. Contractul Comercial de Transport

CAPITOLUL I

REGLEMENTAREA CONTRACTULUI DE TRANSPORT

1. PLURALITATEA IZVOARELOR DE DREPT

Dispozițiile legale aplicabile contractului de transport provin din acte normative diferite care trebuie coordonate între ele. Astfel, Codul Civil se referă, incidental, la contractul de transport, în câteva texte (art. 1470 pct. 2 și art. 1473-1477). În completare se aplică art. 413-441 din Codul comercial, texte care configurează regimul de drept comun în materie. Dispozițiile legale menționate au un caracter general. În sfera lor se încadrează orice contract de transport terestru, naval sau aerian.

Pe de altă parte, dispozițiile legale în discuție reglementează în principal transportul de mărfuri. Acesta prezintă o complexitate care nu se regăsește în transportul de persone, iar ca volum și valoare transportul de mărfuri deține o pondere copleșitoare în orice economie natională. Dispozițiile Codului Civil și ale Codului commercial dau expresie unor soluții care nu mai sunt de actualitate. De asemenea nu lipsesc nici lacunele în reglementare. Terminologia folosită este parțial ieșită din uz. Astfel denumiri precum: corăbii, bastiamentă sau vase au fost înlocuite prin substantivul generic de navă. În loc de trăsurî și car (art. 1474 si 1476 C. civ.), în prezent se folosesc mijloace de transport feroviar, rutier, maritime, fluvial sau aerian. S-a păstrat totuși denumirea de “scrisoare de trăsură”, care a înlocuit expresia inițială de “scrisoare de cărat”.

Spre deosebire de izvoarele de drept intern la care ne-am referit, convențiile internaționale la care România este parte au ca obiect exclusive anumite categorii de transporturi, fie feroviare, fie rutiere etc. Până în prezent nu a fost elaborată o convenție internațională care să statornicească un regim uniform, de drept comun, valabil ca atare pentru orice tip de contract de transport cu elemente de extraneitate. Astfel, dacă în relațiile cu alte țări legea normal aplicabilă este dreptul românesc, în acest caz tot reglementările amintite mai înainte determină și regimul juridic al contractului aferent, dacă convențiile internaționale nu instituie totuși soluții diferite.

2. DISPOZIȚII APLICABILE DIN CODUL CIVIL

Acestea prezintă interes în materia transporturilor , potrivit art. 1 alin. 2 din Codul comercial, numai dacă legislația comercială ar fi lipsită de reglementări corespunzătoare. Astfel, art. 1470 pct. 2 consacră o clasificare tradițională a contractului de transport care este susceptibilă de serioase rezerve. Normele privitoare la responsabilitatea cărăușului, înscrise în art. 1473-1475, sunt de asemenea aplicabile. Art. 1477 face trimitere la regulamentele specifice declarându-le aplicabile.

3. DISPOZIȚII APLICABILE DIN CODUL COMERCIAL

Acestea alcătuiesc titlul XII din Cartea I-a Cod comercial, intitulată “Despre comerț în genere” (art. 413-441). Titlul menționat include reglementări care pot fi grupate, în funcție de obiect, astfel: caracterizarea contractului de transport ( art. 413), conținutul scrisorii de trăsură ( art. 414-417), răspunderea cărăușului și cauzele exoneratorii de responsabilitate (art. 418-429), modul de stabilire a pagubei suferite de expeditor (art. 430, 431 și 438), raporturile dintre cărăuș și destinatar (art. 432-435), privilegiul cărăușului asupra mărfurilor transportate (art. 437), acțiunea în despăgubiri (art. 436, 440), regimul clauzei penale (art. 439), interzicerea anumitor clauze restrictive de răspundere (art. 441).

CAPITOLUL II

CONTRACTUL DE TRANSPORT

SECȚIUNEA I : NATURA JURIDICĂ A CONTRACTULUI DE TRANSPORT

1. DEFINIȚIE

Literatura de specialitate se mărginește să enunțe definiția contractului, limitată numai la deplasarea de mărfuri. Potrivit prof. I.N. Fințescu, “prin contractul de transport de mărfuri, cărăușul se obligă să transporte sau să facă să se transporte dintr-un loc în altul lucruri, în schimbul unei contra-prestațiuni, care este prețul transportului, predând la locul de destinație lucrurile transportate aceleiași persoane, care le-a expediat sau alteia (destinatarului)”. Această caracterizare are un inconvenient care constă în unilateralitatea ei, astfel obiectul transportului nu se reduce la deplasarea de bunuri, trebuie să se țină cont și de transportul de persoane.

Potrivit prof. Paul Demetrescu, “prin contractul de transport, întreprinderea de transport se obligă, în schimbul unui preț, să transporte, înăuntrul unui termen, călători, mărfuri sau bagaje și să păzească și să elibereze destinatarului – care poate fi expeditorul lor sau o terță persoană – mărfurile sau bagajele transportate”.

Actualizând enunțul de mai sus putem defini contractul de transport ca fiind convenția prin care o parte, cărăușul profesionist, se obligă, în schimbul unei remunerații, să efectueze o deplasare de persoane sau de bunuri, pe o anumită distanță, cu un vehicul corespunzător.

2. PARTICULARITĂȚI ALE CONTRACTULUI DE TRANSPORT

Pe lângă caracterele comune oricărei prestări de servicii, contractul de transport are caracterele sale proprii. Astfel, pot fi reținute: o activitate constând în deplasarea de personae sau de mărfuri, exercitarea activității de cărăuș ca pe o activitate de-sine-stătătoare, conducerea tehnică și comercială a operațiunii, autonomia acesteia față de contractile corelative; de asemenea trebuie precizat dacă și în ce măsură contractul de transport are o natură consensuală sau reală.

Obiectul activității cărăușului

Transportul constă în deplasarea în spațiu a unor persoane sau mărfuri, strămutarea analizându-se ca obligația principală a cărăușului. Ca atare, orice transport implică parcurgerea unui itinerar care este prestabilit fie prin tarifele publice ale cărăușului, fie prin înțelegerea părților.

Dacă transportul are ca obiect mărfuri, alegerea rutei este determinată, de obicei, de distanța minimă dintre locul de pornire și cel de destinație, deoarece corespunde prețului (taxei) având nivelul cel mai redus. În acest caz itinerarul trebuie să precizeze parcursul intermediar.

Deplasarea de personae se face tot pe ruta directă pentru aceleași motive de ordin economic.

Profesionalitatea activității desfășurate de cărăuș este reținută ca factor esențial al contractului de transport, aceasta întemeindu-se pe dispoziții legale. Astfel, atât art. 1476 și 1477 Cod civil, cât și art. 3 pct. 13 Cod comercial se referă la “întreprinzători” de transporturi, deci la persoane fizice sau juridice care organizează deplasarea de persoane sau bunuri, ca servicii puse la dispoziția publicului. Profesionalismul presupune repetabilitatea obișnuită a deplasării de persoane sau de mărfuri efectuată de întreprinderea în cauză.

Transportul dobândește natura comercială, prin săvârșirea constantă a actelor obiective de comerț la care se referă art. 3 pct. 13 din Codul comercial.

În sfera contractului astfel calificat nu intră nici transportul gratuit al membrilor de familie sau efectuat în mod dezinteresat, nici cel ocazional, chiar remunerate, dacă este efectuat în mod întâmplător de către un necomerciant. În asemenea cazuri de excepție, contractul are o natură civilă, iar nu comercială.

3. GESTIUNEA COMERCIALĂ ȘI TEHNICĂ A TRANSPORTULUI

Gestiunea comercială are ca obiect principal selectarea și instructarea personalului de specialitate (ofițeri de bord, mecanici, șoferi, alți tehnicieni, angajați auxiliari), dotarea întreprinderii cu parcul mijloacelor de transport necesare, aprovizionarea cu combustibili etc.

Gestiunea tehnică privește elaborarea și aplicarea corectă a normativelor pentru parcursul feroviar, rutier, naval sau aerian, verificarea și garantarea bunei stări de funcționare a mijlocului de transport, înainte de începerea unei călătorii, conducerea efectivă a vehicolului pe tot parcursul etc.

4. AUTONOMIA CONTRACTULUI DE TRANSPORT

Constituie o trăsătură care se manifestă în funcție de circulația de bunuri materiale, obiect al strămutării. Oricât de strânsă ar fi conexiunea dintre operațiunea comercială și contractul de transport, aceasta își păstrează autonomia. Jurisprudența a decis următoarele: “Contractul de transport fiind autonom se încheie și se execută independent de eventualele convenții existente între predator sau destinatar și terți”. De aici rezultă faptul că pentru transportator calitatea de proprietar al mărfii nu este foarte importantă. Cărăușul încheie contractul de transport și acceptă să efectueze deplasarea mărfii, fie că expeditorul e însuși proprietarul mărfii, fie că exercită un mandat din partea acestuia ori acționează în calitate de comisionar.

De asemenea independența contractului de transport se manifestă și în faza judiciară. Astfel, “partea care reclamă daune de la cărăuș și în baza unui contract de transport trebuie să facă dovada calității sale de parte contractantă în contractul de transport – expeditor sau destinatar – , iar nu un titlu de proprietate asupra lucrului predat pentru transport, proprietarul lucrului predat neavând calitatea de a fi parte în proces”, lipsindu-i legitimitatea necesară.

5. NATURA CONSENSUALĂ SAU REALĂ A CONTRACTULUI DE TRANSPORT

Caracterul consensual al contractului încheiat în vederea efectuării unei deplasări de persoane, este unanim acceptat. Consimțământul călătorului și cărăușului stă la baza raporturilor ce se stabilesc între ei și dă naștere tuturor obligațiilor corelative. Totuși transportul de bunuri ridică unele probleme deoarece lucrurile trebuie predate de către expeditor în posesia cărăușului. Astfel, conform lui E. Cristoforeanu: “contractul de transport este un contract pur consensual; numai o greșită interpretare sau înțelegerea faptului predării lucrului a putut determina pe unii să vadă în contractul de transport un contract real; predarea materială a lucrului este necesară pentru a se da posibilitatea cărăușului să efectueze transportul, nicidecum nu intră în formarea contractului ca element constitutiv al lui, acest contract perfectându-se prin simplul consimțământ al părților , indiferent dacă odată cu încheierea lui a avut loc sau nu predarea lucrului”.

SECȚIUNEA II :

PARTICIPANȚII LA CONTRACTUL DE TRANSPORT

1. CĂRĂUȘUL

Principalul subiect de drept al contractului de transport este întreprinderea care se angajează să efectueze deplasarea de persoane sau strămutarea de bunuri. Însușirile cărăușului sunt arătate în art. 413 alin. 2 Cod comercial: “se numește cărăuș, persoana care își ia însărcinarea ca, într-un mod oarecare, să transporte sau să facă a se transporta un obiect oarecare”. Definiția citată, deși se referă la transportul de bunuri poate fi extinsă și la transportul de persoane. În definiție denumirea de cărăuș are două sensuri diferite:

a) art. 413 alin. 2 are în vedere situația uzuală a întreprinderii care prin contractul de transport își asumă obligația de a executa deplasarea de persoane sau strămutarea de bunuri în nume propriu și cu mijloace de transport din propria sa dotare.

b) pe de altă parte, același articol atribuie calitatea de cărăuș și întreprinderii care “face să se transporte” mărfuri. Această seminificație exprimă două situații diferite:

– în primul rând textul are în vedere pe cărăușul inițial care încheie contractul de transport în scopul unei deplasări internaționale pe căile ferate. În fiecare stat sunt organizate rețele feroviare proprii, rezultă astfel că acel cărăuș inițial se obligă ca prin contractul încheiat ca transportul să se efectueze dincolo de hotarele țării inițiale, pe teritoriul altor state de către cărăușul ungar, austriac, german etc. Cu alte cuvinte căile ferate din România se angajează “să facă a se transporta” încărcătura sau persoanele, în temeiul contractului inițial, de către rețelele feroviare străine. În atare situație fiind vorba de transpoturile successive;

– în al doilea rând, art. 413 alin. 2 se referă sub aceeași denumire de cărăuș, la comisionarii care fac să se transporte persoane sau mărfuri de către cărăușul propriu-zis. Astfel, comisionarul transportului încheie contractul de tranîncheiat în vederea efectuării unei deplasări de persoane, este unanim acceptat. Consimțământul călătorului și cărăușului stă la baza raporturilor ce se stabilesc între ei și dă naștere tuturor obligațiilor corelative. Totuși transportul de bunuri ridică unele probleme deoarece lucrurile trebuie predate de către expeditor în posesia cărăușului. Astfel, conform lui E. Cristoforeanu: “contractul de transport este un contract pur consensual; numai o greșită interpretare sau înțelegerea faptului predării lucrului a putut determina pe unii să vadă în contractul de transport un contract real; predarea materială a lucrului este necesară pentru a se da posibilitatea cărăușului să efectueze transportul, nicidecum nu intră în formarea contractului ca element constitutiv al lui, acest contract perfectându-se prin simplul consimțământ al părților , indiferent dacă odată cu încheierea lui a avut loc sau nu predarea lucrului”.

SECȚIUNEA II :

PARTICIPANȚII LA CONTRACTUL DE TRANSPORT

1. CĂRĂUȘUL

Principalul subiect de drept al contractului de transport este întreprinderea care se angajează să efectueze deplasarea de persoane sau strămutarea de bunuri. Însușirile cărăușului sunt arătate în art. 413 alin. 2 Cod comercial: “se numește cărăuș, persoana care își ia însărcinarea ca, într-un mod oarecare, să transporte sau să facă a se transporta un obiect oarecare”. Definiția citată, deși se referă la transportul de bunuri poate fi extinsă și la transportul de persoane. În definiție denumirea de cărăuș are două sensuri diferite:

a) art. 413 alin. 2 are în vedere situația uzuală a întreprinderii care prin contractul de transport își asumă obligația de a executa deplasarea de persoane sau strămutarea de bunuri în nume propriu și cu mijloace de transport din propria sa dotare.

b) pe de altă parte, același articol atribuie calitatea de cărăuș și întreprinderii care “face să se transporte” mărfuri. Această seminificație exprimă două situații diferite:

– în primul rând textul are în vedere pe cărăușul inițial care încheie contractul de transport în scopul unei deplasări internaționale pe căile ferate. În fiecare stat sunt organizate rețele feroviare proprii, rezultă astfel că acel cărăuș inițial se obligă ca prin contractul încheiat ca transportul să se efectueze dincolo de hotarele țării inițiale, pe teritoriul altor state de către cărăușul ungar, austriac, german etc. Cu alte cuvinte căile ferate din România se angajează “să facă a se transporta” încărcătura sau persoanele, în temeiul contractului inițial, de către rețelele feroviare străine. În atare situație fiind vorba de transpoturile successive;

– în al doilea rând, art. 413 alin. 2 se referă sub aceeași denumire de cărăuș, la comisionarii care fac să se transporte persoane sau mărfuri de către cărăușul propriu-zis. Astfel, comisionarul transportului încheie contractul de transport cu expeditorul, în contul și pe seama cărăușului propriu-zis, care deține calitatea de comitent.

2. CĂLĂTORUL

În orice transport de persoane, cocontractantul cărăușului este călătorul sau pasagerul. Calitatea de profesionist (agent economic) sau de neprofesionist nu are nici o influență asupra naturii raporturilor juridice între părți. Regimul este identic în ambele situații, deoarece contractul de transport își menține în toate cazurile caracteristicile unui act obiectiv de comerț, datorită faptului că prestatorul de servicii, cărăușul are necesarmente calitatea de comerciant. Ca atare, chiar dacă pasagerul este necomerciant, contractul de transport se clasează printe actele mixte de comerț, iar în lumina art. 56 Cod commercial va fi supus în integralitatea sa legii comerciale, sub rezerva excepțiilor prevăzute explicit de o dispoziție normativă.

3. EXPEDITORUL

În contractele care au ca obiect strămutarea de mărfuri, co-contractantul cărăușului este de regulă expeditorul, denumit deasemenea încărcător sau predator. Uneori în locul expeditorului acționează pentru încheierea contractului de transport, mandatarul sau comisionarul său.

