Contractul Comercial International de Consignatie

LUCRARE DE LICENȚĂ

CONTRACTUL COMERCIAL INTERNAȚIONAL

DE CONSIGNAȚIE – STUDIU DE CAZ

CUPRINS

Introducere4

CAPITOLUL I. CONTRACTUL COMERCIAL INTERNAȚIONAL. CONCEPT, DEFINIȚIE ȘI CLASIFICARE

1.1 Considerații generale

1.2 Definirea contractului comercial internațional

1.3 Tipologia contractului comercial internațional

1.4 Elaborarea proiectului de contract. Clauzele contractuale.

CAPITOLUL II. CONTRACTUL COMERCIAL INTERNAȚIONAL DE CONSIGNAȚIE

1. NOȚIUNEA CONTRACTULUI DE CONSIGNAȚIE

1.1. Noțiunea și reglementarea contractului de consignație

1.2. Caracterele juridice ale contractului internațional de consignație

1.3. Natura juridică a contractului international de consignație

2. CONDIȚIILE DE FOND ALE CONTRACTULUI DE CONSIGNAȚIE

2.1. Capacitatea părților contractante

2.2. Consimțământul părților contractante

2.3. Obiectul contractului de consignație

2.4. Condițiile de formă ale contractului de consignație

3. EFECTELE CONTRACTULUI DE CONSIGNAȚIE

3.1. Obligațiile consignantului

3.2. Obligațiile consignatarului

4. RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ

5. ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE CONSIGNAȚIE

6. CONTRACTUL DE CONSIGNAȚIE ÎN NOUL COD CIVIL

CAPITOLUL III. COMERȚUL INTERNAȚIONAL. DEFINIȚII. CLASIFICARE.

1. CARACTERISTICI GENERALE

2. BENEFICIILE COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

3. FUNCȚIILE COMERȚULUI

4. BALANȚA DE PLĂȚI EXTERNE

5. COMERȚUL INTERN

6. COMERȚUL EXTERN (INTERNAȚIONAL)

CAPITOLUL IV. STUDIU DE CAZ – VÂNZAREA BUNURILOR ÎN REGIM DE CONSIGNAȚIE

BIBLIOGRAFIE

Introducere

Am ales să prezint în această lucrare principalele aspecte teoretice și practice care privesc structura, conținutul și particularitățile contractelor comerciale internaționale. Pentru aceasta am tratat cu plăcere și interes subiectul lucrării , care mi s-a părut pasionant, util și totodată foarte important în teoria și practica afacerii, tema fiind una de actualitate în contextul în care comerțul internațional este în continuă expansiune.

Evoluția permanentă a comerțului internațional a făcut ca redactarea lucrarii să necesite o laborioasă muncă de cercetare și documentare, de coroborare și asamblare a informațiilor, efort ce are ca scop crearea unui material complet care să înfățișeze complexitatea contractelor comerciale internaționale. Pentru aceasta am fost preocupat de utilizarea și valorificarea unei biografii actuale și diversificată, rezultatul muncii unor specialisti de cel mai înalt nivel, recunoscuți atât în România cât și pe plan internațional.

Am acordat, de asemenea, o atenție deosebită aspectelor practice, motiv pentru care am analizat mai multe studii de caz, m-am deplasat la sediul mai multor societăți, unde am studiat aplicabilitatea teoriei în practică . Progresul tehnologic, nevoia de cunoaștere și timpul tot mai limitat în desfășurarea unor activități din ce în ce mai diversificate au determinat crearea unor automatisme chiar și în dinamica afacerilor internaționale, contractele căpătând forme cât mai precise și cuprinzătoare.

Prezenta lucrare este structurată în patru capitole care înfățișează totodată și evoluția procesului de contractare in comerțul internațional.

Primul capitol ilustrează activitatea de comerț internațional cu generalitățile si particularitățile acesteia, materializată sub forma unui contract. Contractele sunt oarecum parte din viața noastră , însă nu conștientizăm permanent asta; orice acord, scris sau verbal reprezintă de fapt un contract, întrucât are ca și finalitate încheierea unei afaceri . În forma scrisă, contractele sunt concepute după reguli precise, stabilite prin norme juridice naționale și internaționale, în timp ce un contract verbal are la baza încrederea reciprocă, moralitatea părților fiind elementul cheie in respectarea contractului.

Întrucât interesele părților contractante sunt virtual opuse, în contract sunt introduse clauze completate și totodată limitate de legislația în vigoare, care are rolul de a defini raporturile dintre părți și de a le proteja de anumite prevederi neclare. O atenție sporită necesită contractele încheiate cu un partener necunoscut, iar dacă acesta este și din afara granițelor naționale trebuie ținut cont, pe lângă normele juridice internaționale și de mediul cultural din care provine acesta .

Al doilea capitol al acestei lucrări tratează un aspect din practica comerțului internațional si anume comerțul prin metoda consignației. Acest tip de comerț este tot mai des întâlnit și presupune prezența mai multor participanți în procesul de vanzare al mărfurilor, motiv pentru care contractele au căpătat în timp o formă standardizată cu reglementări precise , supuse normelor juridice naționale și internaționale. Analizat în ansamblu, contractul de consignație poate fii privit ca și un contract de comision, care prezintă anumite particulartăți, incluzând și elemente ale altor tipuri de contracte precum cel de vanzare și depozit. Pentru a concluziona corect noțiunea de contract de consignație si caracteristicile acestuia am cules date de la mai multe societăți comerciale care desfășoară comerț de consignație, prilej cu care am putut observa diversitatea activităților comerciale desfășurate in orașul Craiova, dar si dificultățile cu care comercianții se confruntă, în ceea ce privește piața, concurența si birocrația excesivă a instituțiilor de stat.

„Comerțul internațional” este subiectul capitolului cu numărul trei al lucrării, subiect pe care l-am abordat cu profund interes datorită dinamicii activităților comerciale internaționale. Comerțul internațional stă la baza evoluției economiei mondiale, progresul tehnico-științific facilitând permanent activitățile de comerț internațional. Intr-o lume ce tinde spre centralizare, economiile naționale sunt dependente de comerțul extern, de raporturile de parteneriat, uneori strategice, pe care marile companii le au, multinaționalele fiind un actor tot mai prezent pe scena economiei mondiale.

CAPITOLUL I.

CONTRACTUL COMERCIAL INTERNAȚIONAL.

CONCEPT, DEFINIȚIE ȘI CLASIFICARE

1.1 Considerații generale

Contractarea reprezintă cea mai importantă etapă în afacerile economice , în general în cele internaționale, în special, aceasta reprezentând în fond luarea deciziei în aceste afaceri, deci decizia ca funcție a managementului afacerilor economice internaționale. De fapt, toate activitățile macro și microeconomice anterioare contractării trebuie considerate ca faze pregătitoare ale acestei etape. În același timp, modul în care se desfășoară operațiunile de comerț exterior, înfăptuirea operațiunilor postcontractuale și postlivrare sunt condiționate, în măsura hotărâtoare de clauzele contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu partenerii externi.

1.2 Definirea contractului comercial internațional

În sensul cel mai larg, un contract este un simplu acord care definește o relație între două sau mai multe părți. Un contract comercial, în termenii cei mai simpli, este un acord încheiat în scopul realizării unei afaceri.

Contractele internaționale reprezintă materializarea acordului de voință între parteneri din țări diferite, în scopul realizării unei tranzacții internaționale. Acestea trebuie să îndeplinească atât o serie de condiții de formă, cât și anumite condiții de fond, ce au menirea de a asigura poziții juridice egale pentru ambele părți ale contractului, și prin urmare, un regim juridic uniform al acestuia.

1.3 Tipologia contractului comercial internațional

O prezentare sistemică a contractelor internaționale presupune delimitarea acestora în doua mari categorii: contractele de vânzare internațională de mărfuri și contractele de cooperare economică internațională.

Contractul de vânzare internațională de mărfuri este considerat de către literatura de specialitate un contract original, ce ia naștere și se realizează în mediul internațional, cu finalitate și caracteristici proprii. Asemenea caracteristici nu înseamnă că el este cu totul diferit de contractul de vânzare din dreptul intern, deoarece prezintă elementele definitorii ale acestuia (caracter consensual, sinalagmatic, translativ de proprietate, cu titlu oneros). Relevanța caracterului comercial al vânzării de mărfuri este însă redusă, convențiile internaționale și legile uniforme în mateie nemaifăcând distincție între vânzarea civilă și cea comercială. Desigur, principala trăsătură distinctivă a contractului este caracterul său internațional, determinat de faptul ca părțile contractante își au sediul în state diferite.

În funcție de obiectul operațiunii comerciale, contractele pot fii de executare de lucrări, de depozit, de mandat și reprezentare comercială, de transport și expediții internaționale, de turism, etc., toate practicate în relațiile comerciale internaționale.

Contractele de cooperare economică internațională prezintă o serie de trăsături care le disting de cele de vânzare internațională. Astfel, spre deosebire de contractele sinalagmatice, care presupun interese deosebite ale părților, în cazul tranzacțiilor de cooperare se creează o anumită cooperare de interese ale partenerilor. În aceste condiții, *dincolo de drepturile și obligațiile particulare ce le revin, părțile urmăresc în special atingerea obiectului comun al cooperării, principala sursă a realizării intereselor lor*. În temeiul acestei trăsături, caracteristic pentru acțiunile de cooperare rămâne faptul că raporturile dintre părți transced stipulațiile contractului, instaurându-se o stare de cooperare care se manifestă prin schimbul continuu de informații, prin asistența reciprocă și conlucrarea părților pentru prevenirea, eliminarea sau cel puțin diminuarea pagubelor și a oricăror neajunsuri.

De asemenea, contractul de cooperare se particularizează prin natura specifică a părților contractante, punându-se problema unei intensități aparte a caracterului internațional al acestuia. În aceste condiții, între prestațiile părților există o numită solidaritate, care face ca orice prestație să depindă, într-o anumită măsură, de executarea celorlalte, să ocupe un anumit loc în procesul realizării procesului cooperării. Din această cauză este dificilă, uneori chiar imposibilă, substituirea unui partener cu alții, sau modificarea felului sau a succesiunii prestațiilor față de modul în care au fost ele stabilite inițial.

O alta caracteristică aparte a contractului de cooperare o reprezintă gradul ridicat de complexitate a subiectului său. La aceste contracte gradul de voință generează în sarcina părților un ansamblu de obligații ale căror structuri, întindere și intensitate nu se regăsesc în contractele comerciale tradiționale.

Contractul de cooperare economică internațională se încheie de regulă pe termen lung și are un caracter evolutiv, astfel încât, pe măsura derulării cooperării, obligațiile părților se schimbă, se dezvoltă. Datorită naturii specifice a obiectului său, contractul de cooperare se angajează efectiv prin intermediul mai multor contracte cu obiecte diferite, aflate însă într-o strânsă interdependență.

Contractele internaționale se încheie și se modifică, în forma scrisă, cu respectarea condițiior pentru validarea convențiilor, luându-se toate garanțiile necesare pentru respectarea intereselor firmei și ale economiei naționale. Forma scrisă asigură astfel o precizare a clauzelor contractuale, intocmirea unor contracte cu continut complet, de delimitare exacta a obligatiilor contractuale fata de negocierile necontractuale.

1.4 Elaborarea proiectului de contract. Clauzele contractuale.

În relațiile economice internaționale prezintă o mare importanță care dintre parteneri obține dreptul de a formula un proiect de contract. În procesul pregătirii negocierilor trebuie stabilite măsurile necesare în vederea formulării acestui proiect. Proiectul de contract se va redacta înului de cooperare o reprezintă gradul ridicat de complexitate a subiectului său. La aceste contracte gradul de voință generează în sarcina părților un ansamblu de obligații ale căror structuri, întindere și intensitate nu se regăsesc în contractele comerciale tradiționale.

Contractul de cooperare economică internațională se încheie de regulă pe termen lung și are un caracter evolutiv, astfel încât, pe măsura derulării cooperării, obligațiile părților se schimbă, se dezvoltă. Datorită naturii specifice a obiectului său, contractul de cooperare se angajează efectiv prin intermediul mai multor contracte cu obiecte diferite, aflate însă într-o strânsă interdependență.

