Contractul de Antrepriza
=== 3ab75aabf8336b205ecf734e4bad57feaac182fe_333490_1 ===
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I ASPECTE TEORETICE PRIVIND CONTRACTUL DE ANTREPRIZĂ
Noțiunea și caracterele juridice ale contractului de antrepriză
Delimitarea contractului de antrepriză
Efectele contractului de antrepriză
Drepturile și obligațiile antreprenorului
Drepturile și obligațiile beneficiarului
Încetarea contractului
CAPITOLUL II PARTICULARITĂȚILE ANTREPRIZEI PENTRU LUCRĂRI DE CONSTRUCȚII
2.1. Noțiune, reguli aplicabile
2.2. Subantrepriza
2.3. Acțiunea directă a lucrătorilor
2.4. Răspunderea pentru calitatea construcției
CAPITOLUL III COMPARAȚIE ÎNTRE DISPOZIȚIILE NOULUI COD CIVIL ȘI LAE CODULUI CIVIL DE LA 1864 PRIVIND CONTRACTUL DE ANTREPRIZ
3.1. Reguli comune aplicabile contractului de antrepriză în general
3.2. Reguli speciale aplicabile antreprizei pentru lucrări de construcții
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
C.S.J – Curtea Supremă de Justiție
Î.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
ș.a. – și alții
vol. – volumul
INTRODUCERE
Prezenta lucrare de licență se întemeiază pe un subiect de actualitate care derivă din tendința transformării economiei naționale a României într-una guvernată de principiile unei societăți de consum, instituind reglementări juridice speciale care dirijează raporturile contractuale, inclusiv raporturile care vizează un contract de antrepriză.
Motivul pentru care am ales această temă s-a conturat prin apariția unor dispoziții inovatoare în noul Cod civil (intrat în vigoare la 1 octombrie 2011) referitoare la contractul de antrepriză față de reglementările Codului civil de la 1864, prevederi care au în vedere situații incidente si dezbătute de-a lungul timpului de către doctrinari, dar fără un sediu juridic până la intrarea în vigoare a acestuia.
Cel mai important aspect de menționat este faptul că antrepriza nu era stipulată într-un capitol distinct în Codul civil de la 1864, fiind inserată în capitolul referitor la locațiune. Vom observa, astfel, că legiuitorul nu a pus accent pe contractul de antrepriză în vechea reglementare, motiv pentru care acesta nu a prevăzut o reglementare proprie pentru antrepriză.
Spre deosebire de acesta, Codul civil actual atribuie un întreg capitol pentru reglementarea contractului de antrepriză, în care alocă și dă o mare importanță și antreprizei pentru lucrări de construcții, care își găsește reglementare proprie în lumina noului Cod civil.
Considerăm că aceasta este diferența majoră dintre cele două reglementări din Codurile civile, respectiv vechiul și noul Cod civil, însă pe parcursul prezentei lucrări vom dezvolta și restul diferențelor sesizabile dintre acestea și vom detalia aspecte notabile referitoare la contractul de antrepriză.
Lucrarea de față este constituită din trei capitole.
Primul capitol cuprinde noțiuni generale privind contractul de antrepriză, conturându-i definiția, caracterele juridice, condițiile de validitate și limitele care duc la tratarea antreprizei ca un contract diferit față de cele pe care le vom menționa precum și efectele și încetarea antreprizei în care vom dezbate pe larg obligațiile părților contractuale.
Capitolul al doilea vizează antrepriza pentru lucrările de construcții în care vom detalia particularitățile acesteia față de contractul de antrepriză în general.
Cel de-al treilea capitol și ultimul abordează comparația făcută între Codul civil de la 1864 și Codul civil actual, cadru în care vom expune noutățile apărute și situațiile incidente față de vechea reglementare, prezentând un interes deosebit, deoarece intrarea în vigoare a noului Cod civil este destul de recentă, în speță 1 octombrie 2011.
CAPITOLUL I
ASPECTE TEORETICE PRIVIND CONTRACTUL DE ANTREPRIZĂ
Noțiunea și caracterele juridice ale contractului de antrepriză
Dacă la contractul de vânzare elementul definitoriu îl constituie transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător, pentru un preț în bani, în cazul contractului de antrepriză, antreprenorul se obligă, pe riscul său, să execute o lucrare sau să presteze un serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preț.
Noul Cod civil definește contractul de antrepriză prin referire la conținutul său, antreprenorul obligându-se ca, „pe riscul său, să execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preț”.
Antrepriza cuprinde lucrări de natură materială (spre exemplu, lucrări de construcții, lucrări de instalații) sau intelectuală (spre exemplu, un soft), precum și servicii (spre exemplu, servicii de avocatură).
Caractere juridice
Contractul de antrepriză prezintă următoarele caractere juridice:
Este un contract consensual, în sensul că se încheie prin simplul acord de voință al părților cu capacitate de a contracta care își dau consimțământul reciproc și concordant asupra condițiilor contractului, așa cum prevăd, de principiu, dispozițiile art. 1178 NCC. Numai ca excepție legea impune caracter solemn, spre exemplu, la antrepriza de lucrări publice;
Este un contract sinalagmatic înseamnă că generează drepturi și obligații reciproce și interdependente între părți;
Astfel, antreprenorul va fi obligat să execute lucrarea independent și pe riscul său și să o predea clientului la termenul convenit, iar acesta din urmă va fi obligat să facă recepția lucrării și să plătească •emunerația cuvenită
Este un contract comutativ, înseamnă că la momentul încheierii contractului de antrepriză, ambele părți cunosc existența și întinderea drepturilor dobândite și a obligațiilor asumate;
Este un contract cu titlu oneros, înseamnă că ambele părțile urmăresc la încheierea contractului de antrepriză interese patrimoniale: antreprenorul să primească prețul lucrării ori serviciului, iar beneficiarul să primească lucrarea ori serviciul;
de regulă, cu executare succesivă, înseamnă că antreprenorul realizează lucrarea ori prestează serviciul într-un interval de timp;
este un contract intuitu personae, înseamnă că beneficiarul îi încredințează lucrarea ori îi solicită serviciul având în vedere calitățile antreprenorului.
Părțile contractante (antreprenorul și beneficiarul) trebuie să aibă, în principiu, capacitate de exercițiu deplină.
Antreprenorul trebuie să aibă, în toate cazurile, capacitate de exercițiu deplină.
Acestuia nu îi pot fi aplicabile dispozițiile privitoare la capacitatea minorului de a încheia un contract de muncă, deoarece antrepriza este un contract civil și nu de muncă.
În schimb, beneficiarul (clientul) trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină numai dacă săvârșește un act de dispoziție (de exemplu, construcția unei case.) Dacă lucrarea are caracterul unui act de administrare (de exemplu, efectuarea une reparații curente a imobilului), contractul poate fi încheiat și de către un minor cu capacitate de exercițiu restrânsă.
În condițiile Noului cod civil, antreprenorul este incapabil „să vândă bunirile proprii pentru un preț care constă într-o sumă de bani provenită din vânzarea banului pe care îl administrează ori a cărui administrare o supraveghează.
Condiții de valabilitate
Contractul de antrepriză, fiind un contract civil, trebuie să îndeplinească toate condițiile esențiale cerute de lege pentru încheierea oricărei convenții și anume: obiect, consimțământ, cauza și capacitatea părților, dar și unele particularități ce rezultă din dispozițiile legale speciale.
Beneficiarul trebuie să aibă fie capacitatea cerută de lege pentru a face acte de administrare (de exemplu reparații curente la imobilul său), fie capacitatea de a face acte de dispoziție (de exemplu, construcția unui imobil), după cum contractul reprezintă un act de administrare a patrimoniului sau un act de dispoziție.
Astfel, dacă lucrarea are caracterul unui act de dispoziție, beneficiarul trebuie să aibă capacitatea deplină de exercițiu. Dacă contractul reprezintă act de administrare, clientul poate avea capacitatea de exercițiu restrânsă, dar pentru ca aceasta să poată încheia un contract de antrepriză trebuie să aibă și încuviințarea prealabilă a reprezentanților săi legali.
Antreprenorul trebuie să aibă în toate cazurile capacitatea deplină de exercițiu.
Contractul de antrepriză poate fi încheiat între persoane fizice și persoane juridice și între persoane juridice. Calitatea de antreprenor o pot avea atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice de drept privat sau publice.
Consimțământul părților în cazul contractului de antrepriză nu prezintă particularități. Pentru valabilitatea sa se cer a fi întrunite condițiile generale în materie.
Și în cazul contractului de antrepriză, cauza cuprinde cele două elemente: scopul imediat și scopul mediat.
Scopul imediat este reprezentat de executarea contraprestației celeilalte părți.
Scopul mediat, întotdeauna concret și variind de la un contract de antrepriză la altul, îl constituie motivul determinant care a antrenat consimțământul la încheierea contractului
Deoarece contractul de antrepriză este un contract sinalagmatic, are un obiect dublu: lucrarea executată și prețul.
Lucrarea executată reprezintă rezultatul muncii fizice sau intelectuale a
antreprenorului. Aceasta poate fi reprezentată de construirea sau repararea unor clădiri, elaborarea de proiecte, prestarea de servicii etc.
Prețul este un element esențial al antreprizei, el trebuind să fie determinat sau cel puțin determinabil în momentul încheierii contractului. În caz contrar, în situația lucrărilor de mare amploare, contractul este nul.
Dacă însă lucrările ce urmează a fi efectuate sunt de mai mică însemnătate, încheierea contractului nu este condiționată de determinarea prețului, „prezumându-se acceptarea de către client a prețului practicat de antreprenor”.
În ceea de privește forma contractului, deoarece antrepriza are un caracter consensual, ea poate fi încheiată în mod valabil, prin acordul părților, exprimat în scris sau verbal.
Delimitarea contractului de antrepriză
Contractul de antrepriză are o reglementare proprie și se deosebește de alte contracte.
Astfel, se deosebește de contractul de muncă prin aceea că antreprenorul are independență în realizarea obligațiilor, asumându-și riscul și răspunzând de pagubele cauzate, în timp ce angajatul este subordonat angajatorului care răspunde față de terți de pagubele provocate de aceștia în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Elementul de asemănare dintre cele două contracte îl constituie prestația de muncă.
Specific contractului de muncă este subordonarea în procesul desfășurării activității a persoanei încadrate în muncă față de unitatea la care este încadrată.
Spre deosebire de contractual de muncă, în cadrul contractului de antrepriză nu există un raport de subordonare.
De asemenea, se deosebește de contractul de mandat, întrucât contractul de antrepriză are ca obiect acte materiale, în timp ce mandatul are ca obiect acte juridice.
Contractul de antrepriză se aseamănă, dar se și deosebește de contractul de mandat, deoarece contractul de antrepriză are ca obiect principal săvârșirea unor acte sau fapte materiale cu terții și nu a unor acte juridice .
O altă deosebire între mandat și antrepriză este că mandatarul aduce servicii reprezentându-1 pe mandant față de terți, pe când antreprenorul aduce servicii fără această reprezentare, contractele încheiate de el cu terții neproducând efecte față de beneficiar.
Spre deosebire de dreptul modern, în dreptul roman criteriul era diferit pentru că mandatarul se putea obliga la îndeplinirea unor acte juridice, dar și materiale, diferența dintre cele două contracte constând în gratuitatea mandatului, gratuitate care nu mai este astăzi de esența acestui contract, ci numai de natura lui.
Pentru a reprezenta pe beneficiar, antreprenorul trebuie să primească o împuternicire corespunzătoare care poate fi inserată în conținutul contractului de antrepriză sau printr-un act separat (de exemplu, în cazul în care antreprenorul primește o împuternicire pentru obținerea unei autorizații de construcție). Pe de altă parte, un liber-profesionist care în general este un reprezentant (mandatar) nu are întotdeauna această calitate. Astfel, avocatul care acordă numai asistență juridică, fără a avea putere de reprezentare, are calitatea de antreprenor și nu calitatea de mandatar.
Interesul distincției între contractul de antrepriză și contractul de mandat este dat de:
beneficiarul nu poate fi obligat prin actele încheiate de antreprenor cu terții, în timp ce mandantul este obligat potrivit regulilor reprezentării;
beneficiarul, spre deosebire de mandant, nu va fi obligat să repare paguba suferită de antreprenor cu ocazia executării lucrării; și
răspunderea antreprenorului e guvernată de reguli diferite față de cele ce cârmuiesc răspunderea mandantului.
Pentru a înlătura eventualele controverse, dispozițiile art. 1855 NCC prevăd că este vorba de un contract este de vânzare și nu de antrepriză, atunci când, potrivit intenției părților, executarea lucrării nu constituie scopul principal al contractului, avându-se în vedere și valoarea bunurilor furnizate.
În consecință, pentru determinarea naturii juridice a contractului se vor avea în vedere, pe de o parte, un element subiectiv (voința părților), iar, pe de altă parte, un element obiectiv (valoarea bunurilor furnizate). Nimic nu se opune ca părțile să prevadă explicit natura contractului, voința lor având prioritate în interpretarea contractului.
Atunci când nu s-a convenit însă, se va avea în vedere care este obligația principală a antreprenorului (realizarea lucrării sau procurarea de materiale).
Delimitarea este importantă, cel puțin în ceea ce privește suportarea riscurilor, acestea revenind antreprenorului până la predarea lucrării, în timp ce în contractul de vânzare riscurile pieirii bunului revin cumpărătorului din mementul transferului dreptului de proprietate.
Contractul de antrepriză se aseamănă și cu contractul de depozit, însă între acestea există și deosebiri.
Contractul de antrepriză se deosebește de contractul de depozit, care naște în sarcina depozitarului obligația de a păstra (conserva) lucrul depozitat în vederea restituirii lui în natură la cererea deponentului, și nu de a efectua asupra lui o lucrare. Contractul de antrepriză nu presupune însă, în mod obligatoriu, existența unui bun corporal.
Spre deosebire de contractul de antrepriză, care este un contract consensual, contractul de depozit, contract real, nu se poate forma valabil decât prin remiterea bunului de către deponent depozitarului.
În cazul în care lucrarea se execută cu materialele procurate de beneficiar sau lucrarea se execută asupra unui bun predat de beneficiar, contractul de antrepriză se aseamănă cu contractul de depozit.
Pentru corecta calificare a naturii juridice a contractului este necesar a se determina care este conținutul principal al contractului, și anume efectuarea lucrării (în acest caz suntem în prezența contractului de antrepriză) sau păstrarea lucrului (în acest caz suntem în prezența contractului de depozit). Raporturile dintre părți nu trebuie să fie descompuse în două contracte distincte.
Depozitul poate naște, pe lângă obligația principală, și obligația depozitarului de a executa una sau câteva operațiuni, de exemplu să scoată dintr-un beci inundat obiectele depozitate. Din cele arătate reiese că nu este posibil a se descompune o operație juridică decât dacă ea presupune două serii de obligații distincte, fără vreo legătură între ele.
Așadar, obligația de executare a lucrării și obligația de a conserva lucrul asupra căruia sau cu care se va executa lucrarea nu pot fi separate, trebuind să avem în vedere ansamblul de operații, ansamblu ce va primi o calificare unică, în considerarea obligațiilor văzute de părți ca fiind esențiale.
Efectele contractului de antrepriză
Drepturile și obligațiile antreprenorului
Obligațiile părților în legătură cu materialele
În legătură cu procurarea și întrebuințarea materialelor, dispozițiile art. 1857 NCC reglementează două situații posibile:
când părțile nu au convenit ori din lege nu rezultă altfel, antreprenorul este obligat să execute lucrarea cu materialele sale, răspunzând de calitatea acestora potrivit dispozițiilor de la contractul de vânzare (art. 1690 NCC);
când s-a convenit că beneficiarul încredințează antreprenorului materialele, acesta din urmă este obligat să le păstreze și să le întrebuințeze potrivit destinației lor, conform regulilor tehnice aplicabile, să justifice modul în care acestea au fost întrebuințate și să restituie ceea ce nu a fost folosit la executarea lucrării.
În primul caz, antreprenorul procură materialele pe cheltuiala sa și rămâne proprietarul lor, chiar încorporate în lucrare, până la predarea lucrării; în cel de-al doilea caz, când beneficiarul procură materialele, acesta rămâne proprietarul lor, iar antreprenorului îi sunt încredințate pentru a le folosi la realizarea lucrării, cu obligația de a da socoteală beneficiarului și a-i restitui materialele neutilizate.
În practica judiciară s-a decis că nu sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii contractuale a antreprenorului ca urmare a nerealizării lucrărilor de construcții, atunci când beneficiarul s-a angajat prin contract să obțină prelungirea autorizației de construcție, însă nu și-a îndeplinit această îndatorire.
Astfel, prin acțiune înregistrată la Tribunalul Tul cea, sub nr. 526/2000, L.G. a solicitat instanței, ca prin sentința ce o va pronunța în contradictoriu cu SC C. SA, să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 105.849.700 RON. reprezentând penalități de 8,15% din valoarea lucrărilor nerealizate, conform contractului nr. 17/1996.
Tribunalul Tulcea a admis acțiunea prin sentința civilă nr. 896/2000, reținând că la data de 28 februarie 1997, pârâta, fără motiv, a întrerupt lucrările la care s-a angajat conform contractului nr. 17/1996 și având în vedere clauza penală, penalitățile reclamantei sunt întemeiate.
Soluția a fost menținută de Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 137 din 22 februarie 2002.
Recursul a fost apreciat întemeiat de înalta Curte de Casație și Justiție, pentru următoarele motive:
Între părți s-a încheiat contractul nr. 17 din 15 octombrie 1995, în baza căruia pârâta s-a obligat să execute lucrări de construcții la imobilul din Tulcea.
Pârâta a început lucrările la data de 1 ianuarie 1997 și le-a întrerupt la data de 28 februarie 1997, conform art. 3 din contract, pârâta se obligă să demareze lucrările în momentul prezentării de către beneficiar a autorizației de construire reactualizată.
