Contractul

CUPRINS:

CAPITOLUL I- Contractul. Aspecte generale.

SUBCAPITOLUL I.I. De început;

SUBCAPITOLUL I.II. Categorii de contracte;

SUBCAPITOLUL I.III. Încheierea contractului;

SUBCAPITOLUL I.IV. Efectele contractului;

SECȚIUNEA I. Efectele între părți;

SUBSECȚIUNEA I.I. Forța obligatorie;

SUBSECȚIUNEA I.II. Impreviziunea;

SUBSECȚIUNEA I.III. Constituirea și transferul drepturilor reale;

SUBSECȚIUNEA I.IV. Riscul în contractul translativ de proprietate.

SECȚIUNEA II. Anticiparea contractului;

SUBSECȚIUNEA I.I. Pactul de opțiune;

SUBSECȚIUNEA I.II. Promisiunea de a contracta.

SECȚIUNEA III. Efectele față de terți;

SECȚIUNEA IV. Promisiunea faptei altuia;

SECȚIUNEA V. Stipulația pentru altul;

SECȚIUNEA VI. Simulația.

SUBCAPITOLUL I.V. Cesiunea și încetarea contractului;

SUBCAPITOLUL I.VI. Nulitatea contractului;

SUBCAPITOLUL I.VII. Interpretarea si calificarea contractului;

SECȚIUNEA I. Interpretarea contractelor;

SECȚIUNEA II. Calificarea contractelor.

SUBCAPITOLUL I.VIII. Aplicabilitatea contractului în timp;

SUBCAPITOLUL I.IX. Condițiile actului juridic civil.

CAPITOLUL II- Contractul de vânzare-cumpărare. Noțiuni introductive.

SUBCAPITOLUL II.I. Definirea contractului de vânzare-cumpărare;

SUBCAPITOLUL II.II. Evoluția contractului de vânzare-cumpărare;

SUBCAPITOLUL II.III. Formele dreptului de proprietate comună;

SECȚIUNEA I. Proprietatea comună obișnuită;

SECȚIUNEA II. Proprietatea comună forțată;

SECȚIUNEA III. Proprietatea comună în devălmășie;

SECȚIUNEA IV. Proprietatea periodică.

SUBCAPITOLUL II.IV. Dezmembrămintele dreptului de proprietate.

SECȚIUNEA I. Superficia;

SECȚIUNEA II. Uzufructul;

SECȚIUNEA III. Uzul și abitația.

SUBCAPITOLUL II.V. Reglementări specifice unor tipuri de vânzări;

SECȚIUNEA I. Vânzarea de bunuri viitoare;

SECȚIUNEA II. Vânzarea bunului pierit în întregime sau în parte;

SECȚIUNEA III. Vânzarea în bloc;

SECȚIUNEA IV. Vânzarea pe încercate;

SECȚIUNEA V. Vânzarea pe gustate;

SECȚIUNEA VI. Vânzarea după greutate, număr sau măsură;

SECȚIUNEA VII. Vânzarea pe bază de model;

SECȚIUNEA VIII. Vânzarea cu opțiune de răcsumpărare;

SECȚIUNEA IX. Vânzarea cu plata prețului în rate și rezerva proprietății;

SECȚIUNEA X. Vânzarea moștenirii.

CAPITOLUL III- Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare.

SUBCAPITOLUL III.I. Caracterul consensual;

SUBCAPITOLUL III.II. Caracterul sinalagmatic;

SUBCAPITOLUL III.III. Caracterul oneros;

SUBCAPITOLUL III.IV. Caracterul comutativ;

SUBCAPITOLUL III.V. Caracterul translativ de proprietate.

CAPITOLUL IV- Condiții de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare.

SUBCAPITOLUL IV.I. Condiții de fond.

SECȚIUNEA I .Capacitatea părților;

SECȚIUNEA II. Consimțământul părților;

SECȚIUNEA III. Obiectul contractului;

SECȚIUNEA IV. Cauza contractului.

SUBCAPITOLUL IV.II. Condiții de formă.

SECȚIUNEA I. Forma ad validitatem si ad probationem;

SECȚIUNEA II. Publicitatea imobiliară.

SUBCAPITOLUL IV.III. Interpretarea si calificarea vânzării.

CAPITOLUL V- Concluzii.

CAPITOLUL 1- Contractul. Aspecte generale.

SUBCAPITOLUL I.I. De început.

Potrivit dicționarului explicativ al limbii române, contractul este acordul încheiat ca urmare a înțelegerii dintre două sau mai multe persoane fizice sau juridice pentru creearea, modificarea sau stingerea unor drepturi și obligații în relațiile dintre ele.

Contractul poate fi privit și ca fiind unul dintre mecanismele juridice esențiale ale activității economice, acesta fiind considerat instrumental cvasiexclusiv al circulației averilor. Acesta se găsește numai în formele sale particulare și anume in fomele „contractelor speciale”.

Atunci când aducem în discutie contractul, inevitabil vorbim despre voința celor care sunt părți ale contractului. Voința reprezintă capacitatea individului de a actiona rational pentru realizarea unor scopuri, în mod anticipativ, pe plan mental.

Din punct de vedere juridic, voința ca și categorie psihologică are o dublă semnificație: pe de o parte voința generală ce este a întregii societăți sau a unor grupuri, iar pe de altă parte voința individuală, formă caracteristică unui singur individ.

Dacă este să privim voința după exteriorizarea sa, putem distinge între două tipuri: voința internă, considerata si reală sau adevărată ce este elementul psihologic ce corespunde exact intenției persoanei de a contracta și voința declarată, cea care este manifestată în scris, verbal sau prin gesturi edificatoare.

Potrivit art. 1266 alin.1 C. civ., „Contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor”. Rezultă că, potrivit legislației naționale, interpretarea oricărui contract se face în raport de voința interna, reală a părților. Astfel, a fost adoptat principiul interpretării subiective a contractului.

SUBCAPITOLUL I.II. Categorii de contracte.

Doctrina organizează contractele după diferite criterii precum: conținutul și corelația lor, modul de formare si executare, scopul urmărit etc.

Conform codului civil intrat în vigoare pe data de 1 octombrie 2011 avem următoare clasificare:

a) După raportul dintre obligații distingem între contracte sinalagmatice și cele unilaterale. Conform art.1171 C.civ., articol ce ne vorbeste despre contractul sinalagmatic, „obligațiile născute din acesta sunt reciproce și interdependente”, astfel că ambele parți contractante au atât calitate de creditor cât și de debitor. Pe de altă parte, contractele unilaterale sunt cele în care obligațiile părților nu sunt reciproce sau interdependente chiar dacă executarea lor, după cum spune si art. 1171 C.civ, presupune obligatii în sarcina ambelor părți.

b) După scopul material urmărit de părți, contractele sunt: cu titlu oneros și cu titlu gratuit. Contractele cu titlu gratuit sunt acele contracte prin care una dintre părți urmărește să procure celeilalte un beneficiu, fără însă să urmărească vreo remunerație. Contractele cu titlu oneros sunt cele în care fiecare parte contractantă urmărește să își procure un avantaj în schimbul obligațiilor asumate. Acestea din urmă mai suferă o clasificare, putând fi contracte comutative sau contracte aleatorii. Contractele comutative sunt cele în care la momentul încheierii, existența drepturilor și obligațiilor părților este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă. Contractele aleatorii, conform art.1173 alin.2 C.civ. sunt cele care „prin natura lor sau prin voința părților, oferă cel puțin uneia dintre părți șansa unui câștig și o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor și incert ”.

c) După forma cerută ad validitatem, contractele pot fi consensuale și solemne. Contractele consensuale cele care se încheie prin simplul acord de voință al părților, nefiind cerută vreo anumită formă. Contractele solemne sunt cele a căror validitate depinde de indeplinirea unor formalități prevăzute de legiuitor. Noul cod civil include în clasificarea contracterlor după modul de formare și contractul real, contractul fiind real atunci când, pentru validitatea sa este necesară remiterea bunului.

d) După modul în care sunt exprimate voințele contractante, distingem intre: contracte negociate, contracte de adeziune, contracte-cadru și contracte obligatorii.

