Contractele De Intermediere In Afaceri 25.06.2019 Final1 [603773]

Cuprins
INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 1
CAPITOLUL 1 ASPECTELE GENERALE ………………………….. ………………………….. ………………… 3
1.1Natura juridical a cont ractelor de intermediere ………………………….. ………………………….. ……… 3
1.2 Contractele juridice ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 12
1.3 Clasificarea contractelor de intermediere in functiile de forma de reprezenatre ………………. 16
CAPITOLUL 2 CONTRACTUL DE MANDAT ………………………….. ………………………….. ………… 20
2.1Efectele contractului de mandat ………………………….. ………………………….. ………………………… 20
2.1.1 Obligațiile mandatarului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 20
2.1.2 Obligațiile mandantului ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 28
2.2 Încetarea contractului de mandat ………………………….. ………………………….. ……………………… 33
CAPITOLUL III ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………. 40
CONTRACTUL DE COMISION ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 40
3.1. Noțiune ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 40
3.2. Caractere juridice ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 41
3.3. Contractul cu sine însuși ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 41
3.4. Efectele contractului de comision ………………………….. ………………………….. ……………………. 43
3.5. Clauza star del credere (ducroire) ………………………….. ………………………….. ……………………. 47
3.6. încetarea contractului de comision ………………………….. ………………………….. …………………… 47
CAPITOLUL IV: CONTRACTUL DE CONSIGNAȚIE ………………………….. …………………………. 49
NOȚIUNEA ȘI CARACT ERISTICILE CONTRACTULUI DE CONSIGNAȚIE …………………… 49
4.1. Noțiune. Natură juridică ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 49
4.2. Caractere juridice ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 50
4.3. Efectele contractului de consignație ………………………….. ………………………….. ………………… 50
4.4 încetarea contractului de consignație ………………………….. ………………………….. ………………… 54
STUDIU DE CAZ ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 55
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 61
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………… 63

1

INTRODUCERE
Interesul pe care operațiunile de intermediere îl prezintă atât în literatur a de
specialitate cât și în practica comercială este real.
Datorită simplificărilor și celerității pe care le -a adus intermedierea în cadrul
operațiunilor comerciale din numeroase domenii, evoluția acesteia este continuă.
Acest lucru a dus la perfecțion area și diversificarea treptată a instituțiilor juridice
puse în slujba intermedierii. În prezent, intermedierea a căpătat forme specifice, concrete
pentru fiecare din domeniile activității comerciale.
Aplicarea și perfecționarea acestora nu poate fi realizată fără studierea formelor de
bază ale intermedierii.
Caracterizarea oricărei instituții de drept potrivit naturii sale juridice constituie un
mijloc primar în analiza în integru a acesteia, deoarece asigură cel mai bine stabilirea
semnificației sal e și a locului pe care -l ocupă în sistemul dreptului civil.
Referințele efectuate în acest fel asupra naturii juridice și a caracterelor unei instituții
vor direcționa în mod nemijlocit atât studiul teoretic al acesteia, cât și aplicabilitatea sa
practică.
Acest fapt se datorează nemijlocit detalizării conceptuale a propriei semnificații, ceea
ce constituie desigur o premisă necesară în analiza ulterioară a instituției în cauză.
Așadar, în cazul mandatului general, mandatarul este împuternicit să se | ocup e de toate
treburile mandantului (procuratio omnium bonorum), pe când I în cazul mandatului special,
mandatarul pr imește împuternicirea pentru o anumită operațiune juridică (procuratio unicus
rei) sau pentru anumite ! operațiuni determinate. în orice caz, pentru actele de dispoziție,
mandatul trebuie să fíe special (de exemplu, situația unei renunțări la judecată1 sau a
încheierii unei tranzacții judiciare).
In orice caz, pentru ca un mandat să fie socotit special este suficientă determinarea
prin procură a operațiunilor juridice vizate, prin simpla referire la natura acestora, și nu în
mod necesar prin clauze detaliate privind modul de îndeplinire a mandatului.
Mandatarul nu poate depăși limitele puterilor ce i -au fost conferite prin mandat, în caz
contrar acesta urmând să răspundă personal pentru prejudiciile cauzate, atât față de mandant,
cât și față de terțul cu care a contractat.
Lucrarea de față își propune să prezinte diferite forme de intermediere în dreptul
comercial.

2
Contractele prezentate sunt cel e de mandat comercial, comision și consignație.
Reprezentarea este operațiunea juridică prin care o persoană, reprezentant, încheie
acte juridice cu terții în contul unei alte persoane, numită reprezentat.
Peste această formă elementară a intermedierii se suprapun anumite caracteristici
specifice care dau naștere contractului de mandat.
Contractul tip de bază este cel de mandat comercial. Acesta împrumută dispoziții de
drept comun din dreptul civil, respectiv contractul de mandat civil.
În acest sens disp ozițiile referitoare la mandatul comercial din Codul comercial se
completează cu cele din Codul civil referitoare la mandatul civil.
Contractul de comision este o modalitate a contractului de mandat comercial.
Contractul de comision este însă un mandat făr ă reprezentare, după unii autori, sau cu
reprezentare indirectă după alți autori.
Potrivit art. 2049 alin. țl) din noul Cod civil, comitentul nu poate refuza plata
comisionului atunci când terțul execută întocmai contractul încheiat de comisionar cu
respec tarea împuternicirii primite.
Contractul de comision este unul dintre contractele de intermediere foarte des
utilizate mai ales în activitatea comercială. întrucât, în relațiile comerciale, mandatul apare
de multe ori ca un procedeu tehnic prea riguros, se apelează de către comercianți deseori la
contractul de comision.
Contractul de consignație este un contract cu largă aplicare, mai ales în activitatea
comercială, atât pe plan intern, cât și pe plan internațional, prin intermediul contractelor de
consigna ție tinzându -se la accelerarea desfacerii mărfurilor, deoarece consignatarii au
depozitele lor proprii de consignație, precum și o rețea proprie de desfacere a mărfurilor1.
Pe de altă parte, prin vânzarea bunurilor prin intermediul consignatarului,
consign antulîși diminuează cheltuielile de lansare a produselor într -o gamă variată, dar în
cantități mici, precum și cele de reclamă, implicate de vânzarea directă către consumatorii
finali, deoarece firmele consignatare, în general, sunt specializate și introdu se deja pe piețe.
Contractul de consignație este o formă specifică a contractului de comision. Obiectul
acestuia îl constituie vânzarea de bunuri mobile.

1 Contractul de consignație nu a fost reglementat în Codul comercial român. Reglementarea sa a fost făcută
abia prin Legea nr. 178/1934 pentru reglementarea contractului de consignație. Această lege este
considerată abrogată prin Legea de punere în aplicare a noului Cod civil.

