Contractele de Transfer de Tehnologie

CAPITOLUL I

SCURT ISTORIC,

1.1. Secțiunea I – Scurt istoric.

O dată cu formarea primelor granițe naționale, afacerile internaționale au fost conduse de națiuni sau individual. În multe cazuri, afacerile internaționale, singure, au fost o forță majoră în delimitarea granițelor și schimbarea istoriei economiei mondiale. De exemplu, afacerile internaționale au jucat un rol vital în formarea și declinul imperiului roman, al cărui impact de gândire, cunoștințe și dezvoltare sunt simțite și în ziua de azi. De altfel, când citim despre marșul legiunilor romane, trebuie să știm că acesta nu se datora exclusiv puterii militare pe care imperiul se baza. Romanii au folosit ca stimulent major pax romana (pacea romană). Aceasta le permitea comercianților să călătorească în siguranță pe drumurile construite, menținute și protejate de legiunile romane și trupele afiliate lor. Roma a stimulat construirea unor piețe centrale în orașe și constituirea unui sistem de comunicații adecvat.

Afacerile internaționale au înflorit în imperiu contribuind la îmbunătățirea modului de viață, aceasta devenind model pentru cei din afară. Curând, orașe și națiuni care nu făceau parte din acesta s-au decis să se afilieze imperiului. Ei au fost de acord să plătească tribut si taxe deoarece beneficiile erau mai mari decât dările.

Prin urmare, creșterea imensă a imperiului roman s-a efectuat și pe baza legăturilor de afaceri. Desigur, eforturi substanțiale au fost făcute pentru a menține acest mediu favorabil. Când pirații amenințau căile de navigație comercială, de exemplu, Pompeius, a trimis o forță mare pentru a-i elimina. Odată acest lucru împlinit, costurile de distribuție au scăzut substanțial, deoarece teama de a călători a dispărut. Bunurile puteau fi vândute la prețuri mai mici ceea ce duce la lărgirea cererii. Afacerile internaționale au reprezentat unul dintre factorii primari care au menținut integritatea imperiului. Atacurile triburilor barbare asupra imperiului, au făcut ca romanii să piardă teren. Mai târziu, triburile din afară atacau un imperiu care era deja substanțial slăbit din temelii, datorită accentuării decadenței. Pacea romană nu a mai putut fi impusă mult timp, folosirea și acceptarea sistemului monetar comun a decăzut, iar comunicațiile nu au mai putut funcționa bine mult timp. Prin urmare, afilierea la Imperiul Roman nu a mai putut oferi avantajele din trecut. Foști aliați, observând că nu mai există beneficii din asocierea cu Roma, s-au aliat cu invadatorii.

Încă de pe vremea Imperiului Roman, obținerea de beneficii din afacerile internaționale era văzută ca un instrument al politici naționale. Folosirea de constrângeri economice de către națiuni sau grupuri de națiuni, de exemplu, își are rădăcinile în timp, în orașele state grecești și războiul peloponesian. În războaiele lui Napoleon, combatanții au folosit blocadele navale și economice pentru a obține supremația. Similar, în timpul războiului civil din SUA, Nordul a urmărit în mod constant o strategie de anulare a oportunităților de afaceri internaționale ale Sudului, pentru a-l priva de veniturile obținute din export. Mai recent, SUA a impus embargoul economic Irak-ului ca urmare ocupării Kuwait-ului de către acesta, constituie o dovadă a folosirii, în perioada modernă, a constrângerilor economice, ca element de presiune pentru atingerea unor obiective geo-politice. Chiar dacă măsura în sine nu a avut efectul scontat în cele din urmă, izolarea economică internațională a Irak-ului (împiedicarea realizării operațiunilor de import-export în mod liber, împiedicarea investițiilor străine în Irak, precum și a oricărei alte forme de cooperare economică și tehnică internațională) a reprezentat o acțiune politică majoră care demonstrează importanța schimburilor economice internaționale.

Importanța afacerilor internaționale a putut fi observată în anii '30. În acel timp, decretul Smoot-Hawley a crescut îndatoririle importatorilor și a avut ca urmare reducerea volumului de bunuri care intrau pe teritoriul SUA. Acest act a fost elaborat în speranța că se va întări forța economică internațională a SUA. Acțiunea a fost percepută negativ de cei mai importanți parteneri comerciali ai Americii. Deprecierea la scară largă și colapsul sistemului financiar mondial au fost două dintre instrumentele care au condus la declanșarea celui de –al doilea război mondial.

În secolele trecute, comerțul s-a derulat la nivel internațional, dar nu a avut același impact asupra națiunilor, firmelor și persoanelor fizice așa cum s-a întâmplat în perioada ce a urmat celui de al doilea război mondial. Țări care nu s-au gândit niciodată la o participare majoră în comerțul mondial, s-au afirmat drept centre economice majore ale economiei mondiale (de exemplu, Hong Kong –al II-lea centru financiar al Asiei, Singapore). Persoanele fizice și firmele au realizat că pot și trebuie să fie competitive, nu numai pe piețele naționale, dar și pe cele globale.

Afacerile internaționale formează o rețea de legături globale pe întreg mapamondul, care leagă toate țările, instituțiile și persoanele mult mai strâns decât în trecut. Această eră a legăturilor aduce laolaltă comerțul, piețele financiare, tehnologia, standardele de viață precum și moduri neașteptate de colaborare și cooperare. Importanța lor a fost recunoscută semnificativ pentru prima dată în timpul primului șoc petrolier, care a zguduit piețele mondiale în ani '70. Din acel moment legăturilor economice internaționale li s-a acordat atenția cuvenită. Seceta din Brazilia, precum și efectele ei asupra producției de cafea, este resimțită în întreaga lume. Prăbușirea globală din 1987 a fost resimțită în toate centrele financiare din lume. Invadarea Kuwait-ului de către Irak în 1990, precum și războaiele care au urmat au afectat prețul petrolului, nivelul stocurilor și circulația lichidităților în întreaga lume.

O trăsătură caracteristică a evoluției mediului de afaceri la scară mondială (în a doua jumătate a secolului al XX-lea) a constituit-o tendința de trecere de la internaționalizare la globalizare în viața economică. Această tendință s-a manifestat și în domeniul tranzacțiilor comerciale (expansiunea comerțului mondial), al investițiilor în străinătate (internaționalizarea producției), al structurilor organizaționale de afaceri (internaționalizarea firmei).

În ultimul deceniu, sub influența a numeroși factori de natură economică, tehnologică și politică, procesul internaționalizării a intrat într-o nouă etapă, cea a emergenței unei economii globale, întemeiată pe un sistem de interdependențe transnaționale în comerț, producție, servicii și domeniul financiar.

Economia mondială actuală se caracterizează printr-o nouă bază tehnologică, prin extinderea și intensificarea tranzacțiilor comerciale internaționale, prin modificarea raporturilor de forțe în plan economic și politico-militar și printr-o nouă modalitate de definire a relației dintre național și internațional.

Internaționalizarea reprezintă un proces cantitativ caracterizat numai prin extinderea geografică a schimburilor economice și cooperării dintre state.

Globalizarea, pe lângă extinderea teritorială, presupune și integrarea funcțională a activităților derulate în diferite puncte geografice. Într-o abordare generală, globalizarea constă în adâncirea și accelerarea interconectării la scară mondială, în toate aspectele vieții sociale contemporane, de la cultură la criminalitate, de la finanțe la viața spirituală. În aceste condiții rezolvarea unor probleme naționale implică negocierea multilaterală, prin participarea tot mai multor țări. Standardizarea și integrarea sunt două elemente de bază ale globalizării.

Principalele etape istorice care au condus în final la manifestarea fenomenului globalizării sunt în ordine cronologică:

etapa 1400 – 1750, așa-zisa „etapa primară” – au loc descoperirile geografice; colonizările, apariția schimburilor comerciale transcontinentale;

etapa 1750 – 1880, cunoscută sub numele de „etapa incipientă” caracterizată prin formarea statelor unitare și amplificarea legăturilor de natură comercială și politică dintre acestea; încheierea primelor acorduri în domeniul relațiilor comerciale internaționale;

etapa 1880 – 1925, numită „etapa dezvoltării” în care au avut loc: dezvoltarea producției manufacturate; evoluția mijlocelor de transport; intensificarea comerțului mondial; amplificarea fenomenului migraționist; structura firmelor multinaționale într-o formă simplistă;

etapa 1925 – 1970, sau „etapa hegemoniei mondiale” în care se conturează marile puteri statale, se mondializează conflictele armate, se cristalizează organizațiile și instituțiile cu vocație planetară;

etapa de la finele secolului XX, caracterizată prin intensificarea regionalizării și integrării precum și prin internaționalizarea puternică a activității firmelor multinaționale într-o altă accepțiune globalizarea, privită prin intensificarea integrării internaționale a piețelor de bunuri și de capital, a cunoscut o evoluție ciclică. Astfel, globalizarea a apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea, a luat amploare până la primul război mondial, a cunoscut un declin între cele două războaie mondiale și a debutat după cel de-al doilea război mondial într-o fază nouă a dezvoltării sale, atingând în ultimii 25 de ani vârfuri fără precedent.

Efectele benefice ale globalizării – lărgirea piețelor de desfacere, transferul de tehnologii, migrația forței de muncă, obținerea unor producții de masă cu consecințe directe asupra îmbunătățirii și reducerii prețurilor produselor etc. sunt subliniate de cea mai mare parte a analiștilor economici.

În multe state în dezvoltare s-au înregistrat progrese economice care probabil că nu ar fi avut loc fără atragerea de ISD, deci fără aportul firmelor multinaționale. Cu toate acestea proporția dintre cei bogați și cei săraci s-a adâncit. Conform datelor statistice, valoarea activelor deținute de cei mai bogați 200 oameni din lume s-a dublat în decursul a numai 4 ani de zile, respectiv între 1994 și 1998. Cum era firesc au apărut și manifestările anti-globalizare, atât sub forma manifestațiilor de stradă, cât și sub forma analizelor critice efectuate de oamenii de știință. Se apreciază că pentru țările sărace globalizarea înseamnă: amplificarea inegalităților, exploatarea fără discernământ a bogățiilor naturale, creșterea șomajului, lipsa controlului local în raport cu activitatea firmelor multinaționale cu consecințe negative directe asupra suveranității naționale.

Din perspectivă economică globalizarea trebuie apreciată prin evoluția fluxurilor de mărfuri, servicii, capital (inclusiv prin activitatea firmelor multinaționale) și forța de muncă.

Dezvoltarea relațiilor economice pe plan mondial și crearea unui mediu de afaceri internațional s-au realizat pe seama unor mari procese: creșterea comerțului mondial, dezvoltarea rapidă a investițiilor în străinătate, intensificarea relațiilor financiare, activitatea societăților multinaționale.

CAPITOLUL II

NOȚIUNI, DEFINIRE, OBIECT ȘI FACTORI ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL

2.1. Secțiunea a I-a – noțiunile comerțului internațional

Comerțul internațional și cooperarea economică și tehnico-științifică internațională constituie, fără îndoială, un element deosebit de important pentru dezvoltarea economică, în general, precum și pentru economia națională a țării noastre. Cooperarea este, în același timp, o condiție esențială a noii ordini economice internaționale, exprimată prin comerțul internațional lato sensu care îmbrățișează o infinită gamă de operații economice, tehnice, financiare, bancare și alte asemenea.

Toate acestea operații se realizează prin instrumente juridice – cum sunt contractele – și prin cele mai diferite instituții juridice, menite să asigure certitudinea în privința atingerii efectelor și realizării scopurilor, pe care părțile le urmăresc, precum și justețea soluțiilor, în cazul în care s-ar ivi un contencios între părțile contractante.

Pentru cooperarea economică și tehnico-științifică internațională, dreptul îndeplinește o funcție asemănătoare a aceleia pe care o îndeplinește diplomația pentru relațiile politice internaționale. Într-adevăr, dreptul are, în primul rând și mai cu seamă, un rol preventiv acela de a evita litigiile și toate neajunsurile ce ar putea decurge de aici; o ignorare a regulilor de drept în acest domeniu al relațiilor economice internaționale sau o greșită aplicare ori interpretare a lor se poate traduce prin pierderi uriașe și ireparabile pentru economia națională a țărilor respective.

Aceasta se invederează cu atât mai mult, cu cât unele activități economice implică investitii uriașe, angajarea unor imense forțe de muncă și alte asemnenea eforturi ce se traduc prin costuri atât de mari încât nici una dintre țările intersate nu ar putea singură să suporte toate cheltuielile implicate.

Așa fiind, cel mai adesea aportul de materii prime este furnizat de o țară, tehnologia de către o altă țară, finanțarea de un stat terț. În asemenea împrejurări un traumatism juridic, precum o desființare a relațiilor contractuale ar putea fi pentru părțile contractante, ca și pentru economiile naționale implicate de-a dreptul dezastruoase.

Pentru aceste considerente studiul dreptului comerțului internațional, în slujba acestor imperioase cerințe s-a impus cu necesitate. Comerțul internațional a depășit de mult sfera schimburilor de bunuri, adică sfera acelor operații care se reduceau la import și export de mărfuri realizate aproape exclusiv prin contractul de vânzare cumpărare, executabil la termen foarte scurt. În condițiile actuale comerțul internațional, lato sensu, întreaga gamă a operațiilor economice, bancare, financiare, prin care se realizează cooperarea economică și tenhico-științifică internațională. Comerțul internațional se exprimă prin afaceri uriașe și complexe desfășurate pe termen lung și care numai pot fi înfăptuite numai cu ajutorul instrumentelor juridice tradiționale (contractul de vânzare-cumpărare, locație, antrepriză, etc.), ci, ele au nevoie pentru acestea de noi forme de contracte și chiar de noi metode de contractare nereglemenate în sistemele de drept naționale.

Practica fiind confruntată cu exigențele afacerilor comerciale internaționale și fiind silită să găsească soluții tuturor problemelor care se ivesc, a imaginat noi forme juridice a căror configurație nu este întotdeauna bine definită ci se află în continuă transformare. Astfel alături de contractul de vânzare cumpărare se utilizează tot mai mult contractele de furnizare și montaj de bunuri de echipament industrial, livrarea de instalații imense „la cheie”, contractul privind licențele, brevetele, asistența tehnică, transferul de tehnologie sau de know-how, contractul de leasing (tot mai des utilizat de țările în curs de dezvoltare care nu au mijloace necesare spre a cumpăra instalații de mare complexitate, implicând investiții uriașe), contractul de consulting-engeneering, contractele de concesiune și de investiții în domeniul petrolier și minier, contractul de factoring, acorduri complexe de proporții uriașe, proiecte industriale, lucrări de geniu, civile, etc. Cel mai adesea cooperarea economică internațională se realizează prin așa numitele "Joint ventures" care de fapt cuprind o întreagă gamă de operații economice și juridice, de contrapartidă sau de compensare în sensul larg, care ridică probleme cu totul noi.

Practica internațională a trebuit să pună în valoare și noi metode de contractare, deoarece în condițiile unei economii care cunoaște o producție în masa (mass production), o consumație in masa (mass merchadising) și schimburi comerciale în serie, mijloacele de comunicație și de transport fără precedent, vechea tehnică de a contracta în urma unor lungi și prealabile negocieri, care reclamă timp, și prin urmare întârzieri în circulația bunurilor (mai cu seamă în sfera distribuției) a devenit incompatibilă cu exigențele comerțului internațional.

Pentru aceste considerente practica internațională comercială s-a orientat spre noi tehnici de contractare și mai apoi spre o uniformizarea acestor tehnici prin intermediul contractelor tip și al condițiilor generale (exprimate ca formă tot prin contracte-tip). Această tendință a uniformizării formelor de contractare s-a mai exprimat și în alt mod și anume prin clauze standard, formulări exprimate în termeni de cod, modele specifice unui anumit tip de contract, pentru o anumită ramură de activitate economică, sau, în cadrul unui anumit tip de contract, modele specifice obiectului contractului (cereale, bumbac, etc.) ori modele de plată a prețului (credit documentar, P/D adică plata contra documente, sau P/A plata contra acceptare) etc.

Comerțul internațional lato sensu se mai caracterizează prin prezența unor parteneri neobisșuiți în afacerile comerciale interne și a căror pondere în acest domeniu este deosebit de importantă. Întradevăr statele sunt tot mai mult interesate de dezvoltarea cooperărării economice internaționale și iau parte în mod direct la aceasta. Noua situație nu putea să nu aibă influență asupra instrumentelor juridice prin care se realizează schimburile comerciale internaționaleși asupra modurilor de soluționare a litigiilor ce s-ar putea ivi. Tot astfel cooperarea economică internațională se mai infăptuiește și prin intermediul marilor și puternicelor societăți multinaționale, a căror forță economică și putere de penetrație peste frontierele economice naționale ridică probleme noi și reclamă soluții noi.

Putem afirma că noțiunea de comerț internațional este susceptibilă de două accepțiuni:

– una restrânsă care se referă la totalitatea operațiunilor de import export de mărfuri și servicii pe care le desfășoară persoanele fizice sau juridice cu parteneri externi;

– una largă care include și formele moderne de desfășurare a relațiilor economice internaționale, cum ar fi de exemplu cooperarea economica internațională. Aceasta se definește ca un ansamblu de relații de conlucrare între două sau mai multe persoane fizice și/sau juridice aparținând unui stat, care au ca scop realizarea , prin eforturi conjugate, a unor operațiuni complexe și conexe, eșalonate de regulă, pe perioade de timp determinate, în producție sau în sfera neproductivă, în scopul obținerii unor avantaje reciproce.

Acțiunile de vânzare-cumpărare de mărfuri și servicii de către operatori economici din țări diferite sunt caracterizate din punct de vedere terminologic de o mare diversitate. În literatura de specialitate întâlnim următoarele noțiuni sinonime: tranzacții comerciale internaționale, tranzacții economice internaționale, afaceri comerciale internaționale, afaceri economice internaționale, comerț exterior, comerț internațional, tehnici de comerț internațional. Se consideră că afacerile internaționale sunt, în aceeași măsură, o artă, dar și o știință. Succesul în această activitate depinde de modul în care sunt îmbinate cele două aspecte: arta și știința afacerilor. Reprezentanții autorităților și cercurilor de afaceri care înțeleg ambele aspecte, le pot încorpora atât în gândirea, cât și în practica afacerilor internaționale. Ei vor putea astfel considera realizările internaționale, deciziile și consecințele acestora ca fiind rezultate dintr-o multitudine de întrebări cum ar fi:

Ideea, produsul, sau serviciul meu corespunde cerințelor de pe piața internațională?

Ce schimbări vor fi necesare?

La ce amenințări ale competiției globale trebuie să mă aștept?

Cum pot fi contracarate aceste amenințări ?

Ce alternative strategice aș mai avea?

Când managerul integrează răspunsurile la aceste întrebări în deciziile sale, piețele internaționale pot produce creșteri de producție și profit, iar nevoile sunt satisfăcute. Asistarea în acest proces de decizie este scopul acestei cărți.

2.2. Secțiunea a II-a – Definirea dreptului comerțului internațional

Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din actele juridice, faptele și operațiunile considerate de lege ca fapte de comerț, precum și raporturilor juridice la care participa persoanele care au calitatea de comerciant.

Istoria dreptului comercial este strâns legată de istoria comerțului si, implicit a dezvoltării societății omenești.

La începuturile sale, comerțul a fost guvernat de reguli cutumiare, fie de sorginte locale, fie de proveniența străină, ca urmare a legăturilor cu negustorii de pe alte meleaguri.

