențial al antreprizei, menționat în articolul amintit anterior, este prețul care trebuie să fie serios, determinat sau determinabil și care poate să constea în bani, bunuri sau alte prestații conform art. 1854 alin. (1) și (2).

Cel mai controversat caracter juridic rămâne totuși cel intuitu personae, care, în principiu, este confirmat și susținut de majoritatea autorilor, dar se pune problema viziunii asupra calificării antreprizei în această categorie ca principiu sau ca excepție.

Astfel, Florin Moțiu, Francisc Deak, Camelia Toader afirmă că antrepriza este „în principiu” un contract intuitu personae, deoarece beneficiarul care dorește executarea unei lucrări va lua în considerare calitățile antreprenorului la încheierea contractului, chiar dacă aceste considerente vor fi avute în vedere doar la organizarea și conducerea lucrărilor de către antreprenor. Antreprenorul va avea obligația de executare personală a lucrării numai în cazul în care se stipulează în contract o clauză în acest sens ori acest aspect se subînțelege din împrejurările cauzei, menționând cu titlu de exemplu alegerea unui anumit medic pentru o intervenție chirurgicală, a unui artist renumit pentru o pictură sau chiar contractarea cu un avocat renumit luând în considerare reputația și numărul ridicat de cauze câștigate într-un anumit domeniu.

Totuși, de cealaltă parte a baricadei se poziționează opinia care conturează antrepriza ca un contract care „ în principiu” nu este intuitu personae, Liviu Stănciulescu considerând că alegerea persoanei antreprenorului nu este un element decisiv în încheierea antreprizei și menționând cu titlu de excepție art. 1852 alin. 1 din Codul civil în vigoare, în speță teza a doua a articolului care instituie încheierea antreprizei în considerarea persoanei antreprenorului, caz în care antreprenorul va fi ales în funcție de aptitudinile si cunoștințele sale cu aplicabilitate în consultațiile profesionale, meditații etc.

1.4. Condiții de validitate

Simpla înțelegere între două persoane se poate transforma în contract doar dacă sunt îndeplinite condițiile impuse de lege, cunoscute drept „condiții de validitate”.

Antrepriza, ca și orice convenție, trebuie să întrunească acele condiții de valabilitate prevăzute de dreptul comun pentru contracte, respectiv cu privire la consimțământ, capacitate, obiect și cauză.

Conform art. 1179 alin. (1) din Codul civil în vigoare, „Condițiile esențiale pentru validitatea unui contract sunt: capacitatea de a contracta, consimțământul părților, un obiect determinat și licit, o cauză licită și morală”.

Consimțământul la încheierea contractului, deși nu este definit de legiuitor, deducem că reprezintă manifestarea de voință în sensul încheierii unui contract. Această manifestare de voință cunoaște un parcurs intern și unul extern. Parcursul intern al consimțământului constituie procesul de formare a voinței juridice. În acest sens, consimțământul trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză (art. . civ.), adică să nu fie viciat.

Vicierea consimțământului se poate face prin dol, violență, leziune sau dat din eroare. Astfel, consimțământul este dat din eroare atunci cand apare o falsă reprezentare a anumitor împrejurări la încheierea contractului sau, la momentul încheierii contractului, observăm o disproporție vădită de valoare între prestații, având de a face cu un contract lezionar ori intervine temerea indusă unei persoane cu scopul de a o manipula să incheie contractul prin violență, consimțământul mai putând fi viciat și prin dol atunci cand o parte săvârșește manopere frauduloase pentru a o determina pe cealaltă parte să încheie contractul.

Parcursul extern al consimțământului constituie mecanismul de formare al contractului prin întâlnirea ofertei cu acceptarea.

Specificul contractului de antrepriză impune ca antreprenorul să-și facă publice competențele și aptitudinile sale pentru ca în faza precontractuală, clientul să delibereze asupra posibilității încheierii contractului în deplină cunoștință de cauză.

În ceea ce privește capacitatea părților, din cauza faptului că antrepriza este un act de dispoziție pentru antreprenor și implică suportarea unor riscuri, acesta trebuie, în toate cazurile, să aibă capacitate deplină de exercițiu, astfel că minorului de 16 ani nu îi va putea fi recunoscut dreptul de a încheia un contract de antrepriză pentru că este un contract civil și nu de muncă, situație în care îi este recunoscut dreptul de a încheia singur un contract de muncă.

Referitor la capacitatea beneficiarului, aceasta depinde în funcție de actele pe care acesta le săvârșește și anume, dacă beneficiarul face acte de dispoziție cum ar fi construcția unui imobil, a unei case, se impune capacitatea deplină de exercițiu, însă dacă lucrarea vizează doar acte de administrare cum ar fi reparațiile curente ale imobilului, legea permite existența doar a capacității restrânse de exercițiu a minorului pentru încheierea valabilă a antreprizei.

Conform art. 1853 din Codul civil, incapacitatea prevăzută în materia contractului de vânzare-cumpărare de art. 1655 alin. (1) se aplică și antreprizei, în acest fel, antreprenorul fiind incapabil „să vândă bunurile proprii pentru un preț care constă într-o sumă de bani provenită din vânzarea bunului pe care îl administrează ori a cărui administrare o supraveghează”.

Datorită faptului că antrepriza este un contract cu titlu oneros și sinalagmatic, obiectul acesteia este dublu, constituit atât de obligația antreprenorului de a executa lucrarea, cât și de obligația beneficiarului de a plăti prețul pentru aceasta, deci lucrarea executată și prețul.

Lucrarea executată poate fi materială sau intelectuală potrivit definiției date antreprizei de Codul civil în art. 1851 alin. (1) și poate consta în construirea unei case, confecționarea unui lucru, construirea de drumuri, reparații ale obiectelor de uz casnic, consultații profesionale, elaborarea unui proiect, prestarea de servicii etc.

Referitor la preț, Codul civil stipulează în cadrul art. 1854 faptul că acesta poate să constea într-o sumă de bani, bunuri sau prestații și că trebuie să îndeplinească următoarele condiții: „să fie serios și determinat sau cel puțin determinabil”. Alin. (3) al aceluiași articol prevede că „Atunci când contractul nu cuprinde clauze referitoare la preț, beneficiarul datorează prețul prevăzut de lege ori calculat potrivit legii sau, în lipsa unor asemenea prevederi legale, prețul stabilit în raport cu munca depusă și cheltuielile necesare pentru executarea lucrării ori prestarea serviciului, avându-se în vedere și uzanțele existente”.

Cauza, ca și motiv determinant al încheierii contractului (art. . Civ.), constituie motorul nașterii acordului de voințe și de aceea trebuie să întrunească cerințele prevăzute de art. . civ.: să existe, să fie licită și morală, sub sancțiunea anulabilității contractului sau chiar a nulității absolute a acestuia-pentru ipotezele iliceității și imoralității cauzei comune a părților (art. . civ.).

CAPITOLUL II. EFECTELE ȘI ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE ANTREPRIZĂ

2.1. Obligațiile antreprenorului

Principalele obligații ale antreprenorului sunt: obligația de a executa lucrarea la termen și de predare a acesteia și obligația de garanție pentru viciile ascunse ale lucrării.

2.1.1. Obligația de a executa lucrarea

Antreprenorul are ca obligație primordială executarea lucrării comandate de beneficiar la termen și predarea acesteia în condițiile de calitate stipulate în contractul de antrepriză, cauză pentru care beneficiarul se obligă la plata prețului.

Potrivit Codului civil, art. 1857 alin. (1), „Dacă din lege sau din alt contract nu rezultă altfel, antreprenorul este obligat să execute lucrarea cu materialele sale”. Alin. (2) al aceluiași articol stipulează că în acest caz, antreprenorul va răspunde pentru calitatea materialelor procurate conform dispozițiilor de la contractul de vanzare-cumpărare.

De asemenea, poate fi incidentă situația în care beneficiarul este cel care procură materialele pentru executarea lucrării, conform alin. (3) al aceluiași articol menționat anterior, caz în care antreprenorul va avea obligația să utilizeze materialele și să le păstreze potrivit destinației lor, să motiveze felul cum acestea au fost întrebuințate și să returneze materialele pe care nu le-a folosit la executarea lucrării.

Obligația antreprenorului de conservare a lucrului până la predare este o obligație de mijloace, fapt pentru care , în cazul neîndeplinirii ei, sarcina dovedirii culpei antreprenorului revine clientului.

Legiuitorul îi conferă beneficiarului, prin instituirea art. 1861 în Codul civil actual, posibilitatea controlului executării lucrării pe propria sa cheltuială pe parcursul realizării acesteia cu mențiunea că beneficiarul nu trebuie să îl stânjenească în mod nejustificat pe antreprenor, acesta datorându-i clientului său comunicarea observațiilor în legătură cu executarea prestației.

Doctrina prevede ipoteza în care antreprenorul refuză să execute lucrarea pe care a contractat-o în antrepriză cu beneficiarul și care dă curs posibilității acestuia din urmă să îl acționeze în instanță pe antreprenor cerând executarea silită a lucrării pe cheltuiala proprie, suportând diferența de preț.

În cazul în care executarea lucrării nu mai este posibilă, se pune problema suportării riscului lucrului după cum materialele utilizate pentru execuția lucrării au fost procurate de antreprenor sau beneficiar.

2.1.1.1. Problema riscurilor în contractul de antrepriză

Regula generală în contractul de antrepriză este că riscul contractului este suportat de antreprenor, care, după cum rezultă și din definiția dată de Codul civil actual prin art. 1851 alin. (1), „pe riscul său” se obligă să execute lucrarea sau să presteze serviciul pretins de beneficiar.

În ceea ce privește riscul lucrului, literatura de specialitate apreciază că, în acest caz, conform regulilor generale în materie, riscul pieirii fortuite a lucrului (materialele folosite pentru realizarea lucrării) este suportat de proprietarul acestuia, potrivit principiului res perit domino.

Astfel, pot fi formulate două ipoteze în funcție de persoana care a procurat materialele pentru executarea lucrării dacă lucrarea a pierit sau s-a deteriorat anterior recepției, conform art. 1860 din Codul civil in vigoare.

În primul rând, atunci când antreprenorul optează să realizeze lucrarea cu propriile materiale, iar aceasta piere ori se deteriorează din cauze neimputabile beneficiarului, antreprenorul va suporta riscul lucrului în sensul că va reface lucrarea suportând costurile și respectând condițiile în care s-a încheiat contractul de antrepriză, uzând, dacă este cazul, de regulile care vizează suspendarea fortuită a executării obligației.

A doua ipoteză învederează situația în care beneficiarul este cel care a procurat materialele necesare pentru confecționarea lucrului, acesta fiind obligat să plătească prețul pentru refacerea lucrului doar atunci când pieirea a fost cauzată de viciul materialelor. Beneficiarul este ținut să furnizeze noi materiale dacă deteriorarea ori pieirea nu este imputabilă antreprenorului.

Mențiunea „anterior recepției” pentru ipotezele enunțate prezintă importanță deoarece, dacă aceastea ar fi incidente după momentul recpției lucrării, antreprenorul va fi ținut să răspundă în temeiul garanției pentru vicii, dacă este cazul, garanție pe care o vom dezbate pe larg în cele ce urmează.

Pasul următor executării lucrării îl constituie recepția lucrului care va fi provizorie și în cele din urmă finală dacă vorbim de realizarea unei construcții, riscurile trecând asupra beneficiarului de la data recepției provizorii la terminarea lucrării potrivit dispozițiilor art. 1859 din Codul civil.

Precizăm că pentru a fi exonerat de răspundere în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare a contractului de antrepriză, antreprenorul este ținut să facă dovada existenței unei cauze neimputabile acestuia, din cauză că obligațiile antreprenorului de executare a lucrării și predare a acesteia sunt obligații de rezultat.

Însumând cele prezentate până acum, putem afirma că antreprenorul nu va avea dreptul la plata prețului lucrării invocând forța majoră sau cazul fortuit în imposibilitatea executării contractului, deoarece nu a predat lucrul-obiect al contractului beneficiarului.

2.1.2. Obligația de garanție pentru vicii ascunse

Potrivit art. 1863 din actualul Cod civil, antreprenorul datorează garanție contra viciilor lucrării și pentru calitățile convenite aplicandu-i-se dispozițiile garanției contra viciilor de către vânzător din contractul de vânzare-cumpărare. Articolul instituie așadar, principiul conform căruia antreprenorul datorează garanție nu doar pentru viciile ascunse, ci și pentru conformitatea lucrării executate.

De asemenea, este important să menționăm că antreprenorul va răspunde pentru lucrările executate de subantreprenorii sau de lucrătorii cu care a încheiat contracte de subantrepriză ca și pentru lucrarea executată personal.

În ceea ce privește viciile aparente (care nu pot fi invocate ulterior recepției de către beneficiar), antreprenorul va fi descărcat de răspunderea pentru acestea în cazul în care, după terminarea lucrării, beneficiarul recepționează lucrarea fără obiecții sau rezerve.

Răspunderea pentru vicii aparente există numai dacă potrivit legii sau contractului antreprenorul datorează garanție , și aceasta într-un anumit termen. Termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă în cazul viciilor aparente de la data predării sau recepției finale a bunului sau lucrării, sau după caz, de la data împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul verbal de constatare a viciilor, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor constatate.

În sprijinul dispozițiilor enunțate cu privire la viciile aparente vom evidenția și un aspect practic, în speță Sentința Comercială nr. 10103/2011, Judecătoria Pitești considerând următoarele: între părțile litigante s-a încheiat un contract de antrepriză în vederea executării de către pârâtă a unei construcții (case), punându-i-se la dispoziția acesteia terenul și proiectul. Initmata avea obligația de a obține toate avizele și de a executa în întregime, cu manopera și materialele proprii, lucrările stipulate în antrepriză cu respectarea condițiilor de conformitate prevăzute. Deoarece s-a achitat prețul contractului, intimata a întocmit întreaga documentație inclusiv autorizația de construcție, excutând edificiul și întocmind procesul-verbal de recepție fără semnalarea unor deficiențe grave care ar putea constitui vicii ascunse la construcție.

Ulterior, din cauza nerespectării condițiilor și normelor tehnice prevăzute în antrepriză pentru executarea lucrării, în imobil au apărut grave deficiențe, respectiv a început să pătrundă apa de ploaie prin acoperiș, ferestre, dușumele, pereți ducând la degradarea unei părți din locuință, în consecință reclamanții depunând cerere de chemare în judecată la data de 07.11.2008 solicitând instanței plata unor despăgubiri ca urmare a executării necorespunzătoare a lucrărilor de construcție efectuate de pârâtă la locuința petenților (deși recepția finală a avut loc în data de 11.02.2005).

Vom analiza în cele ce urmează strict viciile ascunse din prezenta cauză, cu mențiunea că, în urma unei expertize, numai burlanul din tablă zincată se încadrează în categoria viciilor ascunse arătate de reclamanți.

Învederând faptul că pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune privind viciile construcției, iar pentru pretenția privind acoperirea prejudiciului suferit prin lipsa burlanului de tablă zincată la construcția-casă s-a împlinit termenul de prescripție de 3 ani, instanța a admis excepția în mod justificat, considerăm noi, și în consecință a respins pretenția.

Putem conchide astfel că viciile construcțiilor (atât cele aparente, cât și cele ascunse) sunt des invocate în instanțe, ocupând un loc destul de important în practica judiciară, dar sunt soluționate cu ușurință în temeiul termenelor de prescripție a dreptului la acțiune în garanție pentru vicii.

Referitor la viciile ascunse, răspunderea antreprenorului va fi angrenată în toate situațiile în care materialele procurate de acesta prezintă vicii ascunse sau lucrarea le prezintă după recepționarea de către beneficiar, chiar în cazul în care aceasta a fost executată de către subantreprenori ori alți lucrători angajați de subantreprenor.

Descoperirea viciilor ascunse de către beneficiar incumbă acestuia obligația de a le aduce la cunoștința antreprenorului, per a contrario acesta va fi sancționat cu decăderea din dreptul de a cere rezoluțiunea contractului conform art. 1709 alin. (1) și art. 1863 din Codul civil.

Dreptul la acțiune în garanție pentru viciile ascunse se prescrie în termenul general de 3 ani care curge de la data descoperirii viciilor, dar nu mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrării sau recepției finale a bunului sau a lucrării.

2.1.3. Obligații accesorii

În spiritul protecției consumatorului, la obligațiile principale ale antreprenorului se adaugă alte trei obligații derivate, reglementate de acquis-ul comunitar și noul Cod civil. Astfel, Directiva nr. 99/44/CE privind vânzarea bunurilor de consum și a garanțiilor asociate a determinat deja modificarea corespunzătoare a dispozițiilor interne în materie de antrepriză.

Obligațiile accesorii ale antreprenorului sunt, așadar, obligația de informare și consiliere, obligația de securitate și obligația de prudență.

Codul civil actual insituie obligația de informare în cadrul art. 1858 pentru antreprenor care are datoria de a-l informa fără întârziere pe beneficiar dacă normala executare a lucrării, trăinicia ei sau folosirea potrivit cu destinația acesteia ar putea fi pusă în pericol din cauza materialelor procurate sau a celorlalte mijloace pe care, potrivit contractului, beneficiarul le-a pus la dispoziție, instrucțiunilor necorespunzătoare date de beneficiar sau a existenței ori ivirii unor împrejurări pentru care antreprenorul nu este ținut să răspundă.

Dacă apar ca incidente situațiile enunțate anterior și beneficiarul nu ia măsurile necesare într-un timp adecvat cu împrejurările, deși a fost anunțat de către antreprenor, acesta din urmă are posibilitatea de a rezilia contractul sau îl poate notifica pe beneficiar că va continua executarea lucrării pe riscul beneficiarului (art. 1859 alin. (1) C. civ.).

Codul civil prevede totuși ca titlu de excepție situația în care antreprenorul este obligat să ceară rezilierea contractului dacă lucrarea ar fi de natură să amenințe sănătatea sau integritatea corporală a oamenilor, sub sancțiunea de a prelua riscul și de a răspunde pentru prejudiciile cauzate inclusiv terților ( art. 1859 alin. (2) C. civ.).

Obligația de securitate incumbă antreprenorului atunci când acesta datorează prezența lui fizică și personală la locul executării lucrului sau prestației, cum ar fi activitățile organizate în clinici medicale sau cluburi sportive etc.

Ultima obligație accesorie a antreprenorului este cea de prudență și presupune păstrarea bunurilor beneficiarului și executarea corespunzătoare a lucrării, putând exemplifica aici bunurile valoaroase ale pacientului internat într-o clinică care se vor da în păstrare.

2.2. Obligațiile beneficiarului

Se impune să amintim că beneficiarul trebuie să își execute obligațiile contractate cu bună-credință, ca și orice contractant de altfel, înainte de a trece la analiza propriu-zisă a obligațiilor primordiale ale acestuia. Respectiv, beneficiarul are datoria de a nu îngreuna munca antreprenorului prin modificarea continuă a pretențiilor sale, inclusiv de a comunica toate detaliile relevante în executarea lucrării de către antreprenor, practica judiciară învederând o situație în care beneficiarul nu a comunicat întreprinderii de consolidări existența unor canale subterane.

2.2.1. Obligația de plată a prețului

Plata prețului este obligația principală a beneficiarului care incumbă acestuia o dată cu recepția și luarea în primire a acesteia, dacă părțile nu au convenit altfel.

Doctrina a prevăzut posibilitatea părților de a stipula în contractul de antrepriză plata prețului pe faze de execuție în cazul în care obiectul contractului vizează o lucrare complexă importantă, de mari dimensiuni. Astfel, dacă fazele de execuție nu sunt finalizate în momentul solicitării plății, beneficiarul are posibilitatea să invoce excepția de neexecutare a plăților.

Legiuitorul stipulează că prețul antreprizei poate consta într-o sumă de bani, bunuri sau prestații, instituind imperativ caracterele acestuia și anume faptul că prețul trebuie să fie serios și determinat sau cel puțin determinabil.

