Contractul de Agentie

CAP I. ASPECTE GENERALE

Contractul de agenție a luat naștere în dreptul anglo-saxon (agency) și reprezintă raportul juridic în virtutea căruia o persoană, numită agent, acționează, încheind anumite acte juridice sau îndeplinind prestații materiale, prin împuternicirea altei persoane, numită principal ( comitent ). Precizăm că reprezentarea nu este de esența contractului de agenție , ci de natura lui.

La nivel comunitar, contractul de agenție a fost reglementat ca un contract sui generis o dată cu adoptarea Directivei CEE nr. 86/653.

În sistemul de drept românesc, contractul de agenție a dobândit configurație proprie mai întâi prin „Legea nr. 509/2002”, abrogată ulterior prin Legea nr. 71/2011 și în Noul Cod Civil („NCC”), în art. 2.072 – 2.095, unde se explică regimul juridic al contractului de agenție ca fiind expresia intenției legiuitorului de a reglementa în mod unitar raporturile de drept privat.

Contractul de agenție se încheie prin acordul părților sau poate fi rezultatul unei prezumții legale, stabilită în favoarea terților.

Agentul îndeplinește acte juridice și prestații materiale sub controlul comitentului, acționând pe seama sau în interesul acestuia, în baza unei împuterniciri care poate fi reală sau aparentă.

Contractul de agenție prezintă următoarele trăsături:

Poate lua naștere prin convenția părților sau ca rezultat al unei prezumții legale, așa cum se întâmplă în cazul în care comandantul unei nave vinde unele mărfuri perisabile pentru a salva valoarea lor, în contul proprietarului. Agentul se obligă să acționeze pentru comitent, noșiune în care se include atât efectuarea de acte juridice, cât și prestarea unor servicii manuale. Agentul poate fi atât o persoană fizică, cât și una juridică, având facultatea ca prin acțiunile sale să creeze în sarcina comitentului răspunderi contractuale.

Raporturile juridice de agenție au o mare răspândire în domeniul comerțului internațional și iau naștere, de regulă, din contracte de agenție, în care se regăsesc elemente ale mai multor instituții de drept, printre care : reprezentarea, mandatul, contractul de muncă, contractul de antrepriză, gestiunea de afaceri etc.

Raportul de agencymai poatelua naștere și dintr-o singură întelegere ( agreement), fără contraprestație( consideration), fapt care înseamnă că acțiunea întreprinsă de agent este gratuită.

Ca și în cazul contractului de reprezentare, agenții pot fi: general-agent și special-agent (care este împuternicit să efectueze numai anumite acte și, de regulă, fără continuitate).

Agenții comerciali care lucrează pe baza contractului de agenție sunt brokerii și factorii. Firmele de brokeri asigură desfacerea mărfurilor, oferă garanșia executării ordinelor primite, calitatea corespunzătoare a mărfurilor și finanțarea tranzacțiilor efectuate și în schimbul unei taxe suplimentare garantează și realizarea tranzacției. Factorul este un intermediar care lucrează în nume propriu, la fel ca și comisionarul. Activitatea sa constă în vânzarea bunurilor încredințate de comitent. Asupra acestor bunuri, factorul are drept de posesie și control, iar vânzarea produce efecte asupra terților de bună-credință, autorizarea proprietarului fiind prezumată.

Clauza de neconcurență – NCC a perfecționat regimul juridic al clauzei de neconcurență, definită de art. 2.075 alin. (1) ca fiind „acea stipulație contractuală al cărei efect constă în restrângerea activității profesionale a agentului pe perioada contractului de agenție sau ulterior încetării sale”. Pe lângă faptul că prevede expres sancțiunea nulității absolute pentru nerespectarea formei scrise a clauzei de neconcurență, NCC stabilește că extinderea sferei de aplicabilitate a clauzei de neconcurență (dincolo de regiunea geografică sau grupul de persoane și regiunea geografică la care se referă contractul de agenție și de bunurile și serviciile în legătură cu care agentul este împuternicit să negocieze și să încheie contracte) este considerată nescrisă. Situațiile în care comitentul nu se poate prevala de clauza de neconcurență:

atunci când, fără a fi aplicabile dispozițiile art. 2.090 NCC, comitentul denunță contractul de agenție cu nerespectarea termenului de preaviz, legal sau convențional și fără a exista un motiv grav pentru care nu respectă acest termen, pe care comitentul să îl fi comunicat de îndată agentului.

atunci când contractul de agenție este reziliat, ca urmare a culpei comitentului.

Conceptul de intermediere cunoscut sub denumirea de agency nu face nici o deosebire între mandatar și comisionar și nici între reprezentarea directă (perfectă) și cea indirectă (imperfectă), distincție fundamentală în sistemul de drept continental.

I.1.Încheierea contractelor. Oferta

Raporturile dintre principal și agent pot rezulta nu numai din acordul părților dar și dintr-o prezumtie legală.

Referitor la primul izvor, terminologia folosită de autorii englezi pentru a desemna intermedierea este variată, comportând expresii diferite, precum ,,agency by agreement”, ,,agency by consent”, ,,agency act of the parties”.

Deși în sistemul common law raportul de intermediere este creat prin acordul părților, el nu are la bază întotdeauna un contract, întrucât există și situații în care lipsește un element al acestuia, respectiv ,,consideration”. Cu toate acestea, cel mai adesea se încheie un contract care se aseamănă cu contractul de mandat din sistemul de drept continental. Trebuie precizat că, spre deosebire de sistemul continental care se bazează pe principiului consensualismului contractelor și pe noțiunea de cauză ca element constitutiv indispensabil al noțiunii de voință contractuală, dreptul englez nu admite, în principiu forța obligatorie a angajamentelor dar, pentru rațiuni de ordin practic, recunoaște această forță când este vorba de angajamentele luate cu titlu oneros, în schimbul unei ,,consideration” furnizată de cel față de care s-a angajat. Doctrina ,,consideration” poate fi definită ca o contraprestație, care conferă promisiunii un caracter juridic obligatoriu, inserându-l în mecanismul operațiunii comerciale.

Sub un alt aspect, pornindu-se de la principiul că orice persoană poate acționa printr-un agent – qui facit per alios facit per se – și ca un corolar că orice persoană fizică sau juridică poate acționa pe seama altuia, nu prezintă importanță dacă agentul nu are capacitate deplină de exercițiu, evident cu excepția acelor obligații pentru care se cere capacitatea acestuia de a se obliga.

Ceea ce se cere este însă consimțământul părților. Astfel, agentul trebuie să fi primit din partea principalului o împuternicire reală – authority, care poate fi expresă ori implicată. Întrucât izvorul împuternicirii de a acționa este întotdeauna consimțământul principalului, nu este nici o îndoială cât privește existența raportului de intermediere, fiind vorba de o prezumție legală. Trebuie spus aici că dreptul englez face o distincție între authority și power. Authority este împuternicirea efectiv dată prin contractul de agency agentului, limitele sale fiind prevăzute prin clauzele exprese ale contractului. Power este forma exterioară a împuternicirii astfel cum se prezintă ea terților, fie în baza legii locului de executare, fie a aparenței create de principal.

Consimțământul principalului, fie expres fie implicit, precede în principiu, actele agentului. Totuși el poate fi dat și ulterior, în cazul în care actul, inițial neautorizat este ulterior aprobat (ratificat) de principal, devenind obligatoriu.

Ratificarea fiind aprobarea ulterioară de către principal a operațiilor efectuate pe seama sa de către agent, fără împuternicire, nu este posibilă în cadrul sistemului de common law decât în ipoteza în care acționează în calitate de intermediar pentru un principal numit sau dezvăluit. Principalul nedezvăluit nu poate ratifica actul făcut de agent fără împuternicire întrucât, pentru ca instituția ratificării să opereze trebuie ca agentul să se prezinte în această calitate față de terți, ceea ce însă nu se întâmplă în cazul în care el acționează pentru un principal nedezvăluit.

Cel de-al doilea izvor al intermedierii în sistemul de common law se bazează pe o prezumție legală, care se referă fie la conduita părților (agency by estoppel), fie își găsește justificarea pentru caz de necesitate (agency by necessity).

În vederea delimitării de raporturile contractuale propriu-zise prezintă interes prima situație care constă într-o prezumție legală de reprezentare bazată pe împuternicirea aparentă a agentului. Cea de-a doua ipoteză se situează pe teren extracontractual deoarece dreptul englez necunoscând instituția gestiunii de afaceri și a acțiunii în reparațiune bazată pe îmbogățirea fără justă cauză, a recurs la această ,,formă de intermediere”.

Principiul estoppel (denumit și ostensible agency sau holding out) specific dreptului englez are ca aplicație această prezumție că o persoană care nu a dat împuternicire alteia dar care s-a comportat prin vorbe, conduită ca și cum ar fi dat împuternicire agentului, nu mai poate să înlăture comportarea sa și trebuie să accepte să fie tratată ca și cum i-a dat împuternicire, dacă terțul se bazează pe împuternicirea aparentă. Numai în ipoteza în care terțul ar ști că agentul nu are împuternicire, principalul nu ar mai putea fi obligat.

Cu alte cuvinte, în cazul împuternicirii aparente (agency by estoppel), principalul creează prin vorbele sau conduita sa o aparență astfel că este lipsit de dreptul (estopped) de a pretinde că un contractant nu este agentul său. Pentru ca această prezumție să opereze trebuie ca :

din comportarea principalului să rezulte fără echivoc aparența împuternicirii,

terțul să fie de bună-credință, neputându-se invoca estoppel-ul dacă terțul , cu toată aparența a știut că agentul era lipsit de împuternicirea principalului și

terțul să fi suferit o pagubă care să fie consecința directă a erorii a cărei victimă a fost încrezându-se în aparenta împuternicire.

Rezultă că deosebirea dintre intermedierea prin acordul părților și intermedierea prin estoppel constă în lipsa consimțământului principalului pentru a fi reprezentat de agent.