Contractele internaționale se încheie și se modifică, în forma scrisă, cu respectarea condițiior pentru validarea convențiilor, luându-se toate garanțiile necesare pentru respectarea intereselor firmei și ale economiei naționale. Forma scrisă asigură astfel o precizare a clauzelor contractuale, intocmirea unor contracte cu continut complet, de delimitare exacta a obligatiilor contractuale fata de negocierile necontractuale.

1.4 Elaborarea proiectului de contract. Clauzele contractuale.

În relațiile economice internaționale prezintă o mare importanță care dintre parteneri obține dreptul de a formula un proiect de contract. În procesul pregătirii negocierilor trebuie stabilite măsurile necesare în vederea formulării acestui proiect. Proiectul de contract se va redacta într-o limbă accesibilă partenerului și va conține toate clauzele necesare reglementării obiectului contractului. În cazul negocierii unor obiective complexe, proiectul de contract va fii însoțit de anexe, conținând specificații dezvoltate precum graficele de livrare, listele de prețuri, proiecte de scrisori de garanții bancare. În practica internațională s-a creat un regim contractual uniform pentru diferite contracte prin elaborarea de:

Condiții generale

Contracte cadru

Contracte tip

Condițiile generale reprezintă ’toate condițiile prestabilite și destinate a fii inserate într-un anumit număr nedeterminat de contracte de același tip. Ele sunt cel mai adesea opera unei întreprinderi sau a unui grup’. Ca exemplu, putem menționa ’Condițiile generale de livrare elaborate de Camera de Comerț și Industrie de la Paris, (revizuite în anul 2000) – INCOTERMS.

Contractele cadru reprezintă acorduri de principiu asupra majorității clauzelor contractuale, cu excepția celor principale, cum ar fii de exemplu prețul. Dacă acest element nu este completat, contractul nu este valabil încheiat și nu produce efecte între părți.

Contractul tip reprezintă un model de contract standardizat, care poate fii completat sau modificat, și la care părțile fac referință. Utilizarea contractelor tip oferă o serie de avantaje, printre care: simplificarea și reducerea duratei procesului de negociere, evitarea riscului formulării unor clauze neclare, evitarea omisiunii unor clauze contractuale și evitarea neînțelegerilor privind interpretarea unor clauze. În practica internațională se utilizează o varietate de contracte tip, elaborate sub egida unor instituții diferite.

Astfel, o primă categorie de instituții care au elaborat astfel de contracte sunt cele a căror activitate constă în promovarea schimburilor internaționale, ca de exemplu: Comisia Economica ONU pentru Europa, Camera de Comerț Internațional de la Paris, etc. Contractele emise de astfel de instituții constituie doar un model pe care părțile îl pot utiliza pentru redactarea unui contract viabil, adaptat condițiilor specifice respective.

O a doua categorie de instituții care au elaborat contracte tip sunt asociațiile profesionale ale comercianților. Acestea sunt cele mai uzitate în activitatea de comerț exterior. În această categorie se încadrează: 1) contractele tip pentru produse ca: cereale, lemn, bumbac, iuta, semințe uleioase, zahăr rafinat, cacao, cafea, și 2) contractele tip utilizate la bursele de mărfuri, care nu pot fi modificate, singurele elemente ce pot varia fiind "prețul" și "cantitatea". În general, un astfel de contract trebuie să cuprindă următoarele clauze: cantitatea, tipul de marfă, calitatea, prețul, condiția de livrare, termenul de livrare și condiția de plată. Principalele clauze și prevederi pe care un negociator trebuie să le aibă în mod obligatoriu în vedere, la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare internaționale, sunt următoarele:

Titlul constă în însăși denumirea de "Contract", urmată, de regulă, de numărul contractului și data încheierii lui. Aceste date sunt necesare părților pentru identificare și pentru întocmirea documentelor ulterioare ce fac referire la contract: acreditive, facturi, acte de transport, acte de vămuire, asigurare, specificații, acte adiționale, protocoale și procese-verbale la contract, etc.

Preambulul este o formulare ce precizează părțile contractuale (exportatorul și importatorul) între care se încheie raportul juridic, constituind o premisă necesară spre a conferi valabilitate contractului. În preambul se precizează denumirea și adresa persoanelor juridice contractante, precum și poziția în firmă a persoanelor împuternicite să o reprezinte.

Obiectul contractului trebuie să fie legal, licit și moral. Realizarea acestei premise se face prin descrierea clară a obiectului material al contractului (prestația concretă), precum și a obiectului juridic, prin denumirea exactă a tipului de contract: de vânzare-cumpărare, de intermediere, loan, leasing, compensație, etc.

În comerțul internațional, obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituie bunurile susceptibile a fi transferate cumpărătorului de către vânzător, contra plății contravalorii mărfurilor (prețului). Negocierea obiectului contractului constă în identificarea mărfii respective, prin determinarea cantității, calității, ambalajului și mărcii produsului, precum și în stipularea obligațiilor partenerilor privind marfa.

Denumirea mărfii contractate, trebuie stabilită cu exactitate, astfel încât să nu fie posibilă nici o confuzie sau înțelegere greșită. Pentru mărfurile fungibile (care se consumă), datorită calității omogene a acestora, este suficientă specificarea denumirii complete și a tipului de marfă. Pentru bunurile nefungibile și servicii este necesară specificarea elementelor de identificare și individualizare ale mărfii, respectiv: denumirea exactă, descrierea mărfurilor, tehnologia de fabricație, caracteristicile tehnice, referiri la poziția de catalog, tipul produsului, norma tehnică, mostra, eșantionul, marca de fabricație, termenul de livrare, condiția de plată.

Cantitatea se stabilește prin contract, marfa trebuind să fie determinabilă cantitativ.

Pentru aceasta sunt prevăzute în contract unitatea de masură în care se exprimă cantitatea, locul determinării cantității livrate, modul de stabilire a cantității și documentele care atestă cantitatea expediată. Pentru unele produse (fungibile) cantitatea contractată nu se poate livra cu exactitate, astfel încât în contract se prevede o toleranță admisibilă (+/-), precum și obligația cumpărătorului de a plăti cantitatea efectiv livrată.

Cantitatea se determină la vânzător (la locul de încărcare) și poate fi verificată la locul de destinație (la cumpărător), după cum este prevazută modalitatea efectuării recepției cantitative în contract.

Calitatea mărfurilor contractate se determină prin diverse metode:

Determinarea calității pe bază de descriere este metoda cea mai utilizată în comerțul internațional, aplicându-se atât pentru materii prime, cât și pentru mașini și instalații complexe, diverse produse și servicii, etc. Descrierea trebuie să cuprindă în mod detaliat caracteristicile tehnice ale mărfurilor sau ale rezultatelor prestațiilor de servicii, iar pentru echipamente, utilaje, instalații, etc., se va efectua descrierea lor în anexele la contract, unde se vor menționa parametrii tehnici și calitativi, ca: randamentul, consumuri specifice, capacitatea de producție, durata de funcționare, caracteristicile produselor obținute prin exploatarea lor, etc.

Determinarea calității prin mostre. Vânzătorul pune la dispoziția cumpărătorului o mostră, pe baza căreia acesta își dă consimțământul privind calitatea, livrările urmând a se face cu respectarea strictă a unor parametrii calitativi similari mostrei.

Determinarea calității pe baza de tipuri și denumiri uzuale este practicată, în special, pentru comerțul cu produse agricole și minereuri. Tipurile de marfă reprezintă categorii abstracte, în care se încadrează calitatea mărfurilor ce trebuiesc livrate. Acestea se pot defini și prin "standarde de calitate", dintre care unele au devenit internaționale. Astfel, I.S.O. (International Standardisation Organisation) face recomandări organizațiilor naționale de standardizare, iar odată adaptate acestor standarde, mărfurile pot fi comercializate sub denumirea "calității I.S.O."

Determinarea calității prin marca de fabrică, comerț sau serviciu. Aceste mărci permit individualizarea și identificarea unui produs, dintr-o gamă largă de produse similare, constituind tot mai mult o garanție a calității acestora.

Determinarea calității pe baza vizionării mărfurilor, constă în examinarea mărfii de către importator și acceptarea calității ei, în vederea încheierii contractului. Metoda cunoaște două variante: 1) clauza "văzut-plăcut", care presupune vizionarea și acceptarea mărfii de către cumpărător înaintea încheierii contractului, fără a fi necesară descrierea tehnică, și 2) clauza "după încercare", care presupune că încheierea definitivă a contractului este condiționată de acceptarea, într-un termen prestabilit (limitat), a calității de către cumpărător. Dacă acest lucru nu se întâmplă, contractul se consideră reziliat.

Determinarea calității prin utilizarea unor formule (clauze) consacrate: 1) Clauza "tel quel" presupune că importatorul acceptă marfa "așa cum este", fără a o viziona. Metoda este practicată în comerțul cu produse agricole, minereuri sau mărfuri a caror calitate depinde de locul de origine, și deci nu pot interveni mari modificări în acest sens. 2) Clauza "Sound delivered" (S.D.) sau "marfă sănătoasă la descărcare" înseamnă că importatorul nu va accepta marfa, decât dacă aceasta sosește la destinație fără degradări calitative. 3) Clauza "Rye Terms" (R.T.) sau "clauza comerțului cu secară" obligă importatorul să accepte marfa, chiar dacă aceasta sosește la destinație cu unele deprecieri calitative. Pentru acestea, însă, exportatorul va plăti o bonificație de pret.

Referitor la răspunderea vânzătorului privind respectarea calității și a cantității mărfurilor livrate, se consideră că acesta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, în următoarele cazuri:

dacă a livrat altă marfă decât cea prevazută în contract;

dacă a livrat o cantitate în minus, față de cea stipulată în contract;

dacă a livrat o marfă care nu corespunde caracteristicilor tehnice și calitative prevăzute în contract.

Dacă cumpărătorul constată ca marfa livrată nu este în conformitate cu prevederile contractuale, acesta trebuie să identifice cu precizie natura prejudiciului respectiv, și să-l înștiințeze de urgență pe exportator în vederea remedierii acestuia de urgență, în funcție de ceea ce se stipulează în contract referitor la această situație. Importatorul care reclamă deficiențe calitative sau cantitative ale mărfurilor, pot, în funcție de prevederile contractuale să solicite: executarea în continuare a contractului, cu remedierea prejudiciilor, sau rezilierea contractului, sau plata unor penalități.

Ambalarea mărfii. Contractul trebuie să prevadă în mod expres felul ambalajului, care să asigure integritatea mărfii și să permită manipularea și lotizarea acesteia. Dacă acest lucru nu este prevăzut în contract, vanzătorul are obligația, conform normelor în vigoare, să predea marfa cumpărătorului într-un "ambalaj uzual de export", care are rolul de a proteja marfa pe parcursul transportului, astfel încât aceasta să nu sufere deteriorări.

Marcarea mărfii, reprezintă o altă clauză contractuală prin care se identifică fiecare colet al livrării respective. Marcajul trebuie să fie clar, rezistent la manipulări și la transport. El trebuie să conțină, de regulă, numărul contractului, numărul coletului, numele exportatorului și adresa acestuia, numele destinatarului (importatorului) și adresa lui, greutatea netto și brutto, seria utilajelor (dacă este cazul), expresia "Made in.", etc. Toate prevederile referitoare la marcarea mărfurilor vor fi stipulate în mod explicit în contract.

Prețul. Acesta reprezintă unul din elementele de bază ale contractului de vânzare-cumpărare în comerțul internațional, iar negocierea este, de regulă, dificilă și necesită o bună pregătire tehnică și economică, o informare amplă și corectă asupra conjuncturii pieței internaționale, eforturi susținute, răbdare, perseverență și abilitate.

CAPITOLUL II.

CONTRACTUL COMERCIAL INTERNAȚIONAL

DE CONSIGNAȚIE

1. NOȚIUNEA DE CONTRACT DE CONSIGNAȚIE

1.1. Noțiunea și reglementarea contractului de consignație

Codul comercial nu conține nici o reglementare referitoare la „contractul de consignație”. S-a elaborat o reglementare detaliată prin Legea nr. 178 din 30 iulie 1934, „pentru contractul de consignație”, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 173/1934 și modificată ulterior prin Legea nr. 34/1936, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 77 din 1 aprilie 1936, care este și în prezent în vigoare.