Art. 1854 din Codul civil actual statuează că „atunci când contractul nu cuprinde clauze referitoare la preț, beneficiarul datorează prețul prevăzut de lege ori calculat potrivit legii, sau, în lipsa unuor asemenea prevederi legale, prețul stabilit în raport cu munca depusă și prestarea serviciului, avându-se în vedere și uzanțele existente”.

În situația în care, cu ocazia încheierii antreprizei, prețul lucrărilor sau prestațiilor a făcut obiectul unei estimări, antreprenorului îi revine obligația să justifice orice majorare a prețului (prețul de deviz). Beneficiarul va trebui să plătească această majorare a prețului doar atunci când aceasta rezultă din lucrări sau servicii care erau imposibil de prevăzut la momentul încheierii contractului de către antreprenor.

Antreprenorul este ținut să dea socoteală beneficiarului despre stadiul în care se află lucrările, despre cheltuielile efectuate și serviciile prestate până în momentul respectiv, la cererea acestuia evident, dacă prețul este stabilit luând în considerare valoarea lucrărilor executate, a bunurilor furnizate și a serviciilor prestate.

Prețul contractului poate fi stabilit în două feluri: prețul forfetar și prețul de deviz.

Prețul forfetar sau global constă în stabilirea unei sume determinate (fixe) de către părți drept echivalent al prestației antreprenorului. În acest caz, beneficiarul este obligat să plătească prețul convenit fiind ținut de valoarea stipulată în contract și deci, nefiindu-i permisă cererea unei diminuări a prețului pe temei că lucrarea a costat mai puțin sau a necesitat mai puțină muncă decât s-a prevăzut. Per a contrario, nici antreprenorul nu poate pretinde o majorare a prețului pe motiv că lucrarea a necesitat mai multă muncă sau costuri mai mari decât cele stipulate în contract.

Conform art. 1867 alin. (3) din Codul civil în vigoare, prețul forfetar rămâne neschimbat, în principiu, chiar dacă s-au adus modificări referitoare la condițiile de executare inițial prevăzute în contract.

Prețul de deviz este numai determinabil la încheierea contractului, fiind stabilit numai provizoriu (estimativ). Determinarea acestuia se face pe baza unui deviz, adică a unei prețuiri provizorii pe articole, prețul total fiind cunoscut abia după terminarea lucrării. Prețul de deviz poate fi modificat după prețul materialelor și al muncii (dar și prin efectuarea de lucrări suplimentare).

Dacă obiectul antreprizei este executarea unei lucrări, beneficiarul va datora plata prețului la data și locul recepției întregii lucrări, dacă prin lege sau contract nu se prevede altfel.

Art. 1864 alin. (2) din Codul civil statuează că „În cazul în care lucrarea a pierit ori s-a deteriorat înainte de recepție, fără vina beneficiarului, antreprenorul nu are dreptul la preț atunci când el a dat materialul sau când pieirea ori deteriorarea a avut o altă cauză decât viciile materialului dat de beneficiar. În acest caz, contractul rămâne în ființă, fiind aplicabile dispozițiile art. .

Pentru garantarea plății prețului datorat pentru lucrare, antreprenorul beneficiază de o ipotecă legală asupra lucrării, constituită și conservată în condițiile legii (art. . civ.).

Arhitecții și antreprenorii vor putea cere, în temeiul înscrisului original doveditor al contractului încheiat cu titularul înscris în cartea funciară, înscrierea unei ipoteci legale asupra imobilului, care este obiectul lucrărilor ce s-au obligat să facă, pentru garantarea prețului acestor lucrări.

În susținerea afirmațiilor făcute referitor la prețul forfetar, învederăm Decizia nr. 3799/21.06.2005, secția Comercială, Î.C.C.J. conform căreia raporturile juridice-comerciale dintre părți s-au derulat în baza contractului de antrepriză încheiat la data de 27 iunie 2000 între reclamanta SC E.I. SRL (antreprenor) și pârâta SC L.B. SRL (beneficiar), având ca obiect realizarea unui complex industrial în localitatea Ribița, fiind descrise toate lucrările ce trebuie executate de antreprenor pentru ca obiectivul să fie predat în stare de folosire și în condiții de finalitate a tuturor părților, chiar dacă acestea (lucrările) nu au fost în mod explicit prevăzute în documentele elaborate și anexate la contract.

În contract, părțile au prevăzut obiectul contractului, prețul lucrărilor, modalitățile și condițiile de plată, precum și sancțiunile în caz de nerespectare a clauzelor contractuale, cel mai important aspect fiind faptul că s-a stabilit un preț forfetar în mărci germane.

Reclamanta în cauză a introdus acțiunea împotriva pârâtei pe temeiul că a executat lucrări suplimentare decât cele prevăzute în contract, motiv pentru care a întârziat execuția lucrărilor față de termenul stabilit, solicitând dobânzi penalizatoare și plata lucrărilor suplimentare, invocând îmbogățirea fără justă cauză a pârâtei în acest sens.

Acțiunea a fost respinsă atât în primă instanță (Tribunalul Hunedoara), cât și în apel (Curtea de Apel Alba Iulia), urmând ca în recurs să fie reiterată respingerea, instanța motivând că așa cum în mod corect au reținut ambele instanțe, lucrările suplimentare pretinse de reclamanta SC E.I. SRL sunt neîntemeiate, deoarece acestea erau necesare pentru buna funcționare a fabricii, valoarea acestora încadrându-se în același contract, întrucât fără acestea nu se finaliza investiția.

De asemenea, instanța mai reține că, deoarece convențiile legal încheiate au putere de lege pentru părți, antreprenorul este obligat să execute și să predea lucrarea în condițiile prevăzute în contract, fără a putea cere o sporire de preț (nici cu titlu de îmbogățire fără justă cauză ), pe motiv că a efectuat modificări și adăugiri la planul inițial, numai dacă dovedește acordul scris al beneficiarului pentru majorarea prețului (art. . civ. de la 1864).

Astfel, datorită faptului că părțile au stabilit în mod expres clauzele contractului de antrepriză, modul de executare al acestuia și de plată, fiind mai ales o antrepriză cu preț forfetar, fix și ireversibil, se exclude situația îmbogățirii fără justă cauză, iar recursul reclamantei a fost respins ca nefondat, soluție cu care suntem în totală concordanță deoarece scopul pârâtei a fost de a finaliza lucrarea la care s-a angajat în condiții bune, normale, acționând cu bună-credință și fără a urmări obținerea unei sume de bani în plus față de cea care i se datora prin contract.

Obligația beneficiarului de plată a prețului este confirmată și de Decizia nr. 59/1998, secția comercială, conform căreia reclamanta SC F. SA a prestat servicii de deratizare și dezinsecție în baza unui contract de antrepriză pentru pârâta SC V. SA, aceasta din urmă refuzând să facă plata prețului corespunzător contractului.

Instanța a admis acțiunea, deoarece refuzul pârâtei de a plăti tariful corespunzător este nejustificat, având în vedere faptul că reclamanta a făcut dovada efectuării prestațiilor contractate, părțile având prevăzută în convenție și o clauză penală, ceea ce justifică și pretenția la penalități de întârziere.

Soluția s-a menținut și în apel de către Curtea de Apel București care a respins apelul pârâtei ca nefondat, deoarece s-a reținut că prestațiile de dezinsecție și deratizare au fost executate de către reclamanta SC F. SA în baza unui contract, astfel că refuzul de a plăti prețul corespunzător este nejustificat.

Considerăm întemeiată soluția instanței pentru că prestațiile la care antreprenorul s-a obligat prin contract au fost probate și nu există nici un impediment pentru beneficiar să facă plata lucrării pe care a pretins-o de la antreprenor, decât reaua-credință din câte putem observa.

2.2.2. Obligația de a recepționa și prelua lucrarea

Această obligație incumbă beneficiarului obligația de a verifica rezultatul lucrării contractate și aprobarea modului în care antreprenorul a executat-o însumând recepția lucrării și luarea în stăpânire a acesteia semnificând preluarea lucrării. Aceste obligații au loc după terminarea integrală a lucrării.

Astfel, conform art. 1862 alin. (1) din Codul civil în vigoare, „De îndată ce a primit comunicarea prin care antreprenorul îl înștiințează că lucrarea este finalizată, beneficiarul are obligația ca, într-un termen rezonabil potrivit naturii lucrării și uzanțelor din domeniu, să o verifice și, dacă aceasta corespunde condițiilor stabilite prin contract, să o recepționeze, precum și, atunci când este cazul, să o ridice”.

Dacă, fără motive temeinice, beneficiarul nu se prezintă sau nu comunică neîntârziat antreprenorului rezultatul verificării, „lucrarea se socotește recepționată fără rezerve” (art. 1862 alin(2) Cod civil).

Alin. (3) al articolului menționat anterior prevede un aspect de o mare importanță practică, respectiv faptul că o dată recepționată lucrarea fără rezerve de către beneficiar, acesta este decăzut din dreptul de a invoca viciile aparente ale lucrării sau lipsa aparentă a calităților convenite (după cum am arătat anterior prin exemplificarea Sentinței Comerciale nr. 10103/2011).

Precizăm că recepția lucrării executate se poate face global, adică o singură dată, sau pe părți în cazul lucrărilor mai complexe.

Codul civil actual reglementează un aspect mai deosebit în cadrul art. 1868 și anume vânzarea bunurilor neridicate în termen, potrivit căruia antreprenorul care s-a obligat să execute o lucrare cu materialele beneficiarului sau să presteze un serviciu cu privire la un bun pe care beneficiarul i l-a predat în acest scop, dacă beneficiarul nu ridică bunul în termen de 6 luni socotit din ziua convenită pentru recepție sau, când lucrarea ori serviciul s-a finalizat mai târziu, de la data finalizării, antreprenorul are dreptul să vândă bunul cu diligența unui mandatar cu titlu gratuit al beneficiarul după ce l-a înștiințat în scris pe acesta.

Dacă în practică va fi incidentă o asemenea situație, antreprenorul va reține prețul lucrării și al cheltuielilor de vânzare, iar diferența o va pune la dispoziția beneficiarului.

Dispozițiile menționate mai sus nu sunt aplicabile în cazul în care beneficiarul introduce împotriva antreprenorului o acțiune întemeiată pe neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a lucrării.

2.3. Încetarea contractului de antrepriză

În principiu, contractul de antrepriză încetează prin mijloace de stingere conform dreptului comun în materie de contracte sinalagmatice, dar și prin mijloace specifice lui.

Potrivit art. 1321, „Contractul încetează, în condițiile legii, prin executare, acordul de voință al părților, denunțare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sa, după caz, neîndeplinirea condiției, imposibilitate fortuită de executare, precum și din orice cauze prevăzute de lege.”

În ipotezele prevăzute de art. 1321 din Codul civil, citat mai sus, la categoria „orice cauze prevăzute de lege” putem include rezoluțiunea contractului, care reprezintă, deși nu este definită ca atare, o cauză de desființare a contractului, respectiv o cauză de încetare a acestuia.

De exemplu, ca mod de încetare a contractului conform dreptului comun în materie, antrepriza poate înceta prin executarea ei de către părțile contractante, epuizându-se în acest mod efectele sale.

Totuși, legiuitorul prevede și reglementări speciale în cazul încetării antreprizei, ridicându-se problema morții antreprenorului și a rezoluțiunii sau rezilierii.

Precizăm că în materia contractului de antrepriză, legiuitorul vorbește atât despre rezoluțiune cât și despre reziliere, fiind cunoscut faptul că rezilierea este un caz tipic de încetare pentru contractele cu executare succesivă, iar rezoluțiunea este un caz tipic de încetare pentru contractele cu executare instantanee, uno ictu.

Ipoteza încetării contractului de antrepriză se pune diferit în doctrină, după cum autorii consideră caracterul intuitu personae al antreprizei ca regulă sau excepția de la regulă.

Astfel, Liviu Stănciulescu a enunțat opinia conform căreia contractul nu încetează la moartea antreprenorului sau când acesta devine incapabil înainte de a finaliza lucrarea sau de a presta serviciul, deoarece în concepția domniei sale, antrepriza nu mai este conform noului Cod civil, în principiu, un contract intuitu personae.

Totuși, cu titlu de excepție, acesta menționează încetarea antreprizei prin decesul antreprenorului atunci când contractul a fost încheiat luând în considerare aptitudinile personale ale antreprenorului (art.1871 alin. (1) Cod civil), caz în care dispariția juridică a acestuia determină implicit și încetarea raporturilor de antrepriză.

La polul opus, Florin Moțiu consideră că antrepriza este, în principiu, un contract intuitu personae, deoarece la încheierea acestuia se vor lua în considerare aptitudinile antreprenorului, susținând că antrepriza va înceta dacă intervine decesul antreprenorului ori starea de incapacitate, fără culpa sa, de a finaliza lucrarea sau de a presta serviciul atunci când contractul a fost încheiat în considerarea calităților antreprenorului.

Potrivit art. 1871 alin. (2) și (3) din Codul civil în vigoare, ipotezele menționate anterior incumbă în sarcina beneficiarului următoarele obligații: să recepționeze partea deja executată, dacă o poate folosi, să plătească valoarea lucrărilor efectuate în proporție cu prețul convenit și să plătească cheltuielile făcute în vederea finalizării lucrării, însă numai în măsura în care aceasta îi este de folos.

De asemenea, beneficiarului îi este instituit dreptul de a pretinde predarea materialelor pregătite și a planurilor pe cale de a fi puse în executare, însă cu condiția de a plăti o indemnizație adecvată (art. 1871 alin. (4) Cod civil).

În ceea ce privește decesul beneficiarului, potrivit art. 1870 din Codul civil, moartea acestuia nu determină încetarea contractului „decât dacă aceasta face imposibilă sau inutilă executarea sa”.

Legiuitorul prevede reguli speciale în ceea ce privește rezilierea sau rezoluțiunea contractului de antrepriză după cum aceasta intervine din culpa antreprenorului sau a beneficiarului.

Rezoluțiunea trebuie să respecte două cerințe necesare pentru a putea fi invocată și anume faptul că neexecutarea trebuie să privească o obligație contractuală și neexecutarea să fie suficient de gravă-condiție care reprezintă în doctrină nucleul dur al discuțiilor legate de caracterul esențial, determinat sau suficient de important.

În principiu, întocmai ca și în vechea reglementare, efectele rezoluțiunii și nulității contractului sunt guvernate de aceleași reguli generale. Pronunțarea rezoluțiunii de către instanță sau declararea unilaterală a acesteia, are ca efect desființarea temeiului juridic care leagă părțile- a contractului. O asemenea desființare va avea ca efect nașterea obligațiilor reciproce de restituire a prestațiilor executate. Dacă însă acestea nu au fost executate, lipsirea de suport a lor are drept consecință faptul că ele nu mai trebuie executate. Aceste noțiuni desemnează toate un raport juridic extracontractual (deși sursa principală este tocmai contractul), cu efecte oarecum simetric inverse contractului care a fost desființat.

Contractul încetează din culpa antreprenorului, oferind beneficiarului dreptul de a cere rezilierea sau rezoluțiunea contractului în următoarele cazuri prevăzute de art. 1872 din Codul civil actual: atunci când respectarea termenului convenit de părți pentru recepția lucrării a devenit vădit imposibilă, când lucrarea sau serviciul nu se execută în modul convenit și, într-un termen stabilit de beneficiar potrivit cu împrejurările, antreprenorul nu remediază lipsurile constatate și nu schimbă pentru viitor modul de executare a lucrării sau serviciului,respectiv atunci când nu se execută alte obligații ce revin antreprenorului potrivit legii sau în temeiul contractului.

Art. 1873 din Codul civil reglementează rezilierea sau rezoluțiunea contractului din culpa beneficiarului atunci când antreprenorul nu poate începe sau continua executarea contractului din cauza neîndeplinirii de către beneficiar a propriilor obligații, antreprenorul fiind îndreptățit să obțină rezilierea sau rezoluțiunea contractului cu daune-interese,dacă este cazul.

Precizăm că pentru a valorifica practic afirmațiile menționate mai sus, vom prezenta Sentința comercială nr. 9412 din 2 noiembrie 2006, secția a VI-a comercială a Tribunalului București, respectiv vom învedera faptul că rezilierea contractului de antrepriză nu poate fi pronunțată atât timp cât părțile nu ajung la un consens în speța pe care o vom sumariza în cele ce urmează.

Reclamantul B.C. a încheiat un contract de antrepriză cu pârâta SC R.95C. SA prin care aceasta din urmă se obliga să edifice o construcție pe terenul cumpărat de reclamant în satul Gulia, comuna Tărtășești, județul Dâmbovița pentru suma de 43 193 euro, din care 15% urma să fie achitată în avans, iar 85% până la finalizarea construcției, în etape, conform situației de lucrări lunare prezentate de către executant, antreprenorul datorând finalizarea execuției în termen de 10 zile de la începerea lucrărilor.

Din cauză că pârâta a sesizat erori de proiectare care îi erau imputabile, a pretins achitarea unei alte sume de bani pentru remedierea erorilor, apoi a înlocuit planșeul din beton cu cel de lemn fără modificarea prețului, deși acesta se devaloriza datorită acestui aspect.

În data de 14 septembrie 2006, pârâta încă nu a finalizat lucrările contractate, deși părțile de comun acord au prelungit termenul până la data de 1 septembrie 2005.

Astfel, reclamantul B.C. a pretins prin acțiunea sa finalizarea lucrărilor de către pârâta SC R.95C. SA și plata sumei de 1000 RON pe zi întârziere daune cominatorii, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a invocat în apărarea sa împrejurarea că părțile de comun acord au stabilit rezilierea contractului, solicitând instanței constatarea intervenirii rezilierii contractului, însă reclamantul a arătat că din cauza nemulțumirilor cu privire la costurile suplimentare, înlocuirea planșeului de beton cu cel de lemn și prelungirea termenului de execuție a construcției, apreciind că se impune rezilierea contractului, însă din culpa evidentă a SC R.95C. SA, și a convocat pârâta la procedura de conciliere. Pârâta și-a dat acordul referitor la rezilierea contractului, dar cu precizarea că instanța competentă va urma să se pronunțe cui aparține culpa, fapt care s-a soldat cu comunicarea de către reclamantul B.C. că nu poate accepta rezilierea pe cale amiabila a contractului în cauză din doua motive: pentru că această modalitate nu este prevăzută în contract și pentru că neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate de antreprenor a generat efectuarea unor plăți nedatorate.

Instanța a dat câștig de cauză reclamantului, însă cu diminuarea daunelor cominatorii la 300 RON pe zi întârziere, reținând că din întreaga corespondență a părților nu rezultă cu certitudine împrejurarea că acestea au înțeles de comun acord să pună capăt antreprizei, iar întrucât contractul este un acord de voință care dă naștere la drepturi și obligații, principiul este că numai o parte nu poate determina prin simpla ei voință încetarea efectelor contractului. Contractul fiind rezultatul unui mutuus consensus, revocarea lui trebuie să fie rezultatul voinței părților-mutuus disensus.

Astfel, instanța apreciază în mod corect că părțile nu și-au exprimat în mod indubitabil și necondiționat voința de a pune capăt contractului între acestea, deoarece reclamantul pretindea rezilierea „din culpa evidentă” a pârâtei, iar pârâta dorea rezilierea în condițiile urmării instanței de a pronunța „cui aparține culpa”, mai ales că rezilierea contractului reprezintă o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic cu executare succesivă, cu consecința încetării efectelor contractului pentru viitor.

Facem uz, de asemenea, de Sentința nr. 1434/9.04.1997, secția comercială, conform căreia instanța reține că respectivul contract de antrepriză încheiat între părți este reziliat de drept din cauză că a expirat termenul în care trebuia executat, iar părțile nu au înțeles să îl mai prelungească.

În speță, reclamantele SC E.Z.Z. SRL și SC D.C. SRL au contractat o antrepriză cu pârâta SC R. SRL în calitate de antreprenor, care s-a obligat să execute o lucrare în valoare de 20.000.000 lei vechi, pentru care a primit un avans, însă aceasta nu și-a respectat obligațiile contractuale în termenul stipulat de 28 de săptămâni din lipsa autorizației de construcție pe care reclamantele trebuiau sa o dețină, iar contractul și-a încetat efectele între timp. Astfel, instanța a dispus constatarea rezilierii de drept a contractului.