Raportat la primul izvor, fundamentul lor juridic apare astfel ca fiind distinct: acordul părților în cazul intermedierii propriu-zise,aparența generatoare de eroare față de terț, creată prin fapta principalului în cazul împuternicirii față de terț.

I.2.Efecte

Pentru cunoașterea lor, acestea urmează a fi analizate în strânsă legatură cu formele pe care le prezintă, după cum principalul este sau nu este cunoscut.

În literatura juridică, pornindu-se de la principiul că noțiunea de intermediere este suficient de generală pentru a cuprinde toate formele de intermediere întâlnite în practică, s-a făcut o clasificare pornind de la criteriul după, cum agentul acționează pentru:

un principal numit, atunci când agentul dezvăluie atât existența cât și numele principalului

un principal nenumit (disclosed), când agentul dezvăluie existența principalului, dar nu și numele său, semnând contractul în numele principalului

un principal nedezvăluit (undisclosed principal), situație în care agentul nu dezvăluie existența principalului și încheie contractul în numele său propriu.

Potrivit acestui criteriu se deosebește deci cazul în care agentul are împuternicire și este cunoscut ca agent (fie că principalul este numit ori nu) de cel în care agentul are împuternicire în fapt dar nu dezvăluie existența intermadierii.

S-ar putea considera că primele două situații se aseamănă cu intermedierea directă din dreptul continental, iar cea de-a treia categorie cu intermedierea indirectă, dar poziția juridică a principalului nedezvăluit este diferită de cea a comitentului. În cazul comisionarului, relațiile juridice dintre terț și comitent se bazează pe două contracte consecutive: contractul dintre terț și comisionar și cel dintre comisionar și comitent, comitentul de regulă, nefiind în directă legătură cu terțul.

Pe de altă parte, așa cum s-a subliniat în literatura juridică română,în cazul principalului nedezvăluit, efectele contractului încheiat de către agent se produc în privința principalului ex lege și nu datorită voinței părților, deoarece la momentul încheierii contractului cu agentul, terțul ignoră existența unui principal. Cu alte cuvinte, dacă comisionul din dreptul continental constă într-o legătură contractuală dublă, teoria principalului nedezvăluit dezvoltată de sistemul de common law admite ca tranzacția să fie convertită într-o singură legătură prin intervenția legală a principalului sau opțiunea terțului.

Instituția agency dă naștere la relații tripartite: între principal și agent, între principal și terț și între agent și terț.

Referitor la relațiile dintre principal și terț, problema care se pune este cea a drepturilor și obligațiilor principalului în raport de terț. Astfel, acestea vor fi diferite după cum în contractele încheiate de agent în numele principalului acesta din urmă a fost dezvăluit (disclosed), în sensul că agentul aduce la cunoștință terțului că acționează în numele principalului dar nu-i dezvăluie identitatea, sau a rămas nedezvăluit (undisclosed).

Dacă agentul încheie contractul în numele unui principal numit, părțile contractante sunt numai principalul și terțul, iar agentul iese din cauză.

În cazul în care principalul a fost dezvăluit (disclosed), drepturile și obligațiile principalului și terțului sunt aceleași ca și cum principalul ar fi fost numit, deosebirea constând numai în poziția agentului. În asemenea situații, dacă agentul acționează pentru principal în limitele împuternicirii pe care i-a dat-o, relativitatea efectelor contractului există numai între principal și terț. În consecință, ca și în cazul sistemului de drept continental, agentul nu răspunde față de terț și nici nu dobândește drepturi împotriva lui, afară de cazul în care prin clauzele contractului își asumă răspunderea personală.

În ceea ce privește principalul nedezvăluit (undisclosed), terțul poate, în ipoteza în care existența și identitatea principalului au devenit cunoscute pentru el ulterior încheierii actului juridic cu agentul, să aleagă între a-l considera parte contractantă fie pe acesta din urma, fie pe principal. Odată însă ce terțul a făcut alegerea în mod neechivoc nu i se mai permite să-și schimbe opțiunea și să cheme în judecată cealaltă parte.

Prima situație, caracterizându-se prin două etape contractuale succesive se aseamănă din punct de vedere al efectelor cu reprezentarea indirectă din sistemul continental.

În cel de-al doilea caz, poziția terțului este aceeași ca și cum agentul ar fi dezvăluit numele principalului cu ocazia încheierii contractului, operația desfășurându-se într-o singură etapă în care drepturile și obligațiile iau naștere direct în persoana principalului, agentul rămânând complet în afara contractului încheiat cu terțul, situație ce are astfel trăsături comune cu relațiile ce se stabilesc în cazul reprezentării directe din sistemul de drept continental.

CAP II. ASPECTE VIZAND REPREZENTAREA ÎN CONTRACTE

II.1. Reprezentarea indirectă

Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană (reprezentantul) încheie un act juridic în numele și pe seama altei persoane (reprezentatul).

Reprezentarea se caracterizează prin aceea că efectele actului juridic respectiv drepturile și obligațiile se produc în mod direct și nemijlocit asupra persoanei reprezentatului, întocmai ca în cazul în care ar fi fost încheiat în mod direct de către persoana reprezentată.

Terțului cocontractantant i se impun toate consecințele care decurg din actul respectiv, în calitate de participant la încheierea raportului juridic. Față de reprezentant însă, actul astfel încheiat nu produce efecte, în măsura în care persoana împuternicită a acționat în numele și pe seama celui reprezentat. Reprezentantul rămâne străin de efectele actului juridic încheiat, între el și terț nestabilindu-se nicio legătură contractuală.

Elementul caracteristic al reprezentării este faptul că această instituție permite transmiterea efectelor ce decurg din actul juridic încheiat de reprezentant, în mod direct și imediat, asupra persoanei reprezentate.

Ținând cont de aceste particularități, putem afirma că reprezentarea constituie o excepție aparentă de la principiul relativității efectelor actului juridic.

Reprezentarea indirectă desemnează ipoteza în care reprezentantul acționează, în exercitarea atribuțiilor sale de reprezentare, în nume propriu, însă pe seama persoanei reprezentate (principalul), situație juridică specifică contractului de mandat fără reprezentare.

Mecanismul juridic al reprezentării indirecte răspunde nei necesității de ordin practic, adică necesității de a evita o operațiune juridică în doi timpi, aceasta fiind dezavantajoasă pentru reprezentat:

în raporturile dintre terți și reprezentant, acesta din urmă apare ca parte la contract datorită faptului că a participat în mod direct și personal la încheierea contractului. Din punct de vedere al terților, actul juridic încheiat ar trebui să-și producă efectele asupra reprezentantului, drepturile și obligațiile derivate din acesta născându-se în patrimoniul reprezentantului.

în raporturile dintre reprezentant și persoana reprezentată, drepturile și obligațiile dobândite de reprezentant în nume propriu urmează a fi transferate asupra persoanei reprezentate print-un act juridic subsecvent încheiat între reprezentat și reprezentant. Această situație ar face însă ca, până la momentul încheierii actului subsecvent, persoana reprezentată să nu beneficieze de niciun drept și să nu fie ținută de nicio obligație decurgând din actele juridice încheiate de împuternicit cu terții, ceea ce ar însemna că drepturile trec prin patrimoniul reprezentantului, putând fi urmărite de creditorii acestuia.

Reprezentarea indirectă acestei situații dezavantajoase pentru persoana reprezentată, în sensul că, prin mecanismul juridic pe care ea îl generează, în temeiul contractului încheiat de reprezentat cu reprezentantul, celui dintâi îi sunt în mod direct transferate drepturile și obligațiile rezultând din relația cu terțul, din chiar momentul încheierii contractului, cu toate că între terț și persoana reprezentată nu există raporturi juridice.
Persoana reprezentată beneficiază de toate efectele ce decurg din actele care fac obiectul reprezentării, din momentul încheierii lor. În relația cu terții contractanți, calitatea de contractant revine comisionarului, care semnează în nume propriu. De aceea, terțul poate solicita executarea contractului numai comisionarului. Pentru obligațiile pentru care comitentul este debitor al comisionarului, care este, la rândul său, debitor al terțului, comitentul poate fi urmărit pentru executarea obligațiilor sale, de către terț, pe calea acțiunii oblice.

II.2. Limitele împuternicirii

În contractul de agenție trebuie stipulate clauze care fac referire la:

obiectul împuternicirii date de comitent agentului;

negocierea cu terții a condițiilor contractelor sau negocierea și încheierea contractelor cu terții, în numele și pe seama comitentului.

În contract trebuie să se menționeze toate elementele esențiale ale viitoarelor acte juridice avute în vedere – bunuri și servicii, precum și prețurile aferente acestora. Aceste elemente vor putea fi concretizate sau adaptate, ținându-se cont de interesele și posibilitățile comitentului, de conjunctura activității comerciale etc.

În contractul de agenție stabilește zona geografică de exercitare a împuternicirii, prin precizarea uneia sau mai multor regiuni unde va acționa agentul.

Potrivit legii, în lipsa unei stipulații contrare în contractul de agenție, agentul poate acționa pentru mai mulți comitenți, pe baza împuternicirilor acestora, după cum comitentul la rândul său se poate folosi, în același timp, în aceeași regiune și pentru același comerț, de mai mulți agenți.

Agentul poate primi împuternicirea de a negocia sau de a încheia acte juridice pentru mai mulți comitenți concurenți numai dacă în contractul de agenție se prevede în mod expres o asemenea clauză.

Legea interzice agentului să negocieze și să încheie contracte, pe contul său, fără consimțământul expres al comitentului, în regiunea determinată prin contract, având ca obiect bunuri și/sau servicii similare celor care fac obiectul contractului de agenție.

II.3. Încetarea contractului

Contractul de agenție încetează în condiții diferite, în funcție de durata determinată sau nedeterminată a contractului.

Expirarea termenului.