3

CAPITOLUL 1 ASPECTELE GENERALE
1.1Natura juridical a contractelor de intermediere
Natura juridică a reprezentării. Procesul individualizării unei anumite instituții
juridice se realizează prin intermediul unui complex de mijloace, fapt care permite cel mai
bine determinarea locului acesteia în sistemul tuturor instituțiilor juridice ale unei ramuri de
drept. Caracterizarea oricărei instituții de drept potrivit naturii sale juridice constituie un
mijloc primar în analiza în integru a acesteia, deoarece asigură cel mai bine stabilirea
semnificației sale și a locului pe care -l ocupă în sist emul dreptului civil. Referințele efectuate
în acest fel asupra naturii juridice și a caracterelor unei instituții vor direcționa în mod
nemijlocit atât studiul teoretic al acesteia, cât și aplicabilitatea sa practică. Acest fapt se
datorează nemijlocit de talizării conceptuale a propriei semnificații, ceea ce constituie desigur
o premisă necesară în analiza ulterioară a instituției în cauză.
Concepțiile doctrinare în acest sens sînt foarte diverse, ceea ce permite analiza
detaliată a aspectelor luate în co nsiderare. 2
Astfel în literatura de specialitate sovietică în raport cu instituția reprezentării s -au
conturat două concepții de bază cu referire la natura sa juridică și anume: cea de „acțiune”
și „raport”.
Concepția „de acțiune” a fost formulată încă d e din timpul comunismului iar dupa a fost
preluată și de alți autori. Autorul menționat, califică reprezentarea ca fiind o activitate de
încheiere a actelor juridice și a altor acțiuni juridice de către un subiect numit reprezentant
în limitele împuternici rilor acordate de către reprezentat. Doctrinarul iși argumentează
concepția prin faptul că raporturile dintre reprezentant și reprezentat constituie doar o
premisă a reprezentării, care totuși nu fac parte din conținutul acesteia.
În acest sens, se mențio nează că reprezentarea este doar atunci, cînd reprezentantul
acționează. În același timp, determinarea reprezentării ca o încheiere a actelor juridice nu
permite delimitarea ei de însuși conceptul actului juridic, deoarece încheierea actului și actul
în sine constituie concepte asemănătoare .
Din acest punct de vedere, concluzia autorului potrivit căreia reprezentarea constituie
o activitate de încheiere a actelor este foarte restrвnsă comparativ cu semnificația reală a

2 Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod civil. Comentarii pe
articole, Ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2014;

4
acesteia, astfel încât, în acest mod, este abordată o parte constitutivă a conceptului de
reprezentare și nu conceptul în ansamblu.
O altă concepție referitor la natura juridică a reprezentării, care s -a impus tot mai
mult în doctrină este cea „de raport”. Adepții acesteia afirmă că reprezen tarea s -ar califica
mai degrabă ca un raport juridic în temeiul căruia acțiunile juridice ale unei părți numit
reprezentant nasc, modifică și încetează drepturi și obligații pentru reprezentat.
Activitatea reprezentantului se realizează în temeiul împuter nicirilor ce determină
apariția nemijlocită a consecințelor juridice în persoana reprezentatului, ceea ce confirmă
faptul existenței raportului juridic de reprezentare în limitele căruia împuternicirile apar și
se realizează
Ideea raportului juridic de reprezentare s -a confirmat îndeosebi în temeiul faptului
existenței legăturii juridice dintre subiecți, ceea ce determină anumite elemente de structură
specifice fiecărui raport juridic. 3
În ceea ce ne privește, considerăm că nici acest concept, nici cel analizat anterior nu
cuprind în totalitate semnificația deplină a reprezentării, stabilind fiecare în parte câte un
singur aspect de conținut al său. Fiind o instituție complexă, instituția reprezentării trebuie
și poate fi analizată doar ca atare. Iată de ce optăm pentru oportunitatea analizei instituției în
cauză
atât sub aspectul conceptului de acțiune, cât și a celui de raport, care prin semnificația lor se
completează reciproc.
Astfel, dacă privim reprezentarea sub aspectul conceptului de raport, atu nci
determinăm aspectul intern, static al reprezentării, în care determinante sunt relațiile dintre
reprezentat și reprezentant, pe cвnd în cazul „acțiunii” este vorba de un aspect exteriorizat,
dinamic, unde accentul cade asupra relațiilor reprezentantulu i cu terțul, pe de o parte, iar pe
de altă parte – a terțului cu reprezentatul. Interdependența dintre acestea este vizibilă
asemenea unei relații de cauză -efect, în cazul dat raportul fiind cauza, iar acțiunea efectul. 4
Din aceste considerente, nu putem ignora nici unul dintre aspectele sus -menționate,
pe motiv că acestea se completează reciproc.
Discutabil în literatura de specialitate este și natura relațiilor de reprezent are sub
aspect patrimonial și personal -nepatrimonial. Se consideră că relațiile d e reprezentare nu au

3 T. Prescure , Curs de contracte civile, Ed. Hamangiu, București, 2012;
4 D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I. Vânzarea și schimbul , Ed. C. H. Beck,
București, 2008;

5
un caracter patrimonial pentru că nu determină relații de proprietate nici sub aspect dinamic
și nici static.
Caracterul personal -nepatrim onial al împuternicirilor nu capătă valențe patrimoniale
chiar și atunci cвnd acestea au ca efec t stabilirea unor drepturi și obligații patrimoniale. Fiind
astfel o relație personal -nepatrimonială, reprezentarea se caracterizează prin aceea că în
rezultatul realizării sale, are loc organizarea (nașterea, modificarea, încetarea) unor alte
raporturi (d intre reprezentat și terț) ceea ce permite atribuirea acesteia în rîndul relațiilor
juridice organizaționale.
Fiind cunoscută aplicabilitatea diversă a instituției reprezentării care este conținută
în majoritatea ramurilor de drept, aceasta se caracterizea ză printr -un specific de trăsături
juridice ce cuprind particularități de conținut a tuturor acestor ramuri.
Astfel, caracterelor juridice interamurale ale reprezentării li se pot atribui următoarele
particularități:5
1) instituția reprezentării reglemen tează acele relații unde un subiect, reprezentantul, acordă
sprijin (juridic) unui alt subiect, reprezentatului, în dobвndirea și realizarea drepturilor și
obligațiilor subiective pentru ultimul în raport cu terții;
2) activitatea reprezentantului se face în interesul reprezentatului;
3) conținutul și limitele acestei activități sînt determinate de împuterniciri;
4) în procesul realizării împuternicirilor reprezentantul acționează în raport cu terții;
5) în rezultatul realizării împuternicirilor pentru reprezentant nu apar consecințe juridice în
raport cu terțele persoane
Astfel, determinant este faptul participării unui subiect din numele altuia, adică
acțiunile juridice în raport cu terții sunt real izate de un subiect, reprezentant, iar consecințele
juridice ale acestora se răsfrîng asupra altui subiect, reprezentat. Din acest punct de vedere
reprezentarea stabilește o legătură juridică dintre 3 subiecți: reprezentant, reprezentat și terț
prin care a re loc o transmisiune juridică de drepturi și obligații dintre reprezentat și terț prin
intermediul reprezentantului.
Prin acest fapt, se determină o particularitate esențială a reprezentării, care constă în
caracterul ei derogatoriu de la principiul rela tivității efectelor actelor juridice. Aceasta
înseamnă că spre deosebire de alte acte juridice bilaterale, subiectul acțiunii este o persoană
și destinatarul scopului este o altă persoană. Este un caz de neconcordanță între subiectul
acțiunii și destinatar ul scopului în favoarea căruia acțiunea a fost întreprinsă . .