Pârâta a început executarea contractului, chiar în lipsa unei autorizații reactualizate, dar pentru că nici pe parcurs, reclamanta nu s-a conformat, la 28 februarie 1997 a sistat lucrările.
În aceste condiții, instanțele, numai printr-o greșită reținere și interpretare a datelor contractului și a art. 969 C. civ., au admis acțiunea.
Neexecutarea lucrărilor la care pârâta s-a obligat prin contract s-a datorat culpei reclamantei, care nu a probat că autorizația eliberată în 1991 a fost prelungită conform înțelegerii părților și obligației pe care și-a asumat-o prin art. 3 din contract.
Reținând culpa reclamantei în nerealizarea obligațiilor contractuale, pârâta în mod greșit a fost obligată la plata penalităților pentru neexecutarea lucrărilor la care s-a angajat. în lipsa autorizației prelungite, nu era obligată nici măcar la începerea lucrărilor.
Pentru motivele arătate, recursul a fost admis și hotărârile modificate.
Obligația de informare
Noul Cod civil reglementează cu caracter de noutate, obligația antreprenorului de a-1 informa, fără întârziere, pe beneficiar atunci când normala executare a ncrării, trăinicia ei sau folosirea potrivit destinației ar fi primejduită din cauza materialelor procurate sau a celorlalte mijloace pe care, potrivit contractului, beneficiarul le-a pus la dispoziție, ori a instrucțiunilor necorespunzătoare date de beneficiar, precum și despre existența sau ivirea unor împrejurări pentru care antreprenorul nu este ținut să răspundă.
Se constată că obligația de informare a beneficiarului este circumscrisă unor situații independente de culpa antreprenorului, astfel încât beneficiarul să decidă, de îndată, asupra situației ivite. Părțile pot stabili extinderea dreptului de informare și pentru alte situații.
Sancțiunea pasivității beneficiarului
Dispozițiile art. 1859 NCC vin în continuarea art. 1858 NCC și indică sancțiunile aplicabile pentru cazul în care beneficiarul, deși a fost înștiințat de către antreprenor, nu ia măsurile necesare într-un termen potrivit cu împrejurările.
Antreprenorul are alegere între sancțiunea rezilierii contractului în condițiile art. 1873 NCC sau continuarea executării acestuia, pe riscul beneficiarului, notificându-l în acest sens.
În cazul în care însă lucrarea ar fi de natură să amenințe sănătatea sau integritatea corporală a persoanelor, antreprenorul este obligat să ceară rezilierea contractului, în caz contrar preluând riscul și pe cale de consecință răspunderea pentru prejudiciile cauzate inclusiv terților.
Riscul lucrării înainte de receptive
Dispozițiile art. 1860 NCC reglementează situația pieirii sau deteriorării lucrării anterior recepției, din cauze neimputabile beneficiarului, fiind identificate două situați:
când antreprenorul a procurat materialul, el este dator să refacă lucrarea pe cheltuiala sa și cu respectarea condițiilor și termenelor inițiale, ținând seama, dacă este cazul, de regulile privind suspendarea fortuită a executării obligației (art. 1351 NCC);
când materialul a fost procurat de beneficiar, acesta este ținut să suporte cheltuielile refacerii lucrării numai dacă pieirea s-a datorat unui viciu al materialelor, în celelalte cazuri, beneficiarul este obligat să furnizeze din nou materialele, dacă pieirea sau deteriorarea nu este imputabilă antreprenorului.
Când pieirea sau deteriorarea are loc după recepția lucrării, antreprenorul rămâne
răspunzător, dacă este cazul, în temeiul garanției contra viciilor și pentru calitățile convenite prin contractul de antrepriză.
Viciile lucrării și calitățile convenite
Pentru garanția contra viciilor lucrării și pentru calitățile convenite, antreprenorul răspunde conform reglementărilor din materia contractului de vânzare.
În practica judiciară s-a decis că deși contractul de antrepriză nu cuprindea clauze referitoare la răspunderea antreprenorului pentru viciile ascunse, aceasta nu înseamna că antreprenorul nu răspundea pentru viciile construcției, deoarece, conform art. 981 vechiul C. civ., „clauzele obișnuite într-un contract se subînțeleg, deși nu sunt expuse într-însul”.
Rezulta așadar că că prevederile contractului de antrepriză se completau cu cele ale Codului civil și ale Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, care prevăd răspunderea antreprenorul, pentru viciile ascunse ale construcției ivite în termen de 10 ani de la recepția lucrării.
Într-o cauză, răspunderea antreprenorului a fost angajată pentru viciile ascunse ale lucrărilor chiar după ce lucrarea a fost recepționată de către client și, în temeiul dispozițiilor art. 1487 vechiul C. civ.chiar dacă lucrarea nu a fost executată de acesta.
Astfel, împotriva sentinței au declarat recurs în termen legal atât reclamanții, cât și pârâta. Recurenții-reclamanți au criticat în principiu hotărârea, pentru faptul că în mod greșit instanța de judecată a respins cererea lor de efectuare a unui nou raport de expertiză. În acest sens au arătat că expertul cauzei nu a răspuns obiectivelor expertizei stabilite de către instanță și nu a luat în considerare toate actele justificai, ; referitoare la lucrările de remediere a terasei.
Numai în urma completării raportului de expertiză expertul a majorat cuantumul
despăgubirilor privind terasa și și-a justificat punctul de vedere inițial prin aceea că documentele justificative neluate în considerare se refera la „lucrări voluptorii executate de reclamanți”. Criticile referitoare la neluarea în considerare de către expert a tuturor documentelor jusficative au fost exprimate și în obiecțiunile la raportul de expercză obiecțiuni formulate de către reclamanți.
De asemenea, s-a susținut că, pentru a justifica hotărârea adoptsă. instanța, în mod voit a operat unele omisiuni în considerentele hotărârii redactate.
În primul rând instanța a stabilit ca obiective ale expertizei pentru fațada imobilului, determinarea cauzelor viciilor apărute și, în măsura în care aceste cauze ar fi imputabile pârâtei, valoarea prejudiciului încercat de reclamanți, iar în ceea ce privește terasa, numai valoarea prejudiciului încercat de reclamanți, având în vedere că pârâta recunoscuse existența viciilor.
Cu toate acestea, în considerentele hotărârii, instanța a reținut că proba cu expertiză tehnică a construcției a avut ca obiectiv acela de a stabili „prejudiciul suferit de reclamanți ca urmare a neexecutării obligațiilor asumate de antreprenori”. În al doilea rând, s-a arătat că obiecțiunile încuviințate de instanță au fost admise integral, iar nu limitat, așa cum s-a reținut în considerentele hotărârii.
Hotărârea atacată a mai fost criticată în sensul că situația de fapt reținută de instanță este alterată. Astfel, constatarea referitoare la cauzele degradărilor suferite de terasa imobilului, respectiv că acestea sunt datorate nu numai unei executări deficitare a lucrării, ci și unor deficiențe din fabricație a unei guri de scurgeri și distrugerii hidroizolației din jurul gurilor de scurgere datorită sistemului de dezgheț al terasei și unei întrețineri necorespunzătoare, nu este susținută de suport probator.
Altă constatare eronată a instanței se referă la faptul că din lucrările dosarului ar rezulta necesitatea refacerii hidroizolației din jurul recipienților de scurgere. Aceasta întrucât terasa este reparată integral, așa cum rezultă din documentele justificative aflate la dosar, iar pârâta nu a contestat niciodată necesitatea de a o repara integral, ci doar costul acestor operațiuni.
Hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea legii în ceea ce privește întinderea prejudiciului suferit de reclamanții-recurenți cu privire la terasa imobilului proprietatea acestora. Expertul și-a depășit atribuțiile analizând din proprie inițiativă problema oportunității lucrărilor efectuate la terasa imobilului, când lucrul acesta nu mai era posibil deoarece reparațiile la această erau executate deja. Ca urmare, nu a evaluat lucrările pe baza tuturor actelor justificative existente la dosar.
Opiniile expertului referitoare la distrugerile hidroizolației din jurul gurilor de scurgere datorită sistemului de dezgheț al terasei, precum și la necesitatea reparării parțiale și nu integrale a terasei sunt arbitrare și subiective.
În esență, recurenta-pârâtă SC P. SRL, a criticat hotărârea atacată pentru motivul că răspunderea sa nu poate fi asumată pentru garanția de bună-execuție a lucrărilor efectuate la fațada clădirii, deoarece această răspundere a fost asumată de către subanteprenorul lucrării, SC K.R. SRL, față de beneficiul acesteia. În dezvoltarea acestui motiv s-a susținut că răspunderea pârâtei poate fi angajată, potrivit dispozițiilor art 5.11 din contractul de antrepriză din 20 mai 1996, numai pentru pagubele provocate în timpul executării lucrărilor și nu se referă la garanția lucrărilor.
Pentru degradările apărute după executarea lucrărilor poate angajată numai răspunderea pentru viciile lucrării și revine subantre- prenorului SC K.R. SRL care a efectuat lucrarea.
Pentru calitatea lucrărilor executate, această societate comercială este direct răspunzătoare către beneficiari, ținându-se cont că lucrarea a fost recepționată fără obiecții de către reclamanți.
În concluzie, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului să- și modificarea în parte a sentinței recurate în sensul de a se respinge obligarea sa la plata sumei de 4.527 Euro reprezentând despăgubiri pentru zugrăvelile la fațada imobilului, ca neîntemeiată. De asemenea, a solicitat suspendarea executării sentinței atacate până la soluționarea recursului.
Prin întâmpinarea depusă la data de 1 aprilie 2005, SC P. SRL a invocat excepția nulității recursului declarat de către reclamanți, pe motiv că cererea de recurs nu întrunește condițiile prevăzute de dispozițiile art. 3021 C. proc. civ.
Examinând cu prioritate această excepție conform art. 316, art. 298 și art. 137 C. proc. civ., se constată că nu este fondată.
Art 302ˡ lit. a) C. proc. civ. a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 176 din 24 martie 2005 a Curții Constituționale. această decizie, ce are caracter obligatoriu, s-a constat că textul lege arătat este neconstituțional în ceea ce privește sancționarea a. nulitate absolută a omisiunii de a se preciza în cuprinsul cererii as recurs mențiunile prevăzute la lit. a) a art. 3021 C. proc. civ.
Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate și cars vizează dispozițiile art. 3041 C. proc. civ. se constată că nu sunt fardate, pentru considerentele ce vor fi expuse.
Recursul declarat de reclamanți nu este întemeiat, expertul desemnat în cauză răspunzând cu obiectivitate la toate obiectivele stabilite de către instanță și la obiecțiunile încuviințate.
Astfel, în ceea ce privește obiectivele expertizei tehnice se constată că acestea au fost propuse de către reclamanți prin nota de la dosar.
Ele constau în stabilirea faptului dacă aceștia au suferit un preu- diciu la imobilul proprietatea lor, ca urmare a neîndeplinirii obigațiilor contractuale asumate de către pârâta SC P. SRL, precum și în stabilirea cuantumului acestui prejudiciu.
Aceste obiective au fost încuviințate întocmai de către instanță și au fost avute în vedere de către expert la întocmirea raportului de expertiză.
Recurenții-reclamanți au criticat raportul de expertiză atât în recurs, cât și prin obiecțiunile formulate de aceștia în primă instanță pentru motivul că expertul nu a luat în considerare la stabilirea prejudiciului constând în degradarea terasei, toate documentele justificative ale lucrărilor de refacere a terasei.
Expertul a răspuns la obiecțiuni, în sensul că a luat în calcul numai acele documente justificative ce privesc lucrări menite să remedieze degradările survenite la construcție și care sunt urmare a unei proaste execuții, deci numai acele lucrări de reparații strict necesare. Nu au fost luate în calcul lucrările de refacere totală a terasei cu argumentarea că acestea nu se justifică, o parte din lucrările de refacere reprezentând cheltuieli voluptorii executate de către reclamanți.
Se apreciază că este corectă opinia expertului, deoarece la evaluarea prejudiciului trebuiau avute în vedere numai acele degradări ale imobilului ce sunt o consecință directă și necesară a modului defectuos de executare a lucrărilor, așa cum prevăd și dispozițiile art. 1086 C. civ.
Expertul a concluzionat că reclamanții au efectuat cheltuieli pentru repararea în totalitate a terasei, deși, față de degradările produse acesteia prin culpa pârâtei și datorate modului defectuos de executare a lucrărilor nu era necesar acest lucru. Cheltuielile efectuate de către reclamanți și care nu erau necesare pentru repararea degradărilor produse din culpa pârâtei reprezintă cheltuieli voluptorii ce nu sunt o consecință a faptei pârâtei, deci nu pot fi avute în vedere la stabilirea prejudiciului, sens în care a decis și prima instanță.
Critica referitoare la omisiunile privind obiectivele expertizei, din considerentele hotărârii, nu este întemeiată, atâta timp cât, așa cum s-a arătat, aceste obiective au fost încuviințate de către instanță întocmai cum au fost propuse de către reclamanți și au fost astfel avute în vedere de către expert la efectuarea expertizei. De altfel, modul de formulare a obiectivelor expertizei de către instanță scoate în evidență ceea ce este esențial, adică legătura de cauzalitate ce trebuie să existe între prejudiciul datorat degradării imobilului și neexecutarea corespunzătoare a obligațiilor asumate de antreprenor.
Obiecțiunile la raportul de expertiză au fost încuviințate de către instanță prin încheierea de ședință din data de 14 septembrie 2004, prin care s-a menționat care sunt sarcinile expertului ca urmare a admiterii acestor obiecțiuni.
Precizarea instanței în considerentele hotărârii, în sensul că aceste obiecțiuni au fost admise numai parțial și nu integral, chiar dacă este eronată, nu are influență asupra sentinței, întrucât s-a avut în vedere la pronunțarea acesteia răspunsul expertului la toate obiecțiunile părților.
Situația de fapt reținută de către instanță este bazată pe concluziile raportului de expertiză tehnică care reprezintă, potrivit dispozițiilor art. 201 – art. 214 C. proc. civ. o probă ce conține opinia unui specialist în domeniul construcțiilor civile. Ca urmare, constatările și opiniile de specialitate ale acestuia beneficiază de prezumția relativă, că sunt conforme adevărului până la proba contrarie.
Răsturnarea acestei prezumții prin alte probe nu a fost făcută în cauză de către reclamanți.
Susținerea recurenților-reclamanți, în sensul că pârâta datorează costul reparării integrale a terasei întrucât aceasta nu a contestat niciodată necesitatea de a o repara integral, ci a contestat numai costul acestor operațiuni, nu este întemeiată. În întâmpinarea depusă de către
pârâtă la prima instanță la data de 10 octombrie 2003, aceasta a precizat că „presupusele deficiențe la terasă (…) se datoresc unei greșite utilizări a gurilor de scurgere (…) și nicidecum unei greșite hidroizolații efectuate de antreprenorul general”. Se deduce că pârâta : contestat faptul că deficiențele apărute la terasă sunt în totalitate datorate culpei sale în executarea obligațiilor contractuale.
Expertul nu și-a depășit atribuțiile în efectuarea expertizei tehnice, întrucât analizarea legăturii de cauzalitate între modul de îndeplinire – obligațiilor contractuale de către pârâtă și deficiențele apărute h imobil este un obiectiv al expertizei și necesită părerea lui de specialitate pentru stabilirea cuantumului prejudiciului propus ca urmare a culpei pârâtei în executarea obligațiilor contractuale.
Opinia expertului cu privire la necesitatea reparării parțiale a terasei este cea a unui specialist în domeniu și nu poate fi calificată ci arbitrară și subiectivă în lipsa unor probe care să dovedească aceascl afirmație.
În ceea ce privește recursul declarat de către pârâtă, susținerea acesteia în sensul' că nu trebuie angajată răspunderea sa pentru. deficiențele constatate la lucrările efectuate de subantreprenori nu este întemeiată.
Contractul de antrepriză din data de 20 mai 1996, ce a avut ca obiect construirea imobilului în cauză, a fost încheiat între reclamantul P., în calitate de beneficiar, și pârâta SC P. SRL în calitate de antreprenor general.
Este adevărat că pentru executarea fațadei clădirii antreprenorul general SC P. SRL a subcontractat lucrarea cu subantreprenorul SC K.R. SRL, prin contractul nr. 19 din 25 aprilie 1997. însă, relativ la acest contract reclamanții sunt terți față de el, beneficiar al lucrării fiind SC P. SRL.
Nu există raport contractual între reclamanți și subantreprenorul SC K.R. SRL, ci numai între aceștia și antreprenorul SC P. SRL.
Ca urmare, față de reclamanți, SC P. SRL trebuie să răspundă în baza contractului de antrepriză de lucrări, încheiat cu reclamantul B.P.
Susținerea recurentei-pârâte, în sensul că prin contract și-a asumat răspunderea numai pe durata executării lucrării, potrivit secțiunii a 5-a din contract și deci, nu datorează despăgubiri, nu este întemeiată.
Contractul de antrepriză cuprinde Secțiunea a 5-a intitulară „Răspunderea pe durata executării lucrării” care reglementează situația referitoare la riscurile apărute pe durata executării obiectivului.
Contractul nu cuprinde clauze referitoare la răspunderea antreprenorului pentru viciile construcției.
Aceasta nu înseamnă, însă, că antreprenorul nu răspunde pentru viciile construcției, deoarece, conform art. 981 C. civ., „clauzele obișnuite într-un contract se subînțeleg, deși nu sunt expuse într-însul”.
Rezultă că prevederile contractului de antrepriză se completează cu cele ale Codului civil și ale Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcții și care prevăd răspunderea antreprenorului pentru viciile ascunse ale construcției ivite în termen de 10 ani de la recepția lucrării.