Contractul de agenție încheiat pe o durată determinată încetează la data expirării termenului stabilit. Dacă după expirarea termenului, părțile continuă să își execute obligațiile, contractul se consideră transformat de drept într-un contract pe durata nedeterminată.

Denunțarea unilaterală a contractului.

În cazul încheierii pe o durată nedeterminată a contractului, acesta poate înceta prin denunțare unilaterală din partea oricăreia dintre părți, doar cu acordare a unui preaviz obligatoriu (art. 2089 N.C.C.).

În aceleași condiții poate înceta contractul de agenție încheiat pe o durată determinată, dar care s-a transformat în contract pe durată nedeterminată.

Potrivit legii, termenul de preaviz din declarația unilaterală de denunțare a contractului trebuie să fie de cel puțin o lună aferent primului an de contract.

Pentru contractul de agenție cu termen mai mare de un an, perioada minimă de preaviz se mărește cu câte o lună pentru flecare an suplimentar început, fără însă ca să depășească 6 luni.

Denunțare unilaterală a contractuluiîn cazuri speciale.

Contractul de agenție poate fi denunțat imediat de oricare dintre părți, atunci când există circumstanțe excepționale, altele decât forta majoră ori cazul fortuit care duc la imposibilitatea continuării colaborării dintre comitent și agent.

Contractul se consideră a fi încetat la data notificării scrise a intenției de denunțare a contractului și a motivului denunțării. În acest caz, partea care a denunțat contractul de agenție este obligată să repare eventualele prejudicii suferite de către cealaltă parte contractantă.

Rezilierea contractului.

Oricare dintre părțile contractante poate rezilia contractul de agenție, în cazul neîndeplinirii din culpă gravă a obligațiilor contractuale de către cealaltă parte. Rezilierea contractului poate interveni numai în cazul unei culpe grave a părții contractante și se poate cere fără preaviz înainte de expirarea termenului contractual.

Indemnizațiile în caz de încetare a contractului

Dreptul agentului la indemnizații.

La încetarea contractului de agenție, agentul este îndreptățit să primească de la comitent o indemnizație, dacă a procurat clienți noi sau dacă a sporit semnificativ volumul operațiunilor comerciale cu clienții deja existenți, iar comitentul obține încă foloase substanțiale din operațiunile cu aceștia.

Plata acestei indemnizații trebuie considerată echitabilă, ținându-se cont de circumstanțele concrete, în special comisioanele pe care agentul ar fi trebuit să le primească în urma operațiunilor încheiate de comitent cu agenții respectivi, precum și posibila restrângere a activității profesionale a agentului, datorită existenței în contractul de agenție a unei clauze de neconcurență.

Suma indemnizației nu trebuie să depășească o echivalentul cuantumului unei remunerații anuale, calculată pe baza mediei anuale a remunerațiilor încasate de agent pe parcursul ultimilor 5 ani de contract. Pentru o durată contractuală mai mică de 5 ani, remunerația anuală se calculează pe baza mediei remunerațiilor încasate în perioada respectivă.

Acest drept la indemnizație este recunoscut prin lege și în cazul încetării contractului de agenție ca urmare a decesului agentului.

Dreptul la indemnizație al agentului saual succesorului acestuia se stinge, dacă comitentul nu este pus în întârziere cu privire la plata indemnizației, în termen de un an de la data încetării contractului de agenție.

Agentul nu are drept la indemnizație dacă:

denunță unilateral contractul (este exclusă denunțarea din cauza vârstei, infirmității ori bolii agentului, care împiedică continuarea activității);

comitentul reziliază contractul de agenție datorită unei încălcări de către agent a obligațiilor, din culpă gravă a acestuia;

în cazul înlocuirii agentului cu o altă persoană (art. 23 din lege).

Legea prevede că părțile nu pot deroga în detrimentul intereselor agentului de la dispozițiile care reglementează dreptul la indemnizație, înainte de încetarea contractului de agenție (art. 24 din lege).

Despăgubirile

Legea prevede că acordarea indemnizației în momentul încetării contractului de agenție nu aduce atingere dreptului agentului de a cere despăgubiri. Prin urmare, dacă încetarea contractului de agenție cauzează anumite prejudicii agentului, acesta este îndreptățit să ceară despăgubiri de la comitent, în condițiile dreptului comun (art. 1082-1086 N.C.C). La încetarea contractului de agenție, comitentul nu se poate prevala de clauza de neconcurență.

CAP III. OBLIGAȚIILE PĂRȚILOR

III.1. Obligațiile comitentului

În cazul încheierii unui contract de agenție, obligațiilee comitentului sunt următoarele:

De a pune la dispoziția agentului mostre, cataloage, tarifa și orice alte documente referitoare la bunurile și serviciile pe care le oferă spre valorificare, prin perfectarea unor contracte.

De a furniza agentului informațiile necesare executării contractului de agenție, mai ales, în cazul unor schimbări conjuncturale ale activității comerciale în regiunea sau regiunile care privesc sfera de activitate a agentului.

De a da agentului instrucțiunile necesare, precum de a furniza informațiile necesare îndeplinirii mandatului său. Legea obligă pe comitent să îl înștiințeze pe agent într-un termen util atunci când se previzionează că volumul operațiunilor comerciale va fi sensibil inferior celui pe care l-ar fi putut anticipa în mod normal. De asemenea comitentul este obligat să-1 informeze pe agent în timp util despre acceptarea, refuzul ori neexecutarea unei operațiuni comerciale negociate sau, după caz, încheiate de agent.

De a plăti agentului remunerația cuvenită în condițiile stabilite în contractul de agenție sau în cele prevăzute de lege pentru o operațiunea realizată pe durata existenței contractului de agenție, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

operațiunea se încheie ca urmare a intermedierii agentului;

operațiunea se încheie, fără intermedierea agentului, cu o terță persoană, cu condiția ca această operațiune să aibă o natură similară celei încheiate anterior ;

operațiunea se încheie cu un client dintr-o regiune determinată sau care face parte dintr-un grup de persoane determinat, pentru care agentul a primit împuternicire exclusivă prin contractul de agenție.

Potrivit legii, obligația de plată a comisionului în următoarele condiții:

comitentul își execută obligațiile contractuale față de terța persoană;

comitentul ar fi trebuit să își execute obligațiile contractuale potrivit convenției sale cu terța persoană;

terța persoană își execută obligațiile contractuale.

Comitentul datorează comisionul și pentru operațiunile încheiate, dar la a căror executare părțile au renunțat.Legea prevede că dreptul la un comision al agentului nu se stinge dacă operațiunea încheiată între comitent și terța persoană nu se execută datorită unor circumstanțe imputabilecomitentului.

În cazul unei executări parțiale din partea terței persoane, agentul este îndreptățit numai la plata unei cote-părți din comision, proporțională cu suma încasată de comitent. Comisionul trebuie plătit agentului cel mai târziu în ultima zi a lunii care urmează trimestrului în cursul căruia s-a născut obligația de plată, respectiv dreptul la comision al agentului.

III.2. Obligațiile agentului

Prin agentse înțelege profesionistul, persoană fizică sau juridică, care în calitate de intermediar independent este împuternicit în mod statornic să negocieze vânzarea sau cumpărarea de mărfuri pentru o altă persoană fizică sau juridică, denumită comitent, sau să negocieze și să încheie acest tip de afaceri în numele și pe seama comitentului în schimbul unei remunerații.

În dreptul român au fost preluate preponderent prevederile directivei europene, în condițiile în care contractele clasice din dreptul nostru nu acopereau această formă modernă de intermediere. Agentul are următoarele obligații:

de a îndeplini activitatea asumată prin contract cu loialitate și bună-credință (art. 3 al. 1 Directivă, art. 2079 C. civ. român). El trebuie să îndeplineasca obligațiile ce îi revin din împuternicirea care îi este dată, personal sau prin prepușii săi, în conformitate cu instructiunile primite și in scopul realizării intereselor comitentului, într-o regiune sau mai multe regiuni, determinate prin contract.

De a procura și comunica comitentului pentru care acționează informațiile privitoare la regiunea sau regiunile stabilite în contract, care l-ar putea interesa pe acesta, precum și toate celelalte informații necesare de care dispune;

De a depune diligența necesară pentru negocierea șiîncheierea afacerilor cu care este împuternicit, în condiții cât mai avantajoase pentru comitent;

De a respecta în mod corespunzator instrucțiunile rezonabile primite de la comitent, ținând seama de caracterul imperativ, indicativ sau facultativ al acestora;

De a ține în registrele sale partide separate pentru operatiunile ce îl privesc pe fiecare comitent;

De a depozita bunurile sau eșantioanele într-un mod care să permită identificarea pe fiecare comitent în parte.

De a încheia contracte în numele și pe seama comitentului.

Obiectul obligațiilor agentului îl reprezintă o combinație între activitatea de negociere/încheiere de contracte (afaceri), în numele și pe seama comitentului și alte prestații specifice unui contract de antrepriză.

Agentul, conform legii și directivei, acționează întotdeauna transparent în numele și pe seama comitentului.Între elementele esențiale ale contractului de agenție găsim independența agentului în organizarea activității, chiar dacă trebuie să respecte intrucțiunile rezonabile ale comitentului, și caracterul irevocabil al contractului. În dreptul nostru se susține că este de esența reprezentării ca reprezentantul să contribuie, fie măcar într-o mică măsură, la formarea voinței pentru închierea actului juridic prin reprezentare, în caz contrar operațiunea fiind o antrepriză sau un act dezinteresat, după caz.

Pentru o analiză corectă în privința naturii contractului de agenție, considerăm că agentul, conform legii și directivei, acționează întotdeauna transparent în numele și pe seama comitentului, deși dreptul român nu precizează expres și direct, natura contractului, ci doar face trimitere la dispozițiile aplicabile în completare. Putem aprecia căaceastă analiză poate fi concentrată doar pe realitățile juridice și economice ale raporturilor dintre părți.