Contractele negociate sunt acele contracte în care părțile contractante stabilesc conținutul si clauzele de comun acord.

Contractele de adeziune ne sunt prezentate în art.1175 C.civ. ca fiind acele contracte ale căror clauze „ sunt impuse ori sunt redactate de una din părți, pentru aceasta sau ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare”.

Contractele-cadru ne este definit de Codul civil în cadrul art.1176 alin.1, fiind „acrodul prin care părțile convin să negocieze, să încheie sau să mențină raporturi contractuale ale căror elemente esențiale sunt determinate de acesta”.

Contractele obligatorii sunt acele contracte a căror încheiere este impusă de lege.

e) După nominalizarea sau nenominalizarea de către legiuitor distingem între contracte numite și contracte nenumite.

Contractele numite sunt cele prevazute și reglementate în cadrul Codului civil și al altor acte normative.

Contractele nenumite sunt cele pe care legiuitorul nu le-a nominalizat ca tipuri de contracte distincte, acestea fiind creația exclusivă a părților sau a practicii judiciare.

f) După efectele lor, contractele pot fi împărțite în contracte constitutive de drepturi , contracte translative de drepturi și contracte declarative de drepturi.

Contractele constitutive de drepturi sunt acele contracte ce creează raporturi juridice ce au în conținutul lor drepturi și obligații noi.

Contractele translative de drepturi sunt acele contracte ce transferă un drept dintr-un patrimoniu în altul.

Contractele declarative de drepturi sunt contractele cu ajutorul cărora se consolidează și definitivează drepturi deja existent.

g) După corelația existentă între ele, contractele sunt principale și accesorii.

Contractele principale sunt cele care nu depind de alte contracte, ele având o existență de sine stătătoare.

Contractele accesorii sunt cele care depind de existența altor contracte, acestea neavând o existență de sine stătătoare.

h) Un ultim criteriu de clasificare al contractelor este durata executării, contractele fiind impărțite în contracte cu executare imediată și cu executare seccesivă.

Contractele cu executare imediată, numite și instantanee își produc efectele într-un singur moment. În cazul în care părțile doresc pot conveni ca un contract cu executare dintr-o dată să capete o executare succesivă.

Contractele cu executare succesivă se execută treptat, durata executării fiind esentială.

SUBCAPITOLUL I.III. Încheierea contractului.

Încheierea contractului, moementul încheierii corespunde momentului realizării acordului de voințe. Contractul este defapt rezultatul transformării simplei înțelegeri dintre persoane prin intermediul acordului de voințe realizat cu respectare condițiilor impuse de lege. Acest moment al transformării acordului de voințe prezintă interes prin prisma faptului că acesta capătă forma sa juridică, formă ce produce obligații.

Din momentul încheierii, contractul produce efecte juridice, asftel, simplul angajament devenind obligație, relația socială transformându-se în raport juridic iar persoanele dobândesc calitatea de părția contractante.

Formarea contractului din prisma realizării acordului de voințe poate fi complexă și de durată, necesitând purtarea unor tratative, realizarea unor contracte cadru și antecontracte.

Contractul cadru ne este definit de Codul Civil în cadrul art.1176 alin.1 ca fiind „ acordul prin care părțile convin să negocieze, să încheie sau să mențină raporturi contractuale ale căror elemente esențiale sunt determinate de acesta”. Prin intermediul acestui contract, părțile definesc și stabilesc principalele reguli si condiții care vor guverna încheierea unor contracte viitoare.

Antecontractele, cunoscute în doctrină și sub denumirea de contracte preparatorii sunt acele contracte provizorii care premerg contractului definitiv. Cele mai cunoscute forme de antecontracte sunt:

a) Acordul de principiu. Pirn intermediul acestui tip de antecontract părțile se pun de acord asupra unui număr de aspecte.

b) Pactul de preferință. Acesta creează în persoana uneia dintre părțile contractante obligația ca în cazul în care se hotărăște să vândă un lucru, să facă mai întâi o ofertă celeilalte părți în codnițiile deja propuse terților, astfel, beneficiarul având un drept de preemțiune la încheierea contractului preconizat.

c) Pactul de opțiune, acesta fiind un contract unilateral prin care una dintre părți se obligă să încheie un alt contract, în condițiile determinate și într-un anumit termen, beneficiarul promisiunii având un drept de opțiune.
racte ce transferă un drept dintr-un patrimoniu în altul.

Contractele declarative de drepturi sunt contractele cu ajutorul cărora se consolidează și definitivează drepturi deja existent.

g) După corelația existentă între ele, contractele sunt principale și accesorii.

Contractele principale sunt cele care nu depind de alte contracte, ele având o existență de sine stătătoare.

Contractele accesorii sunt cele care depind de existența altor contracte, acestea neavând o existență de sine stătătoare.

h) Un ultim criteriu de clasificare al contractelor este durata executării, contractele fiind impărțite în contracte cu executare imediată și cu executare seccesivă.

Contractele cu executare imediată, numite și instantanee își produc efectele într-un singur moment. În cazul în care părțile doresc pot conveni ca un contract cu executare dintr-o dată să capete o executare succesivă.

Contractele cu executare succesivă se execută treptat, durata executării fiind esentială.

SUBCAPITOLUL I.III. Încheierea contractului.

Încheierea contractului, moementul încheierii corespunde momentului realizării acordului de voințe. Contractul este defapt rezultatul transformării simplei înțelegeri dintre persoane prin intermediul acordului de voințe realizat cu respectare condițiilor impuse de lege. Acest moment al transformării acordului de voințe prezintă interes prin prisma faptului că acesta capătă forma sa juridică, formă ce produce obligații.

Din momentul încheierii, contractul produce efecte juridice, asftel, simplul angajament devenind obligație, relația socială transformându-se în raport juridic iar persoanele dobândesc calitatea de părția contractante.

Formarea contractului din prisma realizării acordului de voințe poate fi complexă și de durată, necesitând purtarea unor tratative, realizarea unor contracte cadru și antecontracte.

Contractul cadru ne este definit de Codul Civil în cadrul art.1176 alin.1 ca fiind „ acordul prin care părțile convin să negocieze, să încheie sau să mențină raporturi contractuale ale căror elemente esențiale sunt determinate de acesta”. Prin intermediul acestui contract, părțile definesc și stabilesc principalele reguli si condiții care vor guverna încheierea unor contracte viitoare.