5 Noul Cod civil și Legea nr. 71/2011

6
Un element esențial al reprezentării оl constituie împuternicirile, ce reprezintă un act
unilateral de manifestare a voinței reprezentatului care determină nemijlocit conținutul
activității repr ezentantului în raport cu terții.
Împuternicirile determină totuși doar posibilitatea efectuării lor, dar nu însăși
executarea. Necesitatea delimitării acestor două aspecte este importantă ținînd cont de faptul
că în momentul atribuirii împuternicirilor r eprezentantul poate fi incapabil. Doar dacă
acțiunile urmează a fi realizate în viitor, în perioada în care acesta va dobîndi capacitatea
necesară, aceste împuterniciri se consideră a fi suficiente în realizarea raportului de
reprezentare.
Anume acest fapt juridic determină limitele conexiunii la capacitatea de drept a
reprezentatului a capacității de exercițiu a reprezentantului.
Referitor la natura juridică a reprezentării, în literatura de specialitate occidentală s -au
înfățișat două puncte de vedere, ca re sunt tributare evoluției concepției juridice în general și
a celei civiliste, în special. Astfel, individualismul de inserție liberală a făcut ca în doctrina
civilă clasică reprezentarea să fie înțeleas ă ca o simplă ficțiune juridică . Cu ajutorul aceste ia,
reprezentatul i și putea manifesta voința prin intermediul reprezentantului. Astfel privită,
reprezentarea nu putea fi înțeleasă nici măcar în calitatea ei de aparentă excepție de la
principiul res inter alios acta. 6
Doctrina modernă – de tip socializa nt – a renunțat la ideea ficțiunii, încercînd să explice
reprezentarea doar prin acordarea unei importanțe sporite manifestării de voință a
reprezentantului. În vederea susținerii acestui punct de vedere s -au făcut următoarele
remarci:
(1) voința – la încheie rea actului cu terțul – este a reprezentantului, de unde rezultă că e
necesar și consimțămîntul acestuia, dar nu este obligatoriu ca acesta să fie și capabil de
a se obliga în raport cu actul pe care оl încheie în virtutea împuternicirii, deoarece acest
act оși va produce efectele exclusiv față de reprezentat și terțul contractant.
Faptul că reprezentantul trebuie să fie „capabil de a vrea” este ilustrat și de aceea c ă viciile
consimțămîntului său invocate de reprezentat pot atrage anularea actului făcut c u terțul
contractant. (2) Importanța voinței reprezentantului – gestor e pusă în lumină și de lege, care
admite valoarea gestiunii de afaceri și atunci cînd această operațiune se dovedește utilă
geratului, chiar dacă acesta refuză să o ratifice.

6 Ph. Malaurie, L Aynes, P. -Y Gautier, Contractele speciale, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009,
traducere de Diana Dănișor;

7
(3) Valoa rea voinței reprezentantului este cel mai bine învederată de lege atunci cînd ea
impune
reprezentarea incapabililor, a căror voință e , în sine, juridicește ineficientă.
În legătură cu cele două teorii se impun unele precizări. Astfel, ideea de ficțiune a
reprezentării, deși seducătoare, o considerăm, de rînd cu alți autori atât inexactă, cât și
închizătoare de drumuri.
Inexactă pentru că, în cazul reprezentării convenționale, elementul său contractual
este chiar de ordinul evidenței, iar ideea de ficțiu ne tinde să -l marginalizeze, dacă nu chiar
să-l înlăture din cоmpul analizei. Închizător de drumuri, pentru că ideea de ficțiune
cantonează orice discurs, și prin aceasta chiar să -l anuleze, în chiar sfera ficțiunii.
O ficțiune, oricare ar fi ea imprimă u n caracter fiduciar oricărei tendințe epistematice
care încearcă explicarea ficțiunii cu mijloace străine acesteia.
Aseitatea ficțiunii – în sfera juridică – cunoaște o evanescență impusă de însăși
funcțiile practice pe care o construcție juridică, chiar dacă originile sale se regăsesc într -o
ficțiune, le îndeplinește. 7
Corecția continuă la care aceasta este supusă de către imperative pragmatice creează
însă iluzia că – în ceea ce ea are mai intim – ficțiunea, datorită inserției sale cu realul, poate
fi explicată și altfel decât prin ea însăși.
Istoricul și „perfecționarea” reglementărilor ce disciplinează materia devoluțiunii
succesorale ilustrează poate cel mai bine destinul unei magistrale ficțiuni aparținătoare
dreptului privat.
În genere, ficțiunea ne conduce spre o greșită și falsă reprezentare și calificare a conceptelor.
Ea dă temeiul recunoașterii a ceea ce nu există în realitate.
Ficțiunea se aplică acolo unde în raport cu оmprejurările de fapt se aplică temeiuri
juridice străine naturii lor i ntrinseci. Astfel, în loc să se creeze pentru noile relații sociale
norme juridice corespunzătoare naturii acestor relații sociale, prin intermediul ficțiunii are
loc încadrarea juridică a relațiilor sociale noi în normele juridice vechi și deja existente.
Ficțiunea echivalează două fenomene inegale, două raporturi sociale distincte.
Evident că fiind astfel concepută, ficțiunea nu poate sta la baza reprezentării.
Aplicînd formula ficțiunii în materia reprezentării am ajunge la u rmătoarea formulare:
acțiun ile juridice ale lui „A” produc aceleași efecte ca și cum ar fi fost efectuate de „B”.