În 1887 a fost adoptat Codul comercial român, care este și astăzi în vigoare. La elaborarea acestui cod a fost folosit Codul comercial italian din anul 1882. În Italia, Codul comercial francez a fost adoptat în 1808. Dar, ulterior, prin valorificarea tradiției, dar și a tot ce era nou în doctrina franceză, belgiană și germană, în anul 1882 s-a reușit adoptarea Codului comercial italian.În mod sintetic, dreptului comerțului internațional este definit ca ramură a dreptului ce cuprinde ansamblul normelor care reglementează relațiile comerciale internaționale.

O definiție mai cuprinzătoare ar include faptul că dreptul comerțului internațional este constituit din ansamblul normelor care reglementează raporturi patrimoniale, cu caracter de comercialitate și internaționalitate, încheiate între persoane fizice și/sau juridice române și străine (care întrunesc calitatea de subiecte de drept pentru operațiunile de import export), inclusiv între asemenea persoane și stat, raporturi în care părțile se află pe poziție de egalitate juridică.

2.3. Secțiunea a III-a – Obiectul dreptului comerțului internațional

Potrivit concepției clasice a dreptului comercial, există două sisteme care permit determinarea sferei dreptului comercial.

În sistemul subiectiv, dreptul comercial are ca obiect normele juridice la care sunt supuși comercianții. Deci, dreptul comercial este un drept profesional, care se aplică persoanelor care au calitatea de comerciant. Acest sistem a stat la baza primelor reglementari legale ale activității comerciale, anterioare marii codificări franceze de la începutul secolului al XIX- lea.

După sistemul obiectiv, dreptul comercial are ca obiect normele juridice aplicabile comerțului, adică acelor acte juridice, fapte și operațiuni, calificate de lege ca fapte de comerț, indiferent de persoana care le săvârșește. Acest sistem a constituit fundamentul Codului comercial francez de la 1807.

Codul comercial român are la bază, ca principiu, sistemul obiectiv.

Rezultă că obiectul dreptului comerțului internațional îl formează raporturile juridice patrimoniale care, așa după cum se observă din definiție, prezintă caractere de comercialitate și internaționalitate.

2.4. Secțiunea a IV-a – Factorii care influențează operațiile de comerț internațional

Factorii care influențează operațiile de comerț internațional pot fi atașați mediului microeconomic, mediului macroeconomic și naturii relațiilor dintre parteneri.

Atunci când analizăm mediul macroeconomic în care se desfășoară tranzacțiile în comerțul internațional trebuie să ținem seama de următoarele elemente:

Cultura.

Politica.

Mediul economic al țărilor luate în considerare.

Mediul economic internațional.

Aspectele juridice.

Concurența directă.

Factori de influență

Redefinirea constantă a raportului de forțe în plan economic și comercial;

Problemele complexe aflate pe agenda de negocieri CI

Apariția și maturizarea fenomenelor de integrare economică regională;

Diversificarea și sporirea eficacității măsurilor de politică comercială;

Fenomenele cu evoluție complexă asupra economiei internaționale,

Progresul tehnico-științific,

Instituționalizarea comerțului internațional,

Globalizarea sistemelor de producție,

Redefinirea rolului companiilor transnaționale

CAPITOLUL III

EVOLUȚIA COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

3.1. Secțiunea I – Evoluția comerțului internațional în perioada postbelică.

În epoca actuală, dezvoltarea unei țări – indiferent de sistemul social-politic sau gradul de dezvoltare – este condiționată de participarea țării la diviziunea mondială a muncii. Diviziunea mondială a muncii – exprimă relațiile ce se stabilesc între statele lumii în procesul dezvoltării producției și comerțului internațional, precum și rolul ce revine fiecărui stat în circuitul mondial de valori. Diviziunea mondială a muncii exprimă totodată procesul de specializare internațională în producție a economiilor naționale, proces ce s-a conturat în timp și stă la baza legăturilor dintre state.

Diviziunea mondială a muncii are ca scop adaptarea potențialului economic al statelor la cerințele pieței mondiale și este determinată de factori ca:

– condițiile naturale din fiecare țară;

– mărimea teritoriului, populația etc.;

– tradiții economice;

– nivelul tehnic și gradul de diversificare al aparatului productiv;

– apropierea geografică și raporturi generate de aceasta;

– factori extraeconomici (sisteme socio-politice, dominație colonială etc.).

Actuala revoluție tehnico-științifică a devenit cel mai important factor de dinamizare a economiei mondiale și de influențare a diviziunii mondiale a muncii; ea generează o accentuare a interdependențelor economice dintre state, respectiv fiecare stat trebuie să participe într-o măsură mai mare sau mai mică și într-o formă sau alta la circuitul economic mondial. Aspectele invocate obligă firmele care dețin puterea (ponderea) într-o economie să privească la nivel de glob derularea afacerilor pe termen lung, deoarece asistăm la un proces de globalizare a afacerilor.

În ansamblul fluxurilor mondiale, comerțul cu mărfuri corporale deține ponderea principală de 80%, restul de 20% revenind fluxurilor comerțului invizibil.

Evoluția comerțului internațional în perioada postbelică se caracterizează prin:

a) O dinamică accentuată a fluxurilor comerciale internaționale:

b) Creșterea importanței țărilor dezvoltate în comerțul mondial

c) Ritmul mediu de creștere a comerțului internațional a devansat nu numai ritmul de creștere al PGB mondial, ci și al producției industriale.

d) Diversificarea continuă a structurii comerțului internațional

e) Amplificarea fluxurilor comerciale intra – regionale ca urmare a liberalizării preferențiale a comerțului internațional în cadrul aranjamentelor de integrare regională.

f) Dacă se compară dinamica și volumul comerțului internațional cu evoluția rezervelor de aur și devize (pentru țările nesocialiste, deoarece țări precum China, în prezent, nu au publicat astfel de date) rezultă o devansare de către comerțul internațional, atât ca ritm de creștere cât și ca volum valoric absolut, a rezervelor de aur și devize.

g) Internalizarea piețelor ca urmare a expansiunii societăților multinaționale care controlează în prezent aproximativ 80% din investițiile externe directe și peste 50% din comerțul mondial.

CAPITOLUL IV

TRANSFERUL DE TEHNOLOGIE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL

4.1. Secțiunea a I-a – Noțiuni generale

Condițiile de dominație și exploatare în care au fost menținute tinerele state suverane, țări în curs de dezvoltare, le-au ținut departe de progresele științei și tehnicii și le-au împiedicat să participe la revoluția științifică și tehnică și să beneficieze de rezultatele ei. Cuceririle științei și tehnologiei moderne trebuie să fie considerate ca un bun comun al întregii umanități, toate popoarele beneficiind de aceste cuceriri.

Există puternice rațiuni de ordin economic în această privință, dezvoltarea economică a tuturor țărilor, așa cum se arată întru-unul din documentele programatice supus de România Adunării Generale în 1975, reclamând „accesul larg, fără discriminări sau bariere, al tuturor statelor la cuceririle științei și tehnicii contemporane. Posibilitatea de a beneficia de cuceririle științei și tehnicii reprezintă o condiție a progresului multilateral al fiecărei țări slab dezvoltate, a valorificării resurselor în folosul tuturor, a realizării unor schimbări economice internaționale eficiente și reciproc avantajoase.” (Poziția României cu privire la instalarea unei noi ordini economice internaționale). Mijlocul cel mai important în vederea realizării acestui obiectiv este realizarea unui larg transfer de tehnologie modernă, asigurarea asistenței tehnice în toate domeniile de dezvoltare, precum și promovarea și stimularea cercetării științifice în țările în curs de dezvoltare.

Atât transferul de tehnologie, cât și asistența tehnică și dezvoltarea cercetării științifice naționale se realizează și se dezvoltă într-un cadru juridic de principii și norme care aparțin, în special, dreptului de proprietate industrială.

Astfel, în domeniul transferului de tehnologie, declarația cu privire la instaurarea unei noi ordini economice internaționale a formulat principiul participării țărilor în curs de dezvoltare la avantajele științei și tehnicii moderne și promovării transferului de tehnologie în scopul creării unei structuri tehnologice autohtone corespunzătoare.

Pentru crearea cadrului juridic internațional necesar acestui transfer, programul de acțiune a stabilit o serie de obiective, printre care, pe primul plan, figurează elaborarea unui cod internațional de conduită pentru transferul de tehnologie în funcție de necesitățile și condițiile predominante, în țările în curs de dezvoltare.

Alte principii generale conținute în programul de acțiune sunt: acordarea de acces în condiții îmbunătățite la tehnologia modernă și adaptarea acestor tehnologii la condițiile economice, sociale și ecologice specifice, precum și la diferitele trepte de dezvoltare a țărilor respective, extinderea în mod simțitor a asistenței date de țările dezvoltate țărilor în curs de dezvoltare în privința programelor de cercetare și dezvoltare și în crearea unei tehnologii autohtone adecvate; adaptarea practicii comerciale care reglementează transferul de tehnologie la cerințele țărilor în curs de dezvoltare și implicarea oricărui abuz din partea furnizorului.

Pentru a transfera însă dreptul de proprietate industrială într-un instrument eficace pentru lichidarea subdezvoltării și înlăturarea decalajelor economice existențiale, este necesară o reevaluare a principiilor și instituțiilor sale fundamentale într-un dublu scop: pe de o parte, pentru a pune la dispoziția țărilor în curs de dezvoltare o reglementare internă corespunzătoare nevoilor lor specifice, iar pe de altă parte, pentru a fixa coordonatele eforturilor de reașezare necesară a reglementărilor internaționale care au pus bazele unei cooperări, în prezent centenare, la un moment în care problemele și obiectivele erau foarte diferite de cele pe care le urmăresc azi popoarele și care și-au găsit expresia în Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor.

Protecția juridică a proprietății industriale rămâne una din condițiile prosperității economice naționale și ale dezvoltării ulterioare a colaborării internaționale, în scopul instaurării unei noi ordini economice, dar sub condiția revizuirii și adaptării sistemului existent.

Organisme cum ar fi CNUCED, ONUDI sau OMPI au publicat numeroase lucrări cu privire la contractul ce transfer de tehnologie în favoarea țărilor în curs de dezvoltare. La fel, națiunile Unite asigură prestații de informare în materie, la care întreprinderile pot avea acces prin intermedierea guvernelor lor. Există, de asemenea, numeroase Ghiduri contractuale și modele contractuale.

Redactarea unui contract de transfer de tehnologie trebuie sa fie în special îngrijită. În primul rând, trebuie să se țină cont de legislațiile în vigoare în țările exportatoare, respectiv importatoare de tehnologie. Analiza textelor este absolut necesară putând fi considerată ca de aplicare imediată.

În cursul negocierilor precontractuale, revelarea anumitor elemente ale cunoștințelor care vor fi transferate este inevitabilă. Drept urmare, este obligatoriu să se întocmească un contract preliminar care să garanteze secretul asupra acestor dezvăluiri și interdicția de a le folosi în cazul eșuării negocierilor, care să conțină clauze penale de o valoare ridicată.

Contractul va trebui să conțină clauze foarte clare și variate, având fiecare o importanță deosebită. Vor trebui să fie prevăzute modalități precise pentru fiecare operație în parte: comunicarea documentelor, formarea profesională, comunicarea know-how-ului, licențelor de brevete etc.

În sfârșit, obligațiile fiecărei părți vor trebui să fie precise, în special, cu privire la beneficiarul transferului, obligația păstrării secretului, comunicarea modificărilor aduse tehnologiei și interdicția exportului cunoștințelor.

Controlul acestor obligații nu este întotdeauna ușor de realizat, și, ca urmare, cea mai bună protecție va fi avansul tehnologic, ceea ce împinge la o accelerare conceptuală și la avans împotriva deprecierii produselor și tehnicilor.

4.2 Secțiunea II – Definirea noțiunii – transfer de tehnologie

În cadrul schimburilor economice internaționale, un loc important îl ocupă comerțul cu inteligență umană. Elementul esențial în această formă de comerț este transferul sau schimbul de tehnologie.

Potrivit opiniei unor autori francezi, aportul de tehnologie, de know-how, de mărci, brevete etc. constituie fapta unei singure părți și sunt renumerate de cealaltă parte. Așadar, ele nu sunt efectuate pe riscul fiecărei părți, iar contraprestația lor nu este reușită proiectului comun, ci vărsarea renumerației. Deci, părțile au interese diferite, deși ele sunt convergente.

În opinia acelorași autori francezi, în sens restrâns, transferul de tehnologie este comunicarea în schimbul unei renumerații a oricăror cunoștințe tehnice încă inaccesibile publicului și nebrevetate. În sens larg, totuși, expresia desemnează contractele complexe cuprinzând în același timp o licență de brevet și comunicarea elementului de know-how necesar exploatării sale, elemente științifice și tehnice dar și eventual „savoir-faire commercial”.

În doctrina românească, noțiunea de „transfer de tehnologie” a fost definită de mai mulți autori.

Așadar, potrivit opiniei Branduței Ștefănescu și lui Octavian Căpățană, transfer de tehnologie reprezintă o operațiune internațională complexă, implicând aspecte economice, tehnico-științifice și tehnologia necesară dezvoltării transferului de tehnologie. Se concretizează, în principal, în realizarea de proiecte de investiții și cuprinde: exportul-importul de mașini, utilaje, echipament și alte bunuri de investiții, asigurarea serviciilor necesare pentru amplasarea, construirea și punerea în funcțiune a obiectivului de investiții; asigurarea condițiilor pentru însușirea cunoștințelor tehnico-științifice; pregătirea corespunzătoare a forței de muncă în țara beneficiară. Principalele condiții impuse de realizarea unui transfer de tehnologie avantajos sunt: transferul unei tehnici utile și potrivite cu condițiile existente în țara primitoare; protecția proprietății industriale; realizarea unor condiții neoneroase; absența condițiilor politice.

O definiție complectă a transferului internațional de tehnologie este dată de profesorul universitar doctor Mircea N. Costin. Potrivit acestuia, transferul internațional de tehnologie constituie expresia ce desemnează în mod generic orice tranzacție asupra tehnologiei considerată în sens larg, vizând transmiterea de către deținătorul de tehnologie către beneficiar a cunoștințelor cu privire la metoda, modul, experiența de producere a unui produs, crearea unei fabrici, uzine etc., împreună cu tehnice aferentă, indiferent dacă este brevetată sau nu, pe plan juridic.

Transferul internațional de tehnologie se înfăptuiește pe cale contractuală, părțile contractante fiind parteneri din țări diferite.

Obiectul transferului internațional de tehnologie se poate concretiza în: brevete de invenție, desene și modele tehnice, formule secrete de fabricație și, în general, asistență tehnică nebrevetată, care în mod curent este cunoscută sub denumirea de know-how, engineering, francising, hardware și software etc..

Ca modalități de realizare a transferului internațional de tehnologie pot fi menționate: cooperarea tehnico-științifică și investițiile directe ale societăților transnaționale. în prezent, datorită amplorii fără precedent a revoluției tehnico-științifice și a creșterii interdependențelor economice dintre statele lumii se înregistrează o sporire deosebită a importanței transferului internațional de tehnologie luând naștere un veritabil flux internațional distinct de tehnologie în cadrul circuitului economic mondial, ceea ce a determinat formarea unei piețe internaționale de tehnologie. Ponderea cea mai mare în transferul internațional de tehnologie o dețin societățile transnaționale. Dar, acestea, prin contractele de transfer impun beneficiarilor, pe lângă un preț ridicat de monopol și severe restricții în domeniul comercializării produselor fabricate cu tehnologii importate. Împrejurarea a determinat o reacție firească de apărare a propriilor interese din partea țărilor beneficiare ale transferului internațional de tehnologie (în special țări în curs de dezvoltare),care au inițiat o serie de demersuri în cadrul O.N.U. pentru elaborarea unui cod al transferului internațional de tehnologie ca instrument de neutralizare a practicilor monopoliste, abuzive existente în acest domeniu.

În concluzie, schimbul tehnologic este un schimb de cunoștințe mai mult decât de bunuri și deci nu este avantajos decât dacă se finalizează cu o reală măiestrie industrială și cu o finalitate economică profitabilă.

4.3 Secțiunea III – Precizări terminologice

Tehnica și tehnologia

Expresia „transfer de tehnologie”, al cărei succes fulgerător a făcut-o inseparabilă de problema dezvoltării necesita unele precizări cu privire la conținutul ei.

Dacă criticile care s-au făcut adoptării acestei expresii, de o dublă ambiguitate, sunt logic fondate, nu mai puțin ea este definitiv intrată în limbajul specialiștilor și nespecialiștilor de pretutindeni și trebuie acceptată cu conținutul convențional pe care l-a dobândit.

Dubla ambiguitate reală, la care se referă unii autori, este determinată de folosirea improprie a ambilor termeni: tehnologie, în sens de mijloace tehnice (și nu de știință sau artă a mijloacelor tehnice) și transfer, în sens de dezvoltare a tehnicii locale prin mijloace variate, printre care unele nu implică nici un fel de transfer, chiar în sensul cel mai larg, și nu numai în sens juridic tehnic, de transmitere a unui drept real.

Si în doctrina franceză s-a procedat la evidențierea diferențelor existente între tehnică și tehnologie, pe de o parte, și tehnologie și maiestrie industrială, pe de altă parte.

Se observă tot mai pregnant în ultima perioadă o tendință de a înlocui cuvântul „tehnică” prin acela de „tehnologie”, acesta având drept explicație influența limbii engleze (unde există doar al doilea cuvânt).

În limba franceză, ca și în limba română, cele două cuvinte nu sunt sinonime. Tehnologia este mai mult decât tehnica. Le Nouveau Petit Robert (1993) o considera în special ca „studii specifice (scule, mașini, procedee…) ale tehnicii”. Dar ea este îndeosebi arta de a elabora și utiliza o tehnică.

Altfel spus, tehnologia implică cunoașterea mijloacelor de a crea tehnică, de a o pune în operă, de a o utiliza și de a o face să profite terților. Tehnologia este o tehnică încarnată, deoarece ea este asimilată și încorporată de către oameni. În același timp, juridic ea este un bun și economic, o valoare.

Dincolo de tehnologie, în sensul precis, care trebuie să fie relevant, se plasează ceea ce doctrina franceză numește „le savoir industrielle” adică cunoștințe sau erudiție industrială. Acesta cuprinde, fără îndoială, tehnica și tehnologia, și de asemenea cunoștințele comerciale (prosperitatea și exploatarea pieței pentru produsele sau serviciile acoperite de tehnică) și gestiunea (finanțele, personalul, publicitatea etc., ale întreprinderii care va fabrica produsul sau va distribui serviciile). „Le savoir industrie” permite nu numai înțelegerea și utilizarea unor tehnici, dar în aceeași măsură punerea în operă într-o uzină, obținerea de profit și capacitatea de a îmbunătăți sau a ameliora. În fond, este o capacitate globală a întreprinderii. Atunci când situația se prezintă astfel, se realizează ceea ce în doctrina franceză a fost denumit „maitrise industrielle”, adică măiestrie industrială, cu speciala referire la concepția, realizarea, conducerea sau întreținerea unui ansamblu industrial.

Expresia „transfer de tehnologie” este foarte mult folosită. OCDE îl caracterizează ca fiind „procesul prin care inovații (produse noi sau savoir-faire) realizate într-o țară sunt transmise în alta pentru a fi utilizate acolo”. Acesta exprimă o realitate veche cât lumea: capacitatea omului de a acumula cunoștințe și de a le transmite semenilor printr-o învățătură.