Antecontractele, cunoscute în doctrină și sub denumirea de contracte preparatorii sunt acele contracte provizorii care premerg contractului definitiv. Cele mai cunoscute forme de antecontracte sunt:

a) Acordul de principiu. Pirn intermediul acestui tip de antecontract părțile se pun de acord asupra unui număr de aspecte.

b) Pactul de preferință. Acesta creează în persoana uneia dintre părțile contractante obligația ca în cazul în care se hotărăște să vândă un lucru, să facă mai întâi o ofertă celeilalte părți în codnițiile deja propuse terților, astfel, beneficiarul având un drept de preemțiune la încheierea contractului preconizat.

c) Pactul de opțiune, acesta fiind un contract unilateral prin care una dintre părți se obligă să încheie un alt contract, în condițiile determinate și într-un anumit termen, beneficiarul promisiunii având un drept de opțiune.

d) Promisiunea bilaterală, este un contract în cadrul căruia părțile se obligă reciproc la încheierea unui alt contract.

SUBCAPITOLUL I.IV. Efectele contractului.

Din momentul în care contractul a fost încheiat, acesta își produce propriile consecințe juridice, aceste consecințe fiind defapt efectele contractului. În doctrină, efectele juridice sunt de regulă confundate cu cauza contractului. Din acest motiv, pentru a evita această confuzie, actul juridic este definit drept „o manifestare de voință făcută cu scopul de a produce efecte juridice”.

Ca efect principal al contractului, părțile intră în raporturi juridice. Obligația civilă este alcătuită din doua laturi inseparabile: pe de o parte latura activă, reprezentată de persoana creditorului, iar cealaltă parte, latura pasivă, reprezentată de debitor și datoria ce-i incumbă.

SECȚIUNEA I. Efectele între părți.

SUBSECȚIUNEA I.I. Forța obligatorie.

Conform art. 1270 C.Civ. dreptul contractului se bazează pe două principii fundamentale: forța obligatorie și modificarea sau încetarea contractului.

În ceea ce privește forța obligatorie pentru părți, trebuie să avem în vedere două aspecte, pe de o parte faptul că, contractul generează efecte între părțile semnatare, în sensul nașterii unui raport obligațional de la creditor la debitor și în contractele sinalagmatice ambele părți putând avea și o calitate și cealaltă, iar pe de altă parte, efectul contractului de a constitui un drept real sau de a da naștere unei obligații reale sau de a opera transferul unui drept real sau personal.

Modificarea sau încetarea contractului, după cum spune și legiuitorul se poate face prin două modalități: fie prin acordul părților, fie din cauze autorizate de lege. Părțile pot modifica printr-un nou acord clauzele contractului încheiat anterior, în raport de de importanța schimbărilor putându-se imagina atât o amendarea a unor clauze, cât și o încheiere a unui nou contract. Revocarea contractului este un act simetric cu încheierea și necesită acordul expres sau tacit al pârților, aceasta putând fi și efectul unei cauze autorizate de lege.

SUBSECȚIUNEA I.II. Impreviziunea.

Părțile contractuale trebuie să își execute obligațiile chiar dacă executarea acestora a devenit mai oneroasă, fapt datorat fie creșterii costurilor executării propriei obligații, fie datorită scăderii valorii contraprestației.

În cazul în care executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației, instanța poate fie să dispună adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor, fie să hotărască încetarea contractului, la momentul și în condițiile pe care le stabilește. Aceste soluții pot fi impuse însă numai dacă sunt îndeplinite condițiile precizare la art. 1272 alin(3):

a) schimbarea împrejurărilor să fi intervenit după încheierea contractului;

b) schimbarea împrejurărilor precum și întinderea acesteia să nu fi fost cunoscute și să nu fi existat posibilitatea de a putea fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;

c) debitorul să nu-și fi asumat riscul schimbării împrejurărilor;

d) debitorul să fi încercat, într-un termen rezonabil și cu bună-cedință, negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului.

SUBSECȚIUNEA I.III. Constituirea și transferul drepturilor reale.

Art. 1273 C. Civ. face referire la la transmiterea drepturilor reale prin simplul acord al voinței părților, chiar dacă bunurile nu au fost predate, însă obiectul contractului se referă la bunuri determinate. În cazul bunurilor care au fost individualizate, transmisiunea operează în același mod când bunurile ce formează obiectul contractului sunt bunuri de gen. Fructele bunului sau dreptului se cuvin dobânditorului de la data transferului proprietății bunului ori de la data cesiunii dreptului, dacă în contract nu s-a stipulat o clauză contrară.

Aceste norme legale nu împiedică aplicarea cu prioritate a dispozițiilor speciale în materie de carte funciară, precum și a dispozițiilor speciale aplicabile transferului unor categorii de bunuri mobile cu regim legal derogatoriu.

SUBSECȚIUNEA I.IV. Riscul în contractul translativ de proprietate.

Art. 1274 C.Civ. reglementează riscul în contractul translativ de proprietate din perspectiva pieirii fortuite a bunului. Cazul fortuit este un eveniment asimilat forței majore datorită imprevizibilității, irezistibilității și caracterului extern.

Dacă părțile nu au stipulat în mod contrar în contract, deși transferul dreptului real a operat conform art. 1273 alin.(1), cât timp bunul nu este și predat dobânditorului, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligației de predare. Dacă bunul piere fortuit, debitorul obligației de predare pierde dreptul al contraprestație, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie.

Ca excepție de la regulă, creditorul pus în întârziere, va prelua riscul pieirii fortuite a bunului și nu se va putea libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit și dacă obligația de predare ar fi fost executată la timp.

SECȚIUNEA II. Anticiparea contractului.

SUBSECȚIUNEA I.I. Pactul de opțiune.

Pactul de opțiune, conform art. 1278 C.Civ. reprezintă situația în care părțile convin ca una dintre ele sărămână legată de popria declarație de voință, iar cealaltă să o poată accepta sau refuza

Prin pactul de opțiune promitentul se obligă ca, în baza propriei declarații să încheie contractul propriu-zis numai cu beneficiarul pactului, acesta din urmă având dreptul de accepta sau refuza declarația celuilalt. Termenul acceptării este stabilit de către părți, iar în caz contrar, acesta va fi stabilit de instanță de judecată învestită în acest sens printr-o cerere de ordonanță președențială.

Pactul de opțiune trebuie să conțină toate elementele viitorului contract, astfel încât, prin simpla acceptare din partea beneficiarului opțiunii contractul să se considere încheiat. Atât pactul de opțiune cât și declarația de acceptare trebuie să îndeplinească și condiția de validitate a formei prevăzute de lege pentru contractul pe care părțile convin să îl încheie.

SUBSECȚIUNEA I.II. Promisiunea de a contracta.

Promisiunea unilaterală trebuie să conțină toate clauzele viitorului contract promis, care sunt indispensabile pentru a se putea executa promisiunea, inclusiv prin executare silită. Contractul ce conține această promisiune are la bază promisiunea promitentului și soarta lui depinde de opțiunea beneficiarului.

În cazul în care promisiunea nu se onorează, beneficiarul are posibilitatea de a alege între a primi daune-interese, caz în care contractul nu se mai încheie și de a opta pentru perfectarea forțată a contractului prin hotărâre judecătorească, caz în care se cere instanței pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, cu cndiția ca natura contractului să permită înlocuirea cotractului cu hotărârea judecătorească.