Considerăm că instanța a dispus în mod corect această soluție, deoarece lipsa autorizației de construcție este o condiție esențială în pornirea demersurilor necesare executării unei antreprize pentru lucrări de construcții, iar neprelungirea termenului de către părți este un argument în plus la sentința dată de instanță, alături de pasivitatea părților.

Mențiunea la această cauză preciza opinia conform căreia „în speță nu se poate vorbi de reziliere de drept a contractului de antrepriză, ci de încetarea efectelor sale, ca urmare a expirării termenului de execuție a lucrărilor care formează obiectul său”.

CAPITOLUL III. PARTICULARITĂȚILE ANTREPRIZEI PENTRU LUCRĂRILE DE CONSTRUCȚII

3.1. Noțiune. Reguli aplicabile

În practică, de foarte multe ori contractul de antrepriză este asociat contractului de antrepriză pentru lucrări de construcții, dar noul Cod civil a extins cu mult aria sa de aplicare, făcând și mai evident acest lucru prin reglementarea separată a contractului de antrepriză pentru lucrări de construcții, în secțiunea a II-a a capitolului referitor la contractul de antrepriză.

A construi înseamnă a forma un întreg, legând în mod trainic și în ordinea cerută părțile lui componente după un plan bine stabilit.

Antrepriza pentru lucrări de construcții prezintă particularități față de antrepriza de drept comun statuată de Codul civil actual, fiind cel mai cunoscut gen de antrepriză. Codul civil o definește la art. 1874, stipulând că „prin contractul de antrepriză pentru lucrări de construcții, antreprenorul se obligă să execute lucrări care, potrivit legii, necesită eliberarea autorizației de construire”.

Contractul de antrepriză pentru construcții are o vastă răspândire practică și poate avea ca obiect construire de clădiri, modificare de edificii sau alte construcții cum ar fi dotările subterane, împrejmuirile sau drumurile, consolidare, reconstruire, extindere, activități de proiectare, lucrări de instalații și reparații la construcții etc.

Principalele acte normative in materie sunt: Legea 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată, Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, modificată, Legea nr. 114/1996 a locuinței, Legea nr. 184/2001 privind organizarea și exercitarea profesiei de arhitect și O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii.

Un aspect deosebit menționat în definiția antreprizei pentru construcții este necesitatea eliberării autorizației de construire de către consiliul județean sau consiliul local al municipiilor, orașelor sau comunelor, după caz.

Legiuitorul prevede obligativitatea formei scrise a contractului de antrepriză pentru lucrările de construcții, cerută ad probationem, iar lucrările putând fi executate numai de persoane fizice sau juridice autorizate.

Potrivit art. 1875 din actualul Cod civil, pentru realizarea în condiții cât mai avantajoase pentru ambele părți ale contractului a lucrării de antrepriză, beneficiarul este obligat să permită antreprenorului folosirea căilor de acces , a instalațiilor proprii de alimentare cu apă și a altor utilități ce deservesc imobilul în măsura în care este necesară pentru execuția lucrării contractate, precum și să obțină toate autorizațiile instituite de lege pentru executarea lucrării. În vederea îndeplinirii acestei obligații, antreprenorul este ținut să coopereze cu beneficiarul, furnizându-i acestuia informațiile utile pe care le deține sau pe care ar trebui să le dețină în considerarea specializării sale.

Precizăm că, în această materie, regulile dreptului civil vor avea aplicabilitate numai dacă nu există prevederi speciale de drept administrativ sau de drept comercial. Pe cale de consecință, și competența de soluționare a litigiilor existente în materia antreprizei de construcții va aparține, în speță, jurisdicției administrative (dacă nu este vorba de neînțelegeri privind procedura de eliberare a autorizațiilor de construcție sau în executarea unor contracte de antrepriză de lucrări publice), respectiv jurisdicției comerciale (având în vedere că edificarea construcțiilor reprezintă rezultatul unui fapte de comerț, fiind supus legii comerciale, chiar dacă clientul nu este comerciant).

3.2. Autorizarea lucrărilor de construcții

Legea 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții instituie necesitatea autorizării de construire prin reglementările art. 1 conform căruia executarea lucrărilor de construcții este permisă numai în temeiul unei autorizații de construire sau de desființare emisă în condițiile prezentei legi, statuând totodată și categoriile de lucrări de construcții care impun eliberarea acestei autorizații, respectiv alin. (2) al aceluiași articol face referire la construcțiile civile, industriale și cele pentru susținerea instalațiilor și utilajelor agricole, tehnologice sau de altă natură.

Astfel, dacă o persoană a început construcția fără solicitarea eliberării autorizației de construire, autoritatea publică poate refuza eliberarea ulterioară a autorizației în condiții de legalitate. Aceeași aplicabilitate o va avea și ipoteza nerespectării de către solicitant a autorizației inițiale pentru lucrări de construcții provizorii, caz cu aplicabilitate practică în Decizia nr. 950/1998 , secția contencios administrativ, CSJ care a stabilit că „refuzul autorității administrative de a elibera autorizația solicitată nu constituie încălcarea unui drept recunoscut de lege atâta vreme cât recurenta nu a respectat dispozițiile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea construcțiilor și a încercat, ca prin obținerea autorizației, să acopere aceste încălcări”.

Legiuitorul prevede și o definiție a autorizației de construire la art. 2 al legii în cauză, conform căreia aceasta reprezintă „actul final de autoritate al administrației publice locale pe baza căruia este permisă executarea lucrărilor de construcții corespunzător măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea și postutilizarea construcțiilor”.

O primă constatare care se impune a fi reliefată este aceea că, autorizația de construire, fiind emisă de către o autoritate a administrației publice, este prin excelență un act administrativ unilateral cu caracter individual, prin care se conferă titularului acestuia dreptul de a edifica o construcție, cu respectarea dispozițiilor legale. Lato sensu, actul administrativ este conceptualizat legal prin art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

După cum am arătat în secțiunea anterioară, beneficiarul este obligat să obțină toate autorizațiile cerute de lege pentru executarea lucrării în temeiul art. 1875 din Codul civil. În temeiul acestei afirmații, vom învedera Decizia comercială nr. 230/22.01.2003, secția comercială, Î.C.C.J. care expune următoarea situație: Reclamanta L.G. a introdus acțiune la Tribunalul Tulcea împotriva pârâtei SC C. SA pentru a o obliga pe aceasta la plata penalităților pentru lucrarea nefinalizată conform contractului de antrepriză încheiat între acestea.

Tribunalul Tulcea a admis acțiunea pe temei că pârâta a întrerupt executarea lucrărilor contractate fără motiv, considerând întemeiate penalitățile invocate de reclamantă, datorită clauzei penale inserate în contractul de antrepriză.

Pârâta a făcut recurs, probând că a început executarea lucrărilor contractate la 1 ianuarie 1997 și le-a întrerupt la data de 28 februarie 1997, deoarece intimata-reclamantă trebuia să prezinte autorizația de construire la momentul începerii lucrărilor și pentru că acest lucru nu s-a întâmplat nici măcar pe parcursul lucrărilor, recurenta-pârâtă a sistat lucrările în mod just.

Neexecutarea lucrărilor la care recurenta s-a obligat prin contract s-a datorat culpei intimatei, care nu a probat că autorizația eliberată în fost prelungită conform înțelegerii părților și obligației pe care și-a asumat-o prin art. 3 din contract.

Reținând culpa intimatei-reclamante L.G. în nerealizarea obligațiilor contractuale, instanța a admis recursul, reținând că pârâta a fost obligată în mod greșit la plata penalităților pentru neexecutarea lucrărilor la care s-a angajat, iar în lipsa autorizației prelungite, aceasta nu era obligată nici măcar la începerea lucrărilor.

Considerăm întemeiată soluția dată în recurs de instanță, deoarece, după cum am menționat anterior, autorizația de construire este un element esențial pentru derularea lucrărilor de antrepriză de construcții, iar lipsa acestuia sau a prelungirii autorizației în speța de față, duce indubitabil la sistarea lucrărilor de construcție.

Autorizația de construire, respectiv de desființare se eliberează la solicitarea deținătorului titlului de proprietate asupra imobilului ori a altui act care conferă dreptul de construire sau de desființare. Antreprenorul are obligația de a oferi beneficiarului toate informațiile necesare pe care le deține în acest sens, în sprijinul îndeplinirii obligației obținerii autorizației de construire de către beneficiar.

Autorizația de construire se eliberează pentru: lucrări de construire, reconstruire, modificare, consolidare, extindere, reabilitare, schimbare de destinație sau reparație a constucțiilor de orice fel, a monumentelor istorice, inclusiv a anexelor acestora, a construcțiilor cu valoare arhitecturală deosebită, a lucrărilor de artă, drumurilor forestiere, căilor de comunicație de orice fel, lucrărilor hidrotehnice, lucrărilor de instalații de infrastructură, amenajărilor de spații verzi și a tuturor celorlalte cazuri prevăzute de art. 3 al Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții.

În aceste cazuri, autorizația de construire se poate elibera potrivit Legii nr. 10/1995, numai pentru proiecte verificate de specialiști, verificatori de proiecte atestați, alții decât specialiștii elaboratori ai proiectelor, iar lucrările pot fi executate numai de persoane fizice sau juridice autorizate. De la această verificare, respectiv reguli de proiectare, sunt exceptate proiectele clădirilor pentru locuințe cu parter sau parter plus un etaj și anexele gospodărești situate în mediul rural și în satele ce aparțin orașelor, precum și construcțiile provizorii, în privința cărora nu se aplică dispozițiile Legii nr. 10/1995 (art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții).

În situația în care problema terenului nu este clarificată, existând mai multe persoane care prezintă titluri de proprietate, autorizația de construire nu poate fi eliberată. Aceeași aplicabilitate o are și incidența dreptului de proprietate în devălmășie, în speță proprietarii de apartamente dintr-un bloc nu pot să pretindă eliberarea autorizației de construire pentru mansardarea blocului fără acordul autentic al tuturor vecinilor potrivit art. 7 alin (12) din Legea nr. 50/1991. Curtea de Apel Bacău prin dosarul nr. 59/21.01.2010 reține că pârâtul Primarul Mun. Piatra Neamț a eliberat autorizația nr. 700 pentru executarea lucrărilor de construire pentru reabilitare termică și mansardarea blocului G4 din Piatra Neamț, deși reclamanții S.M. și S.A. și-au dat acordul doar pentru efectuarea lucrărilor de reabilitare termică.

Astfel, în recurs, intimații-reclamanți au arătat motivele pentru care se opun execuției mansardării și faptul că nu și-au dat acordul și pentru această operațiune din cauza posibilei prejudicieri prin disconfort fonic și tehnic sau chiar a provocării de daune apartamentului lor, susținând nelegalitatea autorizației emise de către recurentul-pârât care nu a luat în considerare lipsa acordului lui S.M. și a S.A. la emiterea actului în cauză.

Reiterând cele afirmate anterior, considerăm că instanța a respins în mod corect ca nefondat recursul intentat de recurentul Primar al Mun. Piatra Neamț, dând câștig de cauză intimaților S.M. și S.A., pe temei că „dacă pentru măsurile ce vizează strict reabilitarea termică a clădirii este suficientă hotărârea asociației proprietarilor, pentru amplasarea unor construcții noi la mansardă (prin schimbarea destinației inițiale a acoperișului), este necesar acordul proprietarilor direct afectați, în speță al reclamanților”. Astfel, opinăm că este absolut firească necesitatea unanimității tuturor locatarilor din bloc pentru eliberarea autorizației de construire în cazul de față, după cum instanța a și soluționat procesul.

Legiuitorul prevede prin Legea 50/1991 și cine anume emite autorizația de construire, respectiv art. 4 din prezenta lege statuează că președinții consiliilor locale, primarul general al municipiului București și primarii municipiilor, sectoarelor municipiului București, ai orașelor și comunelor sunt învestiți cu atributul eliberării acestor autorizații.

Fiind un atribut exclusiv al organului administrativ, autorizația de construire nu este atribut al instanței, aceasta nu poate emite o hotărâre care să înlocuiască autorizația de construire, însă poate obliga organul administrativ să emită autorizația în cauză.

Putem releva situația prezentată prin Sentința nr.398 din 10 iunie 2005. Tribunalul Suceava-secția comercială, contencois administrativ și fiscal a admis acțiunea reclamantei A.M. și a obligat pârâta Primăria Mun. Suceava, prin primar, să-i elibereze autorizație de construire pentru închidere balcon, reținând în esență că pârâta a refuzat în mod nejustificat eliberarea actului, întrucât lucrarea este necesară pentru protecția pereților exteriori ai apartamentului de infiltrații.

Vom reaminti că eliberarea autorizației de construire se face de către președinții consiliilor locale și primari, care vor aprecia dacă situația care li se expune de către beneficiar corespunde cerințelor legale care se impun în domeniu. În cazul de față, aprecierea realizată de organul emitent s-a făcut în mod eronat pentru că nu a luat în considerare temeiul invocat de reclamantă, respectiv protecția pereților exteriori ai apartamentului de infiltrații, iar instanța a reținut în mod corect că reclamanta este îndreptățită la eliberarea autorizației de construire.

Autorizația se eliberează în cel mult 30 de zile de la data depunerii documentației și va cuprinde în copie următoarele: certificatul de urbanism, dovada titlului de proprietate asupra terenului și/sau a construcțiilor, proiectul pentru autorizarea executării lucrărilor, avizele și acordurile necesare stabilite prin certificatul de urbanism și dovada achitării taxelor aferente certificatului de urbanism și a autorizației de construire potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 50/1991.

Importanța certificatului de urbanism este întărită prin definiția dată de prezenta lege în cadrul art. 6, potrivit căruia certificatul de urbanism este actul de informare prin care autoritățile fac cunoscute solicitantului elementele referitoare la regimul juridic, tehnic și economic al construcțiilor și terenurilor existente la data solicitării și stabilesc cerințele urbanistice care vor trebui îndeplinite conform specificului amplasamentului, precum și lista cu avizele și acordurile legale, prezentând obligația de a obține punctul de vedere de la autoritatea competentă pentru protecția mediului, respectiv actul administrativ al acesteia în anumite cazuri.

Proiectele și documentațiile tehnice se elaborează, însușesc și semnează de colective tehnice de specialitate formate din cadre tehnice cu pregătire superioară din domenii limitate: arhitectură, urbanism, construcții, instalații pentru construcții.

Valabilitatea autorizației de construire prezintă importanță, deoarece aceasta este valabilă pe o perioadă de cel mult 12 luni de la data emiterii, perioadă în care solicitantul e obligat să înceapă lucrările, rezultând urmarea logică de extindere a valabilității autorizației de construire pe toată durata de executare a lucrărilor în cauză.

Legiuitorul instituie și excepții de la autorizația de construire în temeiul art. 11 din Legea nr. 50/1991 care prevede că acestea sunt reprezentate de lucrările care nu modifică structura de rezistență, caracteristicile inițiale ale construcțiilor ori aspectul arhitectural al acestora, printre care enunțăm cu titlu de exemplu zugrăvelile și vopsitoriile interioare, reparațiile la acoperișuri, construirea de terase, reparații de tâmplărie etc.

Suspendarea autorizației de construire, ca și suspendarea actului administrativ, este un mijloc pentru asigurarea respectării principiului legalității, care guvernează toată activitatea administrației publice. Aceasta operează, ca și în cazul celorlalte acte administrative cu caracter individual în condițiile art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, impunându-se întrunirea a două condiții cumulative, respectiv cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

Tot legea contenciosului administrativ ne definește și condițiile amintite anterior, stipulând că paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public, iar cazul bine justificat constituie împrejurarea legată de starea de fapt și de drept , care este de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ conform art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din prezenta lege.

Așadar, prin analogie cu actul administrativ, suspendarea autorizației de construire se dispune ca efect al dovedirii cazului bine justificat și a producerii unui prejudiciu material viitor, previzibil cauzat prin aceasta, în cazul în care autorizația a fost elaborată cu nerespectarea indicatorilor urbanistici cuprinși în documentația de urbanism prevăzută în Legea nr. 350/2001, precum și prin erori de proiectare existente la emiterea autorizației de construire.

Respectarea acestor indicatori urbanistici constituie o cerință indispensabilă pentru asigurarea calității construcțiilor, dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, care este rezultanta totalității performanțelor de comportare a acestora în exploatare, în scopul satisfacerii, pe întreaga durată de existență, a exigențelor utilizatorilor și colectivităților.

Precizăm că, atunci când se demonstrează că autorizarea de construire a fost emisă cu încălcarea reglementărilor documentațiilor de urbanism, condiția cazului bine justificat privind îndoiala serioasă în legătură cu legalitatea actului administrativ este îndeplinită, iar referitor la prejudiciul material viitor, previzibil, acesta există când este incidentă lipsa unei proiectări corespunzătoare situației existente în teren de exemplu.

3.3. Subantrepriza

De obicei, pentru executarea unei construcții, beneficiarul contractează întreaga lucrare cu un singur antreprenor, însă, din cauza complexității lucrării, cum e în cazul antreprizei de construcții, Codul civil actual îi permite antreprenorului să încredințeze executarea unor părți din lucrare unor subantreprenori în temeiul unor contracte de antrepriză, dacă prin contractul încheiat cu beneficiarul nu s-a introdus clauză care să interzică subantrepriza. Subantreprenorii, de profesie instalatori, parchetari, electricieni, tâmplari etc. încheie, în acest sens, contract de subantrepriză cu antreprenorul, fiecare dintre ei făcând acest lucru individual.

Așadar, potrivit art. 1852 din Codul civil în vigoare, prin contractul de subantrepriză, antreprenorul poate încredința unuia sau mai multor subantreprenori executarea unor părți din lucrare sau elemente ale acesteia ori ale serviciilor, cu excepția situației în care contractul de antrepriză a fost încheiat în considerarea persoanei antreprenorului, caz în care ar fi incident caracterul intuitu personae al contractului. Ca urmare, subantrepriza va fi supusă reglementărilor prevăzute pentru contractul de antrepriză, pentru că reprezintă, de fapt, un nou contract de antrepriză.

Putem defini subantrepriza din cele precizate până acum astfel: subantrepriza este deci un contract prin care o persoană numită subantreprenor, se obligă față de antreprenorul principal (dintr-un contract de antrepriză) să execute, în totalitate sau în parte, lucrarea contractată de acesta din urmă cu beneficiarul, în schimbul unui preț.

Conchizând că avem de a face cu două contracte distincte, respectiv contractul de antrepriză și contractul de subantrepriză, acestea vor da naștere prin urmare la două raporturi juridice diferite: raportul de antrepriză creat între antreprenor și beneficiar, respectiv raportul de subantrepriză creat între antreprenor și subantreprenor.

Codul civil mai stipulează că subantrepriza naște drepturi și obligații numai între părțile contractante, respectiv antreprenor și subantreprenor, față de care beneficiarul se află în poziție de terț, deoarece subantreprenorul și beneficiarul se află în raporturi juridice diferite după cum am arătat mai sus, adică beneficiarul se află numai în raportul de antrepriză, iar subantreprenorul numai în raportul de subantrepriză, motiv pentru care subantrepriza nu va produce efecte față de beneficiar.

Totuși, antreprenorul răspunde ca pentru propria faptă și pentru fapta subantreprenorului, fapt cu care suntem în total acord.

În sfârșit, subliniem poziția juridică a subantreprenorului care nu trebuie confundată cu aceea a antreprenorului de specialitate, care contractează anumite lucrări de specialitate direct cu clientul și răspunde singur, în calitate de antreprenor, față de acesta pentru lucrările (partea din lucrări) care formează obiectul contractului.