În cauză, răspunderea antreprenorului, adică a pârâtei SC P. SRL este angajată pentru viciile ascunse ale lucrărilor chiar după ce lucrarea a fost recepționată de către client și chiar dacă lucrarea nu a fost executată de acesta, ci de subantreprenor, în temeiul dispozițiilor art. 1487 C. civ. și a prevederilor Legii nr. 10/1995.
În consecință, în mod legal instanța a antrenat răspunderea contractuală a pârâtei antreprenor pentru prejudiciul cauzat reclamanților, având în vedere că antreprenorul răspunde contractual față de client pentru toate lucrările executate de subantreprenor.
Având în vedere cele arătate, se constată că atât recursul declarat de către reclamanți, cât și cel declarat de către pârâtă nu sunt fondate, astfel că, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., au fost response.
Stabilirea prețului prin raportare la valoarea lucrărilor sau a serviciilor
Comparativ cu prețul estimativ, prețul stabilit în funcție de valoarea lucrărilor sau a serviciilor se întemeiază pe un deviz care cuprinde valoarea materialelor și a manoperei, precum și alte cheltuieli necesare și utile pentru realizarea lucrării ori serviciului, deviz întocmit de antreprenor și acceptat de beneficiar cu ocazia încheierii contractului.
Dacă prin contract nu s-a convenit prețul global al lucrării, ci articol cu articol, conform devizului, prețul urmează a fi determinat definitiv la sfârșitul lucrării.
Pentru acest caz, alin. (2) al art. 1866 NCC arată că antreprenorul este ținut, la cererea beneficiarului să îi dea socoteală despre stadiul lucrărilor, despre serviciile deja prestate și despre cheltuielile deja efectuate. Neîndeplinirea acestei obligații atrage răspunderea pentru daune.
Dreptul și obligațiile beneficiarului
Dreptul de control al beneficiarului
Antreprenorul execută lucrarea pe riscul său și răspunde de calitatea și realizarea la timp a lucrării față de beneficiar. Pentru a constata dacă antreprenorul își respectă obligațiile asumate, art. 1861 NCC reglementează dreptul beneficiarului de a controla lucrarea în cursul executării ei, pe propria sa cheltuială și fără a-l stânjeni în mod nejustificat pe antreprenor, precum și de a-i comunice acestuia observațiile sale.
Fiind un drept acordat de lege beneficiarului, acesta poate să-l exercite personal sau prin reprezentant, ori poate să convină cu antreprenorul modul de exercitare a acestui drept, situație în care modalitatea de exercitare a acestui drept trebuie să respecte termenii contractuali.
Antreprenorul nu se poate opune ca beneficiarul să controleze executarea lucrării și va trebui să țină seama de observațiile sale, dacă nu contravin obligațiilor asumate prin contract, în caz de opunere din partea antreprenorului, beneficiarul poate solicita rezilierea contractului cu daune-interese.
Obligația de a plăti prețul
Comparativ cu prețul de la vânzare, care nu poate fi decât în bani potrivit art. 1854 NCC, prețul antreprizei poate consta într-o sumă de bani sau în orice alte bunuri sau prestații.
Caracteristicile prețului
Prețul trebuie să fie serios și determinat sau cel puțin determinabil.
Prețul este serios atunci când există o echivalență cu valoarea lucrării sau serviciului prestart de antreprenor; nu se cere o echivalență perfectă, căci subiectivismul părților sau diversele condiții ale contractului pot face să existe o diferență, uneori chiar importantă, între cele doui prestații, fară ca prin aceasta să se poată considera că prețul ar fi neserios.
Ceea ce se cere. însă, este ca prețul să nu fie lezionar, caz în care s-ar putea pune problema unui viciu ce consimțământ. Cum legiuitorul nu trasează o limită sau niște criterii dincolo de care să se considere că un preț este vădit disproporționat în raport cu valoarea lucrării sau serviciului constatarea faptului că un preț este neserios este o chestiune de fapt și rămâne la suveran apreciere a instanței. În orice caz, în materie de vânzare, pentru a fi sancționată cu nulitatea relativă, trebuie să se constate că prețul este într-atât de disproporționat în raport de valoarea bunului, încât este evident că vânzătorul nu ar fi consimțit la vânzare, nefiind suficient ca prețrl să fie doar mult mai mic decât prețul pieței pentru bunul respectiv.
Prețul este determinat când părțile contractante, la momentul încheierii contractului, stabilesc întinderea sa.
Prețul poate fi determinat și ulterior dacă:
părțile stabilesc o modalitate concretă de determinare a prețului și nu stipulează doar ci acesta va fi determinat ulterior. Modalitatea de determinare trebuie să aibă în vedere anumite criterii, anumiți indici obiectivi și nu trebuie să depindă de voința exclusivă a uneia dinre părțile contractului;
determinarea prețului nu trebuie să intervină mai târziu de data stabilită pentru plată;
odată ce criteriile convenite pentru determinarea prețului s-au îndeplinit sau situațiile permise ce au fost avute în vedere s-au realizat, determinarea prețului trebuie să se producă automat, fără a mai fi necesar un alt acord de voință al părților.
Este posibil ca, potrivit voinței părților, prețul să fie determinat ulterior de către un terț.
Nu este nevoie ca terțul să îndeplinească anumite condiții de pregătire tehnică, ci este suficient ca el să fie desemnat de către părțile contractului. De asemenea, nu este obligatoriu ca părțile să rdea terțului anumite instrucțiuni privind determinarea prețului, aceasta putând fi lăsată la libera sa apreciere.
Terțul desemnat are calitatea unui mandatar comun al părților, astfel încât nu este obligor să accepte mandatul, iar dacă l-a acceptat, poate ulterior să renunțe la el în condițiile art. 2034 NCC. Dacă terțul nu vrea sau nu poate (spre exemplu, a decedat) să determine prețul în termenul stabilit de părți, la cererea părții interesate se va numi un expert de către președintele judecătoriei de la locul încheierii contractului, pentru a determina prețul.
Stabilirea prețului neprevăzut în contract
Atunci când contractul nu cuprinde clause referitoare la preț, potrivit alin. (3) al art. 1854 NCC, beneficiarul datorează prețul prevăzut de lege ori calculat potrivit legii sau, în lipsa unor asemenea prevederi legale, prețul stabilit în raport cu munca depusă și cheltuielile necesare pentru executarea lucrării ori prestarea serviciului, avându-se în vedere și uzanțele existente.
În general, legea nu stabilește prețurile și nici criteriile de calcul ale acestora, cu excepția celor pentru lucrările și serviciile prestate statului, prin achiziții publice.
Se susține că prețul se poate determina și în condițiile art. 1664 NCC, potrivit împrejurărilor; de exemplu atunci când antreprenorul realizează lucrări ori îndeplinește servicii în mod obișnuit, se prezumă că părțile au avut în vedere prețul pe care antreprenorul îl practică de regulă pentru acea categorie de lucrări sau servicii.
Dispozițiile art. 1864 NCC stabilesc momentul plății de către beneficiar a prețului lucrării, prin raportare la data și locul recepției întregii lucrări, dacă prin lege sau contract nu se prevede altfel. În consecință, exigibilitatea prețului este concordantă cu recepția lucrării.
Dacă beneficiarul nu a plătit prețul la data recepției lucrării, antreprenorul are un drept de retenție asupra lucrării, beneficiind și de un drept de ipotecă legală în condițiile art. 1869 NCC.
Pentru cazul pieirii lucrării sau deteriorării sale înainte de recepție, fară vina beneficiarului, antreprenorul nu are dreptul la preț atunci când el a dat materialul sau când pieirea ori deteriorarea a avut o altă cauză decât viciile materialului dat de beneficiar, caz în care, potrivit alin. (2) al art. 1864 NCC, contractul rămâne în ființă, fiind aplicabile dispozițiile art. 1860 NCC. Soluția este preluată din legea franceză – art. 1788 Cod civil.
Depășirea prețului estimate
Dispozițiile art. 1865 NCC stabilesc posibilitatea părților de a conveni un preț estimat al lucrării ori serviciului, a cărui depășire trebuie justificată de către antreprenor.
Dacă prețul estimativ este depășit, beneficiarul nu este ținut să plătească această creștere decât în măsura în care ea rezultă din lucrări sau servicii care nu puteau fi prevăzute de către antreprenor la momentul încheierii contractului, aspect de fapt ce trebuie dovedit.
Prețul forfetar
Părțile contractante pot conveni preț global, plătibil indiferent de variațiile cheltuielilor efectuate de antreprenor.
În acest caz, potrivit alin. (1) și (2) ale art. 1867 NCC, beneficiarul trebuie să plătească prețul convenit și nu poate cere o diminuare a acestuia, motivând că lucrarea sau serviciul a necesitat mai puțină muncă ori a costat mai puțin decât s-a prevăzut și nici antreprenorul nu poate pretinde o creștere a prețului motivând că lucrarea sau serviciul a necesitat mai multă rnncă ori a costat mai mult.
Potrivit alin. (3), prețul forfetar rămâne neschimbat, chiar dacă s-au adus modificări cu privire la condițiile de executare inițial prevăzute, dacă părțile nu au convenit altfel. Se susține că dacă părțile au inserat o clauză de impreviziune, în condițiile art. 1271 NCC, părțile trebuie să procedeze la renegocierea prețului, iar în caz de litigiu, va dispune instanța.
Recepția și, după caz, ridicarea lucrării
Antreprenorul are obligația de a preda lucrarea executată, în condițiile și la termenele convenite, în acest sens înștiințându-1 pe beneficiar rerpre finalizarea lucrării. Simetric, beneficiarul, după primirea comunicării antreprenorului, are obligația ca, într-un termen rezonabil potrivit naturii lucrării și uzanțelor din domeniu, să o verifice și, dacă aceasta corespunde condițiilor stabilite prin contract, să o recepționeze, precum și, atunci când este cazul, să o ridice.
Beneficiarul care, fără motive temeinice, nu se prezintă sau nu comunică neîntârziat antreprenorului rezultatul verificării, se consideră că nu și-a îndeplinit culpabil obligația de recepție, așa încât lucrarea se socotește recepționată fără rezerve. În cazul existenței unor motive temeinice pentru care beneficiarul nu se poate prezenta pentru recepția lucrării, acesta îl va informa pe antreprenor în vederea prelungirii duratei de verificare și iar în caz de dispută, va stabili instanța.
Dacă beneficiarul a recepționat lucrarea fără rezerve, el nu mai are dreptul de a invoca viciile aparente ale lucrării sau lipsa aparentă a calităților convenite.
Încetarea contractului
Situația contractului de antrepriză în cazul decesului beneficiarului
Contractul de antrepriză are caracter intuitu personae numai în ce îl privește pe antreprenor.
Beneficiarul nu trebuie să aibă calități speciale, iar drepturile și obligațiile asumate prin contractul de antrepriză fac parte din patrimoniul său, fiind transmisibile prin acte între vii ori pentru cauză de moarte.
Dispozițiile art. 1870 NCC reglementează încetarea contractului de antrepriză în cazul decesului beneficiarului, dacă din această cauză executarea contractului devine imposibilă sau inutilă. Per a contrario, decesul beneficiarului, de regulă, nu este caz de încetare a contractului de antrepriză.
Executarea contractului de antrepriză devine imposibilă prin moartea beneficiarului când, spre exemplu, beneficiarul s-a obligat să pună la dispoziție antreprenorului materiale pe care numai el le putea procura.
Executarea contractului de antrepriză devine inutilă prin moartea beneficiarului când, spre exemplu, lucrarea era destinată uzului personal și exclusiv al beneficiarului.
Decesul antreprenorului sau incapacitatea sa de a executa contractul
De regulă, contractul de antrepriză este încheiat în considerarea aptitudinilor personale ale antreprenorului, așa încât, dacă acesta decedează sau devine, fară culpa sa, incapabil de a finaliza lucrarea sau de a presta serviciul, contractul încetează.
Contractul de antrepriză nu are caracter intuitu personae, atunci când nu este încheiat în considerarea aptitudinilor personale ale antreprenorului și lucrarea poate fi realizată sau serviciul poate fi prestat și de alți antreprenori, la aceleași standarde de calitate, ori întreprinderea antreprenorului revine succesorilor, situație în care decesul antreprenorului nu atrage încetarea contractului.
Pentru cazul încetării contractului, beneficiarul este ținut să recepționeze partea deja executată, dacă o poate folosi și să plătească, în proporție cu prețul convenit, valoarea lucrărilor efectuate și a cheltuielilor făcute în vederea finalizării lucrării, însă numai în măsura în care aceste lucrări și cheltuieli îi sunt de folos.
Totodată, beneficiarul are dreptul să ceară predarea materialelor pregătite și a planurilor pe cale de a fi puse în executare, cu condiția de a plăti o indemnizație adecvată și cu respectarea dispozițiilor legale privitoare la drepturile de proprietate intelectuală.
Rezoluțiunea sau rezilierea contractului imputabilă antreprenorului
De regulă, contractul de antrepriză este un contract cu executare succesivă în timp.
Pe durata executării contractului se pot ivi incidente de natură a întârzia obligațiile părților sau care să conducă la neexecutarea corespunzătoare a obligațiilor. Întrucât antreprenorul își asumă obligația specifică, de executare a lucrării ori realizare a serviciului, în caz de neexecutare ori executare necorespunzătoare, fără justificare, beneficiarul poate rezilia contractul. Nu este exclus însă ca executarea contractului să nu fie realizată prin prestații succesive în timp, ci dintr-o dată (uno ictu), situație în care sancțiunea specifică pentru neexecutare sau executarea defectuoasă, fară justificare din partea streprenorului, este rezoluțiunea.
Antreprenorul are justificare privitor la neexecutarea obligațiilor contractuale în situația când nu se afla în culpă: a intervenit forța majoră, cazul fortuit ori culpa exclusivă a beneficiarului.
Dispozițiile art. 1872 NCC reglementează trei cazuri în care beneficiarul poate cere rezoluțiunea sau rezilierea contractului:
respectarea termenului convenit pentru recepția lucrării a devenit vădit imposibilă din culpa antreprenorului;
lucrarea sau serviciul nu se execută în modul convenit și, într-un termen stabilit de beneficiar potrivit cu împrejurările, antreprenorul nu remediază lipsurile constatate și nu schimbă pentru viitor modul de executare a lucrării sau serviciului;
pentru neexecutarea altor obligații ce revin antreprenorului potrivit legii sau în temeiul contractului.
Cele trei cazuri sunt generate de situații de fapt, iar beneficiarul va face dovadă cu orice mijloc de probă că antreprenorul este culpabil.
Rezoluțiunea sau rezilierea contractului imputabilă beneficiarului
Rezoluțiunea sau rezilierea contractului poate fi cerută și de antreprenor, potrivit dispozițiilor art. 1873 NCC, dacă nu poate începe sau continua executarea contractului din cauza neîndeplinirii de către beneficiar a propriilor obligații, fără justificare. Acest caz se poate ivi atunci când beneficiarul s-a obligat să procure materialele necesare ori să obțină autorizațiile legale pentru executarea lucrării.
CAPITOLUL II
PARTICULARITĂȚILE ANTREPRIZEI PENTRU LUCRĂRI DE CONSTRUCȚII
2.1. Noțiune și reguli aplicabile
Antrepriza de construcții este o varietate a contractului de antrepriză. Prin contractul de antrepriză pentru lucrări de construcții, antreprenorul se obligă să execute lucrări care, potrivit legii, necesită eliberarea autorizației de construire.
Rezultă așadar că elementul care distinge „lucrările de construcții” de celelalte lucrări de drept comun) este „eliberarea autorizației de construire”.
Activitatea de construire a antreprenorului poate îmbrăca și forma reconstruirii, consolidării, modificării, extinderii etc. și poate privi și alte imobile decât clădirile precum: căi de comunicații, dotări subterane, împrejmuiri etc.), precum și lucrări de instalații și reparații la construcții (inclusiv activitătile de proiectare a lucrărilor de construcții).
Principalele acte normative în materie sunt: Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, modificată, Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată, Legea nr. 184/2001 privind organizarea și exercitarea profesiei de arhitect și O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractefor cfe acM- ziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii.
Autorizarea lucrărilor de construcții
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcție, republicată și modificată, executarea lucrărilor de construcții este permisă numai pe baza unei autorizații de construire sau de desființare.
Autorizația de construire se eliberează pentru lucrări de construire, reconstruire, consolidare, modificare, extindere, schimbare de destinație sau de reparare a construcțiilor de orice fel, precum și a instalațiilor aferente acestora.
Autorizația de construire sau de desființare se emite la solicitarea deținătorului titlului de proprietate asupra imobilului ori al altui act care conferă dreptul de construire sau de desființare.
Astfel, beneficiarul este obligat să obțină toate autorizațiile cerute de lege pentru executarea lucrării. În vederea executării acestei obligații, antreprenorul trebuie să coopereze cu beneficiarul, furnizându-i informațiile necesare pe care le deține sau pe care ar trebui să le dețină în considerarea specializării sale.
De cele mai multe ori, în practică, proprietarul (beneficiar al construcției) dă un mandat antreprenorului (profesionist în materie) să se preocupe, în numele și pe seama beneficiarului, de obținerea tuturor autorizațiilor necesare edificării construcției contractată în regim de antrepriză.
Construcțiile civile, industriale, agricole sau de orice altă natură se pot realiza numai cu respectarea autorizației de construire.
Autorizațiile de construire se emit de președinții consiliilor județene, de primarul general al municipiului București, de primarii municipiilor, sectoarelor municipiului București, ai orașelor și comunelor.
Autorizarea construcțiilor este un atribuit exclusiv al organului administrate instanța neputând emite o hotărâre care să țină loc de autorizație de construi (dar poate obliga autoritatea administrativă să emită actul).