7 Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, vol. III, Art.1550 -2664, Editura Hamangiu,
București, 2012 ;

8
Relativ la cea de -a doua teorie, trebuie spus că ea are meritul de a o fi înlocuit pe prima, dar
mai ales de a a fi subliniat importantul rol pe care voința reprez entan tului il joacă în materia
reprezentării.
Cu toate acestea, dacă încercăm cu ajutorul ei să ne explicăm natura juridică a
reprezentării convenționale, ne vom izbi de serioase limite.
Astfel, fiind concepută cu aplicare la reprezentare în general, indiferent de sursa sa,
teoria nu evidențiază nici rolul voinței reprezentatului, nici caracterul convențional al
reprezentării convenționale.
Mai mult, în încercarea sa de a contura mai bine rolul voinței reprezentantului, teoria
apelează la un argument ce constituie o excepție – efectele specifice gestiunii de afaceri, care
prin natura lor, sunt de strictă interpretare și, prin aceasta, fiind, din punct de vedere strict
juridic, incompatibil e cu un raționament de tip inductiv.
Sub un alt aspect, prin invocarea reprezentării incapabililor și scoțînd în evidență
rolul deosebit al legii în sublinierea valorii voinței reprezentantului, și această teorie
cochetează cu ideea de ficțiune prin aceea că, pierzînd din vedere importanța voinței
reprezentatului, se accentuează doar voința impersonală a legii, ceea ce poate fi interpretat
în sensul că reprezentarea nu este decât născocirea unui purtător de voință presat de
imperative practice. 8
consideră că cel de -al doilea în mod neapărat este și cel dintși. Iar cum reprezentatul este
titular de drepturi și obligații, atunci în virtutea acestor teorii, el este și parte contractantă,
datorită unei ficțiuni a legii. Dar în materia reprezentării convenționa le vedem că „rolurile”
de „parte contractantă” și „parte juridică” sunt distribuite la doi subiecți de drept distincți:
reprezentat și reprezentant.
Astfel, esența reprezentării convenționale constă în aceea că forma și conținutul
actului juridic, executa rea lui fizică și efectele juridice se оmpart între două persoane
distincte: reprezentant și reprezentat. Primul încheie actul juridic, deci este „parte
contractantă”, iar cel de -al doilea, dobîndește nemijlocit din actul juridic încheiat de
reprezentant, drepturi și obligații civile, deci este „parte juridică”.
De aici și rezultă că condițiile de valabilitate ale actului juridic încheiat de
reprezentant, trebuie raportate la personalitatea acestuia. Efectele actului juridic se produc
însă în persoana repr ezentatului. De aici și concluzia pe care autorul citat o face că voința
reprezentatului are relevanță din punct de vedere juridic doar prin raportare la momentul

8 C. Toader , Drept civil. Contracte speciale, ediția a II -a, Ed. All Beck, București 2005;

9
transmiterii împuternicirilor de reprezentare. Această explicație stă și la baza prevederilor
art. 1032 Cod civil care reglementează mandatul dat în avans pentru incapacitatea
mandantului.
În ceea ce ne privește, considerăm că structura reprezentării convenționale este
complexă și are un caracter dual. Ea presupune în compoziția naturii sale juri dice două
elemente distincte și complementare, care numai оmpreună pot să -i definească natura
juridică. Astfel, natura juridică a reprezentării convenționale se concretizează în aceea că
alături de un element de natură contractuală – convenția de reprezent are, care -i este și sursa,
subzistă distinct și un act juridic de formație unilaterală al reprezentatului, care se reifică în
procura remisă reprezentantului.
Acest ultim act, mergînd mai adînc, este posibil datorită exercitării unui drept pe care
doctrin arii l -au numit „dreptul de a fi reprezentat convențional”. În opinia autorului citat,
existența procurii nu se prezintă decât ca exercițiul dreptului subiectiv la care facem
trimitere. Mai mult chiar, lipsa acestui drept, ar face nu numai eliberarea procu rii imposibilă,
ci chiar reprezentarea convențională ar fi de nerealizat.
Acest drept subiectiv se prezintă ca fiind posibilitatea persoanei, recunoscută de lege,
de a-și delega numele atunci cînd interesele sale impun participa rea sa la circuitul civil p rin
intermediul altei persoane, care – în virtutea unei convenții încheiate cu titularul dreptului –
va săvоrși unele acte juridice în beneficiul reprezentatului. Acest drept are un caracter
nepatrimonial și absolut; aceste caractere se explică prin faptul că dreptul în discuție este
indisolubil legat de atributele de identific are ale persoanei și -n special de dreptul la nume. 9
Toate acestea semnifică nu numai că persoanei fizice și este conferită posibilitatea
de a participa personal la circuitul civil pr in încheierea de acte juridice, ci și posibilitatea
persoanei de a participa la acest circuit, atunci cînd interesul său o cere, in nomine proprio,
dar nu personal. Dacă ar fi să interpretăm per a contrario aceste texte de lege, am ajunge la
ideea că lipsa dreptului analizat ar valora o înfrîngere, neconsacrată legal de principiu, a
intangibilității capacității de folosință a persoanei fizice.
Acest drept se regăsește și în cazul persoanelor juridice pentru că, pe de o parte,
organele acesteia acționează p rin intermediul unor mecanisme pe care legea le consideră de
esența mandatului iar pe de altă parte, mijloacele prin care persoanele juridice participă la
circuitul civil sunt identice cu cele puse la dispoziția persoanelor fizice, și anume – actele
juridi ce. Făcînd aplicarea unor principii ale reprezentării convenționale în materia

9 Fl. Moțiu , Contractele speciale în noul Cod civil , ediția a V -a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic,
București, 2014;

10
mandatului, și dispozițiile Codului civil pot fi invocate în sprijinul afirmațiilor noastre.
Astfel, conform prevederilor art. 1050, alin. (1) Cod civil mandatul poate fi denunț at oricînd
de fiecare din părți.
Astfel, denunțarea mandatului de către mandant și retragerea împuternicirilor
mandatarului, învederează natura juridică complexă a reprezentării convenționale, dar și
caracterul fiduciar al acestui contract.
Deși în prez ent instituția reprezentării determină un grad de aplicabilitate destul de înalt
dictat de necesitățile vieții juridice contemporane, totuși deseori de -a lungul timpului aceasta
nu a fost admisă deplin atât de practică, cât și de doctrină. Printre contesta tarii instituției
reprezentării i -am putea nominaliza pe savanții Puchta, Kuntze și Tell, care bazîndu -se pe
principiile fundamentale ale dreptului roman, care nu admitea reprezentarea benevolă,
invocau neconcordanța acestei instituții cu principiul exec utării personale a obligațiilor .
În opinia doctrinarului Tell, este imposibil de a reda raportul de reprezentare așa cum
a fost conceptul el inițial, pentru că este imposibil să califici o parte ca și contractant al unui
act care a fost încheiat în urma vo inței altei persoane, iar persoana care dobвndește drepturi
și obligații contractuale trebuie să fie în același timp și contractant al actului încheiat, în
cazul dat fiind vorba de persoana reprezentatului. Substratul logic al acestei concepții rezidă
în faptul că în cadrul raporturilor de reprezentare există două contracte: unul dintre
reprezentant și terț întemeiat pe împuterniciri și al doilea dintre reprezentat și terț care apare
la rîndul său prin intermediul acelorași împuterniciri.
Astfel reprezenta tul dobвndește drepturi și obligații nu din contractul altei persoane
(reprezentantului), ci din propriul contract. Această poziție doctrinară o considerăm a fi
totuși una criticabilă, deoarece se neglijează acele aspecte specifice ce țin de subiectele
raportului de reprezentare, raportвndu -le în acest fel la standardele clasice caracteristice
oricărui raport de drept. Ca urmare, reprezentatul va fi contractant al actului încheiat de altă
persoană doar atunci cînd ultima joacă rolul de cocontractant.
Acolo unde persoana care încheie actul în numele altcuiva participă în calitate de
reprezentant se încheie doar un singur act al cărui contractant va fi acesta.10
Luînd în considerație această concepție ne dăm bine seama că autorul menționat prin
stabilirea une i astfel de construcții a reprezentării are în vedere de fapt nu atât două raporturi
contractuale distincte, cât mai degrabă două aspecte, și anume, cele ce țin de formă și