În virtutea mandatului, prin care se realizează o reprezentare deplină și perfectă, parte din contractul de transport rămâne mandantul-expeditor. Dacă expeditorul recurge la mijlocirea unui comisionar rezultă că situația se va schimba: comisionarul denumit și expeditionary, încheie contractul de transport în nume propriu, dar pe contul comitentului, fiind direct obligat față de cărăuș, “ca și cum afacerea ar fi fost a sa proprie” (art. 406 Codul commercial). În consecință reprezentarea fiind imperfectă, comitentul-expeditor nu are acțiune împotriva cărăușului și nici acesta nu poate exercita o acțiune directă împotriva comitentului.

Expeditorul mărfii, la data încheierii contractului de transport, trebuie să nominalizeze în documentul de transport persoana beneficiarului, căruia urmează să-i fie eliberată încărcătura la capătul călătoriei. Expeditorul își poate rezerva dreptul de a fi destinatarul mărfii transportate. Mai frecvent se va specifica o terță persoană ca beneficiar, care este de obicei cumpărătorul mărfii.

Rezultă că relațiile care se nasc din contractul de transport pot fi bilaterale, atunci când există cărăușul și expeditorul, iar expeditorul deține și calitatea de beneficiar, sau trilaterale atunci când marfa este predată unei terțe persoane – destinatarul, care diferă de expeditor.

4. DESTINATARUL

Poziția pe care o deține destinatarul a fost exprimată în diverse teorii:

– potrivit cu teza gestiunii de afaceri, transportatorul acționează în interesul destinatarului, comportându-se ca un negotiorum gestor al acestuia. Această concepție suscită rezervă, deoarece conform art. 987 Cod civil, inițiativa gestiunii de afaceri în favoarea unei terțe persoane aparține în mod normal gestorului, dar în transportul de mărfuri inițiativa încheierii contractului revine expeditorului, iar nu cărăușului;

– în altă concepție se explică poziția juridică a destinatarului în temeiul unei cesiuni de drepturi. Se susține astfel că expeditorul, în calitate de cedent, transmite drepturile ce decurg din contractul de transport în favoarea destinatarului care devine astfel cesionar;

– o parte a literaturii de specialitate consideră că drepturile destinatarului drivă dintr-o stipulație pentru altul. Astfel, expeditorul este stipulant, cărpușul deține poziția de promitent, iar destinatarul pe aceea de beneficiar;

SECȚIUNEA III

ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI DE TRANSPORT

1. CONDIȚII DE FOND

Elementele constitutive ale contractului de transport, atât de persoane cât și de mărfuri sunt cele prevăzute de art. 948 Cod civil și anume: capacitatea, consimțământul, obiectul și cauza juridică.

a) CAPACITATEA fiecărei părți contractantă în transportul de mărfuri se stabilește în conformitate cu prevederile de drept comun ale art. 949-952 Cod civil și ale art 4-11 din Decretul nr. 31/1954 precum și ale art. 34 din același decret sau ale art. 9 din Legea nr. 21/1924 (referitor la persoanele juridice). În plus cărăușului i se cere capacitatea de a fi comerciant, în condițiile art. 10 și urm. din Codul comercial.

În transportul de persoane, capacitatea călătorului este în general nesemnificativă, deoarece în mod frecvent copiii sub vârsta de 18 ani folosesc mijloace urbane de transport în comun.

b) CONSIMȚĂMÂNTUL trebuie să îndeplinească, pentru a fi valabil, condițiile prevăzute de art. 953-960 Cod civil. Cărăușul îndeplinește un serviciu în interes general și se află în stare de ofertă permanentă față de public. Clientela este o entitate globală, cu un număr necunoscut de persoane ce recurg, pe baza ofertei, la serviciile cărăușului. Rezultă consecința că transportatorul profesionist nu are dreptul să refuze efectuarea deplasării solicitate.

Acceptarea, pe care o exprimă călătorul sau expeditorul, constă practic într-o simplă adeziune. Tarifele cărăușului, aduse la cunoștința publicului sunt obligatorii.

c) OBIECTUL contractului este supus art 962-965 Cod civil, constă în obligațiile la care se angajează părțile în cauză. Determinarea obiectului material al prestației cărăușului depinde de criterii specifice precum itinerariul convenit, natura transportului, felul vehiculului. Prestația cărăușului trebuie să fie posibilă, excluzându-se obiectele agabaritice, pentru care acesta nu are mijloace corespunzătoare să le deplaseze.

d) CAUZA contractului este reglementată de art. 966-968 Cod civil.

2. CONDIȚII DE FORMĂ

Contractul se încheie între cărăuș și expeditor sau călător se numește generic document de transport sau scrisoare de trăsură. Datorită importanței sale juridice, economice și tehnice pe care le prezintă documentul de transport, impune întocmirea sa în FORMĂ SCRISĂ. Obligativitatea formei scrise documentului de transport rezultă din art. 46 al Codului aerian.

Înscrisul sub semnatura privată este suficient. Nu se cer forme solemne. Forma scrisă prezintă avantajul de a facilita proba raporturilor juridice dintre părți dar și înlesnește controlul îndeplinirii obligațiilor la care aceștia s-au angajat. Prezintă, de asemenea, importanță numărul minim de exemplare în care se materializează contractul. În transporturile de mărfuri trebuie întocmite cel puțin două exemplare, unul fiind original. De asemenea este de ajuns un singur exemplar pentru persoanele care prezintă același inters, cum este cazul cărăușilor succesivi în cadrul transportul internațional de mărfuri.

Prin derogare de la cele expuse mai sus, în transportul feroviar de persoane contractul ia forma unei legitimații de călătorie, aflată în posesia pasagerului în cauză.

Diversificarea documentului de transport:

Pentru transportul de mărfuri documentul în cauză se numește scrisoare de cărat;

În comerțul maritim se folosește denumirea de poliță de încărcare, pentru documentul de transport. Termenul provine din limba italiană seminificând: aviz, contract, atestare. În prezent se folosește termenul de poliță de asigurare.

Codul comercial menționează încă un document de transport și îl desemnează prin expresia contract de închiriere a unei nave în art. 557 și urm., în prezent îi corespunde denumirea de navlosire.

În transportul de persoane documentul de transport este desemnat prin denumirea de legitimație de călătorie, tipică în transportul feroviar.

3. DOCUMENTE DE TRANSPORT NOMINATIVE, LA ORDIN SAU LA PURTĂTOR

A) În transportul de călători contractul prezintă, de regulă, forma unui titlu la purtător din specia documentelor de legitimare. Actul juridic poate fi întocmit în forma de înscris nominativ. Contractul de transport de mărfuri, care îmbracă forma nominativă, individualizează părțile în cauză (călător, cărăuș, expeditor, destinatar), prin elementele uzuale de indentificare (nume, denumire, domiciliu, sediu). ACESTE DOCUMENTE SUNT INTRASMISIBILE.

B) O altă formă este cea de titlu la ordin, caracterizată prin modul specific de transmitere a drepturilor către alte persoane, acesta făcându-se prin gir, care constă într-o mențiune translativă de drepturi . Între formele sub care se poate înfățișa documentul de transport, tuitlu nominativ, la ordin sau la purtător, există deosebiri importante.

C) Documentul de transport (conosamentul) întocmit sub forma unui titlu la purtător se aseamănă cu titlul la ordin prin faptul că orice titluri la purtător sunt transferabile către terți prin simpla predare materială. Este de menționat că documentul de transport deține natura unui înscris de legitimare. Din această categorie fac parte, în principal, biletele de tren. La fel cu biletele de spectacole, bonurile de garderobă sau factura, documentele de legitimare sunt destinate unei existențe de scurtă durată.

4. CUPRINSUL DOCUMENTULUI DE TRANSPORT

Mențiunile pe care trebuie să le conțină acest înscris sunt specificate de art. 415 Cod comercial. Textul are în vedere numai transporturile de mărfuri și face distincție dintre clauzele cu caracter obligatoriu și altele pe care le consideră facultative.

A) Clauze obligatorii ale documentului de transport de mărfuri. Acestea formează obiectul art. 415 Cod comercial, care cuprinde 6 puncte de sine stătătoare:

– datarea contractului și precizarea naturii sale, identificarea părților și mărfii (a locurilor strămutate), principalele obligații ale contractanților în cauză, precum și semnarea înscrisului.

– datarea contractului: art. 415 prevede: scrisoarea de cărat trebuie să fie datată. Datarea prezintă însemnătate deoarece determină ziua încheierii contractului de transport, de când începe în mod normal executarea obligațiilor asumate. În plus, datarea interesează pentru a se putea stabili dacă expeditorul era sau nu o persoană cu capacitate de exercițiu la data perfectării actului juridic;

– natura documentului de transport: art. 415 impune să fie arătat în mod explicit dacă scrisoarea de trăsură este la ordin sau la purtător, deoarece felul documentului de transport influențează identificarea destinatarului, prin nume, gir sau prin simpla posesie a titlului;

– părțile în cauză: art. 415 impune să se precizeze în documentul de transport numele expeditorului, domiciliul sau reședința, iar în ceea ce privește persoanele juridice firma și sediul. Această mențiune permite cărăușului să cunoască persoana de la care poate primi în timpul deplasării așa-numitele “contra-ordine”, precum cel de schimbare a destinației sau de înlocuire a destinatarului; de asemenea prin trecerea mențiunilor de mai sus, destinatarul va ști pe cine poate trage la răspundere în cazul pieirii sau avarierii bunului strămutat. Art. 415 pct. 4 Cod comercial cere să fie nominalizată persoana destinatarului pentru a înlesni cărăușului terminarea călătoriei, determinarea persoanei îndreptățite să primească marfa;

– identificarea bunurilor transportate: pentru obiecte ut singuli, art. 415 pct.1 cere să se precizeze: natura, greutatea, măsura sau numărul lucrurilor de transportat; dacă lucrurile sunt în lăzi sau în pachete, trebuie specificate în plus calitatea acestora, numărul și sigiliile aplicate pe acestea. Pentru lucrurile prețioase, bani și titlurile comerciale trimise în colete, trebuie individualizate de către expeditor, arătând felul și valoarea lor.

– obligațiile cărăușului. Art. 415 pct. 4 Cod comercial cere să se menționeze “locul de destinație”; de asemenea trebuie să se precizeze “timpul în care trebuie făcut transportul”; în lipsa acestei specificații, nu înseamnă că termenul lipsește, se presupune că părțile au hotărât drept termen timpul necesar efectuării unui astfel de transport , adică ne găsim în fața unei “clauze contractuale tacite”.

– plata prețului. Prețul este remunerația cuvenită în schimbul prestației efectuate de către cărăuș. Costul depinde de felul transportului, distanța parcursă, natura, dimensiunile și greutatea lucrului supus deplasării. Pot fi adăugate și alte sume adiționale;

– semnăturile: art. 415 în preambul prevede că “scrisoarea de cărat trebuuie să fie datată, subscrisă de expeditor. Prin semnatură se manifestă adeziunea sa necondiționată la clauzele contractului de transport. Textul nu prevede semnătura cărăușului. În prezent se impune ca scrisoarea de trăsură nominativă să fie semnată de ambele părți contractante, atât cărăușul, cât și expeditorul semnata

B) Clauze facultative ale documentelor de transport de mărfuri sunt:

– Itinerariul de străbătut. Fără o asemenea specificare, mențiunea obligatorie a destinației ar fi uneori insuficientă, mai ales în transporturile maritime;

– Clauza penală, care prestabilește cuantumul despăgubirilor datorate de cărăuș în caz de întârziere în executarea deplasării convenite, sau cel puțin criteriile pentru calcularea daunelor.

5. CONSECINȚELE OMISIUNII UNOR MENȚIUNI ALE DOCUMENTULUI DE TRANSPORT

Lipsa clauzelor facultative nu influențează validitatea contractului de transport. O completare ulterioară fiind posibilă.

Lipsa clauzelor obligatorii corespunzatoare nu este lovită cu nulitatea. Conținutul clauzelor poate fi stabilit prin administrarea de dovezi, care să ateste inzenția părților. Mijloacele de probă utilizabile sunt cele prevăzute de art. 46 Cod comercial, fiind cu alte cuvinte admisibilă și dovada cu martori. Totuși lipsa unor mențiuni ale contractului îl dezavantajează pe expeditor, care are interesul vădit să asigure întocmirea unui document de transport care să fie complet.

O execpție de la cele arătate privește nedeterminarea obiectului contractului. Sanțiunea nerespectării acestei cerințe constă în nulitatea actului juridic.

6. FUNCȚIILE JURIDICE ALE DOCUMENTULUI DE TRANSPORT:

1) FUNCȚIA PROBATORIE acest document face o triplă dovadă:

a) atestă existența contractului de transport;

b) face proba obligațiilor asumate de cărăuș față de cealaltă parte contractantă;

c) certifică, în transportul de mărfuri, preluarea mărfii în posesia și custodia cărăușului, angajându-i răspunderea corespunzătoare.

Documentul de transport are puterea doveditoare de titlu ad probationem, iar ad validitate. De aici decurg două consecințe:

– se admite că existența contractului poate fi stabilită, în lipsă de înscris corespunzător, prin orice alt mijloc de probă; s-a decis că iîn conformitate cu art. 3 pct. 13 Cod comercial, contractul de tarnsporturi de lucruri pe apă și uscat este un contract de natură comercială și poate fi poate fi dovedit cu oricare din mijloacele de probă conform art. 46 Cod comercial, deci și proba cu martori;

– în al doilea rând, calitatea documentului de transport de a fi un titlu ad probationem conferă mențiunilor pe care le cuprinde o valoare doveditoare creadibilă numai până la proba contrarie;

2) FUNCȚIA CĂLĂUZITOARE A DOCUMENTULUI DE TRANSPORT: acest înscris servește ca îndreptar cărăușului în executarea obligației de deplasare la care s-a angajat. Pe lângă mențiunile uzuale (itinerar, destinație, persoana destinatarului) pot fi specificate eventuale transbordări necesare pe parcurs.

Mențiuni specifice, cu caracter călăuzitor, sunt necesare în cazul unui transport mixt sau în trasporturile succesive.

3) FUNCȚIA DE LEGITIMARE A DOCUMENTULUI DE TRANSPORT.

Posesorul acestui înscris are calitatea de titular al drepturilor izvorâte din contracul de transport și pe care le poate exercita, opunându-le valabil cărăușului, spre a-l obliga să-și îndeplinească obligațiile asumate.

Astfel, călătorul este îndreptățit să pretindă efectuarea deplasării convenite, la data și mijlocul de transport corespunzătoar, în condiții de perfectă securitate tehnică.

În transportul de mărfuri, calitatea de titular aparține inițial expeditorului, ea trece asupra destinatarului, din momentul în care documentul de transport îi parvine, ajungând în mod justificat în posesia sa.

CAPITOLUL III

OBLIGAȚIILE IZVORÂTE DIN CONTRACTUL DE TRANSPORT

SECȚIUNEA I

OBLIGAȚIILE PĂRȚILOR LA PUNCTUL DE PORNIRE

1. OBLIGAȚIILE EXPEDITORULUI

Acestea sunt următoarele:

Alegerea mijlocului de transport

Predarea mărfii

Încărcarea mărfii

Colaborarea la întocmirea documentului de transport

Plata prețului aferent

Alegerea mijlocului de transport

Opțiunea depinde de felul mărfii, ale cărei particularități le cunoaște cel mai bine expeditorul în funcție de natura mărfii, dacă produsul supus mutării este alterabil la căldură, expeditorul urmează să solicite vagoane frigorifice. Pentru transportul de animale vii sunt necesare vehicule care să le asigure integritatea fizică, dispunând printe altele de instalații de aerisire. Dacă există neajunsuri sau defecțiuni ale mijlocului de transport, este necesar ca acestea să fie aduse la cunoștința cărăușului, înainte de a se începe încărcarea mărfii. Dacă unitatea expeditoare a verificat mijlocul de transport pus la dispoziție de întreprinderea de transport, refuzându-l ca necorespunzător, organizaîia de trasport își asumă riscul expediției, dacă trece peste acest refuz.

Predarea mărfii în vederea transportului

Acest fapt material realizează transmiterea temporară a posesiei mărfii de la expeditor la cărăuș, în scopul deplasării încărcăturii până la destinație.