În analiza acestor contractului de agenție, făcută mai ales din perspectiva dreptului comerțului internațional, se insistă asupra caracterului unitar al conceptului de intermediere, fapt care ar include toți intermediarii din domeniul distribuției (mandatari profesionali, comisionari, agenți, ba chiar și unii distribuitori revânzători) înr-o categorie mai largă de reprezentanți.

O particularitate a contractelor de agenție constă în aceea că raporturile sunt de durată și că, în ambele ipoteze (numai negociere/negociere și încheiere de contracte), agentul lucrează ca reprezentant permanent al comitentului. Faptul că agentul, prin activitatea pe care o desfășoară, dezvoltă afacerea comitentului și este remunerat de către acesta este esențial pentru aplicarea acestui regim special.

Contractul servește intereselor de colaborare pe termen lung dintre comitent și agent, motiv pentru care contractul este definit ca fiind un contract în interes comun.

Agentul urmărește realizarea intereselor comitentului în fidelizarea clientelei, prin adaptarea ofertei acestuia la nevoile și particularitățile zonei geografice, prin prezentarea produselor comitentului potențialei clientele, după o strategie economică gândită pe termen lung.

Prin alegerea canalului de distribuție prin intermediarul agenților, intermediari independenți, se realizează pentru producător (sau furnizor intermediar) și o externalizare a serviciului de prezentare și promovare a produselor pe piață, de adaptare a ofertei și de prospectare a clientelei. Aceste operațiuni sunt specifice unui contractului de agenție de natură materială și nu de natură juridică.

Art. 2072 N.C.C.definește agentul ca intermediar independent care acționează cu titlu profesional. Tot aici se prevede că normelor speciale contractului de agenție îi sunt aplicabile normele contractului de comision (art. 2095 alin.1 N.C.C) în măsura în care sunt compatibile, iar pentru contractul de agenție cu facultate de a încheia contrate în completare sunt aplicabile dispozițiile privitoare la contractul de mandat cu reprezentare (art. 2095 N.C.C).

Din aceste prevederi putem concluziona că și legiuitorul român a reținut diferența de regim juridic dintre cele două forme ale contractului de agenție, pentru forma obișnuită, care permite doar negocierea contractelor, neexistând o reprezentare propriu-zisă, ca în cazul contractelor de mandat.

Această prevedere a generat confuzii, unii autori opinând că agentul poate opera și în nume propriu, dar pe seama comitentului, dat fiind caracterul unitar al concepției cu privire la intermediere. Chiar dacă se adoptă o concepție unitară cu privire la intermediere, care ar înglobaîn obiectul său atât negocierea de contracte cât și încheierea de contracte pe seama unui comitent, indiferent dacă agentul are sau nu putere de reprezentare, interpretarea dată directivei de CJCE nu ne permite să ignorăm diferența de natură juridică dintre mandat și comision. Negocierea contractului are loc tot în numele comitentului, transparent, și nu în nume propriu, ca și în cazul comisionului.

Aplicarea regimului de protecție pentru agent este justificată de faptul că acesta lucrează transparent în numele comitentului. Obligația de informare existentă în sarcina agentului impune acestuia comunicarea către comitent a tuturor informațiilor relevante cu privire la zona geografică conferită și clientelă. Prin urmare, spre deosebire de comisionar, agentul trebuie să transmită comitentului atât datele de contact ale clienților, deoarece contractul se încheie și se execută cel mai adesea direct între comitent și client, cât și informațiile despre piața pe care operează, pentru ca partenerul contractual să poată face estimări pe termen lung cu privire la evoluția acesteia. Această transmitere de informații din partea agentului este contrabalansată de durata și caracterul irevocabil al contractului, coroborată cu dreptul la comision pentru toți clienții procurați, pe toată durata contractului.

Putem aprecia că trimiterea la contractul de comision este o greșeală a legiuitorului român. Aceste dispoziții sunt practic inaplicabile, raportat la natura contractului de agenție, deoarece nu pot fi compatibile cu cele de la comision, așa cum cere art. 2095 alin. 1 N.C.C. Chiar dacă în ambele contracte intermediarul acționează cu titlu profesional, comisionarul lucrează în nume propriu, pe când agentul acționează întotdeauna transparent ca intermediar al comitentului, chiar dacă nu încheie contracte pentru acesta.

Concluzia care se desprinde este că nu se pot asocia cele două forme de intermediere în aceeași categorie de reprezentare atipică datorită naturii fundamental diferite a celor două contracte.

Atunci când agentul primește și facultatea de a încheia contracte în numele și pe seama comitentului putem spune că se impune o calificare distributivă a contractului, în baza art. 2095 alin. 2 N.C.C., regulile de la mandat fiind aplicabile în completarea normelor speciale pentru toate operațiunile care vizează încheierea contractelor în numele și pe seama comitentului.

Spre deosebire de un agent de vânzări salariat, agentul independent își organizează singur activitatea, stabilind în principal programul său orar și itinerarul zilnic. În caz contrar, conform practicii din țările Uniunii, contractul riscă să fie recalificat într-un contract de muncă.

Arhitectura contratului de agenție, așa cum a fost structurată în practica contractuală a statelor membre care au conceput directiva, încorporează o relație de durată și calitatea de reprezentant permanent care, coroborate cu independența în organizarea propriei activități, fac ca agentul să suporte, din remunerația primită riscul propriei activități. Prin specificul contractului, comitentul nu este obligat să suporte cheltuielile agentului cu desfășurarea activității, deoarece numirea unui reprezentant permanent independent reprezintă o externalizare a unui serviciu pentru comitent, agentul fiind cel care trebuie să-și organizeze activitatea de așa manieră încât comisioanele să acopere costurile desfășurării activității și să aducă profit.

Conform directivei, agentul, indiferent dacă este doar negociator sau are și facultatea de a încheia contracte pentru comitent, are dreptul la comision pentru toate contractele încheiate de comitent datorită intervenției sale sau cu clienți procurați de către agent. Dacă se bucură de exclusivitate, agentul are dreptul la comision pentru toate contractele încheiate de comitent cu clienți din zona geografică sau categoria de clienți pentru care a fost conferită exclusivitatea. Coroborat cu durata contractului și caracterul său irevocabil, aceste reglementări fac ca agentul să poată avea așteptarea rezonabilă de a încasa, de factură permanentă, comisioane de pe urma clienților săi, din aceste venituri stabile urmând a organiza, independent, propria activitate, de o manieră care să permită acoperirea costurilor și obținerea unor profituri.

Economia contractului de agenție implică pentru agent tocmai asumarea operațiunilor de difuzare a produselor și negociere a contractelor în funcție de un preț (comision), variabil în principiu în funcție de numărul de contracte negociate și de volumul vânzărilor intermediate. În concluzie însăși cauza contractului de agenție, exclude suportarea de către comitent a cheltuielilor de desfășurare a activității agentului.

Această arhitectură contractuală este mai apropiată de antrepriză, unde antreprenorul realizează o lucrare, de regulă, pe riscul său și cu materialele sale în schimbul unui preț, și nu de mandat, unde mandantele, ca regulă, suportă cheltuielile necesare realizării mandatului distinct de remunerație.

CAP IV. STUDIU DE CAZ

RAIFFEISEN BANK – Prezentare generală

Raiffeisen Bank – “Cea mai bună bancă românească” ( Global Finance)

Raiffeisen Bank este un partener pe termen lung pentru toți clienții săi, oferind o gamă completa de servicii financiare pt persoanele fizice, întreprinderi mici și mijlocii și corporații la standardele cele mai înalte, generând o rentabilitate peste medie a capitalului propriu.

La finele anului 2014, Raiffeisen Bank a fost singura bancă dintre primele patru din România a cărei cotă de piață a crescut. Această performanță a reușit printr-un efort combinat de operațiuni,de marketing și vânzări care a vizat creșterea nivelului serviciilor și a calității oferite clienților, precum și dezvoltarea unor produse și servicii noi.

IV.1. Momentul istoric

Friedrich Wilhelm Raiffeisen (1818-1888), primar al mai multor orașe germane, a întemeiat în 1862 o uniune de credit în Anhäusen, Germania. În 1886, apare prima uniune bancară Raiffeisen în Mühldorf, Austria.

Grupul Raiffeisen devine cel mai mare grup bancar privat din Austria și are o structură pe trei niveluri. Primul nivel cuprinde 680 de bănci locale care, la rândul lor, au un total de 1.680 de sucursale. Numărul total de unități Raiffeisen ajunge astfel la 2.360. Cel de-al doilea nivel este format din băncile regionale (Landesbanks), care se numară și printre principalii acționari ai Raiffeisen Zentralbank Österreich AG (RZB-Austria), deținând împreună mai mult de 80 % din capitalul social. RZB Austria, acționarul principal al rețelei de bănci din Europa Centrală și de Est, constituie cel de-al treilea nivel și reprezintă instituția centrală a grupului bancar.

RZB-Austria a fost fondată în 1927 pentru a coordona activitățile și politicile financiare ale întregului grup bancar Raiffeisen și este responsabilă cu tranzacțiile și operațiunile efectuate în numele grupului la nivel național și internațional.

Serviciile bancare oferite sunt completate de cele financiare ca bancă de investiții, serviciile de consultanță privind privatizările, gestionări de proiecte în domeniul imobiliar, leasing, servicii comerciale.

Operațiunile internaționale ale RZB-Austria se concentrează în principal pe piețele în formare. Poziția sa și legăturile tradiționale cu Europa Centrală și de Est au ajutat RZB-Austria să stabilească excelente relații cu firmele, băncile și alte instituții din această regiune.

Odată cu procesul de liberalizare din Europa Centrală și de Est și tranziția de la economia centralizată la economia de piață, RZB-Austria și-a dezvoltat semnificativ activitatea internațională, reușind să devină una dintre cele mai bune bănci specializate în piețele în formare din această regiune.