10 Fr. Deak, „Tratat de drept civil. Contracte speciale ”, Vol. I, Vol. II și Vol. III, ediția a IV -a (actualizată de
L. Mihai și R. Popescu ), Ed. Universul Juridic, București, 2006 și, respectiv, 2007;

11
conținut, care de fapt aparțin unui și aceluiași act juridic. În opinia doctrinarului Puchta,
reprezentarea contravine în ansamblu relațiilor contractuale,
astfel încat acestea pot să apară și să se dezvolte doar între subiecții care au participat
nemijlocit la constituirea lor.
În cazul reprezentării Puhta recurge la un mecanism mult mai simplificat, dar care
conform conceptelor contemporane оși pierde mult din valoare. El explică deci că
reprezentantul încheie doar un singur act cu terțul care ulterior tr ansmite conținutul material
al acestuia către reprezentat.
Totodată autorul citat constată că consecințele juridice ale unui act încheiat prin
reprezentare survin doar în raporturile dintre reprezentat și terța persoană, de aceea pentru a
corela conceptele expuse de el, recurge la diverse categorii formale ale dr eptului cum ar fi:
exceptio doli și actio utilis care constituie de fapt niște mijloace de apărare în justiție .
Astfel în cazul în care terțul acționează reprezentantul acesta dispune de excetio doli,
iar în situația în care acesta nu funcționează operea ză actio utilis a reprezentantului care se
consideră o acțiune directă оmpotriva terțului. 11
Prin acest fapt, autorul recunoaște că ultimului și este transmis conținutul material al
actului din momentul încheierii lui de către reprezentant. La rîndul său autorul mai face o
referință la o astfel de categorie ca cessio ce survine în cadrul raporturi lor dintre reprezentat
și reprezentant semnificвnd ideea de transmisiune a mijlocului de apărare exceptio doli de
la reprezentant către reprezentat, în caz contrar operînd actio utilis sus menționat.
În acest fel ne dăm bine seama că doctrinarul dat încea rcă cu perseverență să notifice
despre importanța unui principiu caracteristic raporturilor obligaționale ca neadmiterea
substituirii elementului subiectiv (subiecților săi) și menținerea acestuia în forma sa
originară.
Reflect and asupra cadrului raportur ilor contractuale în prezent ne dăm bine seama în
același timp că prin prisma acestui principiu dreptul și -ar lipsi cu mult din aria sa de
cuprindere, încetвnd a mai fi tot atât de receptiv situațiilor de fapt existente care derogă în
mare parte de la conc eptele clasice ale acestuia.
Același principiu este accentuat și de un alt autor german, Kuntze, care afirmă că temeiul
și obligațiile contractuale sunt aspecte unitare în cadrul unui raport obligațional și de aceea
ele nu pot fi separate.

11 Noul Cod civil și Legea nr. 71/2011

12
De aici se de duce ideea precum că actul încheiat de reprezentant nu poate fi separat de
persoana sa și să -și mențină existența în sarcina altei persoane care nu a participat la
încheierea lui. Pentru a fundamenta esența reprezentării aplicabile în prezent el se referă la
o construcție specifică a acesteia unde raporturile obligaționale a reprezentantului sunt
suplinite de cele a reprezentatului. Ambele aceste raporturi au un conținut material și se
deduc unul din altul. Consecința unui astfel de deducții este faptul că primul raport cel dintre
reprezentant și terț оși pierde din autoritate conferind celuilalt raport calitatea unui raport
primar în temeiul căruia doar reprezentant ul obține drepturi și obligații .
Valorificвnd conceptele expuse mai sus, menționăm că reprez entarea constituie un
exemplu semnificativ al faptului adaptării dreptului cerințelor vieții juridice contemporane
în urma dezvoltării și diversificării lui. Atașamentul unor doctrinari, față de fundamentele
clasice ale acestuia nu le permit să dezvăluie p e deplin oportunitatea acestei instituții în
cadrul raporturilor de drept privat. Important în acest fel este înțelegerea deplină a
funcționării acestor raporturi și a avantajelor pe care acesta le oferă participanților săi. 12
Optand astfel în permanență s ă ofere cât mai multe beneficii acestora, raporturile de
reprezentare constituie nu atât o materializare a conceptelor doctrinare pur teoretice, cât mai
degrabă un produs normativ funcțional și foarte practic. Fiind în mare parte specific prin
esența sa ra portul de reprezentare este totuși adeseori asimilat unor altor raporturi
asemănătoare, fapt care determină necesitatea individualizării primului prin delimitarea între
acesta și alte instituții juridice asemănătoare cu scopul sublinierii naturii sale juri dice spre a
mai bună înțelegere a lui.
1.2 Contractele juridice
In acest subcapitol am detalia mai mult schematic continutul contractelor juridice si cum
se desfasoar a ele din mai multe perspective .
Dupa modul in care se echivaleaza prestatia unei parti
Cu titlu oneros – contractul prin care partea care procură celeilalte părți un anumit
folos, urmărește, în schimb, să obțină un alt folos patrimonial mai mult sau mai puțin
echivalent.
Exemple: de vânzare -cumpărare, de locațiune, de arendare, de tranzacție, de rentă
viageră (poate fi și cu titlu gratuit, dar ar fi o liberalitate, nu ar mai avea caracter aleatoriu),
de întreținere (poate fi și gratuit), de asigurare, de consignație, de comision, de transport, de

12 Ph. Malaurie, L Aynes, P. -Y Gautier , Contractele speciale , Ed. Wolters Kluwer, București, 2009,
traducere de Diana Dănișor ;