Art. 1 din Legea nr.178/1934 pentru reglementarea contractului de consignație stabilește: „Contractul de consignație este convenția prin care una din părți, numită consignant, încredințează celeilalte părți numită consignatar, mărfuri sau obiecte mobile spre a le vinde pe socoteala consignantului”.

Doctrina definește acest contract ca fiind acel contract prin care o parte, numită consignant, încredințează celeilalte părți, numită consignatar, anumite bunuri mobile pentru a fi vândute, în nume propriu, dar pe seama consignantului, la un preț stabilit anticipat cu obligația consignatarului de a remite consignantului prețul obținut sau de a-i restitui bunul nevândut.

Așa cum rezultă din dispozițiile citate, contractul de consignație este, în esență, un contract de comision: el este o varietate a contractului de comision. Într-adevar, ca și în cazul contractului de comision, în contractul de consignație, consignantul împuternicește pe consignatar să încheie anumite acte juridice în nume propriu, dar pe seama consignantului. Ca orice contract de comision, contractul de consignație are ca obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama consignantului (art. 405 C. corn.).

Contractul de consigna ie este privit ca o variantă a contractului ț de comision, care prezintă însă anumite particularități, cuprinzând și elemente ale altor tipuri de contracte (vânzare, depozit):

împuternicirea consignantului dată consignatarului constă în vinderea unor bunuri mobile, deci actele juridice încheiate de consignatar, în nume propriu și pe socoteala consignantului, sunt numai contracte de vânzare;

vinderea bunurilor se face pe un preț anticipat stabilit de consignant; această restricție este un efect normal al calității de proprietar al consignantului, singurul deci, în măsură să decidă asupra valorii bunului supus vânzării;

consignatarul este obligat să remită consignantului suma de bani obținută ca preț al vânzării sau, dacă bunul nu a putut fi vândut, să restituie bunul în natură;

consignatarul nu se bucură de dreptul de retenție acordat mandatarului și comisionarului, în temeiul privilegiului special reglementat de art. 387 C. com.

mărfurile și obiectele mobile trebuie să fie proprietatea consignantului.

1.2. Caracterele juridice ale contractului internațional de consignație

Contractul de consignație are următoarele caractere juridice:

– este un contract principal, întrucât are o existență de sine stătătoare, independentă de existența altor contracte;

– este un contract bilateral (sinalagmatic), deoarece el dă naștere la obligații în sarcina ambelor părți;

– este un contract cu titlu oneros, întrucât fiecare parte contractantă urmărește de la cealaltă realizarea unui folos patrimonial; contractul are acest caracter până la proba contrară;

– este un contract comutativ, deoarece existența și întinderea drepturilor și obligațiilor părților este cunoscută din momentul încheierii contractului; 4 – este un contract consensual, întrucât contractul ia naștere în mod valabil prin simplul acord de voință al părților (solo consensus). Remiterea către consignatar a bunurilor mobile pentru a fi vândute terților nu este o condiție a încheierii contractului, ci un efect al acestuia; – este un contract intuitu personae, deoarece el se bazează esențialmente pe încrederea pe care o are consignantul în consignatar;

1.3. Natura juridică a contractului international de consignație

Contractul de consignație are caracter consensual. Proba contractului se face numai prin act scris. Astfel, această condiție este cerută numai pentru dovada contractului „ad probationem”, nu „ad validitatem”. Există opinii în doctrina care pledează pentru caracterul real al contractului de consignație, argumentându-se că este realizat datorită faptului că acest contract presupune predarea lucrurilor în posesia (paza) consignatarului16.În opinia profesorilor universitari Francisc Deak și Stanciu Cărpenaru „remiterea către consignatar a bunurilor mobile pentru a fi vândute terților nu este o condiție a încheierii contractului, ci un efect al acestuia”17. De altfel, dacă contractul de consignație ar avea un caracter real, ar însemna căși în cazul contractului de comision de vânzare ne-am afla în prezența caracterului real al acestui contract.

Caracterul bilateral este dat de faptul că acest contract dă naștere la obligații în sarcina ambelor părți.Contractul de consignație este un contract oneros, consignatarul urmând a fi retribuit, în principal pentru operațiile legate de executarea convenției, dar și pentru cheltuielile suportate în legătură cu păstrarea și conservarea bunurilor.

• Să fie determinat sau determinabile;

Sunt determinate bunurile certe, bunuri care sunt identificabile prin însușirile lor particulare, nu prin cele ale grupei din care fac parte. Sunt determinabile bunurile de gen (generice), bunuri care se califică astfel prin însușirile generale ale grupeirespective și care, la nevoie, pot fi identificate, individualizate;

• Să se afle circuitul civil, adică să se poată încheia acte juridice cu privire la acel bun, pentru înstrăinare, gajare, etc. Nu se poate astfel dispune, de pildă, de bunurile enumerate în art. 7 din Constituție, acestea putând fi numai obiect al proprietății socialiste de stat. Circuitul civil se restrânge, în cazul acestor bunuri, la sfera proprietății socialiste de stat și numai cu privire la transmiterea dreptului de administrare directă, în condițiile legii. Nu 5 sunt în circuitul civil acele lucruri pe care legea, din interese de ordin economic, politic, social, le sustrage de al acesta;

• Să existe în momentul încheierii contractului. Această condiție este cerută pentru obiectul contractelor comune, deoarece în cele economice se dispune, de regulă, asupra unor bunuri care urmează să se producă pe baza sarcinilor de plan din anul următor perioadei în care s-au încheiat.

Obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituie transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului vândut, predarea lucrului vândut și plata prețului, iar la contractul de locație, obiectul privește lucrul închiriat și prețul.bunurile numai contra numerar și la prețurile curente ale pieței ( art.11, alin.3 din lege).

Prin contract, consignatarul poate fi autorizat să vândă bunurile pe credit, cu precizarea condițiilor unei atare vânzări. În acest caz, creanța pentru prețul datorat aparține consignatarului. Dar, potrivit legii,consignatarul va putea face, în mod valabil, orice acte asupra creanței și vaputea plăti plata sau urmări încasarea ei (art.13 din lege).Dacă prin contract se acordă consignatarului dreptul de a vinde pe credit, fără a se preciza condițiile, consignatarul va putea să acorde un credit numai către comercianții din domeniul respectiv pe termen de maximum 90 de zile, pe bază de cambii acceptate sau bilete de ordin ( art.14 din lege).Trebuie arătat că, în calitatea sa de proprietar al bunurilor predate în consignație, consignantul este în drept să modifice oricând condițiile de vânzare, dacă prin contract nu sau prevăzut altfel. Modificarea este obligatorie pentru consignatar, din momentul când îi este adusă la cunoștință în scris ( art.11, alin.2 din lege).

c) Consignatarul este obligat să dea socoteală consignantului asupra îndeplinirii mandatului său.Întrucât consignatarul acționează pe baza împuternicirii consignantului, el trebuie să îl informeze pe consignant, la termenele stabilite în contract, cu privire la vânzările făcute către terți. Înștiințarea trebuie să arate bunurile vândute contra numerar și cele vândute pe credit. Pentru vânzările pe credit trebuie să indice numele și adresa fiecărui debitor, sumă datorată, termenul de plată și cambiile sau garanțiile primite.Dacă prin contract nu au fost stabilite termenele la care trebuie informat consignantul asupra vânzărilor, aceste informări se fac cel mai târziu la finele fiecărei săptămâni pentru toate operațiunile săptămânii respective de drept în culpă și răspunde pentru orice pagube produse în caz fortuit sau forță 6 majoră, dacă nu a procedat la asigurarea bunurilor sau în cazul în care contractul de asigurare sa reziliat pentru neplata în termen a primelor deasigurare.

În vederea identificării bunurilor date în consignație, consignatarul este obligat a păstra mărfurile primite în ambalajele lor originale și aconserva intacte etichetele, mărcile și orice alte semne exterioare, așa cum au fost aplicate de consignant. În cazul în care contractul de consignație prevede un anumit loc de depozitare sau înmagazinare a bunurilor încredințate, consignatarul este oprit a muta sau a depozita în alt loc aceste bunuri.Atunci când convenția nu prevede un anumit loc de depozitare, consignatarul poate înmagazina sau depozita mărfurile încredințate lui numai în locuri a căror folosință o are pe bază de acte scrise cu dată certă sau vizată de Administrația Financiară, fiind obligat a face cunoscut de îndată consignantului locul de depozitare a mărfurilor și orice mutare a lor.Conform art. 10 din Legea nr. 178/1934, toate cheltuielile de conservare și desfacere a mărfurilor privesc pe consignatar, afară numaidacă a intervenit o convenție contrară.

Esențial este că, atâta timp cât bunul se află la consignatar până în momentul vânzării, el rămâne proprietatea consignantului astfel că, riscul pieirii fortuite a bunului va fi suportat de acesta. Fiind un simplu depozitar al bunului, consignatarul nu va putea fi urmărit de creditorii săi personali asupra acestor bunuri.

Prețul la care urmează a fi vândut bunul, precum și termenul de vânzare sunt fixate consignant care va putea cere oricând înapoierea bunului,chiar înaintea termenului stabilit, dar va datora o anumită taxă.Strâns legat de răspunderea consignatarului pentru deteriorarea lucrurilor primite în consignație este și problema viciilor aparente sau contractului de consignație, consignantul este obligat să predea consignatarului aceste bunuri.Potrivit legii, bunurile se pot preda consignatarului toate deodată sau treptat, prin note sau facturi succesive, emise pe temeiul contractului (art.1, alin2 din Lege).

De remarcat că, prin contractul de consignație nu se transmite consignatarului dreptul de proprietate asupra bunurilor ce i-au fost încredințate (art.3 din Lege). Consignatarul este un simplu detentor al bunurilor primite de la consignant.Rămânând titular al dreptului de proprietate, consignantul va putea dispune oricând de bunurile încredințate consignatarului, afară de stipulație contrară în contract. În consecință, consignantul poate relua și ridica, oricând chiar dacă contractul a fost încheiat pe durată determinată, toate sau o parte din bunurile încredințate consignatarului, fără nici un preaviz.37

În cazul unui refuz al consignatarului, reluarea bunurilor se va putea face în temeiul unei ordonanțe președențiale (art.581 Codul de procedură civilă). Ordonanța se va da fără citarea părților, când contractul de consignație a fost încheiat în formă autentică sau cu citarea acestora, când contractul s-a încheiat sub semnătură privată (art.4 din Lege). În calitatea sa de proprietar al bunurilor, consignantul are dreptul să controleze și să verifice, oricând, bunurile încredințate consignatarului, putând proceda la inventarierea lor. Pentru exercitarea acestui drept, consignantul va putea obține, oricând, ordonanța președențială, în caz de opunere a consignatarului (art.8 din Lege).

2. CONDIȚIILE DE FOND ALE CONTRACTULUI DE CONSIGNAȚIE

Contractul de consignație este valabil încheiat dacă îndeplinește condițiile cerute oricărei convenții: consimțărnântul, capacitatea, obiectul și cauza (art. 948 C. Civ.).

2.1. Capacitatea părților contractante

Îndeplinirea condițiilor cerute de lege impune ca consignatarul să aibă capacitatea deplină de exercițiu necesară încheierii de către el însuși a actelor juridice ce formează obiectul contractului, deci capacitatea de a încheia acte de comerț, iar în cazul consignantului, acesta trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu (pentru a-și exprima un consimțământ valabil) în încheierea actelor de comerț.

2.2. Consimțământul părților contractante

Contractul de consignație, ca orice contract, se încheie prin acordul de voință al părților. Acest acord de voință are la bază împuternicirea consignantului dată consignatarului de a vinde anumite bunuri ale consignantului. Prin împuternicire se stabilesc condițiile de vânzare a bunurilor (preț, termene etc.).

Având în vedere efectele pe care le implică acest contract, manifestările de voință ale părților trebuie să fie exprese. Dar, încheierea contractului poate fi și tacită; ea poate rezulta din exercitarea de către consignatar a însărcinării primite din partea consignantului.