De asemenea, în cazul în care mai mulți antreprenori (denumiți coantreprenori) se obligă să excute o lucrare mai complexă pentru același beneficiar cu care au contractat direct, ei nu vor avea calitate de subantreprenori, cu toate că există posibilitatea ca unul dintre ei să aibă rolul de coordonator și să îi reprezinte pe ceilalți în raporturile cu beneficiarul pe parcursul execuției lucrării. Deoarece aceștia sunt antreprenori, răspunderea va fi atrasă pentru fiecare dintre ei individual pentru partea de lucrare executată, având dreptul la partea corespunzătoare din preț în temeiul obligației civile cu pluralitate de părți care este conjunctă, adică divizibilă, dacă în antrepriză nu s-a stipulat solidaritatea ori indivizibilitatea și nici nu denotă din natura prestației care formează obiectul contractului, fiind incidentă indivizibilitatea naturală.

Vom prezenta aplicabilitatea practică a subantreprizei prin exemplificarea dosarului nr. 15/COM din 02.02.2010, sentință comercială și de contencios administrativ, Tribunal Mehedinți care cuprinde un contract de subantrepriză încheiat între reclamanta-subantreprenor SC C.F.T.S. SA și pârâta-antreprenor SC C.S. SRL, contract al cărui obiect constă în execuția a 80 de coloane și grinzile de rigidizare din capul coloanelor la obiectivul „Hangar pentru ambarcațiuni și agrement CSC Kaiac Canoe Orșova”.

Reclamanta a introdus cerere instanței de judecată pentru obligarea pârâtei-antreprenor la plata contravalorii lucrărilor executate și a cheltuielilor de judecată, arătând că până la sfârșitul anului 2008, aceasta a efectuat lucrări în valoare de 2 527 844,18 lei inclusiv TVA, din care pârâta-antreprenor a decontat doar suma de 1 400 000 lei, cu toate că beneficiarul lucrării virase suma de 2 100 000 lei.

Pentru soluționarea cauzei, instanța a încuviințat și administrat proba cu expertiza tehnică de specialitate, iar după depunerea raportului de expertiză, a admis acțiunea reclamantei-subantreprenor, deoarece din cuprinsul acestuia rezulta că reclamanta a executat lucrări de foraj și a betonat 52 de piloni în temeiul contractului de subantrepriză încheiat cu pârâta, a căror contravaloare pârâta este obligată să o plătească.

Considerăm că instanța a reținut în mod corect soluția potrivit căreia antreprenorul este cel obligat să plătească respectiva contravaloare a lucrărilor deja executate de subantreprenor până la momentul respectiv, și nu a înțeles să oblige pe beneficiar la aceasta, respectând calitatea de terț a beneficiarului in raportul juridic astfel prezentat.

3.4. Acțiunea directă a lucrătorilor

3.4.1. Aspecte generale

Conform dreptului comun, beneficiarul și subantreprenorul care se afla în raporturi juridice diferite după cum am arătat anterior, nu au prevăzută o acțiune directă unul împotriva celuilalt.

Precizăm însă că noul Cod civil instituie o excepție de la regula de mai sus prin art. 1856 conform căruia „ în măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acestea, au desfășurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au acțiune directă împotriva beneficiarului, până la concurența sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acțiunii”.

După intrarea în vigoare a noului Cod civil, precizările referitoare la acțiunea directă a lucrătorilor a ridicat multe probleme teoretice și practice, dând curs la interpretări ale articolului în cauză pe care vom încerca să le cuprindem în ceea ce urmează și să clarificăm cât mai multe dintre aceste aspecte.

Conform principiului relativității efectelor contractului explicat prin adagiul „res inter alios acta”, contractele produc efecte în general doar între părțile care l-au încheiat. Acest principiu expune ideea că actul juridic civil unilateral creează obligații pentru autorul său, iar cel bilateral creează drepturi și obligații doar pentru părțile contractante după cum legiuitorul a statuat prin art. 1280 din Codul civil actual.

Teza a doua a articolului menționat anterior stipulează că un contract „produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel”, așadar, legiuitorul a anticipat existența unor situații excepționale, respectiv excepții de la principiul relativității efectelor contractului prin care drepturile care decurg din contract să poată fi valorificate și de alte persoane decât părțile care au încheiat contractul.

O astfel de excepție de la principiul relativității efectelor contractului îmbracă forma acțiunilor directe, definite de doctrină ca „dreptul unor persoane de a acționa, în anumite cazuri expres și limitativ prevăzute de lege, împotriva uneia dintre părțile unui contract, cu care nu au nicio legătură, invocând acel contract în favoarea lor, contract față de care au calitatea de terți propriu-ziși”, acțiune specifică materiei antreprizei după cum am arătat mai sus.

După ce am prezentat definițiile date de Codul civil în vigoare și doctrină, considerăm necesară o analiză mai detaliată a acțiunii directe prin prisma persoanelor care au relevanță în cadrul acestui raport contractual. Deoarece mecanismul juridic al acțiunii directe implică trei persoane, vom expune situația fiecăreia dintre ele, respectiv a creditorului, a debitorului său imediat și a debitorului debitorului intermediar în cele ce urmează.

Creditorul, în speță beneficiarul acțiunii directe, este persoana care a desfășurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării și care nu a fost plătită de către antreprenor, cum ar fi cazul unui subantreprenor.

În susținerea calității de subantreprenor a beneficiarului acțiunii directe, vom prezenta Decizia nr. 1872/2000, Curtea de Apel București, secția comercială cu următoarea situație de fapt reținută de către instanță: Intimata pârâtă SC P. SRL a încheiat contractul de antrepriză nr. 42 din 22.12.1997, cu antreprenorul general SC P.H. SRL, având ca obiect executare de lucrări. Ulterior, antreprenorul general a încheiat un contract de subantrepriză (nr. 43 din 17.12.1998), cu apelanta reclamantă SC S.C. SRL, având ca obiect dezafectări interioare și executarea unor lucrări de construcții.

Acțiunea directă a fost corect întemeiată pe prevederile art. 1488 din Codul civil de 1864 (art. stipulat în vechiul Cod civil, actualul art. 1856 din noul Cod civil), potrivit cărora: „(…) lucrătorii întrebuințați la clădirea unui edificiu sau facerea unei alte lucrări date în apalt, pot reclama plata lor de la comitent, pe atât pe cât acesta ar datora întreprinzătorului în momentul reclamației”.

Însă apelanta reclamantă nu a dovedit suma pretinsă, deoarece potrivit clauzelor cuprinse în contractul de subantrepriză și actele adiționale încheiate ulterior, apelanta a primit tranșe reprezentând 30% din preț, pentru cheltuieli inițiale, urmând ca diferența de 70% să fie achitată în tranșe parțiale, în termen de 10 zile de la definitivarea lucrării cu semnarea de către părțile contractante a procesului-verbal de recepție, iar din probele administrate nu a rezultat definitivarea lucrărilor în condițiile prevăzute în contract cu mențiunea că apelanta nu a depus la dosarul cauzei procesul-verbal de recepție finală.

Astfel, apreciind ca legală și temeinică sentința pronunțată în fond, Curtea a respins ca nefondat apelul apelantei reclamantă SC S.C. SRL.

Conchizând, instanța a recunoscut în mod corect și legal calitatea de creditor al acțiunii directe a reclamantei subantreprenor, însă aceasta nu a avut dovezi suficiente pentru admiterea acțiunii introduse la instanță.

Debitorul imediat al creditorului, adică debitorul intermediar, este antreprenorul față de care creditorul este legat printr-un raport contractual, din care rezultă creanța a cărei realizare se urmărește.

Ultima persoană care interesează în materia acțiunii directe este debitorul debitorului intermediar, în speță beneficiarul care se află într-un raport contractual doar cu debitorul intermediar, deci cu antreprenorul, însă nu se află într-un asemenea raport cu creditorul, împotriva cui este îndreptată acțiunea directă.

Precizăm că dacă vom aplica principiul relativității efectelor contractului în cadrul situației menționate mai sus, creditorul nu va avea la îndemână drepturi care să îi permită exercitarea unei acțiuni împotriva debitorului al debitorului intermediar care să derive din contractul încheiat între debitorul intermediar și debitorul acestuia, deoarece creditorul are calitate de terț față de contractul de antrepriză încheiat de părți (antreprenor și beneficiar).

Însă, legiuitorul a instituit prin art. 1856 din Codul civil în vigoare excepția de la principiul menționat anterior, care schimbă pozițiile celor trei persoane implicate in raporturi contractuale, oferind posibilitatea creditorului de a-l acționa direct pe debitorul debitorului său.

Reglementarea legală prezintă importanță pentru că, deși persoanele la care se referă articolul în cauză nu sunt părți în contractul de antrepriză, legiuitorul le recunoaște o calitate specială dată de situația deosebită în care se află, respectiv de faptul că au întreprins diferite activități pentru executarea lucrării contractate în antrepriză, însă nu au fost remunerați de către antreprenor și, pe cale de consecință, vor avea posibilitatea să acționeze direct pe beneficiarul contractului în cazul în care acesta este dator antreprenorului un preț și până la concurența acestui preț.

Considerăm necesară precizarea că, dacă legiuitorul nu ar fi instituit acțiunea directă prin art. 1856 din Codul civil în vigoare, lucrătorii, respectiv creditorul sau subantreprenorul de care am făcut vorbire până acum, ar fi avut la îndemână acțiunea oblică însă aceștia l-ar fi putut acționa pe beneficiar numai ca și creditor al antreprenorului.

Potrivit art. 1560 din actualul Codul civil, în realizarea acțiunii oblice, „creditorul a cărui creanță este certă și exigibilă poate să exercite drepturile și acțiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite”.

În cele ce urmează vom expune câteva diferențe dintre cele două acțiuni, respectiv acțiunea directă a lucrătorilor prevăzută de art. 1856 Cod civil și acțiunea oblică prevăzută de art. 1560 Cod civil.

Prima diferență pe care o invocăm este faptul că, în timp ce acțiunea directă este introdusă la instanță în nume propriu de către creditor (lucrător, subantreprenor), acțiunea oblică este exercitată în numele debitorului, adică în numele antreprenorului.

Cea mai importantă diferență este reprezentată de faptul că, față de acțiunea directă, acțiunea oblică prezintă neajunsul de a-i pune pe reclamanți în concurs cu ceilalți creditori ai antreprenorului (de exemplu, furnizorii de materiale), ceea ce înseamnă că și ei ar trebui să suporte consecințele insolvabilității ori falimentului antreprenorului, proporțional cu valoarea creanțelor.

Conchizând, acțiunea directă a lucrătorilor prezintă privilegiul că elimină concursul celorlalți creditori ai antreprenorului, ceea ce duce la concluzia logică a faptului că titularii ei nu vor suporta consecințele stării de insolvență sau falimentului antreprenorului, deci acestea nu se vor răsfrânge asupra creanțelor reclamanților acțiunii directe.

Deoarece acțiunea directă a lucrătorilor dă naștere la un raport obligațional între părțile care nu se află în niciun raport juridic, respectiv între creditor și debitorul debitorului său (adică subantreprenor și beneficiar în materia antreprizei și subantreprizei), din momentul invocării acesteia, beneficiarul este ținut să nu mai plătească prețul antreprenorului cu precizarea că o astfel de plată ar fi inopozabilă titularului acțiunii directe, respectiv a creditorului-lucrător (subantreprenor în speță).

3.4.2. Titularii acțiunii directe a lucrătorilor

În prezenta secțiune ne propunem să analizăm cuprinsul art. 1856 din actualul Cod civil care face referire la acțiunea directă a lucrătorilor, în vederea determinării titularilor dreptului la acțiune, luând în considerare aprecierile doctrinare după ieșirea din vigoare a Codului civil de la 1864 și intrarea în vigoare a noului Cod civil la 1 octombrie 2011, deoarece determinarea acestora constituie un real interes practic. Se impune precizarea faptului că această acțiune era reglementată de vechiul Cod civil la art. 1488, la care vom face trimitere în cele ce urmează.

Importanța acestui subiect contradictoriu este dată de actualitatea contractului de antrepriză. Spre a ne opri doar la un domeniu, observăm că prin astfel de contracte „se vehiculează enorme valori”, în vederea realizării în țară a importantelor lucrări de infrastructură reclamate de imperativul modernizării României, în calitate de stat membru al Uniunii Europene, cum ar fi construirea de autostrăzi. Mai ales într-o perioadă de criză economică, manifestată și printr-o criză a lichidităților, acțiunea directă ar putea fi mijlocul potrivit pentru recuperarea creanțelor lucrătorilor angajați de către antreprenori ori subantreprenori ajunși, ulterior, în stare de insolvență sau faliment.

Facem trimitere la definiția dată de legiuitor acțiunii directe a lucrătorilor prin invocarea art. 1856 actualul Cod civil citat în cadrul acestui capitol, invocând, în paralel, art. 1488 din Codul civil de la 1864 referitor la aceeași materie, care prevedea că „Zidarii, lemnarii și ceilalți lucrători întrebuințați la clădirea unui edificiu sau la facerea unei lucrări date în apalt pot reclama plata lor de la comitent, pe atât pe cât acesta ar datori întreprinzătorului în momentul reclamației”.

Considerăm imperioasă relevarea catorva opinii doctrinare referitoare la textul de lege invocat din Codul civil în vigoare pentru a sesiza interpretările care s-au realizat pe baza acestui articol 1856.

Astfel, unii autori consideră că „denumirea marginală a textului este imprecisă când se referă la lucrători; textul legal are în vedere orice persoană, adică și persoanele juridice”, în concepția lor, de acest text putându-se prevala și subantreprenorii.

Doctrina a mai relevat și concepția conform căreia „ În măsura în care nu au fost plătite de către antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfășurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate, subantreprenorii au acțiune directă împotriva beneficiarului, până la concurența sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acțiunii. Aceasta înseamnă că, în aceste situații, beneficiarul va ajunge în situația de a plăti sumele datorate subantreprenorilor, iar nu antreprenorului”.

O altă opinie învederează că „ Chiar în lipsa unor relații contractuale între beneficiar și subantreprenor, în temeiul art. 1856 Cod civil, subantreprenorul are o acțiune directă împotriva beneficiarului pentru plata sumei pe care antreprenorul principal o datorează subantreprenorului”.

Conchidem că, în lumina noului Cod civil, subantreprenorul se poate prevala de acțiunea directă.

Însă, cea mai controversată discuție doctrinară vizează chestiunea accesului persoanelor juridice la acțiunea directă în lumina aceluiași cod. Desigur, parerile sunt împărțite, unii doctrinari susținând ipoteza recunoașterii dreptului persoanelor juridice de a se prevala de acțiunea directă a lucrătorilor și în acest sens vom prezenta și un aspect practic al acestei opinii, iar alții, contrar opiniei enunțate, nu sunt de acord cu accesul persoanelor juridice la această acțiune.

Vom analiza în primul rând părerile care susțin accesul persoanelor juridice la acțiunea directă prin enunțarea următorului argument: definiția dată de nou Cod civil acțiunii directe prin art. 1856 uzează de sintagma „persoanele”, fără a deosebi între persoana fizică și juridică, iar conform adagiului latin „ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus”, unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem.

În susținerea acestui argument, învederăm Decizia nr. 79/19.02.2014, Curtea de Apel Craiova–Secția a II-a civilă care înfățișează următoarea stare de fapt: La data de 8 februarie 2007, pârâta Universitatea din Craiova (în calitate de beneficiar) și SC ARGECOM SA (în calitate de antreprenor principal) au încheiat contractul de antrepriză nr. 561 având ca obiect executarea, finalizarea și întreținerea obiectivului „Parc Tehnologic Universitar IT la Universitatea din Craiova”. Ulterior, în data de 1 octombrie 2007, au fost contractate subantreprizele cu nr. 3662 și nr. 3663 între antreprenorul principal SC ARGECOM SA și reclamanta (în calitate de subantreprenor) SC POLYSTART IMPEX SRL prin care i-au fost încredințate acesteia lucrările de rezistență, arhitectură, sistematizare verticală, executarea lucrărilor de instalații electrice, curenți slabi, telecomunicații, sanitare și climatizare, care au făcut parțial obiectul contractului de antrepriză nr. 561/08.02.2007, lucrări pe care le-a și efectuat.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantei de a pretinde achitarea contravalorii lucrărilor executate de la pârâta-beneficiar în temeiul acțiunii directe pe art. 1488 din Codul civil de la 1864 prin sentința nr. 1045 din data 26.09.2013, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă în dosarul 10779/63/2013, admițând excepția lipsei calității procesuale active invocate de pârâta Universitatea din Craiova.

Subantreprenorul a introdus apel împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Dolj, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivele de apel, apelanta reclamantă a arătat că în temeiul art. 1488 din Codul civil de la 1864, este îndreptățită la plata contravalorii lucrărilor de construcție efectuate, întrucât acțiunea directă împotriva beneficiarului reprezintă o excepție aparentă de la principiul relativității efectelor actului juridic, chiar dacă între aceasta și pârâtă nu există un raport juridic direct. A mai invocat interpretarea greșită de către instanța de fond a art. cărui interpretare restrictivă vizând doar persoanele fizice-lemnari, zidari și salariați denaturează sensul și spiritul legii și este în contradicție cu jurisprudența existentă. Un argument în favoarea aplicării în speță a dispozițiilor art. 1488 din Codul civil de la 1864 îl constituie, în opinia apelantei reclamante SC POLYSTART IMPEX SRL, și prevederile art. 1856 din noul Codul civil, ce reprezintă o transpunere a vechiului articol și care nu face nicio distincție în funcție de calitatea persoanei titulare a dreptului la acțiune, termenul folosit fiind acela de „persoane”. Apelanta a invocat, de asemenea, în motivarea acțiunii și principiul îmbogățirii fără justă cauză.

Prin întâmpinare, intimata pârâtă a susținut că soluția instanței de fond s-a pronunțat în mod corect, temeinic și legal cu privire la excepția lipsei calității procesuale active, deoarece, în speță, nu există identitate între persoana reclamantului și titularul dreptului în raportul juridic litigios, întrucât contravaloarea lucrărilor de construcții și a serviciilor prestate a fost achitată, neavând nicio culpă față de relația contractuală dintre apelanta reclamantă SC POLYSTART IMPEX SRL și antreprenorul principal SC ARGECOM SA. Intimata pârâtă a mai învederat că, în opinia sa, nici noul legiuitor nu a conferit persoanelor juridice un drept la acțiune față de beneficiarul lucrării, întrucât ar fi menționat expres acest lucru, ori textul de lege, respectiv art. 1856 din noul Cod civil se referă la „persoanele care (…) au desfășurat activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrărilor”, fiind evident că aceasta nu poate fi realizată decât de către persoana fizică, în temeiul unui contract încheiat cu antreprenorul.

Analizând motivele invocate de părți în apel și dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea a constat că apelul este fondat pentru următoarele considerente:

În conformitate cu dispozițiile art. 1488 din Codul civil de la 1864, zidarii, lemnarii și ceilalți lucrători întrebuințați la clădirea unui edificiu sau la facerea unei alte lucrări date în întreprindere, pot reclama plata lor de la comitent, pe atât pe cât acesta ar datora întreprinzătorului în momentul reclamației. Motivul pentru care legea acordă beneficiul acțiunii directe, reglementate de art. 1488 din Codul civil de la 1864, îl constituie faptul că lucrătorii au produs o îmbogățire a proprietarului imobilului construit, iar acesta trebuie să plătească valoarea lucrării, fără să prezinte relevanță modul sau forma de organizare a lucrătorilor.

Astfel, în mod curent, cum este cazul în speță, la construcția de clădiri o parte din lucrări sau toată lucrarea este executată de diverși specialiști, care sunt subantreprenori și nu de către antreprenorul principal.

În plus, norma juridică trebuie interpretată în sensul de a produce efecte juridice și nu de a exclude de la aplicarea ei o anumită categorie de subiecte de drept, în mod arbitrar, discriminatoriu, fără a exista un criteriu concret, obiectiv și legitim sau de a face distincție între persoanele titulare ale dreptului la acțiune, în raport de forma de organizare juridică.