RZB-Austria operează în douăsprezece țări din regiune printre care se numără și România din 1998. Rețeaua nu se oprește în Europa Centrală și de Est, ci include și Europa Occidentală și celelalte continente prin compania financiară din New York, sucursalele din Londra și Singapore, precum și prin birourile de reprezentanță din Paris, Bruxelles, Moscova, New York, Beijing, Hong Kong, Bombay și Ho Chi Minh.

IV.2. Principalele etape și evoluția sa în sectorul bancar românesc

In 1994, Raiffeisen Zentralbank Osterreich (RZB-Austria) deschide o reprezentanță în România și devine una din primele băncile străine din sectorul bancar românesc, oferind o gamă variată de servicii bancare pentru toate categoriile de agenți economici. Mai târziu, în iunie 1998 și-a început activitatea Raiffeisen Bank (România), cea de-a noua bancă a RZB-Austria în Europa Centrala și de Est. In iulie 2001 RZB-Austria și Fondul Romano-American de Investiții (FRAI) au preluat de la Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului (APAPS) peste 98,84% din acțiunile celei de-a treia bănci românești, Banca Agricolă. Din acest pachet, RZB-Austria deținea 93,36%. Valoarea totala a tranzacției se ridică la 52 milioane USD, din care 37 milioane USD reprezintă investiții de capital iar 15 milioane USD prețul plătit pentru achiziționarea acțiunilor. Pentru aceasta privatizare Raiffeisen a primit numeroase premii: Investitorul anului 2001 – acordat de cotidianul Nine O'clock; Partea leului – premiu acordat de cotidianul Ziarul Financiar precum și o nominalizare la premiul Oscar acordat de săptămânalul Capital. Astfel, prin fuziunea, încheiată în iunie 2002 (în cadrul hotărârilor luate de Adunarea Generala Extraordinară a Actionarilor din data de 18 mai 2002), a celor doua entități deținute de Raiffeisen Zentralbank Oesterreich AG (RZB) în România – Raiffeisenbank (Romania), înființată în 1998 ca subsidiară a Grupului RZB și Banca Agricolă, achiziționată în 2001 – Raiffeisen Bank România devine una din cele mai puternice bănci din Romania. RZB-Austria deține 94,14% din Raiffeisen Bank. Banca are aproximativ 3.500 angajați și o retea națională de sucursale și agenții care depășește 200 de locații.

IV.3. Forma și structura capitalui și acționariatului

Acționariatul

99,49% – sunt deținute de Grupul Bancar Raiffeisen

0,51% – sunt deținute de peste 17.000 de acționari persoane fizice si juridice

Capitalul social

Raiffeisen Bank S.A. și-a majorat capitalul social printr-o emisiune de acțiuni subscrise de acționarii băncii, în valoare de 1.442.158.685.000 lei/ 144.215.868,5 lei noi.

Elementul esențial care ține să diferențieze Raiffeisen Bank de toate celelalte bănci comerciale existene în sectorul bancar românesc este lansarea programului “Viziune, Misiune, Valori” – un pas în definirea identității băncii. Viziunea și misiunea sunt liniile directoare ale intregii activitătii a băncii. Valorile fixeaza coordonatele principalele coordonate ale conduitei băncii, fie că se raportează acestea la clienti, acționari, competitori sau colegi.

Viziunea – Raiffeisen Bank va fi liderul pietei bancare prin calitate, dinamism și inovație.

Oferind produse și servicii de înaltă calitate, practicând dinamismul și inovația, Raiffeisen Bank va deveni o bancă de prima opțiune pentru clienții săi și va obține recunoasterea ca lider al pieței bancare.

Misiunea – Raiffeisen Bank este un partener pe termen lung pentru toți clientii săi, oferind o gamă completă de servicii financiare la standarde înalte și generând o rentabilitate peste medie a capitalului propriu.

Raiffeisen Bank e o bancă universală și face parte dintr-un grup ce oferă servicii financiare integrate: bancare, investiții, analiza și consultanța financiară, leasing, asigurări.

Fiecare activitate a Băncii se desfășoara la standarde ridicate: servicii și produse de calitate, investiții în infrastructură, conceptul original Raiffeisen de „sucursală model”, canale de distribuție multiple, inovație continuă în ceea ce privește produsele, solutii alternative adaptate cerințelor clienților.

Valori

Respect față de clienți

Serviciile financiare oferite clienților băncii au o caracteristică distinctă: excelentă. Banca pune accent pe înțelegerea activității clienților, analiza solicitărilor acestora, consilierea și oferirea de solutii adecvate. Sunt flexibili în rezolvarea cerințelor clienților și își desfășura activitățile în mod transparent.

Consolidarea investiției acționarilor

Este vizată creșterea în permanența și susținera valoarei Băncii prin menținerea unui echilibru stabil între așteptările clienților și acționari.

Principii solide de etică

Atitudinile și comportamentul în munca izvorăsc din valorile etice fundamentale: încredere, moralitate, integritate, onestitate și corectitudine.

Motivare, delagare de competența și asumare de responsabilitate

Stabiliesc obiective strategice și operaționale clare pe care le implementează în mod eficient. Angajații Raiffeisen reprezintă un bun de valoare, motiv pentru care este incurajat spiritul antreprenorial, dezvoltarea profesională și lucrul în echipă.

IV.4. Principalele sale funcții, activități și operațiuni bancare

Deschidere de conturi pentru administarea mai facilă și mai eficientă a banilor clienților băncii, efectuare încasări și plăți și transferuri bancare în lei și în valută. Serviciile atașate:

my Banking – ofera informațiile financiare privind contul tau bancar și cursul valutar și poți efectua transferuri intra și interbancare în lei

Raiffeisen Direct – banca ta este mai aproape de tine, fără să faci cel mai mic efort și fără să plătești comisioane sau taxe suplimentare

Sweep – oferă posibilitatea de a transfera automat sumele care depăsesc un nivel prestabilit în alt cont indicat de către client

Smart Tel – ofera informațiile despre cont care sunt disponibile 24 de ore din 24, 7 zile pe săptămână, direct pe ecranul telefonului mobil, sub forma unor mesaje text de tip SMS.

Programul – Asigurarea ta în caz de incendiu – propune o asigurare de viață titularilor de conturi curente în lei deschise la Raiffeisen Bank

Plăți directe furnizor – Raiffeisen Bank va plăti, din contul curent, clientului toate facturile pentru telefonul fix și mobil, la gaze, la lumină și altele

Creditarea – persoanelor fizice

– intreprinderi mici și mijlocii

– corporații

Activitatea de depozitare pentru asigurarea flexibilității și obținere profit (Eveniment, Bonus, Depozite la termen clasice, Acces Plus)

Efectuare de trasferuri electronice de bani fără a folosi conturi deschise, cărti de credit sau ordine de plata (WesternUnion)

Operațiuni de schimb valutar

Finanțări structurale care vizeaza crearea de valoare adaugată pentru fiecare client al băncii (servicii de factoring, credite de prefinațare a exporturilor, finanțarea comerțului cu bunuri fungibile etc.)

Consiliere financiară în orice domenii de afaceri care vizează activitatea băncii

Servicii Cash-Management care vizează satisfacerea cerințelor generale ale mediului de afaceri din românia:

Multi-cash – o soluție software structurată care permite gestionarea optimă a plăților și încasărilor

FREE-WAY – permite confirmarea electronică a plaților (în mai puțin de doua ore) către diverse birouri vamale direct de către bancă, fără a mai fi nevoie de confirmarea acestora pe hârtie și, deci, de deplasarea reprezentantului companiei la bancă pentru preluarea exemplarului verde al ordinului de plată

Administrarea încasărilor – se adreseaza firmelor ce primesc încasări de la un numar foarte mare de clienți cu larga raspândire geografica (de exemplu, companii de telecomunicații, de asigurări, de utilități).

Concentrarea lichidităților- se adreseaza companiilor cu prezență teritoriala, care realizează încasări local (prin orice instrument: numerar, ordin de plata, cec, bilet la ordin), dar administreaza aceste încasări în mod centralizat: lanțuri de magazine de retail, distribuitori, utilități etc.

În ceea ce privește diferite operațiuni bancare care vizează activitatea băncii și locul în care se realizează, acestea se împart în:

operații front – office

operații back – office

Front-office-ul grupează operațiile care vizează interacțiunea băncii cu clienții săi: furnizare de informații privind serviciile pe care le ofera banca etc.

Back office grupează operațiile transparente pentru clienții săi, dar care asigură funcțiile vitale ale sale. Pentru a asigura o funcționare eficientă a băncii avute în vedere acele activități care au în mod exclusiv caracter de back-office : contabilitatea internă bancară, administrație, gestiunea de conturi și calculul de dobânzi, depozitarea numerarului etc

In ceea ce privește raportul care se stabilește între operațiile front-office și cele de back-office, acestea diferă de la o banca la alta prin activitatea desfășurată .

IV.5. Cadrul legislativ general și specific

Legea bancară 58/1998 privind activiatea bancară – activitatea bancară în România se desfășoară prin instituții de credit autorizate, în condițiile legii. De asemenea legea reglementează activitățile desfăsurate de instituțiile bancare. Raiffeisen Bank s-a constituit sub formă juridică de societate comercială pe acțiuni, în baza aprobării Băncii Naționale a României, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, aplicabile ; Legea aduce reglementări în ceea ce priveste secretul profesional în domeniul bancar și schimbul de informații între autorități, precum și asupra colaborării cu autoritățile competente și cerințe de notificare. La fel de importante sunt și cerințele de capital :capitalul social al unei bănci trebuie vărsat, integral și în formă bănească, la momentul inființării. Nivelul minim al capitalului inițial este stabilit de Banca Națională a României prin reglementări, fără a putea fi mai mic decât echivalentul în monedă națională a 5 milioane euro.