Anterior deciziei de a înlocui contractul cu o hotărâre judecătorească, instanța are obligația de a verifica dacă retragerea promisiunii pentru care nu a fost determinată durata acceptării s-a efectuat prin notificare către beneficiarul promisiunii mai înainte ca acesta să își fi manifestat voința de acceptare a promisiunii, caz în care nu este posibilă pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract.

SECȚIUNEA III. Efectele față de terți

Art. 1280 C.Civ. consacră principiul relativității efectelor contractului, astfel, dacă legea nu prevede altfel, contractul produce efecte numai față de părțile care l-au încheiat, contractul neputând să profite și nici să lezeze interesele altor persoane.

O situație de extindere a efectelor contractului este cesiunea de contract, cesionarul dobândind calitatea de parte și totodată, drepturile și obligațiile cedentului.

Nu numai părțile pot opune terțelor persoane situația născută din contract, ci aceeași posibilitate o au și terțele persoane interesate. Neexecutarea unei obligații contractuae poate reprezenta o culpă delictuală, pentru că terții, nefiind părți contractuale pot invoca numai răspunderea extracontractuală, răspunderea civilă delictuală. Terții nu pot influența drepturile și obligațiile părților din contract, dar se pot prevala de efectele contractului, această prevalare neimpicând și dreptul de a cere executarea contractului, cu excepția acțiunii oblice și a altor cazuri prevăzute de lege.

În ceea ce privește transmisiunea drepturilor și obligațiilor către succesori, în cazul decesului uneia dintre părți, înainte de epuizarea efectelor contractului, vor succede moștenitorii universali sau cu titlu universal, dacă nu rezultă altfel din convenția părților.

SECȚIUNEA IV. Promisiunea faptei altuia.

Excepție a principiului relativității efectelor contractului, întâlnită și sub denumirea de convenția de porte-fort, promisiunea faptei altuia este un contract prin care o persoană se obligă să determine pe o persoană terță să-și asume un anumit angajament în folosul creditorului din contract.

Conform art. 1283 C.Civ. cel care se angajează să determine un terț să încheie sau sș ratifice un act are obligația de a repara prejudiciul cauzat în situația în care terțul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat și ca fideiusor, dacă terțul nu execută prestația promisă. Drept excepție, promitentul nu răspunde dacă asigură executarea obligației terțului, fără a se produce vreun prejudiciu creditorului.

Intenția promitentului de a se angaja personal nu se prezumă, fiind nevoie ca aceasta să reiasă neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care acesta a fost încheiat.

SECȚIUNEA V. Stipulația pentru altul.

Art. 1284 prevede faptul că oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul unui terț, prin efectul stipulației, beneficiarul dobândind dreptul de a cere direct promitentului executarea prestației.

Contractul în favoarea unei terțe persoane este un contract ce dă un drept unei persoane ce este nici parte și nici reprezentant. Beneficiarul stipulației trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil la data încheierii stipulației, să existe în momentul în care promitentul trebuie să își execute obligația și să accepte stipulația.

Stipulația poate fi acceptată și după decesul stipulantului sau al prmomitentului. Aceasta poate fi și revocată atât timp cât acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant sau la promitent. Stipulația nu poate fi revocată decât de către stipulant, el fiind singurul în măsură să facă acest demers, creditorii sau moștenitorii săi neputând să o facă.

SECȚIUNEA VI. Simulația.

Simulația este o operațiune juridică, prin intermediul căreia, folosindu-ne de un act juridic public, aparent, denumit și simulat, creăm o altă situație juridică decât cea stabilită printr-un act juridic ascuns, secret dar adevărat, cu precizarea că este necesar ca actul ascuns să fie încheiat concomitent sau anterior încheierii actului public.

Practic este vorba despre realizarea în același timp a două operații juridice, una dintre ele reală, iar cealaltă fictivă. Simulația poate fi realizată fie prin realizarea unui contract fictiv, prin deghizarea sau prin interpunere de persoane.

Inopozabilitatea față de terții de bună-credință a tot ceea ce cuprinde actul secret reprezintă efectul princial al simulației, astfel contractul producând efecte numai între părți și între succesorii lor universali sau cu titlu universal în cazul în care nu rezultă altfel din natura contractului.

SUBCAPITOLUL I.V. Cesiunea și încetarea contractului.

Prin intermediul cesiunii contractului, una din părți își cedează locul pe care îl ocupă în cadrul raportului juridic constituit în timpul derulării contractului, unui terț. Conform art. 1315 C.Civ. ce definește cesiunea ca fiind situația în care „o parte poate să își substituie un terț în raporturile născute dintr-un contract numai dacă prestațiile nu au fost încă integral executate, iar cealaltă parte consimte la aceasta”, putem concluziona prin a spune că sub condiție de validitate, acordul părții cedate este cerut pentru încheierea valabilă a cesiunii contractului.

În cadrul raportului de cesiune a contractului distingem trei subiecte: cedatul, cedentul și cesionarul. Obiectul cesiunii îl formează întotdeauna drepturile împreună cu obligațiile contractuale ale cedentului. O altă condiție este legată de simetria actelor, mai exact, cesiunea contractului și acceptarea acesteia de către contractantul cedat, atunci când aceasta este dată printr-un act separat trebuie să fie încheiate în forma cerută de lege pentru validitatea contractului cedat.

Eliberarea cedentului de obligațiile sale față de contractantul cedat intervine conform art.1318 C.Civ. nu cum am fi putut crede, în momentul încheierii contractului de cesiune, ci din momentul în care substituirea își produce efectele.

Cât privește încetarea contractului, aceasta intervine în condițiile legii, conform art. 1321 C.Civ. în urma executării, în urma acordului de voință al părților, prin denunțare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau după caz neîndeplinirea condiției, precum și din orice alte cauze prevăzute de lege.

Odată cu încetarea contractului, obligațiile părților sunt înlăturate, ele putând fi însă obligate la repararea prejudiciilor cauzate și după caz restituirea în natură sau prin echivalent a prestațiilor primite în urma încheierii contractului.

SUBCAPITOLUL I.VI. Nulitatea contractului.

Nulitatea vine ca o sancțiune aplicabilă în cazul în care contractul a fost numai aparent încheiat, deși nu îndeplinea condițiile esențiale de validitate cerute de lege.

Nulitate și validitatea contractului sunt două chestiuni care intră în conflict, una excluzând-o pe cealaltă. Așadar, validitatea consfințește încheierea contractului atunci când manifestarea voințelor concordante îndeplinește condițiile legale, pe când, opusul acesteia, nulitatea, desființează contractul readucându-l la stadiul anterior, de simplă manifestarea de voințe.

Doctrina clasifică nulitatea în principal după două criterii, cel al interesului ocrotit și cel al întinderii efectelor sale.

În ceea ce privește clasificarea din din punct de vedere al interesului ocrotit, avem două forme și anume: nulitatea absolută, nulitate ce sancționează încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general și nulitatea relativă, nulitatea ce sancționează încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular.

Cât privește nulitatea absolută, aceasta poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție, contractul lovit de nulitate absolută nefiind susceptibil de confirmare decât în caurile prevăzute de lege.

Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acțiune numai în termenul de prescripție stabilit de lege, ca excepție, conform art. 1249 C.Civ. „partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar și după împlinirea termenului de prescripție a dreptului la acțiunea în anulare”. Contractul lovit de nulitatea relativă este susceptibil de confirmare, confirmarea fiind reprezentată de voința de a renunța la dreptul de a invoca nulitatea.