2.3. Obiectul contractului de consignație

Obiectul contractului îl constituie încheierea de către consignatar, cu terțul, a unor contracte de vânzare-cumpărare pentru vinderea unor bunuri ale consignantului (aceste acte juridice trebuie să constituie fapte de comerț pentru consignant). Actele de vânzarecumpărare încheiate de consignatar au ca obiect numai bunuri mobile. Aceste acte juridice trebuie să constituie fapte de comerț pentru consignant (art. 405 C. Com.).

2.4. Condițiile de formă ale contractului de consignație

Potrivit Legii nr. 178/1934 este obligatorie forma scrisă (ad probationem), pentru că acest contract se poate dovedi numai prin proba scrisă. Deși încheierea lui este însoțită de remiterea bunurilor încredințate spre vânzare, el nu este un contract real, pentru că remiterea nu reprezintă o condiție, ci un efect al contractului.

3. EFECTELE CONTRACTULUI DE CONSIGNAȚIE

3.1. Obligațiile consignantului

Consignantul are următoarele obligații:

a) consignantul are obligația să predea consignatarului bunurile mobile care urmează să fie vândute. Consignatarul își poate îndeplini însărcinarea numai dacă bunurile care trebuie vândute terților sunt puse la dispoziția sa. De aceea, în temeiul contractului de consignație, consignantul este obligat să predea consignatarului aceste bunuri. Potrivit legii, bunurile se pot preda consignatarului toate deodată sau treptat, prin note sau facturi succesive, emise pe temeiul contractului – art. 1 alin (2) din lege. Prin contractul de consignație nu se transmite consignatarului dreptul de proprietate asupra bunurilor care i-au fost încredințate (art. 3 din lege). Consignatarul este un simplu detentor al bunurilor primite de la consignant. Rămânând titular al dreptului de proprietate, consignantul va putea dispune oricând de bunurile încredințate consignatarului, afară de stipulație contrară în contract. În consecință, consignantul poate relua și ridica, oricând, chiar dacă contractul a fost încheiat pe durată determinată, toate sau o parte din bunurile încredințate consignatarului, fără niciun preaviz. În cazul unui refuz al consignatarului, reluarea bunurilor se va putea face în temeiul unei ordonanțe preșidențiale. Aceasta se va da fără citarea părților, când contractul de consignație a fost încheiat în formă autentică sau cu citarea acestora, când contractul s-a încheiat sub semnătură privată (art. 4 din lege). În calitatea sa de proprietar al bunurilor, consignantul are dreptul să controleze și să verifice, oricând, bunurile încredințate consignatarului, putând proceda la inventarierea lor. Pentru exercitarea acestui drept, consignantul va putea obține, oricând, ordonanță preșidențială, în caz de opunere a consignatarului (art. 8 din lege). Păstrând dreptul de proprietate asupra bunurilor, consignantul poate modifica, oricând, în mod unilateral, condițiile de vânzare, dacă în contract nu se prevede altfel – art. 11 alin (2) din lege;

b) consignantul are obligația să restituie cheltuielile făcute de consignatar cu ocazia îndeplinirii însărcinării primite. Prin aceste cheltuieli, trebuie înțelese sumele de bani avansate pentru conservarea și desfacerea bunurilor predate în consignație, în cazul când s-a convenit astfel prin contractul de consignație (art. 10 din lege);

c) consignantul este obligat la plata unei remunerații. În schimbul serviciilor prestate, consignatarul are dreptul la remunerație. Aceasta se stabilește forfetar (o sumă fixă) ori procentual (în raport de prețul bunului) în contractul de consignație. Dacă nu s-a prevăzut retribuția cuvenită în contract, consignatarul va avea dreptul numai la „supraprețurile ce va obține din vânzări”. Potrivit art. 20 din lege, consignatarul nu poate exercita niciun drept de retenție, nici asupra bunurilor încredințate lui în consignație, nic asupra sumelor sau a valorilor rezultate din vânzarea acestor bunuri.

3.2. Obligațiile consignatarului

Consignatarul are următoarele obligații:

a) consignatarul este obligat să ia măsurile necesare pentru păstrarea și conservarea bunurilor primite, fiind obligatorie păstrarea în ambalajele lor, întrucât, în caz contrar, consignatarul va răspunde de orice lipsă, pierdere sau deteriorare, provenite din culpa sa sau a agenților și prepușilor săi (art. 5 din lege). Potrivit legii, consignatarul are obligația să comunice consignantului viciile aparente sau ascunse ale bunurilor în consignație, în termen de două zile de la primirea acestora. În caz contrar, se consideră că bunurile au fost primite în consignație în bună stare (art. 9 din lege);

b) consignatarul este obligat să asigure bunurile ce i-au fost încredințate la o societate acceptată de consignant. În cazul neîndeplinirii acestei obligații, ca și în cazul rezilierii contractului pentru neplata la termen a primelor se asigurare, consignatarul, se consideră, de drept, în culpă și va răspunde pentru orice pagube produse prin caz fortuit sau forță majoră (art. 6 din lege);

c) consignatarul are obligația să execute mandatul dat de consignant, acesta trebuind să acționeze în limitele împuternicirii date de consignant;

d) consignatarul este obligat să dea socoteală asupra îndeplinirii mandatului său, informându-l pe consignant, la termenele stabilite în contract, cu privire la vânzările făcute către ter i. În tiin area trebuie să arate bunurile vândute contra ț ș ț numerar și cele vândute pe credit e) consignatarul este obligat să restituie consignantului bunul încredințat în consignație, dacă acesta nu a fost vândut. În cazul neridicării bunului, consignantul este obligat la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat.

4. RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ

Nerespectarea obliga iilor atrage după sine răspunderea civilă, în condițiile stabilite pentru contractul de consignație, și răspunderea penală.

Se sancționează penal consignatarul care săvârșește următoarele fapte (art. 23, 24):

– îsi însușește bunurile încredințate în consignație, sau le va înstrăina în alt mod sau în alte condițiuni decât cele prevăzute în contract, sau nu le va restitui consignantului la cerere;

– nu va remite consignantului sumele de bani, cambiile sau valorile încasate sau primite de el, drept preț al bunurilor vândute;

– la cererea consignantului nu va face de îndată notificările prevăzute în legislație;

– cu rea-credință, nu va face consignantului înștiințările prevăzute în legislație;

– cu bună știință, va face consignantului înștiințări neexacte privitoare la situația vânzărilor și încasărilor făcute de el;

– nu va notifica consignantului orice urmărire îndreptată asupra bunurilor încredințate lui în consignație sau asupra valorilor rezultate din vânzarea lor, de îndată ce va fi avut la cunoștință de acele urmăriri;

– va înlătura, va distruge, va deteriora sau va face să se înlăture, distrugă sau deterioreze ambalajele, etichetele, mărcile sau orice alte semne exterioare aplicate de consignant asupra mărfurilor încredințate în consignație;

– va depozita sau muta mărfurile încredințate lui în consignație;

– nu va pune la dispoziția consignantului, la cererea acestuia, registrele speciale de consignație în cazul în care, contractul prevede ținerea unor asemenea registre.

5. ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE CONSIGNAȚIE

Deoarece în raporturile dintre consignant și consignatar sunt aplicabile regulile mandatului, contractul de consignație încetează prin:

revocarea de către consignant a împuternicirii – în temeiul art. 3 alin.(2) din lege, contractul de consignație este revocabil de către consignant în orice moment, chiar dacă a fost încheiat pe o durată determinată, afară de stipulație contrară în contract;

renunțarea la mandat;

moartea, interdicția, insolvabilitatea ori falimentul consignantului sau consignatarului.

6. CONTRACTUL DE CONSIGNAȚIE ÎN NOUL COD CIVIL

Art. 2.054. Noțiunea.

(1) Contractul de consignație este o varietate a contractului de comision care are ca obiect vânzarea unor bunuri mobile pe care consignantul le-a predat consignatarului în acest scop.

(2) Contractul de consignație este guvernat de regulile prezentei secțiuni, de legea speciala, precum și de dispozitiile privitoare la contractul de comision și de mandat, în masura în care acestea din urma nu contravin prezentei secțiuni.

Art. 2.055. Proba. Contractul de consignație se încheie în forma scrisa. Daca prin lege nu se prevede altfel, forma scrisă este necesară numai pentru dovada contractului.

Art. 2.056. Prețul vanzarii.

(1) Prețul la care bunul urmeaza sa fie vandut este cel stabilit de partile contractului de consignație sau, în lipsa, Prețul current al marfurilor de pe piata relevanta, de la momentul vanzarii.

(2) Consignantul poate modifica unilateral Prețul de vanzare stabilit, iar consignatarul va fi tinut de aceasta modificare de la momentul la care i-a fost adusa la cunostinta în scris.

(3) în lipsa de dispozitii contrare ale contractului sau ale instructiunilor scrise ale consignantului, vânzarea se va face numai cu plata în numerar, prin virament sau cec barat și numai la preturile curente ale marfurilor, potrivit alin. (1).

Art. 2.057. Remiterea, inspectarea, controlul și reluarea bunurilor.

(1) Consignantul va remite bunurile consignatarului pentru executarea contractului, pastrand dreptul de a inspecta și controla starea acestora pe toata durata contractului.

(2) Consignantul dispune de bunurile incredintate consignatarului, pe toata durata contractului. El le poate relua oricand, chiar în cazul în care contractul a fost incheiat pe durata determinata.

(3) în cazul prevazut la alin. (2), consignantul va da consignatarului un termen rezonabil de preaviz pentru pregatirea predarii bunurilor.

(4) în cazul deschiderii procedurii insolventei în privinta consignantului, bunurile intra în averea acestuia, iar în cazul deschiderii procedurii insolventei în privinta consignatarului, bunurile nu intra în averea acestuia și vor fi restituite imediat consignantului.

Art. 2.058. Remuneratia consignatarului.

(1) Contractul de consignație este prezumat cu titlu oneros, iar remuneratia la care are dreptul consignatarul se stabileste prin contract sau, în lipsa, ca diferenta dintre Prețul de vanzare stabilit de consignant și Prețul efectiv al vanzarii.

(2) Daca vânzarea s-a facut la Prețul curent, remuneratia se va stabili de catre instanta, potrivit cu dificultatea vanzarii, diligentele consignatarului și remuneratiile practicate pe piata relevanta pentru operatiuni similare.

Art. 2.059. Cheltuielile de conservare, vanzare a bunurilor și executare a contractului.

(1) Consignantul va acoperi consignatarului cheltuielile de conservare și vanzare a bunurilor, daca prin contract nu se prevede altfel.

(2) în cazul în care consignantul reia bunurile sau dispune luarea acestora din posesia consignatarului, precum și în cazul în care contractul de consignație nu se poate executa, fara vreo culpa din partea consignatarului, acesta are dreptul sa ii fie acoperite toate cheltuielile facute pentru executarea contractului.

(3) Consignantul va fi tinut de plata cheltuielilor de intretinere și de depozitare a bunurilor, ori de cate ori va ignora obligatia sa de a relua bunurile.

(4) Daca potrivit imprejurarilor bunurile nu pot fi reluate imediat de consignant în caz de incetare a contractului prin renuntarea consignatarului, acesta ramane tinut de obligatiile sale de pastrare a bunurilor, asigurare și intretinere a acestora pana cand acestea sunt reluate de consignant. Acesta are obligatia sa intreprinda toate diligentele necesare reluarii bunurilor imediat dupa incetarea contractului, sub sanctiunea acoperirii cheltuielilor de conservare, depozitare și intretinere.

Art. 2.060. Primirea, pastrarea și asigurarea bunurilor.

(1) Consignatarul va primi și va pastra bunurile ca un bun proprietar și le va remite cumparatorului sau consignantului, dupa caz, în starea în care le-a primit spre vanzare.

(2) Consignatarul va asigura bunurile la valoarea stabilita de partile contractului de consignație sau, în lipsa, la valoarea de circulatie de la data primirii lor în consignație. El va fi tinut fata de consignant pentru deteriorarea sau pieirea bunurilor din cauze de forta majora ori fapta unui tert, daca acestea nu au fost asigurate la primirea lor în consignație ori asigurarea a expirat și nu a fost reinnoita ori societatea de asigurari nu a fost agreata de consignant. Consignatarul este obligat sa plateasca cu regularitate primele de asigurare.