Legea nr. 485/2003 prevede că: "Acționarii băncilor care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, au dreptul de vot suspendat trebuie să-și vândă acțiunile deținute la bancă în termen de luni de la această

Legea nr. 83/1998 privind procedura falimentului bancar, cu modificările ulterioare

IV.6. Organisme de control și reglementare

Ministerul de Finanțe – ca organ specializat al administrației centrale ce coordonează întreaga activitate financiară

Banca Națională a României – ca instituție autorizată de supraveghere asupra sectorului bancar

Curtea de conturi – organul suprem de control financiar, funcționeaza pe lângă Parlamentul țării

Organele de Control Intern – integrate la nivelul stucturilor funcționale ale instituțiilor financiar – bancare

IV.7. Interpretarea contractului de agenție

Pentru a-și desfășura activitatea, Raiffeisen Bank încheie de asemenea contracte de agenție ( intermediere) cu persoane fizice sau autorizate sau cu firme de brokeraj credite bancare. Un astfel de contract conține 13 secțiuni după cum urmează:

Secțiunea 1. PREVEDERI GENERALE – conține toate datele de identificare ale părților contractante, adică ale comitentului și implicit ale agentului, persoană fizică/ juridică. Informațiile sunt prezentate detaliat pentru fiecare participant la contractul de agenție, alături de explicații de natură juridică a mai multor termeni ce vor fi utilizați în prezentul contract:

Aplicație – programul informatic de retail al băncii.

Contract –prezentul contract și anexele sale precum și actele adiționale ce vor fi încheiate.

Contract de credit – contractul/contractele de credit ce se vor încheia între Bancă și Solicitant, pe baza intermedierii făcută de agent.

Condiții de creditare – condițiile referitoare la criteriile de eligibilitate, la procedura de lucru urmată de bancă pentru acordarea de Credite, la produsele de credit eligibile pentru clientul respectiv, care sunt comunicate agentului în formă scrisă și sub semnătură de primire, inclusiv modificările ulterioare comunicate în conformitate cu aceeași procedură.

Credit – împrumutul acordat de către bancă unei persoane fizice/ juridice în scopul achiziționării de către acesta de bunuri de consum/alte categorii de bunuri mobile sau imobile sau pentru nevoi personale/ carduri de credit.

Dosar de credit – conține totalitatea documentelor solicitate de bancă pentru a analiza oportunitatea acordării unui credit.

Solicitant- persoana fizică/juridică ce solicită finanțare băncii prin intermediul agentului.

Parte/părți – părțile semnatare ale contractului.

Comerciant – agentul economic ale cărui bunuri sunt achiziționate cu credite ce vor forma obiectul contractelor de credit încheiate între bancă și solicitant.

Interogare- proces de transmitere către bancă a datelor privind cererea de creditare a unui solicitant, finalizat cu răspunsul DA/Nu, transmitere care se realizează de către agent, la bancă, a cererii de credit.

Reprezentanți – toți și oricare din angajații, colaboratorii , afiliații uneia dintre părțile contractante.

Pre-aprobare – interogare finalizată cu răspunsul DA.

Zi bancară- intervalul de timp într-o zi calendaristică care coincide cu programul în care banca își desfășoară activitatea.

Tot în cadrul acestei secțiuni este delimitat obiectul contractului ca reprezentând furnizarea de servicii de intermediere de către agent către bancă, în vederea încheierii de către aceasta de contracte de credit cu solicitanții. Intermedierea constă în principal în prestarea de către agent a următoarelor servicii pentru bancă:

Prezentarea produselor de creditare ale băncii către persoane interesate în contractarea unui credit;

Realizarea unei interogări pentru fiecare solicitant.

Primirea documentelor de la solicitant, întocmirea dosarului de credit și depunerea acestuia la bancă în vederea efectuării de către aceasta a analizei dosarului de credit.

Transmiterea către solicitanții creditului a răspunsului băncii privind acordarea/neacordarea creditului solicitat și restituirea către aceștia a tuturor actelor primite de la bancă.

Introducerea, în aplicația care îi va fi pusă la dispoziție de către bancă, a informațiilor și datelor referitoare la solicitanți.

În vederea desfășurării serviciilor de intermediere, banca asigură, contra cost agentului, folosința bunurilor mobile, formularistica standard și softul informatic necesar desfășurării acestei activități. Agentul se obligă să le utilizeze exclusiv în vedereaprestării serviciilor care formează obiectul contractului.

Secțiunea 2 – DURATA CONTRACTULUI

Conform acesteia, contractul se încheie pe o perioadă de un an și se reînnoiește automat pe perioadede câte o lună, dacă nici una dintre părți nu notifică celeilalte intenția de încetare a contractului în minim 30 zile înainte de împlinirea termenului pentru care a fost încheiat. Contractul intră în vigoare în momentul semnării lui de către amble părți.

Secțiunea 3 – VALOAREA CONTRACTULUI. MODALITĂȚI DE PLATĂ cuprinde următoarele:

Pentru serviciile prestate de către agent banca va emite lunar un borderou de plățí, în baza căruia agentul va avea dreptul de încasare a comisionului aferent, calculat conform algoritmului de plată stabilit de către bancă.

Borderoul de plăți se transmite în timp de trei zile lucrătoare ale lunii în curs, urmând ca agentul să emită factura în termen de cinci zile lucrătoare de la data acceptării de către părți a acestuia și să o trimită împreună cu borderoul semnat de bancă.

Plata se efectuează la începutul fiecărei luni, pentru serviciile prestate în luna precedentă și se va face în lei, la cursul de schimb EURO/RON comunicat de BNR, valabil în ziua emiterii Borderoului de plăți, iar sumele de plată vor conține sau nu TVA, în funcție de situația fiscală a agentului.

Plata se face pe bază de factură, în termen de cinci zile lucrătoare de la data primirii de către banca a borderoului semnat și a facturii emisă de agent.

Pe fiecare factură, agentul va trece data și numărul contractului și ceea ce reprezintă suma de plată.

Plata sumelor aferente se va face pe baza borderoului de plăți emis de bancă conform OMF 1040/2004. Orice întârziere a agentului în ceea ce privește comunicarea facturii, va putea decala cu același număr de zile termenul de efectuare a plății de către bancă.

Agentul este singurul responsabil de plata oricăror contribuții și taxe sau impozite datorate, conform legii, altele decât procentul stabilit prin lege pentru impozitul cu reținere la sursă pentru veniturile obținute în baza contractului de agent.

Agentul datorează băncii o chirie lunară în sumă de 12 lei la care se adaugă TVA conform prevederilor în vigoare. Plata chiriei se efectuează trimestrial prin deducerea automată a sumelor datorate din comisionul aferent serviciilor care fac obiectul contractului.

Secțiunea 4- OBLIGAȚIILE PĂRȚILOR cuprinde obligațiile agentului și ale comitentului, astfel:

Obligațiile agentului:

Să informeze corect și complet solicitantul despre produsele de credit ale băncii și despre condițiile de creditare în vigoare la data promovării produsului respectiv sau la data la care solicitantul formulează cererea de credit.

Să înmâneze solicitantului lista documentelor necesare întocmirii dosarului de credit, dacă acesta este eligibil conform analizei realizate de agent.

Să asiste și să îndrume solicitantul la întocmirea dosarului de credit.

Să introducă corect și complet datele și informațiile referitoare la solicitanți, folosind aplicația pe care banca i-o pune la dispoziție.

Să comunice solicitantului, în termenele agreate, rezultatul interogării și să îi facă cunoscut faptul că pre-aprobarea nu generează obligația băncii de a aproba creditul și nici obligația agentului de a obține această aprobare.

Să se asigure că documentele sunt corect și complet întocmite, utilizănd formularistica pusă la dispoziție de către bancă și de asemenea că sunt semnate de către solicitant și toate persoanele implicate ( ex. garanți)

Să transmită băncii dosarul de credit în termenul și condițiile prevăzute în procedura de lucru, împreună cu un borderou în care se evidenșiază actele ce formează dosarul de credit, semnat în două exemplare de către agent și reprezentantul băncii care primește dosarul la momentul întocmirii acestuia.

Responsabilitatea verificării autenticității documentelor colectate de către agent, este în sarcina acestuia, iar agentul va răspunde față de bancă pentru orice prejudiciu cauzat de neîndeplinirea corespunzătoare acestei obligații.

Să comunice solicitantului aprobarea/respingerea acordării creditului.

Să participe la toate programele de instruire organizate de bancă.

Să nu desfășoare activități de intermediere pentru produse în raport cu care nu a fost instruit.

Să transmită băncii în termen de 48 ore de la data intrării în vigoare a contractului, lista cu specimenele de semnătură ale tuturor repezentanților săi implicați în derularea operațiunilor care fac obiectul contractului dar și modificările acestei liste.

Garantează că la sfârșitul perioadei de instruire va semna un document prin care va garanta următoarele:

Că a luat la cunoștință și și-a însușit condițiile de creditare și caracteristicile produselor băncii

A fost instruit cu privire la derularea operațiunilor prevăzute în procedura de lucru

Își asumă întreaga răspundere privind informarea corectă/completă a solicitantului în ceea ce privește produsele băncii și condițiile de creditare etc.

Să asigure confidențialitatea datelor, informațiilor și documentelor de care a luat la cunoștință.

Are obligația de a certifica prin ștampila și semnătura sa veridicitatea semnăturii solicitantului de credit pe formularele speciale.

Să promoveze produsele băncii

Să obțină autorizațiile necesare îndeplinirii obligațiilor sale etc.

Obligațiile comitentului ( banca ):

Să pună la dispoziția agentului toate informațiile și documentele necesare referitoare la produsele pe care acesta trebuie să le promoveze și la condițiile de creditare proprii, pentru a permite acestuia să și le însușească. Totodată, banca va organiza, ori de câte ori consideră necesar , programe de instruire pentru agent, programe la care acesta se obligă să participe.

Să pună la dispoziția agentului bunurile mobile, formularistica standard și softul informatic necesar realizării serviciilor de intermediere.