Clasificare ținând cont de întinderea efectelor nulității, împarte nulitatea în totală sau parțială. Nulitatea totală desființează contractul în integralitatea. Așadar, clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri și care sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său, dar numai dacă sunt, prin natura lor, esențiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat. Pe de altă parte, nulitatea parțială desființează parțial contractul, numai acele cauze contrare ordinii publice sau bunelor moravuri, considerate neesențiale pentru existența actului juridic, astfel contractul putând îmbrăca o formă mai restrânsă, în limitele clauzelor care au respectat condițiile de validitate.

Pentru a putea opera, nulitatea trebuie să fie constatată de părți, pe cale amiabilă, ori de către instanța de judecată, astfel se consideră că, întotdeauna, actul juridic se consideră a fi valabil încheiat până la declararea nulității.

SUBCAPITOLUL I.VII. Interpretarea si calificarea contractului.

SECȚIUNEA I. Interpretarea contractelor.

Interpretarea contractelor reprezintă mai bine spus interpretarea clauzelor contractuale, încercarea de determinare a înțelesului acestora prin cercetarea pe de o parte a voințe declarate, iar pe de altă parte, în strânsă legătura a voinței interne, voința reală. Dreptul național consacră metoda interpretării subiective a contractelor, astfel, inclusiv interpretarea clauzelor se va face numai în raport de voința internă, reală.

Conform art. 1267 C.Civ. „clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului.”

După cum reiese din textul art. 1268 C.Civ. legiuitorul stabilește o serie de reguli de interpretare a clzuzelor îndoielnice, acestea interpretându-se în sensul ce se potrivește cel mai bine naturii și obiectului contractului. Clauzele îndoielnice se interpretează ținând seama printre altele de natura contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de către părți, de sensul atribuit în general clauzelor și expresiilor în domeniu și de uzanțe. Pe de altă parte, acestea se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar produce nici un efect.

O altă regulă este aceea că, contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părțile și-au propus să contracteze, indiferent de cât de generali ar fi termenii folosiți.

Conform art. 1269 C.Civ. „dacă după aplicarea regulilor interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă”.

SECȚIUNEA II. Calificarea contractelor.

Calificarea contractelor presupune determinarea de manieră abstractă a elementelor juridice caracteristice ale unui tip de contract. Calificarea unui contract nu poate fi niciodată cumulativă, el poate, însă, să aparțină unui tip dat în raport cu anumite reguli.

O situație mai diversificată este rezultatul unor multiple combinații care privesc raporturile între profesioniști. În acest caz, calificarea comportă o clasificare, aceasta putând fi:

a) Distributivă, ceea ce înseamnă că traduce relativitatea dreptului contractelor speciale. Distrbuția poate fi făcută în două feluri, fie în același moment, fiecare dintre elementele unui contract presupune că părțile sau legea au dorit-o, fie succesiv când nașterea contractului se schimbă în cursul executării, regimul juridic al contractului variază în funcție de momentele vieții contractuale;

b) Inexactă, aceasta trebuind să traducă voința reală a părțilorcontractuale. Aceasta este inexactă fie din cauza părților care au calificat în mod inexact contractul în sensul că numele acestuia nu reflectă conținutul acestuia, fie din cauza judecătorilor, fie din cauza legiuitorului atunci când legea oferă o calificare inexactă.

c) Exclusivă, aceasta din urmă făcând referire la situația în care, un contract este complex, el neavând decât o singură natură.

CAPITOLUL II- Contractul de vânzare-cumpărare. Noțiuni introductive.

SUBCAPITOLUL II.I. Definirea contractului de vânzare-cumpărare.

Codul Civil, în cadrul art. 1650 ne oferă o definiție a contractului de vânzare foarte precisă, lăsându-ne să înțelegem că, vânzarea reprezintă contractul prin care vânzătorul transmite sau după caz se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul este obligat să îl plătească, putându-se de asemenea transmite pe lângă propietatea unui bun și un dezmembrământ al dreptului de propietate sau orice alt drept.

O definiție doctrinară a acestui tip de contract ar putea cataloga contractul de vânzare ca fiind acel tip de contract prin intermediul căruia partea care înstrăinează un drept patrimonial, real sau de creanță, ori drepturile incluse într-o universalitate juridică sau de fapt, numită vânzător, îi transmite celeilalte părți, numită cumpărător, în schimbul unei sume de bani, numită preț, toate sau numai o parte din atributele pe care le conferă, potrivit legii dreptul vândut. Definiția legală citată este suficient de relevantă pentru a putea califica un anumit contract civil ca fiind unul de vânzare , deoarece indică părțile unui astfel de contract, acestea fiind reprezentate de către vânzător și cumpărător, efectul său principal și anume transmiterea proprietății asupra unui bun ori, după caz asumarea promisiunii de a transmite în viitor propretatea ori oricare dezmembrământ al dreptului de proprietate. Transmiterea drepturilor care fac obiectul contractului de vânzare se face în toate situațiile cu titlu oneros.

Literatura de specialitate pune în atenție spre a nu se confunda operațiunea juridică a cesiunii unor drepturi cu aceea a vânzării unor drepturi, deoarece cesiunea, ca modalitate de transmitere a unui anumit drept de la o persoană la alta, are în vedere întotdeauna un drept sau bun incorporal, cum ar fi o creanță, un drept de autor etc. astfel că, atunci când cesiunea unui drept se face cu titlu oneros, în schimbul unui preț, aceasta trebuie calificată ca fiind o specie a vânzării, având un obiect special.

SUBCAPITOLUL II.II. Evoluția contractelor speciale

În dreptul roman, în epoca clasică, spre deosebire de dreptul actual, simplul acord de voințe nu dădea naștere la obligții. Doar contractele numite, printre care și contractul de vânzare erau izvor de obligații, fiind înzestrate cu acțiuni.

În Evul Mediu, treptat, sub influența canoniștilor, care au promovat respectare cuvântului dat, s-a impus principiul concretizat în adagiul pacta sunt servanda, iar de aici nu a mai fost decât un pas până la recunoașterea de către autorii Codului civil francez, iar apoi de toate codurile de inspirație napoleoniană, inclusiv de Codul civil român, a validității și obligativității oricărui acord de voințe, cu condiția de a nu contraveni ordinii publice și bunelor moravuri. Astfel s-a conturat principiul consensualismului, simplul acord de voințe între două sau mai multe persoane devenind obligatoriu din punct de vedere juridic, chiar dacă nu se înscrie într-o categorie predeterminată, forma realizării acestuia fiind, cu unele excepții, indiferentă.

SUBCAPITOLUL II.III. Formele dreptului de proprietate comună.

SECȚIUNEA I. Proprietatea comună obișnuită.

Proprietatea comună se caracterizează prin pluralitatea titularilor drepturilor și are două forme: proprietatea pe cote-părți și devălmășia, după cum se poate prezenta ca o coproprietate având în vedere faptul că dreptul de proprietate este exercitat în comun, coproprietate fie ea obișnuită sau forțată. Coproprietatea obișnuită este caracterizată prin faptul că fiecare coproprietar deține o cotă-parte din drept pe care îl poate exercita în mod liber, cotele fiind egale până la proba contrară.