Ar trebui să nu se utilizeze expresia „transfer de tehniăa” decât pentru operații restrânse de cesiune sau de cumpărare de brevete și de mărci, de concesiuni sau de luări de licențe ori de cooperare tehnică sub forma activităților de studii, consultanță, asistență.

Expresia „transfer de tehnologie” are o deschidere mai generala și mai complexă. Tehnologia este aplicarea curentă a cunoștințelor științifice și tehnice la nevoile PRODUCȚIEI; ea acoperă ansamblul de informații, de competențe, de metode, de servicii și de utilaje necesare la punerea în operă a unei tehnici date.

Astfel, tehnologia cuprinde pe de o parte elemente materiale ușor cuantificabile (echipament, brevete, licențe) și pe de altă parte o sumă de cunoștințe și de experiențe practice, know-how-ul, a cărei evoluție este mai delicată și transmiterea mai dificilă.

Expresia „transfer de tehnologie” nu se referă deci numai la o simplă vânzare sau comunicare a unei tehnici, ci se poate aplica de asemenea la totalitatea procesului de dezvoltare a cărui măiestrie completă trebuie să fie atinsă de către cumpărătorul tehnicii în cauză în vederea fabricării și comercializării produsului. Din acest punct de vedere, contractele pentru realizarea de ansambluri industriale sunt în mod normal generatoare de transferuri de tehnologie.

În doctrina franceză, Philippe Le Tourneau militează pentru a pune în evidenta faptul ca noțiunea de transfer de tehnologie este insuficientă. El consideră că ceea ce are importanță este un transfer de aptitudini, prin urmare transferul măiestriei tehnice sau industriale, care permite primitorului să devină autonom și să se elibereze de stăpânul său. Veritabilul transfer de măiestrii industriale presupune punerea în operă a coordonatelor a trei condiții sine qua non și complementare:

– primo, un transfer de tehnologie;

– secundo, o formare personalizată, adaptată și permanentă;

– tertio, o asistență tehnică.

După părerea aceluiași autor, expresia de transfer de măiestrie este inadecvat chiar prin primul cuvânt, acela de transfer. Expresia este încadrată de o conotație inegalitară, implicând un emițător și un receptor al unei erudiții, fiecare fiind fie emițător, fie receptor. Ar fi ridicol să se creadă că se va continua în acest fel. Dar, ceea ce se poate spune, cel mai puțin despre această situație inegalitară, este aceea că ea este văzută în sens negativ de eventualii receptori. Situația ideală, spre care trebuie să tindă toate eforturile, este aceea a cooperării partenerilor spre o operă comună: cooperarea în domeniul industrial sau partenerial. Cu toate acestea, afirma Ph. Le Tourneau, din comoditate, continuăm să folosim cuvântul transfer.

Transferurile de măiestrii industriale prezintă nenumărate avantaje. În general, ele sunt prezentate de maniera unilaterală, ca și cum singurii receptorii ar fi beneficiarii. Realitatea este alta: debitorii obligației de transfer urmăresc de fapt procurarea unor numeroase interese.

Motivațiile în transferul de tehnologie sunt numeroase. Chiar din 1955, M. Jean-Jacques le Tourneau a relevat mai multe din acestea. În primul rând, acela de a se lua la întrecere cu concurența internațională, și, prin aceasta, să distrugă suficiența sau, mai simplu spus, amorțeala distrugere cu încetul întreprinderile cele mai prospere: nu este alt indiciu mai fiabil al competitivității. Iată motivația cea mai importantă. Ea permite întreprinderii să cunoască valoarea cercetărilor și tehnicilor sale, a oamenilor săi, de asemenea, prin comparare cu concurența, în special cu elementele cele mai dinamice și cele mai avansate ale acestuia.

Un transfer de tehnologie nu are șanse de succes decât cu condiția de a fi clădit pe un contract liber negociat, benefic pentru cele două părți și fără să cuprindă clauze care sa avantajeze prea mult pe una dintre ele.

Loialitatea trebuie să guverneze încheierea și executarea contractului, precum și o încredere reciprocă, fondată pe un fel de fraternitate, în orice caz eliminându-se orice fel de paralelism. Ceea ce se impune este respectul părților pentru o strategie de cooperare și parteneriat.

Această stare de spirit implică sinceritatea: o societate de engineering serioasă trebuie să refuze proiectele hazardate (cât privește tehnica, infrastructură, debușeele, rezultatul previzibil etc.), chiar dacă pierde un contract.

Deși, se poate formula concluzia potrivit căreia pentru a se atinge scopul propus, transferul de tehnologie trebuie să aibă ca finalitate o reală măiestrie industrială, dublată de o finalitate economică profitabilă.

CAPITOLUL V

FORME ȘI INSTRUMENTE DE REALIZARE A TRANSFERULUI INTERNAȚIONAL DE TEHNOLOGIE

5.1. Secțiunea a I-a – Forme

În cazul transferului de tehnologie, se poate discuta de existență a două mari categorii, luându-se drept criteriu consimțământul deținătorului de tehnologie:

A. Transferul internațional de tehnologie efectuată fără consimțământul deținătorului.

În această situație, procesul de transfer de tehnologie are un caracter aleatoriu și nu vizează atingerea unui obiectiv comun de către părțile implicate. Deținătorul, fiind determinat să participe din considerente de prestigiu la diverse acțiuni de marketing din dorința de a obține el însuși informații fără consimțământul altor deținători de tehnologii, nu poate împiedica complet difuzarea unor informații tehnologice pe care le deține. Acest proces de difuzare a informațiilor se numește „fenomen al externalităților”.

Alături de aceasta mai sunt și alte posibilități de transmitere a informațiilor tehnologice și, implicit, forme de transfer internațional de tehnologie fără consimțământul deținătorului. Printre acestea se numără:

– Divulgarea voluntară sau involuntară a unor informații tehnologice de către personalul care lucrează cu ele;

– Atragerea prin oferte mai avantajoase a unor specialiști care dețin un important bagaj de cunoștințe tehnologice;

– Studierea produselor pentru a cunoaște tehnologiile cu ajutorul cărora au fost fabricate;

– Transmiterea informațiilor prin intermediul publicațiilor care nu sunt supuse restricțiilor și nu sunt controlabile de către deținătorul de tehnologie (ziare, reviste, cărți și alte publicații științifice).

– Târguri și expoziții internaționale, întâlniri periodice ale oamenilor de știință în cadrul conferințelor, simpozioanelor, congreselor internaționale.

– Spionaj industrial bazat pe surse deschise și închise, respectiv, realizat pe căi ilicite.

B. Transferul internațional de tehnologie efectuat cu permisiunea sau din voința deținătorului

În această categorie, formele de transfer reprezintă o mare varietate și, totodată, sunt nuanțate prin relații specifice între parteneri:

Transferul internațional gratuit, prin care deținătorul cedează cunoștințele tehnologice cu titlu gratuit, fără să pretindă o contraprestație, urmărind anumite scopuri propagandistice sau de politică comercială și economică.

Transferul internațional automat. Această formă se realizează în cadrul fuzionării unor firme din țări diferite sau al cumpărării unei firme împreună cu titlurile de proprietate industrială ale acestuia de către o altă firmă dintr-o altă țară.

Transferul internațional în contrapartidă. Se realizează între parteneri care dețin tehnologie de interes reciproc; are caracter de „troc”.

Transferul internațional prin contracte. Această formă se caracterizează prin esența contractului pe care se bazează.

Transferul de tehnologie se realizează și se dezvoltă într-un cadru juridic de principii și norme care aparțin, în special, dreptului de proprietate industrială.

Forma dinamică a cooperării internaționale, transferul de tehnologie implică astfel transmiterea drepturilor de proprietate industrială. Transferul de tehnologie poate constitui obiectul unui contract adiacent sau al unei clauze într-un contract complex.

Dintre realitățile juridice ale comerțului mondial, indiscutabil, contractul este cea mai importantă, cea mai complexă și cea mai relevantă pentru acest domeniu.

Importanța lui se verifică prin aceea că el reprezintă principalul instrument juridic de înfăptuire a circulației valorilor și cunoștințelor la scară planetară.

Complexitatea sa decurge din aceea că în problematica lui se regăsește cvasitotalitatea multitudinii aspectelor juridice specifice raporturilor pentru participanții la comerțul internațional, inerente desfășurării acestuia. Relevanța lui se confirmă prin aceea că el formează instituția juridică cea mai importantă a dreptului comerțului internațional.

În funcție de natura lui juridică, contractul de transfer de tehnologie prezintă unele forme:

– Contractul de franciză;

– Diferitele contracte de licență;

– Contractul de know-how;

– Contractul de engineering;

Sub aspectul obiectului, contractele de transfer de tehnologie pot avea o largă aplicare; ele pot cuprinde linii de fabricație, uzine complexe, utilaje, mașini, licențe de brevete, know-how, engineering (sau consulting-engineering), servicii sub diverse forme etc..

CAPITOLUL VI

METODE CONTRACTUALE DE PENETRARE A PIEȚELOR INTERNAȚIONALE

Formarea contractului prezintă o deosebită importanță pentru desfășurarea comerțului internațional, in condiții optime, deși o atare desfășurare este posibilă numai dacă și executarea contractului se face în condiții optime.

Formarea și executarea contractului apar ca fiind două aspecte diferite, dar totodată independente aparținând aceleiași realități – contractul – apt să pună în valoare scopurile urmărite de partenerii de afaceri (contractanți).

Marea majoritate a contractelor de comerț internațional se încheie prin corespondență, generând în multe cazuri probleme deosebite, iî sensul că, în intervalul cuprins dintre momentul emiterii ofertei și acela al exprimării acceptării pot surveni anumite evenimente neprevăzute (ex. moartea sau incapacitatea uneia din părți).

Totodată se pune problema dacă în intervalul de timp menționat poate fi revocată oferta sau dacă poate fi revocată acceptarea și eventualitatea unei rezolvări pozitive a acestei probleme.

Formarea contractelor externe se realizează printr-o serie de acțiuni premergătoare având rolul de a preîntâmpina riscurile unor operațiuni întâmplătoare, ocazionale. Astfel aceste activități pregătitoare presupun anumite etape și anume:

a) Studierea pieței externe;

b) Publicitatea comercială;

c) Alegerea partenerului extern;

d) Contactarea partenerului extern.

6.1. Secțiunea a I-a – CONTRACTUL DE LICENȚĂ

Introducere

Licențierea internațională include un grup de aranjamente contractuale, prin care o companie dintr-o țară (licențiator) transferă activele sale intangibile (patente, secrete comerciale, know-how, mărci de comerț1 sau numele său) unei companii străine (licențiat), în schimbul unor redevențe și/sau altor forme de plată. De obicei, acest transfer este însoțit de asistență tehnică, pentru a asigura exploatarea corespunzătoare a activelor vândute. Spre deosebire de celelalte aranjamente contractuale, principala funcție a licențierii o constituie transferul drepturilor de proprietate asupra activelor intangibile.

Producătorul poate apela la licențiere ca modalitate de penetrare a unei piețe externe, doar dacă poate asigura o protecție corespunzătoare proprietății sale industriale pe piețele externe. Din păcate, patentele, mărcile de fabrică și de comerț înregistrate într-o țară nu pot fi protejate și pe alte piețe. Aceasta din cauză că legislațiile în domeniul patentării diferă foarte mult de la o țară la alta, mai ales în ceea ce privește noutatea, perioada de protecție a patentului (între 5-20 ani), tipul de produse patentate (unele țări interzic patentarea produselor farmaceutice), dreptul de prelungire a patentului, cerințele de valorificare a patentului (sau va fi vândut într-o anumită perioadă, sau va fi pierdut) etc.

Astfel, obținerea și protecția patentelor în străinătate duce la cheltuieli financiare și de timp suplimentare, grevând asupra costurilor penetrării piețelor externe (în unele țări costurile pot atinge 50.000 $). Mai mult, luând în considerație problemele ce apar în legătură cu achiziționarea și protecția patentelor, companiile ajung la concluzia că ele pot controla mai eficient tehnologiile, oferindu-le statut de secret comercial, în loc să le patenteze. Pe de altă parte, dacă secretul comercial poate fi copiat cu ușurință, este preferată patentarea, care mai are și o influență pozitivă asupra mărimii redevențelor încasate (inovațiile patentate sunt cotate mai bine, deoarece sunt exclusive).

Sursa: A.D. Albu, Cooperare Economica Internaționala, Expert, 1995,

Producția sub licență

Protecția mărcilor de fabrică este la fel de importantă, având în vedere cât de important poate fi numele în condițiile unei concurente tot mai agresive. Cum orice marcă trebuie înregistrată în fiecare țară separat, se ține cont de faptul, că în multe țări cel ce și-a înregistrat primul numele este proprietarul legal al mărcii.

Astfel, producătorul poate să constate că marca lui este deja înregistrată în țara gazdă potențială. Atunci el va avea trei opțiuni de exercitat:să răscumpere propria sa marcă de la proprietarul ei legal, să folosească o marcă nouă sau să renunțe la acea piață, toate trei grevând asupra costurilor penetrării. Chiar dacă mărcile lor sunt înregistrate, unele companii pot întâmpina greutăți în protecția acestora.

Din cauza omisiunilor din legislațiile unor state ca China, Taiwan, Turcia, Malaysia sau Thailanda, aici și în alte zone ale globului este consumat propriul John Begg Scotch, sunt purtate propriile modele de lux de la Christian Dior sau treninguri Puma, sunt ascultate propriile casetofoane Panasonic. Prin urmare, firmele trebuie să se asigure ca produsele și mărcile lor vor fi protejate corespunzător pe piețele externe.

Obiectivele licențierii

Prin licențiere companiile urmăresc următoarele obiective:

Obținerea profiturilor suplimentare, prin prelungirea ciclului de viață liniilor de fabricație1, transferându-le în străinătate (licențiere). Reprezentanții UNCTAD au criticat în nenumărate rânduri practicile de această natură din partea companiilor transnaționale. Țările dezvoltate, însă, susțin că în unele țări tehnicile respective încă satisfac nevoile economice locale (cost, productivitate, calitate etc.);

Prin licențiere firma poate oferi marfă pe piața mai repede și cu costuri mai reduse.2 ;

În cazul unor instalații voluminoase sau de mare greutate, costul înalt al transportului poate constitui un factor prohibitiv al exporturilor;

Uneori licențiatorul nu dispune de capacități productive pentru a acoperi toate piețele dispersate în plan geografic și apelează la contracte de licență;

În relațiile dintre companiile transnaționale capătă o mare răspândire licențierea încrucișată (cross-licensing), prin care companiile titulare ale unuia sau mai multor brevete își acordă reciproc dreptul de a exploata unele dintre ele;

Unele companii transnaționale prin licențiere achiziționează dreptul de proprietate asupra inovațiilor puse la punct de către filialele sale din străinătate (licențiere formală). Ele preferă ca noile produse să facă parte din portofoliul societății-mamă, decât din cel al unei filiale fără imagine proprie pe plan internațional;

Deținătorul unui brevet care nu deține o rețea de distribuție proprie și capacități de marketing pentru piața internațională, apelează la licențiere pentru extinderea afacerilor sale în străinătate.

Avantajele și dezavantajele licențierii

Avantaje:

– Cel mai important avantaj este evitarea barierelor vamale la import, care duc la creșterea costurilor (taxe vamale) sau limitează exporturile spre țară vizată (contingente la import). Astfel, în loc să transfere peste hotare un produs fizic, producătorul transferă active intangibile și servicii, care nu se supun restricțiilor la import. Renunțarea la exporturi și trecerea la contracte de licență poate surveni în urma impunerii unor taxe tot mai mari, uneori îmbinată cu întețirea concurenței, sau în urma deprecierii susținute a monedei naționale a țării gazdă. Uneori, însă, producătorul poate continua exportul sub forma de componente pentru producția licențiatului.

– Un risc politic mult mai mic decât în cazul investițiilor sau altor strategii de penetrare. În primul rând, guvernele preferă licențierea ca modalitate de obținere a noilor tehnologii și o susțin corespunzător. În al doilea rând, dispare riscul exproprierii, deoarece cesionantul brevetului nu deține active materiale pe teritoriul străin. Deci, în cel mai rău caz, licențiatorul poate pierde redevențele sau cota de produse prevăzute în contract, ceea ce constituie o pierdere extrem de mică, în comparație cu cea suferită de către o filială proprie.

– În cazul țărilor comuniste mai persistă restricții atât la import, cât și la investiții directe, fapt care face din licențiere unica modalitate fiabilă de penetrare a acestor piețe. Chiar și în țările dezvoltate producătorii de armament sau echipamente pentru telecomunicații, considerate de importanță strategică, preferă contracte de licență, deoarece este necesar ca cel puțin o parte din echipamente să se producă de către firmele locale.

– În cazul în care compania activează în domeniul serviciilor, licențierea pare a fi o modalitate preferată. De exemplu, astfel pot fi evitate costurile de adaptare a produselor la condițiile concrete ale piețelor locale, deoarece acestea sunt preluate de către licențiat.

– Licențierea este una dintre cele mai ieftine strategii de internaționalizare, care este deosebit de des preferată de către firmele mici, care nu dispun de resurse (manageriale, tehnice și financiare) suficiente. Mai mult, în caz de necunoaștere a potențialului pieței, firma se poate asigura împotriva eșecului, cauzat de o cerere scăzută.

Dezavantaje:

– Deținerea de tehnologii, produse sau mărci de fabricație atractive pentru clienții externi potențiali, este o cerință primordială pentru a putea apela la licențiere.

– Producătorul nu exercită nici un fel de control asupra distribuției mărfurilor pe teritoriul țării licențiatului, imaginea produsului sau depinzând de competența celui din urmă. Acest dezavantaj poate fi diminuat prin stabilirea unei colaborări strânse între părțile contractante, dar nu și eliminat în totalitate.

– Licențierea, spre deosebire de exporturi sau investiții directe, asigură un profit limitat. Redevențele, fiind oarecum limitate de experiența licențierilor precedente, de cotele practicate în domeniu, de concurență sau de către guvernele locale, foarte rar depășesc 5%. În plus, încasarea profitului se limitează la perioada desfășurării contractului (de obicei, 5-10 ani). Cu toate acestea, profitul poate fi mai mare, dacă se prelungește contractul de licență sau dacă licențiatul are permanentă nevoie de asistență tehnică.

– Riscul creării unui concurent pe o piață străină sau chiar pe terțe piețe este deseori neglijat de către producători. Deseori, însă, firmele încearcă să minimalizeze acest risc, prin limitarea vânzărilor licențiaților la teritoriul țării lor sau impun oprirea producției ce utilizează tehnologia licențiată după expirarea contractului. În cazul nerespectării obligațiilor asumate de către cesionar, acțiunile în justiție asupra sa pot consuma mult timp și resurse financiare sau pot suferi insucces. În acest context, ipoteza, că producătorul apelează la licențiere cu scopul de a studia piața, pentru a continua cu investiții directe, trebuie să fie riguros verificată în cadrul fiecărei strategii elaborate.

– Riscul diseminării cunoștințelor spre firmele terțe poate apare, mai ales, în cazul în care legislațiile unor state nu permit ca licențiatorului să impună licențiatului păstrarea secretului afacerii.