În concluzie, instanța a constatat că există identitate între persoana apelantei SC POLYSTART IMPEX SRL și titulara dreptului în raportul juridic litigios, acesta putând reclama pe calea acțiunii directe în temeiul art. 1488 Cod civil plata contravalorii lucrărilor executate, de la intimata pârâtă Universitatea din Craiova, beneficiara acesteia în temeiul contractelor de subantrepriză menționate anterior.

Putem observa, astfel, că instanța a dat curs opiniei conform căreia legiuitorul face referire și la persoana juridică prin sintagma „persoanele”, nu doar la persoana fizică, opinie cu care noi nu suntem de acord, pe temei că legiuitorul deși nu a specificat în mod expres tipul de persoane care se poate prevala de articolul invocat anterior din Codul civil, luând în considerare înțelesul dat de vechiul Cod civil, enumerarea limitativă care viza doar persoane fizice, respectiv „lemnari, zidari și ceilalți lucrători”, considerăm că sintagma face referire doar la persoanele fizice care depun muncă efectiv în realizarea lucrărilor de antrepriză.

În pofida soluției menționate anterior, doctrinarii aflați de cealaltă parte, respectiv cei care interpretează voința legiuitorului în sensul de limitare a dreptului la acțiunea directă doar pentru persoanele fizice cu excluderea persoanelor juridice din aria titularilor dreptului de a intenta această acțiune în instanță, expun următoarele argumente în susținerea opiniei lor:

Un prim argument formulat se sprijină pe temeiul art. 1852 alin. (3) din nou Cod civil conform căruia „subantrepriza este supusă dispozițiilor prevăzute pentru contractul de antrepriză”. Prin coroborarea textului de lege enunțat cu prevderile art. 1856 din prezentul cod, se consideră că din moment ce legiuitorul nu a prevăzut pentru antreprenorul posibilitatea de a uza de această acțiune directă în ipoteza în care beneficiarul ar avea un debitor împotriva căruia să se întorcă (de exemplu, banca ce datorează o sumă de bani plătită în tranșe în temeiul unui contract de credit acordat beneficiarului pentru executarea lucrării contractate cu antreprenorul), atunci nici subantreprenorului ce îndeplinește calitatea unui antreprenor la rândul său, nu ar trebui să îi fie acordat accesul la acțiunea directă a lucrătorilor. Conchizând, se subînțelege că legiuitorul, așa cum a instituit privilegiul acțiunii directe pentru lucrătorii-persoane fizice- angajați de antreprenor împotriva beneficiarului, la fel îl va institui și pentru lucrătorii-persoane fizice- angajați de subantreprenor. Referitor la persoanele juridice care ar putea intra în raportul obligațional ca subantreprenori, argumentul se întărește prin expunerea faptului că activitatea acestora în executarea lucrării se realizează prin intermediul oamenilor, punând în lumină faptul că numai persoanele fizice efectuează activități pentru executarea lucrărilor sau prestarea serviciilor.

Al doilea argument vizează interpretarea art. 1488 din vechiul Cod civil. În acest sens, precizăm că termenul „lucrători” în înțelesul de persoane fizice titulare ale acțiunii directe în cauză nu prezintă element de noutate, fiind vehiculat în literatura de specialitate dezvoltată în baza prezentului text de lege. De asemenea, sintagma „lucrători” a fost prevăzută de legiuitor încă din 1864 în Codul civil de atunci, acesta dând curs la o enumerare limitativă în sensul de lucrători și anume, „zidari, lemnari și ceilalți lucrători (…)”.

Conotația expresiei „alți lucrători” vizează și persoanele care depun muncă intelectuală, cum ar fi inginerul constructor care este salariat al antreprenorului, pe lângă cele care depun muncă fizică în executarea contractului de antrepriză.

Uneori doctrina dezvoltată sub imperiul vechiului Cod civil, evocând acțiunea directă analizată, consideră că titularii ei sunt „muncitorii angajați de antreprenor”, astfel că termenul „muncitori” face referire în mod indubitabil doar la persoanele fizice.

O chestiune care dă curs la multe interpretări este și recunoașterea dreptului de exercitare a acțiunii directe pentru plata aceleiași sume de bani atât subantreprenorului cât și lucrătorilor săi, ipoteză care ar reprezenta un total nonsens. Astfel că înțelesul unor sintagme din doctrină cum ar fi „acțiunea directă a lucrătorilor și subantreprenorilor” nu dă naștere drepturilor subantreprenorilor în mod necondiționat fără a lua în considerare dacă aceștia au efectuat executarea lucrărilor sau prestarea serviciului prin propriii lucrători sau nu. Vom concluziona logic faptul că, subantreprenorul nu va avea acces la acțiunea directă în cauză atunci când lucrătorii săi au efectuat activitățile pentru executarea lucrării sau prestarea serviciului, deoarece numai acestora le va reveni dreptul la exercitarea acestei acțiuni.

Iar din aceste considerente, referitor la persoanele juridice având calitatea de antreprenor, reiterăm ideea conform căreia acestea nu pot desfășura activitățile necesare execuției ori prestării serviciului alături de lucrătorii lor, deoarece lucrătorii singuri sunt cei care muncesc efectiv.

O ultimă mențiune în susținerea excluderii personei juridice din sfera titularilor dreptului de exercitarea a acțiunii directe facem în sensul că legiutorul a dat de asemenea înțelesul de „persoană fizică” termenului ”persoanele” și în lumina noului Cod civil în temeiul art. 1856, astfel încât decurge o aparentă necorespundere dintre denumirea marginală a textului și conținutul acestuia, cu precizarea că denumirea marginală a textului se referă și la subantreprenorii-persoane fizice care nu angajează lucrători pentru executarea lucrării contractate și desfășoară ei înșiși activități pentru execuția acesteia ori atunci când efectuează activitățile de executare a lucrării împreună cu propriii lucrători.

3.5. Răspunderea pentru calitatea construcțiilor

Legiuitorul prevede potrivit art. 1876 din actualul Cod civil că în cursul executării contractului, beneficiarului îi este recunoscut dreptul de a controla stadiul de execuție, calitatea și aspectul lucrărilor efectuate, dar și a materialelor întrebuințate sau a altor aspecte care vizează obligațiile contractuale ale antreprenorului, cu condiția ca acesta, adică beneficiarul să nu stânjenească activitatea normală a antreprenorului. Având în vedere aceste considerente, beneficiarul îi poate comunica antreprenorului observațiile sau propunerile sale în scris, dacă nu s-a prevăzut o clauză în acest sens.

Prezentul articol mai statuează și faptul că „La finalizarea acelei părți din lucrare ce urmează a fi acoperită prin executarea ulterioară a altor lucrări sau prin montarea unor elemente de construcții, antreprenorul și beneficiarul sunt obligați să constate împreună existența părții finalizate și conformitatea acesteia cu dispozițiile legale și clauzele contractului”. Pentru efectuarea procedurii în speță, antreprenorul convoacă beneficiarul la locul executării lucrării într-un termen rezonabil care se stabilește conform uzanțelor existente, în funcție de locul situării lucrării și natura acesteia.

Având în vedere incidența situației în care beneficiarul nu se prezintă la termenul comunicat de către antreprenor în scris sau pe altă cale stipulată în contractul încheiat de părți, legiuitorul a instituit prin prezentul articol posibilitatea antreprenorului de a întocmi singur actul de constatare a lucrării ce urmează a fi acoperită.

În continuare, vom analiza obligația de informare stipulată de art. 1877 din actualul Cod civil conform căruia dacă antreprenorul constată greșeli sau lipsuri în lucrările de proiectare pe parcursul executării contractului, este obligat să comunice de urgență aceste sesizări beneficiarului și proiectantului, însoțite de propunerile de soluționare în raport de pregătirea sa profesională, alături de obligația de a cere beneficiarului să ia măsurile concordante. Legiuitorul prevede, per a contrario, posibilitatea antreprenorului de a suspenda executarea lucrărilor atunci când beneficiarul nu comunică luarea măsurilor indicate sau ia măsuri necorespunzătoare, însă îi incumbă obligația de a aduce acest lucru la cunoștința beneficiarului și a proiectantului.

Precizăm că se impune analiza prezentei obligații de informare în materia antreprizei pentru lucrări de construcție dintr-o dublă perspectivă: obligația antreprenorului de informare a beneficiarului și proiectantului despre greșelile de proiectare constatate și obligația de înștiințare a beneficiarului care incumbă nu doar antreprenorului, ci și subantreprenorului, arhitectului sau inginerului atunci când deciziile beneficiarului în procurarea materialelor sau alegerea solului, opțiunile acestuia în ceea ce privește alegerea subantreprenorilor ori a modalităților de construire ar putea provoca vicii care să atragă răspunderea persoanelor menționate anterior.

În prezenta secțiune vom face referire la termenul de „antreprenor” în sensul de persoana care execută lucrări în temeiul unei antreprize ce impune emiterea autorizației de construire în condițiile enunțate pe parcursul acestei lucrări.

Deoarece art. 1877 menționat mai sus reține în sarcina antreprenorului obligația de a înștiința beneficiarul și proiectantul atunci când antreprenorul constată erori de proiectare, considerăm imperioasă analiza activității de poriectare. Aceasta necesită cooperarea următoarelor persoane din cauza complexității sale, respectiv a arhitecților, inginerilor pentru structura de rezistență sau a instalațiilor, topografilor etc., astfel că arhitectul va guverna partea de arhitectură a proiectului, iar inginerii se vor ocupa de părțile specifice ale acesteia. Întregul proiect este coordonat de un proiectant general, reprezentat de șeful de proiect, cel mai în măsură să îndeplinească acest rol fiind, de regulă, arhitectul. Totuși, la lucrările care au un specific preponderent ingineresc, arhitectul poate elabora doar partea de arhitectură.

Referitor la obligația antreprenorului de a notifica beneficiarul și proiectantul în cazul constatării de erori de proiectare de către acesta despre care am făcut vorbire anterior, precizăm că notificarea se impune a cuprinde trei aspecte și anume constatarea erorilor de proiectare identificate, propunerile de remediere concordante cu pregătirea profesională a antreprenorului și solicitarea beneficiarului de luare a măsurilor corespunzătoare.

Astfel, dacă beneficiarul nu comunică „de îndată” măsurile luate la sesizarea făcută de antreprenor sau măsurile luate nu sunt concordante, legiuitorul a prevăzut posibilitatea antreprenorului de a suspenda execuția lucrărilor, fiind necesară notificarea imediată a beneficiarului și a proiectantului în acest sens. Invocând obligația generală de informare a antreprenorului prevăzută de art. 1858 și 1859 din Codul civil în vigoare care statuează că aantreprenorul poate alege între continuarea contractului sau rezoluțiunea acestuia, observăm că, în domeniul antreprizei de construcții, dreptul de opțiune al antreprenorului în cazul incidenței erorilor de proiectare sau a altor lipsuri de proiectare este mai restrâns, acesta având la îndemână posibilitatea de a continua contractul ori de a suspenda executarea lucrărilor.

Luând în considerare titlul marginal al art. 1877 din actualul Cod civil, respectiv „Împrejurări care împiedică realizarea lucrărilor”, considerăm că, deși textul de lege nu prevede expres acest lucru, hotărârea de suspendare a executării lucrărilor se impune să aibă un anumit grad de gravitate a erorilor sau lipsurilor din lucrările de proiectare, care să prejudicieze efectuarea lucrărilor de antrepriză în mod eficient economic și în siguranță.

La finalizarea construcției va avea loc recepția provizorie a lucrării, iar apoi recepția finală a acesteia. Este important să menționăm că riscurile vor trece asupra beneficiarului de la data recepției provizorii efectuate la terminarea construcției, conform art. 1878 alin. (2) din Codul civil.

Recepția construcțiilor constituie certificarea realizării acestora pe baza examinării lor nemijlocite, în conformitate cu documentația de execuție și cu documentele cuprinse în cartea tehnică a construcției, respectiv documente privitoare la realizarea și exploatarea construcției. Investitorul întocmește această carte tehnică și o predă proprietarului construcției care are obligația să o păstreze și să o completeze la zi cu mențiunea că prevederile din cartea tehnică a construcției referitoare la exploatare sunt obligatorii pentru proprietar și utilizator.

Recepția lucrării se face în prezența proiectantului și a executantului, respectiv a reprezentanților de specialitate de către beneficiar în temeiul art. 17 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții.

Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții a prevăzut reguli speciale referitoare la răspunderea antreprenorului astfel:

Antreprenorul va răspunde pentru toate viciile ascunse ale construcției, ivite în termen de 10 ani de la recepția lucrării.

De asemenea, acesta va răspunde pentru viciile structurii de rezistență a clădirii, rezultate din nerespectarea normelor de proiectare și execuție, pe toată durata de existență a construcției.

Pentru viciile aparente, antreprenorul răspunde până la recepție sau numai pe durata termenului de garanție, dacă acesta a fost stabilit prin lege sau prin contract.

Nu sunt admise în contract clauze de limitare sau de înlăturare a răspunderii antreprenorului, dar sunt admise clauze de agravare a răspunderii, deoarece prin instituirea acestora vor fi apărate nu doar interesele beneficiarului, dar și interesele generale, respectiv publice (de exemplu, atunci când este afectată rezistența).

Nu în ultimul rând, răspunderea pentru vicii revine nu numai antreprenorului, dar și proiectantului (arhitectului), dacă viciul construcției provine dintr-o eroare de proiect.

Cu titlu de regulă putem enunța faptul că antreprenorul răspunde pentru viciile lucrării, în speță a construcției, împreună cu restul persoanelor responsabile.

Răspunderea persoanelor responsabile care este antrenată alături de cea a antreprenorului este reglementată de asemenea de Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, fiecare dintre aceștia fiind ținuți să răspundă în limita domeniului lor după cum urmează:

Art. 21 din prezenta lege prevede obligațiile principale ale investitorilor care se referă la: obținerea acordurilor, avizelor și autorizației de construire, verificarea proiectelor prin specialiști, verificarea execuției lucrărilor de construcții prin diriginți de specialitate, soluționarea neconformităților sau a defectelor apărute pe parcursul execuției lucrărilor, asigurarea recepției lucrărilor de construcții la terminarea lucrărilor și la expirarea perioadei de garanție, întocmirea cărții tehnice și predarea acesteia către proprietar.

Răspunderea proiectanților este reglementată de art. 22 din lege, instituind obligațiile principale ale acestora de a preciza categoria de importanță a construcției, de a asigura nivelul de calitate corespunzător prevederilor tehnice și a clauzelor contractuale, de a prezenta proiectele elaborate în fața specialiștilor stabiliți de către investitor și de a soluționa neconformitățile semnalate.

Conform art. 24 din prezenta lege, specialiștii verificatori de proiecte, responsabilii tehnici cu execuția și experții tehnici atestați vor răspunde în ceea ce privește asigurarea nivelului de calitate corespunzător cerințelor proiectului, respectiv pentru soluțiile date.

Prezenta lege prevede și o răspundere a unităților de cercetare în construcții la art. 27, potrivit căreia aceștia au obligațiile de a efectua cercetări și experimente pentru fundamentarea reglementărilor în construcții, precum și de a elabora, respectiv experimenta noi soluții și procedee în construcții.

În sprijinul celor afirmate anterior, vom prezenta Decizia nr. 2058/06.06.2006, Î.C.C.J., secția comercială. În speță, reclamanta A.I. a solicitat obligarea pârâtei SC I. SA Pitești în solidar cu pârâta SC P. SRL la plata pentru executarea lucrărilor de consolidare a imobilului situat în Pitești, județul Argeș și obligarea la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului pe durata executării lucrărilor de consolidare, evaluate provizoriu la data formulării acțiunii.

Tribunalul Dolj a admis prin sentință capătul de cerere privitor la plata contravalorii consolidării imobilului de către pârâte în solidar, reținând aceasta în temeiul art. 29 din Legea nr. 10/1995 că proiectantul, executantul, responsabilul tehnic cu execuția atestat, dirigintele de specialitate răspund potrivit obligațiilor ce le revin pentru viciile ascunse ale construcției, ivite într-un interval de 10 ani de la recepția lucrării precum și după îndeplinirea acestui termen pe toată durata de existență a construcției, pentru viciile structurii de rezistență rezultate din nerespectarea normelor de proiectare și de execuție în vigoare la data utilizării ei.

Referitor la celălalt capăt de cerere pe care l-a respins, instanța a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile privind acordarea de despăgubiri, respectiv prejudiciul nu este născut și actual.

Apelurile declarate de pârâte împotriva sentinței fondului au fost respinse ca nefondate de către Curtea de Apel Craiova, secția comercială, prin decizia nr. 280/07.10.2005.

În apel s-a reținut că dreptul la acțiune nu este prescris, întrucât reclamantul a descoperit calitatea proastă a betoanelor folosite la stâlpii de rezistență, cu prilejul efectuării unor lucrări cu ajutorul unor experți specializați în lucrări, situație atestată de expertul care a efectuat expertiza în fond. Viciile invocate sunt ascunse și aparente, și calcularea termenului de prescripție se face în raport de prevederile art. 29 din Legea nr. 10/1995.

Reclamantul intimat A.I. a probat, pe baza raportului de expertiză întocmit în cauză, că structura de rezistență a clădirii este afectată de calitatea necorespunzătoare a betoanelor.

În contra acestei decizii, pârâtele au declarat recurs. Ambele recursuri au fost respinse ca nefondate din următoarele motive:

Având în vedere temeiul juridic al acțiunii reclamantului care își are sorgintea în contractul încheiat cu pârâta , care se coroborează cu prevederile Legii nr. 10/1995, rezultă că proiectantul și-a asumat obligația de urmărire și executare a lucrărilor pe șantier.

Deși arhitectul susține că în temeiul contractului încheiat cu beneficiarul nu avea nicio responsabilitate, art. 29 din Legea nr. 10/1995 instituie răspunderea proiectantului pentru viciile ascunse ale structurii de rezistență rezultate din nerespectarea normelor de proiectare și execuție.

Înalta Curte constată că problema împărțirii răspunderii între antreprenor și arhitect se rezolvă în funcție de clauzele din contract. Iar în situația de față, considerăm că în mod corect, instanța de fond a reținut că din moment ce arhitectul, în speță SC P. SRL Pitești, a efectuat planurile construcției și s-a ocupat și de executarea lucrării, urmează a răspunde alături de antreprenor, în speță, SC I. SRL.

Prin art. 22 și art. 29 din Legea nr. 10/1995 a fost stabilită răspunderea pentru vicii, solidară a antreprenorului și arhitectului. Solidaritatea răspunderii arhitectului decurge din participarea la ridicarea construcției și din faptul că viciile au fost determinate de viciile proiectului.

Legea nr. 10/1995 prevede obligația executantului lucrărilor de construcție de a remedia, pe propria cheltuială, defectele de calitate apărute din vina sa. Regulile referitoare la calitatea în construcții, stabilită de prezenta lege, prevăd în cadrul răspunderii pentru neexecutare culpabilă a lucrării, obligarea antreprenorului la executarea lucrării sau executarea în contul debitorului/antreprenorului cu autorizarea justiției, modalitatea răspunderii rămânând la latitudinea beneficiarului lucrării.

Instanța mai reține că pentru angajarea răspunderii, beneficiarul va dovedi numai existența viciului, astfel că culpa contractuală a arhitectului este prezumată, iar sarcina probei aparține acestuia din urmă, pentru a dovedi existența unei cauze străine exoneratoare de răspundere.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte a respins ca nefondate ambele recursuri, menținând legală decizia atacată.

Potrivit art. 1879 din Codul civil actual, exonerarea de răspundere a arhitectului, inginerului, antreprenorului și subantreprenorului operează în urmatoarele ipoteze:

1. Dacă arhitectul și inginerul fac dovada faptului că viciile lucrării nu rezultă din deficiențe ale expertizelor sau planurilor pe care le-au furnizat sau din vreo lipsă de diligență în coordonarea sau supravegherea lucrărilor;

2. Dacă antreprenorul sau subantreprenorul fac dovada faptului că viciile rezultă din deficiențele expertizelor sau planurilor arhitectului ori ale inginerului ales de către beneficiar;

3. Dacă subantreprenorul face dovada faptului că viciile rezultă din deciziile antreprenorului;

4. Dacă arhitectul, inginerul, antreprenorul sau subantreprenorul fac dovada faptului că viciile lucrării rezultă din deciziile impuse de beneficiar în alegerea solului sau a materialelor, ori, după caz, în alegerea subantreprenorilor, a experților ori a metodelor de construire.