Ținând cont de cota deținută de fiecare se va face și repartizarea folosului bunului, precum și sarcinilor acestuia, fructele cuvenindu-se tuturor coproprietarilor, bineînțeles proporțional cu cota din drept aferentă fiecăruia dintre ei. În situația în care prin acțiunile sale nu aduce atingere drepturilor celorlalți coproprietari și nu schimbă destinația bunului, fiecare dintre coproprietari poate folosi bunul comun după cum crede de cuviință. În caz contart, acesta poate fi obligat la plata de despăgubiri.

Cât privește cazul în care un coproprietar suportă singur anumite cheltuieli pentru producție sua fructificare, este îndreptățit să ceară celorlalți rambursarea în raport de cota fiecăruia. Folosirea bunului este stabilită de comun acord de către coproprietari, iar în cazul în care nu se înțeleg, poate fi stabilită prin hotărâre judecătorească.

În privința actelor de conservare ce privesc bunul comun, oricare dintre coproprietari le poate face fără a fi ținut să ceară acordul celorlalți, spre deosebire de cazul actelor administrare, caz în care este necesar acordul coproprietarilor ce dețin majoritatea cotelor-părți. De asemenea, nu se pot încheia acte de dispoziție cu privire la bunul comun fără acordul tuturor părților.

SECȚIUNEA II. Proprietatea comună forțată.

Regimul juridic general al proprietății forțate este de bun simț, fiecare proprietar folosind bunul după dorința sa, cu singura condiție, de a respecta destinația bunului și de a permite ca și ceilalți coproprietari să procedeze în aceeași manieră. Acest tip de coproprietate are la bază înțelegerea rostului ei, deci singura soluție rămâne aceea de a conviețui pașnic. În cazul în care bunul este accesoriu față de altul principal, prerogativa dispoziție este indisolubil legată de ambele și nu poate fi exercitată numai separat.

Art. 646 C.Civ. prezintă cazurile de coproprietate forțată ca fiind următoarele:

a) spațiile destinate întrebuințării locuințelor dintr-o clădire;

b) zidul, șanțul și orice altă despărțitură între două fonduri, dacă din titlul de proprietate nu reiese contrar;

c) bunuri mobile sau imobile asupra cărora mai multe persoane exercită succesiv și repetitiv atributul folosinței specific dreptului de proprietate, în intervale de timp determinate, fie ele egale sau inegale;

d) bunurile ce sunt considerate a fi amintiri de familie, ce au aparținut membrilor și stau mărturie istoriri acesteia;

e) bunurile comune necesare sau utile pentru folosirea a două imobile vecine, situate pe linia de hotar între acestea, cum ar fi fântânile, drumurile, izvoarele;

f) bunurile comune afectate utilizării a două sau mai multor fonduri, cum ar fi o centrală termică sau alte instalații care deservesc două sau mai multe clădiri, un drum comun într-un cartier de locuințe sau alte asemenea bunuri;

g) orice alt bun comun prevăzut de lege.

SECȚIUNEA III. Proprietatea comună în devălmășie.

Textul art. 667 C.Civ. ne spune faptul că, atunci când prin efectul legii, sau în temeiul unui act juridic, dreptul de proprietate aparține concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre acestea să fie titularul unei cote-părți determinate din dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor comune, avem proprietate comună în devălmășie.

SECȚIUNEA IV. Proprietatea periodică.

Conform art. 687, proprietatea periodică este întâlnită atunci când, fără o reglementare specială, mai multe persoane exercită succesiv și cu caracter repetitiv prerogativa folosinței aparținând dreptului de propietate asupra unui bun mobil sau imobil în intervale de timp deterinate egale sau inegale.

SUBCAPITOLUL II.IV. Dezmembrămintele dreptului de proprietate.

SECȚIUNEA I. Superficia.

Superificia își găsește reglementarea în cadrul art. 693 C.Civ., textul acestui articol lăsându-ne să înțeleg că superficia constă în dreptul de a avea sau de a edifica o construcție pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, superficiarul dobândind dreptul de folosință asupra construcției în temeiul unui act juridic ori prin uzucapiune sau alt mod de dobândire prevăzut de lege. Dispozițiile de carte funciară sunt aplicabile și superficiei.

Superficia poate fi creată și prin actul juridic care s-a transmis de către proprietarul întregului fond numai construcția, această modalitate fiind una directă, sau a transmis separat, către două persoane, uneia terenul și alteia construcția, această din urma modalitate fiind una indirectă. Dacă s-a construit pe terenul altuia, înscrierea superficiei se poate efectua pe baza renunțării proprietarului terenului la dreptul de a invoca accesiunea în favoarea constructorului, dar se mai poate înscrie și în favoarea unui terț pe baza cesiunii dreptului de a invoca accesiunea.

Dreptul de superficie se exercită în limitele și condițiile actului constitutiv, în cazul în care nu s-a convenit altfel, limitele fiind acele ale suprafeței terenului pe care se va construi, precum și suprafața aferentă construcției și suprafața necesară exploatării construcției edificate. Drepttul de superficie se exercită în mod liber de către titular și dreptul de folosință asupra terenului poate fi înstrăinat sau poate fi grevat cu ipotecă numai deodată cu dreptul de proprietate asupra construcției, dat fiind faptul că terenul și construcția numai împreună formează o situație de superficie, nu și dacă se iau în considerare separat.

Dacă în exercitare dreptului de superficie, titularul dreptului este împiedicat de oricine, inclusiv , inclusiv de proprietarul terenului, acesta poate utiliza în apărarea sa acțiunea confesorie de superficie care este imprescriptibilă.

„Există două posibilități de reglementare a obligației titularului dreptului de superficie față de propriearul terenului: superficia poate naște obligația titularului dreptului de a plăti o sumă lunară egală cu chiria aferentă acelui teren, stabilită pe piața liberă, cu luarea în considerare a naturii terenului, a destinației construcției și a particularităților terenului și orice alte criterii utile.”

Textul art. 698 C.Civ. stabilește modalitățile de stingere a superficiei, prezentțnd următoarele situații:

a) la expirarea termenului pentru care s-a constituit dreptul de superficie;

b) consolidarea, când atât terenul, cât și construcția au același proprietar;

c) la pieirea construcție, în cazul în care există o stipulație expresă în acest sens.

În ceea ce privește primul caz prevărut de art. 698 C.Civ., la expirarea termenului pentru care s-a constituit dreptul de superficie, trebuie precizate două aspecte, pe de o parte, faptul că durata maximă pentru care poate fi constituit acest drept este de 99 de ani cu posibilitatea de reînnoire, iar pe de altă parte faptul că în cazul în care nu s-a prevăzut altfel la constituirea superficiei, atunci când expiră termenul, proprietarul terenului devine și proprietarul construcției, acesta având obligația de a plăti proprietarului construcției valoarea de circulație aferentă, calculată la data expirării termenului.

În cazul în care, mai întâi s-a constituit dreptul de superficie și apoi s-a edificat construcția, iar valoarea acesteia este cel puțin egală sau chiar mai mare decât valoarea terenului, proprietarul terenului îl poate obliga pe proprietarul construcției să cumpere terenul la valoarea de circulație pe care ar fi avut-o terenul dacă nu ar fi existat construcția. În caz de refuz al constructorului de a cumpăra terenul, proprietarul terenului îl obligă să elibereze terenul ridicând construcția, repunând terenul în situația anterioară.