– Caracterul exclusiv al contractului de licențiere, pe lângă faptul că acordă drepturi exclusive licențiatului pe teritoriul statului său, limitează posibilitățile licențiatorului de a folosi o alta strategie de penetrare. Acest neajuns poate fi diminuat prin achiziționarea unei cantități din acțiunile licențiatului, transformând aranjamentul într-un joint-venture.

Abuzurile practicate la licențiere1:

Clauza achizițiilor legate implică obligativitatea de a cumpăra, odată cu licența, și elemente tehnico-materiale ale aplicării ei, care intră frecvent în contradicție cu interesele partenerului;

Sistemul licențelor grupate, care obligă beneficiarul să cumpere un șir de alte licențe corelate cu cea principală (efort financiar inutil);

Durata îndelungată (deseori nelimitată) de plată a redevențelor;

Prețuri excesiv de înalte (de monopol) la licențele vândute.

Formele licențierii

În practica internaționala se întâlnesc mai multe tipuri de licențiere, care determină anumite avantaje și dezavantaje atât pentru licențiator, cât și pentru beneficiar:

• Licența neexclusivă presupune păstrarea dreptului licențiatorului de a utiliza brevetul, precum și de a-l acorda și altor beneficiari. Licențiatorul tinde să acorde licențe de acest gen, pentru a-și asigura controlul asupra evoluției beneficiarului (evită crearea concurenților puternici). Licențiații, dimpotrivă, refuză de obicei să semneze contractul care nu le acordă drepturi exclusive. Această formă de licențiere cunoaște două variante:

– licența neexclusivă individuală, prin care producătorul cedează licența unui singur beneficiar.

– licența neexclusivă colectivă, prin care dreptul de utilizare a brevetului este acordat mai multor firme concomitent.

Datorită faptului că unii beneficiari sunt dezavantajați, deseori în contract se include clauza firmei celei mai favorizate, care asigură extinderea asupra beneficiarilor următori a oricărei condiții mai favorabile acordate beneficiarilor ulteriori, sau se utilizează licențe neexclusive colective (toate licențierile se fac în condiții identice).

• Licența exclusivă, caz în care licențiatorul renunță atât la dreptul de a utiliza el însuși brevetul, cât și dreptul de a-l transmite altor firme din țară beneficiarului. Acordarea licenței exclusive depinde de strategia de penetrare și de puterea de negociere a licențiatului. Astfel, prin încheierea contractelor de licență exclusivă se urmărește excluderea concurentei în domeniul, la care se referă brevetul. Cu toate acestea, licențiatul poate acorda licențe simple. Și licențierea exclusivă cunoaște două variante:

– licența exclusivă deplină presupune cedarea definitivă a brevetului către beneficiar, acesta dobândind dreptul de a-l transfera firmelor terțe.

– licența exclusivă limitată presupune ca licențiatorul deține exclusivitatea asupra brevetului, beneficiarul fiind supus unor restricții în utilizarea acestuia (durata de utilizare, sfera de aplicare, piața de desfacere).

Licențierea exclusivă limitată nu exclude, însă, exportul de către beneficiar spre țările terțe, deoarece patentul deseori nu este brevetat și pe teritoriul acestora, iar legislațiile naționale nu permit limitarea teritorială. Unica posibilitate de protecție rămâne selectarea atentă a beneficiarilor de licențe.

Analiza rentabilității contractului de licențiere

Penetrarea noilor piețe prin licențiere presupune o analiză atentă a tuturor costurilor și profiturilor care pot apărea pe parcursul desfășurării contractului. Aceasta analiză poate să descopere eventualele pierderi și să impună renunțarea la strategia aleasă.

Analiza veniturilor probabile

Veniturile din licențiere depind în mare măsură de capacitatea cesionarului potențial de a produce și distribui produsele licențiate. De aceea, producătorul se va preocupa de studierea prealabilă a potențialului pieței produsului său și de evaluarea puterii financiare a licențiatului potențial, cât și de cota de piață maximă pe care acesta o poate atinge. Evaluarea vânzărilor probabile stă la baza calculării volumului redevențelor încasate.

Pe lângă prognozarea redevențelor, producătorul apreciază un șir de alte posibile venituri legate de contractul de licențiere:

– Suma forfetară (inclusiv plata dezvăluirii secretului comercial);

– Plățile pentru asistență tehnică;

– Plățile pentru construcții și engineering;

– Valoarea acțiunilor obținute din patrimoniul licențiatului;

– Dividendele din acțiunile deținute;

– Profiturile din vânzări către licențiat de echipament, materii prime, componente sau produse nelicențiate;

– Profiturile din revânzarea mărfurilor produse de către licențiat;

– Economiile obținute din exploatarea produselor licențiate în activitatea cesionantului licenței;

– Comisioanele asupra vânzărilor în numele licențiatului;

– Sumele încasate din închirierea echipamentelor deținute de cesionant;

-Comisioane de management;

– Patente, mărci de produs și know-how primite de la licențiat în schimbul licenței principale;

– Veniturile obținute vor depinde de clauzele contractului de licențiere, influențate de gradul de cunoaștere a pieței vizate, de experiența anterioară a producătorului și de alți factori.

Analiza costurilor probabile

Procesul presupune analiza tuturor costurilor probabile, legate de transferul tehnologiei și de serviciile legate de acesta. Aceste costuri conțin două componente principale:

– costurile demarării contractului, care cuprind cheltuielile de stabilire a unui aranjament contractual și de implicare a licențiatului în procesul de producție și de distribuție;

– costurile ulterioare, care cuprind cheltuielile de exploatare a afacerii în perioada desfășurării contractului.

Sunt analizate cheltuielile implicate de următoarele procese:

– Cercetarea pieței;

– Selectarea licențiatului potențial;

– Stabilirea și protecția patentelor și mărcilor;

– Negocierea contractului de cesiune;

– Pregătirea și transferul documentației necesare;

– Adaptarea tehnologiei pentru licențiat;

– Instruirea personalului cesionarului;

– Servicii de engineering, construcții și instalarea utilajelor;

– Aportul de mașini și echipamente la capitalul licențiatului;

– Supravegherea calității și testări;

– Servicii de marketing, audit și consultanță;

– Servicii de management;

– Corespondența cu licențiatul.

Cum profiturile cresc odată cu creșterea redevențelor (principala componentă variabilă a veniturilor), se impune stimularea vânzărilor producției licențiate. În acest context, licențiatorii impun un minimum de cheltuieli de marketing și publicitate, precum și un volum minim de vânzări. Însă cea mai eficientă cale de stimulare a vânzărilor o constituie impunerea unui volum minim de redevențe, care nu depinde de cifra de afaceri a beneficiarului (deosebit de răspândită în cazul licențierii exclusive).

Licențiatorul poate să-și deterioreze reputația, dacă licențiatul nu reușește sa respecte standardele de calitate impuse produselor sale. De aceea contractele de licențiere prevăd una dintre următoarele forme de control al calității: standarde de calitate stipulate expres în contract, dreptul licențiatorului de a supraveghea activitatea licențiatului și de a efectua teste, utilizarea anumitor materii prime, echipamente și componente etc.

Mai mult, colaborarea strânsă și asistența tehnică acordată pot stimula producția și duce la realizarea în condiții mai bune a obiectivelor ambilor parteneri (proces deseori calificat drept „alianța strategică“).

În final, licențierea este o modalitate foarte flexibilă de penetrare a piețelor, care poate fi ușor combinată cu altele, formând strategii mixte. Cel mai frecvent licențierea se îmbină cu investițiile directe sau cu constituirea de întreprinderi mixte. Astfel, prin achiziționare de acțiuni de la licențiat, afacerea se poate transforma într-o întreprindere mixtă. Exportul, de asemenea, este prezent atunci, când beneficiarul importă componente sau vinde produsele finite licențiatorului. Prin urmare, combinațiile prezentate mai sus asigură crearea unor modalități mai eficiente de penetrare a piețelor, decât dacă s-ar apela la strategii pure.

6.2. Secțiunea a II-a – CONTRACTUL DE KNOW-HOW

Noțiunea de „know-how”

Contractul de know-how este contractul prin care o parte transmite celeilalte parti, contra unui pret, cunostintele sau procedeele tehnice pe care le detine si care nu au fost brevetate sau nu sunt brevetabile, necesare fabricarii unui anumit produs, comercializarii lui, sau prestarii unui anumit serviciu de o maniera necunoscuta pana la acea data de beneficiarul transferului.

Acest transfer ('know-how') provine de la expresia „the know-how to do it' (a sti cum sau in ce fel sa se faca).

Spre deosebire de inventii, know-how-ul nu implica neaparat conditia noutatii absolute, fiind suficient ca detinatorul unor cunostinte sa faca un lucru mai bine decat o persoana interesata sa-i achizitioneze aceste cunostinte, pentru a ne afla in fata unui know-how (aceasta nu inseamna ca know-how-ul nu poate fi o noutate absoluta pe care insa detinatorul lui nu doreste sa-1 breveteze, datorita formalitatilor multiple si temerii de a nu fi divulgate cunostintele respective).

Caracteristic know-how-ului este faptul ca el se poate materializa sub multiple forme, printre care: o perfectionare tehnica, un model nou realizat, o formula sau un plan, note scrise (detaliate sau restranse) de aplicare a unui procedeu sau unei tehnologii, o formula noua organizatorica sau de comercializare etc.

Dat fiind faptul ca exista in cele mai multe cazuri o interferenta a operatiunilor de licenta, know-how, Consulting si engineering, contractul de know-how poate fi independent sau asociat cu alte contracte. Astfel, sunt cunoscute: contractele de know-how pur (cand transferul nu este legat sau conditionat de nici o alta operatiune tehnico-economica) si contractele de know-how combinat (cand se realizeaza si transferul prin cesiune sau licenta al unei inventii).

Una din problemele specifice deosebit de importanta in perioada negocierii o prezinta apararea secretului asupra cunostintelor care fac obiectul contractului, dat fiind faptul ca know-how-ul nu este protejat prin brevet, ca in cazul inventiilor, in acest sens, sunt necesare angajamente reciproce scrise sau unele garantii (scrisori de garantii bancare, cautiuni etc.). Prin asemenea antecontracte si garantii beneficiarul potential se obliga ca in cazul in care se foloseste de secretele cunostintelor ce i-au fost comunicate, fara sa incheie contractul de know-how, sa plateasca suma stipulata si, respectiv, garantia constituita devine executorie.

Clauzele specifice, inclusiv cele privind stabilirea pretului, sunt la fel ca in cazul contractului de licenta de brevete, cu precizarea ca in frecvente cazuri pretul este stabilit printr-o suma globala.

Efectele contractului de know-how sunt cele la care ne-am referit mai inainte. Totusi, pentru o mai sistematica prezentare vom face o reluare a lor.

Furnizorul sau transmitatorul are, in principal, obligatiile urmatoare: sa transmita anumite cunostinte tehnice; sa acorde beneficiarului garantii asupra rezultatului; dreptul exclusiv de folosinta; asistenta tehnica; dreptul de folosire a marcii de fabrica a transmitatorului.

La randul sau, beneficiarul sau dobanditorul are si el obligatii si anume: plata pretului; pastrarea secretului; mentinerea calitatii produselor obtinute.

Plata pretului poate consta intr-o suma.de bani, in produse sau alte cunostinte tehnice (in schimb). Iar, atunci cand plata se face printr-o suma de bani, aceasta poate fi globala, forfetara sau cote parti din valoarea productiei rezultate.

Pastrarea secretului, in absenta brevetului, consta in obligatia beneficiarului de a nu divulga si altor persoane informatiile pe care le-a primit de la transmitatori.

În spatele succesului comercial se află o activitate laborioasă și eforturi financiare considerabile. Eforturile creatoare nu pot fi materializate, în toate cazurile, în brevete de invenții ori certificate de înregistrare. Apare normală păstrarea de către comercianții de prestigiu a „confidențialității informațiilor” privind „laboratorul” creației lor ori valorificarea acestor informații, în așa fel încât să le sporească profitul. Pe de altă parte, celor care doresc și ei obținerea succesului comercial le este mai convenabil să plătească pentru a obține „rețete” decât „reinventarea” lor.

Know-how-ul a fost definit în doctrină ca fiind „creația intelectuală ce constă într-un ansamblu de soluții și/sau cunoștințe noi, aplicabile industrial, nebrevetate, transmisibile și având, în principiu, un caracter secret”.

Potrivit O.G. nr. 52/1997 privind franciza, know-how-ul reprezintă „ansamblul formulelor, al definițiilor tehnice, al documentelor, al desenelor și al modelelor, al rețetelor, al procedeelor analoage, care servesc la fabricarea și comercializarea unui produs” [art.1, litera d) din Ordonanță].

Termenul de know-how provine dintr-o expresie englezească “the know-how to do it” care înseamnă “cunoștințe cum se face aceasta”. Din punct de vedere practic, conținutul noțiunii de know-how a depășit sensul arătat, cuprinzând mai multe aspecte: abilitate, experiență, tehnici dobândite prin practicare îndelungată, cunoștințe tehnice cu grad variabil de aport intelectual, metode, mijloace. Know-how-ul poate include un procedeu de fabricație, planul unei mașini sau orice alt sistem care este util într-o activitate comercială și care dă societății posibilitatea obținerii unui avantaj asupra concurenților. Aria know-how-ului este practic nelimitată.

Caracteristic know-how-ului este faptul că el se poate materializa sub multiple forme, printre care: o perfecționare tehnică, un model nou realizat, o formulă sau un plan, note scrise (detaliate sau restrânse) de aplicare a unui procedeu sau a unei tehnologii, o formulă nouă organizatorică sau de comercializare.

Definiția și natura juridică

Contractul de know-how este contractul prin care una dintre părți, numită furnizor, transmite celeilalte părți, numită beneficiar, contra unei redevențe, cunoștințe tehnice nebrevetabile sau brevetabile, dar nebrevetate, necesare pentru fabricarea, funcționarea, întreținerea sau comercializarea unor mărfuri ori pentru elaborarea și punerea în lucrare a unor tehnici sau procedee, într-un mod necunoscut până atunci de către beneficiarul transferului.

Cunoștințele tehnice care alcătuiesc know-how – ul pot avea ca suport obiecte, elemente tehnice sau instrucțiuni.

Dacă părțile nu stipulează altfel, furnizorul know-how – ului își păstrează deopotrivă dreptul de a transmite terțelor persoane cunoștințe ce-i formează obiectul și dreptul de a le utiliza el însuși. Beneficiarul dintr-un contract anterior este îndreptățit să se prevaleze de condițiile mai favorabile acordate de furnizor beneficiarilor subsecvenți. Clauza de exclusivitate nu poate fi opusă furnizorului know-how – ului, dacă bine-nțeles părțile nu prevăd contrariul în contract. În absența unei stipulații exprese în sens contrar, know-how – ul nu poate fi transmis de beneficiar. Îndreptățirea beneficiarului de a utiliza cunoștințele transmise de furnizor privește orice aplicație a acestora. Ca o aplicație specifică principiului colaborării părților dintr-un contract comercial internațional, contractanții know-how – ului au obligația de a-și comunica reciproc toate aplicațiile acestuia pe care nu le-au prevăzut la data încheierii contractului, dar pe care le consideră posibile și intenționează să le înfăptuiască.

Cu privire la natura juridică a contractului de know-how, prima precizare care se impune este înlăturarea confuziei care se face între acest contract și contractul de licență asupra unui brevet. Această confuzie provine din faptul ca know-how – ul este greșit considerat un drept de proprietate industrială, adică un drept exclusiv, privativ, un monopol de exploatare, caracter pe care legea îl recunoaște exclusiv titularului unui brevet.

Posesorul de know-how nu are un drept de proprietate industrială, terții putând utiliza cunoștințele ce-i formează obiectul dacă le dobândește prin experiență proprie. În consecință, în timp ce contractul de licență transmite unei alte persoane dreptul de a exploata invenția brevetată, ceea ce implică obligația pentru titularul de brevet de a nu exercita dreptul de interdicție pe care legea i-l atribuie spre a-l ocroti împotriva terților, contractul de know-how transmite dreptul la cunoștințele furnizorilor către beneficiar cu efectele relative (res inter alios acta). Dacă prin contractul de licență titularul brevetului își asumă o obligație de a nu face, posesorul contractului de know-how dă naștere, dimpotrivă, în persoana furnizorului, la o obligație de a face.

Contractul de know-how se deosebește și de contractul de vânzare – cumpărare sau de locație de lucruri, deoarece el nu poate transmite cu efecte erga omnes proprietatea sau folosința elementelor încorporate pe care le presupune în mod necesar.

El trebuie diferențiat și de contractul de antrepriză, deoarece obligația pe care o creează în sarcina furnizorului de know-how nu este o obligație de rezultat, cum este aceea a antreprenorului, ci una de mijloace.

Clasificarea contractelor de know-how

Contractele de know-how se clasifică în funcție de:

1. Complexitatea acțiunii. În funcție de complexitatea acțiunilor de efectuat sunt:

Contracte prin care se transferă o tehnologie sau un procedeu tehnic determinat, prin acte simple.

Contracte având același obiect, transferat prin acte complexe și succesive (care sunt stabilite în mai multe faze).

Contracte prin care se transferă procedee tehnice sau produse rezultate din cercetări proprii.

2. Interferarea cu alte operațiuni. În funcție de gradul de interferare cu alte operațiuni sunt:

Contracte de know-how pur, când suntem în prezența unui transfer care nu e condiționat de o altă operațiune.

Contracte de know-how combinat, când transferul e un accesoriu ori o consecință a altor operațiuni.

Contractul de know-how complementar, atunci când condițiile de transfer „necesare realizării unor convenții distincte, se stabilesc separat”.

Caracteristici ale contractului de know-how

Elementele care determină conținutul acestei noțiuni sunt:

Abilitatea tehnică – abilitatea include atât mechanical skill (abilitatea naturală a specialistului), cât și additional skill sau superior skill (dexteritatea sau abilitatea pe care specialistul a dobândit-o în procesele tehnice).

Experiența tehnică – experiența dobândită de specialist – rezultat al unei practici îndelungate în domeniul tehnic respectiv.

Cunoștințele tehnice – se referă la cunoștințele dobândite în tehnica curentă, cunoștințe rezultate din asimilarea progresului tehnic, cunoștințe privind administrarea întreprinderii etc.

Procedee și mijloace tehnice de aplicare – se referă la o grupare de operații tehnice dispuse într-o ordine anumită vizând finalizarea operațiunii principale.

Ansamblul de cunoștințe know-how, determinate prin cele patru elemente, nu sunt brevetate fie datorită faptului că nu au atins un grad suficient de noutate, fie datorită lipsei de interes sau deținătorul lor nu dorește să le breveteze din cauza formalităților multiple și temerii de a nu fi divulgate cunoștințele respective.

Potrivit regulilor de concurență comunitare, termenul de know-how desemnează, în mod normal, un ansamblu de informații tehnice care sunt secrete, substanțiale și identificate.

Termenul secret semnifică faptul că un know-how, considerat în ansamblul său, ori în configurația și asamblarea precisă a elementelor sale, nu este, în mod general, cunoscut sau ușor de obținut.

Termenul substanțial semnifică faptul că un know-how înglobează informații care trebuie să fie folositoare.

Termenul identificat semnifică faptul că know-how-ul este descris sau înregistrat într-o asemenea manieră, încât să fie posibil de verificat dacă îndeplinește criteriile de secret și de substanțialitate.