– LOCUL unde intervine această operație diferă în funcție de locul transportului. Astfel, dacă deplasarea se efectuează cu autocamionul, predarea se poate realiza “loco fabrica” (ex works). În transporturile feroviare predarea intervine în stația CFR cea mai apropiată, fie pe rampa de încărcare, fie direct în vagonul pus la dispoziție de cărăuș. În transporturile aeriene, transmiterea posesiei are loc la aeroport. În transporturile maritime și fluviale, practica deosebește două situații.

Mai întâi este posibilă predarea mărfii pe chei, de-a lungul navei în cauză (free along ship, F.A.S.). În al doilea rând, părțile pot să convină ca predarea să se consume nu pe chei, ci prin trecerea mărfii peste balustradele navei comerciale; o asemenea clauză este enunțată prin sigle F.O.B. (free on bord).

– ZIUA stabilită pentru ca expeditorul să predea cărăușului încărcătura spre transport trebuie să fie respectată cu strictețe. Orice întârziere se penalizează prin locații în transportul feroviar și contrastalii în transportul maritim.

– CANTITATEA MĂRFII trebuie stabilită de expeditor și declarată cărăușului. Trebuie specificate: greutatea, volumul, metrajul, numărul de bucăți precum și, după caz, tipul, varietatea, dimensiunile sau orice alte elemente;

– Încărcătura trebuie să fie prezentată cărăușului într-un AMBALAJ care trebuie să fie potrivit, astfel încât marfa să poată suporta strămutarea în condiții normale, fără deteriorări, degradări sau pierderi. Nerespectarea obligațiilor cu privire la ambalaj poate da dreptul cărăușului de a refuza primirea mărfii în vederea transportului. De asemenea expeditorul mai poate fi sancționat și prin faptul că, în lipsa unui ambalaj corespunzător sau a etichetelor, intervine degrevarea de răspundere a cărăușului pentru pierderi sau deteriorări suferite de marfă în cursul deplasării.

Încărcarea mărfii în mijlocul de transport.

Această obligație cade, în principiu, în sarcina expeditorului. Această operațiune cuprinde trei laturi: introducerea bunurilor în spațiul interior al vehiculului, așezarea lor în perfectă ordine, luarea de măsuri preventive împotriva sustragerilor.

1) Încărcarea propriu-zisă trebuie să țină cont de capacitatea mijlocului de transport. Astfel, folosirea incompletă a vehiculului, constând în sub-încărcare (denumită “navlu mort” în navigația maritimă sau fluvială) atrage penalizarea expeditorului, care poate fi obligat să despăgubească pe cărăuș pentru cota-parte din capacitatea rămasă neutilizată în cursul călătoriei convenite. Nici depășirea limitelor de încărcare nu este permisă. Supraîncărcarea atrage de regulă plata unor diferențe de taxe sporite, nefiind excluse nici sancțiuni mai grave (chiar și penale), aplicabile expeditorului, dacă depășirea greutății are caracter fraudulos și îndeosebi în cazul în care periclitează integritatea vehiculului.

2) Așezarea mărfurilor în spațiul interior al mijlocului de transport trebuie realizată în așa fel încât să îndeplinească o triplă condiție: să utilizeze la maximum întreaga capacitate utilă de încărcare; să nu pericliteze stabilitatea vehiculului; să asigure integritatea încărcăturii. În scopul arătat, încărcarea se întregeste cu una din următoarele operațiuni:

– stivuire (denumită și arimare) a mărfurilor, constând în poziționarea corectă în spațiul interior al mijlocului de transport;

– calarea lucrurilor, măsură ce se materializează prin consolidarea lor cu pârghii sau alte tehnici de a le fixa;

– nivelarea, în sensul arătat mai înainte, referitor la mărfurile a căror determinare cantitativă se face volumetric;

– legarea butoaielor cu sârmă, pentru a nu se răsturna sau ciocni între ele;

– învelirea cu prelate a mărfii, dacă deplasarea se efectuează cu vagoane platformă, așadar descoperite, sau pe puntea exterioară a navei.

3) Măsurile preventive împotriva riscului de sustragere de mărfuri în cursul itinerariului diferă în funcție de mijlocul de transport folosit. În această privință se face deosebire între vehiculele închise și cele deschise, materializate în contracul de transport.

d) Colaborarea expeditorului la întocmirea documentului de transport. Pentru întocmirea documentului de transport, părțile trebuie să colaboreze, iar expeditorul trebuie să pună la dispoziția cărăușului coordonatele de fapt, complete și exacte ale mărfii și itinerariului. Cu privire la încărcătură, declarația expeditorului va preciza îndeosebi felul acesteia, cantitatea, calitatea, greutatea și valoarea. Specificarea itinerarului se întregește, obligatoriu, cu identificarea persoanei destinatarului și adresei sale. De asemenea, expeditorul are îndatorirea să anexeze la documentul de transport unele înscrisuri necesare pentru identificarea mărfii sau pentru îndeplinirea unor formalități pe parcurs, precum actele de livrare și listele specificative necesare pentru o determinare cantitativă.

Răspunderea pentru corectitudinea declarațiilor arătate revine expeditorului. Nesinceritatea expeditorului se sancționează cu despăgubiri corespunzătoare, datorate de expeditor, după caz, cărăușului sau destinatarului.

Dacă se costată că indicațiile communicate de expeditor cu privire la calitatea mărfii sunt eronate.

Eroarea săvârșită de expeditor cu privire la stația de destinație poate avea drept consecință suportarea unor diferențe ale costului transportului. Uneori mențiunile incomplete din scrisoarea de trăsură pot să aibă ca urmare adaosuri de taxe plătite de către destinatar. Dacă a declarato calitate superioară a produsului, taxarea in scrisoarea de trăsură se face in raportcu datele aduse la cunoștința cărăușului. Într-o atare situație, expeditorul nu mai poate cere ulterior să i se restituie diferențe de cost corespunzătoare cu calitatea inferioară a mărfii. Uneori măsurile incomplete din scrisoarea de trăsură pot să aibă ca urmare adausuri de taxe plătite de destinatar. Destinatarul poate pretinde depăgubiri corespunzătoare pe cale judiciară.

e) Plata prețului transportului.

Această obligație revine expeditorului, încă de la data întocmirii documentului de transport, poate fi îndeplinită și în condiții derogatorii:

1) În mod obișnuit calitatea de debitor contractual al prețului datorat cărăușului revine expeditorului, care are îndatorirea, în lipsă de clauza diferită în contractul de transport, să suporte integral, încă din faza inițială a transportului, prețul convenit. Momentul plății se stabilește prin acordul părților și coincide în mod obișnuit cu predarea mărfii în detențiunea cărăușului. Dacă expeditorul întârzie, cărăușul poate să suspende efectuarea transportului, în virtutea excepției non adimpleti contractus, care dă expresie naturii bilaterale a convenției dintre părți. Excepția menționată este “un mijloc de apărare aflat la dispoziția uneia dintre părțile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligației ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-și execute propriile obligații”.

Suspendarea executării de către cărăuș se justifică numai dacă:

obligațiile reciproce ale părților își au temeiul în același contract;

neîndeplinirea, chiar parțială, a obligației expeditorului este îndeajuns de importantă.

2) Costul mărfii poate fi pus, în totalitate sau în parte, în sarcina destinatarului printr-o clauză explicită inserată în documentul de transport și purtând denumirea generică de clauză de plata transmisă. În acest caz schimbarea debitorului este opozabilă cărăușului, dacă o acceptă, asumându-și astfel riscul de neplată, la capătul transportului. În scopul de a se contracara unele consecințe păgubitoare pentru cărăuș, legea îi conferă garanțiile pe care le poate exercita asupra mărfii transportate. Trebuie reținut că inserarea clauzei de plată trannsmisă în scrisoarea de trăsură este condiționată de acordul corelativ al destinatarului, altminteri fiindu-i inopozabilă.

2. OBLIGAȚIILE CĂRĂUȘULUI LA PUNCTUL DE PORNIRE

Acestea sunt următoarele:

A) Acceptarea cererii de transport;

B) Procurarea unui mijloc de transport corespunzător;

C) Preluarea mărfii de la expeditor cu efectuarea verificărilor necesare;

D) Încărcarea lucrurilor;

E) Eliberarea documentului de transport.

Acceptarea cererii de transport

Deoarece cărăușul se află într-o permanentă ofertă de servicii adresată publicului, acesta este ținut în principiu să dea urmare, în mod operativ, oricărei cereri sau comenzi de a efectua o strămutare de bunuri sau o deplasare de persoane. Simpla adeziune a expeditorului-solicitant la condițiile prestabilite de cărăuș realizează consimțământul contractual. Din această cauză cărăușul nu are posibilitatea să verifice în prealabil solvabilitatea cocontractantului. Singura măsură de prevenire a riscurilor constă în plata prețului transportului încă de la pornire.

În transporturile ocazionale, bazate pe comandă, chiar dacă raporturile juridice dintre părți iau naștere prin negocieri, iar nu prin simpla adeziune, ca în transporturile cu o periodicitate regulată, cărăușul nu se poate totuși sustrage de la îndatorirea de a încheia contractul solicitat, deoarece poziția sa de ofertant permanent de servicii publice se menține neschimbată. În aceste condiții un refuz al cărăușului de a contracta nu se justifică decât în mod excepțional, precum de exemplu dacă mărfurile ar fi inapte pentru transport prin natura lor (explozivi) sau prin ambalajul impropriu.

Procurarea unui mijloc de transport corespunzător

Vehiculul trebuie să fie apt din punct de vedere tehnic și funcțional pentru a realiza în condiții normale transportul convenit. Cărăușul are obligația esențială să garanteze îndeplinirea acestor cerințe, din proprie inițiativă și independent de orice verificare prealabilă exercitată de cocontractant. De cele mai multe ori, predatorul mărfii sau călătorul nici nu sunt în măsură să examineze bunăstarea mijlocului de transport. În contractele de navlosire, expeditorul își formează convingerea referitor la însușirile navei pe baza atestatelor eliberate de către organele de resort (Registrul naval, căpităniile de port etc.). Momentul când mijlocul de transport trebuie să fie pus la dispoziția expeditorului și locul unde se va face încărcarea mărfii se stabilesc prin contract.

Luarea în primire a mărfii de către cărăuș

Data și locul acestei operațiuni coincide de obicei cu termenul și punctual convenite pentru predarea mărfii de către expeditor, obligațiile reciproce ale părților fiind corelative. Luarea în primire a mărfii presupune, în toate cazurile, stabilirea corectă a greutății încărcăturii. Această verificare poate consta într-o cântărire obligatorie sau numai facultativă pentru cărăuș.

Cântărirea obligatorie a mărfurilor

Această operațiune poate avea un caracter cu titlu general sau numai pentru anumite categorii de mărfuri:

a) pentru mărfurile destinate exportului. Expeditorul are facultatea de a cere cărăușului să cântărească în prealabil și vagonul gol (așa-numitul sistem de cântărire gol-plin). Cântărirea cu vagoanele cuplate nu dă rezultate exacte. Operațiunea de cântărire trebuie să fie efectuată distinct pentru fiecare mijloc de transport. De asemenea cărăușul trebuie să cântărească mărfurile importate, care se transbordează direct sau indirect ori se trasvasează dintr-un mijloc de transport în altul la punctele de frontieră și în porturile fluviale sau maritime, cântărirea făcându-se în acest punct după transbordare sau transvasare.

b) pentru mărfurile ce se transportă pe cale aeriană;

c) pentru mărfurile prezentate spre transport ca expediții de coletărie și mesagerii, precum și cele predate ca expediții de vagoane pe liniile publice ale stațiilor de cale ferată.

Cântărirea facultativă a mărfurilor. În principiu, primirea spre transport a altor mărfuri decât cele supuse obligatoriu cântăririi nu exclude în nici un caz facultatea de control cantitativ ce aparține cărăușului. Alteori este inutilă. Nu se cântăresc mărfurile ce se prezintă la transport în ambalaje stas, cu greutate stanțată, în bucăți, baloturi etc., de greutăți uniforme. Tot astfel, se exceptează de la cântărire produsele lichide încărcate în cisterne sau șlepuri, determinarea greutății acestora făcându-se după volum.

Refuzul cărăușului de a primi marfa spre transport. Cărăușul poate refuza marfa spre transport, după un control prealabil al mărfii ce urmează a fi transportată în următoarele cazuri:

Coletele nu sunt corespunzător ambalate;

Mărfurile au fost încărcate fără respectarea regulilor tehnice de încărcare și fixare;

Mărfurile au fost încărcate în mijloace de transport închise, fără sigiliul expeditorului sau în mijloace de transport deschise fără semne ori marcaje sau cu semn și marcaje insuficiente ori necorespunzătoare;

Încărcătura are ca obiect mărfuri interzise la transport sau admise numai în condiții speciale, fără ca acestea să fie întrunite.

Primirea mărfii spre transport cu rezerve. Acest drept al cărăușului este prevăzut în art. 418 Cod comercial și poate fi exercitat dacă acest cărăuș observă “vicii de îmbalotare”. Rezervele constituie un mijloc eficient de apărare al cărăușului împotriva răspunderii pe care și-o asumă de a asigura integritatea mărfii supusă strămutării. Acest drept este exercitat, cel mai frecvent, în transporturile maritime, efectuate pe bază de conosament. Sub aspectul efectelor pe care le produc, deosebim rezerve unilaterale și bilaterale. Primele exprimă punctul de vedere exclusiv al cărăușului. Consemnările pe care acesta le inserează în documentul de transport creează în favoarea sa o probă juris tantum, pe care fie expeditorul, fie destinatarul o pot răsturna printr-o dovadă contrară. Rezervele bilaterale sunt mențiuni făcute în documentul de transport de cărăuș, cu acordul expeditorului, care le semnează la rândul său.

Încărcarea mărfii în mijlocul de transport.

Obligația de a introduce mărfurile supuse strămutării în spațiul interior al vehiculului poate să revină cărăușului numai dacă părțile au convenit în acest sens. Această îndatorire cade în sarcina expeditorului. În transporturile feroviare și rutiere, expeditorul predă uneori cărăușului vagonul încărcat și sigilat pe linia de garaj sau camionul plin cu marfă.

După încărcare, operațiunea primirii mărfii spre transport se încheie prin aplicarea sigiliilor cărăușului pe sistemul de închidere al mijloacelor de transport închise (vagoane, hambare din șlepuri, containere etc.).

EFECTELE JURIDICE ALE PRIMIRII MĂRFII SPRE TRANSPORT

În lipsă de rezerve consemnate în documentul de transport, acceptarea de către cărăuș a mărfii prezentate spre strămutare este deplină și definitivă. În acest sens art. 418 Cod comercial, precizează următoarele: ”Dacă cărăușul primește lucrurile de transportat fără nici o rezervă, se presupune că ele nu prezintă vicii aparente de îmbalotare”. În cazul unui mijloc de transport închis, precum vagoane sau camioane sigilate de expeditor în incinta fabricii producătoare, lipsa de rezerve a cărăușului are o semnificație mai restrânsă, presupunând numai faptul că mecanismele de închidere ale vehiculului au fost operate în regulă.

Din punctul de vedere al valorii probante, se consideră că dispozițiile art. 418 Cod comercial instituie o prezumție juris tantum. Ea poate fi combătută prin dovezi contrare. Sarcina probei incumbă cărăușului. Primirea fără rezerve a mărfii spre transport angajează răspunderea cărăușului pentru executarea deplasării în condiții care să asigure integritatea încărcăturii până la eliberarea ei destinatarului îndrituit. Dimpotrivă, înscrierea de rezerve în cuprinsul documentului de transport poate avea consecința de a degreva parțial de răspundere pe cărăuș, în limita obiecțiilor pe care le-a formulat.

Eliberarea documentului de transport

Este ultima operațiune, care încheie faza de perfectare a contractului între părți la punctul de pornire a mărfii. Cărăușul are îndatorirea să emită un document de transport complet, incluzând toate mențiunile amintite anterior. De obicei eliberarea documentului de transport se consumă imediat uno ictu. Prin excepție, în transporturile maritime este posibilă prin întocmirea unui înscris preliminar și provizoriu, denumit mate’s receipt. În general încheierea contractului se localizează în timp în momentul când cărăușul aplică ștampila sa pe documentul de transport. Tot de aici mărfurile se socotesc primite de cărăuș. De aici încep să curgă termenele pentru executarea deplasării.