SECȚIUNEA II. Uzufructul.

Uzufructul este definit de textul art. 703 C.Civ. ca fiind dreptul de a folosi bunul unei alte persoane și de a culege fructele aferente acelui bun, la fel ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanța.

Constituirea uzufructului poate fi realizată fie prin act juridic, fie prin uzucapiune ori prin alt mod legal și compatibil cu regimul cărții funciare. La fel ca și în cazul superficiei, dreptul de uzufruct poate fi apărat printr-o acțiune confesorie, acțiunea confesorie de uzufruct.

Pot face obiectul dreptului de uzufruct orice bunuri, fie ele mobile sau imobile, corporale sua incorporale, inclusiv masele patrimoniale și universalitățile de fapt, cum sunt fondurile de comerț. Uzufructul nu se referaă doar exclusiv la bunul care face obiectul dreptului, acesta întinzându-se asupra accesoriilor bunului principal și în general asupra oricărui bun care se unește cu cel principal sau se încorporează în acesta.

Durata maximă pentru care poate fi constituit dreptul de uzufruct este egală cu durata vieții uzufructuarului persoană fizică, iar în ceea ce privește persoanele juridice, durata maximă de constituire este de 30 de ani.

Textul art.746 C.Civ. reglementează cazurile de stingere a uzufructului. Acesta se stinge pe cale principală prin:

a) moartea uzufructuarului ori, după caz, încetarea personalității juridice;

b) ajungerea la termen;

c) consolidare, atunci când calitatea de uzufructuar și de nud proprietar se întrunesc în aceeași persoană;

d) renunțarea la uzufruct;

e) neuzul timp de 10 ani sau, după caz, timp de 2 ani în cazul uzufructului unei creanțe.

Uzufructul poate înceta și la cererea nudului proprietar atunci când uzufructuarul abuzează de folosința bunului, aduce stricăciuni acestuia ori îl lasă să se degradeze.

Un alt caz de stingere a uzufructului este acela în care bunul a fost distrus în întregime, cu precizarea că, în cazul unei distrugei parțiale, uzufructul continuă asupra părții rămase. În ambele cazuri, uzufructul va continua în vederea despăgubirii plătita de terț sau după caz a indemnizației de asigurare, dacă aceasta nu este folosită pentru repararea bunului.

SECȚIUNEA III. Uzul și abitația.

Dreptul de uz este dezmembrământul dreptului de propietate ce conferă titularului său dreptul de a folosi obiectul asupra căruia este constituit exclusiv pentru nevoile proprii și ale familiei sale.

Dreptul de abitație reprezintă dezmembrământul dreptului de proprietate ce conferă titularului posibilitatea de folosire a locuinței numai pentru interesul propriu și al familie sale, acest drept extinzându-se și la familia titularului dreptului chiar dacă acesta era căsătorit și nu avea descendenți la data constituirii dezmembrământului.

Uzul și abitația se constituie în temeiul unui act juridic sau prin alte moduri prevăzute de lege. Având în vedere caracterul esențialmente personal al dreptului de uz, legea interzice conform art. 752 C.Civ. cedarea precum și închirierea sau arendarea bunului ce constituie obiectul acestui dezmembrământ, aceeași remarcă fiind valabilă și dreptului de abitație, acesta având la rândul lui un caracter personal asemănător.

Atât titularul dreptului de uz, cât și cel al dreptului de abitație dețin aceleași drepturi și sunt ținuți de aceleași obligații precum uzufrucuarul. În consecință, aceștia sunt datori să achite toate cheltuielile și să efectueze toate reparațiile la care este obligat și un uzufructuar.

SUBCAPITOLUL II.V. Reglementări specifice unor tipuri de vânzări.

Codul civil mai conține și alte reglementări specific unor tipuri de vânzări al căror efect translativ de proprietate nu este concomitent cu realizarea acordului de voințe.

SECȚIUNEA I. Vânzarea de bunuri viitoare.

Acest tip de vânzare are în vedere ipoteza în care, la data încheierii contractului, bunul nu există, deci concluzionăm prin a spune că la o astfel de vânzare, transferul proprietății va avea loc abia după ce bunul va lua ființă. Un bun poate fi considerat realizat abia la data la care acesta devine apt pentru a putea fi folosit conform destinației în vederea căreia a fost încheiat contractul.

În ceea ce privește bunurile de un gen limitat, care nu ar exista a data încheierii contractului, după cum spune și textul art. 1658 C.Civ. putem spune că în această situație, cumpărătorul dobândește proprietatea la momentul individualizării de către vânzător a bunurilor vândute. Trebuie avută în vedere și ipoteza în care, bunul sau genul limitat nu se realizează, astfel contractul neproducând efecte, devenind caduc cu excepția situației în care nerealizarea bunului sau a genului limitat se datorează vânzătorului, caz în care, deși contractul fiind caduc, vânzătorul va putea fi obligat la plata de daune-interese la cererea cumpărătorului.

În situația în care bunul viitor, sau chiar cel de gen limitat se va realiza doar parțial, cumpărătorul are posbilitatea de a cere rezoluțiunea contractului sau să mențină contractul dar cu reducerea corespunzătoare a prețului, toate acestea numai dacă cumpărătorul nu și-a asumat în mod expres riscul nerealizării bunului sau genului limitat, caz în care acesta este ținut să plătească prețul convenit.

SECȚIUNEA II. Vânzarea bunului pierit în întregime sau în parte.

Această variantă de vânzare are în vederesituația în care un bun individual determinat piere în întregime la momentul legării acordului de voință între persoane absente sau prezente. Într-un astfel de caz, ce pare a avea în vedere un caz de forță majora sau un caz fortuit, consecința juridică principală va fi aceea că nu se vor produce nici un fel de efecte, contractul devenind caduc.

În ceea ce privește situația în care bunul individual determinat a pierit doar în parte la momentul vânzării, dar cumpărătorul nu a cunoscut această împrejurare la acel moment, ci la un moment ulterior, acesta se află în poziția de a putea cere anularea vânzării sau menținerea acesteia dar cu reducerea corespunzătoare a prețului.

SECȚIUNEA III. Vânzarea în bloc.

Vânzarea în bloc face referire la vânzarea unor anumite cantități de bunuri de gen, individualizate, însă numai prin locul unde se află, stabilindu-se că se vând fie toate acele bunuri fie numai o parte din ele. Ceea ce caracterizează acest tip de vânzare este faptul că atât lucrul vândut cât și prețul sunt stabilite în momentul contractului, de aceea proprietatea este transferată la cumpărător cu toate consecințele ei, prin efectul consimțământului.

SECȚIUNEA IV. Vânzarea pe încercate.

Vânzarea pe încercate este acel tip de vânzare a cărei încheiere depinde de o condiție suspensivă, aceea de încercare a lucrului de către cumpărător, ceea ce înseamnă că nașterea propriu-zisă a vânzării depinde de rezultatul încercării, dacă bunul corespunde în mod obiectiv cerințelor calitative ale cumpărătorului.

Dacă după încercarea bunului cumpărătorul declară că îl acceptă, vânzarea se va considera perfectată cu efect retroactiv, de la data legării acordului de voințe. Părțile care au intenția de a încheia un astfel de contract de vânzare pot stabili un termen de încercare înlăuntrul căruia cel care dorește să cumpere este obligat să dea răspunsul fie el favorabil sau nu. În cazul în care nu a fost fixat nici un astfel de termen, condiția suspecsivă se consideră a fi îndeplinită dacă, după 30 de zile de la predarea bunului de către vânzător cumărătorului, cel din urmă nu declară că bunul nu ar fi corespunzător.