Autorizația se emite în cel mult 30 de zile de la data depunerii documentație și va cuprinde (în copie): certificatul de urbanism, dovada titlului de proprietate aspra terenului și/sau a construcțiilor, proiectul pentru autorizarea exercitării lucrărilor, avizele și acordurile necesare stabilite prin certificatul de urbanism și dovada achitării taxelor legale.
Certificatul de urbanism este actul de informare prin care autoritățile fac cunoscute solicitantului elementele privind regimul juridic, economic și tehnic al terenurilor și al construcțiilor existente la data solicitării și stabilesc cerințele urbanistice care urmează să fie îndeplinite în funcție de specificul amplasamentului, precum si lista cuprinzând avizele și acordurile legale etc.
Documentațiile tehnice și proiectele tehnice se elaborează de colective tehnice de specialitate, se însușesc și se semnează de cadre tehnice cu pregătire superioară numai din domeniul arhitecturii, urbanismului, construcțiilor și instalațiilor pentru construcții.
Sunt exceptate de la regulile de proiectare clădirile pentru locuințe cu parter și parter plus un etaj și anexele gospodărești situate în mediul rural și în satele ce aparțin orașelor, precum și construcțiile provizorii.
Autorizatia de construire este valabilă pe o perioadă de cel mult 12 luni de la data emiterii și poate fi prelungită o singură dată pentru încă o perioadă de maxim 12 luni.
Potrivit art.11 din lege, sunt exceptate de la autorizație de construire lucrările care nu modifică structura de rezistență, caracteristicile inițiale ale construcțiilor sau aspectul arhitectural al acestora, precum: reparații la acoperișuri, învelitori sau terase, reparații și înlocuiri de tâmplărie, zugrăveli și vopsitorii interioare etc.
Modificarea sau revocarea autorizației pe cale administrativă
Dacă raportul administrativ nu este dublat de un raport juridic din alte domenii, potrivit principiului revocabilității actelor administrative, autorizația poate fi modificată sau revocată pe cale administrativă.
Dacă autorizația a fost pusă în executare, aceasta nu mai poate fi revocată pentru ilegalitate sau oportunitate, întrucât actul își produce efectele prin intrarea în circuitul altor raporturi juridice, ieșind din sfera de reglementare exclusivă a dreptului administrative.
Dacă autorizația se emite cu încălcarea unei norme de drept imperative sau prohibitive ori a fost obținută prin fraudă sau eroare dovedită, actul administrativ pus în executare dublat de alt raport juridic poate fi modificat sau anulat pe cale judecătorească.
Sancțiuni în caz de lipsă a autorizației.
În lipsa autorizației de construire, lucrarea nu va putea fi executată, respectiv va putea fi desființată, aplicându-se și alte sancțiuni prevăzute de lege. Fapta de a executa fără autorizație sau cu încălcarea acesteia a lucrărilor de construire, reparare, protejare, restaurare, conservare, precum și orice alte lucrări, indiferent de valoarea lor, ce urmează a fi efectuate la construcții reprezentând monumente și ansambluri istorice, arheologice, de arhitectură, artă sau cultură, inclusiv cele din zonele lor de protecție constituie infracțiune.
Constituie de asemenea infracțiune continuarea executării lucrărilor, fără autorizație sau cu încălcarea prevederilor acesteia, după dispunerea opririi lucrărilor de către organele care au aplicat amenda contravențională.
Constituie contravenții următoarele fapte: executarea, fără autorizație sau cu încălcarea acesteia, precum și a proiectelor aprobate, a lucrărilor prevăzute la art. 3 din Legea nr. 50/1991, desființarea, parțială sau totală, fără autorizație sau cu încălcarea acesteia, a construcțiilor; menținerea, după expirarea termenului prevăzut în autorizație, sau adaptarea în alte scopuri, fără autorizație, a lucrărilor cu caracter provizoriu, precum și menținerea construcțiilor provizorii de șantier după terminarea lucrărilor de bază; împiedicarea exercitării controlului de către organele de inspecție și control abilitate, prin interzicerea accesului acestora sau prin neprezentarea documentelor și actelor solicitate; eliberarea autorizației de construire sau de desființare în baza unor documentații care nu sunt întocmite, semnate și verificate de către persoanele abilitate potrivit legii, care nu conțin avizele legale necesare sau care contravin prevederilor documentațiilor de urbanism și amenajare a teritoriului, aprobate, on normele tehnice de proiectare și execuție în vigoare.
Dreptul de a constata contravențiile și de a aplica amenzile stabilite de lege se prescrie în termen de doi ani de la data săvârșirii faptei.
2.2. Subantrepriza
Complexitatea lucrărilor de construcții face ca parte dintre acestea să fie realizate în regim de subantrepriză, permisă, ca regulă, în Noul cod civil.
Existența subantreprizei creează însă raporturi juridice distincte între beneficiari, antreprenori și subantreprenori, fapt pentru care legea a acordat o acțiune directă lucrătorilor.
Potrivit art. 1852 alin. 1 NCC., prin contractul de subantrepriză antreprenorul poate încredința unuia sau mai multor subantreprenori executarea unor părți ori elemente ale lucrării sau serviciilor.
Ca excepție, subantrepriza nu este permisă atunci când contractul a fost încheiat în considerația persoanei antreprenorului (caracter intuitu personae).
Subantrepriza este un nou contract de antrepriză. Astfel, în raporturile dintre antreprenorul principal și subantreprenor sunt aplicabile regulile generale ale contractului de antrepriză, reguli reglementate de art. 1852 alin. 3 NCC.
Subantrepriza este deci un contract prin care o persoană, numită subantreprenor, se obligă față de antreprenorul principal (dintr-un contract de antrepriză) să execute, în totalitate sau în parte, lucrarea contractată de acesta din urmă cu beneficiarul, în schimbul unui preț,.
Asemenea sublocațiunii, și subantrepriza trebuie să respecte condițiile principale din contractul de antrepriză și să nu fie interzisă printr-o clauză contractuală.
Având în vedere că suntem în prezența a două contracte distincte (contractual de antrepriză și contractual de subantrepriză) se crează, în consecință, și două raporturi juridice diferite: raportul de antrepriză dintre client și antreprenor, respectiv raportul de subantrepriză dintre antreprenor și subantreprenor.
Din cele de mai sus rezultă că subantreprenorul și beneficiarul se găsesc în raporturi juridice diferite (unul numai în raportul de subantrepriză, iar celălalt numai în raportul de antrepriză), fapt pentru care subantrepriza nu produce efecte față de beneficiar (pentru care este o res inter alios acta).
Potrivit Noului cod civil, în raporturile cu beneficiarul, antreprenorul răspunde pentru fapta subantreprenorului la fel ca pentru propria faptă.
2.3. Acțiunea directă a lucrătorilor
2.3.1. Aspecte generale
Conform dreptului comun, beneficiarul și subantreprenorul care se afla în raporturi juridice diferite după cum am arătat anterior, nu au prevăzută o acțiune directă unul împotriva celuilalt.
Precizăm însă că noul Cod civil instituie o excepție de la regula de mai sus prin art. 1856 conform căruia „ în măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acestea, au desfășurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au acțiune directă împotriva beneficiarului, până la concurența sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acțiunii”.
După intrarea în vigoare a noului Cod civil, precizările referitoare la acțiunea directă a lucrătorilor a ridicat multe probleme teoretice și practice, dând curs la interpretări ale articolului în cauză pe care vom încerca să le cuprindem în ceea ce urmează și să clarificăm cât mai multe dintre aceste aspecte.
Conform principiului relativității efectelor contractului explicat prin adagiul „res inter alios acta”, contractele produc efecte în general doar între părțile care l-au încheiat. Acest principiu expune ideea că actul juridic civil unilateral creează obligații pentru autorul său, iar cel bilateral creează drepturi și obligații doar pentru părțile contractante după cum legiuitorul a statuat prin art. 1280 din Codul civil actual.
Teza a doua a articolului menționat anterior stipulează că un contract „produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel”, așadar, legiuitorul a anticipat existența unor situații excepționale, respectiv excepții de la principiul relativității efectelor contractului prin care drepturile care decurg din contract să poată fi valorificate și de alte persoane decât părțile care au încheiat contractul.
O astfel de excepție de la principiul relativității efectelor contractului îmbracă forma acțiunilor directe, definite de doctrină ca „dreptul unor persoane de a acționa, în anumite cazuri expres și limitativ prevăzute de lege, împotriva uneia dintre părțile unui contract, cu care nu au nicio legătură, invocând acel contract în favoarea lor, contract față de care au calitatea de terți propriu-ziși”, acțiune specifică materiei antreprizei după cum am arătat mai sus.
După ce am prezentat definițiile date de Codul civil în vigoare și doctrină, considerăm necesară o analiză mai detaliată a acțiunii directe prin prisma persoanelor care au relevanță în cadrul acestui raport contractual. Deoarece mecanismul juridic al acțiunii directe implică trei persoane, vom expune situația fiecăreia dintre ele, respectiv a creditorului, a debitorului său imediat și a debitorului debitorului intermediar în cele ce urmează.
Creditorul, în speță beneficiarul acțiunii directe, este persoana care a desfășurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării și care nu a fost plătită de către antreprenor, cum ar fi cazul unui subantreprenor.
În susținerea calității de subantreprenor a beneficiarului acțiunii directe, vom prezenta Decizia nr. 1872/2000, Curtea de Apel București, secția comercială cu următoarea situație de fapt reținută de către instanță: Intimata pârâtă SC P. SRL a încheiat contractul de antrepriză nr. 42 din 22.12.1997, cu antreprenorul general SC P.H. SRL, având ca obiect executare de lucrări. Ulterior, antreprenorul general a încheiat un contract de subantrepriză (nr. 43 din 17.12.1998), cu apelanta reclamantă SC S.C. SRL, având ca obiect dezafectări interioare și executarea unor lucrări de construcții.
Acțiunea directă a fost corect întemeiată pe prevederile art. 1488 din Codul civil de 1864 (art. stipulat în vechiul Cod civil, actualul art. 1856 din noul Cod civil), potrivit cărora: „(…) lucrătorii întrebuințați la clădirea unui edificiu sau facerea unei alte lucrări date în apalt, pot reclama plata lor de la comitent, pe atât pe cât acesta ar datora întreprinzătorului în momentul reclamației”.
Însă apelanta reclamantă nu a dovedit suma pretinsă, deoarece potrivit clauzelor cuprinse în contractul de subantrepriză și actele adiționale încheiate ulterior, apelanta a primit tranșe reprezentând 30% din preț, pentru cheltuieli inițiale, urmând ca diferența de 70% să fie achitată în tranșe parțiale, în termen de 10 zile de la definitivarea lucrării cu semnarea de către părțile contractante a procesului-verbal de recepție, iar din probele administrate nu a rezultat definitivarea lucrărilor în condițiile prevăzute în contract cu mențiunea că apelanta nu a depus la dosarul cauzei procesul-verbal de recepție finală.
Astfel, apreciind ca legală și temeinică sentința pronunțată în fond, Curtea a respins ca nefondat apelul apelantei reclamantă SC S.C. SRL.
Conchizând, instanța a recunoscut în mod corect și legal calitatea de creditor al acțiunii directe a reclamantei subantreprenor, însă aceasta nu a avut dovezi suficiente pentru admiterea acțiunii introduse la instanță.
Debitorul imediat al creditorului, adică debitorul intermediar, este antreprenorul față de care creditorul este legat printr-un raport contractual, din care rezultă creanța a cărei realizare se urmărește.
Ultima persoană care interesează în materia acțiunii directe este debitorul debitorului intermediar, în speță beneficiarul care se află într-un raport contractual doar cu debitorul intermediar, deci cu antreprenorul, însă nu se află într-un asemenea raport cu creditorul, împotriva cui este îndreptată acțiunea directă.
Precizăm că dacă vom aplica principiul relativității efectelor contractului în cadrul situației menționate mai sus, creditorul nu va avea la îndemână drepturi care să îi permită exercitarea unei acțiuni împotriva debitorului al debitorului intermediar care să derive din contractul încheiat între debitorul intermediar și debitorul acestuia, deoarece creditorul are calitate de terț față de contractul de antrepriză încheiat de părți (antreprenor și beneficiar).
Însă, legiuitorul a instituit prin art. 1856 din Codul civil în vigoare excepția de la principiul menționat anterior, care schimbă pozițiile celor trei persoane implicate in raporturi contractuale, oferind posibilitatea creditorului de a-l acționa direct pe debitorul debitorului său.
Reglementarea legală prezintă importanță pentru că, deși persoanele la care se referă articolul în cauză nu sunt părți în contractul de antrepriză, legiuitorul le recunoaște o calitate specială dată de situația deosebită în care se află, respectiv de faptul că au întreprins diferite activități pentru executarea lucrării contractate în antrepriză, însă nu au fost remunerați de către antreprenor și, pe cale de consecință, vor avea posibilitatea să acționeze direct pe beneficiarul contractului în cazul în care acesta este dator antreprenorului un preț și până la concurența acestui preț.
Considerăm necesară precizarea că, dacă legiuitorul nu ar fi instituit acțiunea directă prin art. 1856 din Codul civil în vigoare, lucrătorii, respectiv creditorul sau subantreprenorul de care am făcut vorbire până acum, ar fi avut la îndemână acțiunea oblică însă aceștia l-ar fi putut acționa pe beneficiar numai ca și creditor al antreprenorului.
Potrivit art. 1560 din actualul Codul civil, în realizarea acțiunii oblice, „creditorul a cărui creanță este certă și exigibilă poate să exercite drepturile și acțiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite”.
În cele ce urmează vom expune câteva diferențe dintre cele două acțiuni, respectiv acțiunea directă a lucrătorilor prevăzută de art. 1856 Cod civil și acțiunea oblică prevăzută de art. 1560 Cod civil.
Prima diferență pe care o invocăm este faptul că, în timp ce acțiunea directă este introdusă la instanță în nume propriu de către creditor (lucrător, subantreprenor), acțiunea oblică este exercitată în numele debitorului, adică în numele antreprenorului.
Cea mai importantă diferență este reprezentată de faptul că, față de acțiunea directă, acțiunea oblică prezintă neajunsul de a-i pune pe reclamanți în concurs cu ceilalți creditori ai antreprenorului (de exemplu, furnizorii de materiale), ceea ce înseamnă că și ei ar trebui să suporte consecințele insolvabilității ori falimentului antreprenorului, proporțional cu valoarea creanțelor.
Conchizând, acțiunea directă a lucrătorilor prezintă privilegiul că elimină concursul celorlalți creditori ai antreprenorului, ceea ce duce la concluzia logică a faptului că titularii ei nu vor suporta consecințele stării de insolvență sau falimentului antreprenorului, deci acestea nu se vor răsfrânge asupra creanțelor reclamanților acțiunii directe.
Deoarece acțiunea directă a lucrătorilor dă naștere la un raport obligațional între părțile care nu se află în niciun raport juridic, respectiv între creditor și debitorul debitorului său (adică subantreprenor și beneficiar în materia antreprizei și subantreprizei), din momentul invocării acesteia, beneficiarul este ținut să nu mai plătească prețul antreprenorului cu precizarea că o astfel de plată ar fi inopozabilă titularului acțiunii directe, respectiv a creditorului-lucrător (subantreprenor în speță).
2.3.2. Titularii acțiunii directe a lucrătorilor
În prezenta secțiune ne propunem să analizăm cuprinsul art. 1856 din actualul Cod civil care face referire la acțiunea directă a lucrătorilor, în vederea determinării titularilor dreptului la acțiune, luând în considerare aprecierile doctrinare după ieșirea din vigoare a Codului civil de la 1864 și intrarea în vigoare a noului Cod civil la 1 octombrie 2011, deoarece determinarea acestora constituie un real interes practic. Se impune precizarea faptului că această acțiune era reglementată de vechiul Cod civil la art. 1488, la care vom face trimitere în cele ce urmează.
Importanța acestui subiect contradictoriu este dată de actualitatea contractului de antrepriză. Spre a ne opri doar la un domeniu, observăm că prin astfel de contracte „se vehiculează enorme valori”, în vederea realizării în țară a importantelor lucrări de infrastructură reclamate de imperativul modernizării României, în calitate de stat membru al Uniunii Europene, cum ar fi construirea de autostrăzi. Mai ales într-o perioadă de criză economică, manifestată și printr-o criză a lichidităților, acțiunea directă ar putea fi mijlocul potrivit pentru recuperarea creanțelor lucrătorilor angajați de către antreprenori ori subantreprenori ajunși, ulterior, în stare de insolvență sau faliment.
Facem trimitere la definiția dată de legiuitor acțiunii directe a lucrătorilor prin invocarea art. 1856 actualul Cod civil citat în cadrul acestui capitol, invocând, în paralel, art. 1488 din Codul civil de la 1864 referitor la aceeași materie, care prevedea că „Zidarii, lemnarii și ceilalți lucrători întrebuințați la clădirea unui edificiu sau la facerea unei lucrări date în apalt pot reclama plata lor de la comitent, pe atât pe cât acesta ar datori întreprinzătorului în momentul reclamației”.
Considerăm imperioasă relevarea catorva opinii doctrinare referitoare la textul de lege invocat din Codul civil în vigoare pentru a sesiza interpretările care s-au realizat pe baza acestui articol 1856.
Astfel, unii autori consideră că „denumirea marginală a textului este imprecisă când se referă la lucrători; textul legal are în vedere orice persoană, adică și persoanele juridice”, în concepția lor, de acest text putându-se prevala și subantreprenorii.
Doctrina a mai relevat și concepția conform căreia „ În măsura în care nu au fost plătite de către antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfășurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate, subantreprenorii au acțiune directă împotriva beneficiarului, până la concurența sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acțiunii. Aceasta înseamnă că, în aceste situații, beneficiarul va ajunge în situația de a plăti sumele datorate subantreprenorilor, iar nu antreprenorului”.