(3) Consignantul va putea asigura bunurile pe cheltuiala consignatarului, daca acesta omite sa o faca.

(4) Asigurarile sunt contractate de drept în favoarea consignantului, cu conditia ca acesta sa notifice asiguratorului contractul de consignație inainte de plata despagubirilor.

Art. 2.061. Vânzarea pe credit.

(1) în cazul în care consignatarul primeste autorizarea sa vanda pe credit, în conditiile în care partile nu convin altfel, atunci el poate acorda cumparatorului un termen pentru plata pretului de maximum 90 de zile și exclusiv pe baza de cambii acceptate sau bilete la ordin . Art. 2.061-2.066

(2) Daca nu se prevede altfel prin contract, consignatarul este solidar raspunzator cu cumparatorul fata de consignant pentru plata pretului marfurilor vandute pe credit

Art. 2.062. Dreptul de retentie.

(1) în lipsa de stipulatie contrara, consignatarul nu are un drept de retentie asupra bunurilor primite în consignație și a sumelor cuvenite consignantului, pentru creantele sale asupra acestuia.

(2) Obligatiile consignatarului privind intretinerea bunurilor raman valabile în caz de exercitare a dreptului de retentie, dar cheltuielile de depozitare incumba consignantului, daca exercitarea dreptului de retentie a fost intemeiata.

Art. 2.063. Incetarea contractului. Contractul de consignație inceteaza prin revocarea sa de catre consignant, renuntarea consignatarului, din cauzele indicate în contract, moartea, dizolvarea, falimentul, interdictia sau radierea consignantului ori a consignatarului.

CAPITOLUL III.

COMERȚUL INTERNAȚIONAL. DEFINIȚII. CLASIFICARE.

1. CARACTERISTICI GENERALE

Economia de piață a unei țări există, și este viabilă, doar în cadrul economiilor de piață din celelalte țări. Economia mondială contemporană cuprinde o mare varietate de economii naționale, aflate în stadii diferite de dezvoltare: unele sunt economiile unor țări puternic dezvoltate – care dețin o pondere importantă din PIB-ul mondial (SUA, Germania, Japonia, Anglia, Franța, Italia, Canada), altele sunt economii ale țărilor în curs de dezvoltare, iar numeroase alte țări sunt slab dezvoltate. Situația lor într-un grup de țări sau altul depinde de anumiți factori, numiți indicatori economici de bază.

Afacerile internaționale leagă țările, instituțiile și persoanele mai strâns decât în trecut, formând o rețea de legături pe întreg globul. Aceasta aduce laolaltă comerțul, piețele financiare, tehnologia, standardele de viață, precum și moduri neașteptate de colaborare și cooperare.

Comerțul Internațional = parte a economiei mondiale atât ca teorie economică cât și ca practică economică

= baza pe care se sprijină economia lumii.

Etimologic cuvântul comerț provine din latinescul comercio – și semnifică noțiunea de comerț, de negoț, dreptul de a cumpăra și a vinde marfă în și pe piață. Comerțul a reprezentat, încă de la începuturile societății umane, o activitate importantă pentru supraviețuirea și dezvoltarea indivizilor și comunităților lor din care aceștia făceau parte. El a început odată cu apariția comunicării în vremurile preistorice. De-a lungul timpului comerțul a îmbrăcat forme diverse, în funcție de treapta de dezvoltare economică a societății și cu gradul de dezvoltare mijloacelor de comunicare, de la schimbul de produse (troc) la vânzarea pe monede de metale prețioase și, mai târziu, pe bilete de bancă (bancnote). Aria de cuprindere s-a extins, atât geografic, de la schimbul între membrii unei comunități la schimbul între comunități, țări și continente, cât și ca natură a obiectelor comerțului: bunuri materiale, servicii și, mai nou, de bunuri imateriale precum produsele software, drepturi de autor sau licențe. Comerțul internațional contemporan este fără îndoială, unul din domeniile cele mai dinamice și mai complexe ale economiei mondiale. La o privire de ansamblu, un aspect imediat observabil este acela că virtual toate națiunile sunt angrenate în acest mecanism, ceea ce înseamnă că toate națiunile lumii exportă și importă concomitent bunuri și servicii. Totuși, în realitate, lucrurile sunt ceva mai complicate. La o analiză mai atentă, vom descoperi și unele aspecte bizare (mai greu de înțeles) și chiar unele paradoxuri. Câștigul, reprezintă motivația prioritar/principală a schimbului – motivație cunoscută și urmărită din cele mai vechi timpuri. Prin comerț se obțin câștiguri anticipate, uneori chiar substanțiale. Fenomenul „comerț – comercial”, apare (ca noțiune) la începutul sec. XIX., dar se fundamentează distinct în formă modernă (formă care se practică și astăzi), spre sfârșitul sec. XV începutul sec. XVI – ca mișcare, schimb de bunuri și produse între entități aparținând unor țări diferite, prin tranzacții între rezidenți și nerezidenți = comerț internațional.

– epoca Renașterii și Reformei – apar schimbări ale atitudinii față de comerț/tranzacție și față de rolul bisericii în activități legate de comerț. Afacerile, schimburile iau avânt deosebit, unele instituții și-au schimbat atât comportamentul cât și conduita și atitudinea;

– apariția băncilor în special și a băncilor comerciale – instituții de garanție și facilitarea schimburilor comerciale;

– apariția piețelor financiare – originea piețelor financiare ce conturează în a doua jumătate a sec. XVI. Miracolul Olandez, Olanda devine în perioada a doua jumătate a sec. XVI – mijlocul sec. XVII cea mai importantă mare putere comercială a lumii, nu numai datorită faptului că deținea cel mai mare număr de vase comerciale coi și pentru că olandezii au introdus o serie de inițiative și inovații în domeniul comercial și financiar = Cambia.

După mijlocul sec. XVII Anglia devine cea mai mare putere comercială și navală a lumii datorita lumii coloniale.

Cambia – ordin scris și necondiționat, titlu de valoare, dat de o persoană (trăgător) unei alte persoane (tas) pentru a plăti o suma de bani, la vedere sau la scadență unui beneficiar; mijloc de plată, de garanție și de creditare.

Pe lângă nivelul de dezvoltare a comunicației (telegraf, telefon, fax, Internet), comerțul a fost influențat, în fiecare etapă istorică, de următoarele elemente:

• infrastructura critică (sistemul bancar și de conturi)

• serviciile publice (protecția poliției, serviciile poștale)

• transportul (drumuri, autostrăzi, căi ferate, rute maritime)

• sistemul de asigurări.

Într-un asemenea context, comerțul apare ca o funcție ce are în vedere punerea bunurilor și serviciilor la dispoziția utilizatorilor, în condiții de loc, de timp și de mărime, precum și alte asemenea aspecte care revin acestora. Având în vedere transformările continue intervenite în evoluția societății, conținutul activității de comerț a suferit și el multiple schimbări, crescându-i treptat gradul de complexitate. Dacă în primele etape ale unui comerț modern acesta putea fi considerat drept „ansamblul operațiunilor care se realizează din momentul în care produsul, sub forma sa utilizabilă, intră în magazinul de desfacere al producătorului sau al ultimului transformator, până în momentul în care consumatorul preia livrarea”, s-a trecut, ulterior, la o interpretare mai largă, comercializarea fiind considerată, în general, ca reprezentând „o punere a produsului la dispoziția consumatorului, prin cercetarea pe baza studiilor de piață și determinarea nevoilor reale sau latente ale acestuia, precum și prin suscitarea, reliefarea și argumentarea noilor nevoi pe care consumatorul potențial nu le-a sesizat”.

Acesta însemnă că se adaugă activităților de intermediere a actelor de vânzare și a celor legate de distribuția fizică o serie de noi activități, cum ar fi: cercetarea pieței, informarea populației, educarea consumatorilor, publicitatea, promovarea unei largi game de servicii legate de procesul utilizării produsului, crearea cadrului ambiental necesar actului de vânzare cumpărare și, în general, tranzacțiile comerciale sau chiar crearea condițiilor adecvate de utilizare, indiferent de natura produselor.

Poziția unei economii naționale în raport cu restul lumii este definită, caracterizată prin două documente:

– balanța de plăți externe: cuprinde fluxurile (tranzacțiile) dintre rezidenți într-un interval de timp;

– balanța de creanțe și angajamente externe: cuprinde stocul de creanțe și angajamente financiare ale economiei necesare elaborării politicii economice externe.

Balanța de plăți externe = documentul statistic care rezumă tranzacțiile unei economii cu restul lumii de-a lungul unei perioade de timp.

2. BENEFICIILE COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

Principalii beneficiari ai activităților comerciale internaționale pot fi grupați, după cum urmează, astfel:

1. producători bunurilor tranzacționate / vânzătorii – cei care oferă bunuri economice și servicii:

– piețe de desfacere mai largi/ample – economia la scara comerțului internațional asigură o piață de desfacere mult mai mare decât propria piață națională;

2. consumatorii – cumpărătorii – categoria agentului economic cel mai răspândit și cel mai apreciat la nivelul tuturor economiilor naționale

– au posibilitatea să aleagă dintr-o gamă foarte variată de produse;

– produsele care ajung la consumator sunt produse din țările/zonele cu costurile cele mai mici, cu o mare probabilitate ele ajung cu un preț scăzut la consumator;

– producătorii autohtoni sunt obligați să scadă prețul produselor similare, substituibile.

3. intermediarii (comisionarii), prestatorii de servicii (expeditorii, casele de comerț, transportatorii, firmele de asigurări).

– obțin beneficii indirecte ale comercializării;

– intermediarii obțin de regulă un comision/diferență de preț avantajos:

– prestatorii de servicii care facilitează derularea comerțului internațional (chiar servicii interdisciplinare) câștigă și ei de pe urma comerțului internațional.

3. FUNCȚIILE COMERȚULUI

Comerțul, prin complexa sa activitate realizată, îndeplinește numeroase funcții, destinate să asigure un flux normal al producției spre locurile de consum, în cele mai bune condiții posibile.

• Principala funcție a comerțului, care caracterizează însuși conținutul activității sale, o constituie cumpărarea mărfurilor de la producători sau colectori (cazul producției agricole foarte dispersate – și transferarea acestora în depozite, în vederea pregătirii lor pentru vânzarea către utilizatorii finali sau intermediari).

• O a doua funcție materializează activități derivate din prima, dar foarte importante pentru actul comercial. Este vorba de stocarea mărfurilor, care ia forma unor preocupări permanente de a asigura echilibrul dintre ofertă și cererea de mărfuri în cadrul pieței. Funcția respectivă se datorează locului de intermediar pe care comerțul îl ocupă între producție și consum.

• O a treia funcție importantă a comerțului constă în fracționarea cantităților mari de mărfuri pe care le livrează producția, asortarea loturilor respective, formarea sortimentelor comerciale și asigurarea micilor partizii care urmează a fi puse la dispoziția consumatorilor. Se are în vedere, în această situație, o pregătire a mărfurilor pentru vânzare, fiind vorba de o funcție deosebit de importantă atât pentru producție, cât și pentru consumatori. Acesta deoarece, odată mărfurile aduse în locul unde urmează a fi realizate, ele trebuie pregătite pentru a putea intra în procesul de vânzare.

Partiția – expresia băneasca a părții din venitul național destinat consumului individual și repartizată celor ce muncesc, proporțional cu cantitatea și calitatea muncii depuse; presupune repartizarea uniforma a cote-părți egale din valoarea de intrare a imobilizărilor, asupra cheltuielilor de exploatare, pe durata normala de utilizare; se mai numește și amortizare contabilă sau economică.