SECȚIUNEA II

OBLIGAȚIILE PĂRȚILOR ÎN CURSUL DEPLASĂRII MĂRFII

Este necesar să deosebim din puctul de vedere al executării obligației de deplasare a mărfii trei categorii de transporturi: cele efectuate în condițiile de la început convenite; cele care suferă devieri de la itinerariul inițial, din voința expresă a expeditorului și în fine cele care sunt perturbate de împrejurări de forțî majoră.

TRANSPORTURI EFECTUATE ÎN CONDIȚII INIȚIAL CONVENITE

1. OBLIGAȚIILE EXPEDITORULUI

În această fază, încărcătura se găsește în detenția cărăușului, expeditorul se află în expectativa, fără a avea de îndeplinit în principiu nici o obligație. El asteaptă din partea co-contractantului efectuarea prestației principale, constând în strămutarea mărfii până la destinație. Excepțional expeditorul poate fi ținut în cazul unor transporturi care necesită îngrijiri speciale pe parcurs, să pună la dispoziția cărăușului unul sau mai mulți însoțitori. Însoțirea poate fi obligatorie sau facultativă. Însoțirea facultativă este lăsată la aprecierea expeditorului sau destinatarului, fără nici un amestec din partea cărăușului.

Însoțirea este obligatorie în următoarele cazuri:

când se transportă vietăți în mijloace de transport complete;

când transportul se efectuează prin mijloace auto și cuprinde produse în vrac ce nu se pot preda spre transport prin cântărire, pe număr de colete, bucăți ori volum sau când produsele în vrac ce se cântăresc la expeditor nu pot fi recântărite la destinatar.

Însoțitorul de transport răspunde de integritatea mărfurilor pe parcurs. Însoțitorul va semna de primire pe exemplarul din actul de livrare, care rămâne la expeditor. Astfel orice lipsă ivită pe parcurs, până în momentul predării mărfurilor către destinatar, cade în sarcina întreprinderii al cărei prepus este însoțitorul. Acesta răspunde material și eventual penal, dacă se constată că pierderea sau avaria mărfurilor se datorează vinei sale.

În toate cazurile desemnarea unui însoțitor de către expeditor sau destinatar degrevează în principiu pe cărăuș de obligația de a veghea la integritatea încărcăturii în cursul mersului.

În cazul în care însoțirea mărfii are caracter facultativ, cărăușul nu poate refuza primirea încărcăturii spre transport, în lipsă de însoțitor, deoarece are calitatea de terț față de clauza respectivă. Dacă însoțirea mărfii este prevăzută de lege ca condiție obligatorie, situația cărăușului se schimbă. Acesta urmează să refuze luarea în primire a încărcăturii, dacă expeditorul o prezintă fără însoțitor.

2. OBLIGAȚIILE CĂRĂUȘULUI

Obligațile cărăușului sunt următoarele: respectarea ordinii expedițiilor; parcurgerea rutei prestabilite; executarea transportului în termenul fixat; conservarea mărfii pe întreg parcursul, până la destinație.

Obligația cărăușului de a respecta ordinea expedițiilor

Spre a se evita orice arbitrar, dispozițiile legale au reglementat ordinea în care cărăușul trebuie să dea satisfacție cererilor pentru transportul de mărfuri.

Ordinea generală a expedițiilor. Această ordine este prevăzută în art. 419 Cod comercial : “Cărăușul este dator să facă expediția lucrurilor de transportat după ordinea pe care le-a primit”. Excepții:

cărăușul poate să deroge de la ordinea cronologică a primirii cererilor de transport, dacă natura lucrurilor supuse strămutării o impune (alimente alterabile, substanțe inflamabile);

o altă excepție este prevăzută în art. 419 Cod comecial se întemeiază pe cauza destinației pe care o au ;

existența unui caz fortuit sau forță majoră;

Obligația cărăușului de a parcurge ruta stabilită

Itinerariul poate fi determinat prin contractul de transport, urmând să fie explicit menționat în contractul de transport sau prin tarifele publice ale cărăușului, acceptate de expeditor. Clauza care precizează itinerariul este obligatorie pentru cărăuș. Cu alte cuvinte se exclude modificarea parcursului prin voința unilaterală a cărăușului. Dacă se încalcă îndatorirea menționată, cărăușul își angajează răspunderea față de expeditor sau eventual față de destinatar. Dacă până la destinație există mai multe rute practicabile, fără ca părțile să fi exercitat în prealabil, prin contract, opțiunea necesară, cărăușul urmează să îndrume transportul pe itinerariul cel mai scurt, care este si cel mai ieftin.

Obligația cărăușului de a respecta durata transportului

Această îndatorire de punctualitate existî în sarcina cărăușului, fie că timpul necesar pentru deplasare a fost hotarât prin învoiala părților, fie că există o clauză tacită, iar timpul este lăsat la aprecierea instanțelor judecătorești.

Prin acordul părților poate fi fixat un termen global și unitar aferent întregului parcurs sau durate divizate. În acest ultim caz depășirea termenelor intermediare nu angajează răspunderea cărăușului pentru întârziere, datorită indivizibilității duratei globale a transportului. De asemenea cărăușul poate să recupereze până la destinație o întârziere survenită pe parcurs, termenul fiind stipulat în favoarea sa, în sensul că include și marja de toleranță la care este în mod mormal îndrituit. Așadar termenul trebuie considerat în totalitatea lui, neputându-se divide în termene parțiale, proporționale cu diferitele porțiuni din itinerariu și socotind aceste părți din termen ca unități independente.

Termenul tacit este apreciat prin raportare la uzanțele practicate în cadrul felului de transport în cauză.

Obligația cărăușului de a conserva marfa pe parcurs

Primirea încărcăturii de la expeditor creează în sarcina cărăușului, în temeiul contractului de transport, cumulativ cu obligația specifică de a realiza strămutarea lucrurilor, îndatorirea conexă de a le păstra intacte până la destinație. Astfel, art. 1473-1475 Cod civil asimilează pe cărăuș cu un depozitar. Spre deosebire de deopozitul voluntar, în cadrul căruia deponentul își alege persoana co-contractantului, în funcție de încrederea ce i-o inspiră, depozitul necesar intervine independent de o asemenea opțiune. Desemnarea de către expeditor sau de către destinatar a unui însoțitor al încărcăturii este de natură să degreveze pe cărăuș de îndatorirea corelativă, având ca obiect conservarea mărfii până la destinație.

3. TRANSPORTURI MODIFICATE PRIN VOINȚA EXPEDITORULUI

Art. 421 Cod comercial îngăduie, în anumite condiții, modificarea contractului de transport prin voința unilaterală a expeditorului, exprimată printr-un act juridic că poartă denumirea de contra-ordin. Posibilitatea acestor schimbări își găsește temeiul juridic în art. 969 alin. 2 Cod civil, textul precizând că modificarea convenției este îngăduită nu numai prin consimțământul părților, ci și din “cauze autorizate de lege”. Acest regim de excepție astfel instituit se bazează îndeosebi pe motivații de ordin economic. Printre argumentele mai frecvent invocate pot fi semnalate următoarele: interesul expeditorului de a schimba ruta, în măsura în care pe o altă piațî se ivesc condiții mai avantajoase pentru plasarea mărfii: destinatarul inițial, persoană fizică, a decedat sau societatea comercială s-a dizolvat; cumpărătorul inițial cade în faliment în intervalul dintre data contractului de vânzare și sosirea mărfii etc.

Opțiuni ale contra-ordinului dat de exepeditor.

Art. 421 Cod comercial precizează că “expeditorul are dreptul de a suspenda transportul și de a cere restituirea lucrurilor transportate”. O asemenea măsură echivalează cu renunțarea expeditorului la contract și cu revocarea acestuia. Suspendarea poate să intervină atât înainte de a fi început deplasarea încărcăturii, cât și ulterior, în timpul parcursului, când contractul a fost parțial adus la îndeplinire de către cărăuș.

Pe de altă parte, art. 421 alin. 1 arată că prin contraordin se pot modifica unele clauze ale contractului de transport. În principal expeditorul are dreptul să ceară predarea lucrurilor aflate în curs de strămutare “unei alte persoane decât aceea arătată în scrisoarea de cărat”. Pe lângă schimbarea destinației inițial convenite, contraordinul poate să modifice punctul final al itinerarului. De altfel înlocuirea destinatarului implică de obicei și schimbarea locului de sosire a mărfii.

Condiții de formă și de fond ale contraordinului

Expeditorul trebuie să încunoștiințeze pe cărăuș, fie că a renunțat la contractul de transport, fie că l-a modificat. Astfel, Codul comercial nu prevede condițiile de formă corespunzătoare. Cerința unui înscris se impune, atât pentru documentul de transport, cât și pentru contraordin, astfel este mai bine asigurată posibilitatea probelor în avantajul ambelor părți. În situația în care contraordinul s-a mărginit să schimbe punctul de destinație inițial convenit, cărăușul “poate pretinde o nouă scrisoare de cărat”, conform art. 421 alin. 3.

În ceea ce privește condițiile de fond ale contractantului, în raporturile dintre expeditor și cărăuș, art. 421 îl obligă pe expeditor să repare integral daunele pe care o asemenea măsură le poate cauza cărăușului, datorită faptului că modificarea contractului de transport a intervenit din voința unilaterală a expeditorului și independent de orice culpă a cărăușului în exercitarea obligațiilor asumate.

Obligativitatea executării contraordinului

Modificările contractului de transport sunt obligatorii pentru cărăuș. Dispoziția dată de expeditor are caracter imperativ pentru celălalt contractant. Orice negociere prealabilă se exclude.

Transmiterea dreptului de a da contraordine

Facultatea expeditorului de a revoca sau de a schimba contractul de transport poate fi transmisă destinatarului sau unei alte persoane:

– a) în raporturile dintre expeditor și destinatar, titularitatea persoanei îndreptățite să procedeze la modificarea contractului de transport este reglementată de art. 421 alin. 2 Cod comercial. Textul are în vedere încetarea dreptului de dispoziție al expeditorului și numai indirect dobândirea acestei facultăți de către destinatar, deosebind două situații:

1) obligația cărăușului de a executa ordinul expeditorului încetează în momentul în care lucrurile fiind ajunse la locul de destinație, persoana căreia îi sunt destinate și care posedă actele necesare, “ a făcut cererea de predare cărăușului;

2) în al doilea rând, dreptul de a da contraordine trece de la expeditor la destinatar, din momentul când cărăușul i-a remis celui din urmă scrisoarea de trăsură;

– b) Transmiterea dreptului de a da contraordine cărăușului prezintă unele particularități dacă documenul de transport îmbracă forma unui titlu comercial la ordin sau la purtător. În atare situații, dreptul de a revoca transportul, aflat în curs de executare sau de a-i aduce modificări “este al celui ce posedă exemplarul scrisorii de cărat subscris de cărăuș”.

4. TRANSPORTURI DEFICITARE

Cauze de perturbare a transporturilor. Transporturile pot fi afectate de forța majoră sau cazul foruit. Acestea pot să intervină la punctul de pornire sau în timpul mersului producând următoarele efecte: a)întârzierea executării obligațiilor cărăușului; b) imposibilitatea definitivă de a le aduce la îndeplinire. Deoarece consecințele semnalate să nu cauzeze prejudicii părților art. 421 Cod comercial a adoptat soluții:

Dreptul expeditorului de a fi încunoștiințat despre perturbarea transportului. Acest drept este consacrat în art. 420 Cod comercial și dispune următoarele: ”cărăușul trebuie să încunoștiințeze de îndată pe expeditor (…) dacă, din caz fortuit sau de forță majoră, transportul este impiedicat sau este pe măsură de întârziat”. Avizarea are caracter obligatoriu în ambele cazuri.

Întârzierea poate fi asimilată unui caz fortuit sau de forță majoră numai dacă, fiind provocată de evenimente neprevăzute și de neînvins, depășește considerabil limitele rezonabile.

În toate cazurile, încunoștiințarea expeditorului este necesară, fie că întârzierea considerabilă sau împiedicarea definitivă s-au ivit la punctul de pornire al transportului încărcăturii, fie după ce o fracțiune din rută a fost străbătută.

Dreptul expeditorului de a decide soarta transportului deficitar. La primirea încunoștiințării, expeditorul beneficiază, conform art. 420 Cod comercial, de un drept de opțiune. El poate, în funcție de interesele proprii, să ia una din următoarele hotărâri:

– să mențină contractul în fiinta(înființat), acceptând o decalare inevitabilă a datei de expediere sau de continuare a transportului, din punctul unde a fost întrerupt din cauze fortuite:

– să declare contractul desființat prin rezoluție, printr-o manifestare unilaterală de voință;

Suportarea riscurilor contractuale în transporturile deficitare

Transportatorul își asumă o obligație de rezultat. El se angajează față de expeditor nu numai să depună eforturi spre a duce încărcătura până la destinație, ci acceptă să realizeze necondiționat acest obiectiv, într-un mod pe deplin compatibil cu standardele profesionale. Spre deosebire de obligațiile de diligență, care impun părților o comportare onestă și corectă, fără ca răspunderea să le fie angajată, chiar dacă nu ating scopul convenit prin contract, cele de rezultat atrag răspunderea debitorului, dacă nu se poate invoca în favoarea sa cauze exoneratorii de reponsabilitate, printre care evenimentele fortuite sau de forță majoră.

Expeditorul, în calitate de creditor al obligației caracteristice neîndeplinite din pricina obstacolului fortuit, suportă daunele corespunzătoare, fără să poată pretinde cărăușului, să deplaseze marfa la destinație, dar nici nu-i datorează prețul aferent. Obligația neîndeplinită fiind a cărăușului, acesta suportă riscurile, în sensul că pierde contravaloarea la care ar fi avut dreptul, dacă marfa ajungea la destinație. Această soluție este confirmată de art. 420 Cod comercial, care precizează că expeditorul datorează totuși cărăușului, în cazul rezoluției contractului, întemeiată pe o cauză fortuită:

– o sumă echivalentă cu spezele suportate de acesta pentru pregătirea mijlocului de transport în vederea călătoriei, încărcarea mărfii etc.;

– în plus, plata portului (a taxelor aferente strămutării încărcăturii) în proporție cu drumul făcut.

Obligația expeditorului de a restitui documentele de transport întocmite ca titluri comerciale negociabile. Conform părții finale a art. 420 Cod comercial: în caz de rezoluțiune, expeditorul “va înapoia cărăușului exemplarul scrisorii de cărat la ordin sau la purtător, pe care l-a subscris”. Această dispoziție, care practic se aplică numai conosamentelor, urmărește să împiedice o eventuală transmitere ulterioară, desigur abuzivă, a documentului de transport ce ar avea loc după desființarea contractului respective, abilitând astfel o terță persoană să pretindă ca marfa să-i fie eliberată la punctul de destinație.

SECȚIUNEA III

OBLIGAȚIILE PĂRȚILOR LA DESTINAȚIE

1. OBLIGAȚIILE CĂRĂUȘULUI

În această fază finală cărăușul trebuie să procedeze în modul prescris de lege și în condiții care să-i asigure pe deplin degrevarea de răspundere pentru lucrurile strămutate. Cărăușului îi incumbă următoarele obligații principale:

Identificarea și avizarea destinatarului despre sosirea mărfii;

Eliberarea încărcăturii la locul și la data convenite;

Descărcarea lucrurilor din mijlocul de transport;

A) Identificarea destinatarului și avizarea acestuia despre sosirea transportului. Această obligație a cărăușului diferă în funcție de natura documentului de transport și de împuternicirile date de către destinatar, care urmează să fie încunoștiințat despre sosirea încărcăturii.

Dacă strămutarea s-a efectuat în temeiul unui titlu de transport precum scrisoarea de trăsură ori contractul de navlosire, persoana destinatarului este indicată nominal în cuprinsul încrisului, cu precizarea adresei corespunzătoare. Documentul de transport la purtător nu specifică numele destinatarului, rezultă că persoana îndreptățită să obțină eliberarea mărfii la punctul de sosire aparține titularului care se află în posesia legitimă a documentului de transport la purtător și îl anunță pe cărăuș să-i predea încărcătura.