13
antrepriză; sechestrul (poate fi și gratuit – dacă părțile au convenit; sechestrul judiciar e
variantă a depozitului), contractul de depozit poate fi și oneros (în principiu e gratuit),
contractul de mandat poate fi și oneros (în principiu e gratuit), contractul de împrumut de
consumație – mutuum – poate fi și oneros (în principiu, e gratuit).
Noul Codul civil împarte contractele cu titlu oneros în contracte comutative și
contracte aleatorii:
Comutative – contractele în care părțile cunosc sau pot cunoaște din chiar momentul
încheierii lor întinderea dre pturilor și oblig. ce le revin, pe care le privesc ca fiind valoric
echivalente. Exemple: contractul de vanzare -cumparare; de arendare; de tranzacție; de
schimb; de transport; de antrepriză.
Contracte aleatorii – cele în care existența sau întinderea oblig atiilor (cel puțin ale
uneia dintre părți) depinde de un element nesigur (numit alea), părțile având în vedere la
încheierea contractului posibilitatea unui câștig sau riscul unei pierderi. Exemple: contractul
de asigurare; de rentă viageră; de întreținere ; de consignație; jocul; pariul; vânzarea unui
uzufruct, a nudei proprietăți, a unui drept litigios, a unor dreturi succesorale.
Contractul e aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una sau toate părțile, de un
eveniment incert. Diferența dintre contr actele aleatorii și contractele sub condiție constă în
faptul că, în cazul contractelor sub condiție, de producerea evenimemtului depinde însăși
existența obligației; la contractul aleatoriu, evenimentul nu influențează existența
contractului, ci doar câșt igul sau paguba încercată de părți.13
Toate contractele oneroase sunt sinalagmatice.
Cu titlu gratuit – o parte procură celeilalte părți un folos patrimonial fără a urmări să
primească ceva în schimb. Exemple: de comodat, mutuum (poate fi și oneros); de man dat
(poate fi și oneros); de depozit (poate fi și oneros); sechestrul (poate fi și oneros); de rentă
viageră (în principiu e oneros).
Contractele cu titlu gratuit pot fi impartite in:
Contracte dezinteresate – prin care o parte procura celeilalte un folos, cu titlu gratuit,
dar fara a -si stirbi propriul patrimoniu. Exemplu: contractul de imprumut, mandatul gratuit;
Liberalitati – cele prin care o parte transmite celeilalte, cu titlu gratuit, un bun sau o
factiune din patrimoniul sau sau chiar intregul sau p atrimoniu. Exemplu: contractul de
donatie.

13 C. Hamangiu, I. Rosetti -Bălănescu, Al. Băicoianu , Tratat de drept civil român , vol. II, București, 2006.

14
Sub aspectul formei liberalitatile sunt acte solemne iar cele dezinteresate sunt, in principiu,
acte consensuale.
Dupa modul de manifestare a vointei partilor contractante:
Sinalagmatice (bilaterale) – contracte încheiate prin realizarea voinței a doua părți
diferite (putând, fiecare parte, să fie constituită din una sau mai multe persoane). Ambele
părți dobândesc drepturi și își asumă obligații colaterale; contractanții sunt, în acelasi timp,
creditor și debitor unul față de altul. Exemple: de vânzare -cumpărare; de locațiune; de
arendare; de tranzacție, de comision; de rentă viageră (când e oneros); de asigurare; de
schimb; de transport; de antrepriză.
Unilaterale – contractul încheiat valabil de către o singură p arte (își asumă obligații
numai una dintre părți).
Exemple: de depozit; de donație; de mandat; de împrumut (comodat și mutuum);
promisiunea unilaterală de vânzare.
Contractul unilateral nu trebuie confundat cu actul juridic unilateral: primul este
rezultat ul acordului de vointa intre doua sau mai multe persoane (si doar generează
„unilateral” obligații în sarcina uneia dintre parti) iar actul juridic unilateral este rezultatul
unei singure vointe (ca exemple: testamentul, renuntarea la un drept, actul de op tiune
succesorala)
Dupa modul de formare a contractelor:
Consensuale – contract ce se încheie prin simpla manifestare a voinței părților,
indififerent de forma ei de exprimare (oral/scris) – principiul consensualismului în dreptul
civil
Exemple: contractul de vanzare -cumparare; de locațiune; de schimb; de mandat; de
tranzacție; de întreținere; de rentă viageră; de consignație; de transport; de antrepriză.
Consensual = valabil prin simplul acord de voință al părților.14
Reale – cele pentru a căror încheiere v alabilă – pe lângă consimțământul părților – e
necesară și predarea efectivă (tradițiune) a bunului la care se referă. Exemple: contractul de
împrumut (comodat și mutuum); de transport; de depozit, de consignatie, contractul de gaj.
OBS: Caracterul real al contractului de arendare e controversat în doctrină. Contractele reale
nu sunt considerate încheiate (și obligatia specifică nu se naște) cat timp cât nu a intervenit
predarea lucrului la care actul se referă.

14Fl. Moțiu, Contractele speciale în noul Cod civil, ediția a V -a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic,
București, 2014;

15
Aceasta categorie a fost criticata in doctrin a (v. L Pop) afirmandu -se ca remiterea
bunului ar trebui considerata ca fiind executarea unei obligații create prin respectivul
contract consensual. In noul Cod civil a ramas reglementarea din vechiul cod, conform careia
fara remiterea materiala a bunului, contractele reale nu se pot forma.
Solemne (formale) – valabilitatea e condiționată de exprimarea consimțământului părților
într-o anumită formă cerută de lege ad validitatem. Acest tip de contract necesita forma
solemna ca o conditie sine qua non.
Lipsa f ormei cerută de lege în actele solemne atrage nulitatea absolută a actului.
Exemple: de arendare; vânzarea terenurilor agricole; de donație, de ipoteca.
Dupa modul in care se exprima vointa partilor contractante contractele pot fi:
Contracte negociate – e presupusa discutia (negocierea) tuturor clauzelor cuprinse in contract
– partile trebuie sa fie de acord, neconditionat cu aceste clauze.
Este contractul in care toate conditiile si clauzele, natura, intinderea si calitatea
prestatiilor la care se obliga p artile contractante sunt rezultatul negocierilor libere. Este tipul
traditional de contract.15
Contracte de adeziune – sunt acele contracte redactate in intregime sau aproape in
intregime de catre una dintre partile contractante, cealalta parte neputand modifica clauzele
contractuale ci doar sa le accepte sau nu. Oferta se adreseaza in general publicului. Ca
exemplu: ca latorul care doreste sa calatoreasca la o anumita companie de transport aerian
sau terestru trebuie sa accepte conditiile impuse de compania respectiva. Alt exemplu:
contractul de transport in comun. Alte exemple: contractul de transport pe calea ferata,
contractul de telefonie fixa si sau mobila, contractul de furnizare a utilitatilor (apa,
electricitate, gaz), contractele dintre comercianti si consumatori.
Contracte obligatorii (sau fortate) – conditiile incheierii lor sunt impuse de lege, de
autoritati p ublice sau de organisme profesionale.
Exemplu: asigurarea de raspundere civila pentru proprietarii de autovehicule
Dupa modul de executare:
Cu executare imediata – executarea se produce intr -un singur moment;
Cu executare succesivă – se execută prin mai multe prestații succesive (vânzarea în
rate), fie printr -o prestație continuă (închirierea spațiului locativ = contractul de locațiune).
Termenul de prescripție se calculează raportat la fiecare rată în parte.