Din sfera bunurilor care ar putea face obiectul acestui tip de contract de vânzare fac parte: autoturismele, animalele, articolele de îmbrăcăminte, etc. părțile contractante având libertatea de a conveni chiar și asupra vânzării unui imobil în sensul de vânzare pe încercate.

SECȚIUNEA V. Vânzarea pe gustate.

Acest tip de vânzare este folosit la vânzarea alimentelor ce pot fi gustate, cum ar fi: vinul, uleiul, băuturile etc. Art. 1682 C.Civ. prevede faptul că „vânzarea sub rezerva ca bunul gust să corespundă gusturilor cumpărătorului se încheie numai dacă acesta a făcut cunoscut acordul său în termenul convenit ori statornicit prin uzanțe”.

În cazul în care un astfel de termen nu există se consideră că s-a dat acceptul de către cumpărător dacă, în interval de 30 de zile de la predarea bunului, acesta nu l-a declarat ca fiind necorespunzător. Pentru ipoteza în care bunul supus condiției gustării se află la cumpărător și acesta nu se pronunță în nici un fel la expirarea termenelor convenite ori stabilite de uzanțe sau de lege, după caz, se va considera zncheiată vânzarea la împlinirea termenului.

Trebuie însăși avut în vedere și cazul în care, după gustare, cumpărătorul declară că nu acceptă acel produs, caz în care, vânzarea nu se realizează, întrucât ea este inexistentă, pentru că este supusă unei condiții potestative simple a gustării, iar nu unei condiții suspensive, cum este în cazul vânzării pe încercate.

SECȚIUNEA VI. Vânzarea după greutate, număr sau măsură.

Obiectul acestei varietăți de vânzare îl constituie bunurile de gen care fac parte dintr-un lot determinar, fiind necesar ca pentru individualizarea cantității vândute din lot să se procedeze la cântărire, numărare sau măsurare.

Conform textului art. 1679 C.Civ. atunci când vânzarea are ca obiect bunuri de gen, inclusiv bunuri dintr-un gen limitat, proprietatea se transferă cumpărătorului la data individualizării acestora prin predare, numărare, ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului, tot din acest moment operând și transferul riscurilor pentru pieirea fortuită a lucrurilor de gen.

SECȚIUNEA VII. Vânzarea pe bază de model.

Putem vorbi desprea o astfel de varietate a contractului de vânzare, atunci când părțile contractante au convenit ca marfa ce face obiectul vânzării să fie conformă unei probe sau unei mostre, asupra căreia ele în prealabil au căzut de acord.

În ceea ce privește vânzarea pe bază de mostră, vânzătorul va fi descărcat de obligația sa de a preda bunul contractat în cazul în care acesta este conform mostrei date de el cumpărătorului. Sarcina probei conformității mărfii predate revine vânzătorului, ori de câte ori marfa vândută nu este conformă cu mostra, cumpărătorul având posibilitatea de a cere înlocuirea mărfii fie rezilierea contractului.

Conform textului art. 1680 C.Civ. momentul în care se produce transferul dreptului este acela al predării bunului.

SECȚIUNEA VIII. Vânzarea cu opțiune de răcsumpărare.

Conform art. 1758 C.Civ. vânzarea cu opțiune de răscumpărare este o vânzare afectată de condiția rezolutorie prin care vânzătorul își rezervă dreptul de a răscumpăra bunul sau dreptul transmis cumpărătorului.

Termenul maxim pentru care poate fi stipulată opțiunea de răscumpărare este de 5 ani, iar în cazul în care s-a stabilit un termen ce depășește maximul, va fi reus de drept la 5 ani. Binînțeles, exercitare opțiunii de răscumpărare poate fi făcută de vânzător numai cu restituirea cătrea cumpărător a cheltuielilor pentru ridicarea și transportul bunului, a cheltuielilor necesare, precum și a celor utile, însă în acest din urmă caz numai în limita sporului de valoare.

Vânzătorul care intenționează să exercite opțiunea de răscumpărare are obligația de a îl notifica pe cumpărător precum și pe orice subdobânditor căruia dreptul de opțiune îi este opozabil și față de care dorește să își exercite acest drept.

În cazul în care diferența dintre prețul răscumpărării și prețul plătit pentru vânzare depășește nivelul maxim stabilit de lege pentru dobâni, prețul răscumpărării va fi redus la prețul inițial plătit pentru vânzare.

Dacă vânzătorul nu își manifestă dorința de a exercita opțiunea de răscumpărare în termenul stabilit, condiția rezolutorie ce afecta vânzarea va fi considerată a nu se fi îndeplinit, iar dreptul cumpărătorului se va consolida.

SECȚIUNEA IX. Vânzarea cu plata prețului în rate și rezerva proprietății.

Art. 1755 C.Civ. spune că: „ atunci când într-o vânzare în rate, obligația de plată este garantată cu rezerva dreptului de proprietate, cumpărătorul dobândește dreptul de proprietate la data achitării ultimei rate din preț, riscul bunului fiind însă în sarcina cumpărătorului de la momentul predării bunului”.

În lipsa unei înțelegeri contrare, neplata unei singure rate, care nu este mai mare de o optime din preț, nu dă dreptul la rezoluțiunea contractului, iar cumpărătorul păstrează beneficiul termenului pentru ratle succesive. În caz de obținere a rezoluțiunii contractului pentru neplata prețului, vânzătorul este ținut să restituie toate sumele primite, dar este îndreptățit să rețină, pe lângă alte daune-interese, o compensație ecitabilă pentru folosire bunului.

SECȚIUNEA X. Vânzarea moștenirii.

Această varietate a contractului de vânzarea mai este cunoscută și sub denumirea de vânzare de drepturi succesorale. Vânzarea moștenirii trebuie să îndeplinească cerința formei autentice sub sancțiune nulității absolute.

Obiectul acestei vânzări îl constituie întreg patrimoniul succesoral ca universalitate cuprinzând drepturi și obligații sau cota-parte indiviză asupra unei universalități. Vânzarea drepturilor succesorale este posibilă numai după deschiderea moștenirii, moștenirea nedeschisă, deci eventuală neputând fi înstrăinată nici chiar cu acordul persoanei despre a cărei moșteniri este vorba, întrucât poate trezi dorința morții altei persoane.

În urma vânzării valabil încheiate a unei moșteniri se produc următoarele efecte:

a) vânzătorul este obligat să predea întregul patrimoniu succesoral sau fracțiunea din acesta cumpărătorului;

b) vânzătorul este obligat să dacă nu există o convenție contrară toate fructele pe care le-a cules și toate plățile primite pentru creanțele moștenirii până la momentul încheierii contractului, prețul bunurilor vândute din moștenire și orice bun care înlocuiește un bun al moștenirii;

c) vânzătorul are obligația de a garanta pentru calitatea sa de moștenitor al patrimoniului sau al unei fracțiuni;

d) cumpărătorul, dobândind și pasivul moștenirii este obligat să restituie datoriile și sarcinile succesiunii achitate de vânzător, precum și sumele pe care moșenirea i le datorează acestuia din urmă.