Documentul de transport la ordin (precum conosamentul pentru mărfuri îmbarcate) impune verificarea de către cărăuș a succesiunii girurilor translative, care figurează în girul respectiv. În lipsă de orice gir, persoana îndreptățită să obțină încărcătura este însuși destinatarul inițial, nominalizat în cuprinsul conosamentului. Dacă destinatarul transmite conosamentul unei alte persoane (giratar), dobânditorul va fi îndreptățit să pretindă el de la cărăuș eliberarea mărfii.

Independent de felul documentului de transport, destinatarul poate, în scopul recepționării mărfurilor, să acționeze în nume propriu sau să recurgă la un intermediar, care să-l reprezinte în mod valabil. Acesta va trebui să prezinte cărăușului, pe lângă documentul de transport, actul de împuternicire, fie procură, fie contract de comision sau agenție.

Sosirea transportului la punctul final al rutei convenite cu expeditorul trebuie să fie adusă la cunoștința destinatarului, identificat în modul arătat, sau persoanei care îl reprezintă. Avizarea se face in scris, pentru a exista proba îndeplinirii acestei obligații de către cărăuș.

Consecințele neidentificării destinatarului. Uneori cărăușul se poate găsi în situația obiectivă de a nu izbuti să identifice persoana destinatarului, deși a întreprins toate investigațiile necesare în acest scop. În aceste cazuri, cărăușul nu poate rămâne pasiv, deoarece blocarea mijlocului de transport îi poate provoca prejudicii. Astfel uzanțele internaționale impun cărăușului, să încunoștiințeze pe expeditor despre dificultatea semnalată, apărută la destinație. Dacă totuși cărăușul nu are posibilitatea să-l anunțe pe expeditor sau dacă acesta nu răspunde într-un termen rezonabil, cărăușul poate proceda conform art. 438 Cod comercial, independent de formalitatea prealabilă avizării. Astfel, cărăușul urmează să ceară instanței judecătorești competente autorizarea de a “depune” mărfurile, care se face pe cheltuiala destinatarului. Fără consimțământul expres al expeditorului, mărfurile ajunse la destinație nu pot fi înapoiate la locul de pornire deoarece acest lucru implică noi cheltuieli.

În fine cărăușul poate cere instanței de judecată să ordone vânzarea unor mărfuri, dacă acestea sunt alterabile sau perisabile. Sumele astfel realizate urmează a fi decontate – după scăderea cheltuielilor – de către cărăuș față de destinatar.

B) Eliberarea încărcăturii la locul și la data convenite

Art. 59 alin. 1 Cod comercial prevede că: „orice obligație comercială trebuie să fie executată în locul arătat în contract sau în locul care ar rezulta din natura operațiunii ori din intenția părților contractante”. Rezultă că eliberarea încărcăturii trebuie efectuată de cărăuș numai la locul specificat în documentul de transport, ci totodată la data convenită. Această dată prezintă importanță pentru destinatar, deoarece la rândul său poate fi obligat să retransmită marfa unor subdobânditori și orice întârziere atrage în sarcina sa penalități moratorii. Pentru cărăuș, depășirea termenului fixat pentru executarea deplasării poate constitui o culpă contractuală, de natură să-i angajeze răspunderea.

Modul de eliberare a transportului la destinație. Această operațiune conține o latură materială cât și efecte juridice corelative.

Din punct de vedere al faptelor materiale, cărăușul este obligat să procedeze la cântărirea mărfurilor, la verificarea sigiliilor, a semnelor sau marcajelor, a mijlocului de transport, precum și a coletelor, la deschiderea mijlocului de transport și la verificarea sumară a conținutului său. Recântărirea mărfurilor, la eliberarea lor de către destinatar, este obligatorie dacă:

expedițiile de coletărie și mesagerii precum și expedițiile în mijloace de transport complete poartă urme de violare, de sustragere, de scurgere, de pierdere sau avariere;

mărfurile transportate în mijloace de transport complete au fost transbordate sau transvasate dintr-un mijloc de transport în altul și nu au fost cântărite la locul transbordării sau transvasării;

mărfurile transportate prin mijloace auto neînsoțite au fost predate spre transport după greutate.

Pe lângă controlul cantitativ obligatoriu pentru cărăuș, recântărirea facultativă o poate cere în scris destinatarul sau delegatul expeditorului.

Eliberarea mărfii la destinație nu se rezumă la latura materială a verficărilor, mai important este efectul juridic care se prodece în raporturile dintre cărăuș și destinatar. Punerea încărcăturii la dispoziția destinatarului face să înceteze posesia exercitată până atunci de către cărăuș asupra lucrurilor strămutate. Operează astfel transmiterea posesiei în favoarea destinatarului. Odată cu faptul eliberării mărfii iau sfârșit atât obligația de pază, cât și răspunderea contractuală ce reveneau cărăușului în temeiul documentului de transport.

C) Descărcarea mărfii la destinație.

Această obligație, care-l privește de regulă pe destinatar, poate fi uneori îndeplinită de către cărăuș, din însărcinarea și pe socoteala expeditorului, conform clauzelor înscrise în documentul de transport. Un exemplu îl constituie stipulația ex quai (pe chei), prin care vânzătorul are obligația să pună mărfurile la dispoziția cumpărătorului pe cheiul portului de destinație convenit, la data sau în termenul prevăzut în contract. Acestă operațiune se efectuează de către cărăuș.

Dreptul cărăușului de a refuza eliberarea mărfii la destinație. O astfel de măsură are caracter excepțional. Ea contrazice obligație esențială a cărăușului, de a preda destinatarului încărcătura la punctul final al traseului convenit. Rezultă că dreptul de refuz poate fi exercitat numai în limitele legii. Situații când cărăușul poate refuza eliberarea mărfii:

nu s-a efectuat plata taxelor de transport;

dacă scrisoarea de cărat e la ordin sau la purtător;

existența unor măsuri de carantină față de mărfurile provenite din import;

exista un sechestru asigurător, ordonat de instanța competentă.

2. OBLIGAȚIILE DESTINATARULUI

Destinatarul se angajează eo ipso să aducă la îndeplinire următoarele obligații principale:

Să ia în primire marfa ajunsă la punctul de sosire;

Să elibereze mijlocul de transport;

Să plătească sumele restante datorate cărăușului și să conserve acțiunile judiciare sau arbitrale împotriva acestuia pentru repararea eventualelor daune cauzate de transport.

1) Luarea în primire a mărfii transportate. Recepția este precedată de anumite verificări, care o pot justifica refuzul destinatarului de a primi încărcătura:

a) Verificarea documentelor de transport. Astfel, destinatarul poate să constate dacă strămutarea mărfii a fost adusă la îndeplinire în condițiile convenite cu expeditorul și în termenul fixat;

b) Verificarea de către destinatar, pe cheltuiala sa, starea în care se află încărcătura transportată;

Controlul cantitativ și calitativ al mărfurilor la destinație parcurge două etape: mai întâi are loc o verificare sumară în momentul primirii mărfurilor de la cărăuș; apoi destinatarul efectuează un control mai complet în depozitele proprii.

Verificarea transportului în momentul preluării de la cărăuș. La primirea încărcăturii de la cărăuș, angajatul destinatarului, urmează să procedeze, împreună cu prepusul cărăușului, la cântărirea mărfurilor, să verifice sigiliile, semnele sau marcajele atât ale mijlocului de transport, cât și ale coletelor, precum și să deschidă vehiculul. Verificarea greutății la destinație a mărfurilor eliberate de cărăuș trebuie făcută prin aceleași metode folosite la expediție. Dacă totuși verificarea s-a făcut printr-o altă metodă, dar în condiții obiective ale căror rezultate nu pot fi puse la îndoială, aceste rezultate sunt opozabile celeilalte părți.

Constatarea deficiențelor transportului.

La momentul preluării încărcăturii la punctul de sosore pot fi observate diferențe de greutate, urme de violare, avarii sau pierderi. În astfel de cazuri, destinatarul urmează să ceară în scris șefului unității de transport sau înlocuitorului său să procedeze la determinarea cauzelor care au provocat pagubele, adresând imediat procesul-verbal de constatare. Dacă aceștia refuză să facă constatarea sau dacă destinatarul nu acceptă constatările cuprinse în procesul-verbal întocmit de șeful unității de transport, devine necesară o verificare în prezența unei comisii la care participă și un organ neutru. Destinatarul poate cere și o expertiză referitor la marfă.

2) Eliberarea mijlocului de transport

Mărfurile transportate în mijloace de transport complete se consideră eliberate în momentul în care cărăușul a pus la dispoziția reprezentantului destinatarului mijlocul de transport pentru descărcare. Expedițiile de vagoane complete, care se recântăresc sau se descarcă pe liniile de garaj (siloz) ale destinatarului, se eliberează la punctul de joncțiune cu linia de garaj.

Expedițiile de coletărie și mesagerii se consideră eliberate în momentul când reprezentantul destinatarului le preia efectiv de la cărăuș.

Descărcarea mărfii din mijlocul de transport revine destinatarului, care este ținut să descarce complet mijlocul de transport și să-l lase cărăușului fără resturi sau reziduuri din marfa care a fost încărcată în el.

Eliberarea mijlocului de transport trebuie realizată în timp util. Durata este precalculată în documentul de transport. Depășirea ei atrage ca sancțiune plata de penalități moratorii, purtând denumiri variate (locații, contrastalii etc.) în sarcina destinatarului.astfel, jurisprudența a decis că unitatea destinatară are obligația de a depune toate diligențele pentru înlăturarea sau micșorarea imobilizării mijloacelor de transport, prin luarea măsurilor de descărcare, chiar dacă marfa a fost expediată în alt tip de vagon decât cel pentru care și-a dat acordul.

Efectele juriice ale primirii transportului de către destinatar

Manifestarea de voință se materializază prin însăși preluarea încărcăturii de la cărăuș. Dacă destinatarul recepționează mărfurile ajunse la punctul de sosire, fără să formuleze obiecțiuni, se creează prezumția – până la proba contrară – că transportul a fost intact.

Primirea mărfii de către destinatar face să înceteze posesia cărăușului asupra încărcăturii și îl degrevează de răspunderea ce-i revine în temeiul contractului de transport.

Confirmarea de către destinatar, fără obiecțiuni, a primirii transportului, marchează trecerea mărfurilor în paza juridică a primitorului, și înlătură răspunderea cărăușului pentru eventualele lipsuri cantitative constatate ulterior.

3) Plata sumelor restante datorate cărăușului

Această obligație revine destinatarului conform art. 434 Cod comercial: „destinatarul care primește lucrurile e obligat să plătească ceea ce se datorește pentru transport, după scrisoarea de cărat, precum și toate celelalte cheltuieli”.

Obiectul plății îl poate forma taxa de transport restantă. Este o excepție de la regula conform căreia cărăușul cere și obține achitarea prețului pentru deplasarea mărfii încă de la locul de expediere.

Destinatarul poate fi de asemenea ținut să achite anumite speze legate de executarea operațiunilor conexe transportului, cum ar fi cheltuielile de descărcare a mărfii din vehicul sau de transbordare pe parcurs. Pentru valorificarea creanței arătate cărăușul urmeză să comunice destinatarului suma de plată.

Plata benevolă, făcută de destinatar, asigură eliberarea promptă de către cărăuș a încărcăturii, la locul de destinație.

Neplata restanțelor datorate cărăușului sau dezacordul asupra cuantumului sumei de plată sunt supuse unor măsuri speciale, care urmăresc în principal deblocarea cu celeritate a mijlocului de transport, fără ca interesele legitime ale destinatarului să fie prejudiciate.

Neplata integrală sau parțială a sumei datorate poate, în lipsa consemnării diferenței la C.E.C., la o bancă sau la administrația financiară, să justifice sechestrarea mărfii, înainte de eliberarea acesteia destinatarului, la cerearea cărăușului, conform art. 438 Cod comercial. Ordinul de sechestrare va fi adus la îndeplinire de către executorul judecătoresc.

Neplata sumelor datorate de către destinatar poate avea consecințe negative pentru cărăuș, dacă eliberează încărcătura, fără să fi procedat la demersurile de natură conservatorie arătate mai sus. Acesta poate rămâne răspunzător către expeditor și cărăușii anteriori pentru sumele ce li se cuveneau.

Cealaltă sancțiune de natură patrimonială pe care o suferă cărăușul neglijent constă în pierderea dreptului de regres împotriva expeditorului sau cărăușilor anteriori pentru sumele pe care le-ar fi avut de încasat de la aceștia.

CAPITOLUL IV

REGIMUL JURIDIC AL MĂRFII TRANSPORTATE

1. Componente

2. Detențiunea exercitată de cărăuș asupra mărfii transportate

3. Transmiterea proprietății și a riscurilor asupra mărfii aflate în curs de transport

4. Dreptul de retenție al cărăușului

5. Privilegiul cărăușului asupra mărfii transportate

6. Sechestrarea mărfurilor aflate în curs de transport

1. COMPONENTE

Spre deosebire de transportul de persoane, deplasarea de mărfuri impune să li se determine regimul juridic în intervalul dintre punctul de pornire și cel al sosirii la destinație.

Drepturile cărăușului asupra mărfi pe care o transportă decurg din faptul material al deținerii ei, ca efect al predării efectuate de către expeditor la punctul de pornire. Poziția arătată justifică exercitarea de către cărăuș a dreptului de retenție și de privilegiu asupra încărcăturii, în calitatea sa de creditor al prețului transportului. Regimul juridic al mărfii poate fi influențat prin transmiterea proprietății și riscurilor obiectului de la expeditor la destinatar.

Creditorii expeditorului sau destinatarului au facultatea de a-și valorifica drepturile corespunzătoare asupra mărfii aflate în detențiunea cărăușului, pe timpul deplasării. Creditorii sunt în măsură să obțină, pe cale judiciară, sechestrarea încărcăturii, ceea ce este de natură să determine perturbări în executarea strămutării bunurilor, cât și pentru regimul posesoriu care le privește.

2. DETENȚIUNEA EXERCITATĂ DE CĂRĂUȘ ASUPRA MĂRFII TRANSPORTATE

Este necesar să se ia în considerare distincția dintre posesia propriu-zisă și posesia cu titlu precar. Deosebirea dintre cele două noțiuni prezintă interes în domeniul transporturilor, întrucât cărăușul nu este un posesor deplin, ci unul precar, având simpla calitate de deținător al încărcăturii.

Posesia propriu-zisă reprezintă puterea de fapt exercitată asupra unui lucru. Acestă stăpânire apare, din punctual de vedere al comportării posesorului, ca fiind manifestarea exterioară a unui drept real. Noțiunea cuprinde două elemente, pe de o parte una materială (corpus), care se concretizeză în stăpânirea directă a lucrului, iar pe de altă parte, elemental psihic (animus). Factorul sufletesc constă în dorința de stăpâni bunul pentru sine (animus sibi habendi). Voința arătată se prezumă.

Detențiunea, denumită și posesie precară, constă, conform art. 1853 Cod civil, în exercitarea unei puteri de fapt asupra lucrului, fie cu încuviințarea și pe socoteala proprietarului, fie în temeiul unei dispoziții legale sau judecătorești.

Principala deosebire față de posesia deplină decurge din componentele detențiunii. Aceasta se reduce la elementul material (corpus), fără să includă și factorul psihic al posesiei propriu-zise (animus sibi habendi). Astfel, deținătorul stăpânește bunul în fapt, precum orice posesor, fiind însă lipsit de intenția de a exercita această putere pentru sine. Rezultă că posesia popriu-zisă continuă să aparțină persoanei pentru care deținătorul stăpânește lucrul respectiv.

Deținătorul dobândește îndreptățirea de a exercita propria sa putere (corpus) asupra lucrului, în virtutea unui anumit titlu juridic, deosebindu-se astfel, de posesia propriu-zisă, care constă într-o simplă stare de fapt.

Titlul din care izvorăște detențiunea poate fi conform art. 1853 Cod civil: convențional, în caz de închiriere sau depozit, judiciar sau legal.