Codul civil prevede prin primele trei situații de mai sus , o prezumție de culpă în sarcina arhitectului, antreprenorului, respectiv subantreprenorului, iar această prezumție va putea fi răsturnată doar prin dovedirea circumstanțelor menționate.

Precizăm că ultimul caz prevăzut mai sus va impune exonerarea de răspundere pentru viciile lucrării doar dacă s-a făcut notificarea prealabilă a beneficiarului în ceea ce privește viciile care au putut fi prevăzute pe timpul derulării activităților de executare a lucrării.

Considerăm că se impune să tratăm în cele ce urmează și prescripția dreptului la acțiune în materie de antrepriză pentru lucrări de construcții.

La data primei reglementări în materie, Codul civil de la 1864 conținea numai regula cuprinsă în art. 1483, potrivit căreia răspunderea era antrenată față de client în decurs de 10 ani de la data predării edificiului dacă acesta se dărâma sau amenința cu dărâmarea, însă după devastatorul cutremur din 1977 s-a adoptat o lege specială, Legea nr. 8/1977 privind asigurarea durabilității, siguranței în exploatare, funcționalității și calității construcțiilor, care a păstrat termenul general de garanție de 10 ani, extins însă pentru toată durata de serviciu normată pentru viciile rezultând din neîncrederea construcției în gradul de seismicitate aprobat (art. 90). În perioada următoare, post1989, prima reglementare în materie, care a și abrogat Legea nr. 8/1977, a fost O.G. nr. 2/1994 privind calitatea în construcții, care, în ordinea de idei care ne interesează aici, a păstrat termenul de garanție de 10 ani, precum și pe cel extins la „durata de existență a construcției”, a lărgit sfera persoanelor care au obligația de a realiza și menține exigențele de performanță, ca rezistența și stabilitatea, siguranța în exploatare etc., urmând apoi în sfârșit o lege specială-Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții.

Evenimentul care marchează începutul curgerii prescripției răspunderii pentru viciile lucrării este recepția lucrării. Art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 273/1994 privind aprobarea Regulamentului de recepție a lucrărilor de construcții și instalații, recepția reprezintă „actul prin care investitorul declară că acceptă, preia lucrarea cu sau fără rezerve și că aceasta poate fi dată în folosință”, certificând „faptul că executantul și-a îndeplinit obligațiile în conformitate cu prevederile contractului și ale documentației de execuție”.

După cum am arătat deja în prezenta lucrare, recepția construcției se face în două etape, respectiv recepția provizorie la terminarea lucrării care determină momentul de transfer al riscurilor de la antreprenor la beneficiar și recepția finală, la expirarea perioadei de garanție stipulată prin contract, această ultimă etapă a recepției construcției stabilind începutul curgerii prescripției dreptului la acțiune al beneficiarului pentru viciile aparente ale construcției.

Un caz aparte îl constituie identificarea anumitor vicii de către beneficiar odată cu recepția finală a construcției, situație în care prin procesul-verbal de recepție finală, beneficiarul va acorda antreprenorului un termen pentru remedierea viciilor constatate. Prescripția dreptului la acțiune al beneficiarului pentru viciile aparente ale lucrării va începe să curgă, în speță, de la expirarea termenului prevăzut în procesul-verbal menționat anterior.

Referitor la prescripția dreptului la acțiune pentru viciile lucrării de proiectare, aceasta va curge în același timp cu prescripția dreptului la acțiune pentru viciile lucrării executate de antreprenor. Cu titlu de excepție, consemnăm situația în care viciile lucrării de proiectare au fost descoperite mai înainte, ceea ce va duce la curgerea termenului de prescripție de la data descoperirii viciilor.

În ceea ce privește dreptul clientului la acțiunea în răspundere pentru vicii ascunse, potrivit art. 2531 din noul Cod civil, prescripția dreptului la acțiune pentru viciile ascunse începe să curgă:

În cazul unei lucrări executate, alta decât o construcție, prescripția va curge de la împlinirea unui an de la data recepției finale a lucrării, în afara cazului în care viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripția va începe să curgă de la data descoperirii.

În cazul unei construcții, prescripția va curge de la împlinirea a 3 ani de la data recepției finale a construcției, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripția va începe să curgă de la data descoperirii.

Se impune să menționăm că pentru executarea unor lucrări curente, termenele sunt mai reduse, respectiv de 3 luni pentru construcții și de o lună pentru alte lucrări.

În susținerea afirmațiilor enunțate, vom învedera Sentința comercială nr. . 10103/26.10.2011, Judecătoria Pitești conform căreia, prin acțiunea introdusă la data de 07.11.2008, reclamanții S.G. și S.A., au chemat în judecată pe pârâta SC M. SRL, solicitând  instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea acesteia din urmă la plata despăgubirilor ca urmare a executării necorespunzătoare a lucrărilor de construcție efectuate de aceasta la locuința petenților.

Instanța a respins excepția prescripției în ceea ce privește viciile ascunse, respectiv a admis în parte excepția prescripției în ceea ce privește viciile aparente, dar numai în ceea ce privește burlanul din tablă zincată.

S-a reținut că viciile aparente ale unei construcții sunt cele care puteau fi observate la predare, cu obișnuita atenție a părților, în acest caz, termenul de prescripție fiind cel stabilit prin art. 1 alin. (1) și art. 3 alin. (1) din din Decretul nr. 167/1954, de 3 ani.

De asemenea, instanța a mai reținut că reclamanții au introdus cererea de chemare în judecată la data de 07.11.2008, iar conform procesului–verbal de recepție cu nr. 117/11.02.2005, încheiat între pârâtă și reclamantă, încă de la data de 11.02.2005 s-a predat posesia asupra construcției edificată de către intimată, moment la care se puteau observa eventualele lipsuri aparente (vicii) și aveau posibilitatea acționării în judecată, ceea ce însă nu au făcut.

Astfel, în ceea ce privește calitatea de vicii aparente, raportat la conținutul raportului de expertiză efectuat de către expertul C.C., instanța fondului a reținut că, burlanul din tablă zincată se poate include în această categorie, iar nu și celelalte vicii, situație în care, pentru această lucrare, s-a împlinit termenul de prescripție de 3 ani, instanța admițând excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În ceea ce privește viciile ascunse, instanța de fond a constatat că acestea au fost identificate de către expert, prin raportul de expertiză , și redate pe larg în conținutul hotărârii.

S-a motivat în sensul că pentru aceste vicii ascunse, ca fiind acelea care nu pot fi descoperite la predare, cu mijloace obișnuite, dar a căror cauză este prezentă în momentul predării bunului, sunt incidente dispozițiile art. 11 din Decretul nr. 167/1954, conform cărora prescripția „începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrării. Prescripția acțiunii privind viciile unei construcții, începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea a trei ani de la predare”.

S-a reținut că textul are în vedere două momente alternative de la care poate începe să curgă prescripția, respectiv: un moment subiectiv (data descoperirii viciilor) și un moment obiectiv (expirarea termenului de 3 ani de la predare). Acest din urmă termen nu este de prescripție, ci termen de garanție legală, cu caracter subsidiar, în sensul că expirarea sa marchează momentul obiectiv al începerii termenului de prescripție (atunci când nu intervine alt termen de garanție). Astfel, termenul de 3 ani impus de dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1954, începe să curgă numai după trecerea celui de garanție legală de 3 ani, iar nu concomitent. Observând data predării bunului (11.02.2005) și data introducerii cererii de chemare în judecată, instanța fondului a stabilit că nu este incidentă sancțiunea prescripției.

A stabilit, de asemenea, că pentru construcția edificată de intimată sunt incidente disp. art. 29 din Legea nr. 10/1995, respectiv: „Proiectantul, specialistul verificator de proiecte atestat, fabricanții și furnizorii de materiale și produse pentru construcții, executantul, responsabilul tehnic cu execuția atestat, dirigintele de specialitate, expertul tehnic atestat răspund potrivit obligațiilor ce le revin pentru viciile ascunse ale construcției, ivite într-un interval de 10 ani de la recepția lucrării, precum și după împlinirea acestui termen, pe toată durata de existență a construcției, pentru viciile structurii de rezistență rezultate din nerespectarea normelor de proiectare și de execuție în vigoare la data realizării ei”.

Pârâta este executantul construcției și conform prevederilor de mai sus răspunde, raportat la obligațiile asumate, pentru viciile ascunse ale construcției ivite într-un interval de 10 ani de la recepția lucrării.

Reținând că termenul de prescripție incident în cauză este cel de 10 ani, iar nu cel de 3 ani, instanța fondului a respins excepția prescripției în ceea ce privește viciile ascunse.

Sub aspectul fondului cauzei, instanța a reținut că între părți s-a încheiat contractul de antrepriză nr. 103/07.06.2004, iar lucrările nu au fost executate corespunzător.

Considerăm că instanța a reținut în mod corect soluția menționată, deoarece burlanul de tablă zincată intră în categoria viciilor ascunse, iar termenul de prescripție aplicabil este cel de 10 ani de la recepția lucrării, concluzionând logic atragerea răspunderii pârâtei.

CAPITOLUL IV. COMPARAȚIE ÎNTRE DISPOZIȚIILE NOULUI COD CIVIL ȘI ALE CODULUI CIVIL DE LA 1864 PRIVIND CONTRACTUL DE ANTREPRIZĂ

Prin prevederile noului Cod civil care privesc contractul de antrepriză, legiuitorul instituie aspecte noi vis-a-vis de regulile statuate de Codul civil de la 1864, prin codificarea unor situații care, până în momentul de față, au făcut obiectul numai a unor interpretări doctrinare, respectiv jurisprudențiale.

Noul Cod civil instituie reguli comune aplicabile contractului de antrepriză în general, dar și reguli speciale aplicabile contractului de antrepriză pentru lucrări de construcții.

4.1. Reguli comune aplicabile contractului de antrepriză în general

Încă de la început considerăm că se impune să menționăm lipsa reglementării antreprizei ca un capitol distinct în Codul civil de la 1864, motiv pentru care aceasta era prevăzută în Titlul VII care cuprindea reglementări referitoare la contractul de locațiune.

În acest sens, potrivit definiției date de art. 1413 alin. (5) antrepriza constituia luarea săvârșirii unei lucrări drept un preț determinat, când materialul se dă de acela pentru care se execută lucrarea. Erau făcute trimiteri și la alte texte din Codul civil, dar care în esență reglementau contractul de locațiune, astfel că, în opina noastră, contractul de antrepriză nu avea o reglementare proprie.

Spre deosebire de definiția dată în Codul civil de la 1864, Codul civil actual prevede contractul de antrepriză definit ca fiind acel contract în baza căruia „antreprenorul se obligă ca, pe riscul său, să execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preț”, conform art. 1851 alin. (1).

Noul Cod civil alocă un capitol întreg pentru reglementarea contractului de antrepriză, astfel că elementele de noutate sunt numeroase.

Acestea vizează subantrepriza, obligația de recepție a lucrării, garanția contra viciilor și pentru calitățile convenite, ipoteca legală, încetarea antreprizei, prețul lucrării executate, delimitarea contractului de antrepriză față de contractul de vânzare-cumpărare și acțiunea directă a lucrătorilor după cum urmează:

Una dintre noutățile prevăzute de Codul civil în vigoare față de cel de la 1864 privește codificarea subantreprizei ca și contract distinct, tratat individual. În comparație cu prevederile Codului civil de la 1864 care sunt prevederi implicite, legiuitorul statuând doar că „Întreprinzătorul răspunde de lucrările personalor ce a întrebuințat” prin art. 1487, noul Cod civil stipulează în mod expres posibilitatea antreprenorului de a încredința executarea întregii lucrări contractate sau doar a unor părți din aceasta, respectiv posibilitatea de a încredința prestarea serviciilor contractate unuia sau mai multor subantreprenori, cu excepția cazului în care părțile au încheiat contractul de antrepriză luând în considerare persoana antreprenorului, respectiv aptitudinile acestuia, conform caracterului intuitu personae despre care am făcut vorbire în prezenta lucrare.

Obligația de recepție a lucrării este un alt element de inovație al Codului civil actual față de Codul civil de la 1864, instituită prin art. 1862 potrivit căreia beneficiarul contractului de antrepriză se obligă să verifice lucrarea contractată și executată de antreprenor într-un timp rezonabil și să o recepționeze sau, după caz, să o ridice. Este adevărat că termenul în care beneficiarul este obligat să efectueze recepția nu este stabilit în cel mai fericit mod, sintagma „timp rezonabil” fiind una nu prea concretă, specificând doar că acesta trebuie să țină cont de „natura lucrărilor și uzanțelor din domeniu”.

Anterior, pe vechiul Cod civil, art. 1482 stipula doar că verificarea lucrului se face pe părți și că se consideră făcută pentru toate părțile plătite atât timp cât comitentul plătește antreprenorului în proporția lucrului făcut, atunci când lucrul în speță se măsoară sau cuprinde mai multe bucăți.

Legiuitorul prevede în mod expres că riscul lucrului aparține antreprenorului pe perioada în care lucrarea nu a fost predată beneficiarului, adică nu a fost realizată recepția lucrării sau, dacă beneficiraul, fără motive temeinice, nu se prezintă sau nu comunică neîntârziat antreprenorului rezultatul lucrării, lucrarea considerându-se recepționată fără rezerve, acest fapt fiind menționat cu titlu de sancțiune pentru beneficar.

Codul civil de la 1864 reglementa expres numai răspunderea antreprenorului în cadrul antreprizei pentru lucrări de construcții la vechiul art. 1483, spre deosebire de actualul Cod civil care stipulează garanția antreprenorului pentru vicii și pentru calitățile convenite în contractul încheiat la art. 1863.

Ipoteca legală este de asemenea un element de noutate prevăzut de Codul civil în vigoare la art. 1869 prin care se instituie o ipotecă legală a antreprenorului asupra lucrării pentru garantarea plății prețului datorat pentru lucrare, constituită și conservată în condițiile legii. În cazul lucrărilor de construcții, beneficiază de ipotecă legală și arhitecții și antreprenorii, însă numai în limita sporului de valoare realizat. Această ipotecă legală își găsește sediul juridic și la art. 2386 din noul Cod civil.

În Codul civil de la 1864, decesul „meseriașului, arhitectului sau întreprinzătorului” reprezenta regula de încetare a contractului de antrepriză potrivit art. 1485, însă conform Codului civil actual, prin art. 1871 legiuitorul a statuat că, în cazul în care antreprenorul decedează sau devine, fără culpa sa, incapabil de a finaliza lucrarea sau de a presta serviciul, contractul încetează numai dacă acesta a fost încheiat în considerarea aptitudinilor personale ale antreprenorului, respectiv dacă antrepriza a fost încheiată intuitu personae.

Referitor la acest aspect, noul Cod civil, în speță art. făcut vorbire și de situația decesului beneficiarului, stipulând că acesta nu este temei de încetare a contractului „decât dacă aceasta face imposibilă sau inutilă executarea sa”.

Prețul antreprizei face obiectul unui element de inovație în lumina noului Cod civil privind reglementarea expresă a acestuia în sensul criteriilor de stabilire a acestuia atunci când părțile nu au inserat clauze referitoare la preț în contractul de antrepriză încheiat.

Dacă pe vechiul Cod civil, legiuitorul prevedea prin art. 1486 că beneficiarul trebuie să plătească antreprenorului „în proporția prețului defipt prin convenție, valoarea lucrărilor făcute și aceea a materialelor pregătite”, pe actualul Cod civil, legiuitorul face referiri exprese prin art. 1854 în ceea ce privește prețul antreprizei și prevede condițiile pe care acesta trebuie să le îndeplinească pentru a fi legal, respectiv seriozitatea și suma determinată sau determinabilă, impunându-se a consta într-o sumă de bani, bunuri sau prestații. Inovația incidentă în speță este reprezentată de ipoteza în care prețul nu ar fi prevăzut printr-o clauză contractuală în convenție, prezentul articol stipulând că se va datora de către beneficiar „prețul prevăzut de lege ori calculat potrivit legii sau, în lipsa unor asemenea prevederi legale, prețul stabilit în raport cu munca depusă și cheltuielile necesare pentru executarea lucrării ori prestării serviciului”, oricare dintre aceste teze impunându-se a ține cont de uzanțele existente.

Delimitarea antreprizei de vânzare primește o conotație nouă în lumina actualului Cod civil, deoarece se va interpreta voința părților cu privire la caracterul principal sau subsidiar al lucrărilor care fac obiectul contractului și, de asemenea, se va ține cont de valoarea bunurilor furnizate de către antreprenor, conform art. 1855 din prezentul cod.

O reglementare ce constituie inovație și care va avea un impact semnificativ asupra raporturilor părților din contract din punct de vedere practic și cu implicații juridice majore, o reprezintă posibilitatea lucrătorilor de a promova acțiune directă împotriva beneficiarului în măsura în care aceștia nu sunt plătiți de către prestator. Astfel, se generalizează acțiunea directă a lucrătorilor împotriva beneficiarului lucrării, până la concurența sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acțiunii, pe când în Codul civil de la 1864 această acțiune era reglementată doar în materia antreprizei pentru lucrări de construcții.

Un alt element de noutate adus de actualul Cod civil este reglementarea obligației de informare în sarcina antreprenorului. O instituire cu obiectiv asemănător exista în stadiu embrionar în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, care enumera printre datoriile principale ale executanților, obligația de a sesiza investitorii „asupra neconformităților și neconcordanțelor constatate în proiecte, în vederea soluționării” potrivit art. 23 lit. a) din prezenta lege. Mecanismul aferent obligației de informare reglementată de Codul civil presupune următoarele etape care, vor fi sau nu toate parcurse, în funcție de conduita părților:

În prima etapă, intervine elementul generator al obligației antreprenorului de a informa „fără întârziere” beneficiarul, respectiv „normala executare a lucrării, trăinicia ei sau folosirea potrivit destinației acesteia ar fi primejduită din cauza: materialelor procurate sau a celorlalte mijloace pe care, potrivit contractului, beneficiarul le-a pus la dispoziție, instrucțiunilor necorespunzătoaredate de beneficiar ori existenței sau ivirii unor împrejurări pentru care antreprenorul nu este ținut să răspundă”.

Nimic nu împiedică părțile să prevadă în contract și alte ipoteze care să declanșeze obligația antreprenorului de informare.

A doua etapă impune beneficiarului obligația de a lua măsurile necesare „într-un termen potrivit cu împrejurările”.

Astfel, dacă beneficiarul își execută obligația, atunci contractul de antrepriză își va continua cursul normal. Per a contrario, va interveni a treia etapă pe care urmează să o prezentăm.

Dacă beneficiarul fie nu ia măsurile necesare, fie nu le ia într-un termen potrivit cu împrejurările, se pot ivi următoarele situații: antreprenorul va avea un drept de opțiune, cu notificarea beneficiarului în mod obligatoriu în acest sens, între rezilierea contractului sau continuarea executării contractului pe riscul beneficiarului sau, a doua ipoteză vizează obligația antreprenorului de a cere rezilierea contractului dacă lucrarea „ar fi de natură să amenințe sănătatea sau integritatea corporală a persoanelor”. Încălcarea ultimei situații menționate de către antreprenor atrage sancțiunea preluării riscului și răspunderea pentru prejudiciile cauzate inclusiv terților.

În esență, observăm că reglementarea obligației de informare în sarcina antreprenorului, pe parcursul executării contractului de antrepriză, nu este altceva decât o consacrare a obligației de cooperare dintre părți pe tot parcursul derulării contractului, expresie a solidarismului contractual.