O altă opinie învederează că „ Chiar în lipsa unor relații contractuale între beneficiar și subantreprenor, în temeiul art. 1856 Cod civil, subantreprenorul are o acțiune directă împotriva beneficiarului pentru plata sumei pe care antreprenorul principal o datorează subantreprenorului”.
Conchidem că, în lumina noului Cod civil, subantreprenorul se poate prevala de acțiunea directă.
Însă, cea mai controversată discuție doctrinară vizează chestiunea accesului persoanelor juridice la acțiunea directă în lumina aceluiași cod. Desigur, parerile sunt împărțite, unii doctrinari susținând ipoteza recunoașterii dreptului persoanelor juridice de a se prevala de acțiunea directă a lucrătorilor și în acest sens vom prezenta și un aspect practic al acestei opinii, iar alții, contrar opiniei enunțate, nu sunt de acord cu accesul persoanelor juridice la această acțiune.
Vom analiza în primul rând părerile care susțin accesul persoanelor juridice la acțiunea directă prin enunțarea următorului argument: definiția dată de nou Cod civil acțiunii directe prin art. 1856 uzează de sintagma „persoanele”, fără a deosebi între persoana fizică și juridică, iar conform adagiului latin „ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus”, unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem.
În susținerea acestui argument, învederăm Decizia nr. 79/19.02.2014, Curtea de Apel Craiova–Secția a II-a civilă care înfățișează următoarea stare de fapt: La data de 8 februarie 2007, pârâta Universitatea din Craiova (în calitate de beneficiar) și SC ARGECOM SA (în calitate de antreprenor principal) au încheiat contractul de antrepriză nr. 561 având ca obiect executarea, finalizarea și întreținerea obiectivului „Parc Tehnologic Universitar IT la Universitatea din Craiova”. Ulterior, în data de 1 octombrie 2007, au fost contractate subantreprizele cu nr. 3662 și nr. 3663 între antreprenorul principal SC ARGECOM SA și reclamanta (în calitate de subantreprenor) SC POLYSTART IMPEX SRL prin care i-au fost încredințate acesteia lucrările de rezistență, arhitectură, sistematizare verticală, executarea lucrărilor de instalații electrice, curenți slabi, telecomunicații, sanitare și climatizare, care au făcut parțial obiectul contractului de antrepriză nr. 561/08.02.2007, lucrări pe care le-a și efectuat.
Instanța de fond a respins acțiunea reclamantei de a pretinde achitarea contravalorii lucrărilor executate de la pârâta-beneficiar în temeiul acțiunii directe pe art. 1488 din Codul civil de la 1864 prin sentința nr. 1045 din data 26.09.2013, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă în dosarul 10779/63/2013, admițând excepția lipsei calității procesuale active invocate de pârâta Universitatea din Craiova.
Subantreprenorul a introdus apel împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Dolj, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivele de apel, apelanta reclamantă a arătat că în temeiul art. 1488 din Codul civil de la 1864, este îndreptățită la plata contravalorii lucrărilor de construcție efectuate, întrucât acțiunea directă împotriva beneficiarului reprezintă o excepție aparentă de la principiul relativității efectelor actului juridic, chiar dacă între aceasta și pârâtă nu există un raport juridic direct. A mai invocat interpretarea greșită de către instanța de fond a art. 1488 a cărui interpretare restrictivă vizând doar persoanele fizice-lemnari, zidari și salariați denaturează sensul și spiritul legii și este în contradicție cu jurisprudența existentă. Un argument în favoarea aplicării în speță a dispozițiilor art. 1488 din Codul civil de la 1864 îl constituie, în opinia apelantei reclamante SC POLYSTART IMPEX SRL, și prevederile art. 1856 din noul Codul civil, ce reprezintă o transpunere a vechiului articol și care nu face nicio distincție în funcție de calitatea persoanei titulare a dreptului la acțiune, termenul folosit fiind acela de „persoane”. Apelanta a invocat, de asemenea, în motivarea acțiunii și principiul îmbogățirii fără justă cauză.
Prin întâmpinare, intimata pârâtă a susținut că soluția instanței de fond s-a pronunțat în mod corect, temeinic și legal cu privire la excepția lipsei calității procesuale active, deoarece, în speță, nu există identitate între persoana reclamantului și titularul dreptului în raportul juridic litigios, întrucât contravaloarea lucrărilor de construcții și a serviciilor prestate a fost achitată, neavând nicio culpă față de relația contractuală dintre apelanta reclamantă SC POLYSTART IMPEX SRL și antreprenorul principal SC ARGECOM SA. Intimata pârâtă a mai învederat că, în opinia sa, nici noul legiuitor nu a conferit persoanelor juridice un drept la acțiune față de beneficiarul lucrării, întrucât ar fi menționat expres acest lucru, ori textul de lege, respectiv art. 1856 din noul Cod civil se referă la „persoanele care (…) au desfășurat activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrărilor”, fiind evident că aceasta nu poate fi realizată decât de către persoana fizică, în temeiul unui contract încheiat cu antreprenorul.
Analizând motivele invocate de părți în apel și dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea a constat că apelul este fondat pentru următoarele considerente:
În conformitate cu dispozițiile art. 1488 din Codul civil de la 1864, zidarii, lemnarii și ceilalți lucrători întrebuințați la clădirea unui edificiu sau la facerea unei alte lucrări date în întreprindere, pot reclama plata lor de la comitent, pe atât pe cât acesta ar datora întreprinzătorului în momentul reclamației. Motivul pentru care legea acordă beneficiul acțiunii directe, reglementate de art. 1488 din Codul civil de la 1864, îl constituie faptul că lucrătorii au produs o îmbogățire a proprietarului imobilului construit, iar acesta trebuie să plătească valoarea lucrării, fără să prezinte relevanță modul sau forma de organizare a lucrătorilor.
Astfel, în mod curent, cum este cazul în speță, la construcția de clădiri o parte din lucrări sau toată lucrarea este executată de diverși specialiști, care sunt subantreprenori și nu de către antreprenorul principal.
În plus, norma juridică trebuie interpretată în sensul de a produce efecte juridice și nu de a exclude de la aplicarea ei o anumită categorie de subiecte de drept, în mod arbitrar, discriminatoriu, fără a exista un criteriu concret, obiectiv și legitim sau de a face distincție între persoanele titulare ale dreptului la acțiune, în raport de forma de organizare juridică.
În concluzie, instanța a constatat că există identitate între persoana apelantei SC POLYSTART IMPEX SRL și titulara dreptului în raportul juridic litigios, acesta putând reclama pe calea acțiunii directe în temeiul art. 1488 Cod civil plata contravalorii lucrărilor executate, de la intimata pârâtă Universitatea din Craiova, beneficiara acesteia în temeiul contractelor de subantrepriză menționate anterior.
Putem observa, astfel, că instanța a dat curs opiniei conform căreia legiuitorul face referire și la persoana juridică prin sintagma „persoanele”, nu doar la persoana fizică, opinie cu care noi nu suntem de acord, pe temei că legiuitorul deși nu a specificat în mod expres tipul de persoane care se poate prevala de articolul invocat anterior din Codul civil, luând în considerare înțelesul dat de vechiul Cod civil, enumerarea limitativă care viza doar persoane fizice, respectiv „lemnari, zidari și ceilalți lucrători”, considerăm că sintagma face referire doar la persoanele fizice care depun muncă efectiv în realizarea lucrărilor de antrepriză.
În pofida soluției menționate anterior, doctrinarii aflați de cealaltă parte, respectiv cei care interpretează voința legiuitorului în sensul de limitare a dreptului la acțiunea directă doar pentru persoanele fizice cu excluderea persoanelor juridice din aria titularilor dreptului de a intenta această acțiune în instanță, expun următoarele argumente în susținerea opiniei lor:
Un prim argument formulat se sprijină pe temeiul art. 1852 alin. (3) din nou Cod civil conform căruia „subantrepriza este supusă dispozițiilor prevăzute pentru contractul de antrepriză”. Prin coroborarea textului de lege enunțat cu prevderile art. 1856 din prezentul cod, se consideră că din moment ce legiuitorul nu a prevăzut pentru antreprenorul posibilitatea de a uza de această acțiune directă în ipoteza în care beneficiarul ar avea un debitor împotriva căruia să se întorcă (de exemplu, banca ce datorează o sumă de bani plătită în tranșe în temeiul unui contract de credit acordat beneficiarului pentru executarea lucrării contractate cu antreprenorul), atunci nici subantreprenorului ce îndeplinește calitatea unui antreprenor la rândul său, nu ar trebui să îi fie acordat accesul la acțiunea directă a lucrătorilor. Conchizând, se subînțelege că legiuitorul, așa cum a instituit privilegiul acțiunii directe pentru lucrătorii-persoane fizice- angajați de antreprenor împotriva beneficiarului, la fel îl va institui și pentru lucrătorii-persoane fizice- angajați de subantreprenor. Referitor la persoanele juridice care ar putea intra în raportul obligațional ca subantreprenori, argumentul se întărește prin expunerea faptului că activitatea acestora în executarea lucrării se realizează prin intermediul oamenilor, punând în lumină faptul că numai persoanele fizice efectuează activități pentru executarea lucrărilor sau prestarea serviciilor.
Al doilea argument vizează interpretarea art. 1488 din vechiul Cod civil. În acest sens, precizăm că termenul „lucrători” în înțelesul de persoane fizice titulare ale acțiunii directe în cauză nu prezintă element de noutate, fiind vehiculat în literatura de specialitate dezvoltată în baza prezentului text de lege. De asemenea, sintagma „lucrători” a fost prevăzută de legiuitor încă din 1864 în Codul civil de atunci, acesta dând curs la o enumerare limitativă în sensul de lucrători și anume, „zidari, lemnari și ceilalți lucrători (…)”.
Conotația expresiei „alți lucrători” vizează și persoanele care depun muncă intelectuală, cum ar fi inginerul constructor care este salariat al antreprenorului, pe lângă cele care depun muncă fizică în executarea contractului de antrepriză.
Uneori doctrina dezvoltată sub imperiul vechiului Cod civil, evocând acțiunea directă analizată, consideră că titularii ei sunt „muncitorii angajați de antreprenor”, astfel că termenul „muncitori” face referire în mod indubitabil doar la persoanele fizice.
O chestiune care dă curs la multe interpretări este și recunoașterea dreptului de exercitare a acțiunii directe pentru plata aceleiași sume de bani atât subantreprenorului cât și lucrătorilor săi, ipoteză care ar reprezenta un total nonsens. Astfel că înțelesul unor sintagme din doctrină cum ar fi „acțiunea directă a lucrătorilor și subantreprenorilor” nu dă naștere drepturilor subantreprenorilor în mod necondiționat fără a lua în considerare dacă aceștia au efectuat executarea lucrărilor sau prestarea serviciului prin propriii lucrători sau nu. Vom concluziona logic faptul că, subantreprenorul nu va avea acces la acțiunea directă în cauză atunci când lucrătorii săi au efectuat activitățile pentru executarea lucrării sau prestarea serviciului, deoarece numai acestora le va reveni dreptul la exercitarea acestei acțiuni.
Iar din aceste considerente, referitor la persoanele juridice având calitatea de antreprenor, reiterăm ideea conform căreia acestea nu pot desfășura activitățile necesare execuției ori prestării serviciului alături de lucrătorii lor, deoarece lucrătorii singuri sunt cei care muncesc efectiv.
O ultimă mențiune în susținerea excluderii personei juridice din sfera titularilor dreptului de exercitarea a acțiunii directe facem în sensul că legiutorul a dat de asemenea înțelesul de „persoană fizică” termenului ”persoanele” și în lumina noului Cod civil în temeiul art. 1856, astfel încât decurge o aparentă necorespundere dintre denumirea marginală a textului și conținutul acestuia, cu precizarea că denumirea marginală a textului se referă și la subantreprenorii-persoane fizice care nu angajează lucrători pentru executarea lucrării contractate și desfășoară ei înșiși activități pentru execuția acesteia ori atunci când efectuează activitățile de executare a lucrării împreună cu propriii lucrători.
2.4. Răspunderea pentru calitatea construcțiilor
Legiuitorul prevede potrivit art. 1876 din actualul Cod civil că în cursul executării contractului, beneficiarului îi este recunoscut dreptul de a controla stadiul de execuție, calitatea și aspectul lucrărilor efectuate, dar și a materialelor întrebuințate sau a altor aspecte care vizează obligațiile contractuale ale antreprenorului, cu condiția ca acesta, adică beneficiarul să nu stânjenească activitatea normală a antreprenorului. Având în vedere aceste considerente, beneficiarul îi poate comunica antreprenorului observațiile sau propunerile sale în scris, dacă nu s-a prevăzut o clauză în acest sens.
Prezentul articol mai statuează și faptul că „La finalizarea acelei părți din lucrare ce urmează a fi acoperită prin executarea ulterioară a altor lucrări sau prin montarea unor elemente de construcții, antreprenorul și beneficiarul sunt obligați să constate împreună existența părții finalizate și conformitatea acesteia cu dispozițiile legale și clauzele contractului”. Pentru efectuarea procedurii în speță, antreprenorul convoacă beneficiarul la locul executării lucrării într-un termen rezonabil care se stabilește conform uzanțelor existente, în funcție de locul situării lucrării și natura acesteia.
Având în vedere incidența situației în care beneficiarul nu se prezintă la termenul comunicat de către antreprenor în scris sau pe altă cale stipulată în contractul încheiat de părți, legiuitorul a instituit prin prezentul articol posibilitatea antreprenorului de a întocmi singur actul de constatare a lucrării ce urmează a fi acoperită.
În continuare, vom analiza obligația de informare stipulată de art. 1877 din actualul Cod civil conform căruia dacă antreprenorul constată greșeli sau lipsuri în lucrările de proiectare pe parcursul executării contractului, este obligat să comunice de urgență aceste sesizări beneficiarului și proiectantului, însoțite de propunerile de soluționare în raport de pregătirea sa profesională, alături de obligația de a cere beneficiarului să ia măsurile concordante. Legiuitorul prevede, per a contrario, posibilitatea antreprenorului de a suspenda executarea lucrărilor atunci când beneficiarul nu comunică luarea măsurilor indicate sau ia măsuri necorespunzătoare, însă îi incumbă obligația de a aduce acest lucru la cunoștința beneficiarului și a proiectantului.
Precizăm că se impune analiza prezentei obligații de informare în materia antreprizei pentru lucrări de construcție dintr-o dublă perspectivă: obligația antreprenorului de informare a beneficiarului și proiectantului despre greșelile de proiectare constatate și obligația de înștiințare a beneficiarului care incumbă nu doar antreprenorului, ci și subantreprenorului, arhitectului sau inginerului atunci când deciziile beneficiarului în procurarea materialelor sau alegerea solului, opțiunile acestuia în ceea ce privește alegerea subantreprenorilor ori a modalităților de construire ar putea provoca vicii care să atragă răspunderea persoanelor menționate anterior.
În prezenta secțiune vom face referire la termenul de „antreprenor” în sensul de persoana care execută lucrări în temeiul unei antreprize ce impune emiterea autorizației de construire în condițiile enunțate pe parcursul acestei lucrări.
Deoarece art. 1877 menționat mai sus reține în sarcina antreprenorului obligația de a înștiința beneficiarul și proiectantul atunci când antreprenorul constată erori de proiectare, considerăm imperioasă analiza activității de poriectare. Aceasta necesită cooperarea următoarelor persoane din cauza complexității sale, respectiv a arhitecților, inginerilor pentru structura de rezistență sau a instalațiilor, topografilor etc., astfel că arhitectul va guverna partea de arhitectură a proiectului, iar inginerii se vor ocupa de părțile specifice ale acesteia.
Întregul proiect este coordonat de un proiectant general, reprezentat de șeful de proiect, cel mai în măsură să îndeplinească acest rol fiind, de regulă, arhitectul. Totuși, la lucrările care au un specific preponderent ingineresc, arhitectul poate elabora doar partea de arhitectură.
Referitor la obligația antreprenorului de a notifica beneficiarul și proiectantul în cazul constatării de erori de proiectare de către acesta despre care am făcut vorbire anterior, precizăm că notificarea se impune a cuprinde trei aspecte și anume constatarea erorilor de proiectare identificate, propunerile de remediere concordante cu pregătirea profesională a antreprenorului și solicitarea beneficiarului de luare a măsurilor corespunzătoare.
Astfel, dacă beneficiarul nu comunică „de îndată” măsurile luate la sesizarea făcută de antreprenor sau măsurile luate nu sunt concordante, legiuitorul a prevăzut posibilitatea antreprenorului de a suspenda execuția lucrărilor, fiind necesară notificarea imediată a beneficiarului și a proiectantului în acest sens. Invocând obligația generală de informare a antreprenorului prevăzută de art. 1858 și 1859 din Codul civil în vigoare care statuează că aantreprenorul poate alege între continuarea contractului sau rezoluțiunea acestuia, observăm că, în domeniul antreprizei de construcții, dreptul de opțiune al antreprenorului în cazul incidenței erorilor de proiectare sau a altor lipsuri de proiectare este mai restrâns, acesta având la îndemână posibilitatea de a continua contractul ori de a suspenda executarea lucrărilor.
Luând în considerare titlul marginal al art. 1877 din actualul Cod civil, respectiv „Împrejurări care împiedică realizarea lucrărilor”, considerăm că, deși textul de lege nu prevede expres acest lucru, hotărârea de suspendare a executării lucrărilor se impune să aibă un anumit grad de gravitate a erorilor sau lipsurilor din lucrările de proiectare, care să prejudicieze efectuarea lucrărilor de antrepriză în mod eficient economic și în siguranță.
La finalizarea construcției va avea loc recepția provizorie a lucrării, iar apoi recepția finală a acesteia. Este important să menționăm că riscurile vor trece asupra beneficiarului de la data recepției provizorii efectuate la terminarea construcției, conform art. 1878 alin. (2) din Codul civil.