Partiția – presupune repartizarea neuniforma a cotei-părți din valoarea de intrare a imobilizărilor, asupra cheltuielilor de exploatare, pe durata normala de utilizare; se mai numește și amortizare fiscală; se constituie tot pe seama cheltuielilor, la sfârșitul exercițiilor când se constată probabilitatea producerii unor pierderi sau cheltuieli. Astfel de previziune se constituie pentru: litigii (când se constata probabilitatea pierderii unui proces în curs de desfășurare); cheltuieli s-au repartizat pe mai multe exerciții (cheltuieli cu reparații de volum mare); garanții acordate clienților; pierderi din operațiuni de schimb valutar.

• O altă funcție a comerțului constă în transferul mărfurilor către zonele și punctele cele mai îndepărtate sau mai izolate, pentru a fi vândute consumatorilor.

Funcția respectivă are în vedere o judicioasă organizare a mișcării mărfurilor. Fenomenul apare deoarece realizarea finală a mărfurilor are loc, de regulă, în punctele de consum, ceea ce presupune o bună orientare a mărfurilor,manipularea lor atentă și transportul din locul de producție în cel de consum.

• O funcție strict specifică comerțului, generată de altfel de cele tratate anterior, o constituie crearea condițiilor de realizare efectivă a actului de vânzare-cumpărare. Se are în vedere aici faptul că realizarea activității comerciale presupune existența unei baze tehnico-materiale și a unui personal care, împreună, să ofere posibilitatea cumpărătorului de a-și alege și adjudeca produsele de care are nevoie. Pentru realizarea acestei funcții, comerțul trebuie să dispună de o rețea de unități (magazine, automate, puncte mobile de vânzare, depozite pentru comerțul prin corespondență), prin intermediul cărora să fie puse la dispoziția publicului mărfurile necesare și să se organizeze procesul de vânzare.

De asemenea, este necesar să aibă la dispoziție un personal specializat, care să asigure de rularea respectivului proces.

• În sfârșit, o ultimă funcție a comerțului, generată de dezvoltarea societății contemporane, o constituie cercetarea doleanțelor utilizatorilor, a sugestiilor acestora, a capacităților de cumpărare, a gradului de instruire, a obiceiurilor de consum, precum și a altor asemenea aspecte care stau atât la baza cererii de mărfuri, cât și la cea a fundamentării politicilor comerciale. Obiectul acestei funcții, ca de altfel și conținutul său, este foarte complex, ceea ce a determinat atât îmbogățirea și diversificarea arsenalului de metode și tehnici, cât și creșterea responsabilităților comerțului în această sferă de activitate.

În ceea ce privește obiectul său, comerțul își propune să pună produsele naturale sau fabricate la dispoziția celor care au nevoie de asemenea bunuri sau servicii.

În ceea ce privește rolul său, comerțul joacă rolul de distribuitor și asigurător de servicii pentru consumator, punând la dispoziția acestuia produse naturale, transformate sau fabricate. El stabilește, de asemenea, legătura între două sau mai multe stadii succesive ale producției, când este vorba de utilizatorii intermediari. Comerțul caută, pe de o parte, să asigure realizarea produselor care sunt cerute, iar, pe de altă parte, să creeze debușee pentru produsele față de care el își asumă responsabilitatea de a le vinde.

În ceea ce privește utilitatea sa, comerțul dezvoltă schimburile de mărfuri, căutând în permanență noi debușee; asigură abundența de produse, prin orientarea produselor spre zonele în care acestea au o valoare deosebită, O asemenea valoare medie tinde să se stabilească nu numai în spațiu, prin transport, ci și în timp, prin stocaj și conservare; permite o exploatare mai completă a bogățiilor globului; permite popoarelor o mai bună cunoaștere și apreciere. Această ultimă idee explică de altfel rolul tot mai important pe care mărfurile îl joacă în cadrul procesului de civilizație.

În ceea ce privește câmpul său de acțiune, acesta este considerabil,pentru că totalitatea bunurilor de valoare nu este produsă decât pentru a fi schimbată; respectivul câmp de acțiune se lărgește continuu, pe măsura descoperirii sau fabricării de noi produse sau apariției de noi nevoi ce urmează a fi satisfăcute și o dată cu dezvoltarea puternică a tehnicilor și a mijloacelor de comunicație și, îndeosebi, a celor publicitare.

În ceea ce privește condițiile sale de desfășurare, în primul rând, este nevoie de existența unor agenți de înaltă profesionalitate, comercianții servind ca intermediari între producători și consumatori; în al doilea rând, este nevoie de transporturile de mărfuri pentru a se putea efectua ușor transferarea partizilor de produse ce formează obiectul actelor de schimb. Aceasta presupune mijloace adecvate (căi și mijloace de comunicație, mașini de încărcat și descărcat și, în general, mijloace de manutențiune din ce în ce mai perfecționate); libertate de acțiune și de deplasare; asigurarea din partea puterii publice a securității tuturor activităților ce formează logistica comercială; existența unui sistem de magazinaj și de conservare a produselor pe tot fluxul acestora (silozuri, rezervoare, antrepozite frigorifice, stații de recepție, laboratoare); existența unei monede comode, sigure și abundente, precum și a unui sistem de schimb monetar facil și sigur, care să dea garanția tuturor tranzacțiilor, indiferent de locul în care se desfășoară; existența unor locuri în care să se efectueze activitatea comercială, respectiv a piețelor în cadrul cărora să se asigure întâlnirea cumpărătorilor și a vânzătorilor și să permită stabilirea unui preț mediu, normal al produselor.

Un alt aspect foarte important ce este necesar a fi cunoscut în legătură cu conținutul și structurarea activității comerciale, aspect care generează importante alte efecte economice și juridice, se referă la clasificarea comerțului din punct de vedere geografic. Potrivit acestui criteriu, se distinge următoare structură:

Comerțul interior, care are în vedere o activitate în cadrul căreia atât cumpărătorii, cât și vânzătorii implicați în realizarea actului de vânzare – cumpărare, se găsesc în interiorul aceleiași țări.

Comerțul exterior, care presupune o activitate în cadrul căreia cumpărătorii și vânzătorii se găsesc într-o țară străină. Este vorba de exportatori în primul caz, iar în cel de – al doilea se au în vedere importatorii (de pildă, comercianții români care vând mărfuri în SUA apar ca exportatori, iar firmele românești care aduc mărfuri din SUA reprezintă importatorii noștri de mărfuri).

Tranzacția desemnează fluxul economic care prezintă crearea, transformarea, schimbul, transferul sau stingerea unei datorii (valori economice) și care presupune schimbarea de proprietate asupra bunurilor, a drepturilor financiare, prestare de servicii, disponibilități de forță de muncă și capital.

Tranzacțiile economice internaționale sunt exprimate prin două feluri de fluxuri:

● fluxurile comerciale internaționale sunt rezultatul specializării operatorilor economici din diferite țări în producerea și comercializarea de: bunuri tangibile (materii prime, semifabricate și produse manufacturate), de bunuri intangibile (produse ale inteligenței umane sub formă de produse incorporale: brevete de invenție, know-how, lucrări de proiectare) sau de prestări de servicii (transporturi și asigurări, turism internațional, servicii profesionale);

● fluxurile financiar-monetare internaționale – au ca obiect transferul de mijloace de plată și/sau de credit. Aceste fluxuri sunt tranzacțiile agenților economici aparținând unor state distincte, și care pe de o parte, vizează compensarea tranzacțiilor comerciale, iar pe de altă parte, sunt tranzacții financiare (independente de activitatea comercială internațională) care efectuează sau/și reflectă și/sau exprimă activitate, utilizând mijloace de plăți și credite.

Comerțul invizibil, parte a tranzacțiilor distincte, cuprinde:

– tranzacții internaționale cu produse necorporale (prestări servicii);

– creanțe și obligații determinate de mișcarea economică a factorilor de producție „capital" și a forței de muncă.

Aceste fluxuri nu sunt reflectate la nivel de control vamal (care se limitează la produsele corporale), fapt care determină includerea în conceptul de comerț invizibil a tuturor acelor fluxuri care nu au ca obiect o marfă tangibilă sau un transfer de capital.

Acest comerț scapă de controlul vamal (segmentul circuitului economic mondial care scapă de balanța de plăți).

Figura 1. Categoriile de fluxuri economice internaționale

4. BALANȚA DE PLĂȚI EXTERNE

Reprezintă un instrument economico-statistic în care se include și se compară încasările și plățile realizate de o țară, provenite din relațiile sale economice, financiare și monetare cu alte țări, pe o anumită perioadă de timp.

Servește la corelarea activității valutar-financiare cu dezvoltarea economico-socială a țării pe o perioadă determinată de timp (de regulă un an).

În balanța de plăți externe se înscriu toate fluxurile valorice cu străinătatea. Nu se include stocul activ sau pasiv de resurse financiar-valutare ce se află la dispoziția economiei naționale la un anumit moment.

Potrivit metodologiei Fondului Monetar Internațional, balanța de plăți externe reflectă ansamblul tranzacțiilor asupra cărora au convenit țările respective cu privire la transferul de proprietate ce se efectuează în termenul pentru care se întocmește balanța, indiferent de momentul când se va realiza plata în mod efectiv.

Tabel 1. Balanța de plăți externe (tranzacții între agenții economici rezidenți și cei nerezidenți)

Centrul de interes economic se află acolo unde agentul economic:

– are plasamente in teritoriul economic;

– s-a angajat (sau intenționează) activități economice și tranzacții o pe o perioadă mai mare de un an.

Teritoriul economic reprezintă teritoriul geografic administrat de guvernul acelei țări (fără a fi identic cu teritoriul granițelor recunoscute administrativ/politic), unde persoanele, bunurile și capitalul circulă liber (cuprinde spațiul aerian, apele teritoriale, teritorii din apele internaționale asupra cărora are drepturi exclusive, enclavele teritoriale din restul lumii, orice zonă liberă, depozitele de graniță sau unități operate de întreprinderi nerezidente sub controlul vamal al țării respective și nu cuprinde enclavele teritoriale utilizate de guvernele străine sau de organizațiile internaționale localizate în interiorul granițelor geografice ale țării).

Balanța de plăți externe cuprinde totalitatea tranzacțiilor financiare sau comerciale, fiind un bilanț al activităților: activ (credit) și pasiv (debit).

La activ (în credit) – balanța de plăți externe înregistrează aportul de resurse rezultate din exportul de bunuri, prestarea de servicii, încasarea de venituri aferente factorilor de producție care au părăsit țara, precum și poziții financiare reprezentând reduceri ale activelor externe sau creșteri ale pasivelor externe ale economiei.

La pasiv (în debit) – scăderea de resurse ca urmare a importului de bunuri, achiziționării de servicii, plăți de venituri aferente mijloacelor de producție atrase spre valorificare din străinătate, precum și poziții financiare reprezentând creșteri ale activelor externe ale țării sau reduceri ale pasivelor sale externe.

Evaluarea tranzacției se face la prețul pieței: există o sumă de bani pe care potențialul cumpărător o plătește pentru achiziționarea a ceva de la un potențial vânzător. Ambii parteneri sunt independenți reuniți doar în interes comercial.

Momentul de înregistrare este momentul schimbului de proprietate.

Balanța de plăți externe:

se întocmește:

– global: pentru evidența tuturor fluxurilor sau tranzacțiilor economice și financiare;

– bilateral: pentru relații cu o anumită țară;

– regional: pentru schimburile cu un grup de țări.

poate fi:

– echilibrată: încasările egalează plățile efectuate către țările partenere

Activ = Pasiv (debit = credit).

– dezechilibrată:

Activ > Pasiv (excedent): încasările depășesc valoric plățile efectuate.

Pasiv > Activ (deficit): încasările sunt mai mici decât plățile.

Prin urmare, orice variație în exportul net(vizând contul curent), sau orice variație în fluxurile de capital (vizând contul de capital), vor determina apariția unui dezechilibru la nivelul balanței de plăți externe.

Variațiile sunt efectul a trei factori:

– nivelul prețurilor;

– nivelul output-ului;

– rata de schimb.

Excedentul balanței de plăți externe curente determină:

– un export de capital sub formă de investiții în străinătate sau împrumuturi acordate altor țări;

– o sporire a rezervelor monetare internaționale ale țării;

– reducere a propriei datorii față de străinătate.

5. COMERȚUL INTERN

Constă în totalitatea operațiunilor de vânzare – cumpărare de mărfuri și servicii destinate consumului populației și agenților economici dintr-o țară.