Un aspect deosebit la care vom face referire având în vedere obligația de informare a antreprenorului este sancțiunea instituită prin art. 1859 alin. (2) din noul Cod civil pentru nesocotirea de către antreprenor a obligației de a cere rezilierea contractului de antrepriză. Sancțiunea vizează preluarea riscului de către antreprenor și răspunderea acestuia pentru viciile cauzate terților.

Pentru operarea sancțiunii considerăm că se impune a succede următorul șir de evenimente: beneficiarul este informat de antreprenor în temeiul art. 1858 din actualul Cod civil, dar acesta nu ia măsurile necesare într-un termen potrivit cu împrejurările, ceea ce duce la devenirea lucrării de natură să amenințe sănătatea sau integritatea corporală a persoanelor cu coroborarea pasivității antreprenorului în sensul că acesta nu cere rezilierea contractului conform art. 1859 alin. (2).

Observăm astfel că rezilierea reprezintă, în speță, un mijloc de protecție al unui interes general și nu un remediu pentru neexecutarea unei obligații prevăzute în contract în sensul art. 1516 din Codul civil.

Precizăm că sancțiunea despre care am făcut vorbire, și anume cea aplicabilă antreprenorului pentru nerespectarea obligației de a rezilia contractul constând în preluarea riscului și răspunderea pentru prejudiciile produse terților, impune câteva specificații.

În primul rând, față de beneficiar, răspunderea antreprenorului va fi contractuală. În legătură cu aceasta considerăm că la stabilirea cuantumului despăgubirilor va fi avută în vedere și conduita beneficiarului ulterior informării acestuia de către antreprenor, mai exact pasivitatea beneficiarului și neluarea măsurilor necesare într-un termen potrivit cu împrejurările. În acest sens, relevante sunt și prevederile art. 1534 alin. (1) din Codul civil conform căruia „dacă, prin acțiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producere prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua corespunzător (…)”, text amplasat în reglementarea generală a obligațiilor, care permit diminuarea despăgubirilor datorate de debitor (antreprenorul) în măsura în care creditorul (beneficiarul) a contribuit la producerea prejudiciului. După cum s-a apreciat în doctrină, articolul amintit dă expresie obligației de cooperare a părților contractante în vederea unei bune executări a contractului.

În al doilea rând, antreprenorului îi va fi antrenată și o răspundere delictuală. Pe considerentele menționate anterior, respectiv contribuția beneficiarului la producerea prejudiciului, precizăm că în această situație poate fi pusă în lumina măsura în care beneficiarul este liberat de obligația de a dezdăuna terții. Având în vedere faptul că beneficiarul a avut o anumită contribuție la producerea daunelor prin neluarea măsurilor necesare ulterior informării de către antreprenor, se poate pune problema răspunderii solidare a beneficiarului cu antreprenorul față de terții prejudiciați, deoarece, potrivit art. 1382 din Codul civil, „cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat”.

4.2. Reguli speciale aplicabile antreprizei pentru lucrări de construcții

Noțiunea de antrepriză pentru lucrări de construcții primește o conotație nouă în lumina Codului civil intrat în vigoare la 11 octombrie 2011, în sensul că, dacă până atunci, Codul civil de la 1864 nu reglementa distinct și expres antrepriza pentru lucrări de construcții față de antrepriza generală, actualul cod stipulează expres la art. 1874 faptul că aceasta impune executarea de lucrări de către antreprenor care, potrivit legii, necesită eliberarea de autorizației de construire.

Controlul executării lucrărilor de către beneficiar este altă noutate introdusă de actualul Cod civil prin art. 1876, care instituie posibilitatea beneficiarului de a controla stadiul execuției lucrării pe parcursul desfășurării acesteia, fără a stânjeni însă activitatea normală a antreprenorului. Este reglementată de asemenea, obligația antreprenorului și a beneficiarului de a verifica împreună anumite părți din lucrare finalizate care urmează a fi acoperite prin executarea ulterioară a altor lucrări sau prin montarea unor elemente de construcții.

O altă inovație care nu era stipulată de vechiul Cod civil este momentul transmiterii riscurilor, cu mențiunea că acestea vor trece asupra beneficiarului de la data recepției provizorii la terminarea lucrărilor conform art. 1878 din actualul Cod civil.

Prescripția dreptului la acțiune pentru vicii face obiectul unui alt element de noutate în lumina Codului civil în vigoare prin art. 1880, respectiv începutul acesteia. Codul civil prevede că prescripția dreptului la acțiune pentru vicii aparente începe să curgă de la data recepției finale, sau după caz, de la data împlinirii termenului acordat antreprenorului prin procesul-verbal de recepție finală pentru înlăturarea viciilor constatate.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

În urma studiului aprofundat pe parcursul prezentei lucrări de licență, întemeiată pe contractul de antrepriză, respectiv pe contractul de antrepriză pentru lucrări de construcții cu precădere, am reușit să realizăm și o comparație între dispozițiile Codului civil de la 1864 și ale noului Cod civil intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, care ne interesează în mod special.

Intrarea în vigoare a noului Cod civil a stârnit multe controverse în ceea ce privește contractul de antrepriză, cu atât mai mult cu cât luăm în considerare faptul că vechiul Cod civil nu prevedea o reglementare distinctă, într-un capitol propriu antreprizei.

Schimbările și noutățile introduse și impuse de legiuitor prin intermediul actualului Cod civil, față de vechea reglementare, deși păstrează sensul de bază, în opinia noastră, pentru majoritatea termenilor din domeniu, uneori lasă loc de interpretare astfel încât considerăm că, de-a lungul timpului, practica judiciară nu va fi una uniformă.

În susținerea celor afirmate, vom face trimitere la acțiunea directă a lucrătorilor pe care am analizat-o pe parcursul acestei lucrări prin prisma noului Cod civil, secțiune în care am evidențiat opiniile contradictorii ale doctrinarilor și jurisprudență care susțin și recunosc calitatea de titular al acțiunii directe pentru persoana juridică, respectiv care se opun cu îndârjire acestei interpretări și exclud în mod indubitabil posibilitatea și accesul persoanei juridice la aceasta acțiune.

Din punctul nostru de vedere, interpretarea sintagmei „persoanele” instituită de legiuitor în actualul Cod civil se impune prin analiza dispozițiilor Codului civil de la 1864 care făcea referire la persoanele fizice prin calitatea lor de lucrători, muncitori care depun o muncă fizică, manuală, propriu-zisă.

În consecință, considerăm că textul de lege astfel formulat impune restricționarea accesului persoanelor juridice în calitatea lor de subantreprenor la acțiunea directă.

Această concluzie o putem deduce și din principiul general acceptat conform căruia subantrepriza este guvernată de aceleași principii ca și antrepriza, astfel că rezultă logic posibilitatea lucrătorilor folosiți de subantreprenor de a se prevala de acțiunea directă împotriva beneficiarului antreprizei. Deoarece persoanele juridice care au calitatea de subantreprenor nu pot executa lucrarea decât prin intermediul persoanelor fizice care vor depune efectiv munca fizică, vom deduce concluzia logică prin care persoanele juridice-subantreprenor nu pot uza de acțiunea directă de care facem vorbire. Per a contrario, dacă subantreprenorii-persoane juridice ar avea acces la această acțiune directă, persoanelor fizice care depun munca porpriu-zisă în calitatea lor de lucrători angajați de subantreprenorii-persoane juridice li se va nega automat și nejustificat dreptul la acțiunea directă în cauză. Din aceste considerente, preferăm să acceptăm ca valabilă prima interpretare și să excludem a doua ipoteză, pentru că ne îndoim că aceea ar fi fost intenția legiuitorului.

O altă concluzie logică ce se subînțelege în situația de față face referire la accesul subantreprenorilor la acțiunea directă, posibilitate conferită numai prin întrunirea cumulativă a condițiilor pe care le prezumăm din cele menționate anterior, și anume calitatea de persoană fizică a subantreprenorului și desfășurarea activității propriu-zise în calitate de „lucrător” a acestuia.

Problema teoretică pe care am expus-o mai sus are implicații practice importante, deoarece condițiile de criză economico-financiară duc la intrarea în insolvență a marilor societăți de construcții, societăți care au încheiat contracte de antrepriză ca urmare a câștigării unor proceduri de achiziție publică. Din aceste considerente, ne vom confrunta cu dilema recunoașterii dreptului subantreprenorului-persoană juridică, ce are contract doar cu antreprenorul general, de a accesa acțiunea directă împotriva autorității contractante ori negării acestui drept cu consecința suportării concursului tuturor creditorilor antreprenorului general aflat în insolvență.

Deoarece am formulat mai sus poziția noastră în legătură cu interpretarea contradictorie a titularului acțiunii directe, mai facem doar mențiunea că textul art. 1856 din noul Cod civil ar trebui reformulat pentru a clarifica orice dubiu și propunem de lege ferenda instituirea acțiunii directe a subantreprenorilor-persoane fizice pe temeiul pe care l-am amintit anterior, dar și a subantreprenorilor-persoane juridice, însă acest lucru să fie posibil doar pentru partea din preț care exclude costul muncii depuse de lucrători.

În lumina vechiului Cod civil de la 1864, luând în considerare silința de reglementare depusă de către redactorii Codului civil aflat în vigoare, inclusiv asupra aspectelor analizate care fac referire la contractul de antrepriză, putem aprecia noul Cod civil ca fiind o reușită. Însă se impune o oarecare precauție în interpretarea legislației, deoarece soluțiile prevăzute de legiuitor sunt cu precădere noi față de reglementarea anterioară, iar dispozițiile preluate din alte coduri de legi sunt uneori doar parțiale. Inevitabil, din cauză că legislația lasă loc de interpretare după cum am arătat deja, acest aspect va duce la apariția unei jurisprudențe neuniforme și ne va lipsi involuntar de confortul pe care l-ar putea prezenta o doctrină stabilă.

Finalizând, ne dorim ca prezenta lucrare să fie un punct de refeință util pentru clarificarea interpretărilor contradictorii a dispozițiilor legale pe care le-am tratat în studiul nostru.

Anexa nr. 1

Model de contract de antrepriză în lumina noului Cod civil

CONTRACT DE ANTREPRIZĂ

1. PĂRȚILE:

S.C. ……. ………………………..persoană juridică română, cu sediul în ………………, înregistrată în registrul comerțului sub nr. ………., având cod unic de înregistrare …….. , reprezentată de …………….,

în calitate de Executant

și

S.C. ……. ………………………..persoană juridică română, cu sediul în ………………, înregistrată în registrul comerțului sub nr. ………., având cod unic de înregistrare …….. , reprezentată de …………….,

în calitate de Beneficiar

CAP. II OBIECTUL CONTRACTULUI

2.1 Executantul se obligă să execute, în termenele și condițiile stabilite la art. 4 din prezentul contract, lucrări de reparații (completări și consolidări) asupra unei suprafețe de 2000 mp. de pardoseala supraînălțată la obiectivul aparținând Beneficiarului, situat în București, Str. Ceasornicului nr. 17 sector 1.

2.2 Beneficiarul se obligă să recepționeze și să permită montarea obiectelor menționate la pct. 2.1 din contract; de asemenea, se obligă să achite contravaloarea prestațiilor stabilite la pct. 2.1 în condițiile stabilite prin prezentul contract și să depună toate diligențele pentru păstrarea în bune condiții a acestor bunuri până la achitarea prețului conform contractului.

CAP III. CLAUZE PRIVIND PLATA PREȚULUI

3.1 Prețul total al contractului este de …. Euro.

3.2 Plata prețului se face de către Beneficiar în echivalent lei la cursul BNR, din ziua emiterii facturii, în termen de 7 zile de la finalizarea / recepția lucrărilor.

CAP IV. TERMENE ȘI CONDIȚII DE EXECUȚIE

4.1 Termenul pentru execuția integrală a lucrărilor este de 30 de zile de la predarea frontului de lucru pe baza de proces-verbal de predare-primire prin care să se constate îndeplinirea condițiilor necesare executării contractului.

4.2. Beneficiarul nu va putea solicita Executantului să înceapă executarea lucrării mai înainte de îndeplinirea obligațiilor stipulate în art. 4.1.

4.3 La finalizarea lucrării, parțile contractante vor încheia procese-verbale în care va fi consemnată starea lucrărilor executate, precum și orice diferență calitativă / cantitativă, părțile stabilind totodată, de comun acord, și eventualele modalități de remediere.

CAP V. GARANȚII

5.1 Termenul de garanție pentru vicii ascunse este de 24 luni de la data țncheierii procesului-verbal de receptie a lucrărilor țncheiat de părți .

5.2 Executantul nu acordă garanții:

– când Beneficiarul intervine cu modificări asupra obiectelor fără consimțământul scris al Executantului;

– când deteriorarea obiectelor este cauzată de manipularea incorecta, de loviri sau alte cauze neimputabile Executantului ;

– în situația uzurii normale, produsă de exploatarea obiectelor montate.

CAP. VI. OBLIGAȚIILE PĂRȚILOR

6.1. Executantul se obligă:

a) să execute lucrarea la care s-a angajat, în termenele stabilite cu Beneficiarul;

b) să efectueze, în perioada termenului de garanție, remedierea eventualelor defecțiuni survenite la lucrările efectuate, numai dacă aceste defecțiuni se datorează exclusiv culpei prestatorului;

c) să încheie împreună cu reprezentantul Beneficiarului procesul-verbal de predare-primire a lucrărilor angajate.

d) să garanteze calitatea montajului și curățenia la locul de muncă (ridicarea gunoaielor).

6.2. Beneficiarul se obligă:

a) să plăteasca prețul lucrării la termenele și în condițiile stabilite în contract;

b) să încheie procesul-verbal de predare-primire la terminarea lucrărilor angajate cu Executantul.

c) să asigure frontul de lucru conform cerințelor Executantului, liber de orice alte materiale de construcție care nu vor fi folosite la lucrarea obiect al prezentului contract;

d) să se asigure ca in toata perioada executării lucrării, în același spațiu de lucru nu se vor executa alte lucrări de construcții sau de altă natură care vor putea afecta calitatea lucrărilor sau timpul de executie. În caz contrar, Executantul este exonerat de orice răspundere derivând din prelungirea termenului de execuție, putând sista execuția lucrărilor până la finalizarea lucrărilor angajate în același spațiu de lucru.

CAP VII . RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ

7.1 Pentru neexecutarea în tot sau în parte, pentru executarea necorespunzatoare ori cu întarziere a obligațiilor prevăzute în prezentul contract, părțile datorează penalități după cum urmează:

– Executantul datorează penalități de 0.15 % pe zi calculate din valoarea neexecutată a contractului;

– Beneficiarul datorează penalități de 0.15 % pe zi calculate din valoarea obligației neachitate.

CAP 8. FORȚA MAJORĂ

8.1 Forța majoră apară de raspundere partea care o invocă. Prin caz de forță majoră se înțeleg împrejurările care au intervenit după încheierea contractului imprevizibile și independente de voința părților (stare de război sau de necesitate, calamități naturale, întreruperea alimentării cu energie electrică pentru o perioadă mai mare de 6 ore, etc.).

8.2 Partea care invocă forța majoră are obligația să o aducă la cunoștința celeilalte părți, în scris, în maxim 3 zile de la data la care a cunoscut existența acesteia, dovada forței majore urmând a fi comunicată în termen de 15 zile cu începere din aceeași dată.

8.3 Dacă împrejurările sus-arătate și consecințele acestora durează mai mult de 30 de zile, fiecare parte contractantă poate renunta la executarea contractului pe mai departe comunicând în scris această intentie.

8.4 În acest caz, nici una din părți nu are dreptul să solicite despăgubiri de la cealaltă parte, dar fiecare parte este obligată să-și onoreze toate obligațiile corespunzătoare prestațiilor executate până la această dată.

CAP IX. LITIGII

9.1 Părțile vor încerca să rezolve pe cale amiabilă toate litigiile născute în legatură cu încheierea, executarea, modificarea, încetarea prezentului contract.

9.2 În cazul în care litigiile dintre părți nu se soluționează pe cale amiabilă, acestea se vor adresa instanțelor judecătorești aflate în raza municipiului Bucuresti, competente material să soluționeze litigiul astfel intervenit.

CAP X. ALTE CLAUZE

10.1 Orice modificare a prezentului contract este valabilă numai în condițiile încheierii unui act adițional de către părțile contractante.

10.2 Pentru suplimentarea lucrărilor executate sau pentru lucrări a căror necesitate rezultă din executarea prezentului contract, părțile vor încheia acte adiționale în care vor prevedea condițiile de executare a acestora.

10.3 Încheiat în 2 (două) exemplare, câte unul pentru fiecare parte contractantă, azi,……………, în București.

EXECUTANT; BENEFICIAR,

…………… …………….

BIBLIOGRAFIE

I. CĂRȚI:

ANTONIE IORGOVAN (1996), Tratat de drept administrativ. Vol. I, București, Editura Nemira;

CAMELIA TOADER (2005), Drept civil. Contracte speciale, București, Editura All Beck;

CAMELIA TOADER (2008), Drept civil. Contracte speciale, Ediția 3, București, Editura C.H. Beck;

CRENGUȚA LEAUA (2012), Dreptul afacerilor. Noțiuni generale de drept privat, București, Editura Universul Juridic;

DUMITRU C. FLORESCU (2012), Contracte civile în noul Cod civil, Ediția a III-a revizuită și adăugită, București, Editura Universul Juridic;

ERNEST LUPAN, SZILARD SZTRANYICZKI, EMOD VERESS, RIKHARD-ARPAD PANTILIMON (2012), Drept civil. Partea generală conform noului Cod civil, București, Editura C.H. Beck;

FLORIN MOȚIU (2011), Contractele speciale în noul Cod civil. Ediția a II-a revizuită și adăugită, București, Editura Universul Juridic;

FRANCISC DEAK (1960), Curs de drept civil.Teoria generală a obligațiilor, București, Litografia Ministerului Învățământului;

FRANCISC DEAK (1999 ), Tratat de drept civil. Contracte speciale, București, Editura Actami;

FRANCISC DEAK (2006), Tratat de Drept civil. Contracte speciale. Vol. II. Locațiunea, Închirierea locuinței, Arendarea, Antrepriza, Mandatul. Ediția a IV-a actualizată de Lucian Mihai și Romeo Popescu, București, Editura Universul Juridic;

H. MAZEAUD, L. MAZEAUD, J. MAZEAUD (1968), Leçons de droit civil. Pricipaux contrats, Tomul III, Vol. II, Ed. a III-a de Jouglart, Paris, Ed. Montchrestien;

ION DOGARU (2004), Drept civil. Contractele speciale, București, Editura All Beck;

ION DOGARU, EDMOND GABRIEL OLTEANU, LUCIAN BERND SĂULEANU (2009), Bazele dreptului civil. Volumul IV. Contracte speciale, București, Editura C.H. Beck;

IULIAN GÎLCĂ(2007), Drept civil. Contracte speciale. Note de curs, Alba Iulia, Seria didactică;

LIVIU POP (2010), Contribuții la studiul obligațiilor civile, București, Editura Universul Juridic;

LIVIU POP, IONUȚ-FLORIAN POPA, STELIAN IOAN VIDU (2012), Tratat elementar de drept civil. Obligațiile conform noului Cod civil, București, Editura Universul Juridic;

LIVIU STĂNCIULESCU (2012), Curs de drept civil. Contracte conform noului Cod civil, București, Editura Hamangiu;

MIRCEA COSTIN, MIRCEA MUREȘAN, VICTOR URSA (1980), Dicionar de drept civil, București, Editura Științifică și Enciclopedică;

MIRCEA DUȚU (2002), Dicționar de drept privat. Ediția a II-a, București, Editura Mondan;

II. REVISTE:

CODRUȚA E. MANGU (2012), „Riscul lucrului și riscul contractului în contractul de antrepriză de construcții”, Pandectele Române, nr. 1/2012;

CORNEL POPA, CORNELIA TĂBÎRȚĂ (2013), Noutăți privind răspunderea antrenorului potrivit Codului civil, Revista Română de Drept al Afacerilor, nr. 1/2013;