Recepția construcțiilor constituie certificarea realizării acestora pe baza examinării lor nemijlocite, în conformitate cu documentația de execuție și cu documentele cuprinse în cartea tehnică a construcției, respectiv documente privitoare la realizarea și exploatarea construcției. Investitorul întocmește această carte tehnică și o predă proprietarului construcției care are obligația să o păstreze și să o completeze la zi cu mențiunea că prevederile din cartea tehnică a construcției referitoare la exploatare sunt obligatorii pentru proprietar și utilizator.
Recepția lucrării se face în prezența proiectantului și a executantului, respectiv a reprezentanților de specialitate de către beneficiar în temeiul art. 17 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții.
Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții a prevăzut reguli speciale referitoare la răspunderea antreprenorului astfel:
Antreprenorul va răspunde pentru toate viciile ascunse ale construcției, ivite în termen de 10 ani de la recepția lucrării.
De asemenea, acesta va răspunde pentru viciile structurii de rezistență a clădirii, rezultate din nerespectarea normelor de proiectare și execuție, pe toată durata de existență a construcției.
Pentru viciile aparente, antreprenorul răspunde până la recepție sau numai pe durata termenului de garanție, dacă acesta a fost stabilit prin lege sau prin contract.
Nu sunt admise în contract clauze de limitare sau de înlăturare a răspunderii antreprenorului, dar sunt admise clauze de agravare a răspunderii, deoarece prin instituirea acestora vor fi apărate nu doar interesele beneficiarului, dar și interesele generale, respectiv publice (de exemplu, atunci când este afectată rezistența).
Nu în ultimul rând, răspunderea pentru vicii revine nu numai antreprenorului, dar și proiectantului (arhitectului), dacă viciul construcției provine dintr-o eroare de proiect.
Cu titlu de regulă putem enunța faptul că antreprenorul răspunde pentru viciile lucrării, în speță a construcției, împreună cu restul persoanelor responsabile.
Răspunderea persoanelor responsabile care este antrenată alături de cea a antreprenorului este reglementată de asemenea de Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, fiecare dintre aceștia fiind ținuți să răspundă în limita domeniului lor după cum urmează:
Art. 21 din prezenta lege prevede obligațiile principale ale investitorilor care se referă la: obținerea acordurilor, avizelor și autorizației de construire, verificarea proiectelor prin specialiști, verificarea execuției lucrărilor de construcții prin diriginți de specialitate, soluționarea neconformităților sau a defectelor apărute pe parcursul execuției lucrărilor, asigurarea recepției lucrărilor de construcții la terminarea lucrărilor și la expirarea perioadei de garanție, întocmirea cărții tehnice și predarea acesteia către proprietar.
Răspunderea proiectanților este reglementată de art. 22 din lege, instituind obligațiile principale ale acestora de a preciza categoria de importanță a construcției, de a asigura nivelul de calitate corespunzător prevederilor tehnice și a clauzelor contractuale, de a prezenta proiectele elaborate în fața specialiștilor stabiliți de către investitor și de a soluționa neconformitățile semnalate.
Conform art. 24 din prezenta lege, specialiștii verificatori de proiecte, responsabilii tehnici cu execuția și experții tehnici atestați vor răspunde în ceea ce privește asigurarea nivelului de calitate corespunzător cerințelor proiectului, respectiv pentru soluțiile date.
Prezenta lege prevede și o răspundere a unităților de cercetare în construcții la art. 27, potrivit căreia aceștia au obligațiile de a efectua cercetări și experimente pentru fundamentarea reglementărilor în construcții, precum și de a elabora, respectiv experimenta noi soluții și procedee în construcții.
În sprijinul celor afirmate anterior, vom prezenta Decizia nr. 2058/06.06.2006, Î.C.C.J., secția comercială. În speță, reclamanta A.I. a solicitat obligarea pârâtei SC I. SA Pitești în solidar cu pârâta SC P. SRL la plata pentru executarea lucrărilor de consolidare a imobilului situat în Pitești, județul Argeș și obligarea la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului pe durata executării lucrărilor de consolidare, evaluate provizoriu la data formulării acțiunii.
Tribunalul Dolj a admis prin sentință capătul de cerere privitor la plata contravalorii consolidării imobilului de către pârâte în solidar, reținând aceasta în temeiul art. 29 din Legea nr. 10/1995 că proiectantul, executantul, responsabilul tehnic cu execuția atestat, dirigintele de specialitate răspund potrivit obligațiilor ce le revin pentru viciile ascunse ale construcției, ivite într-un interval de 10 ani de la recepția lucrării precum și după îndeplinirea acestui termen pe toată durata de existență a construcției, pentru viciile structurii de rezistență rezultate din nerespectarea normelor de proiectare și de execuție în vigoare la data utilizării ei.
Referitor la celălalt capăt de cerere pe care l-a respins, instanța a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile privind acordarea de despăgubiri, respectiv prejudiciul nu este născut și actual.
Apelurile declarate de pârâte împotriva sentinței fondului au fost respinse ca nefondate de către Curtea de Apel Craiova, secția comercială, prin decizia nr. 280/07.10.2005.
În apel s-a reținut că dreptul la acțiune nu este prescris, întrucât reclamantul a descoperit calitatea proastă a betoanelor folosite la stâlpii de rezistență, cu prilejul efectuării unor lucrări cu ajutorul unor experți specializați în lucrări, situație atestată de expertul care a efectuat expertiza în fond. Viciile invocate sunt ascunse și aparente, și calcularea termenului de prescripție se face în raport de prevederile art. 29 din Legea nr. 10/1995.
Reclamantul intimat A.I. a probat, pe baza raportului de expertiză întocmit în cauză, că structura de rezistență a clădirii este afectată de calitatea necorespunzătoare a betoanelor.
În contra acestei decizii, pârâtele au declarat recurs. Ambele recursuri au fost respinse ca nefondate din următoarele motive:
Având în vedere temeiul juridic al acțiunii reclamantului care își are sorgintea în contractul încheiat cu pârâta , care se coroborează cu prevederile Legii nr. 10/1995, rezultă că proiectantul și-a asumat obligația de urmărire și executare a lucrărilor pe șantier.
Deși arhitectul susține că în temeiul contractului încheiat cu beneficiarul nu avea nicio responsabilitate, art. 29 din Legea nr. 10/1995 instituie răspunderea proiectantului pentru viciile ascunse ale structurii de rezistență rezultate din nerespectarea normelor de proiectare și execuție.
Înalta Curte constată că problema împărțirii răspunderii între antreprenor și arhitect se rezolvă în funcție de clauzele din contract. Iar în situația de față, considerăm că în mod corect, instanța de fond a reținut că din moment ce arhitectul, în speță SC P. SRL Pitești, a efectuat planurile construcției și s-a ocupat și de executarea lucrării, urmează a răspunde alături de antreprenor, în speță, SC I. SRL.
Prin art. 22 și art. 29 din Legea nr. 10/1995 a fost stabilită răspunderea pentru vicii, solidară a antreprenorului și arhitectului. Solidaritatea răspunderii arhitectului decurge din participarea la ridicarea construcției și din faptul că viciile au fost determinate de viciile proiectului.
Legea nr. 10/1995 prevede obligația executantului lucrărilor de construcție de a remedia, pe propria cheltuială, defectele de calitate apărute din vina sa. Regulile referitoare la calitatea în construcții, stabilită de prezenta lege, prevăd în cadrul răspunderii pentru neexecutare culpabilă a lucrării, obligarea antreprenorului la executarea lucrării sau executarea în contul debitorului/antreprenorului cu autorizarea justiției, modalitatea răspunderii rămânând la latitudinea beneficiarului lucrării.
Instanța mai reține că pentru angajarea răspunderii, beneficiarul va dovedi numai existența viciului, astfel că culpa contractuală a arhitectului este prezumată, iar sarcina probei aparține acestuia din urmă, pentru a dovedi existența unei cauze străine exoneratoare de răspundere.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte a respins ca nefondate ambele recursuri, menținând legală decizia atacată.
Potrivit art. 1879 din Codul civil actual, exonerarea de răspundere a arhitectului, inginerului, antreprenorului și subantreprenorului operează în urmatoarele ipoteze:
1. Dacă arhitectul și inginerul fac dovada faptului că viciile lucrării nu rezultă din deficiențe ale expertizelor sau planurilor pe care le-au furnizat sau din vreo lipsă de diligență în coordonarea sau supravegherea lucrărilor;
2. Dacă antreprenorul sau subantreprenorul fac dovada faptului că viciile rezultă din deficiențele expertizelor sau planurilor arhitectului ori ale inginerului ales de către beneficiar;
3. Dacă subantreprenorul face dovada faptului că viciile rezultă din deciziile antreprenorului;
4. Dacă arhitectul, inginerul, antreprenorul sau subantreprenorul fac dovada faptului că viciile lucrării rezultă din deciziile impuse de beneficiar în alegerea solului sau a materialelor, ori, după caz, în alegerea subantreprenorilor, a experților ori a metodelor de construire.
Codul civil prevede prin primele trei situații de mai sus , o prezumție de culpă în sarcina arhitectului, antreprenorului, respectiv subantreprenorului, iar această prezumție va putea fi răsturnată doar prin dovedirea circumstanțelor menționate.
Precizăm că ultimul caz prevăzut mai sus va impune exonerarea de răspundere pentru viciile lucrării doar dacă s-a făcut notificarea prealabilă a beneficiarului în ceea ce privește viciile care au putut fi prevăzute pe timpul derulării activităților de executare a lucrării.
Considerăm că se impune să tratăm în cele ce urmează și prescripția dreptului la acțiune în materie de antrepriză pentru lucrări de construcții.
La data primei reglementări în materie, Codul civil de la 1864 conținea numai regula cuprinsă în art. 1483, potrivit căreia răspunderea era antrenată față de client în decurs de 10 ani de la data predării edificiului dacă acesta se dărâma sau amenința cu dărâmarea, însă după devastatorul cutremur din 1977 s-a adoptat o lege specială, Legea nr. 8/1977 privind asigurarea durabilității, siguranței în exploatare, funcționalității și calității construcțiilor, care a păstrat termenul general de garanție de 10 ani, extins însă pentru toată durata de serviciu normată pentru viciile rezultând din neîncrederea construcției în gradul de seismicitate aprobat (art. 90). În perioada următoare, post1989, prima reglementare în materie, care a și abrogat Legea nr. 8/1977, a fost O.G. nr. 2/1994 privind calitatea în construcții, care, în ordinea de idei care ne interesează aici, a păstrat termenul de garanție de 10 ani, precum și pe cel extins la „durata de existență a construcției”, a lărgit sfera persoanelor care au obligația de a realiza și menține exigențele de performanță, ca rezistența și stabilitatea, siguranța în exploatare etc., urmând apoi în sfârșit o lege specială-Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții.
Evenimentul care marchează începutul curgerii prescripției răspunderii pentru viciile lucrării este recepția lucrării. Art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 273/1994 privind aprobarea Regulamentului de recepție a lucrărilor de construcții și instalații, recepția reprezintă „actul prin care investitorul declară că acceptă, preia lucrarea cu sau fără rezerve și că aceasta poate fi dată în folosință”, certificând „faptul că executantul și-a îndeplinit obligațiile în conformitate cu prevederile contractului și ale documentației de execuție”.
După cum am arătat deja în prezenta lucrare, recepția construcției se face în două etape, respectiv recepția provizorie la terminarea lucrării care determină momentul de transfer al riscurilor de la antreprenor la beneficiar și recepția finală, la expirarea perioadei de garanție stipulată prin contract, această ultimă etapă a recepției construcției stabilind începutul curgerii prescripției dreptului la acțiune al beneficiarului pentru viciile aparente ale construcției.
Un caz aparte îl constituie identificarea anumitor vicii de către beneficiar odată cu recepția finală a construcției, situație în care prin procesul-verbal de recepție finală, beneficiarul va acorda antreprenorului un termen pentru remedierea viciilor constatate. Prescripția dreptului la acțiune al beneficiarului pentru viciile aparente ale lucrării va începe să curgă, în speță, de la expirarea termenului prevăzut în procesul-verbal menționat anterior.
Referitor la prescripția dreptului la acțiune pentru viciile lucrării de proiectare, aceasta va curge în același timp cu prescripția dreptului la acțiune pentru viciile lucrării executate de antreprenor. Cu titlu de excepție, consemnăm situația în care viciile lucrării de proiectare au fost descoperite mai înainte, ceea ce va duce la curgerea termenului de prescripție de la data descoperirii viciilor.
În ceea ce privește dreptul clientului la acțiunea în răspundere pentru vicii ascunse, potrivit art. 2531 din noul Cod civil, prescripția dreptului la acțiune pentru viciile ascunse începe să curgă:
În cazul unei lucrări executate, alta decât o construcție, prescripția va curge de la împlinirea unui an de la data recepției finale a lucrării, în afara cazului în care viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripția va începe să curgă de la data descoperirii.
În cazul unei construcții, prescripția va curge de la împlinirea a 3 ani de la data recepției finale a construcției, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripția va începe să curgă de la data descoperirii.
Se impune să menționăm că pentru executarea unor lucrări curente, termenele sunt mai reduse, respectiv de 3 luni pentru construcții și de o lună pentru alte lucrări.
În susținerea afirmațiilor enunțate, vom învedera Sentința comercială nr. . 10103/26.10.2011, Judecătoria Pitești conform căreia, prin acțiunea introdusă la data de 07.11.2008, reclamanții S.G. și S.A., au chemat în judecată pe pârâta SC M. SRL, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea acesteia din urmă la plata despăgubirilor ca urmare a executării necorespunzătoare a lucrărilor de construcție efectuate de aceasta la locuința petenților.
Instanța a respins excepția prescripției în ceea ce privește viciile ascunse, respectiv a admis în parte excepția prescripției în ceea ce privește viciile aparente, dar numai în ceea ce privește burlanul din tablă zincată.
S-a reținut că viciile aparente ale unei construcții sunt cele care puteau fi observate la predare, cu obișnuita atenție a părților, în acest caz, termenul de prescripție fiind cel stabilit prin art. 1 alin. (1) și art. 3 alin. (1) din din Decretul nr. 167/1954, de 3 ani.
De asemenea, instanța a mai reținut că reclamanții au introdus cererea de chemare în judecată la data de 07.11.2008, iar conform procesului–verbal de recepție cu nr. 117/11.02.2005, încheiat între pârâtă și reclamantă, încă de la data de 11.02.2005 s-a predat posesia asupra construcției edificată de către intimată, moment la care se puteau observa eventualele lipsuri aparente (vicii) și aveau posibilitatea acționării în judecată, ceea ce însă nu au făcut.
Astfel, în ceea ce privește calitatea de vicii aparente, raportat la conținutul raportului de expertiză efectuat de către expertul C.C., instanța fondului a reținut că, burlanul din tablă zincată se poate include în această categorie, iar nu și celelalte vicii, situație în care, pentru această lucrare, s-a împlinit termenul de prescripție de 3 ani, instanța admițând excepția prescripției dreptului material la acțiune.
În ceea ce privește viciile ascunse, instanța de fond a constatat că acestea au fost identificate de către expert, prin raportul de expertiză , și redate pe larg în conținutul hotărârii.
S-a motivat în sensul că pentru aceste vicii ascunse, ca fiind acelea care nu pot fi descoperite la predare, cu mijloace obișnuite, dar a căror cauză este prezentă în momentul predării bunului, sunt incidente dispozițiile art. 11 din Decretul nr. 167/1954, conform cărora prescripția „începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrării. Prescripția acțiunii privind viciile unei construcții, începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea a trei ani de la predare”.
S-a reținut că textul are în vedere două momente alternative de la care poate începe să curgă prescripția, respectiv: un moment subiectiv (data descoperirii viciilor) și un moment obiectiv (expirarea termenului de 3 ani de la predare). Acest din urmă termen nu este de prescripție, ci termen de garanție legală, cu caracter subsidiar, în sensul că expirarea sa marchează momentul obiectiv al începerii termenului de prescripție (atunci când nu intervine alt termen de garanție). Astfel, termenul de 3 ani impus de dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1954, începe să curgă numai după trecerea celui de garanție legală de 3 ani, iar nu concomitent. Observând data predării bunului (11.02.2005) și data introducerii cererii de chemare în judecată, instanța fondului a stabilit că nu este incidentă sancțiunea prescripției.
A stabilit, de asemenea, că pentru construcția edificată de intimată sunt incidente disp. art. 29 din Legea nr. 10/1995, respectiv: „Proiectantul, specialistul verificator de proiecte atestat, fabricanții și furnizorii de materiale și produse pentru construcții, executantul, responsabilul tehnic cu execuția atestat, dirigintele de specialitate, expertul tehnic atestat răspund potrivit obligațiilor ce le revin pentru viciile ascunse ale construcției, ivite într-un interval de 10 ani de la recepția lucrării, precum și după împlinirea acestui termen, pe toată durata de existență a construcției, pentru viciile structurii de rezistență rezultate din nerespectarea normelor de proiectare și de execuție în vigoare la data realizării ei”.
Pârâta este executantul construcției și conform prevederilor de mai sus răspunde, raportat la obligațiile asumate, pentru viciile ascunse ale construcției ivite într-un interval de 10 ani de la recepția lucrării.
Reținând că termenul de prescripție incident în cauză este cel de 10 ani, iar nu cel de 3 ani, instanța fondului a respins excepția prescripției în ceea ce privește viciile ascunse.
Sub aspectul fondului cauzei, instanța a reținut că între părți s-a încheiat contractul de antrepriză nr. 103/07.06.2004, iar lucrările nu au fost executate corespunzător.
Considerăm că instanța a reținut în mod corect soluția menționată, deoarece burlanul de tablă zincată intră în categoria viciilor ascunse, iar termenul de prescripție aplicabil este cel de 10 ani de la recepția lucrării, concluzionând logic atragerea răspunderii pârâtei.