Titlul juridic al detețiunii implică recunoașterea de către posesorul precar a dreptului altuia (al locatorului, deponentului, proprietarului bunului pus sub sechestru sau al persoanei aflate sub tutelă). Detențiunea are o durată limitată prestabilită de regulă prin titlul juridic care îi dă naștere, spre deosebire de posesia deplină, lipsită de îngrădire temporară. Deținătorul își asumă în mod normal o obligație de restituire față de posesorul propriu-zis, pe când acestuia din urmă nu-i incumbă o atare îndatorire față de nimeni altcineva.

Detențiunea este lipsită de eficacitate juridică pentru titular, adică oricât îndelung s-ar prelungi în timp, ea nu conduce în nici un caz la uzucapiune. Există o deosebire față de posesiunea deplină , care produce efectul de a atribui titularului, în anumite condiții și termene vocația de a dobândi prin prescripție achizitivă dreptul de proprietate asupra bunului stăpânit.

Sfera persoanelor îndreptățite să exercite detențiunea asupra unor bunuri ce aparțin altei personae este limitată prin dispozițiile art. 1853 Cod civil.

Deși cărăușul nu figurează în enumerarea art. 1853 Cod civil, el se încadrează bine în categoria de persoane vizată de acest text. Astfel, profesorul Paul Demetrescu arată că: “lucrul care urmează a fi transportat se află în detențiunea și paza întreprinderii de transport”.

Durata detențiunii exercitate de cărăuș asupre mărfii

Momentul inițial și cel final al posesiei cu titlu precar, depind de actele juridice corespunzătoare. Dobândirea detențiunii mărfii de către cărăuș este consecința nemijlocită a acceptării acesteia la transport, în punctul de pornire. Încetarea detențiunii asupra încărcăturii coincide cu eliberarea ei, în sens juridic, la locul de sosire, în mâinile destinatarului, care o acceptă ca atare.

În interval, cărăușul exercită stăpânirea asupra încărcăturii pentru verus dominus, oricine ar fi acesta, identificarea calității sale de proprietar fiind în principiu nesemnificativă.

Ocrotirea detențiunii exercitate de cărăuș asupra mărfii

Terțul deținător beneficiează de ocrotire juridică în baza prezumpției de proprietate consacrate de art. 1909 alin. 1 Cod civil.

Dacă bunurile aflate în curs de transport sunt sustrase fără drept de către terțe persoane, cărăușul are calitatea să formuleze reclamație împotriva infractorilor în temeiul art. 208 Cod penal. Textul ocrotește împotriva acestui delict nu numai pe posesorul propriu-zis, ci și pe cel cu titlu precar.

De asemenea nu ne interesează dacă cel care avea stăpânirea de fapt a bunului de care a fost deposedat era sau nu proprietar sau titular al vreunui drept de a poseda sau deține.

Dacă însă bunurile transportate au fost pierdute din neglijență sau din cauza unor împrejurări de forță majoră, cărăușul nu le poate recupera de la terț prin exercitarea acțiunii în revendicare mobiliară, conform art. 1909 alin. 2 Cod civil, deoarece îi lipsește calitatea de proprietar, necesară reclamantului.

Rezultă interesul transportatorului de a identifica pe verus dominus , pe seama căruia exercită detențiunea încărcăturii, spre a face posibilă acționarea de către acest titular a terțului aflat în mod abuziv în stăpânirea lucrurilor, în măsura în care revendicarea nu este paralizată de prezumpția de proprietate consacrată de art 1909 ali. 1 Cod civil în favoarea posesorului.

3. TRANSMITEREA PROPRIETĂȚII ȘI RISCURILOR ASUPRA MĂRFII AFLATE ÎN CURS DE TRANSPORT

În ceea ce privește corpurile certe, art. 971 Cod civil arată că „în contractele ce au ca obiect translațiunea proprietății sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmit prin efectul consimțămâmtului părților și lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradițiunea lucrului”.

De câte ori obiectul vânzării îl formează bunuri determinate prin caractere generice, transferul dreptului de proprieate are loc, în lipsă de clauză diferită, în momentul când marfa este individualizată, iar nu la data încheierii contractului comercial.

Dacă vânzarea se consumă prin circulația documentelor reprezentative ale mărfii, predarea este socotită ca adusă la îndeplinire prin remiterea acestora cumpărătorului.

În toate cazurile arătate, transmiterea dreptului de proprietate oprează ex nunc, adică odată cu individualizarea mărfii prin predare sau prin remiterea documentelor care o reprezintă. Desigur că, prin clauzele stipulate, efectele translative ce ne preocupă pot fi localizate în timp la o altă dată, mai devreme sau mai târziu, în funție de interesele părților.

Prevederi contractuale direct specificative ale transferului proprietății și riscurilor. Reglementarea explicită, prin clauze inserate în contractul comercial de bază sau în condițiile generale care fac parte integrantă din conținutul său, poate folosi două moduri formal diferite de exprimare și anume:

Prin convenirea unor elemente de fapt cu caracter temporal (de exemplu, „la data încărcării mărfii în mijlocul de transport” sau „la data trecerii frontierei țării vânzătorului” etc.);

Prin indicarea unui element de fapt cu caracter spațial, constând în locul unde se produce predarea bunului și transmiterea proprietății asupra acestuia (precum: „franco uzina producătoare” sau „franco la bord” etc.); în acest ultim caz punctul geografic ales de părți stabilește deopotrivă criteriul temporar de care depinde data dobândirii proprietății de către cumpărător.

Între părți sunt de semnalat trei consecințe principale. Mai întâi, data și locul convenit identifică pe proprietarul mărfii. În al doilea rând, în principiu, din același loc și moment riscurile inerente de pierdere totală sau parțială ori de avarie a mărfii din cauze obiective privesc pe cumpărător, vânzătorul fiind degrevat de răspundere corelativă. În fine data sau locul la care ne-am referit servesc, în lipsă de clauză diferită pentru a departaja cheltuielile vânzării: ele cad în sarcina cumpărătorului ulterior momentului convenit până când le suportă vânzătorul.

Dintre terți, îndeosebi creditorii părților, își pot exercita drepturile în funcție de locul și de data când operează transferul proprietății de la vânzător la cumpărător.

4. DREPTUL DE RETENȚIE AL CĂRĂUȘULUI

Poziția cărăușului ca prestator de servicii aflat pe piață în stare juridică de ofertă permanentă adresată publicului îl obligă să accepte cererile agenților economici și ale cetățenilor fără să poată exercita un control prealabil de solvabilitate a solicitanților. Apar astfel riscuri de neplată, dacă prețul transportului nu a fost acoperit integral încă de la pornire.

Ocrotirea sa prin mijloacele dreptului comun, se învederează a fi nesatisfăcătoare. Calea litigiilor constituie o soluție vădit neconvenabilă mai ales dacă se ține seama de durata necesară pentru obținerea unei hotărâri irevocabile.

Fără ca demersul contencios să fie în nici un caz înlăturat sau minimalizat, cărăușul trebuie ocrotit prin mijloace mai eficiente împotriva riscului de neplată, deoarece desfășoară o activitate de interes general. Legiuitorul a instituit în favoarea cărăușului două garanții de plată, preluate în dreptul comun și adaptate profilului contractului de transport. Acestea sunt pe de-o parte, dreptul de retenție al cărăușului asupra mărfii, iar pe de altă parte privilegiul asupra încărcăturii.

Dreptul de retenție

Dreptul de retenție constă în prerogativa creditorului de a refuza, cât timp nu este plătit, să restituie debitorului său un lucru, mobil sau imobil, ce-i aparține acestuia. Dreptul de retenție suspendă exigibilitatea obligației de restituire ce incumbă persoanei deținătoare a bunului. Dreptul de retenție prezintă o indubitabilă eficiență, fiind un mijloc de presiune exercitată față de debitor. Acesta desigur interesant în cel mai înalt grad să recupereze de la creditor bunuri ce-i aparțin, va fi silit ca, în scopul urmărit, să facă plata cerută. Mai mult decât atât, ceilalți creditori neposesori ai debitorului în cauză sunt la rândul lor vădit interesați ca titularul dreptului de retenție să remită bunul pe care îl deține.

Natura dreptului de retenție

Dreptul de retenție se diferențiează mai întâi de dreptul de gaj, cu care este totuși uneori asimilat, în virtutea tradiției, potrivit căreia cel dintâi poate fi socotit quasi quondam jure picnoris. Gajul se analizează ca o garanție reală, cu efecte vădit mai largi decât ale dreptului de retenție. Gajul nu numai că îndreptățește pe creditor să rețină lucrul în cauză dar îi conferă în plus prerogativa de a-l putea vinde prin licitație publică și de a se îndestula din prețul obținut, cu prioritate față de creditorii chirografari ai aceluiași debitor.

Prin comparație cu compensația, dreptul de retenție prezintă deosebiri atât asupra naturii lor juridice cât și asupra condițiilor în care produc efecte. Din punctul de vedere al naturii juridice, compensația constituie un mod de plată, care are ca rezultat stingerea celor două creanțe reciproce „de drept, în puterea legii” până la concurența celei mai mici dintre ele, pe când dreptul de retenție se analizează numai ca o garanție de plată. În al doilea rând, compensația presupune compensația a două creanțe reciproce, care au ca obiect sume de bani lichide și fungibile, pe când dreptul de retenție implică două datorii reciproce care nu sunt fungibile între ele și în cadrul cărora în sarcina creditorului cade o obligație de livrare.

Caracterele juridice ale dreptului de retenție

a) O primă caracteristică privește izvorul juridic al dreptului de retenție. Există păreri în doctrină că originea acestui drept are nu numai o natură legală ci și una convențională.

În ceea ce privește, ne raliem opiniei originii ex lege a dreptului de retenție, fie prevăzut explicit, fie dedus prin interpretare, din reglementări corespunzătoare, voința părților fiind lipsită de eficiență.

b) Dreptul de retenție este un drept real imperfect. În ceea ce ne privește, mai întâi în opozabilitatea sa erga omnes și, apoi, în efectul său static, iar nu dinamic, neavând consecința urmăririi. În felul acesta, ni se prezintă ca o garanție pasivă care există cât timp bunul se găsește la detentor, iar restituirea de bună-voie echivalează cu stingerea lui.

c) Opozabilitatea dreptului de retenție. Considerăm, că titularul dreptului de retenție are aptitudinea de a reține erga omnes lucrul până la plata integrală a datoriei.

Ca drept real imperfect, dreptul de retenție poate fi opus nu numai debitorului, dar și persoanelor care au calitatea de avânzi-cauză cu titlul universal ai acestora (creditorilor chirografari ai debitorului). Opozabilitatea operează, de asemenea, față de creditorii privilegiați și ipotecari ai debitorului, însă ulterior intrării lucrului în detenția retentorului.

d) Dreptul de a refuza restituirea, este considerat ca indivizibil. Creditorul poate reține bunul, în totalitate, până la plata completă chiar dacă au fost efectuate plăți parțiale de către debitor. Și în cazul împărțirii datoriei între mai mulți debitori, faptul că unii s-au achitat de plată nu împiedică creditorul să refuze restituirea în totalitate a bunului, chiar dacă acesta ar fi divizibil.

Dreptul de retenție exclude stabilirea unei proporții între creanța garantată și bunul reținut.

e) Dreptul de retenție conferă titularului o simplă detenție precară, iar nu o posesiune propriu-zisă. Creditorul retentor are numai corpus, stăpânind bunul în fapt, animus aparținând altuia, având, în același timp obligația de restituire la achitarea datoriei.

f) Dreptul de retenție are un caracter accesoriu. El nu poate exista separat și va fi întotdeauna în funcție de un raport juridic principal. Toate efectele pentru beneficiarii acestui drept sunt strâns legate de soarta raportului principal;

g) În privința efectelor pe care le produce, dreptul de retenție se prezintă ca o garanție pur pasivă, care durează cât timp bunul se află la creditorul retentor.

Efectul static, iar nu dinamic, al dreptului de retenție nu conferă creditorului un drept de urmărire sau de preferință, ci numai pe acela de a refuza restituirea până la plata datoriei de către debitor.

Condițiile generale ale executării dreptului de retenție:

a) Existența unei creanțe împotriva proprietarului lucrului este esențială pentru ca deținătorul să beneficieze de abilitatea de a exercita dreptul de retenție în contra debitorului (cumpărător, deponent, destinatar etc.). Fără o datorie bănească în sarcina acestuia, deținătorul nu ar avea nici o justificare să refuze eliberarea bunului aflat în stăpânirea sa și reclamat de proprietarul-debitor.

b) Detențiunea exercitată de către titularul dreptului de retenție diferă de posesia propriu-zisă. Se cere în orice caz creditorului ca stăpânirea asupra lucrului să nu fie viciată prin fraudă.

Obiectul detențiunii îl constituie un bun care trebuie să însumeze o triplă condiție: să fie corporal (inclusiv titlurile la purtător), să fie alienabil și să fie sesizabil.

c) Exercitarea dreptului de retenție se justifică numai dacă între creanță și lucrul a cărui eliberare este refuzată se constată o anumită legătură.

Efectele dreptului de retențe:

a) Opozabilitatea dreptului de retenție. Creditorul îl poate valorifica mai întâi împotriva debitorului și persoanelor care au calitatea de avânzi cauză cu titlu universal ai acestuia. Opozabilitatea operează de asemenea față de succesorii cu titlu particular ai debitorului. În ultima categorie se includ subdobânditorii lucrului aflat în detențiunea retentorului.

b) Dreptul de retenție produce efecte indivizibile într-un dublu sens. Mai întâi fiindcă orice fracțiune a datoriei este garantată, până la stingerea ei integrală, prin lucrul ce formează obiectul acestei prerogative a creditorului. În al doilea rând, prin faptul că orice componentă a lucrului răspunde pentru totalitatea datoriei.

c) Dreptul de retenție nu produce efectul de a conferi titularului dreptul de a urmări bunul în mâna unor terțe persoane.

Obiectul dreptului de retenție

Sfera lucrurilor asupra cărora cărăușul poate să exercite dreptul de retenție este mai restrânsă decât în dreptul comun. Mărfurile supuse transporturilor îndeplinesc condiția de ordin general de a fi bunuri mobile corporale. Dintre ele se înlătură titlurile de credit.

5. PRIVILEGIUL CĂRĂUȘULUI ASUPRA MĂRFII TRANSPORTATE

Orice privilegiu poate fi definit, potrivit art. 1719, 1720 și art. 1722 Cod civil, ca un drept de preferință acordat de lege unui anumit creditor, față de ceilalți creditori ai aceluiași debitor și de care titularul se bucură în virtutea calității creanței sale.

Gajul sau amanetul se analizează ca un contract prin care debitorul remite creditorului său un lucru mobil cu titlu de siguranță (garanție) a datoriei.

Atât privilegiul cât și gajul fac parte din cadrul garanțiilor reale de care se poate bucura creditorul. Este principala lor trăsătură.

Gajul este prin natura sa un drept real, conferind ca atare titularului, cumulativ, atât un drept de preferință, cât și un drept de urmărire. Dimpotrivă, privilegiul prezintă, ca trăsătură generală, numai dreptul de preferință al titularului.

Caracterele juridice ale privilegiului:

Privilegiul este un drept acordat de lege, recunoscut unui creditor, ca urmare a calității creanței sale. Caracteristicile privilegiului sunt următoarele:

Privilegiul este o favoare în folosul anumitor creditori, în comparație cu ceilalți creditori chirografari ai aceluiași debitor;

Beneficiarii privilegiului sunt cei care merită o protecție specială în protecția legii, protecție oferită expres de lege;

Creează discriminări între creditori, fapt care duce la o derogare de la principiul egalității creditorilor;

Privilegiul se naște dintr-o dispoziție expresă a legii, derogând în acest mod de la principiul libertății convențiilor;

Privilegiul decurge din calitatea creanței creditorului, excepție făcând creanța creditorului gajist care rezultă din contractul de gaj; ordinea în cazul privilgiilor speciale mobiliare o fixează legea după principiul “potior cauza, potior iure”, deci după calitate;

Privilegiul are un caracter accesoriu obligației principale pe care o garantează, având aceeași soartă cu ea și se stinge odată cu aceasta;

Privilegiile speciale mobiliare sunt oculte, creditorii presupunându-se că le cunosc, din cauza naturii favorabile a creanței garantate;

Datorită faptului că privilegiul poartă asupra întregului bun, rezultă caracterul de indivizibilitate al acestuia, adică fiecare parte din bun este afectată întregii creanțe a creditorului privilegiat.