Conținutul activității și rolul economic al comerțului cu ridicata: În conceptul de distribuție a mărfurilor, comerțul cu ridicata include toate activitățile implicate în vânzarea de bunuri sau servicii către cei care le cumpără pentru a le revinde sau pentru a le folosi în scopuri comerciale. Comerțul cu ridicata are menirea de a oferi servicii și siguranță partenerilor de afaceri, antrenați în circulația mărfurilor și de a asigura sistemul de facilități pentru realizarea unui înalt grad de profitabilitate pentru toți agenții presupuși de un circuit comercial, care să cuprindă producătorul, comerciantul cu ridicata, comerciantul cu amănuntul și utilizatorul sau consumatorul final. În cadrul activității de comerț cu ridicata atât cumpărătorul, cât și vânzătorul mărfurilor sunt întreprinderi sau diferite organizații economice, sociale sau din administrația publică; – în cadrul activității de comerț cu ridicata, atât cumpărările, cât și vânzările de mărfuri se realizează în partizii mari.

În cadrul desfacerilor cu amănuntul se cuprind următoarele categorii de operațiuni comerciale:

– vânzările de mărfuri alimentare, nealimentare, alimentație publică realizate prin rețeaua comercială cu plata în numerar sau pe credit;

– vânzările de tipărituri (ziare, reviste) pe bază de abonament;

– vânzările de bunuri efectuate prin magazinele de consignație din depunerile de obiecte făcute de populație;

– vânzarea unor produse specifice aprovizionării unor categorii de meșteșugari cu regim special de aprovizionare: livrările de energie electrică și termică prin intermediul unităților specializate în distribuția unor asemenea servicii (de menționat faptul că vânzările de combustibili solizi sau lichizi sunt incluse în structura vânzărilor de mărfuri nealimentare);

– unele vânzări ocazionale efectuate de către diferitele tipuri de instituții și întreprinderi publice sau private, ce au în vedere o serie de produse alimentare destinate consumurilor sociale (cantine, creșe, grădinițe de copii, spitale), cât și unele produse nealimentare ce formează așa – zisul consum gospodăresc al instituțiilor și întreprinderilor respective (furnituri de birou, materiale de întreținere, unele piese de mobilier).

6. COMERȚUL EXTERN (INTERNAȚIONAL)

Reprezintă o cale prin care economiile naționale se pot specializa, pot realiza creșterea productivității factorilor economici de care dispun și, în general, pot realiza producții mai mari față de situația când nu participă la schimburile economice internaționale.

Comerțul internațional cuprinde ansamblul tranzacțiilor de export și de import de bunuri economice, realizate între agenții economici din țări diferite, în schimbul unei sume dintr-o valută convertibilă.

Obiectul comerțului poate fi: bunurile materiale, tehnologii, capital, valută.

Operațiunile de comerț cuprind: import și export marfar, turism internațional, prestări și servicii internaționale.

Principalele criterii care stau la baza participării țărilor la comerț internațional sunt:

– Criteriul avantajului absolut – specializarea țărilor din cauza costurilor absolute mai mici;

– Criteriul avantajului comparativ – specializarea în baza costului de oportunitate mai mic;

– Criteriul dotării cu factori de producție

– Criteriul productivității

– Criteriul efectului de antrenare – specializarea după ramurile care produc un efect înalt de antrenare, adică care contribuie la dezvoltarea și celorlalte ramuri sau domenii de activitate;

– Criteriul dinamicii și structurii cererii internaționale de bunuri și servicii.

Participarea fiecărei economii internaționale la comerțul internațional este reflectat prin balanța comercială și balanța de plăți.

Principiile de baza in comerțul internațional

În contextul globalizării, comerțul internațional suferă două procese:

a. Procesul de liberalizare –concretizat prin negocieri multilaterale organizate sub egida OMC care conduc atât la reduceri directe de taxe vamale, cât și la liberalizarea completă a comerțului între două sau mai multe țări membre OMC;

b. Procesul de reglementare a schimburilor comerciale internaționale – prin stabilirea unor reguli care să permită un comportament normal pe piața mondială și care să nu reducă eficiența procesului de liberalizare.

O primă regulă a comerțului internațional este Principiul Clauzei Națiunii Cele Mai Favorizate (Art 1, Pct 1 – GATT):

Orice avantaje, favoruri, privilegii și imunități acordate de o parte contractantă pentru un produs originar din sau având ca destinație orice altă țară vor fi extinse imediat și necondiționat asupra oricărui produs similar originar din sau având ca destinație teritoriul tuturor celorlalte părți contractante.

Acest principiu presupune că dacă o țară membră ce acordă unei alte țări membre o favoare tarifară sau de alt gen la orice produs, ea trebuie să extindă acest tratament imediat și necondiționat produsului similar originar din celelalte țări membre.

Aplicată atât la import cât și la export, nu se aplică doar taxelor vamale, dar trebuie ținut cont și de:

a. taxele de orice fel impuse, în legătură cu exportul și importul mărfurilor (comision vamal 0,5%);

b. modul de percepere a unor taxe vamale și altor taxe;

c. regulile și formalitățile legate de import și export;

d. taxele interne asupra mărfurilor importate, asupra legilor și regulilor vizând vânzarea;

e. administrarea restricțiilor cantitative pentru cazurile în care asemenea restricții sunt permise.

Tipurile clauzei

1. Forma necondiționată – presupune obligația asumată de părțile contractante de a – și acorda reciproc, automat și fără compensație toate privilegiile și avantajele ce vor fi acordate în viitor țărilor terțe în relațiile comerciale;

2. Forma condiționată – presupune obligația părților contractante de a – și extinde automat și gratuit asupra celuilalt stat numai acele avantaje și privilegii pe care le – a acordat sau le va acorda unei țări fără nici un fel de compensație din partea acestuia (cele stabilite de comun acord).

Trăsături specifice Comerțului Internațional

1. O corelație strânsă între structura fluxurilor (schimburilor) și orientarea lor geografică – se poate observa că structura schimbului comercial internațional diferă în funcție de orientarea schimburilor.

Tabloul sinoptic al fluxurilor comerciale internaționale prezintă o mare diversitate, atât sub aspectul structurii cât și al orientării lor. Examinând tipurile de bunuri și servicii care fac obiectul schimburilor, observăm că ele diferă în funcție de orientarea acestora.

Fluxurile pe direcția Nord-Sud au în general o structură polarizată, în sensul că tipurile de bunuri și servicii ce fac obiectul schimburilor nu sunt aceleași pentru ambele sensuri: în exporturile țărilor dezvoltate din Nord predomină anumite categorii de bunuri (de regulă, cu grad superior de prelucrare și valoare adăugată ridicată), în timp ce în exporturile țărilor din Sud, predominante sunt alte categorii (îndeosebi materii prime și produse energetice). Această structură a schimburilor este consecința nivelului diferit de dezvoltare a țărilor lumii, reflectând un tip specific de comerț (așa-numitul „comerț Nord-Sud”), guvernat de legea avantajului comparativ (care va fi analizată pe larg în cursul capitolului următor).

Prin contrast, fluxurile pe direcția Nord-Nord reflectă un alt tip de comerț, numit comerț intraindustrie, caracterizat prin faptul că fluxurile de bunuri și servicii răspund unor cereri cu caracteristici similare, datorită faptului că pe piețele țărilor dezvoltate, gusturile și preferințele consumatorilor sunt asemănătoare; în general, țările dezvoltate cumpără din străinătate aceleași tipuri de mărfuri pe care le vând în străinătate. Acest tip de comerț nu poate fi explicat pe baza teoriei costurilor comparative ci pe baza altor teorii: teoria cererilor suprapuse, teoria costurilor descrescătoare, teoria externalităților. Drept urmare, țările industrializate practică un comerț dual: unul cu structură polarizată în raport cu țările în curs de dezvoltare și altul, mai sofisticat în relațiile de schimb dintre ele. Structura schimburilor și specializarea internațională vor fi analizate mai pe larg în cadrul subcapitolelor următoare.

Se identifică trei categorii, și anume:

– comerț relația N-S schimburi comerciale între N (nord) țări puternic sau dezvoltate și S (sud) țări în curs de dezvoltare sau slab dezvoltate (subdezvoltate).

* reprezintă principala caracteristică: puternic polarizat (structuri polarizate): tipurile de bunuri și servicii care fac obiectul schimbului nu sunt aceleași pentru ambele sensuri.

exp. N – predomină bunuri și servicii cu valoare adăugată ridicată, cu grad înalt de prelucrare, bunuri tehnologice, tehnice, de larg consum și fidelitate, șamd.

exp. S – predomină bunuri și servicii cu valoare adăugată scăzută, cu grad scăzut de prelucrare – materii prime, marfă brută, șamd.

– comerț relația N-N prezintă caracteristică diferită (comerț între țări dezvoltate si puternic dezvoltate economic).

* nu poate fi explicat pe baza principiului avantajului comparativ;

* este prin excelență un comerț de tip intra industrie (țările exportatoare și cele importatoare au același tipuri de bunuri economice)

* țările industriale din axa N practică un comerț dual sub aspectul

– comerț polarizat cu alte țări din S

– comerț intraindustrial între ele (N cu N)

– comerț relația S–S schimburi comerciale între țările slab dezvoltate și subdezvoltate economic.

* tipologia schimbului comercial de tipul întrajutorării sau ajutorului reciproc;

* schimb comercial dependent și dezavantajos;

* influență și necesitate majoră.

2. Tendința de susținere a exporturilor și descurajare a importurilor – rezultă din statistici și chiar din analiza economică profundă.

Această tendință este de origine mercantilistă, bucurându-se de popularitate și în zilele noastre, atât în cercurile politice cât și printre oamenii de afaceri. Unele țări exportă anumite bunuri în ciuda faptului că suma cheltuielilor pe care le implică producția și distribuția în străinătate a bunurilor respective depășește prețul încasat. Deși fluxurile de acest tip sunt considerate „comerciale”, ele nu răspund decât parțial principiilor comerțului, conform cărora scopul principal al schimburilor cu străinătatea este obținerea de câștiguri. De regulă, atunci când câștigul din comerț este subsumat, ca scop, expansiunii comerciale, înțeleasă ca o dorință de a pătrunde cu orice preț pe anumite piețe externe, sunt încălcate și alte norme de conduită comercială cum sunt loialitatea, nediscriminarea, respectul pentru parteneri. Practicile de dumping (vânzarea în străinătate a unor mărfuri sub valoarea lor normală) subvenționare exagerată a exportului anumitor bunuri și alte practici de acest tip pot cauza grave prejudicii țărilor importatoare.

Mercantilismul = doctrină economică a sec. XVII – XVIII, predominantă înaintea afirmării curentului economic al școlii clasice engleze, liberalismul clasic (Adam Smith, David Ricardo) care susțineau principiul prin care avuția unei societăți, al unei țări, se măsoară prin cantitatea de Au (aur și metal prețios) deținută la un anumit moment dat. Cantitatea de Au deținută impune o creștere a exportului și o diminuare a importului.

Doctrina mercantilistă susține niște adevăruri false, dar aparent adevărate:

– avuția unei țări nu se limitează doar la cantitatea de aur deținută.

– teoria, deși falsă, este susținută și practicată de unele țări și astăzi. Tendința multor țări este de a exporta bunuri economice chiar dacă este greoi pentru ele să le producă. Aceste state recurg la subvenții masive pentru realizarea bunurilor exportate, dar care înseamnă pierderi pentru economia respectivului stat.

– tendințele de susținere a exportului cu orice preț este numită astăzi neomercantilism.

3. Menținerea și chiar mărirea decalajelor – aspecte strict legate de menținerea decalajelor din economiile mondiale în general. Din perspectiva comerțului internațional, aceste decalaje ne apar sub forma unui contrast frapant între anumite țări sau grupuri de țări care dețin o pondere mare și joacă un rol important în comerțul mondial cu anumite bunuri și servicii și alte grupe de țări cărora le este rezervat un rol nu tocmai avantajos pentru economie și destinul lor actual. Cum ar putea fi altfel, de vreme ce organizarea economică și politică a lumii de azi este ea însăși foarte diversificată? Există actualmente în lume, peste 200 de țări. Din perspectiva comerțului mondial, unele dintre ele, spre exemplu „tigrii asiatici” acționează ca veritabili „negustori internaționali”, având un volum al schimburilor cu străinătatea ce depășește în valoare produsul lor intern brut.