CAPITOLUL III
COMPARAȚIE ÎNTRE DISPOZIȚIILE NOULUI COD CIVIL ȘI LAE CODULUI CIVIL DE LA 1864 PRIVIND CONTRACTUL DE ANTREPRIZĂ
Prin prevederile noului Cod civil care privesc contractul de antrepriză, legiuitorul instituie aspecte noi vis-a-vis de regulile statuate de Codul civil de la 1864, prin codificarea unor situații care, până în momentul de față, au făcut obiectul numai a unor interpretări doctrinare, respectiv jurisprudențiale.
Noul Cod civil instituie reguli comune aplicabile contractului de antrepriză în general, dar și reguli speciale aplicabile contractului de antrepriză pentru lucrări de construcții.
3.1. Reguli comune aplicabile contractului de antrepriză în general
Încă de la început considerăm că se impune să menționăm lipsa reglementării antreprizei ca un capitol distinct în Codul civil de la 1864, motiv pentru care aceasta era prevăzută în Titlul VII care cuprindea reglementări referitoare la contractul de locațiune.
În acest sens, potrivit definiției date de art. 1413 alin. (5) antrepriza constituia luarea săvârșirii unei lucrări drept un preț determinat, când materialul se dă de acela pentru care se execută lucrarea. Erau făcute trimiteri și la alte texte din Codul civil, dar care în esență reglementau contractul de locațiune, astfel că, în opina noastră, contractul de antrepriză nu avea o reglementare proprie.
Spre deosebire de definiția dată în Codul civil de la 1864, Codul civil actual prevede contractul de antrepriză definit ca fiind acel contract în baza căruia „antreprenorul se obligă ca, pe riscul său, să execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preț”, conform art. 1851 alin. (1).
Noul Cod civil alocă un capitol întreg pentru reglementarea contractului de antrepriză, astfel că elementele de noutate sunt numeroase.
Acestea vizează subantrepriza, obligația de recepție a lucrării, garanția contra viciilor și pentru calitățile convenite, ipoteca legală, încetarea antreprizei, prețul lucrării executate, delimitarea contractului de antrepriză față de contractul de vânzare-cumpărare și acțiunea directă a lucrătorilor după cum urmează:
Una dintre noutățile prevăzute de Codul civil în vigoare față de cel de la 1864 privește codificarea subantreprizei ca și contract distinct, tratat individual. În comparație cu prevederile Codului civil de la 1864 care sunt prevederi implicite, legiuitorul statuând doar că „Întreprinzătorul răspunde de lucrările personalor ce a întrebuințat” prin art. 1487, noul Cod civil stipulează în mod expres posibilitatea antreprenorului de a încredința executarea întregii lucrări contractate sau doar a unor părți din aceasta, respectiv posibilitatea de a încredința prestarea serviciilor contractate unuia sau mai multor subantreprenori, cu excepția cazului în care părțile au încheiat contractul de antrepriză luând în considerare persoana antreprenorului, respectiv aptitudinile acestuia, conform caracterului intuitu personae despre care am făcut vorbire în prezenta lucrare.
Obligația de recepție a lucrării este un alt element de inovație al Codului civil actual față de Codul civil de la 1864, instituită prin art. 1862 potrivit căreia beneficiarul contractului de antrepriză se obligă să verifice lucrarea contractată și executată de antreprenor într-un timp rezonabil și să o recepționeze sau, după caz, să o ridice. Este adevărat că termenul în care beneficiarul este obligat să efectueze recepția nu este stabilit în cel mai fericit mod, sintagma „timp rezonabil” fiind una nu prea concretă, specificând doar că acesta trebuie să țină cont de „natura lucrărilor și uzanțelor din domeniu”.
Anterior, pe vechiul Cod civil, art. 1482 stipula doar că verificarea lucrului se face pe părți și că se consideră făcută pentru toate părțile plătite atât timp cât comitentul plătește antreprenorului în proporția lucrului făcut, atunci când lucrul în speță se măsoară sau cuprinde mai multe bucăți.
Legiuitorul prevede în mod expres că riscul lucrului aparține antreprenorului pe perioada în care lucrarea nu a fost predată beneficiarului, adică nu a fost realizată recepția lucrării sau, dacă beneficiraul, fără motive temeinice, nu se prezintă sau nu comunică neîntârziat antreprenorului rezultatul lucrării, lucrarea considerându-se recepționată fără rezerve, acest fapt fiind menționat cu titlu de sancțiune pentru beneficar.
Codul civil de la 1864 reglementa expres numai răspunderea antreprenorului în cadrul antreprizei pentru lucrări de construcții la vechiul art. 1483, spre deosebire de actualul Cod civil care stipulează garanția antreprenorului pentru vicii și pentru calitățile convenite în contractul încheiat la art. 1863.
Ipoteca legală este de asemenea un element de noutate prevăzut de Codul civil în vigoare la art. 1869 prin care se instituie o ipotecă legală a antreprenorului asupra lucrării pentru garantarea plății prețului datorat pentru lucrare, constituită și conservată în condițiile legii. În cazul lucrărilor de construcții, beneficiază de ipotecă legală și arhitecții și antreprenorii, însă numai în limita sporului de valoare realizat. Această ipotecă legală își găsește sediul juridic și la art. 2386 din noul Cod civil.
În Codul civil de la 1864, decesul „meseriașului, arhitectului sau întreprinzătorului” reprezenta regula de încetare a contractului de antrepriză potrivit art. 1485, însă conform Codului civil actual, prin art. 1871 legiuitorul a statuat că, în cazul în care antreprenorul decedează sau devine, fără culpa sa, incapabil de a finaliza lucrarea sau de a presta serviciul, contractul încetează numai dacă acesta a fost încheiat în considerarea aptitudinilor personale ale antreprenorului, respectiv dacă antrepriza a fost încheiată intuitu personae.
Referitor la acest aspect, noul Cod civil, în speță art. 1870, a făcut vorbire și de situația decesului beneficiarului, stipulând că acesta nu este temei de încetare a contractului „decât dacă aceasta face imposibilă sau inutilă executarea sa”.
Prețul antreprizei face obiectul unui element de inovație în lumina noului Cod civil privind reglementarea expresă a acestuia în sensul criteriilor de stabilire a acestuia atunci când părțile nu au inserat clauze referitoare la preț în contractul de antrepriză încheiat.
Dacă pe vechiul Cod civil, legiuitorul prevedea prin art. 1486 că beneficiarul trebuie să plătească antreprenorului „în proporția prețului defipt prin convenție, valoarea lucrărilor făcute și aceea a materialelor pregătite”, pe actualul Cod civil, legiuitorul face referiri exprese prin art. 1854 în ceea ce privește prețul antreprizei și prevede condițiile pe care acesta trebuie să le îndeplinească pentru a fi legal, respectiv seriozitatea și suma determinată sau determinabilă, impunându-se a consta într-o sumă de bani, bunuri sau prestații. Inovația incidentă în speță este reprezentată de ipoteza în care prețul nu ar fi prevăzut printr-o clauză contractuală în convenție, prezentul articol stipulând că se va datora de către beneficiar „prețul prevăzut de lege ori calculat potrivit legii sau, în lipsa unor asemenea prevederi legale, prețul stabilit în raport cu munca depusă și cheltuielile necesare pentru executarea lucrării ori prestării serviciului”, oricare dintre aceste teze impunându-se a ține cont de uzanțele existente.
Delimitarea antreprizei de vânzare primește o conotație nouă în lumina actualului Cod civil, deoarece se va interpreta voința părților cu privire la caracterul principal sau subsidiar al lucrărilor care fac obiectul contractului și, de asemenea, se va ține cont de valoarea bunurilor furnizate de către antreprenor, conform art. 1855 din prezentul cod.
O reglementare ce constituie inovație și care va avea un impact semnificativ asupra raporturilor părților din contract din punct de vedere practic și cu implicații juridice majore, o reprezintă posibilitatea lucrătorilor de a promova acțiune directă împotriva beneficiarului în măsura în care aceștia nu sunt plătiți de către prestator. Astfel, se generalizează acțiunea directă a lucrătorilor împotriva beneficiarului lucrării, până la concurența sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acțiunii, pe când în Codul civil de la 1864 această acțiune era reglementată doar în materia antreprizei pentru lucrări de construcții.
Un alt element de noutate adus de actualul Cod civil este reglementarea obligației de informare în sarcina antreprenorului. O instituire cu obiectiv asemănător exista în stadiu embrionar în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, care enumera printre datoriile principale ale executanților, obligația de a sesiza investitorii „asupra neconformităților și neconcordanțelor constatate în proiecte, în vederea soluționării” potrivit art. 23 lit. a) din prezenta lege. Mecanismul aferent obligației de informare reglementată de Codul civil presupune următoarele etape care, vor fi sau nu toate parcurse, în funcție de conduita părților:
În prima etapă, intervine elementul generator al obligației antreprenorului de a informa „fără întârziere” beneficiarul, respectiv „normala executare a lucrării, trăinicia ei sau folosirea potrivit destinației acesteia ar fi primejduită din cauza: materialelor procurate sau a celorlalte mijloace pe care, potrivit contractului, beneficiarul le-a pus la dispoziție, instrucțiunilor necorespunzătoaredate de beneficiar ori existenței sau ivirii unor împrejurări pentru care antreprenorul nu este ținut să răspundă”.
Nimic nu împiedică părțile să prevadă în contract și alte ipoteze care să declanșeze obligația antreprenorului de informare.
A doua etapă impune beneficiarului obligația de a lua măsurile necesare „într-un termen potrivit cu împrejurările”.
Astfel, dacă beneficiarul își execută obligația, atunci contractul de antrepriză își va continua cursul normal. Per a contrario, va interveni a treia etapă pe care urmează să o prezentăm.
Dacă beneficiarul fie nu ia măsurile necesare, fie nu le ia într-un termen potrivit cu împrejurările, se pot ivi următoarele situații: antreprenorul va avea un drept de opțiune, cu notificarea beneficiarului în mod obligatoriu în acest sens, între rezilierea contractului sau continuarea executării contractului pe riscul beneficiarului sau, a doua ipoteză vizează obligația antreprenorului de a cere rezilierea contractului dacă lucrarea „ar fi de natură să amenințe sănătatea sau integritatea corporală a persoanelor”. Încălcarea ultimei situații menționate de către antreprenor atrage sancțiunea preluării riscului și răspunderea pentru prejudiciile cauzate inclusiv terților.
În esență, observăm că reglementarea obligației de informare în sarcina antreprenorului, pe parcursul executării contractului de antrepriză, nu este altceva decât o consacrare a obligației de cooperare dintre părți pe tot parcursul derulării contractului, expresie a solidarismului contractual.
Un aspect deosebit la care vom face referire având în vedere obligația de informare a antreprenorului este sancțiunea instituită prin art. 1859 alin. (2) din noul Cod civil pentru nesocotirea de către antreprenor a obligației de a cere rezilierea contractului de antrepriză. Sancțiunea vizează preluarea riscului de către antreprenor și răspunderea acestuia pentru viciile cauzate terților.
Pentru operarea sancțiunii considerăm că se impune a succede următorul șir de evenimente: beneficiarul este informat de antreprenor în temeiul art. 1858 din actualul Cod civil, dar acesta nu ia măsurile necesare într-un termen potrivit cu împrejurările, ceea ce duce la devenirea lucrării de natură să amenințe sănătatea sau integritatea corporală a persoanelor cu coroborarea pasivității antreprenorului în sensul că acesta nu cere rezilierea contractului conform art. 1859 alin. (2).
Observăm astfel că rezilierea reprezintă, în speță, un mijloc de protecție al unui interes general și nu un remediu pentru neexecutarea unei obligații prevăzute în contract în sensul art. 1516 din Codul civil.
Precizăm că sancțiunea despre care am făcut vorbire, și anume cea aplicabilă antreprenorului pentru nerespectarea obligației de a rezilia contractul constând în preluarea riscului și răspunderea pentru prejudiciile produse terților, impune câteva specificații.
În primul rând, față de beneficiar, răspunderea antreprenorului va fi contractuală. În legătură cu aceasta considerăm că la stabilirea cuantumului despăgubirilor va fi avută în vedere și conduita beneficiarului ulterior informării acestuia de către antreprenor, mai exact pasivitatea beneficiarului și neluarea măsurilor necesare într-un termen potrivit cu împrejurările. În acest sens, relevante sunt și prevederile art. 1534 alin. (1) din Codul civil conform căruia „dacă, prin acțiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producere prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua corespunzător (…)”, text amplasat în reglementarea generală a obligațiilor, care permit diminuarea despăgubirilor datorate de debitor (antreprenorul) în măsura în care creditorul (beneficiarul) a contribuit la producerea prejudiciului. După cum s-a apreciat în doctrină, articolul amintit dă expresie obligației de cooperare a părților contractante în vederea unei bune executări a contractului.
În al doilea rând, antreprenorului îi va fi antrenată și o răspundere delictuală. Pe considerentele menționate anterior, respectiv contribuția beneficiarului la producerea prejudiciului, precizăm că în această situație poate fi pusă în lumina măsura în care beneficiarul este liberat de obligația de a dezdăuna terții. Având în vedere faptul că beneficiarul a avut o anumită contribuție la producerea daunelor prin neluarea măsurilor necesare ulterior informării de către antreprenor, se poate pune problema răspunderii solidare a beneficiarului cu antreprenorul față de terții prejudiciați, deoarece, potrivit art. 1382 din Codul civil, „cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat”.
3.2. Reguli speciale aplicabile antreprizei pentru lucrări de construcții
Noțiunea de antrepriză pentru lucrări de construcții primește o conotație nouă în lumina Codului civil intrat în vigoare la 11 octombrie 2011, în sensul că, dacă până atunci, Codul civil de la 1864 nu reglementa distinct și expres antrepriza pentru lucrări de construcții față de antrepriza generală, actualul cod stipulează expres la art. 1874 faptul că aceasta impune executarea de lucrări de către antreprenor care, potrivit legii, necesită eliberarea de autorizației de construire.
Controlul executării lucrărilor de către beneficiar este altă noutate introdusă de actualul Cod civil prin art. 1876, care instituie posibilitatea beneficiarului de a controla stadiul execuției lucrării pe parcursul desfășurării acesteia, fără a stânjeni însă activitatea normală a antreprenorului. Este reglementată de asemenea, obligația antreprenorului și a beneficiarului de a verifica împreună anumite părți din lucrare finalizate care urmează a fi acoperite prin executarea ulterioară a altor lucrări sau prin montarea unor elemente de construcții.
O altă inovație care nu era stipulată de vechiul Cod civil este momentul transmiterii riscurilor, cu mențiunea că acestea vor trece asupra beneficiarului de la data recepției provizorii la terminarea lucrărilor conform art. 1878 din actualul Cod civil.
Prescripția dreptului la acțiune pentru vicii face obiectul unui alt element de noutate în lumina Codului civil în vigoare prin art. 1880, respectiv începutul acesteia. Codul civil prevede că prescripția dreptului la acțiune pentru vicii aparente începe să curgă de la data recepției finale, sau după caz, de la data împlinirii termenului acordat antreprenorului prin procesul-verbal de recepție finală pentru înlăturarea viciilor constatate.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
În urma studiului aprofundat pe parcursul prezentei lucrări de licență, întemeiată pe contractul de antrepriză, respectiv pe contractul de antrepriză pentru lucrări de construcții cu precădere, am reușit să realizăm și o comparație între dispozițiile Codului civil de la 1864 și ale noului Cod civil intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, care ne interesează în mod special.
Intrarea în vigoare a noului Cod civil a stârnit multe controverse în ceea ce privește contractul de antrepriză, cu atât mai mult cu cât luăm în considerare faptul că vechiul Cod civil nu prevedea o reglementare distinctă, într-un capitol propriu antreprizei.
Schimbările și noutățile introduse și impuse de legiuitor prin intermediul actualului Cod civil, față de vechea reglementare, deși păstrează sensul de bază, în opinia noastră, pentru majoritatea termenilor din domeniu, uneori lasă loc de interpretare astfel încât considerăm că, de-a lungul timpului, practica judiciară nu va fi una uniformă.
În susținerea celor afirmate, vom face trimitere la acțiunea directă a lucrătorilor pe care am analizat-o pe parcursul acestei lucrări prin prisma noului Cod civil, secțiune în care am evidențiat opiniile contradictorii ale doctrinarilor și jurisprudență care susțin și recunosc calitatea de titular al acțiunii directe pentru persoana juridică, respectiv care se opun cu îndârjire acestei interpretări și exclud în mod indubitabil posibilitatea și accesul persoanei juridice la aceasta acțiune.
Din punctul nostru de vedere, interpretarea sintagmei „persoanele” instituită de legiuitor în actualul Cod civil se impune prin analiza dispozițiilor Codului civil de la 1864 care făcea referire la persoanele fizice prin calitatea lor de lucrători, muncitori care depun o muncă fizică, manuală, propriu-zisă.
În consecință, considerăm că textul de lege astfel formulat impune restricționarea accesului persoanelor juridice în calitatea lor de subantreprenor la acțiunea directă.
Această concluzie o putem deduce și din principiul general acceptat conform căruia subantrepriza este guvernată de aceleași principii ca și antrepriza, astfel că rezultă logic posibilitatea lucrătorilor folosiți de subantreprenor de a se prevala de acțiunea directă împotriva beneficiarului antreprizei. Deoarece persoanele juridice care au calitatea de subantreprenor nu pot executa lucrarea decât prin intermediul persoanelor fizice care vor depune efectiv munca fizică, vom deduce concluzia logică prin care persoanele juridice-subantreprenor nu pot uza de acțiunea directă de care facem vorbire. Per a contrario, dacă subantreprenorii-persoane juridice ar avea acces la această acțiune directă, persoanelor fizice care depun munca porpriu-zisă în calitatea lor de lucrători angajați de subantreprenorii-persoane juridice li se va nega automat și nejustificat dreptul la acțiunea directă în cauză. Din aceste considerente, preferăm să acceptăm ca valabilă prima interpretare și să excludem a doua ipoteză, pentru că ne îndoim că aceea ar fi fost intenția legiuitorului.