Să notifice agentului modificarea condițiilor de creditare înainte cu cinci zile de la data intrării în vigoare.

Să analizeze toate dosarele de credit și să comunice agentului răspunsul privind aprobarea/respingerea acordării creditului în termenul prevăzut în procedura de lucru, termen ce se va calcula de la data primirii documentației de credit completă și corectă.

În situația în care banca respinge acordarea creditului, va returna în termen de trei zile de la data comunicării respingerii solicităriide acordare a creditului. Banca transmite agentului motivul respingerii dosarului dacă această respingere se datorează neconformității acestuia cu procedura de lucru.

Să plătească agentului comisionul datorat pentru serviciile de intermediere prestate de acesta.

Secțiunea 5 – PROMOVARE. Aici se stipulează următoarele:

Agentul va putea folosi denumirea / sigla băncii numai cu acceptul prealabil scris al acesteia și numai în scopul îndeplinirii obligațiilor asumate prin prezentul contract.

Bancaa se obligă să utilizeze numele/ denumire/ sigla agentului numai pentru scopuri legate direct de produsele de creditare, cu bună credință și cu informarea prealabilă a acestuia.

Părțile se obligă să nu își folosească numele, mărcile, siglele în alt mod decât conform contractului și să depună toate eforturile pentru a preveni orice utilizare neautorizată a acestora de către reprezentanții lor sau de către terțe persoane cu care interacționează în cursul derulării contractului. Pîrțile recunosc că toate elementele de identificare care cuprind nume, logo, orice semn grafic, sunt proprietatea exclusivă a părții pe care o identifică.

Secțiunea 6 – RĂSPUNDEREA PĂRȚILOR. Această secțiune stipulează că:

Agentul este obligat să acopere integral și necondiționat orice prejudicii directe sau indirecte pe care banca le-ar putea suferi sau la care banca ar fi obligată să le acopere datorită:

Modului de colectare a documentelor necesare întocmirii dosarelor de credit de la solicitanți și de prezentare a produsului (lor) băncii de către agent.

Neîndeplinirii corespunzătoare a oricăror obligații de către agent inclusiv obligațiile referitoare la păstrarea confidențialității.

Oricarei întârzieri datorate transmiterii către bancă a unui dosar de credit sau documentației de credit incompletă/ incorectă potrivit procedurii de lucru în vigoare la acel moment. În acest caz, banca returnează spre completare/corectare documentele respective.

În cazul îndeplinirii necorespunzătoare a obligațiilor de către părțile contractante, partea în drept poate considera contractul reziliat.

Banca își rezervă dreptul de a respinge dosarele de credit ale solicitanților în următoarele condiții:

când dosarul de credit nu este completat în mod corect/ sau este incomplet în raport cu specificațiile condițiilor de creditare.

Când solicitantul nu îndeplinește una sau mai multe condiții cerute de reglementările interne ale băncii/ condițiilor de creditare.

Toate dreturile și obligațiile prevăzute în cererile de creditare depuse de solicitanți în contractele de credit se nasc direct în patrimoniul solicitantului de credit și respectiv al băncii.

Agentul nu va răspunde pentru daunele care rezultă din modul de aprobare de către bancă a creditului, cu excepția cazului în care, în sarcina sa , se poate reține o culpă.

Agentul nu răspunde pentru daunele izvorâte din necomunicarea modificărilor aduse condițiilor de creditare de către bancă în termenele și conform procedurii prevăzute în contract.

Agentul nu răspunde pentru daunele provocate băncii de către solicitant dacă își îndeplineștetoate obligațiile privind verificarea și completarea documentației de credit și a respectat întocmai procedura de lucru.

Agentul va fi răspunzător față de bancă în cazul în care se stabilește că documentele care stau la baza aprobării cererăă sunt false.

Secțiunea 7 – ÎNCETAREA CONTRACTULUI, prevede situațiile în care poate înceta contractul de agent , și anume:

În orice moment, prin acordul părților, consemnat în scris.

Prin îndeplinirea termenului pentru care a fost încheiat, dacă nu s-a prelungit în conformitate cu prevederile secțiunii a 2-a din contract.

În caz de forță majoră.

În cazul imposibilității legale a uneia dintre părți de a mai executa prezentul contract, inclusiv în cazul încetării existenței juridice a uneia din părți, prin intermediul unei scrisori recomandate cu efect imediat.

Prin reziliere.

Prin denunțare unilaterală de către bancă, cu un preaviz de zece zile, în cazul în care banca își modifică politica de creditare a produselor prin intermediul agenților.

În cazul în care agentul nu își îndeplinește în tot sau parte obligațiile asumate sau le îndeplinește necorespunzător, banca are dreptul să rezilieze contractul, cu un preaviz de cinci zile. Pe perioada preavizului, agentul nu va mai promova produsele băncii și nu va mai iniția colectarea de noi dosare de credit, cu excepția celor indicate în mod expres de bancă. De asemenea, pe perioada preavizului agentul va depune toate diliențele pentru colectarea documentelor aferente dosarelor de credit deja inițiate. Rezilierea operează de plin drept, fără somație, fără punere în întârziere și fără intervenția instanțelor judecătorești.

Cu titlu de excepție, contractul înceteazăîn condițiile în care, timp de trei luni consecutive, banca constată că agentul nu s-a încadrat în condițiile prevăzute. Contractul va înceta în condițiile specificate în notificarea transmisă de bancă în acest sens.

Efectele încetării

În situația în care intervine un caz de încetare, efectele contractului nu se vor mai produce, pentru viitor, în ceea ce privește obligațiile părților de a colecta și analiza noi dosare de credit. În acest sens, agentul nu va mai colecta noi dosare de credit, iar banca nu va mai avea obligația analizării unor asemenea dosare și nu va mai acorda credite.

Cu toate acestea, obligațiile asumate de părți cu privire la creditele deja acordate de banca/ dosarele analizate de aceasta, înaintea producerii cazului de încetare, inclusiv răspunderea părților cu privire la modul de executare a obligațiilor lor pe perioada de valabilitate a contractului, rămân valabile și după acest moment, până la rambursarea de către client a tuturor creditelor acordate de bancă pe parcursul derulării contractului de agent.

Obligațiile părților de păstrare a confidențialității vor rămâne valabile pe durată nelimitată.

Secțiunea 8 – CONFIDENȚIALITATE

În sensul contractului de agent, informațiile confidențiale reprezintă:

Toate informațiile, indiferent în ce formă se prezintă ( scrisă, verbală, vizuală, electronică etc.), referitoare la metodologii de lucru, la afiliații părților, inclusiv, fără a fi o enumerare limitativă, la bazele de date cu informații personale ale partenerilor contractuali ai uneia dintre părți, mărci de comerș sau de servicii, know-how, metode de organizare și conducere a activității, precum și toate informațiile referitoare la executarea și derularea contractului.

Toate faptele, datele și informațiile de care părțile și reprezentanții acestora au luat la cunoștință pe parcursul derulării contractului sau în legătură cu acesta, în special informațiile care fac obiectul protecției datelor personale , conform prevederilor Legii nr.677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date și cele considerate secret profesional conform OUG 99/2006 privind instituțiile de credit și decvarea capitalului ( toate faptele, datele și informațiile referitoare la activitatea desfășurată de bancă, precum și orice fapt, dată sau informație, aflate la dispoziția sa, care privesc persoana, proprietatea, activitatea, afacerea, relațiile personale sau de afaceri ale clienților ori informații referitoare la conturile clienților băncii – solduri, rulaje, operațiuni derulate – la serviciile prestate sau la contractele încheiate cu clienții acestuia ).

Tot în cadrul acestei secțiuni se precizează că o informație nu este confidențială dacă:

Este sau devine publică, altfel decât ca rezultat direct sau indirect al unei încălcări a obligației de confidențialitate.

Partea a intrat în posesia informației dintr-o sursă care nu se află sub o obligație de confidențialitate în legătură cu respectiva informație.

Partea cunoștea informația înainte de data încheierii contractului și nu se afla sub o obligație de confidențialitate în legătură cu respectva informație.

– Părțile se angajează să ia toatee măsurile necesare astfel încât oricare reprezentant al sau implicat în derularea contractului sî fie înștiințat și să respecte angajamentul de confidențialitate luat prin clauza specifică contractului de agent. Părțile se obligă să se informeze reciproc ori de câte ori au cunoștință sau bănuiesc că o persoană neautorizată a luat cunoștință sau încearcă să cunoască informații confidențiale.

– toate aceste obligații vor subzista și după încetarea contractului pe perioadă nedeterminată.

– informațiile vor fi tratate ca fiind strict confidențiale, părțile având dreptul să le folosească doar pentru realizarea obiectului contractului de agent.

– oricare dintre părți o poate autoriza pe cealaltă să dezvăluie informații confidențiale, la solicitarea scrisă și imediată a celeilalte părți, însă fără ca refuzul părții în drept să autorizeze dezvăluirea să fie supus motivării.

– părțile și reprezentanții acestora care iau cunoștință despre informații confidențiale ale celeilalte părți, nu au dreptul să:

Copieze, multiplice, distribuie, folosească în interes personal, dezvăluie în nici un fel, total sau parțial, nici unei alte persoane, companii, corporații sau entități, nici una din informațiile confidențiale indiferent de modul în care au luat la cunoștință despre ele (accidental/ prin încălcarea obligațiilor asumate).

Permită accesul terților la informații confidențiale.

– fiecare din părți va fi integral responsabilă de încălcarea contractului de către oricare din reprezentanții săi.

– părțile își vor instructa expres reprezentanții care au acces și trebuie să cunoască astfel de informații confidențiale sau care pot lua la cunoștință de asemenea informații pe parcursul îndeplinirii obligațiilor lor în legătură cu natura coonfidențială și cu termenii și condițiile contractului.

– agentul se obligă să folosească datele și informațiile pe parcursul derulării și în legătură cu contractul de agent, numai în scopulexecutării obligațiilor asumate.