Altele în schimb au, și vor avea probabil și în viitorul previzibil, o participare mult mai slabă. Dincolo de decalajul general N-S, există astăzi țări care sunt puțin angrenate în comerț internațional, și care au devenit adevărați „negustori internaționali” (unele țări asiatice). Datele statistice arată ca un număr mare de țări din Afro-Asia au un comerț exterior ce nu depășește valoric câteva procente din PIB-ul lor (și el foarte scăzut), iar în structură nu cuprinde decât un număr redus de articole, de regulă materii prime sau produse de bază. În asemenea condiții, comerțul cu străinătatea nu-și poate îndeplini funcția sa de factor al dezvoltării economice. Acest aspect este strâns legat de menținerea decalajelor veniturilor naționale realizate ale economiilor individuale (în special) și ale economiei mondiale (în general).

La extrema cealaltă găsim țări la care comerțul exterior contribuie numai cu câteva procente la formarea PIB-ului și are o structură foarte puțin diversificată (pentru acestea, comerțul interior nu acționează ca factor al dezvoltării așa cum ar trebui să se practice).

Avântul comerțului cu servicii. O tendință care se manifestă puternic în economia mondială actuală este deplasarea a centrului de greutate a producției și a comerțului dinspre bunuri tangibile spre servicii. Această trend (deplasare) este considerată de unii economiști ca având caracter revoluționar. Ea este comparată cu fenomenul economic de acum 800-850 de ani când s-a trecut de la agricultură la producția mecanică; „la fel de revoluționară cum a fost deplasarea mai timpurie de la agricultură la producția forestieră și de la minerit spre producția industrială”.

Comerțul internațional cu bunuri corporale generează o seamă de activități conexe, numite „invizibile” al căror volum nu este de loc neglijabil. Actualmente, sunt comercializate în lume un mare număr de servicii de: intermediere, financiar-bancare, publicitate, contabilitate, consultanță, asigurări și reasigurări, turism, comunicații prin poștă (tradițională sau electronică), utilizarea Internetului, asistență medicală, educație, precum și o mare varietate de servicii specifice legate de mișcarea mărfurilor peste granițele de stat: expedieri, asigurări, transport, manipulări, stivuiri, vămuire, inspectare cantitativă și calitativă. Pe lângă acestea, o parte însemnată a comerțului internațional cu invizibile” este legată de circulația persoanelor precum și de exploatarea drepturilor de proprietate intelectuală.

Comerțul internațional cu servicii a acționat în sensul măririi decalajului dintre Nord și Sud (și chiar a dependenței Sudului față de Nord), ca urmare a faptului că exportatorii serviciilor indispensabile derulării comerțului internațional cu bunuri (intermedieri, asigurări, consulting, publicitate, servicii financiar-bancare) sunt concentrați într-o măsură covârșitoare în țările industrializate.

Datorită situației lor economice precare (infrastructură slabă, sisteme bancare fragile), țările în curs de dezvoltare nu au capacitatea de a presta asemenea servicii. „Această asimetrie Nord-Sud dintre vânzătorii și cumpărătorii de servicii – sunt de părere economiștii – este ecoul vechii asimetrii între producția de bunuri industriale din Nord și producția primară din Sud. Însă, din multe puncte de vedere, ea este mai subtilă și mai greu de înlăturat. Este evident că nici o întreprindere dintr-o țară în curs de dezvoltare nu poate funcționa și nu-și poate vinde produsele pe piața mondială fără să se folosească de unul din aceste servicii. Chiar și cel mai simplu transport pentru export trebuie să fie asigurat înainte de a părăsi portul sau aeroportul. Chiar dacă este asigurat în țara exportatoare, cele mai multe din riscurile sale actuariale previzibile trebuie, de obicei, să fie eliminate (adică reasigurate) cu ajutorul uneia din marile firme internaționale de reasigurare care, doar ele, sunt îndeajuns de mari pentru a le suporta. Orice aranjament financiar implicat de comerț sau investiții cere, probabil, și el serviciile unei bănci locale sau străine”.

Noțiunea comerț cu servicii are drept cauză principală dezvoltarea puternică a comerțului cu mijloace în măsură în care comerțul cu bunuri tangibile s-a dezvoltat mai complex, mai satisfăcător, fiind nevoie de un număr tot mai mare de servicii pentru a-l susține. Dezvoltarea comerțului internațional a fost facilitată de expansiunile diferitelor tipuri de servicii (fenomene bancare, publicitate, consultanță, comunicare, internet) precum și servicii de transport, vămuire și expediere. Tot mai mult teren câștigă comerțul cu servicii care decurg din direcția de proprietate intelectuală. Problema este ca toate aceste servicii sunt concentrate în marea lor majoritate în Nord. Astfel, noțiunea „comerț cu servicii” a mărit gradul de dependență a Sud-ului față de Nord.

Din multe puncte de vedere această dependență este mai subtilă și mai greu de criticat, decât cea existentă în comerțul cu bunuri tangibile. Orice întreprindere sau firmă din Sud care dorește să-și exporte bunurile, este obligată să recurgă la servicii prestate de o firmă din Nord, chiar dacă servicii similare există și în Sud, ele nefiind însă și suficiente. Din păcate, în ultimii 60-70 ani, dependența țărilor (în curs de dezvoltare) de bunăvoința celor dezvoltate a crescut.

CAPITOLUL IV.

STUDIU DE CAZ–VÂNZAREA BUNURILOR ÎN REGIM DE CONSIGNAȚIE

Vânzarea bunurilor în regim de consignație se face în baza înțelegerilor stabilite între părți, în cadrul contractelor de consignație.

Contractul de consignație reprezintă un contract prin care consignantul (unitatea de consignație) se angajează să livreze bunuri consignatarului (deponentul, persoana fizică sau juridical) pentru ca acesta din urmă să găsească un cumpărător pentru aceste bunuri.

Specific operațiunilor de vânzare a bunurilor în regim de consignație este data livrării. Astfel, pentru bunurile livrate în baza unui contract de consignație se consideră că livrarea bunurilor de la consignant la consignatar are loc la data la care bunurile sunt livrate de consignatar clienților săi. Consignatarul acționează în nume propriu, dar în contul consignantului, când livrează bunurile către cumpărători.

În ceea ce privește reflectarea în contabilitate a operațiunilor desfășurate în regim de consignație la unitățile de consignație, acestea procedează astfel:

La primirea bunurilor de la deponenți, nu înregistrează în contabilitate respective intrare în gestiune, aceasta fiind înregistrată extracontabil.

La primire, trebuie să întocmească “Bonul de primire în consignație”. Acest document se întocmește în două exemplare, dintre care unul se înaintează deponentului, iar celălalt râmane la unitate. Dacă deponentul este operator economic plătitor de T.V.A., bunurile depuse în consignație sunt însoțite de avizul de însoțire a bunului (mărfii), care va cuprinde mențiunea “pentru vânzare în regim de consignație”.

Încărcarea în gestiune a bunurilor primate de la deponenți este efectuată în momentul în care bunul a fost vândut.

În contabilitate, la vânzare, efectele se reflect în contul de profit și pierdere pe venituri și pe cheltuieli, se achită deponentul și se reține comisionul de consignație perceput.

EXEMPLUL 1:

Bunuri în regim de consignație primate de la personae fizice sau juridice necuprinse în sfera de aplicare sau scutite de T.V.A.

Unitatea de consignație S.C. XYZ S.R.L. primește de la S.C. OMEGA S.R.L., neplătitoare de T.V.A., o colecție de gravuri în valoare de 10.000 lei și de la persoana fizică X o piesă de mobilier în valoare de 6.000 lei. Unitatea de consignație percepe un commission de 16% pentru gravuri și de 12% pentru piesa de mobilier. Baza de calcul a T.V.A. o reprezintă comisionul perceput de unitatea de consignație.

Calculul prețului de vânzare cu amănuntul

Pentru colecția de gravuri

Valoarea bunului 10.000 lei

Comision 16% 1.600 lei

T.V.A. afferent comisionului 384 lei

Valoarea totală a mărfii 11.000 lei

Valoare marfă la preț cu amănuntul 11.384 lei

Pentru piesa de mobilier

Valoarea bunului 6000 lei

Comision 12% 720 lei

T.V.A. aferent comisionului 172 lei

Valoarea totală a mărfii 6720 lei

T.V.A. colectat = 384 + 172 = 556 lei

Total valoare marfă cu T.V.A. 18876 lei

Din care: cost 6000 + 10000 = 16000

Comision 1600 + 720 = 2320 + tva 556 = 2876

a) Recepția bunurilor la primirea mărfii și stabilirea prețului de vânzare cu amănuntul

Se înregistrează extracontabil bunurile primate în regim de consignație:

b) Vânzarea bunurilor la prețul de vânzare:

c) Consignația anunță deponenții despre vânzarea bunurilor, moment în care persoana juridical emite facture către consignație pentru valoarea bunurilor.

d) Înregistrarea adaosului commercial și T.V.A. neexigibilă:

e) Descărcarea din gestiune a mărfurilor vândute:

Concomitent, se descarcă gestiunea extracontabil:

f) Achitarea mărfurilor vândute către deponenți

g) Reflectarea exigibilității T.V.A.:

h) Plata T.V.A. către bugetul statului:

EXEMPLUL 2:

Bunuri primite în consignație de la deponenți persoane juridice, plătitori de T.V.A.

SC. ALFA S.A. cedează consignației OPACA spre vânzare, produse electronice in valoare de 10.000 lei, T.V.A. 19%. Alfa întocmește avizul de expediție. Unitatea de consignație aplică la valoarea mărfii primite un comision de 15%, pentru determinarea valorii totale a mărfii destinate vânzării (fără T.V.A.).

Calculul prețului de vânzare cu amănuntul

Valoarea mărfii primite 10.000

Comision 15% 1.500

Valoarea totală a mărfii 11.500

T.V.A. 24% 2.760

Valoarea totală 14.260

În unitatea de consignație, prețul de vânzare al produselor electronice s-a stabilit în sumă de 14.260 lei. După vânzarea acestor produse, S.C. ALFA întocmește factura.

Reflectarea în contabilitatea unității de consignație

Componentele facturii de la S.C. ALFA S.A. sunt următoarele:

preț de vânzare 10.000

T.V.A. 2.400

Total factură 12.400

Stabilire T.V.A. de plată:

T.V.A. colectat 2.760

T.V.A. de plată la bugetul de stat (2.760 2.400) = 360

a) Înregistrarea mărfurilor primite la preț de vânzare cu amănuntul (extracontabil):

b) Încasarea contravalorii mărfurilor vândute:

c) Primirea facturii de la S.C. OMEGA S.A.:

d) Înregistrarea adaosului comercial și T.V.A. neexigibil:

Concomitent, se descarcă gestiunea extracontabil:

e) Descărcarea gestiunii mărfurilor vândute:

f) Plata către S.C. ALFA S.A.:

BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Popa, Tranzactii comerciale internationale, Editura Economica, Bucuresti, 1997, p 156

2. Legea nr. 178/1934 pentru reglementarea contractului de consignație, publicată în M. Of. P. I, nr. 173/1934 și modificată prin Legea nr. 34/1936, publicată în M. Of. P. I, nr. 77/1936.

3. Olia Maria Corsiuc, Drept comercial, Ed. Lumina Lex, București, 2007.

Stoian I., Georgescu T., Tehnici de comerț exterior, Editura Sylai, București, 1995

Puiu A., Management internațional – tratat, vol.I, Editura Independența Economică, Pitești, 2003

Bondrea A.A., Introducere în Marketing, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006

Denuța Ioan, Investițiile străine directe, Editura Economică, Bucuresti, 1998

Pascal Ileana, Deaconu Ștefan, Dreptul societăților comerciale, Editura Centrul de Resurse Juridice, București, 2002

Miron Dumitru, Politici comerciale, Editura Luceafărul, Bucuresti, 2003