Trăsături ale privilegiului exercitat de cărăuș

Potrivit dreptului comun, există două clase distincte de privilegii, unele fiind generale altele fiind speciale.

Clasa privilegiilor generale le înglobează pe cele ce au ca obiect fie totalitatea bunurilor debitorului, fie ansamblul bunurilor sale mobile. Prin natura sa, privilegiul cărăușului asupra mărfii transportate, deci asupra unei sfere restrânse de lucruri ale debitorului, nu se poate integra în categoria arătată.

Clasa privilegiilor speciale are ca obiect anumite bunuri mobile determinate ale debitorului, cum sunt și mărfurile încredințate cărăușului în vederea strămutării la destinație.

Titularul garanțiilor

Privilegiul și gajul sunt recunoscute de lege în favoarea exclusivă a cărăușului, în sensul strict al acestei noțiuni. Rezultă că în sfera beneficiarilor celor două garanții în discuție nu pot fi incluși contractanții care prestează servicii asemănătoare unei deplasări de lucruri, dacă nu constituie un transport în adevăratul sens al cuvântului.

Astfel, proprietarul unor vehicule sau animale de tracțiune, care le închiriază în vederea efectuării unui transport, nu este titular nici al privilegiului cărăușului, nici al gajului asupra mărfii strămutate.

La rândul său, contractul de remorcaj nu conferă nici el autorului prestațiunii caracteristice dreptului de privilegiu sau de gaj asupra mărfii încărcate în mijloacele de transport care sunt tractate.

Creanțele garantate

Se consideră că în sfera creanței garantate cu privilegiul sau gajul cărăușului se înglobează următoarele sume privitoare la transport:

– costul deplasării încărcăturii. Suma include de asemenea beneficiul cărăușului precum și procentul aferent din amortizarea capitalului investit (infrastructura, mijloace de transport, aparate tehnice, de semnalizare, de transmisiune etc.), din cheltuielile de personal și de întreținere a funcționalității serviciului;

– spezele suportate de cărăuș cu titlul de operațiuni accesorii transportului, precum și cele de încărcare, transbordare, remorcare, descărcare, cântărire, magazinaj etc. Totuși, cheltuielile de depozitare provocate de sistarea transportului din cauze imputabile cărăușului nu pot fi înglobate în cuantumul creanței garantate;

– cheltuieli ocazionate de îndeplinirea obligațiilor vamale, îndeosebi din cauza amenzilor plătite de cărăuș ca efect al unor declarații inexacte făcute de expeditor.

Creanța cuprinzând sumele menționate beneficiază de privilegiul sau de gajul cărăușului numai dacă izvorăște din însuși transportul neplătit. Ca urmare, o datorie provenită dintr-un transport anterior nu poate fi recuperată prin exercitarea privilegiului sau gajului asupra unei încărcături ce formează obiectul unui transport ulterior. Prin excepție de la cele arătate, se admite că existența unui contract unic care comportă, în vederea exercitării sale, o serie de transporturi, îndreptățește pe cărăuș să valorifice asupra ultimei încărcături pe care a deplasat-o la destinație, privilegiul său și pentru sumele datorate din partizi de marfă transportate mai înainte.

Există un singur raport juridic între părți ale cărei efecte se răsfrâng asupra totalității lucrurilor și, în consecință, toate aceste mărfuri servesc drept garanție pentru orice creanță a cărăușului, dedusă prin executarea contractului de transport.

Efectele garanțiilor acordate transportatorului:

a) Ambele garanții conferă titularului dreptul de retenție asupra încărcăturii transportate. Astfel, cărăușul poate reține lucrurile aflate în detențiunea sa, atât timp cât debitorul nu plătește integral sumele datorate pentru strămutarea mărfii.

b) Un atare efect suplimentar, pe care dreptul de retenție nu-l produce, constă în prerogativa cărăușului de a solicita prin justiție vânzarea încărcăturii în scopul realizării unei sume de debitor, ca echivalent pentru executarea deplasării, iar vînzarea urmează să se facă prin licitație publică.

c) Un alt efect este dreptul titularului de a urmări în mâinile terților bunul grevat de garanție.

d) Dreptul titularului neplătit de către debitor de a putea dobândi în deplină proprietate, în condițiile legii, bunul grevat de garanție.

6. SECHESTRAREA MĂRFURILOR AFLATE ÎN CURS DE TRANSPORT

Încărcătura reprezintă o valoare patrimonială, mai ales când însumează o cantitate însemnată, precum conținutul unei nave comerciale de mare tonaj. Deci, creditorii expeditorului sau destinatarului pot avea interesul să-și recupereze ce li se datorează din valoarea mărfii aflate in transitu.

Reglementările aplicabile sechestrului asigurator sunt în principal cele din art. 907 și 908 Cod comercial. Acestea privesc cu titlu general dreptul creditorului de a “pune sechestrul asupra averii mobile a debitorului său”, inclusiv deci asupra mărfii în orice categorie de transporturi.

Potrivit jurisprudenței sechestrul reprezintă o măsură de asigurare a acțiunii judiciare și constă în indisponibilizarea bunurilor mobile ale debitorului până la terminarea judecății, pentru ca astfel creditorul să le poată urmări pentru îndestularea drepturilor sale, atunci când va obține un titlui executor, iar debitorul nu va executa de bună voie.

Cerearea sechestrului asigurător trebuie să îndeplinească o serie de condiții:

conform art. 908 alin. 1 Cod comercial sechestrul asigurator “nu se va putea înființa decât numai cu dare de cauțiune, afară de cazul când cererea de sechestru sau de poprire se face în virtutea unei cambii sau a unui alt efect comercial la ordin sau la purtător, protestat de neplată”. Jurisprudența a reținut ca “în materie comercială sechestrul asigurător nu poate fi aplicat decât în cauțiune, fiind aplicabile dispozițiile art. 908. Cod Comercial”, cu precizarea că “în materie comercială, caușiunea ce trebuie depusă pentru obțiinerea sechestrului nu este a treia parte din valoarea reclamantă, ci lăsată la aprecierea instanței care încuvințează sechestrul”.

Potrivit art. 594 alin. 1 Cod de procedură civilă creanța care fundamentează cererea de sechestru asigurător trebuie să fie “constatată printr-un act scris.

Art. 594 alin. 1 Cod procedură civilă stabilește regula potrivit căreia creanța care fundamentează cererea de sechestru asigurator trebuie “să fie pusă la termen”, adică să fie scadentă.

Încetarea sechestrului asigurător

Cauzele care pot conduce la ridicarea acestei măsuri sunt următoarele:

respingerea acțiunii principale, prin care creditorul își valorifică în justiție pretențiile împotriva debitorului;

declarația expresă a creditorului că renunță la sechestrul asigurător;

dovada, prezentată instanței de către debitor, că a consemnat “suma, capital, interese (dobânzi) și cheltuieli pentru care s-a înființat acel sechestru” – art. 908 alin. 3 Cod comercial.

CAPITOLUL V

RĂSPUNDEREA CĂRĂUȘULUI

1. CADRUL LEGAL

Regimul juridic corespunzător este statornicit mai întâi de reglementările din dreptul comun, fie ale art. 1073-1090 Cod civil în cadrul răspunderii contractuale, fie ale art. 998-1000 Cod civil în cazul unui delict sau cvasidelict. În completare revin normele de drept comercial, astfel transportul de mărfuri beneficiează de un regim mai elaborat decât cel de persoane. Primul este cârmuit, în materie de răspundere, de dispozițiile art. 420, 423 și 425 și urm. Cod comercial.

Răspunderea contractuală a cărăușului individual și a întreprinderii de transporturi

Întrucât activitatea profesională ce ne preocupă este exercitată atât de comercianți individuali, cât și de întreprinderi de transport, fie regii autonome, fie societăți comerciale sau alte forme de entități colective, trebuie precizate trăsăturile comune ale răspunderii contractuale ce le poate reveni, cît și deosebirile de regim juridic existente în fiecare dintre aceste situații:

a) Premisa generală a răspunderii contractuale o constituie actul juridic bilateral sau multilateral, așadar convenția care preexistă ivirii prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligației asumate. În cazul cărăușilor de orice categorie, fie comercianți individuali, fie întreprinderi de profil, acest negotium este contractul de transport;

b) Alte trăsături comune atît cărăușului individual, cât și întreprinderii de transport rezultă din condițiile generale ale răspunderii contractuale. Acestea incumbă oricărei categorii de transportatori, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: 1. O faptă păgubitoare săvârșită de către debitor (cărăuș); 2. Vinovăția acestei părți; 3. Prejudiciul corelativ suferit de către creditor (expeditor sau destinatar); 4. Conexiunea cauzală între fapta păgubitoare și daună;

c) Modul în care intrevin condițiile generale menționate prezintă unele deosebiri, după cum este vorba de un cărăuș individual sau o întreprindere de transport. Primul răspunde pentru fapta proprie, deoarece execută personal obligația de a deplasa călători sau de a duce marfa la destinație. Dimpotrivă, întrepriderea de transport, fiind o persoană juridică, răspunde de regulă pentru faptele persoanelor din structura sa, care desfășoară activitatea de strămutare a unor călători sau lucruri. Rezultă că transportatorului individual îi revine o răspundere contractuală directă, pe când întreprinderea își asumă o răspundere contractuală pentru altul.

Condiția faptei păgubitoare

Fapta păgubitoare este un element al răspunderii contractuale și constituie componenta sa obiectivă, materializată înr-o anumită comportare, de natură ilicită, imputabilă debitorului adică cărăușului.

Această faptă poate fi o acțiune sau o abstențiune, cu alte cuvinte o comisiune sau dimpotrivă o omisiune, care provoacă daune corelative co-contractantului.

Cea de-a doua trăsătură definitorie constă în natura ilicită a faptei păgubitoare, caracteristică autonomă și neconfundabilă cu vinovăția cărăușului.

Condiția vinovăției cărăușului

Răspundrea contractuală a orcărui debitor, inclusiv a transportatorului, poate fi angajată dacă, pe lângă condiția obiectivă de a fi săvârșit o faptă păgubitoare ilicită, se constată totodată că a acționat cu vinovăție. Este condiția subiectivă a răspunderii. Factorul psihic implică posibilitatea pentru persoana debitorului de a prevedea consecințele faptelor sale și de a alege un mod de acțiune între mai multe comportări realizabile. Din acest punct de vedere, răspunderea civilă reprezintă “sancțiunea greșelii săvârșite în alegerea conduitei”.

Vinovăția cunoaște mai multe trepte, în funcție de gravitatea faptei comise de catre cărăuș. Codul civil face deosebire între delicte și cvasi-delicte. Potrivit literaturii de specialitate, categoria delictelor cuprinde faptele dolosive, cvasidelictele conțin imprudența și neglijența.

Dolul la rândul său se poate materializa în intenția directă sau indirectă. În prima vinovăția presupune că denitorul a prevăzut consecințele faptei sale ilicite și totuși a urmărit producerea lor, această situație fiind de neconceput pentru un cărăuș profesionist. Dolul sub forma intenției indirecte este întâlnit în practică. Acum debitorul prevede consecințele faptei sale ilicite și cu toate că nu le urmărește, acceptă posibilitatea producerii rezultatului nociv.

În lipsă de intenție, vinovăția se prezintă sub formă de culpă. Aceasta constituie mai întâi o imprudență, de câte ori debitorul prevede consecințele faptei sale ilicite, dar nu le acceptă, socotind fără îndreptățire că ele nu se vor materializa.

A doua formă a culpei constă în neglijență, adică atitudinea debitorului care nu prevede consecințele faptei sale, deși trebuia să-și dea osteneala de a le prevedea.

Prejudiciul generator al răspunderii

Denumit și pagubă sau daună, prejudiciul constă, în cadrul răspunderii contractuale, în rezultatul negativ suferit de creditor ca urmare a faptei ilicite săvârșite de către cărăuș prin neexecutarea obligației asumate sau prin întârziere în aducerea ei la îndeplinire. Prejudiciul poate fi material sau moral.

Paguba materială este lezarea unui drept sau interes patrimonial al creditorului obligației contractuale, precum în transporturi accidentarea unui călător sau distrugerea încărcăturii ori avarierea unor bunuri în timpul deplasării. Prejudiciul este evaluabil în bani.

Prejudiciul moral constă în vătămarea unui interes personal nepatrimonial, nefiind evaluabil în bani. Asemenea pagube se ivesc îndeosebi în transportul de călători, dacă persoana și-a pierdut viața sau integritatea corporală, dar nu sunt excluse nici în cazul deplasării de lucruri (de exemplu distrugerea unui obiect, amintire de familie, cu însemnată valoare afectivă pentru destinatar). În mod tradițional, dreptul nostru a admis repararea prejudiciului moral. Prin excepție, în perioada comunistă, decizia de îndrumare nr. VII/1952 a Tribunalului Suprem le prohibise.

Condiți ale repararii prejudiciului

Obținerea despăgubirii este subordonată unor condiții legale sau deductibile din prevederile legale. Aceste condiții sunt următoarele:

este necesar ca paguba să fie certă, însușire pe care o îndeplinește de regulă prejudiciul actual și o poate satisface de asemenea, în anumite limite, prejudiciul viitor;

dauna cauzată prin fapta ilicită trebuie să fie personală, adică să privească pe însuși creditorul în cauză (expeditor sau destinatar) ale cărui interese au fost vătămate prin neexcutarea contractului de către debitor sau prin întârziere în îndeplinirea obligației;

se mai cere ca prejudiciul suferit de creditor să fie direct. O simplă legătură indirectă între faptul ilicit și daună nu justifică obținerea de despăgubiri;

mai este necesar ca prejudiciul să fie previzibil în momentul perfectării actului de voință al părților.

Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu

Existența pagubei îl poate obliga pe debitor să o repare numai dacă este provocată efectiv de fapta sa ilicită. Răspunderea civilă în genere, ca și cea contractuală ia naștere sub condiția să se constate o conexiune cauzală între prejudiciul suferit de creditor și comportamentul păgubitor al debitorului. Cerința menționată prin referire la fapta care cauzează altuia o pagubă, are în vedere prejudiciul “cauzat” prin neglijență sau imprudență.

Răspunderea cărăușului pentru fapta altuia

Din coroborarea art. 1473 și 1624 Cod civil rezultă că transportatorul la fel ca și hotelierul răspunde pentru lucrurile primite dacă au suferit stricăciuni sau au fost furate, fie că a fost comis de salariații întreprinderii, fie că le-au săvârșit “străini”. Răspunderea pentru alte persoane subzistă, indiferent dacă străinii au fost sau nu identificați.

Potrivit art. 423 Cod comercial “cărăușul este răspunzător de faptele subordonaților săi”, ca și “de ale oricărei alte persoane căreia dânsul i-a încredințat facerea transportului”. Rezultă că răspunderea transportatorului pentru aceste alte persoane, în raporturile sale cu expeditorul sau cu destinatarul, prezintă o natură contractuală. Temeiul acestei răspunderi nu este așadar delictual și “nu se sprijină pe art. 1000 Cod civil”.

Cracteristici ale răspunderii cărăușului

a) O primă paricularitate o constituie modul de reglementare a răspunderii contractuale pentru altul și anume prin dispoziții legale de speță, cu caracter individual, vizând câte un contract determinat, spre deosebire de norma de aplicare generală din art.1000 alin.3 Cod civil, cu incindență în orice raporturi dintre comitent și prepus, independent de domeniul în care pot exista.

b) Sfera persoanelor pentru care poate fi chemat să răspundă cărăușul este mai extinsă decât în contextul art.1000 alin.3 Cod civil. Cărăușul este ținut de fapta ilicită pe care o comite orice persoană – chiar din afara raportului de prepușenie – folosită pentru realizarea obligației de a efectua deplasarea convenită. El răspunde “pentru toți cei a căror activitate nu îi este exterioară”. Rezultă că, literatura de specialitate tinde să înlocuiască termenul de prepus prin noțiunea mai largă de auxiliar a contractantului răspunzător. Astfel, în transporturile maritime armatorul răspunde, în temeiul contractului de navlosire, pentru fapta agenției de încărcare-descărcare, căreia îi încredințează marfa spre a fi eliberată destinatarului, dacă a fost deturnată ori sustrasă de această persoană juridică autonomă.