O altă concluzie logică ce se subînțelege în situația de față face referire la accesul subantreprenorilor la acțiunea directă, posibilitate conferită numai prin întrunirea cumulativă a condițiilor pe care le prezumăm din cele menționate anterior, și anume calitatea de persoană fizică a subantreprenorului și desfășurarea activității propriu-zise în calitate de „lucrător” a acestuia.
Problema teoretică pe care am expus-o mai sus are implicații practice importante, deoarece condițiile de criză economico-financiară duc la intrarea în insolvență a marilor societăți de construcții, societăți care au încheiat contracte de antrepriză ca urmare a câștigării unor proceduri de achiziție publică. Din aceste considerente, ne vom confrunta cu dilema recunoașterii dreptului subantreprenorului-persoană juridică, ce are contract doar cu antreprenorul general, de a accesa acțiunea directă împotriva autorității contractante ori negării acestui drept cu consecința suportării concursului tuturor creditorilor antreprenorului general aflat în insolvență.
Deoarece am formulat mai sus poziția noastră în legătură cu interpretarea contradictorie a titularului acțiunii directe, mai facem doar mențiunea că textul art. 1856 din noul Cod civil ar trebui reformulat pentru a clarifica orice dubiu și propunem de lege ferenda instituirea acțiunii directe a subantreprenorilor-persoane fizice pe temeiul pe care l-am amintit anterior, dar și a subantreprenorilor-persoane juridice, însă acest lucru să fie posibil doar pentru partea din preț care exclude costul muncii depuse de lucrători.
În lumina vechiului Cod civil de la 1864, luând în considerare silința de reglementare depusă de către redactorii Codului civil aflat în vigoare, inclusiv asupra aspectelor analizate care fac referire la contractul de antrepriză, putem aprecia noul Cod civil ca fiind o reușită. Însă se impune o oarecare precauție în interpretarea legislației, deoarece soluțiile prevăzute de legiuitor sunt cu precădere noi față de reglementarea anterioară, iar dispozițiile preluate din alte coduri de legi sunt uneori doar parțiale. Inevitabil, din cauză că legislația lasă loc de interpretare după cum am arătat deja, acest aspect va duce la apariția unei jurisprudențe neuniforme și ne va lipsi involuntar de confortul pe care l-ar putea prezenta o doctrină stabilă.
Finalizând, ne dorim ca prezenta lucrare să fie un punct de refeință util pentru clarificarea interpretărilor contradictorii a dispozițiilor legale pe care le-am tratat în studiul nostru.
Anexa nr. 1
Model de contract de antrepriză în lumina noului Cod civil
CONTRACT DE ANTREPRIZĂ
1. PĂRȚILE:
S.C. ……. ………………………..persoană juridică română, cu sediul în ………………, înregistrată în registrul comerțului sub nr. ………., având cod unic de înregistrare …….. , reprezentată de ……………., în calitate de Executant
și
S.C. ……. ………………………..persoană juridică română, cu sediul în ………………, înregistrată în registrul comerțului sub nr. ………., având cod unic de înregistrare …….. , reprezentată de ……………., în calitate de Beneficiar
CAP. II OBIECTUL CONTRACTULUI
2.1 Executantul se obligă să execute, în termenele și condițiile stabilite la art. 4 din prezentul contract, lucrări de reparații (completări și consolidări) asupra unei suprafețe de 2000 mp. de pardoseala supraînălțată la obiectivul aparținând Beneficiarului, situat în București, Str. Ceasornicului nr. 17 sector 1.
2.2 Beneficiarul se obligă să recepționeze și să permită montarea obiectelor menționate la pct. 2.1 din contract; de asemenea, se obligă să achite contravaloarea prestațiilor stabilite la pct. 2.1 în condițiile stabilite prin prezentul contract și să depună toate diligențele pentru păstrarea în bune condiții a acestor bunuri până la achitarea prețului conform contractului.
CAP III. CLAUZE PRIVIND PLATA PREȚULUI
3.1 Prețul total al contractului este de …. Euro.
3.2 Plata prețului se face de către Beneficiar în echivalent lei la cursul BNR, din ziua emiterii facturii, în termen de 7 zile de la finalizarea / recepția lucrărilor.
CAP IV. TERMENE ȘI CONDIȚII DE EXECUȚIE
4.1 Termenul pentru execuția integrală a lucrărilor este de 30 de zile de la predarea frontului de lucru pe baza de proces-verbal de predare-primire prin care să se constate îndeplinirea condițiilor necesare executării contractului.
4.2. Beneficiarul nu va putea solicita Executantului să înceapă executarea lucrării mai înainte de îndeplinirea obligațiilor stipulate în art. 4.1.
4.3 La finalizarea lucrării, parțile contractante vor încheia procese-verbale în care va fi consemnată starea lucrărilor executate, precum și orice diferență calitativă / cantitativă, părțile stabilind totodată, de comun acord, și eventualele modalități de remediere.
CAP V. GARANȚII
5.1 Termenul de garanție pentru vicii ascunse este de 24 luni de la data țncheierii procesului-verbal de receptie a lucrărilor țncheiat de părți .
5.2 Executantul nu acordă garanții:
– când Beneficiarul intervine cu modificări asupra obiectelor fără consimțământul scris al Executantului;
– când deteriorarea obiectelor este cauzată de manipularea incorecta, de loviri sau alte cauze neimputabile Executantului ;
– în situația uzurii normale, produsă de exploatarea obiectelor montate.
CAP. VI. OBLIGAȚIILE PĂRȚILOR
6.1. Executantul se obligă:
a) să execute lucrarea la care s-a angajat, în termenele stabilite cu Beneficiarul;
b) să efectueze, în perioada termenului de garanție, remedierea eventualelor defecțiuni survenite la lucrările efectuate, numai dacă aceste defecțiuni se datorează exclusiv culpei prestatorului;
c) să încheie împreună cu reprezentantul Beneficiarului procesul-verbal de predare-primire a lucrărilor angajate.
d) să garanteze calitatea montajului și curățenia la locul de muncă (ridicarea gunoaielor).
6.2. Beneficiarul se obligă:
a) să plăteasca prețul lucrării la termenele și în condițiile stabilite în contract;
b) să încheie procesul-verbal de predare-primire la terminarea lucrărilor angajate cu Executantul.
c) să asigure frontul de lucru conform cerințelor Executantului, liber de orice alte materiale de construcție care nu vor fi folosite la lucrarea obiect al prezentului contract;
d) să se asigure ca in toata perioada executării lucrării, în același spațiu de lucru nu se vor executa alte lucrări de construcții sau de altă natură care vor putea afecta calitatea lucrărilor sau timpul de executie. În caz contrar, Executantul este exonerat de orice răspundere derivând din prelungirea termenului de execuție, putând sista execuția lucrărilor până la finalizarea lucrărilor angajate în același spațiu de lucru.
CAP VII . RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ
7.1 Pentru neexecutarea în tot sau în parte, pentru executarea necorespunzatoare ori cu întarziere a obligațiilor prevăzute în prezentul contract, părțile datorează penalități după cum urmează:
– Executantul datorează penalități de 0.15 % pe zi calculate din valoarea neexecutată a contractului;
– Beneficiarul datorează penalități de 0.15 % pe zi calculate din valoarea obligației neachitate.
CAP 8. FORȚA MAJORĂ
8.1 Forța majoră apară de raspundere partea care o invocă. Prin caz de forță majoră se înțeleg împrejurările care au intervenit după încheierea contractului imprevizibile și independente de voința părților (stare de război sau de necesitate, calamități naturale, întreruperea alimentării cu energie electrică pentru o perioadă mai mare de 6 ore, etc.).
8.2 Partea care invocă forța majoră are obligația să o aducă la cunoștința celeilalte părți, în scris, în maxim 3 zile de la data la care a cunoscut existența acesteia, dovada forței majore urmând a fi comunicată în termen de 15 zile cu începere din aceeași dată.
8.3 Dacă împrejurările sus-arătate și consecințele acestora durează mai mult de 30 de zile, fiecare parte contractantă poate renunta la executarea contractului pe mai departe comunicând în scris această intentie.
8.4 În acest caz, nici una din părți nu are dreptul să solicite despăgubiri de la cealaltă parte, dar fiecare parte este obligată să-și onoreze toate obligațiile corespunzătoare prestațiilor executate până la această dată.
CAP IX. LITIGII
9.1 Părțile vor încerca să rezolve pe cale amiabilă toate litigiile născute în legatură cu încheierea, executarea, modificarea, încetarea prezentului contract.
9.2 În cazul în care litigiile dintre părți nu se soluționează pe cale amiabilă, acestea se vor adresa instanțelor judecătorești aflate în raza municipiului Bucuresti, competente material să soluționeze litigiul astfel intervenit.
CAP X. ALTE CLAUZE
10.1 Orice modificare a prezentului contract este valabilă numai în condițiile încheierii unui act adițional de către părțile contractante.
10.2 Pentru suplimentarea lucrărilor executate sau pentru lucrări a căror necesitate rezultă din executarea prezentului contract, părțile vor încheia acte adiționale în care vor prevedea condițiile de executare a acestora.
10.3 Încheiat în 2 (două) exemplare, câte unul pentru fiecare parte contractantă, azi,……………, în București.
EXECUTANT; BENEFICIAR,
…………… …………….
BIBLIOGRAFIE
CĂRȚI:
ANTONIE IORGOVAN (1996), Tratat de drept administrativ. Vol. I, București, Editura Nemira;
CAMELIA TOADER (2005), Drept civil. Contracte speciale, București, Editura All Beck;
CAMELIA TOADER (2008), Drept civil. Contracte speciale, Ediția 3, București, Editura C.H. Beck;
CRENGUȚA LEAUA (2012), Dreptul afacerilor. Noțiuni generale de drept privat, București, Editura Universul Juridic;
DUMITRU C. FLORESCU (2012), Contracte civile în noul Cod civil, Ediția a III-a revizuită și adăugită, București, Editura Universul Juridic;
ERNEST LUPAN, SZILARD SZTRANYICZKI, EMOD VERESS, RIKHARD-ARPAD PANTILIMON (2012), Drept civil. Partea generală conform noului Cod civil, București, Editura C.H. Beck;
FLORIN MOȚIU (2011), Contractele speciale în noul Cod civil. Ediția a II-a revizuită și adăugită, București, Editura Universul Juridic;
FRANCISC DEAK (1960), Curs de drept civil.Teoria generală a obligațiilor, București, Litografia Ministerului Învățământului;
FRANCISC DEAK (1999 ), Tratat de drept civil. Contracte speciale, București, Editura Actami;
FRANCISC DEAK (2006), Tratat de Drept civil. Contracte speciale. Vol. II. Locațiunea, Închirierea locuinței, Arendarea, Antrepriza, Mandatul. Ediția a IV-a actualizată de Lucian Mihai și Romeo Popescu, București, Editura Universul Juridic;
H. MAZEAUD, L. MAZEAUD, J. MAZEAUD (1968), Leçons de droit civil. Pricipaux contrats, Tomul III, Vol. II, Ed. a III-a de Jouglart, Paris, Ed. Montchrestien;
ION DOGARU (2004), Drept civil. Contractele speciale, București, Editura All Beck;
ION DOGARU, EDMOND GABRIEL OLTEANU, LUCIAN BERND SĂULEANU (2009), Bazele dreptului civil. Volumul IV. Contracte speciale, București, Editura C.H. Beck;
IULIAN GÎLCĂ(2007), Drept civil. Contracte speciale. Note de curs, Alba Iulia, Seria didactică;
LIVIU POP (2010), Contribuții la studiul obligațiilor civile, București, Editura Universul Juridic;
LIVIU POP, IONUȚ-FLORIAN POPA, STELIAN IOAN VIDU (2012), Tratat elementar de drept civil. Obligațiile conform noului Cod civil, București, Editura Universul Juridic;
LIVIU STĂNCIULESCU (2012), Curs de drept civil. Contracte conform noului Cod civil, București, Editura Hamangiu;
MIRCEA COSTIN, MIRCEA MUREȘAN, VICTOR URSA (1980), Dicionar de drept civil, București, Editura Științifică și Enciclopedică;
MIRCEA DUȚU (2002), Dicționar de drept privat. Ediția a II-a, București, Editura Mondan;
II. REVISTE:
CODRUȚA E. MANGU (2012), „Riscul lucrului și riscul contractului în contractul de antrepriză de construcții”, Pandectele Române, nr. 1/2012;
CORNEL POPA, CORNELIA TĂBÎRȚĂ (2013), Noutăți privind răspunderea antrenorului potrivit Codului civil, Revista Română de Drept al Afacerilor, nr. 1/2013;
CORNEL POPA, CORNELIA TĂBÎRȚĂ (2013), Noutăți privind răspunderea antreprenorului potrivit Codului civil (II), Revista Română de Drept al Afacerilor, nr. 2/2013;
EMILIAN LIPCANU (2013), Acțiunea directă a lucrătorilor parte într-un contract de antrepriză în lumina Noului Cod Civil, Dreptul, nr. 11/2013;
EMOD VERESS (2013), Discuții privind titularii acțiunii directe în materia contractului de antrepriză după intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, Dreptul, nr. 7/2013;
MONNA-LISA BELU MAGDO (2012), Reglementarea contractului de antrepriză în actualul Cod civil, Revista de drept comercial, nr. 5/2012;
NEMOIANU ATTORNEYS AT LAW- THE CORRESPONDENT LAW FIRM OF KPMG IN ROMANIA (2011), Contractul de antrepriză în noul Cod civil, Legal newsflash, nr. 19/octombrie 2011;
OLIVIU PUIE (2011), „Suspendarea executării autorizației de construire și desființarea construcțiilor”, Pandectele Române, nr. 9/2011;
III. ACTE NORMATIVE:
Legea nr. 8/1977 privind asigurarea durabilității, siguranței în exploatare, funcționalității și calității construcțiilor, abrogată prin Legea nr. 10/1995;
Legea 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată în Monitorul Oficial nr. 933/13 0ctombrie 2004, modificată prin Legea nr. 82/2014;
O.G. nr. 2/1994 privind calitatea în construcții, publicată în Monitorul Oficial nr. 18/24 ianuarie 1994;
Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, publicată în Monitorul Oficial nr. 12/24 ianuarie 1995, modificată prin Legea nr. 187/2012;
Legea nr. 114/1996 a locuinței, republicată în Monitorul Oficial nr. 393/31 decembrie 1997, modificată prin Legea nr. 71/2011;
Legea nr. 184/2001 privind organizarea și exercitarea profesiei de arhitect, republicată în Monitorul Oficial nr. 470/26 iunie 2014;
Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, publicată în Monitorul Oficial nr. 373/10 iulie 2001, modificată prin Legea nr. 229/2013;
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ publicată în Monitorul Oficial nr. 1154/7 decembrie 2004, modificată prin Legea nr. 138/2014;
Ordinul Arhitecților din România (2005), Exercitarea profesiei de arhitect, Simetria:
O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial nr. 418/15 mai 2006, modificată prin O.U.G. nr. 51/2014;
Noul Cod Civil intrat în vigoare la 1 octombrie 2011;
Codul Civil din 1864 publicat în Monitorul Oficial nr. 271/4 decembrie 1864, abrogat prin intrarea în vigoare a Noului Cod Civil la 1 octombrie 2011;
IV. SURSE INTERNET:
http://www.comanac.com/index.php/ro/component/content/article/15-articole/105-contractul-de-antrepriza-in-noul-cod-civil-delimitarea-de-contractul-de-vanzare;
http://www.unidroit.org/;
V. JURISPRUDENȚĂ:
http://legeaz.net/spete-drept-comercial/contractul-de-antrepriza-dovada-incheierii-362-2010;
http://legeaz.net/spete-drept-comercial-iccj-2006/decizia-2231-2006;
http://legeaz.net/spete-drept-comercial/pretentii-chemare-in-judecata-actiuni-10103-2011;
Cass. Fr., Decizia din 17 martie 1969, în Bull., 1969;
LUMINIȚA CRISTINA STOICA (2010), Contracte speciale, Locațiunea, închirierea locuințelor, antrepriza. Practică judiciară, București, Editura Hamangiu;
http://legeaz.net/spete-drept-comercial/contract-de-antrepriza-obligatia-beneficiarei59-1998;
http://legeaz.net/spete-drept-comercial/pretentii-chemare-in-judecata-actiuni-10103-2011;
CRISTINA CUCU, MARILENA GAVRILAȘ (2008), Contractele comerciale. Practică judiciară. Ediția a 2-a, București, Editura Hamangiu;
http://legeaz.net/spete-drept-comercial/contract-de-antrepriza-reziliere-de-434-1997
http://www.curteadeapelcluj.ro/Jurisprudenta/sectia%20comerciala/Comercial%20trim.%20I%202010.pdf;
ANA-MARIA MATEESCU (2009), Daunele-interese în materie comercială. Practică judiciară. Ediția a 2-a, București, Editura Hamangiu;
http://www.jurisprudenta.com/speta/contencios-administrativ-anularea-autoriza%C5%A3iei-de-construire-%C3%AEn-ce-prive%C5%9Fte-lucr%C4%83rile-de-mansardare-a-qv7m1/;
http://www.jurisprudenta.com/speta/autorizatie-de-construire-refuz-eliberare-conditii-6v6q/;
http://www.jurisprudenta.com/speta/contract-de-subantrepriz%C4%83-preten%C5%A3ii-rezultate-din-ne%C3%AEndeplinirea-obliga%C5%A3iilor-qv2s1/;
http://portal.just.ro/54/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=982;
http://portal.just.ro/1259/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=75.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Contractul de Antrepriza (ID: 112717)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.