CORNEL POPA, CORNELIA TĂBÎRȚĂ (2013), Noutăți privind răspunderea antreprenorului potrivit Codului civil (II), Revista Română de Drept al Afacerilor, nr. 2/2013;

EMILIAN LIPCANU (2013), Acțiunea directă a lucrătorilor parte într-un contract de antrepriză în lumina Noului Cod Civil, Dreptul, nr. 11/2013;

EMOD VERESS (2013), Discuții privind titularii acțiunii directe în materia contractului de antrepriză după intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, Dreptul, nr. 7/2013;

MONNA-LISA BELU MAGDO (2012), Reglementarea contractului de antrepriză în actualul Cod civil, Revista de drept comercial, nr. 5/2012;

NEMOIANU ATTORNEYS AT LAW- THE CORRESPONDENT LAW FIRM OF KPMG IN ROMANIA (2011), Contractul de antrepriză în noul Cod civil, Legal newsflash, nr. 19/octombrie 2011;

OLIVIU PUIE (2011), „Suspendarea executării autorizației de construire și desființarea construcțiilor”, Pandectele Române, nr. 9/2011;

III. ACTE NORMATIVE:

Legea nr. 8/1977 privind asigurarea durabilității, siguranței în exploatare, funcționalității și calității construcțiilor, abrogată prin Legea nr. 10/1995;

Legea 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată în Monitorul Oficial nr. 933/13 0ctombrie 2004, modificată prin Legea nr. 82/2014;

O.G. nr. 2/1994 privind calitatea în construcții, publicată în Monitorul Oficial nr. 18/24 ianuarie 1994;

Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, publicată în Monitorul Oficial nr. 12/24 ianuarie 1995, modificată prin Legea nr. 187/2012;

Legea nr. 114/1996 a locuinței, republicată în Monitorul Oficial nr. 393/31 decembrie 1997, modificată prin Legea nr. 71/2011;

Legea nr. 184/2001 privind organizarea și exercitarea profesiei de arhitect, republicată în Monitorul Oficial nr. 470/26 iunie 2014;

Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, publicată în Monitorul Oficial nr. 373/10 iulie 2001, modificată prin Legea nr. 229/2013

Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ publicată în Monitorul Oficial nr. 1154/7 decembrie 2004, modificată prin Legea nr. 138/2014;

Ordinul Arhitecților din România (2005), Exercitarea profesiei de arhitect, Simetria:

O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial nr. 418/15 mai 2006, modificată prin O.U.G. nr. 51/2014;

Noul Cod Civil intrat în vigoare la 1 octombrie 2011;

Codul Civil din 1864 publicat în Monitorul Oficial nr. 271/4 decembrie 1864, abrogat prin intrarea în vigoare a Noului Cod Civil la 1 octombrie 2011;

IV. SURSE INTERNET:

http://www.comanac.com/index.php/ro/component/content/article/15-articole/105-contractul-de-antrepriza-in-noul-cod-civil-delimitarea-de-contractul-de-vanzare;

http://www.unidroit.org/;

V. JURISPRUDENȚĂ:

http://legeaz.net/spete-drept-comercial/contractul-de-antrepriza-dovada-incheierii-362-2010;

http://legeaz.net/spete-drept-comercial-iccj-2006/decizia-2231-2006;

http://legeaz.net/spete-drept-comercial/pretentii-chemare-in-judecata-actiuni-10103-2011;

Cass. Fr., Decizia din 17 martie 1969, în Bull., 1969;

LUMINIȚA CRISTINA STOICA (2010), Contracte speciale, Locațiunea, închirierea locuințelor, antrepriza. Practică judiciară, București, Editura Hamangiu;

http://legeaz.net/spete-drept-comercial/contract-de-antrepriza-obligatia-beneficiarei59-1998;

http://legeaz.net/spete-drept-comercial/pretentii-chemare-in-judecata-actiuni-10103-2011;

CRISTINA CUCU, MARILENA GAVRILAȘ (2008), Contractele comerciale. Practică judiciară. Ediția a 2-a, București, Editura Hamangiu;

http://legeaz.net/spete-drept-comercial/contract-de-antrepriza-reziliere-de-434-1997

http://www.curteadeapelcluj.ro/Jurisprudenta/sectia%20comerciala/Comercial%20trim.%20I%202010.pdf;

ANA-MARIA MATEESCU (2009), Daunele-interese în materie comercială. Practică judiciară. Ediția a 2-a, București, Editura Hamangiu;

http://www.jurisprudenta.com/speta/contencios-administrativ-anularea-autoriza%C5%A3iei-de-construire-%C3%AEn-ce-prive%C5%9Fte-lucr%C4%83rile-de-mansardare-a-qv7m1/;

http://www.jurisprudenta.com/speta/autorizatie-de-construire-refuz-eliberare-conditii-6v6q/;

http://www.jurisprudenta.com/speta/contract-de-subantrepriz%C4%83-preten%C5%A3ii-rezultate-din-ne%C3%AEndeplinirea-obliga%C5%A3iilor-qv2s1/;

http://portal.just.ro/54/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=982;

http://portal.just.ro/1259/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=75.

BIBLIOGRAFIE

I. CĂRȚI:

ANTONIE IORGOVAN (1996), Tratat de drept administrativ. Vol. I, București, Editura Nemira;

CAMELIA TOADER (2005), Drept civil. Contracte speciale, București, Editura All Beck;

CAMELIA TOADER (2008), Drept civil. Contracte speciale, Ediția 3, București, Editura C.H. Beck;

CRENGUȚA LEAUA (2012), Dreptul afacerilor. Noțiuni generale de drept privat, București, Editura Universul Juridic;

DUMITRU C. FLORESCU (2012), Contracte civile în noul Cod civil, Ediția a III-a revizuită și adăugită, București, Editura Universul Juridic;

ERNEST LUPAN, SZILARD SZTRANYICZKI, EMOD VERESS, RIKHARD-ARPAD PANTILIMON (2012), Drept civil. Partea generală conform noului Cod civil, București, Editura C.H. Beck;

FLORIN MOȚIU (2011), Contractele speciale în noul Cod civil. Ediția a II-a revizuită și adăugită, București, Editura Universul Juridic;

FRANCISC DEAK (1960), Curs de drept civil.Teoria generală a obligațiilor, București, Litografia Ministerului Învățământului;

FRANCISC DEAK (1999 ), Tratat de drept civil. Contracte speciale, București, Editura Actami;

FRANCISC DEAK (2006), Tratat de Drept civil. Contracte speciale. Vol. II. Locațiunea, Închirierea locuinței, Arendarea, Antrepriza, Mandatul. Ediția a IV-a actualizată de Lucian Mihai și Romeo Popescu, București, Editura Universul Juridic;

H. MAZEAUD, L. MAZEAUD, J. MAZEAUD (1968), Leçons de droit civil. Pricipaux contrats, Tomul III, Vol. II, Ed. a III-a de Jouglart, Paris, Ed. Montchrestien;

ION DOGARU (2004), Drept civil. Contractele speciale, București, Editura All Beck;

ION DOGARU, EDMOND GABRIEL OLTEANU, LUCIAN BERND SĂULEANU (2009), Bazele dreptului civil. Volumul IV. Contracte speciale, București, Editura C.H. Beck;

IULIAN GÎLCĂ(2007), Drept civil. Contracte speciale. Note de curs, Alba Iulia, Seria didactică;

LIVIU POP (2010), Contribuții la studiul obligațiilor civile, București, Editura Universul Juridic;

LIVIU POP, IONUȚ-FLORIAN POPA, STELIAN IOAN VIDU (2012), Tratat elementar de drept civil. Obligațiile conform noului Cod civil, București, Editura Universul Juridic;

LIVIU STĂNCIULESCU (2012), Curs de drept civil. Contracte conform noului Cod civil, București, Editura Hamangiu;

MIRCEA COSTIN, MIRCEA MUREȘAN, VICTOR URSA (1980), Dicionar de drept civil, București, Editura Științifică și Enciclopedică;

MIRCEA DUȚU (2002), Dicționar de drept privat. Ediția a II-a, București, Editura Mondan;

II. REVISTE:

CODRUȚA E. MANGU (2012), „Riscul lucrului și riscul contractului în contractul de antrepriză de construcții”, Pandectele Române, nr. 1/2012;

CORNEL POPA, CORNELIA TĂBÎRȚĂ (2013), Noutăți privind răspunderea antrenorului potrivit Codului civil, Revista Română de Drept al Afacerilor, nr. 1/2013;

CORNEL POPA, CORNELIA TĂBÎRȚĂ (2013), Noutăți privind răspunderea antreprenorului potrivit Codului civil (II), Revista Română de Drept al Afacerilor, nr. 2/2013;

EMILIAN LIPCANU (2013), Acțiunea directă a lucrătorilor parte într-un contract de antrepriză în lumina Noului Cod Civil, Dreptul, nr. 11/2013;

EMOD VERESS (2013), Discuții privind titularii acțiunii directe în materia contractului de antrepriză după intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, Dreptul, nr. 7/2013;

MONNA-LISA BELU MAGDO (2012), Reglementarea contractului de antrepriză în actualul Cod civil, Revista de drept comercial, nr. 5/2012;

NEMOIANU ATTORNEYS AT LAW- THE CORRESPONDENT LAW FIRM OF KPMG IN ROMANIA (2011), Contractul de antrepriză în noul Cod civil, Legal newsflash, nr. 19/octombrie 2011;

OLIVIU PUIE (2011), „Suspendarea executării autorizației de construire și desființarea construcțiilor”, Pandectele Române, nr. 9/2011;

III. ACTE NORMATIVE:

Legea nr. 8/1977 privind asigurarea durabilității, siguranței în exploatare, funcționalității și calității construcțiilor, abrogată prin Legea nr. 10/1995;

Legea 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată în Monitorul Oficial nr. 933/13 0ctombrie 2004, modificată prin Legea nr. 82/2014;

O.G. nr. 2/1994 privind calitatea în construcții, publicată în Monitorul Oficial nr. 18/24 ianuarie 1994;

Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, publicată în Monitorul Oficial nr. 12/24 ianuarie 1995, modificată prin Legea nr. 187/2012;

Legea nr. 114/1996 a locuinței, republicată în Monitorul Oficial nr. 393/31 decembrie 1997, modificată prin Legea nr. 71/2011;

Legea nr. 184/2001 privind organizarea și exercitarea profesiei de arhitect, republicată în Monitorul Oficial nr. 470/26 iunie 2014;

Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, publicată în Monitorul Oficial nr. 373/10 iulie 2001, modificată prin Legea nr. 229/2013

Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ publicată în Monitorul Oficial nr. 1154/7 decembrie 2004, modificată prin Legea nr. 138/2014;

Ordinul Arhitecților din România (2005), Exercitarea profesiei de arhitect, Simetria:

O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial nr. 418/15 mai 2006, modificată prin O.U.G. nr. 51/2014;

Noul Cod Civil intrat în vigoare la 1 octombrie 2011;

Codul Civil din 1864 publicat în Monitorul Oficial nr. 271/4 decembrie 1864, abrogat prin intrarea în vigoare a Noului Cod Civil la 1 octombrie 2011;

IV. SURSE INTERNET:

http://www.comanac.com/index.php/ro/component/content/article/15-articole/105-contractul-de-antrepriza-in-noul-cod-civil-delimitarea-de-contractul-de-vanzare;

http://www.unidroit.org/;

V. JURISPRUDENȚĂ:

http://legeaz.net/spete-drept-comercial/contractul-de-antrepriza-dovada-incheierii-362-2010;

http://legeaz.net/spete-drept-comercial-iccj-2006/decizia-2231-2006;

http://legeaz.net/spete-drept-comercial/pretentii-chemare-in-judecata-actiuni-10103-2011;

Cass. Fr., Decizia din 17 martie 1969, în Bull., 1969;

LUMINIȚA CRISTINA STOICA (2010), Contracte speciale, Locațiunea, închirierea locuințelor, antrepriza. Practică judiciară, București, Editura Hamangiu;

http://legeaz.net/spete-drept-comercial/contract-de-antrepriza-obligatia-beneficiarei59-1998;

http://legeaz.net/spete-drept-comercial/pretentii-chemare-in-judecata-actiuni-10103-2011;

CRISTINA CUCU, MARILENA GAVRILAȘ (2008), Contractele comerciale. Practică judiciară. Ediția a 2-a, București, Editura Hamangiu;

http://legeaz.net/spete-drept-comercial/contract-de-antrepriza-reziliere-de-434-1997

http://www.curteadeapelcluj.ro/Jurisprudenta/sectia%20comerciala/Comercial%20trim.%20I%202010.pdf;

ANA-MARIA MATEESCU (2009), Daunele-interese în materie comercială. Practică judiciară. Ediția a 2-a, București, Editura Hamangiu;

http://www.jurisprudenta.com/speta/contencios-administrativ-anularea-autoriza%C5%A3iei-de-construire-%C3%AEn-ce-prive%C5%9Fte-lucr%C4%83rile-de-mansardare-a-qv7m1/;

http://www.jurisprudenta.com/speta/autorizatie-de-construire-refuz-eliberare-conditii-6v6q/;

http://www.jurisprudenta.com/speta/contract-de-subantrepriz%C4%83-preten%C5%A3ii-rezultate-din-ne%C3%AEndeplinirea-obliga%C5%A3iilor-qv2s1/;

http://portal.just.ro/54/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=982;

http://portal.just.ro/1259/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=75.

Anexa nr. 1

Model de contract de antrepriză în lumina noului Cod civil

CONTRACT DE ANTREPRIZĂ

1. PĂRȚILE:

S.C. ……. ………………………..persoană juridică română, cu sediul în ………………, înregistrată în registrul comerțului sub nr. ………., având cod unic de înregistrare …….. , reprezentată de …………….,

în calitate de Executant

și

S.C. ……. ………………………..persoană juridică română, cu sediul în ………………, înregistrată în registrul comerțului sub nr. ………., având cod unic de înregistrare …….. , reprezentată de …………….,

în calitate de Beneficiar

CAP. II OBIECTUL CONTRACTULUI

2.1 Executantul se obligă să execute, în termenele și condițiile stabilite la art. 4 din prezentul contract, lucrări de reparații (completări și consolidări) asupra unei suprafețe de 2000 mp. de pardoseala supraînălțată la obiectivul aparținând Beneficiarului, situat în București, Str. Ceasornicului nr. 17 sector 1.

2.2 Beneficiarul se obligă să recepționeze și să permită montarea obiectelor menționate la pct. 2.1 din contract; de asemenea, se obligă să achite contravaloarea prestațiilor stabilite la pct. 2.1 în condițiile stabilite prin prezentul contract și să depună toate diligențele pentru păstrarea în bune condiții a acestor bunuri până la achitarea prețului conform contractului.

CAP III. CLAUZE PRIVIND PLATA PREȚULUI

3.1 Prețul total al contractului este de …. Euro.

3.2 Plata prețului se face de către Beneficiar în echivalent lei la cursul BNR, din ziua emiterii facturii, în termen de 7 zile de la finalizarea / recepția lucrărilor.

CAP IV. TERMENE ȘI CONDIȚII DE EXECUȚIE

4.1 Termenul pentru execuția integrală a lucrărilor este de 30 de zile de la predarea frontului de lucru pe baza de proces-verbal de predare-primire prin care să se constate îndeplinirea condițiilor necesare executării contractului.

4.2. Beneficiarul nu va putea solicita Executantului să înceapă executarea lucrării mai înainte de îndeplinirea obligațiilor stipulate în art. 4.1.

4.3 La finalizarea lucrării, parțile contractante vor încheia procese-verbale în care va fi consemnată starea lucrărilor executate, precum și orice diferență calitativă / cantitativă, părțile stabilind totodată, de comun acord, și eventualele modalități de remediere.

CAP V. GARANȚII

5.1 Termenul de garanție pentru vicii ascunse este de 24 luni de la data țncheierii procesului-verbal de receptie a lucrărilor țncheiat de părți .

5.2 Executantul nu acordă garanții:

– când Beneficiarul intervine cu modificări asupra obiectelor fără consimțământul scris al Executantului;

– când deteriorarea obiectelor este cauzată de manipularea incorecta, de loviri sau alte cauze neimputabile Executantului ;

– în situația uzurii normale, produsă de exploatarea obiectelor montate.

CAP. VI. OBLIGAȚIILE PĂRȚILOR

6.1. Executantul se obligă:

a) să execute lucrarea la care s-a angajat, în termenele stabilite cu Beneficiarul;

b) să efectueze, în perioada termenului de garanție, remedierea eventualelor defecțiuni survenite la lucrările efectuate, numai dacă aceste defecțiuni se datorează exclusiv culpei prestatorului;

c) să încheie împreună cu reprezentantul Beneficiarului procesul-verbal de predare-primire a lucrărilor angajate.

d) să garanteze calitatea montajului și curățenia la locul de muncă (ridicarea gunoaielor).

6.2. Beneficiarul se obligă:

a) să plăteasca prețul lucrării la termenele și în condițiile stabilite în contract;

b) să încheie procesul-verbal de predare-primire la terminarea lucrărilor angajate cu Executantul.

c) să asigure frontul de lucru conform cerințelor Executantului, liber de orice alte materiale de construcție care nu vor fi folosite la lucrarea obiect al prezentului contract;

d) să se asigure ca in toata perioada executării lucrării, în același spațiu de lucru nu se vor executa alte lucrări de construcții sau de altă natură care vor putea afecta calitatea lucrărilor sau timpul de executie. În caz contrar, Executantul este exonerat de orice răspundere derivând din prelungirea termenului de execuție, putând sista execuția lucrărilor până la finalizarea lucrărilor angajate în același spațiu de lucru.

CAP VII . RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ

7.1 Pentru neexecutarea în tot sau în parte, pentru executarea necorespunzatoare ori cu întarziere a obligațiilor prevăzute în prezentul contract, părțile datorează penalități după cum urmează:

– Executantul datorează penalități de 0.15 % pe zi calculate din valoarea neexecutată a contractului;

– Beneficiarul datorează penalități de 0.15 % pe zi calculate din valoarea obligației neachitate.

CAP 8. FORȚA MAJORĂ

8.1 Forța majoră apară de raspundere partea care o invocă. Prin caz de forță majoră se înțeleg împrejurările care au intervenit după încheierea contractului imprevizibile și independente de voința părților (stare de război sau de necesitate, calamități naturale, întreruperea alimentării cu energie electrică pentru o perioadă mai mare de 6 ore, etc.).

8.2 Partea care invocă forța majoră are obligația să o aducă la cunoștința celeilalte părți, în scris, în maxim 3 zile de la data la care a cunoscut existența acesteia, dovada forței majore urmând a fi comunicată în termen de 15 zile cu începere din aceeași dată.

8.3 Dacă împrejurările sus-arătate și consecințele acestora durează mai mult de 30 de zile, fiecare parte contractantă poate renunta la executarea contractului pe mai departe comunicând în scris această intentie.

8.4 În acest caz, nici una din părți nu are dreptul să solicite despăgubiri de la cealaltă parte, dar fiecare parte este obligată să-și onoreze toate obligațiile corespunzătoare prestațiilor executate până la această dată.

CAP IX. LITIGII

9.1 Părțile vor încerca să rezolve pe cale amiabilă toate litigiile născute în legatură cu încheierea, executarea, modificarea, încetarea prezentului contract.

9.2 În cazul în care litigiile dintre părți nu se soluționează pe cale amiabilă, acestea se vor adresa instanțelor judecătorești aflate în raza municipiului Bucuresti, competente material să soluționeze litigiul astfel intervenit.

CAP X. ALTE CLAUZE

10.1 Orice modificare a prezentului contract este valabilă numai în condițiile încheierii unui act adițional de către părțile contractante.

10.2 Pentru suplimentarea lucrărilor executate sau pentru lucrări a căror necesitate rezultă din executarea prezentului contract, părțile vor încheia acte adiționale în care vor prevedea condițiile de executare a acestora.

10.3 Încheiat în 2 (două) exemplare, câte unul pentru fiecare parte contractantă, azi,……………, în București.

EXECUTANT; BENEFICIAR,

…………… …………….