15 C. Toader , Drept civil. Contracte speciale, ediția a II -a, Ed. All Beck, București 2005;

16
Exemple: de locațiune; de arendare; de rentă v iageră; de asigurare; de antrepriză, contractul
de furnizare (succesiune de prestatii).
Dupa reglementarea legala:
Contracte numite – sunt cele care corespund unei operatiuni juridice determinate si
care sunt nominalizate in legislatia civila. Exemplu: contractul de vanzare -cumparare,
contractul de locatiune.
Contracte nenumite (atipice) – nu sunt reglementate de codul civil și nici de legi speciale;
sunt încheiate de părți pentru satisfacerea unor nevoi specifice (exemple: contractul de
întreținere, antecontractul) sau pentru operațiuni juridice complexe ce includ trăsături
specifice mai multor acte sau contracte tipice, fără a se confu nda vreunul dintre ele (ca
exemplu, hotelăria).
Dupa caracterul contractelor:
Contracte principale – cele care au o existenta de sine statatoare, a caror soarta nu
depinde de aceea a altor contracte incheiate intre parti;
Contracte accesorii – cele care in sotesc unele contracte principale si a caror existenta
depinde de acestea.
Dupa felul si natura efectelor pe care le produc:
Contracte translative de proprietate – cele prin care se operează transmiterea dreptului
de proprietate asupra bunului de la o part e contractantă la cealaltă. Exemple: contractul de
vanzare -cumparare; de schimb; împrumutul de consumație (mutuum); contractul de donație,
de rentă viageră, de întreținere.16
Contracte prin care se transferă dreptul de folosință: comodatul; locațiunea.
Cont racte prin care se transmite paza bunului: depozitul.
Contract declarativ de drepturi – cel prin care părțile își recunosc sau își confirmă, își
definitivează sau consolidează anumite drepturi care au existat anterior momentului
încheierii contractului Exe mplu: contractul de tranzacție.
Actele declarative produc efecte retroactiv iar cele constitutive si translative produc efecte
numai pentru viitor.
1.3 Clasificarea contractelor de intermediere in functiile de forma de reprezenatre
I. Reprezentare – mandat , Reprezentarea se deosebește de mandat, care nu este decât unu l
din raporturile fundamentale din care poate izvorо, întrucât așa cum în mod judicios s -a
arătat în doctrină, aceasta este de natura și nu de esența manda tului. Astfel, poate să existe

16 D. Macovei , Drept civil. Contracte. Succesiuni, Ed. Junimea, Iași, 2003;

17
repreze ntare fără mandat (de exemplu: reprezentarea legală a minor ilor și incapabililor (art.
22, alin. (1) Cod civil, art. 24, alin. (2) Cod civil); reprezentarea creditorilor solidari (art. 529
cod civil), reprezentarea debitorilor solidari (art. 549 Cod civil )) și mandat fără reprezentare
(mandatul prin interpunere de persoane).
Din punct de vedere al naturii juridice, mandatul și reprezentarea se deosebesc prin
faptu l că mandatul este îndreptat exclusiv în domeniul relațiilor interne între între mandant
și ma ndatar, pe cînd reprezentarea ține de relațiile externe care se stabilesc între reprezentat
și terț, care intră în raporturi juridice cu acesta prin intermediul reprezentantului. Astfel,
mandatul se caracterizează prin natura sa subiectivă, iar reprezentar ea – prin natura sa
obiectivă, adică are importanță pentru terțele persoane.
De asemenea, aceste două instituții au și un caracter distinct din punct de vedere al
conținutului și pot să existe independent una față de cealaltă. La mandat pe primul plan apa re
obligația mandatarului de a executa mandatul încredințat lui, în timp ce în reprezentare –
dreptul reprezentantului de a -l obliga pe reprezentat prin intermediul actelor juridice pe care
le încheie. 17
În reprezentare, pe lîngă aspectul pur obiectiv, car e ține de esența acestui concept, poate
coexista și un aspect subiectiv. Astfel, pe lîngă relațiile juridice d intre reprezentat și terț, mai
subiectiv și obiectiv – coincid, însă pot și să difere după conținutul lor. De exemplu,
mandatarului i se elibere ază o procură generală, pentru încheierea unor acte juridice, dar în
același timp, i se eliberează și o instrucție în care se indică cu exactitate ceea ce trebuie să
facă.

II. Reprezentare – comision.

Reprezentantul se deosebește de comisionar, întrucât acesta din urmă primește
împuternicirea de la comitent să încheie anumite acte juridice cu terții pe seama
comitentului, însă actele juridice se încheie de comisionar în nume propriu. Rezultă că
raporturile juridice care se stabilesc între comiten t și comisionar sunt cele ale unui m andat
special fără reprezentare .
Raporturile juridice dintre comisionar și comitent sunt de ordin intern, și nu se răsfrîng

17 C. Turianu, Contracte civile speciale. Culegere de practică judiciară, ediția a II -a, Editura C. H. Beck,
București, 2008.

18
asupra terțului. Prin urmare, ne aflăm în fața unei reprezentări indirecte, pe considerent că
efectele actului juridic, încheiat de persoana care manifestă voința în numele lor, se produc
în patrimoniul altei persoane.

III. Reprezentare – intermediere

Anumite asemănări sunt observate îndeosebi între reprezentare și intermediere prin
faptul că în ambele cazuri o persoană răspunde pentru alta: reprezentantul pentru reprezentat
și intermediarul pentru client. Din prevederile art. 1179 Cod civil, rezultă că în comparație
cu reprezentantul intermediarul nu săvвrșește anumite acte juridice care să de termine apariția
drepturilor și obligațiilor pe seama altei persoane, ci conlucrează în scopul încheierii actului
prin căutarea contractanților potriviți, prin acumulare de informații care urmează a fi oferită
acestora despre actul ce urmează a fi încheia t și modal itatea lui de executare .
Intermediarii sau mijlocitorii sunt persoanele care se mărginesc să apere interesele părților
întrucât ei nu fac decât să colaboreze pentru a determina părțile să contracteze. Astfel, voința
intermediarilor nu vine sub ni ci o formă în concurs cu voința părților.
Spre deosebire de reprezentant, care încheie acte juridice din numele și pe contul
reprezentatului, intermediarii săvоrșesc acte materiale care au scopul de a pune față în față
cererea cu oferta.