Contractul de know-how se caracterizează prin:

Noutatea cunoștințelor relative și subiective, a căror valoare este concretizată în rezultatele obținute;

Natura confidențială a cunoștințelor, în sensul că orice persoană căreia i s-a adus la cunoștință un know-how secret se angajează implicit să respecte acest caracter. Încălcarea acestui angajament este calificată drept breach of confidence sau „manifestation of confrance trahie”.

Dinamismul operațiunii constă în faptul că în contract poate exista o clauză de cross-licensing, în urma căreia titularul know-how-ului beneficiază de eventualele perfecționări ce sunt aduse procedeelor de fabricație sau tehnologiilor încorporate, de către utilizator.

Complexitatea elementelor componente. Aceste elemente se pot păstra în forme variate, iar operațiunea tehnică prin aplicarea know-how – ului se dovedește a fi un proces în continuă schimbare spre dovedirea unor progrese vizibile.

Pentru a facilita înțelegerea conținutului contractului de know-how, în literatura de specialitate a fost evocat contractul dintre firma italiană „BOTTONIFICIO FOSSANESE” și firma franceză „ALMES”. Firma italiană a concedat firmei franceze pentru 10 ani „un procedeu de fabricare nasturi” pe bază de poliester, acordându-i asistența tehnică necesară. Firma franceză a executat contractul câțiva ani, plătind redevențele convenite. La un moment dat, firma franceză a încetat plata redevențelor, susținând că procesul este cunoscut în ramura respectivă și că era folosit de firmele sale concurente, fiind – în consecință – lipsit de caracterul de noutate și deci, contractul de know-how este fără cauză.

Instanța sesizată cu această problemă a apreciat că pretenția firmei franceze nu poate fi luată în considerație, întrucât procedeul ce i-a fost concedat de firma italiană nu-i era cunoscut firmei franceze, care n-ar fi putut fabrica imediat produsul respectiv, „fără procedeul oferit de firma italiană”, de vreme ce a simțit nevoia să-l cumpere de la firma italiană. În consecință, firma franceză „a dobândit un avantaj important”, iar redevențele contractuale „trebuie plătite în continuare”.

Condiții de validitate

1.Considerații genelale:

Un contract de vânzare – cumpărare este valabil încheiat, legal întocmit când întrunește toate condițiile prevăzute de art. 948 C.Civ., și anume:

-capacitatea de a contracta;

-consimțământul valabil al părții ce se obligă;

-un obiect determinat;

-o cauză licită;

2.Capacitatea părților contractante

A. Regula și excepția.

Capacitatea de a contracta constituie o parte componentă a capacității juridice civile, constituind în aptitudinea unei persoane de a încheia contracte civile. Potrivit art. 1306 C.Civ., „pot cumpăra și vinde toți cărora nu le este oprit prin lege”. În dreptul nostru civil, în materie de v-c, regula este capacitatea, fie că este vorba de capacitatea de folosință sau de capacitatea de exercițiu, iar incapacitatea, excepția. Cazurile de incapacitate sunt expres și limitativ prevăzute de lege. V-c constituie pentru ambele părți contractante un act de dispoziție, ceea ce impune ca acestea să posede capacitatea de exercițiu deplină. Persoanele lipsite de capacitate de exercițiu sau care au capacitate de exercițiu restrânsă vor putea încheia un asemenea contract, dar numai prin intermediul ocrotitorului legal și cu autorizația autorității tutelare.

3. Consimțământul părților

A. Considerații generale

Consimțământul reprezintă manifestarea de voință a părților care încheie un contract. El trebuie să fie deplin, adică să nu fie viciat prin eroare, dol sau violență. În contractul de v-c, consimțământul se realizează prin oferta făcută de una din părți, urmată de acceptarea acestei oferte de către cealaltă parte. Lipsa consimțământ.uneia din părți atrage nulitatea absolută a v-c.

Formele consimțământului sunt:

-promisiunea de v-c cu cele două forme, promisiunea unilaterală de vânzare și promisiunea bilaterală de vânzare;

-pactul de referință;

-dreptul de preemțiune;

B. Promisiunea unilaterală de vânzare

Constituie un acord de voință prin care o anumită persoană primește promisiunea proprietarului de a vinde un bun, rezervându-și manifestarea ulterioară a consimțământului sau de a cumpăra acest bun. Ea este un antecontract care dă naștere la un drept de creanță. Promisiunea unilaterală de vânzare, se prezintă ca un adevărat contract, astfel că ea nu poate fi revocată de promitent și nu poate deveni caducă după moartea sau incapacitatea acestuia. În situația în care beneficiarul promisiunii unilaterale își manifestă voința de a cumpăra, vânzarea se va definitiva în momentul acestei opțiuni, ocazie cu care are loc si transferul dr, de proprietate asupra lucrului.

In ipoteza in care partile au stipulat un termen, beneficiarul promisiunii nu mai poate ulterior sa-l oblige pe promitent sa incheie contractul. In absenta unui termen conventional, promitentul ii poate cere beneficiarului promisiuniii sa opteze; in principiu este aplicabil termenul general de prescriptie.

In cazul in care promitentul vanzarii refuza perfectarea acesteia, incalcandu-si obligatia asumata, contractul proiectat nu se poate perfecta, insa beneficiarul promisiunii este indreptatit la daune-interese.

In cazul unei promisiuni de vanzare, din partea unei pers. care nu este proprietarul lucrului, instanta de jud. a statuat ca acest lucru este posibil, pentru ca persoana poate cumpara ulterior lucrul, devenind proprietarul lui.

C. Promisiunea bilaterală (sinalagmatică) de vânzare-cumpărare

Se deosebește de cea unilaterală, deoarece la aceasta ambele părți se obligă a încheia în viitor contractul de v-c, având calitățile de promitent și de beneficiar. Este un antecontract și nu are efect translativ de proprietate precum contractul de v-c. Promitentul și beneficiarul trebuie să cadă de acord asupra bunului și a prețului și chiar poate executa parțial sau total o prestație sau ambele. Pentru încheierea antecontractului de v-c nu se cere nici o condiție specială de formă și, odată încheiat, obligă părțile la îndeplinirea obligațiilor asumate, în baza principiului forței obligatorii a contractului.

In cazul in care promitentul V nu-si respecta obligatia asumata si instraineaza lucrul altei persoane aceasta instrainare este valabila, beneficiarul C avand dr. doar la daune-interese.

Nerespectarea culpabila a obligatiei, de a finaliza incheierea contractului de v-c de catre una din parti da celeilalte dr. la o actiune in rezolutiune prescriptibila in termenul general de trei ani.

Încheierea contractelor

Problema juridică pe care o ridică încheierea contractului de know-how este aceea a mijlocului juridic de asigurare a păstrării secretului divulgat de furnizor, în calitate de ofertant, potențialului beneficiar spre a-l determina să încheie contractul.

Pentru înlăturarea riscurilor de divulgare a secretului de către destinatarul ofertei, practica comercială internațională a imaginat două mijloace juridice. Un prim mijloc este acela al unui angajament unilateral din partea destinatarului ofertei, asumat anterior începerii negocierilor pentru închiderea contractului, prin care se obligă să păstreze strict confidențiale informațiile primite (ANEXA 2). Nerespectarea obligației astfel asumate dă loc unei acțiuni civile pentru repararea prejudiciului cauzat furnizorului de know-how. Practica a demonstrat lipsa de eficacitate a acestui mijloc juridic.

De aceea, în practica de comerț internațional actuală, mai ales când e vorba de operații de transferuri de tehnologie de o deosebită însemnătate, încheierea contractelor de know-how este precedată de o convenție ad-hoc prealabilă, cunoscută sub denumirea de „contractul de opțiune”, prin care o parte se obligă să comunice unele elemente ale know-how – ului său, iar cealaltă parte se obligă să le trateze ca strict confidențiale, să nu le divulge și să nu le exploateze decât după încheierea contractului.

Obiectul contractului

Obiectul contractului de know-how îl constituie transmiterea cunoștințelor tehnice de către furnizor și plata prețului de către beneficiar.

Cât privește cunoștințele tehnice, trebuie precizat că ele cuprind și abilitatea, cât și experiența obținute prin aplicarea acestor cunoștințe. Multe din elementele know-how – ului au un suport material format din obiecte, elemente tehnice sau instrucțiuni.

Unele însă, cum sunt abilitatea tehnică, nu pot fi disociate de persoana specialistului. Totalitatea elementelor ce-l alcătuiesc pot fi brevetabile dar, din diferite motive, nu au fost brevetate sau nu sunt susceptibile de a obține protecția juridică prin brevet. Tuturor li se asigură de către posesor o protecție de fapt prin păstrarea secretului.

Determinarea cu precizie prin clauzele contractuale a obiectului contractului atât sub aspectul cunoștințelor transmise cât și al redevențelor prezintă o însemnătate deosebită pentru executarea lor în condiții de securitate juridică și de eficiență economică, financiară și valutară, dat fiind faptul că domeniul know-how – ului nu poate fi stabilit aprioric, iar interesele părților sunt diferite.

Efectele contractului

În literatura de specialitate s-a atras atenția că principalul inconvenient în privința efectelor contractului de know-how îl constituie faptul că nu există un brevet și, ca urmare, dacă beneficiarul a primit know-how – ul, și deci îl cunoaște „acesta nu mai poate fi retras, chiar dacă beneficiarul nu ar mai vrea să plătească redevențele”. Mai mult, în cazul în care se transmite „un know-how secret”, iar caracterul secret dispare „fără vina beneficiarului, plata redevențelor viitoare ar părea că rămâne fără cauză (pentru partea din contract nerealizată)”. În scopul evitării unor asemenea situații, cedentul nu trece în contract „caracterul secret al know-how – ului”, folosind expresii de genul „avans tehnic” sau „procedeu tehnic”.

Prin contract, furnizorul sau transmițătorul trebuie să transmită anumite cunoștințe tehnice. El este, totodată, obligat să acorde beneficiarului:

Asistență tehnică;

Dreptul de a utiliza marca sa de fabrică;

Dreptul de folosință exclusivă a procedeului tehnic respectiv sau a cunoștințelor care fac obiectul transferului;

Garanții că prin aplicarea procedeului sau cunoștințelor transferate se vor obține rezultate scontate.

Beneficiarul sau dobânditorul este obligat:

Să plătească prețul;

Să respecte angajamentul privind confidențialitatea;

Să mențină calitatea produselor obținute.

Obligațiile furnizorului: Furnizorul know-how-ului este obligat să asigure beneficiarului exploatarea tehnică completă a acestuia. În acest scop, el îi va remite toate documentele, materialele și instrucțiunile necesare și va asigura asistența tehnică corespunzătoare, pe perioada convenită prin contract.

Furnizorul nu va putea opune beneficiarului un brevet ulterior, dobândit pentru know-how-ul care face obiectul contractului.

Beneficiarul are dreptul să înceteze plata redevențelor, să ceară reducerea lor sau rezilierea contractului, ori de cîte ori un terț obține un brevet asupra know-how-ului transmis.

Părțile au obligația de a-și comunica reciproc perfecționările aduse know-how-ului în cursul executării contractului. În lipsa unei clauze contrare, această comunicare se face cu titlu gratuit.

Obligația de comunicare reciprocă a perfecționărilor nu privește perfecționările fundamentale. Prin perfecționări fundamentale se înțeleg perfecționările care, prin importanța lor tehnică, constituie în realitate o modificare esențială a obiectului contractului.

În cazul cînd furnizorul acordă beneficiarului dreptul de a aplica, pe produsele fabricate sub licență, marca sa, beneficiarul are obligația de a asigura menținerea calității produselor fabricate și comercializate de furnizor.

Ori de cîte ori contractul de know-how are un caracter exclusiv, furnizorul este obligat să păstreze față de terți secretul cunoștințelor tehnice transmise beneficiarului, pe toată durata contractului și, dacă se stipulează acest lucru, și după încetarea contractului, pe o perioadă rațională.

Obligațiile beneficiarului: Beneficiarul are, în toate cazurile, obligația de a păstra secretul cunoștințelor transmise pe toată durata contractului și, dacă se stipulează acest lucru, și după încetarea contractului, pe o perioadă rațională.

Prin excepție de la alineatul precedent, beneficiarul va putea divulga cunoștințele tehnice transmise, filialelor sau furnizorilor săi, dar numai în măsura necesară executării obligațiilor acestora, față de dobânditorul know-how-ului.

Beneficiarul are obligația de a exploata know-how-ul și de a plăti redevențe. Exploatarea trebuie să fie serioasă, efectivă și leală.

La expirarea contractului, fiecare din părți păstrează dreptul de a utiliza gratuit și liber know-how-ul care a făcut obiectul contractului, precum și perfecționările comunicate reciproc în timpul executării contractului.

Know-how – ul poate fi plătit în bani, în produse sau în alte cunoștințe tehnice. Dacă se plătește în bani, plata poate fi efectuată: printr-o sumă globală, printr-o sumă forfetară, prin cote-părți din valoarea producției realizate. Dacă plata know-how – ului se face în alte cunoștințe tehnice, părțile pot stipula termenele și condițiile transferului acestor cunoștințe în contractul respectiv sau pot conveni încheierea unui nou contract, având acest obiect.

De asemenea, prin contract se poate conveni ca beneficiarul să comercializeze produsele obținute sub marca furnizorului.

Cele două părți pot conveni să se informeze cu privire la modificările aduse obiectului contractului, în caz că survin asemenea modificări. Totodată, părțile pot conveni asupra altor clauze care sunt de natură să asigure executarea în cât mai bune condițiuni a contractului.

Regimul clauzelor restrictive

Sunt interzise clauzele prin care este limitată direct sau indirect exploatarea know-how-ului, și anume:

fixarea sau limitarea producției, a vânzării, a prețului, a publicității, a distribuției, a comercializării sau a exportului ori a angajării de persoane;

obligarea la aprovizionarea cu materii prime sau elemente necesare fabricării produsului ori utilizării procedeului, din anumite surse indicate de furnizorul de know-how ;

interzicerea utilizării libere a cunoștințelor transmise, după expirarea brevetului ;

modificarea, întreruperea sau limitarea activității de cercetare și dezvoltare a beneficiarului.

Este interzis părților să facă să depindă transferul de know-how de alte operații comerciale.

Este interzis părților să stipuleze plata de redevențe după ce know-how-ul și-a pierdut valoarea prin divulgare de către furnizor.

Încetarea contractului

Contractul de know-how încetează în următoarele împrejurări:

Expirarea termenului stipulat;

Denunțarea;

Rezilierea.

La expirarea termenului stipulat în contract, procedeul tehnologic – care a făcut obiectul transferului – intră în domeniul public. Ca urmare, fiecare parte are dreptul neexclusiv de a continua să folosească liber și gratuit: cunoștințele, informațiile și documentațiile pe care părțile le-au transmis pe durata contractului.

Protecția know-how-ului

Cea mai sigură modalitate ar fi păstrarea secretului, însă și aceasta are o formă juridică pentru a-i da relevanță. Know-how-ul este de asemenea conceput încât la un moment dat să fie adus la cunoștință publicului care îl poate folosi. Atunci când se urmărește transmiterea de know-how, este utilă introducerea în contractul corespunzător a unei clauze de confidențialitate.

Sunt considerate contravenții și infracțiuni conform legii nr. 11/1991 mai multe acte de concurență neloială dintre care:

– divulgarea, achiziționarea sau folosirea unui secret comercial de către un comerciant sau un salariat al acestuia, fără consimțământul deținătorului legitim al respectivului secret comercial și într-un mod contrar uzanțelor comerciale cinstite;

– oferirea, promiterea sau acordarea – mijlocit sau nemijlocit – de daruri ori alte avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanților acestuia, pentru că prin purtare neloială să poată afla procedeele sale industriale;

– folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări a căror obținere a necesitat un efort considerabil sau a altor informații secrete în legătură cu acestea, transmise autorităților competente în scopul obținerii autorizațiilor de comercializare a produselor; farmaceutice sau a produselor chimice destinate agriculturii, care conțin compuși chimici noi;

– divulgarea, achiziționarea sau utilizarea secretului comercial de către terți, fără consimțământul deținătorului sau legitim, ca rezultat al unei acțiuni de spionaj comercial sau industrial .

În plus, Codul penal prevede ca infracțiune, în art. 298 fapta persoanei de a divulga secretul economic, adică de a divulga date sau informații, care nu sunt destinate publicității, de către cel care le cunoaște datorită atribuțiilor de serviciu, sau de orice altă persoană. Pentru această pedeapsă este închisoarea de la 2 la 7 ani, respectiv de la 6 luni la 5 ani, dacă cel care divulgă secretul nu l-a aflat prin prisma atribuțiilor sale de serviciu.

Acțiunea în concurență neloială

Atunci când fapta nu constituie infracțiune, se poate ataca actul de concurență neloială prin acțiune civilă întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, conform art. 998 Codul Civil (răspunderea pentru fapta proprie). Posibilitatea intentării acestei acțiuni este reglementată și în legea 11/1991, condițiile pentru intentare fiind supuse la numeroase critici. Astfel, fapta ilicită trebuie privită în sens larg, iar dovedirea prejudiciului este necesară numai dacă reclamantul solicită despăgubiri.

Instanța, dacă a constatat că acțiunea este întemeiată poate să pronunțe fie acoperirea prejudiciului în principal în natură, prin restabilirea situației anterioare, interzicerea pe viitor a actelor de concurență neloială precum și distrugerea materialelor care au fost folosite la săvârșirea actelor de concurență neloială .

6.3. Secțiunea a III-a – Contractul de consulting – engineering

Amploarea pe care a cunoscut-o comerțul mondial cu mașini, utilaje și instalații complexe, a presupus rezolvarea unor probleme tehnice de natură practică, care a necesitat elaborarea unor studii, proiecte etc. În acest context a apărut activitatea de consulting – engineering.

Consultingul poate fi definit, drept ansamblul de servicii prestate de către persoane fizice sau juridice (firme) specializate, în scopul alegerii soluțiilor cele mai adecvate și eficiente pentru realizarea unor obiective sau desfășurarea anumitor activități economice și sociale1.

La rândul său, engineeringul, conform aceleiași surse de documentare, este o activitate legată, de obicei, de consulting și constă în elaborarea, la cererea clienților, de proiecte complexe de investiții, întocmirea de studii tehnico-economice (studii de fezabilitate), cu indicarea eventuală a potențialilor furnizori, a anumitor mașini sau grupe de mașini, necesare procesului tehnologic, acordarea de consultații tehnice legate de cumpărarea unor licențe, formularea condițiilor tehnice ale contractului și chiar negocierea contractelor în numele firmei ordonatoare, precum și acordarea de asistență tehnică (la cerere) în timpul realizării investiției.

De remarcat că activitatea de engineering este relativ nou apărută pe plan extern, de multe ori fiind confundată, datorită etimologiei, cu termenul de inginer.

Progresul tehnico-științific contemporan și-a pus amprenta asupra factorilor de producție, generând în același timp creșterea complexități activităților manageriale. S-au creat astfel premisele unificării celor două activități.

Consulting-engineering-ul poate fi definit ca un serviciu de natură intelectuală, ce vizează realizarea de studii, proiecte, asistență tehnică în supravegherea și controlul realizării unui obiectiv investițional2.