– la solicitarea expresă a băncii, agentul va restitui toate datele și informațiile primite, indiferent de suportul pe care se află sau va distruge aceste date conform cerințelor acesteia. Restituirea și/sau distrugerea datelor nu exonerează agentul de obligația de a păstra pentru viitor confidențialitatea cu privire la acestea.

Secțiunea 9 – FOLOSIREA DATELOR CU CARACTER PERSONAL COLECTATE DE LA SOLICITANȚI

– părțile sunt de acord ca datele cu caracter personal ale solicitanților cărora banca le-a acordat credite / care au depus cereri de creditare să fie colectate, stocate, prelucrate de agent în calitatea sa de intermediar de credite, atât față de bancă cât și de terțe părți.

– părțile sunt de acord ca datele personale colectate de la solicitanți să fie folosite de fiecare dintre părți în conformitate cu acordul dat de fiecare dintre părți.

– agentul se obligă să pună la dispoziția solicitantului formularul Acord privind prelucarea datelor cu caracter personal și să obțină semnătura acestuia pe formularul respectiv.

Secțiunea 10 – LEGEA APLICABILĂ ȘI JURISDICȚIE face referire la:

Contractul este guvernat și va fi interpretat în conformitate cu legea română.

Părțile vor depune eforturi cu bună credință pentru rezolvarea amiabilă a oricărui litigiu, controversă sau conflict între părți, rezultat din sau în legătură cu contractul. Orice pretenție, reclamție, situație litigioasă, diferend izvorât între părți în legătură cu interpretarea și / sau executarea contractului ce nu pot fi soluționate pe cale amiabilă vor fi înaintate spre soluționare instanțelor judecătorești.

Agentul garantează băncii despăgubirea integrală ( inclusiv a celor de imagine) produse acesteia prin nerespectarea de către reprezentanții săi a oricărei obligații asumate de către agent în temeiul contractului (în special a obligațiilor de a verifica concordanța dintre datele din actul de identitate al clientului și datele din formularele cuprinse în documentația de credit, precum și pentru transmiterea de date eronate băncii), indiferent dacă nerespectarea se datorează neglijenței, culpei sau intenției reprezentantului agentului.

Secțiunea 11 – NOTIFICĂRI recizează că toate notificările/ adresele scrise ce vor fi trimise de către o parte celeilalte părți cu privire la contractul de agent, vor fi valabil expediate la adresele și în condițiile specificate , și în atenția persoanelor individualizate.

Secțiunea 12 – FORȚA MAJORĂ:

Părțile sunt exonerate de răspundere în cazul neexecutării corespunzătoare sau cu întârziere, în tot sau în parte, a obligațiilor contractuale în caz de forță majoră, pe toată durata existenței acesteia. Partea afectată va fi exonerată de îndeplinirea obligațiilor, dar numai la nivelul și pe durata pentru care îndeplinirea obligațiilor a fost împiedicată sau stânjenită de situația de forță majoră. Prin forță majoră se înțelege un eveniment independent de voința părților, imprevizibil și insurmontabil, apărut după încheierea contractului care împiedică părțile să își execute obligațiile asumate.

Cazul de forță majoră se va comunica în scris în termen de cinci zile de la apariția sa. Documentele probatorii vor fi prezentate celeilalte părți în termen de cincisprezece zile de la data apariției forței majore, certificate de Camera de Comerț și Industrie a României. În lipsa unor astfel de dovezi, efectele exoneratoare de răspundere nu se vor produce.

În cazul în care forța majoră durează mai mult de treizeci de zile calendaristice, oricare dintre părțile contractante va putea notifica celeilalte părți încetarea de drept a contractului, fără ca acestea să-și datoreze daune/ interese.

Partea care dorește încetarea contractului, va notifica celeilalte părți despre aceasta în termen de cel puțin zece zile calendaristice înainte de data la care se va produce încetarea contractului. În această perioadă, părțile sunt obligate să depună toate eforturile pentru rezolvarea amiabilă și convenabilă a eventualelor aspecte legate de derularea contractului de agent.

Secțiunea 13- DISPOZIȚII FINALE cuprinde următoarele precizări:

Contractul de agenție încheiat de bacncă cuprinde în întregime consimțământul și înțelegera părților și înlocuiește/ înlătură orice altă înțelegere verbală și/ sau scrisă dintre acestea.

Nici una dintre părți nu-și poate transfera drepturile sau obligațiile rezultând din contract către nici o altă persoană. De asemenea, agentul nu are dreptul să subcontracteze prestarea serviciilor prevăzute în contract către nici o altă persoană fără acordul scris și expres al băncii.

Contractul poate fi modificat cu acordul ambelor părți, prin acte adiționale semnate de acestea, inclusiv în condițiile lansării de către bancă a noi tipuri de produse/ servicii carre să fie intermediate de agent, sau în orice alte situații care impun această acțiune.

În cazul în care o clauză sau o parte din contract este declarată nulă, părțile o vor înlocui prin alta care să corespundă cât mai fidel iar celelalte clauze își vor produce efectele în continuare, contractul păstrându-și valabilitatea și caracterul obligatoriu în măsura maxim admisă de lege.

Toate termenele din cuprinsul contractului sunt considerate pe zile lucrătoare, cu excepția situației în care se prevede în mod expres altfel.

Contractul se încheie în două exemplare originale, ambele în limba română, câte unul pentru fiecare parte contractantă și intră în vigoare la data semnării lui.

CONCLUZII

În cadrul sistemul de common law, conceptul de intermediere cunoscut sub denumirea de ,,agency” nu face nici o deosebire între reprezentarea directă (perfectă) și cea indirectă (imperfectă). În acest sistem de drept raporturile de intermediere rezultă atât din acordul părților cât și dintr-o prezumție legală. Instituția ,,agency” include reprezentarea, mandatul, contractul de muncă, contractul de antrepriză, gestiunea de afaceri și răspunderea delictuală indirectă.

Contractul de agenție este contractul prin care una dintre părți (comitent) împuternicește în mod statornic cealaltă parte (agent) să negocieze și/sau să încheie afaceri în numele și pe seama comitentului, în schimbul unei remunerații. Sediul materiei îl reprezintă Legea nr. 509/2002 care reglementează activitatea agentului comercial permanent.

Caracterele juridice ale contractului de agenție sunt următoarele:

contractul are un caracter bilateral (sinalagmatic);

contractul este cu titlu oneros;

contractul este comutativ;

contractul este consensual;

contractul este cu executare succesivă.

Contractul de agenție poate fi încheiat pe o durată determinată sau nedeterminată, potrivit voinței părților contractante.

Cazurile de încetare a contractului:

expirarea termenului;

denunțarea unilaterală a contractului

rezilierea contractului.

La încetarea contractului de comision, agentul are potrivit legii, dreptul să primească de la comitent o indemnizație dacă a procurat noi clienți comitentului sau a sporit semnificativ volumul operațiunilor comerciale cu clienții existenți, iar comitentul încă mai obține foloase substanțiale din aceste operațiuni. Dacă încetarea contractului de agenție cauzează anumite prejudicii agentului, acesta este îndreptățit să ceară despăgubiri de la comitent, în condițiile dreptului comun (art. 1082-1086 C. civ.).

BIBLIOGRAFIE

L. Vogel coord., Les agents commerciaux en Europe, échec de l’harmonisation?, Ed. Panthéon Assas, Paris, 2012

D. Ferrier, Droit de la distribution, ed. II, Litec, Paris, 2000

C. Diloy, Le contrat d’agence commerciale en droit international, Ed. L.G.D.J., Paris, 2000

M. Behar – Touchais, G. Virassamy, Traite des contracts, Les contrats de la distribution, sous la direction de J. Ghestin, L.G.D.J., Paris, L.G.D.J., 1999

R. Baldi, A. Venezia, Il contratto di agenzia. La concessione di vendita. Il franchising, Ed. Giuffré, Milano, 2008

A. Baudino, I nouvi contratti nella prasi civile e commerciale – XVI – distributione, Ed. UTET, Torino, 2004

C. Roșu, Contractul de mandat în dreptul intern, Ed. C. H. Beck, București, 2008

A. S. Banu, Contractul de mandat, Ed. Universul Juridic, București, 2009

R. Dincă, Contracte civile speciale în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2013

A. Bénabent, Les contrats spéciaux civils et commerciaux, Ed. Montchrestien, Paris, 2001

Ș. Diaconescu, Interesul comun în contractele-cadru de distribuție comercială, în SUBB nr. 2/2007

T. Hassler, L¢interet commun, Rev.trim.dr.com., 1984, pag. 597-611.

Ș. A. Stănescu în F. Baias, coordonator, Noul Cod civil, comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012

I. Scheau, Drept comercial, Ed. Hamangiu, 2009

T. Prescure, R. Crișan, Contractul de agenție – un nou contract numit în dreptul comercial român, în Dreptul, nr. 5/2003.

F. X. Licari, La protection du distributeur intégré en droit français et allemand, Ed. Litec, Paris, 2002

Cărpenaru, Stanciu, D – Drept comercial român, ediția aIIa revizuită și completată, Editura All Educational, București, 1998

Stanciu D. Cărpenaru – Drept comercial român , Editia a VI- a, Editura Universal Juridic, București , 2007

Marilena Ene – Revista de drept comercial, nr 11, anul 2004

ALTE SURSE

Jurnalul oficial nr. 382/31.12.1986.

Directiva nr. 86/653/CEE.

CJCE, decizia din 16.03.2006, dos. C-3/2004, Poseidon Chatering BV c/ Marianne Zeeship Vof e.a..

Decretul din 23 decembrie 1958

Legea din 25 iunie 1991

Legea nr. 509/2002 abrogata prin Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil

Noul Cod Civil ("NCC") art. 2.072 – 2.095

Clocotici, D; Gheorghiu, Gh – Revista de drept comercial, nr. 2/1995, articolul ,,Unele considerații privind contractul comercial de agent”