Mai mult decât atât, cărăușul răspunde conform art. 1473 și 1625 Cod civil pentru furtul lucrurilor aflate în curs de transport, deși faptul ilicit a fost săvârșit de “străini”.

c) Există și alte diferențe între planul contractual și cel delictual al răspunderii cărăușului.

2. EXONERAREA DE RĂSPUNDERE A CĂRĂUȘULUI

Mijloace de apărare a cărăușului

Spre a se degreva de răspundere, transportatorul poate contesta această imputare, fie infirmând probele administrate împotriva sa de creditorul despăgubirilor, fie invocând circumstanțe de natură să-l elibereze de sancțiunile contractuale instituite pentru neexecutarea obligației convenite ori pentru îndeplinirea ei cu întârziere.

Cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei păgubitoare.

În domeniul dreptului transporturilor prezintă interes următoarele cauze exoneratorii de răspundere:

Starea de necesitate degrevează pe debitor (cărăuș) de consecințele caracterului ilicit al faptei păgubitoare, dacă aceasta a fost săvârșită, în scopul de a salva de la un pericol iminent și de neînlăturat vieți omenești sau bunuri importante.

Ordinul legii poate să ocazioneze întreruperea unui transport aflat în curs de desfășurare, pentru motive impuse de dispoziția în temeiul căreia este luată măsura restrictivă. Asemenea situații se ivesc, de pildă, în traficul fluvial din România, dacă autoritățile dispun “iernaticul forțat” pe Dunăre, circulația navelor fiind uneori oprită timp de mai multe zile din cauza înghețării apelor. Consecințe similare produce rechiziționarea unor mijloace de transport. Poate fi menționat și embargoul, precum cel instituit de Națiunile Unite în raporturile cu fosta Iugoslavie, pe durata războiului dintre Bosnia-Herțegovina.

Consimțământul creditorului, care se materializează de regulă într-o clauză de nerăspundere sau cel puțin de restrângere a răspunderii, constă declarația acestuia, anterioară producerii daunei, că înțelege să renunțe, integral sau numai în parte, la despăgubiri colective.

Cauze care înlătură vinovăția cărăușului

Norma generală (art.1082) admite drept temei exonerator de răspundere “o cauză străină”, pe când norma specială referitoare la transporturi (art.1475) atribuie această calitate exclusiv forței majore și cazului fortuit. “Cauzele străine” sunt următoarele: fapta victimei însăși; fapta unui terț pentru care autorul prejudiciului nu este ținut a răspunde; cazul fortuit și forța majoră. Aceleași cauze străine atrag, și în materie de transporturi, exonerarea de răspunere a cărăușului.

3. PROBELE ÎN MATERIA RĂSPUNDERII CĂRĂUȘULUI

Dovezi și prezumții referitoare la condițiile răspunderii

Cererea de despăgubiri obligă pe solicitant să prezinte instanței competente convingătoare, care să învedereze răspunderea cărăușului.

În primul rând, reclamantul urmează să stabilească existența contractului de transport ce leagă părțile în cauză. Obiectul probei fiind un act juridic, iar nu un simplu fapt material, trebuie să se țină seama că în principal este necesar, ca mijloc de convingere, un înscris corespunzător (bilet, abonament, scrisoare de trăsură, foaie de parcurs, contract de navlosire etc.) în afară de unele excepții admise de lege.1

Solicitantul despăgubirii va fi obligat să stabilească faptul prejudiciabil pe care l-a suferit, constând fie în neexecutarea transportului, fie în îndeplinirea defectuoasă a obligației cărăușului, fie în depășirea termenului convenit pentru ajungerea la destinație. Neexecutarea contractului, adică neefectuarea de către cărăuș a deplasării, reprezintă fapte negative, iar călătorul sau destinatarul nu pot fi ținuți să le dovedească, ci numai să le afirme, invocându-le în favoarea lor. În consecință, revine cărăușului sarcina să facă dovada fie că transportul în discuție a avut loc sau că marfa a fost pusă la dispoziția destinatarului, fie că neexecutarea a fost provocată de cauze străine ce nu-i sunt imputabile, așa cum cer art.1082 și 1156 alin.3 Cod civil, cât și art.425 și 428 Cod comercial.2

În cazul unui transport defectuos, care a fost efectuat, dar a provocat vătămări corporale, sau moartea călătorului ori avarierea mărfii, solicitantul despăgubirii are obligația să aducă dovezi convingătoare în sensul susținerii sale. El se poate folosi de orice mijloace de probă, deoarece obiectul ei constă într-un fapt material, iar nu într-un act juridic.

În ambele situații, fie de neexecutare, fie de executare defectuoasă, solicitantul despăgubirilor va avea de stabilit, în plus, întinderea prejudiciului pe care l-a suferit, afară numai dacă acest cuantum nu a fost predeterminat printr-o clauză penală.

În cadrul răspunderii contractuale, inclusiv așadar în materie de transporturi, vinovăția debitorului (a cărăușului) este prezumată juris tantum. În consecință, prin contrast cu răspunderea delictuală, solicitantul despăgubirii nu are de administrat dovezi în această privință.

Dovezi în apărarea cărăușului

Aceasta urmează să combată prin contraprobe dovezile administrate de către solicitantul despăgubirilor, în scopul de a le infirma, fie să invoce cauze exoneratorii de răspundere, întemeindu-se pe atestări corespunzătoare.

Sub primul aspect, cărăușul se poate folosi de orice mijloace de probă spre a înlătura susținerile reclamantului, în măsura în care litigiul are ca obiect fapte materiale.

Dovada cauzelor exoneratorii de răspundere cade în sarcina cărăușului conform art.1082 Cod civil. Tot astfel, art.1156 Cod civil care reglementează răspunderea pentru pierderea “lucrului datorat” precizează că “debitorul este ținut de a proba cazurile fortuite ce alegă”.

Clauzele de nerăspundere asupra regimului probelor, în măsura în care sunt admisibile, produc în domeniul pe care îl reglementează, efectul de a răsturna sarcina probei.

4. EFECTELE RĂSPUNDERII CĂRĂUȘULUI

Caractere generale

În măsura în care neîndeplinirea contractului angajează răspunderea debitorului, raporturile dintre părțile în cauză suferă, potrivit dreptului comun, unele schimbări (a-b).

În esență, dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile, se naște în sarcina debitorului obligația de a despăgubi pe creditorul dăunat. Astfel cărăușului nu i se mai cere să efectueze deplasarea de persoane sau de mărfuri ci să repare acest prejudiciu.

Deși noua obligație diferă prin obiect și conținut de cea stabilită prin contract, totuși practic îi complinește finalitatea, în sensul că procură creditorului un echivalent bănesc al prestației neefectuate sau generatoare de pagubă.

Regimul juridic al noii obligații – cea de despăgubire – care incumbă debitorului, se bazează pe criterii de sine stătătoare, iar nu derivate din cele care configurează prestațiunea neexecutată sau îndeplinită defectuos.

În principal, repararea prejudiciului suferit de creditor impune stabilirea întinderii despăgubirilor pe care acesta le poate obține. Evaluarea necesară în acest scop poate fi, atât în dreptul comun, cât și în domeniul transporturilor, judiciară, legală sau convențională.

Evaluarea judiciară a prejudiciului

Determinarea cuantumului despăgubirilor revine în mod obișnuit organului jurisdicțional competent (instanță judecătorească sau arbitraj comercial). Evaluarea trebuie să țină cont de mai multe criterii pentru a-i asigura obiectivitatea, cât și o relativă echivalență de soluții.

Astfel, despăgubirea urmează să acopere atât pierderea efectivă suferită de creditor, cât și câștigul nerealizat. Pe de altă parte, în cadrul răspunderii contractuale intervin în plus unele criterii limitative ale despăgubirilor, pe care nu le întâlnim în răspunderea delictuală, bazată pe principiul reparării integrale a daunelor. Organul de jurisdicție poate să acorde numai daunele previzibile la data perfectării acordului de voință cu exluderea celor indirecte.

Evaluarea legală a prejudiciului

Spre deosebire de evaluarea judiciară, cu aplicare generală, evaluarea legală are un obiect mult mai restrâns, interesând numai răspunderea civilă care decurge din neplata la scadență a unei sume în numerar datorate creditorului. În domeniul transporturuilor problema se ivește mai frecvent decâte ori cărăușul urmează să restituie celeilalte părți contractante o anumită sumă de bani.

Prejudiciul constă în lipsa temporară de folosință a numerarului. Compensarea acestei pagube se realizează prin obligarea debitorului nepunctual la plata de deobânzi, care se calculează pro rata temporis, cu alte cuvinte în funcție de durata cu cât s-a depășit data scadenței. Dobânzile prezintă o triplă caracteristică în cadrul regimului general – cel de drept comun – al răspunderii contractuale. Mai întâi, prejudiciul creditorului în cazul întârzierii plății este prezumat în puterea legii. Astfel, conform art.1088: “aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut a justifica despre vreo pagubă”. El beneficiază de dispensa probei corespunzătoare. Pe de altă parte, în materie comercială (deci și în contractul de transport) dobânzile decurg de plin drept. Nu se cere, ca în relațiile de natură civilă, punerea în întârziere prealabilă a debitorului.

Deci, potrivit dreptului comun, nivelul dobânzilor este în principal predeterminat prin dispoziții imperative,care îi tarifează limita maximă. Astfel, prin Decretul nr. 311 din 09 august 1954 pentru stabilizarea dobânzii legale, art.1 prevede că dobânda legală a fost fixată la 6% pe an. În plus, prin art.2 se interzicea ca prin convenții să se depășească plafonul maxim arătat.

Evaluarea convenționlă a prejudiciului

Stabilirea cuantumului despăgubirilor pe cale judiciară prezintă în fapt multe dificultăți de probă, astfel părțile au posibilitatea a înlesni, prin înțelegerea lor prealabilă determinarea întinderii prejudiciului, care urmează să fie reparat de către debitor. Acordul între părți se numește clauză penală și e guvernat de regulile dreptului comun. Acestea sunt următoarele:

1) Clauza penală este o convenție accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul său.1 De aici rezultă utilitatea clauzei penale: ea dispensează pe creditor de a face dovada existenței și întinderii prejudiciului. Acordul de voință al beneficiarului transportului cu privire la penalitățile de întârziere nu poate fi dedus la primirea transportului.

2) Contravaloarea convenită, în scopul de a repara paguba creditorului, constă în mod normal într-o sumă de bani. Ea acoperă fie neexecutarea obligației debitorului, fie neîndeplinirea ei cu întârziere sau într-un mod necorespunzător. Deci clauza penală are o dublă funcție: a) compensatorie, în cazul pagubei izvorâte din neexecutarea contractului principal; b) moratorie, dacă debitorul depășeșete termenul fixat pentru îndeplinirea obligației. Despăgubirea prevăzută de clauza penală poate fi stipulată atât global cât și procentual, urmând în acest ultim caz să fie calculată proporțional cu întinderea părții neexecuată din obligația principală a debitorului.

3) Potrivit caracterului accesoriu al clauzei penale în raport cu contractul principal la care se referă, art.1067 Cod civil deduce de aici o dublă consecință: a) “nulitatea obligației principale atrage pe aceea a clauzei penale”, deoarece accesorium sequitur principale; b) “nulitatea clauzei penale nu atrage pe aceea a obligației principale”.

4) Efectele clauzei penale privesc atât pe debitor cât și pe creditor, dar în mod diferit. Debitorul rămâne obligat să aducă la îndeplinire contractul principal – de transport, fără să poată refuza executarea, în schimbul plății penalității. Cu alte cuvinte, clauza penală nu-i dă în nici un caz dreptul de a alege între executarea contractului și despăgubire. Cea de-a doua alternativă se înlătură. Opțiunea arătată exlude însă cumulul, adică creditorul nu poate să ceară deodată și penalitatea și obiectul obligației principale deoarece clauza penală este o compensație a daunelor-interese, ce creditorul suferă din neexecutarea obligației principale. Prin excepție, cumulul este totuși admisibil în cazul întârzieri executării, conform art.1069.

5) Clauza penală are în principiu și un caracter intangibil. Instanța judecătorească sau arbitrală nu are, cu alte cuvinte, dreptul de a reduce sau de a majora cuantumul despăgubirii convenite prin clauza penală, chiar dacă ar fi disproporționată față de paguba efectiv încercată de creditor. Nu se admite decât o singură excepție, prevăzută de art.1070 Cod civil: “penalitatea poate fi împuținată de judecător, când obligația principală a fost executată în parte”.

CONCLUZII

Transporturile reprezintă “sistemul circulator” al întregii planete, și, în același timp, al fiecărei țări în parte, constituind o importantă ramură a producției materiale fără de care existența unei societăți moderne ar fi de neconceput.

Având în vedere necesitatea realizării legăturii între producție și consum, transporturile sunt acelea care deplasează produsele obținute în celelalte ramuri ale producției materiale, din locul în care au fost obținute în cel care urmează a fi consumate în cadrul pieții interne și al celei internaționale.

Satisfacerea necesităților materiale și spirituale ale societății și al fiecărui cetățean impune asigurarea organizării corespunzătoare a deplasării în timp și spațiu de mărfuri și persoane, transporturilor revenindu-le acest important rol. Nu toate deplasările în spațiu constituie obiectul activității de transport, supuse contractului de transport. Astfel, transportul informațional, transportul de lichide și gaze prin conducte nu pot forma obiectul unui contract de transport.

Considerată sub aspectul conținutului său economic – conținut preponderent de altfel – activitatea de transport constituie mijlocul prin care se înlesnește schimbul de bunuri și deplasarea oamenilor, spre deosebire de deplasarea informațiilor prin care înțelegem transportul corespondenței, transmisiunile telefonice, fax, telegrafice, de radio și televiziune, transporul este supus altor reguli.

În România, în procesul de integrare europeană, transportul contribuie la apropierea zonelor economice între ele, la dezvoltarea armonioasă a tuturor ramurilor economiei naționale și a județelor, la repartizarea judicioasă a producției și a desfacerii și la dezvoltarea legăturilor dintre ramurile industriei.

În ceea ce privește deplasarea în spațiu de mărfuri, transporturile constituie o prelungire a procesului de producție, pe care-l continuă și desăvârșește și, prin aceasta activitatea de transport adaugă la valoarea mărfurilor, contribuind la formarea venitului național.

Prin activitatea de transport nu se crează bunuri materiale ci sunt aceleași mărfuri deplasate în alte locuri, dar cu o valoare superioară.

Întreaga activitate de transport se concretizează pe planul suprastructurii juridice, prin normele care reglementează instrumentul juridic pe baza căruia se realizează transportul, contractul de transport încheiat între unitățile de trasport (feroviare, aeriene, auto și navale) și, după caz, expeditorii mărfurilor sau călătorii.

BIBLIOGRAFIE

OCTAVIAN CĂPĂȚÎNĂ, Dreptul transporturilor, Editura Lumina Lex, București, 2003.

GHEORGHE FILIP, Dreptul transporturilor, Editura Șansa, București, 1996.

E. CRISTOFOREANU, Despre contractul de transport, Partea I, București, 1925.

G. RIPERT Ș IR. ROBLOT, Traite de droit commercial, Ed. 12, Paris, 1990.

P. I. DEMETRESCU, Dreptul transporturilor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1962.

P. V. PĂTRĂȘCANU, Curs asupra dreptului transporturilor, București, 1972.

O. CĂPĂȚÂNĂ, Tratat de drept civil, București, 1989.

ST. CĂRPENARU, Drept comercial român, Editura Aktami, București, 2002.

R. RODIERE, Droit de transport terestres et aeriens, Dalloz, Paris, 1977.

C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, București, 1992.

ST. CĂRPENARU, Contracte civile și comerciale, București, Ed. Lumina Lex, 1993.

C. STĂTESCU, Drept civil, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967.

T. CIOBANU, Drept civil, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967.

E. CHELARU, Despre vânzarea gajului comercial, Revista “Dreptul”, nr. 7/1994.