Activitatea de consulting-engineering comportă, pe parcursul derulării ei (de la conturarea concepției până la punerea în funcțiune a unei instalații industriale) executarea mai multor seturi de prestații, și anume: întocmirea de studii pentru fundamentarea tehnico-economică, aprecierea oportunității și a posibilităților de realizare, stabilirea amplasamentelor asigurarea resurselor energetice și de materii prime, a căilor de comunicație și a celor de acces, a forței de muncă; alegerea procesului tehnologic, întocmirea unor studii de piață, organizarea obiectivului sub toate aspectele sale; întocmirea unor studii și lucrări de proiectare preliminare, proiecte generale, proiecte și desene de execuție etc.; întocmirea caietelor de sarcini și a listelor pentru furnizarea materialelor și a echipamentelor; analiza ofertelor primite și lansarea comenzilor; încheierea contractelor cu furnizorii, antreprenorii etc; coordonarea, conducerea și supravegherea lucrărilor de construcții-montaj, a furnizorilor de echipamente, instruirea personalului, efectuarea de încercări, de recepții etc.

Înfăptuirea acestor operații de engineering se produce în două faze:

Faza de studii În această fază se întocmesc studii preliminare sau prestudii (preliminary engineering), ce vizează elaborarea concepției și realizarea planurilor și schițelor de detaliu ale unei instalații industriale. Toate aceste operații comportă efectuarea de cercetări, pe baza cărora se întocmește un proiect;

Faza de execuție Operațiile specifice acestei faze sunt: lansarea comenzilor, procurarea materialelor, montajul, construcțiile, recepțiile, punerea în funcțiune etc.

În funcție de natura prestațiilor la care se obligă firma de engineering activitatea acesteia se poate înfățișa ca:

engineering economic;

engineering de proiectare;

engineering industrial.

Ca urmare a specializării, s-a produs dezvoltarea unor activități de engineering în diverse domenii, ca de exemplu chemical engineering, electrical engineering, military engineering, naval engineering, comercial engineering, etc.

Activitatea de consulting-engineering prezintă o importanță economică deosebită. Se estimează că mai bine de trei pătrimi din totalul investițiilor industriale făcute în marile țări occidentale (inclusiv Japonia) se realizează prin intermediul acestor societăți, care își extind activitățile dincolo de frontierele naționale ale statelor pe teritoriile cărora și-au stabilit sediile principale.

Asemenea societăți au în structură sau în subordine birouri de studii tehnice organizate în multe cazuri sub formă de filiale.

De regulă, între societățile de consulting-engineering și întreprinderile producătoare se stabilesc raporturi contractuale, în virtutea cărora cele dintâi îndeplinesc pe seama acestora din urmă serviciul de „avant-vente”, contribuind astfel la pătrunderea pe diferite piețe a utilajelor produse de întreprinderile respective pentru beneficiarii prestațiilor inginerești.

Uneori întreprinderea de engineering își asumă în raporturile contractuale rolul de furnizor general în această calitate revenindu-i îndatorirea ca, pe lângă activitatea de engineering, să îndeplinească și pe aceea de furnizor al mașinilor și utilajelor, necesare realizării lucrărilor industriale, precum și pe aceea a procurării licențelor de fabricație, pe care le obține de la întreprinderile producătoare (adică de la subfurnizori) ori de la institutele de proiectări (adică de la subproiectanți).

Cadrul juridic al activității de engineering îl formează contractul de consulting-enginering.

Anexa 1

HOTĂRÂREA CURłII DE JUSTIłIE A COMUNITĂłII

EUROPENE

28 ianuarie 19861

Pronuptia de Paris GmbH

împotriva

Pronuptia de Paris Irmgard Schillgalis

(cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare,

formulată de Bundesgerichtshof)

„Concurență – Contracte de franciză”

Cauza 161/84

În cauza 161/84,

având ca obiect o cerere adresată Curții, în temeiul articolului 177 din

Tratatul CEE, de către Bundesgerichtshof, pentru pronunțarea, în litigiul

pendinte în fața acestei instanțe, între Pronuptia de Paris GmbH, Frankfurt

am Main, și Pronuptia de Paris Irmgard Schillgalis, Hamburg, a unei hotărâri

preliminare privind interpretarea articolului 85 din Tratatul CEE și a Regulamentului nr. 67/67 al Comisiei din 22 martie 1967 privind aplicarea articolului 85 alineatul (3) din Tratatul2 CEE unor categorii de acorduri de exclusivitate (JO 1967, p. 849),

Hotărâre

1. Prin ordonanŃa din 15 mai 1984, primită la Curte la 25 iunie 1984, Bundesgerichtshof a adresat, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE,

mai multe întrebări privind interpretarea articolului 85 din Tratatul CEE și

a Regulamentului nr. 67/67 al Comisiei din 22 martie 1967 privind aplicarea articolului 85 alineatul (3) din Tratatul CEE anumitor categorii de acorduri de exclusivitate (JO 1967, p. 849), pentru a se stabili dacă dispoziŃiile respective se aplică contractelor de franciză.

2. Aceste întrebări au fost adresate în cadrul unui litigiu între societatea Pronuptia de Paris GmbH din Frankfurt am Main (denumită în continuare francizor), filială a unei societăți franceze cu aceeași denumire, și doamna Schillgalis din Hamburg care deține o societate comercială cu denumirea de Pronuptia de Paris (denumită în continuare francizat), litigiu privind obligația francizatului de a-i plăti francizorului redevențele datorate la cifra de afaceri pentru anii 1978-1980.

3. Societatea-mamă franceză a francizorului distribuie sub marca

„Pronuptia de Paris” rochii de mireasă și alte articole de îmbrăcăminte purtate la nunți. În Republica Federală Germania, aceste produse se distribuie fie în magazine folosite direct de către filiala acesteia, fie în magazine care aparțin unor detailiști independenți, printr-un contract de franciză încheiat de filiala respectivă în numele său și în numele societățiimamă.

4. Prin trei contracte care au fost semnate la 24 februarie 1980, francizatul a obținut o franciză pentru trei zone distincte, Hamburg, Oldenburg și Hanovra. Aceste trei contracte sunt practic identice ca formulare. Mai precis, acestea conțin următoarele dispoziții.

5. Francizorul:

– acordă francizatului, în ceea ce privește un anumit teritoriu definit printr-o hartă anexată la contract, dreptul exclusiv de utilizare a mărcii Pronuptia de Paris în vederea vânzării produselor și a serviciilor sale, precum și dreptul de a face publicitate pe teritoriul respectiv;

– își asumă angajamentul de a nu deschide nici un alt magazin

Pronuptia pe teritoriul în cauză și de a nu furniza nici un produs sau

serviciu unor terți pe teritoriul respectiv;

– își asumă angajamentul de a acorda asistență francizatului în ceea ce

privește aspectele comerciale și publicitare ale afacerii sale, amenajarea și

decorarea magazinului, formarea personalului, tehnicile de vânzare, moda

și produsele, achiziŃia, marketingul și, în general, tot ceea ce, din experienŃa

sa, ar putea contribui la mărirea cifrei de afaceri și la rentabilitatea afacerii

francizatului.

6. Francizatul, care rămâne unic proprietar al afacerii sale și își asumă

toate riscurile, este obligat:

– să nu vândă mărfurile utilizând denumirea comercială și marca

Pronuptia de Paris decât în magazinul specificat în contract, care trebuie să

fi fost amenajat și decorat în principal pentru vânzarea de articole de nuntă, conform indicațiilor francizorului, în vederea punerii în valoare a imaginii mărcii lanțului de distribuție Pronuptia și nu poate fi transferat într-un alt amplasament sau modificat decât cu acordul francizorului;

– să achiziționeze de la francizor 80% din rochiile și accesoriile de

nuntă, precum și un procent din ținutele de cocktail și de seară, procent care urmează să fie stabilit de către francizor, și să nu se aprovizioneze cu restul de marfă decât de la furnizorii aprobați de francizor;

– să îi plătească francizorului, în schimbul avantajelor oferite, un drept de intrare unică pentru teritoriul contractual de 15 000 DM și, pe toată durata contractului, o redevență de 10% din întreaga cifră de afaceri realizată din vânzarea de produse Pronuptia sau de orice alte mărfuri, ținutele de seară achiziționate de la alți furnizori decât Pronuptia nefiind totuși supuse acestei redevențe;

– să considere preŃurile propuse de către francizor recomandări pentru vânzarea cu amănuntul, fără însă a aduce atingere libertății sale de stabili propriile prețuri;

– să nu facă publicitate pe teritoriul concedat decât cu acordul francizorului și, în orice caz, să alinieze respectiva publicitate la cea practicată pe plan internațional și național de către francizor, să distribuie cât mai bine cataloagele și alte suporturi publicitare furnizate de către francizor și, în general, să aplice metodele comerciale care îi sunt comunicate de către francizor;

– să aibă ca obiect de activitate principal vânzarea de articole de nuntă;

– să se abțină, atât pe durata contractului, cât și timp de un an de la terminarea acestuia, să concureze, sub orice formă, cu un magazin

Pronuptia și, în special, să înceapă o afacere de același tip sau similară cu

cea desfășurată în cadrul contractului sau să participe direct sau indirect la o astfel de afacere, în Republica Federală Germania, în Berlinul de vest și în zonele în care Pronuptia are deja o reprezentanță de orice tip;

– să nu cedeze unor terŃi nici drepturile și nici obligațiile care decurg din contract, nici afacerea sa fără acordul prealabil al francizorului, înțelegându-se că acesta își va da acordul dacă cesiunea intervine din motive de sănătate și dacă noul contractant își demonstrează solvabilitatea și arată că nu este, sub nici o formă, un concurent al francizorului.

7. Prin hotărârea primei instanțe, francizatul a fost obligat la plata sumei de 158 502 DM pentru redevențele datorate la cifra sa de afaceri din anii 1978-1980; acesta a introdus apel împotriva acestei hotărâri în fața Oberlandesgericht din Frankfurt am Main, susținând, pentru a evita plata acestor arierate, că respectivele contracte încălcau dispozițiile articolului 85 alineatul (1) din tratat și nu beneficiau de exceptarea acordată anumitor categorii de contracte de exclusivitate în temeiul Regulamentului nr. 67/67 al Comisiei, menționat anterior. Prin hotărârea din 2 decembrie 1982, Oberlandesgericht a reținut argumentul francizatului. Instanța a hotărât că obligațiile reciproce de exclusivitate constituiau restricții ale concurenței în cadrul pieței comune, francizorul neputând aproviziona nici un alt comerciant pe teritoriul din contract, francizatul neputând achiziționa sau vinde cu amănuntul alte mărfuri provenite din alte state membre decât într-o măsură limitată. Fără a beneficia de o exceptare în temeiul articolului 85 alineatul (3), aceste contracte trebuiau, conform instanței, să fie considerate nule în temeiul articolului 85 alineatul (2). În ceea ce privește exceptarea, Oberlandesgericht a stabilit, în special, că nu era necesar să decidă dacă respectivele contracte de franciză sunt excluse din principiu din sfera de aplicare a Regulamentului nr. 67/67 al Comisiei, menŃionat anterior. De fapt, conform Oberlandesgericht, contractele în cauză conŃin, în orice caz, angajamente care le depășesc pe cele descrise la articolul 1 din regulamentul respectiv și care constituie restricții de concurență nereglementate de articolul 2.

8. Francizorul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri în fața Bundesgerichtshof, solicitând menținerea hotărârii date în primă instanță.

Bundesgerichtshof a considerat că decizia care urma să fie pronunțată cu

privire la acest recurs depindea de modul de interpretare a dreptului comunitar. Prin urmare, instanța a cerut Curții să pronunțe o hotărâre preliminară cu privire la următoarele întrebări:

1) Articolul 85 alineatul (1) din Tratatul CEE se aplică contractelor de franciză, astfel cum sunt contractele între părțile în litigiu, care au ca obiect instituirea unui sistem de distribuție special, în care francizorul îi cedează francizatului nu numai mărfurile, ci și denumirea comercială, marca, mărcile neînregistrate ale mărfurilor și ale altor prestări de servicii?

2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, Regulamentul nr. 67/67 al Comisiei din 22 martie 1967 privind aplicarea articolului 85 alineatul (3) din Tratatul CEE anumitor categorii de acorduri de exclusivitate se aplică unor astfel de contracte?

3) În cazul unui răspuns afirmativ la cea de-a doua întrebare:

a) Regulamentul nr. 67/67 este aplicabil și în cazul în care participă ca parte la contract mai multe întreprinderi autonome din punct de vedere juridic, însă legate între ele din punct de vedere economic, care se constituie în contract ca o singură entitate economică?

b) Regulamentul nr. 67/67 este aplicabil, în special articolul 2 alineatul (1) litera (c), și în cazul obligației care îi revine francizatului de a nu face publicitate decât cu aprobarea francizorului în acord cu publicitatea acestuia și utilizând materialul publicitar pus la dispoziția sa de către francizor și, în general, de a aplica metodele comerciale ale francizorului? Este important în acest context faptul că materialul

publicitar al francizorului conține prețuri indicative?

c) Regulamentul nr. 67/67 este aplicabil, în special articolul 1 alineatul (1) litera (b) articolul 2 alineatul (1) litera (a) și alineatul (2) litera (b), și în cazul obligației care îi revine francizatului de a distribui produsele menționate în contract exclusiv sau cel puțin în cea mai mare parte într-un spațiu comercial precis, special amenajat în acest scop?

d) Regulamentul nr. 67/67 este aplicabil, în special articolul 1 alineatul (1) litera (b), și în cazul obligației care îi revine francizatului de a se aproviziona exclusiv de la francizor și de a nu se aproviziona, în ceea 184 ce privește restul de mărfuri prevăzute în contract, decât de la furnizorii aprobați de către francizor?

e) Regulamentul nr. 67/67 este aplicabil și în cazul obligației care îi revine francizorului de a susține francizatul în plan comercial, publicitar și profesional?

Cu privire la prima întrebare 9. Societatea Pronuptia de Paris GmbH din Frankfurt am Main, francizorul, a susținut că un sistem de contracte de franciză permite

combinarea avantajelor unei forme de distribuție care are o imagine omogenă în exterior (cum ar fi filialele) cu distribuția prin detailiști independenți care își asumă riscurile asociate vânzării. Constituit dintr-o rețea de acorduri verticale care urmăresc garantarea unei prezentări uniforme la exterior, acest sistem de contracte întărește capacitatea concurențială a francizorului în plan orizontal, adică în ceea ce privește alte forme de distribuție. Acest sistem face posibilă, pentru o întreprindere care

nu ar dispune altfel de mijloacele financiare necesare, instituirea unei rețele de distribuție supraregionale, rețea la care ar participa, în calitate de francizați, mici întreprinderi care și-ar păstra autonomia. Având în vedere aceste avantaje, articolul 85 alineatul (1) nu se aplică în cazul în care contractele de franciză nu conțin restricții ale libertății părților contractante care să le depășească pe cele care decurg din natura unui sistem de franciză. Obligațiile exclusive de livrare și de aprovizionare, în măsura în care acestea urmăresc să asigure selecții standard ale mărfurilor, obligațiile de publicitate și de amenajare uniformă a spaŃiilor comerciale și interdicția de vânzare în alte magazine a mărfurilor livrate în temeiul contractului sunt inerente prin însăși natura contractului de franciză și nu intră în sfera de aplicare a articolului 5 alineatul (1).

10. Doamna Schillgalis, francizatul, propune să se răspundă în mod afirmativ la întrebarea adresată. Contractele contestate se caracterizează prin protecția teritorială acordată francizatului. Acestea nu pot fi asimilate unor contracte de agenție comercială, dat fiind faptul că, spre deosebire de acestea, francizații acționează în nume propriu și pe cont propriu și își asumă riscurile vânzării. Sistemul contractului de franciză în cauză duce la restricții notabile ale concurenței, având în vedere faptul că Pronuptia este, astfel cum ea însăși declară, liderul mondial francez în materie de rochii și accesorii de nuntă.

11. Guvernul francez afirmă că articolul 85 alineatul (1) poate fi aplicabil contractelor de franciză care sunt contracte de distribuție a unui produs, încheiate cu negociatori independenți, însă nu se aplică obligatoriu, având în vedere aspectele pozitive ale acestor contracte.

12. Comisia subliniază faptul că sfera de aplicare a articolului 85 alineatul (1) nu se limitează la anumite tipuri de contracte, de unde aceasta deduce că, în cazul în care sunt întrunite condiŃiile prevăzute, articolul 85 alineatul (1) se aplică, de asemenea, unor contracte care, pe lângă livrarea de mărfuri, au ca obiect cesiunea unei denumiri comerciale și a unei mărci, înregistrate sau nu, de produse, precum și prestarea de servicii.

13. Mai întâi, ar trebui să se observe marea diversitate a contractelor de franciză a căror legalitate nu a fost până în prezent supusă analizei Curții. Rezultă din dezbaterile în faŃa CurŃii că trebuie să se facă o distincŃie între diversele tipuri de contracte de franciză, în special: contractele de franciză de servicii, în temeiul cărora francizatul oferă un serviciu folosind semnul sau denumirea comercială, adică marca francizorului, conform indicațiilor acestuia din urmă; contractele de franciză de producție, în temeiul cărora francizatul fabrică el însuși, în conformitate cu indicațiile francizorului, produse pe care le vinde sub marca acestuia; și, în cele din

urmă, contractele de franciză de distribuție, în temeiul cărora francizatul se limitează la vânzarea anumitor produse într-un magazin care poartă semnul francizorului. Curtea nu se pronunță cu privire la cel de-al treilea tip de contract, la care se referă întrebările adresate de instanța națională.

14. Compatibilitatea contractelor de franciză de distribuție cu articolul 85 alineatul (1) nu poate fi apreciată în mod abstract, ci în funcție de clauzele din contract. Pentru ca răspunsul său, adresat instanței naționale, să fie cât mai util, Curtea va avea în vedere numai contracte care au un conținut identic celui descris anterior.

15. Într-un sistem de franciză de distribuție astfel cum este cel în cauză, o întreprindere care s-a impus pe piaŃă ca distribuitor și care, prin urmare, a pus la punct un ansamblu de metode comerciale, le acordă unor comercianți independenți posibilitatea de a se impune pe alte piețe utilizând denumirea și metodele comerciale care au contribuit la succesul său. Mai mult decât un mod de distribuŃie, este vorba de un mod de a exploata din punct de vedere financiar, fără a angaja capitaluri proprii, un ansamblu de cunoștințe. Pe de altă parte, acest sistem le va deschide comercianților lipsiți de experiența necesară accesul la metode pe care nu le-ar fi putut dobândi decât după lungi eforturi de cercetare și le permite să beneficieze

de prestigiul mărcii. Contractele de franciză de distribu ie se diferențiază prin aceasta de contractele de concesiune pentru vânzare sau de cele care implică detailiști autorizați într-un sistem de distribuție selectivă, care nu cuprinde nici utilizarea unei singure denumiri comerciale, nici aplicarea de metode comerciale uniforme, nici plata de redevențe în schimbul avantajelor acordate. Un astfel de sistem, care îi permite francizorului să beneficieze de succesul său, nu poate aduce, în sine, atingere concurenței. Pentru ca acesta să funcționeze trebuie îndeplinite două condiții.

16. În primul rând, francizorul trebuie să le poată comunica francizaților know-how-ul său și să le acorde asistența necesară pentru a le permite să îi aplice metodele, fără a risca ca know-how-ul și asistența respectivă să fie benefice, chiar și indirect, concurenților. Prin urmare, clauzele care sunt indispensabile pentru prevenirea acestui risc nu constituie restricții ale concurenței în sensul articolului 85 alineatul (1). Același lucru este valabil și în ceea ce privește interdicția dată francizatului

de a deschide, pe durata contractului sau în cursul unei perioade rezonabile ulterioare expirării acestuia, un magazin cu un obiect de activitate identic sau similar, într-o zonă în care ar putea intra în concurență cu unul din membrii rețelei. Același lucru poate fi spus despre obligația impusă francizatului de a nu ceda respectivul magazin fără acordul prealabil al francizorului: această clauză urmărește să evite ca un concurent să beneficieze de know-how-ul transmis sau de asistența oferită.

17. În al doilea rând, francizorul trebuie să poată lua măsurile proprii în vederea păstrării identității și prestigiului rețelei care poartă denumirea sa comercială. Prin urmare, clauzele care stabilesc mijloacele de control necesare în acest sens nu constituie restricții ale concurenței în sensul articolului 85 alineatul (1).

18. Același lucru este valabil în ceea ce privește obligaŃia francizatului de a aplica metodele comerciale dezvoltate de francizor și de a folosi knowhow-ul transmis.

19. Acesta este, de asemenea, cazul obligației francizatului de a nu vinde mărfurile reglementate prin contract decât într-un spațiu amenajat și decorat conform indicațiilor francizorului, care au ca obiect garantarea unei prezentări uniforme care să răspundă anumitor cerințe. Aceleași cerințe se aplică amplasării magazinului, care poate, de asemenea, afecta prestigiul rețelei. Astfel se explică faptul că francizatul nu își poate transfera magazinul într-o altă zonă fără consimțământul francizorului.

20. Interdicția pentru francizat de cedare a drepturilor și obligațiilor care rezultă din contract fără acordul francizorului protejează dreptul acestuia de a alege liber francizații, ale căror calificări profesionale sunt o condiție pentru stabilirea și păstrarea prestigiului rețelei.

21. Datorită controlului exercitat de către francizor cu privire la selectarea mărfurilor oferite de către francizat, clienții vor putea găsi la fiecare francizat mărfuri de aceeași calitate. În anumite cazuri, cum ar fi domeniul articolelor de modă, poate fi nepractic să se stabilească indicații de calitate obiective. Din cauza numărului mare de francizați, poate fi, de asemenea, prea scump să se asigure respectarea acestor indicații. O clauză care prevede că francizatul nu poate vinde decât produse care provin de la francizor sau de la furnizorii aleși de acesta trebuie, în astfel de condiții, să fie considerată necesară pentru prestigiul rețelei. O astfel de clauză nu

poate totuși împiedica francizatul să își procure aceste produse de la alți francizați.

22. În cele din urmă, întrucât publicitatea contribuie la definirea imaginii semnului de identificare a rețelei, clauza care condiționează toată publicitatea francizatului de obținerea aprobării francizorului este, de asemenea, indispensabilă pentru păstrarea identității rețelei, cu condiția ca respectiva clauză să nu se refere decât la natura publicității.

23. Pe de altă parte, trebuie să se sublinieze că, departe de a fi necesare pentru protecția know-how- ului transmis sau pentru păstrarea identității și a prestigiului rețelei, anumite clauze îngrădesc concurența între membrii rețelei. Acesta este cazul clauzelor care împart piețele între francizor și francizat sau care îi împiedică pe aceștia să se angajeze într-o competiție a prețurilor între ei.

24. În acest sens, este important să se atragă atenția instanței naționale cu privire la clauza care obligă francizatul să nu vândă mărfurile menționate în contract decât în spațiul desemnat în contractul respectiv.

Această clauză îi interzice francizatului să deschidă un al doilea magazin.

Sfera reală a clauzei devine clară dacă este analizată împreună cu angajamentul luat de francizor, în ceea ce privește francizatul, de a-i asigura acestuia, pe un anumit teritoriu, exclusivitatea utilizării denumirii comerciale. Pentru a respecta promisiunea făcută astfel unui francizat, francizorul trebuie nu numai să-și asume obligația de a nu se stabili el

însuși pe teritoriul respectiv, ci să le ceară altor francizați angajamentul de a nu deschide un alt magazin în afara teritoriului lor. Combinarea clauzelor de acest tip duce la o anumită partajare a piețelor între francizor și francizați sau între francizaŃi și restrânge astfel concurența în interiorul rețelei. Astfel cum rezultă din hotărârea din 13 iulie 1966 (Consten și Grundig/Comisia, 56 și 58/64, Rec., p. 429), acest tip de restricție constituie o limitare a concurenței în sensul articolului 85 alineatul (1), în cazul în care se referă la o denumire comercială deja cunoscută. Este întradevăr

posibil ca un potențial francizat să nu își asume riscul de a deveni parte din lanț, printr-o investiție proprie, plătind un drept de intrare relativ ridicat și angajându-se să plătească o redevență anuală substanțială, dacă nu poate spera, datorită unei anumite protecții împotriva concurenței francizorului și a altor francizați, că afacerea sa poate fi rentabilă. Acest considerent nu poate fi totuși relevant decât în cadrul unei eventuale analize a contractului în ceea ce privește condiŃiile de la articolul 85 alineatul (3).

25. În cazul în care există anumite clauze care aduc atingere opțiunii francizatului de a stabili în mod liber prețurile restrictive pentru concurență, nu se poate spune același lucru atunci când francizorul le oferă francizaților doar anumite prețuri indicative, cu condiția ca totuși să nu existe, între francizor și francizați sau între francizați, practici concertate în vederea aplicării efective a acestor prețuri. Instanța națională trebuie să verifice respectarea acestei condiții.

26. În final, trebuie precizat faptul că acele contracte de franciză de distribuție care conțin clauze care realizează o partajare a pieței între francizor și francizat sau între francizați ar putea, în orice caz, aduce atingere comerțului între statele membre, chiar dacă au fost încheiate între întreprinderi stabilite în același stat membru, în măsura în care ar împiedica franciza ii să se stabilească pe teritoriul altui stat membru.

27. Având în vedere considerațiile anterioare, trebuie să se răspundă primei întrebări după cum urmează:

1) compatibilitatea contractelor de franciză de distribuție cu articolul 85 alineatul (1) depinde de clauzele respectivelor contracte și de contextul economic;

2) clauzele care sunt indispensabile pentru asigurarea faptului că nu beneficiază concurenții de know-how-ul transmis și de asistența oferită de către francizor nu constituie restricții ale concurenței, în sensul articolului 85 alineatul (1);

3) clauzele care stabilesc controlul indispensabil pentru păstrarea identității și prestigiului rețelei identificate prin denumirea sau semnul comun nu constituie restricții ale concurenței, în sensul articolului 85 alineatul (1);

4) clauzele care realizează o partajare a piețelor între francizor și francizați sau între francizați constituie restricții ale concurenței, în sensul articolului 85 alineatul (1).

5) faptul că francizorul îi comunică francizatului prețuri indicative nu constituie o restricție a concurenței, cu condiția să nu existe, între francizor și francizați sau între francizați, practici concertate în vederea aplicării efective a acestor prețuri.

6) contractele de franciză de distribuție care conțin clauze care realizează o partajare a piețelor între francizor și francizat sau între francizați ar putea aduce atingere comerțului între statele membre.

28. A doua întrebare, care nu a fost formulată decât în cazul în care s-ar răspunde afirmativ la prima întrebare, urmărește să stabilească dacă Regulamentul nr. 67/67 al Comisiei din 22 martie 1967 privind aplicarea articolului 85 alineatul (3) din Tratatul CEE anumitor categorii de acorduri de exclusivitate se aplică și în cazul contractelor de distribuție. Ținând seama de considerațiile anterioare privind clauzele care realizează o partajare a pieței între francizor și francizați și între francizați, întrebarea

respectivă rămâne într-o anumită măsură relevantă și, prin urmare, trebuie analizată.

29. Potrivit afirmațiilor societății Pronuptia de Paris, francizorul, Curtea ar trebui să răspundă afirmativ la această a doua întrebare. Regulamentul nr. 67/67 se aplică, în opinia sa, contractelor exclusive de aprovizionare și de livrare, chiar și atunci când astfel de contracte sunt incluse în acorduri care cuprind, printre altele, concesionarea unei licențe de utilizare a mărcii sau a altor semne distinctive ale întreprinderii. Într-un contract de franciză, obligațiile exclusive de livrare și de aprovizionare

prezintă, de asemenea, avantajele menționate la al șaselea considerent din

Regulamentul nr. 67/67. Alte clauze decât cele menționate la articolul 2 din

Regulamentul nr. 67/67 nu aduc atingere exceptării, în măsura în care acestea nu restrâng concurența în sensul articolului 85 alineatul (1). 30. Doamna Schillgalis, francizat, susține că Regulamentul nr. 67/67 nu se aplică contractelor de franciză. În primul rând, acest regulament a fost redactat în baza experienței dobândite la vremea respectivă de Comisie, experiență care se întinde numai în ceea ce privește contractele de concesiune pentru vânzare. În al doilea rând, francizorul are mult mai multă putere asupra francizatului decât concedentul asupra concesionarului. În al

treilea rând, restricția de concurență inerentă contractelor de franciză are, de asemenea, efecte orizontale, întrucât francizorul deține, în general, filiale care își desfășoară activitatea la același nivel de distribuție ca și francizații.

31. Guvernul francez se limitează să afirme că Regulamentul nr. 67/67 nu pare să se aplice acestui tip de contract.

32. Comisia admite, mai întâi, că nu are experiența necesară pentru delimitarea noțiunii de contract de franciză. Aceasta adaugă că Regulamentul nr. 67/67 nu urmărește exceptarea restricțiilor de concurență conținute de acordurile de concesionare a unei licenŃe de utilizare a unei denumiri comerciale, a unui simbol sau a unei mărci; acordarea unei astfel de licențe, împreună cu dispoziția de know-how și de asistență comercială, par să reprezinte pentru Comisie trăsătura esențială a contractelor de franciză. Cu toate acestea, dacă contractele de licență de acest tip includ contracte cu privire la livrarea de mărfuri în vederea vânzării cu amănuntul

și dacă aceste contracte de livrare pot fi disociate de contractele de licență, Regulamentul nr. 67/67 se poate aplica astfel contractelor de livrare, cu condiția respectării condițiilor respectivului regulament. În această privință, concesionarul exclusiv nu trebuie să fie supus, în calitatea sa de concesionar exclusiv, unor restricții de concurență, altele decât cele prevăzute la articolul 1 alineatul (1) și la articolul 2 alineatul (1). În contractele care fac obiectul întrebărilor adresate de Bundesgerichtshof, clauza de localizare conținută de contractul de franciză stabilește între elementele de distribuție exclusivă și elementele de licență ale contractului

de franciză o legătură atât de strânsă încât aceste elemente constituie un tot indivizibil, ceea ce ar face ca exceptarea pe categorii să nu se aplice nici părții contractului referitoare la concesiunea pentru vânzare exclusivă.

33. În acest sens, trebuie făcută referire la mai multe elemente din textul Regulamentului nr. 67/67. În primul rând, categoria contractelor care beneficiază de scutirea pe categorii este definită în raport cu obligațiile reciproce (sau nu) de livrare și cumpărare, nu în raport cu elemente cum ar fi utilizarea aceleiași denumiri comerciale, aplicarea de metode comerciale uniforme și plata de redevențe în schimbul avantajelor acordate, care sunt caracteristice contractelor de franciză de distribuție. În al doilea rând, nici termenii articolului 2 nu menționează expres decât aceste contracte de concesiune pentru vânzare exclusivă care au, astfel cum s-a menționat anterior, o natură diferită de contractele de franciză de distribuție. În al

treilea rând, același articol enumeră restricțiile și obligațiile care pot fi impuse concesionarului exclusiv, dar nu le menționează pe cele care pot fi impuse celeilalte părți din contract, cu toate că, în cazul contractului de franciză de distribuție, obligațiile asumate de francizor și, în special, cele de transmitere a know-how-ului și de acordare de asistență francizatului au o importanță deosebită. În al patrulea rând, lista obligațiilor impuse concesionarului, stabilită de articolul 2 alineatul (2), nu permite includerea nici unei obligații de plată a redevențelor, nici a clauzelor care prevăd organizarea controlului indispensabil pentru păstrarea identității și prestigiului rețelei.

34 Prin urmare, este necesar să se concluzioneze că Regulamentul nr. 67/67 nu se aplică contractelor de franciză de distribuŃie, astfel cum sunt cele care au fost analizate în cadrul prezentei proceduri.

35 Având în vedere răspunsurile la a doua întrebare, nu este cazul să se răspundă la a treia întrebare.

36. Cheltuielile efectuate de către guvernul francez și de către Comisia Comunităților Europene, care au prezentat observații Curții, nu pot face obiectul unei rambursări. Întrucât procedura are, în raport cu părțile din acțiunea principală, un caracter incidental față de procedura din fața instanței naționale, este de competența acestei instanțe să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive,

CURTEA, pronunțându-se cu privire la întrebările care i-au fost adresate de către Bundesgerichtshof, prin ordonanța din 15 mai 1984,

HOTĂRĂȘTE:

1. a) compatibilitatea contractelor de franciză de distribuție cu articolul 85 alineatul (1) depinde de clauzele respectivelor contracte și de contextul economic în care se realizează;

b) clauzele care sunt indispensabile pentru asigurarea faptului că nu beneficiază concurenții de know-how-ul transmis și de asistența oferită de către francizor nu constituie restricții ale concurenței, în sensul articolului 85 alineatul (1);

c) clauzele care stabilesc controlul indispensabil pentru păstrarea identității și prestigiului reŃelei identificate prin denumirea sau semnul comun nu constituie restricții ale concurenței, în sensul articolului 85 alineatul (1);

d) clauzele care realizează o partajare a piețelor între francizor și francizați sau între francizați constituie restricții ale concurenței în sensul articolului 85 alineatul (1);

e) faptul că francizorul îi comunică francizatului prețuri indicative nu constituie o restricție a concurenței, cu condiția să nu existe, între francizor și francizați sau între francizați, practici concertate în vederea aplicării efective a acestor prețuri;

f) contractele de franciză de distribuție care conțin clauze care realizează o partajare a piețelor între francizor și francizat sau între francizați ar putea aduce atingere comerțului între statele membre.

2) Regulamentul nr. 67/67 nu se aplică contractelor de franciză de distribuție, astfel cum sunt cele care au fost analizate în cadrul prezentei proceduri.

Pronunțată în ședință publică la Luxemburg, 28 ianuarie 1986.

BIBLIOGRAFIE:

Held D., McGrew A., Goldblatt D., Perraton J., Transformări globale, Politică, economie și cultură, Ed. Polirom, Iași 2004

Robertson R., Globalization: Social, Theory and the Global Culture, London, Sage 1992,

B. Toyne, Global Marketing Management, Allyn & Bacon, 1989,

M. R. Czinkota, Internațional Marketing, The Dryden Press, 1988.

C. Hendry, Human Resource Strategies for Internațional Growth, Routledge, 1994

Codul Comercial: Legislație comercială, Ed. Global Lex, București, 2004

Brândușa Ștefănescu, Ion Rucăreanu, „Dreptul comerțului internațional”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983

Dumitru Mazilu, „Dreptul comerțului internațional”, Partea specială, vol II, Ed. Lumina Lex, București, 1999

Vasile Patulea, Corneliu Turianu, „Curs de drept comercial român”, Ed. All Beck, Bucuresti, 1999

Yolanda Eminescu, „Probleme juridice ale transferului de tehnologie”, Ed. Academiei, București, 1979

Ioan Macovei, „Dreptul comerțului internațional”, Ed. Junimea, Iași, 1980

Gabriel Olteanu, “Dreptul proprietății intelectuale”, Ed. C. H. Beck, București, 2007

G. Marin, A. Puiu – Dicționar de REI, Ed. Enciclopedică, București, 1993,

L. Chirică – Managementul transferului internațional de tehnologie, Ed. ALL, București, 1999

Andreșan Beatrice-Grigoriu; Ștefan Tudorel, Tratatele Uniunii Europene,

versiune consolidată, Editura Hamangiu, București, 2007.

Boroi Gabriel, Drept civil, Partea generală. Persoanele, Ediția a III-a rev.,

Editura Hamangiu, București, 2008.

Căpățînă Octavian; Ștefănescu Brîndușa, Tratat de drept al comerțului

internațional, Editura Academiei, București, vol. I, 1985.

Chavanne Andre; Burst Jean-Jacques, Droit de la propriete industrielle,

Ed. Dalloz, Paris, 1993.

Cocoș Ștefan, A, B, C-ul protecției și valorificării proprietății intelectuale,

Editura Rosetti, București, 2004.

Calmuschi Otilia, Dreptul proprietății intelectuale, Editura Universității

Titu Maiorescu, București, 2004.

Costin Mircea N.; Deleanu Sergiu, Dreptul comerțului internațional, vol.

II, Partea specială, Editura Lumina Lex, București, 1995

Costin Mircea N.; Costin Călin M., Dreptul comerțului internațional,

Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999.

Eminescu Yolanda, Mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu, Editura

Academiei, București, 1974.

Andreșan Beatrice-Grigoriu; Ștefan Tudorel, Tratatele Uniunii Europene,

versiune consolidată, Editura Hamangiu, București, 2007.

Angheni Smaranda, SocietăŃi comerciale. SoluŃii profesionale, Editura C.H.

Beck, ColecŃia Compendium Beck, București, 2010.

Angheni Smaranda; Volonciu Magda; Stoica Camelia, Drept comercial.

Curs universitar, EdiŃia a 3-a, Editura All Beck, București, 2004.

Baschet Dominique, La Franchise. Guide Juridique. Conseils pratiques,

Gualino editeur, Paris, 2005.

Băcanu Ion, Firma și emblema comercială, Editura Lumina Lex, București,

1998.

Behar-Touchais Martine; Virassamy Georges, Les contrats de la

distribution, Editions L.G.D.J., Paris, 1999.

Belu-Magdo Mona-Lisa, Drept comercial, Editura Tribuna Economică,

București, 2004.

Belu-Magdo Mona-Lisa, Contracte comerciale tradiŃionale și moderne,

Editura Tribuna Economică, București, 1996.

Bensoussan Hubert, Le Droit de la Franchise, Editions Apogee, Paris, 1997.

Bently Lionel; Sherman Brad Sherman, Intelectual Property Law, Second

Edition, Oxford University Press, 2004.

Bessis Philippe, Le Contract de Franchisage, Editions L.G.D.J., Paris, 1992.

Philippe Bessis, Signes distinctifs et distribution. De la creation du produit

commercial a la notoriete de la marque et de l’entreprise, Editions

L.G.D.J., Paris, 1998.

Bethencourt Marjorie, Entreprendre en Franchise Editura Dunod, Paris, 2001.

Blaise Jean-Bernard, Droit des affaires. Commercants, concurrence,

distribution, 4-eme edition, L.G.D.J., Paris, 2007.

Bocșa Marcel Ionel, Încheierea contractelor de comerŃ internaŃional prin

mijloace electronice, Editua Universul Juridic, București, 2010.

Bodoașcă Teodor, Dreptul proprietăŃii intelectuale, Editura C.H. Beck,

București, 2006.

Boroi Gabriel, Drept civil, Partea generală. Persoanele, EdiŃia a III-a rev.,

Editura Hamangiu, București, 2008.

Brîndușa Ștefănescu; Rucăreanu Ion, Dreptul comerŃului internaŃional,

Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983.

Bucșă Gheorghe, ProtecŃia desenelor și modelelor industriale în România,

în conformitate cu Legea nr. 129/1992, republicată în 26 martie 2003,

Editura OSIM, București, 2005.

Bucșă Gheorghe, ProtecŃia desenelor și modelelor. Studii de caz.

JurisprudenŃă, Editura OSIM, București, 2008.

Butacu Cristina, LegislaŃia concurenŃei. Comentarii și explicaŃii, Editura

All Beck, București, 2005.

Calmuschi Otilia, Cooperarea internaŃională în domeniul proprietăŃii

industriale, direcŃii și perspective, Editura Academiei Române,

București, 1990.

Calmuschi Otilia, Dreptul proprietăŃii intelectuale, Editura UniversităŃii

Titu Maiorescu, București, 2004.

CăpăŃînă Octavian; Ștefănescu Brîndușa, Tratat de drept al comerŃului

internaŃional, Editura Academiei, București, vol. I, 1985.

CăpăŃînă Octavian; Ștefănescu Brîndușa, Tratat de drept al comerŃului

internaŃional, vol. I și II, Editura Academiei Române, București, 1987.

Cărpenaru Stanciu D., Stănciulescu Liviu, Nemeș Vasile, Contracte civile

și comerciale, Editura Hamangiu, București, 2009.

Cărpenaru Stanciu D., Drept comercial român, EdiŃia a IV-a, revăzută și

adăugită, Editura All Beck, București, 2003.

Chavanne Andre; Burst Jean-Jacques, Droit de la propriete industrielle,

Ed. Dalloz, Paris, 1993.

Chavanne Andre; Burst Jean-Jacques, Franchise et Droit des marques, Ed.

Litec, Paris, 1997.

Cocoș Ștefan, A, B, C-ul protecŃiei și valorificării proprietăŃii intelectuale,

Editura Rosetti, București, 2004.

Costin Mircea N., DicŃionar de drept internaŃional al afacerilor, vol. I,

Editura Lumina Lex, București, 1996.

Costin Mircea N., DicŃionar de drept internaŃional al afacerilor, vol. II,

Editura Lumina Lex, București, 1998.

Costin Călin M., DistribuŃia comercială în reŃea, Editura Rosetti,

București, 2004.

Costin Mircea N.; Deleanu Sergiu, Dreptul comerŃului internaŃional, vol. I,

Partea generală, Editura Lumina Lex, București, 1994.

Costin Mircea N.; Deleanu Sergiu, Dreptul comerŃului internaŃional, vol.

II, Partea specială, Editura Lumina Lex, București, 1995.

Costin Mircea N.; Costin Călin M., Dreptul comerŃului internaŃional,

Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999.

Dănilă Ligia, Dreptul de autor și dreptul de proprietate industrială, Editura

C.H. Beck, București, 2008.

Deak Francisc, Tratat de drept civil. Contracte speciale, EdiŃia a 3-a,

Editura Universul Juridic, București, 2001.

Deleanu Ion, Drepturile fundamentale ale părŃilor în procesul civil, Norme

naŃionale, norme convenŃionale și norme comunitare, Editura Universul

Juridic, București, 2008.

Deleanu Sergiu, Contractul de comerŃ internaŃional, Editura Lumina Lex,

București, 1999.

Diloy Charles, Le contract d’agence commerciale en droit international,

L.G.D.J., Paris, 2000.

Dincă Răzvan, ProtecŃia secretului comercial în dreptul privat, Editura

Universul Juridic, București, 2009.

Dolan John F., Uniform Commercial Code, Terms and Transactions,

Commercial Law, Editura Little, Brown and Company, USA, 1991.

Driga Corina; Driga Eugen, Primii pași în franciză, Editura C.H. Beck,

București, 2006.

Dutilleul-Collart Francois, Delebecque Philippe, Contracts civils et

comerciaux Ed. Dalloz, 5-eme edition, Paris, 2001.

Duvac Constantin; RomiŃan Ciprian Raul, ProtecŃia juridico-penală a

desenelor și modelelor, Editura Universul Juridic, București, 2009.

Eminescu Yolanda, Mărcile de fabrică, de comerŃ și de serviciu, Editura

Academiei, București, 1974.

Eminescu Yolanda, Tratat de proprietate industrială, CreaŃii noi, vol. I,

Editura Academiei R.S.R., București, 1982.

Eminescu Yolanda, Tratat de proprietate industrială, Semne distinctive,

vol. II, Editura Academiei R.S.R., București, 1983.

Eminescu Yolanda, Tratat de proprietate industrială, ConcurenŃa neleală,

vol. III, Editura Academiei R.S.R., București, 1984.

Eminescu Yolanda, ProtecŃia desenelor și modelelor industriale. Drept

român și comparat, Editura Lumina Lex, București, 1993.

Eminescu Yolanda, Regimul juridic al mărcilor, Editura Lumina Lex,

București, 1996.

Ene Charlotte, Contractul internaŃional de franchising, Editura Universitară,

București, 2009.

Ferrier Didier, Répertoire de droit commercial, Dalloz, Paris, 1996.

Ferrier Didier, Droit de la distribution, 2éme éd., Editura Litec, Paris, 2000.

Ferrier Didier, Droit de la distribution, 4éme éd., Editura Litec, Paris, 2006.

Filipescu Ion; Fuerea Augustin, Drept instituŃional comunitar european,

Editura Actami, București, 1999.

Fuerea Augustin, Drept comunitar european. Partea generală, Editura All

Beck, București, 2003.

Fuerea Augustin, Dreptul comunitar al afacerilor, Editura Universul

Juridic, București, 2006.

Fuerea Augustin, Drept internaŃional privat, editia a III-a rev., Editura

Universul Juridic, București, 2008.

Gheorghiu Gheorghe; Turcu Gabriel, OperaŃiunile de franciză, Editura

Lumina Lex, București, 2002.

Gimalac Laurent; Grac Stephane, La Franchise, Guide juridique et

pratique, Editions Du Puits Fleuri, Paris, 2003.

Gross Herbert; Skaupy Walther, Das Franchise-Szstem – neue

Vertriebswege für Waren und Dienste, Düsseldorf &Viena, 1968.

Guyon Yves, Droit des affaires, tome 1, 9e

édition, Economica, Paris, 1996.

Houdou Michel, Hyacinthe Ravet, La mondialisation, Ed. Ellipses, Paris,

2005.

Idris Kamil, Proprietatea intelectuală. Un instrument puternic pentru

dezvoltarea economică, traducere de Cristina Nicoleta Stamate; Ondina

Chiru, Editura OSIM, București, 2006.

Ilinca Gheorghe; Stoian Ion; Sertan Radu, DicŃionar comercial. Termeni

utilizaŃi în tranzacŃiile comerciale, Editura Caraiman, București, 2003.

Illetschko Kurt, Franchising, Editura Hodder Yourself, London, 2006.

Ivanov Ecaterina, Patrimoniul societăŃilor comerciale, Editura Hamangiu,

București, 2008.

Jacquet Jean-Michel, Delebecque Philippe, Corneloup Sabine, Droit du

commerce intrenational, Ed. Dalloz, Paris, 2007.

Kahn Michel, Franchise et Parteneriat, Editura Dalloz-Dunod, Paris, 2002.

Korah Valentine, Franchising and the EEC Competition Rules Regulation

4087-88, ESC Publishing Limited Oxford, UK, 1989.

Kotler Philip, Managementul marketingului, Editura Teora, București,

1998.

Kovar Robert, Code Europeen de la Concurence, Edition Dalloz, Paris, 1993.

Laurence Amiel Cosme, Les reseaux de distribution, Librairie Generale de

Droit et de Jurisprudence, Paris, 1995.

Le Tourneau Philippe, Le Franchisage, Editura Economica, Paris, 1994.

Le Tourneau Philippe, Les contracts de Franchisage, 2ème édition, Litec,

Groupe Lexis Nexis, Paris, 2007.

Leloup Jean Marie, La Franchise, droit et pratique, Enciclopedie Delmas,

Paris, 2000.

Macovei Ioan, Dreptul comerŃului internaŃional, Editura Junimea, Iași, 1980.

Macovei Ioan, Dreptul de proprietate industrială, Editura UniversităŃii

„Alexandru I. Cuza”, Iași, 1984.

Macovei Ioan, Dreptul proprietăŃii intelectuale, Editura All Beck,

București, 2005.

Macovei Ioan, Tratat de drept al proprietăŃii intelectuale, Editura C.H.

Beck, București, 2010.

Macovei Ioan; Amititeloaie Alexandru, Contractul de franciză, Editura

Candy, Iași, 2000.

Maitland Ian, Franchising – A Practical Guide for Franchisors and

Franchisees, 2nd Edition, UK, Management Books, 2000.

Mancusor Joseph R.; Bădescu Adriana, Ponturi și trucuri în afacerea ta de

succes, Editura Nemira, București, 1998.

Manolache Octavian, Drept comunitar, ediŃia a IV-a, Editura All Beck,

București, 2003.

Malaurie Philippe, Agnes Laurent, Gautier Yves, Contractele speciale,

Drept civil, Editura Wolters Kluwer Defrenois, 2009, (traducerea ediŃiei a

3-a din lb. franceză, 2007).

Marot Yves, La Franchise. L’abecedaire des mots et expressions utilises en

Franchise, 3-eme edition, Paris, Gualino Editeur, 2000.

Marot Yves, La Droit de la Franchise. Memento Juridique, Paris, Gualino

Editeur, 2003.

Matray Christine, Le contract de franchise, Editura Maison Larcier,

Bruxelles, 1992.

Mazilu Dumitru, Dreptul comerŃului internaŃional, Partea generală, ediŃia

a VII-a, Editura Lumina Lex, București, 2008.

Mazilu Dumitru, Dreptul comerŃului internaŃional, Partea specială,

Editura Lumina Lex, București, 2008.

Mendelsohn Martin, The guide to Franchisisng, 6

th Edition TJ International

Ltd, GB, 1999.

Mihai Lucian, InvenŃia. CondiŃiile de fond ale brevetării. Drepturi, Editura

Universul Juridic, București, 2002.

Mocanu Mihaela, Contractul de franciză, Editura C.H. Beck, București, 2008.

Molico Tatiana; Wunder Eugen, Sistemul de franciză în economia de piaŃă,

Editura CECCAR, București, 2002.

Motica Radu, Bercea Lucian, Drept comercial și drept bancar, vol. I, Drept

comercial român, Editura Lumina Lex, București, 2001.

Mousseron Jean Marc, Savoir faire, Enciclopedie Dalloz, Paris, 1996.

Mrejeru Theodor; Mrejeru Bogdan Constantin; Mrejeru Mariana

Genoveva; Neexecutarea contractului de comerŃ internaŃional, Editura

Rosetti, București, 2001.

Munteanu Roxana, Contracte de intermediere în comerŃul exterior al

României, Editura Academiei RSR, București, 1984.

Mutulescu Antonio-Silviu; PaliŃă Roxana; Dragomir Eduard; Ciubotea

Georgiana, Contractul de franciză. Teorie și practică internă și

internaŃională. Studii de caz. Modele de contracte, Editura Nomina Lex,

București, 2009.

Negre Claude, La franchise, recherches et applications, 3-eme edition

Paris, Ed.Vuibert, 2007.

Olteanu Edmond Gabriel, Dreptul proprietăŃii intelectuale, EdiŃia a 2-a,

Editura C.H. Beck, București, 2008.

Pedamon Michel, Etude, Droit Commercial, Precis Dalloz 1994.

Petrescu Ada; Mihai Lucian, Drept de proprietate industrială. Introducere

în dreptul de proprietate industrială. InvenŃia. InovaŃia, Universitatea din

București, Facultatea de Drept, București, 1987.

Pialot Dominique, La franchise comerciale, Editura Groupe Express

Editions, Paris 2004.

Popa Ioan, TranzacŃii comerciale internaŃionale, Editura Economică,

București, 1997.

Popa Ioan, TranzacŃii de comerŃ exterior, Editura Economică,

București, 2002.

Popescu Tudor Radu, Dreptul comerŃului internaŃional, Editura Didactică

și Pedagogică, București, 1975.

Popescu Tudor Radu, Dreptul comerŃului internaŃional, Editura Didactică

și Pedagogică, București 1983.

Porter Michael, L’avantage concurentiel, Editura Dunod, Paris, 1999.

Pricopi Adrian, Fuerea Augustin, Drept internaŃional privat, Editura

Actami, București,1999.

Ripert Georges; Roblot René, Traite elementaire de droit commercial,

Tome 12 para no. 361, 10éme ed., Paris, Librairie Generale de Droit et de

Jurisprudence, 1986.

Ripert Georges; Roblot René, Traité de droit commercial, tome 2, 13éme éd,

Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2001.

RomiŃan Ciprian Raul, ProtecŃia penală a proprietăŃii intelectuale, Editura

C.H. Beck, București, 2006.

Roș Viorel, Franciza sau cum să faci bani pe reușita altuia, Editura

Rentrop & Straton, București, 1999.

Roș Viorel, Dreptul proprietăŃii intelectuale. Mărcile și indicaŃiile

geografice, 2 volume, Editura SYLVI, București, 1999.

Roș Viorel, Dreptul proprietăŃii intelectuale, Editura Global Lex,

București, 2001.

Roș Viorel, Octavia Spineanu-Matei, Dragoș Bogdan, Dreptul proprietăŃii

intelectuale. Dreptul proprietăŃii industriale. Mărcile și indicaŃiile

geografice, Editura All Beck, București, 2003.

Roș Viorel; Bogdan Dragoș; Spineanu – Matei Octavia, Dreptul de autor și

drepturile conexe. Tratat, Editura All Beck, București, 2005.

Saint-Alary Roger, Franchising, Enciclopedie Dalloz, 1996.

Savu Tiberiu, SocietăŃile comerciale și acqui-ul comunitar, Editura

Economică, București, 2001.

Sitaru Dan-Alexandru, Contractul de franciză în dreptul intern și

comparat, Editura Lumina Lex, București, 2007.

Sitaru Dragoș – Alexandru, Drept internaŃional privat, Tratat, Editura

Lumina Lex, București, 2001.

Sitaru Dragoș –Alexandru, Dreptul comerŃului internaŃional, Tratat, Partea

generală, Editura Lumina Lex, București, 2004.

Sitaru Dragoș-Alexandru, Tratat de drept internaŃional privat, vol. I și II,

Editura Actami, București, 1996.

Sitaru Dragoș-Alexandru, Tratat de drept internaŃional privat, Partea

generală, vol. 1, Editura Lumina Lex, București, 2004.

Sitaru Dragoș-Alexandru, Tratat de drept al comerŃului internaŃional.

Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2008.

Sitaru Dragoș –Alexandru, Stănescu Șerban-Alexandru, Contractul de

transport internaŃional de mărfuri, Editura Lumina Lex, București, 2007.

Sitaru Dragoș-Alexandru; Buglea Claudiu-Paul, Stănescu ȘerbanAlexandru,

Tratat de drept al comerŃului internaŃional. Partea specială,

Editura Universul Juridic, București, 2008.

Smith Gordon V.; Parr Russell L., Proprietatea intelectuală. Evaluare.

Exploatare. Daune pentru contrafacere, Editura Irecson, București, 2008.

Stătescu Constantin; Bîrsan Cornel, Drept civil. Teoria generală a

obligaŃiilor, Editura All, București, 1999.

Stoian Ion; Dragne Emilia; Stoian Mihai, ComerŃ internaŃional, vol. II,

Editura Caraiman, București, 2001.

Szalewski Joanna Schmidt; Pierre Jean Luc, Droit de la propriete

industrielle, 3-eme edition, Litec Groupe Lexis Nexis, Paris, 2003.

Ștefan Tudorel, Andreșan – Grigoriu Beatrice, Drept comunitar, Editura

C.H. Beck, București, 2007.

Ștefănescu Brândușa; CăpăŃînă Octavian (coordonatori), DicŃionar juridic

de comerŃ exterior, Editura ȘtiinŃifică și Enciclopedică, București, 1986.

202

Thiriez Gilles; Pamier Jean-Pierre, Guide Pratique de la Franchise, Ed.

d’Organisation, 4eme édition. 2003.

Voicu Marin, Dreptul comerŃului internaŃional, Note de curs, Editura Ex

Ponto, ConstanŃa, 2002.

Voiculescu Dan, Franchising. Ghid practic pentru afaceri, Editura Intact,

București, 1992.

Watkins Marc, Hotellerie-Chaines volontaires – un developpement

difficile, dans L’Hotellerie, 1 juillet 1999.

WIPO, Intellectual Property Handbook: Policy, Law and Use, UK, 2003;

WIPO, Introducere în proprietatea intelectuală, traducere de Pârvu

Rodica; Oprea Laura; Dinescu Magda, Editura Rosetti, București, 2001.

Zeidman Philip F., Franciza, Editura Expert, București, 1996.

Zeidman Philip F., Franciza, Casa de Editură Capital și Editura Expert,

București, 1999.

Concluzii

Transferul de tehnologie în dezvoltarea economică a unui stat este foarte important, statele slab dezvoltate sau în dezvoltare simțind acut nevoia de a importa tehnologie care să poată susține creșterea și pătrunderea acestora în rândurile țărilor dezvoltate.

Cadrul juridic stabilește că există patru modalități de realizare a transferului de tehnologie internațional, acestea fiind: contractul de franciză, diferitele contracte de licență, contractul de know-how și contractul de engineering.

Contractul de know-how este caracteristic ariei internaționale, acesta presupunând transferul de cunoștințe tehnice necesare pentru fabricarea, funcționarea, întreținerea sau comercializarea unor mărfuri ori pentru elaborarea și punerea în lucrare a unor tehnici sau procedee nebrevetate de către furnizor unei alte părți, numită beneficiar, contra unei redevențe.

Ca în orice contract sinalagmatic, ambele părți au atât drepturi, cât și obligații. Poate că cea mai importantă obligație este a beneficiarului, aceea de păstrare a secretului obținut prin contract. Deoarece know-how-ul nu este susținut de un brevet, este foarte greu să se păstreze secretul și unicitatea cunoștințelor, beneficiarul având dreptul să ceară micșorarea redeventelor în momentul în care furnizorul noii tehnologii încheie contracte și cu terțe persoane.

Contractul de know-how se caracterizează prin: noutatea cunoștințelor relative și subiective, a căror valoare este concretizată în rezultatele obținute; natura confidențială a cunoștințelor, în sensul că orice persoană căreia i s-a adus la cunoștință un know-how secret se angajează implicit să respecte acest caracter, dinamismul operațiunii constă în faptul că în contract poate exista o clauză de cross-licensing, în urma căreia titularul know-how-ului beneficiază de eventualele perfecționări ce sunt aduse procedeelor de fabricație sau tehnologiilor încorporate, de către utilizator și prin complexitatea elementelor componente. Aceste elemente se pot păstra în forme variate, iar operațiunea tehnică prin aplicarea know-how – ului se dovedește a fi un proces în continuă schimbare spre dovedirea unor progrese vizibile.

Acest contract prezintă avantaje pentru ambele părți, furnizorul reușind să își mărească resursele financiare prin vânzarea cunoștințelor sale, căpătate prin experiență sau prin cercetări, iar beneficiarul își îmbunătățește situația productivă, financiară, organizatorică sau comercială.

Așadar, know-how-ul prezintă un deosebit interes pentru țările în dezvoltare, putând să apeleze la procedeele unor specialiști, plata în mai multe modalități fiind facilă, iar la încetarea contractului beneficiarul poate folosi în continuare procedeul, schița, tehnica ce a făcut obiectul contractului fără a mai plăti redevențe.