IV. Reprezentar e – contractul în folosul unui terț

Reprezentarea urmează a fi delimitată și de contractul în folosul unui terț. În conformitate
cu prevederile art. 721 Cod civil, părțile unui contract pot conveni ca debitorul (promitentul)
să efectueze prestația nu cre ditorului (stipulantului), ci terțului (beneficiarului), indicat sau
neindicat în contract, care obține în mod nemijlocit dreptul să pretindă prestația în folosul
său.
În doctrina de specialitate contractele în folosul unei terțe persoane poartă denumirea
de stipulație pentru altul. Esența contractului în folosul unui terț rezidă în faptul că terțul are
dreptul să ceară executarea contractului din partea debitorului, chiar dacă efectiv nu a
participat la încheierea lui .18
Stipulația pentru altul se deosebeș te profund de reprezentare atât din punct de vedere al

18Fl. A. Baias, E . Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod civil . Comentarii pe
articole, Ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2014;

19
caracterului său juridic, dar mai ales din punct de vedere al efectelor produse de contractele
încheiate prin intermediul acestor persoane.
Raportul de reprezentare presupune o legătură juridică int ernă dintre reprezentant și
reprezentat, ce poate să rezulte dintr -o convenție scrisă sau tacită, pe cînd în stipulațiunea
pentru altul, un asemenea raport nu are nici un fel de importanță, deoarece stipulantul poate
contracta în favoarea unei terțe persoa ne din proprie inițiativă.
Din punct de vedere al efectelor ce se produc în stipulațiunea pentru altul, atât
stipulantul, cât și terțul beneficiar au dreptul să pretindă executarea contractului încheiat, pe
cînd în cazul reprezentării numai reprezentatul singur poate pretinde executarea
contractului.19

19 Ph. Malaurie, L Aynes, P. -Y Gautier , Contractele speciale, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009,
traducere de D iana Dănișor;

20
CAPITOLUL 2 CONTRACTUL DE MANDAT
2.1Efectele contractului de mandat
Contractul de mandat comercial dă naștere la anumite obligații în sarcina părților
contractante. Aceste obligații sunt, pe de o parte, obligații pe care le consacră legea pentru
mandatul civil și pe de altă parte, obligații specifice reglementate de Codul civil .
Ca și în cazul mandatului civil, obligațiile privesc raporturile dintre mandant și
mandatar și cele dintre mandant și terț.
2.1.1 Obligațiile mandatarului
Scopul contractului de mandat cu reprezentare este, după cum am arătat, încheierea
unui act juridic de către mandatar în numele și pe seama mandantului. Cel mai adesea, acest
act juridic este un contract încheiat cu un terț. în co nsecință, pentru a examina efectele
contractului de mandat trebuie să distingem între efectele produse între mandant și mandatar,
pe de o parte și efectele produse față de terțul contractant, pe de altă parte.
Cum, pe lângă puterea de reprezentare, efectel e produse între mandant și mandatar
sunt obligaționale, în privința lor trebuie distins între obligațiile mandatarului și obligațiile
mandantului.
Obligațiile părților
Precizări prealabile.
a) Mandatarul are obligația să execute mandatul. Această obligație co nstă în încheierea actelor
juridice cu care a fost împuternicit de mandant (art. 1539 C.civ.).
Actele juridice trebuie încheiate în limitele împuternicirii date de mandant.
Având în vedere că, în activitatea comercială, este necesară o mai mare libertate de
acțiune a mandatarului, depășirea împuternicirii este considerată permisă, dacă este în
interesul mandantului. Mandatarul trebuie să poată lua el măsurile pe care le crede de
cuviință în cazul în care nu are timpul necesar pentru a obține instrucțiunile mandantului,
dacă aceste măsuri sunt avantajoase pentru mandant.
În practică s -a arătat că mandatarul care, având a preda o marfă, contra unei sume de
bani, face fără autorizarea mandantului, un scăzământ, din prețul ce avea de primit,
scăzământ provocat de împrejurări ce provin din culpa mandantului, nu depășește limitele
mandatului, ci dimpotrivă lucrează în spiritul lui .
Așa cum s -a arătat, pentru mandatul comercial este mai potrivit ca subordonarea
mandatarului față de mandant să privească numai ins trucțiunile referitoare la condițiile de

21
încheiere a actelor juridice și obligația mandatarului de a -l informa pe mandant asupra
execuției mandatului.
De regulă, mandatul se execută personal de mandatar. Cu toate acestea, în unele
situații, părțile stabi lesc în mod expres posibilitatea pe care o are mandatarul de a -și substitui
o terță persoană care va executa, fie toate, fie numai unele dintre drepturile ce au fost date
mandatarului.
În cazul substituirii, mandatarul va răspunde totuși și pentru faptele celui care i s -a
substituit, dacă nu a avut dreptul să facă această substituire sau dacă, fiind autorizat să o facă,
și-a ales în acest scop o persoană necorespunzătoare sau insolvabilă. În acest din urmă caz,
el va răspunde pentu lipsă de diligență în al egerea substitutului sau în instrucțiunile pe care
i le-a dat acestuia.
În toate cazurile, mandantul are a acțiune directă contra substitutului (art. 1542 alin.
2 Cciv.). În schimb, substitutul poate acționa împotriva mandantului numai pe calea acțiuni
oblice (art.974 C.civ.) întrucât posibilitatea intentării unei acțiuni directe – derogației de la
regulile generale – nu poate fi recunoscută în lipsa unei dispoziții exprese a legii.
Dar dacă mandatarul a fost autorizat să -și substituie o terță persoană – cu sau fără
arătarea persoanei – considerăm că substitutul poate acționa împotriva mandantului în baza
raporturilor directe pe care le are – prin intermediul mandatarului – cu mandantul.
În acest caz, nu mai suntem în prezența unei „acțiuni directe” propr iu-zise căci
aceasta vizează ipotezele lipsite de fundamentul raporturilor juridice directe. În privința
acțiunii directe a mandantului legea nu mai face această distincție – conferind acțiune directă
și în lipsa autorizației de substituire – fiind fără re levanță practică existența sau inexistența
raporturilor juridice dintre mandant și substituit.
Dacă prin același act au fost numiți mai mulți mandatari, fără a se arăta că ei trebuie
să lucreze împreună, aceștia sunt în drept să îndeplinească mandatul dac ă majoritatea celor
numiți au acceptat însărcinarea
În toate cazurile, comandatarii răspund solidar pentru îndeplinirea mandatului
încredințat
b) Mandatarul este ținut să își îndeplinească obligațiile cu bună credință și diligența unui bun
proprietar.
El trebuie să respecte clauzele contractului și instrucțiunile primite.
Mandatarul care nu se conformează instrucțiunilor primite de la mandant va răspunde
pentru prejudiciile cauzate mandantului

22
Întrucât mandatul comercial este un contract cu titlu oneros , răspunderea
mandatarului se va aprecia in abstracto. Deci mandatarul va răspunde indiferent de forma
culpei sale.
De asemenea, mandatarul răspunde pentru toate stricăciunile bunurilor care îi sunt
încredințate spre păstrare cu ocazia mandatului, afară d e cazul când dovedește că nu a fost
în culpă ori că aceste stricăciuni sunt datorate unor împrejurări de forță majoră, viciilor sau
naturii acelor bunuri
c) Mandatarul are obligația să aducă la cunoștință terțului cu care încheie actul împuternicirea
în temeiul căreia acționează (contemplatio domini).
C.Civ . prevede că: „Mandatarul este dator să -și arate mandatul persoanelor cu care tratează,
când i se cere. Întrucât mandatarul acționează nomine alieno el trebuie să îi comunice terțului
calitatea sa de r eprezentant și limitele împuternicirii de care dispune”.
Terțul este interesat să cunoască poziția juridică a celui cu care încheie actele juridice
pentru a putea stabili efectele actelor încheiate. Dacă însă mandantul a dat instrucțiuni altele
decât acel ea prevăzute în actul de numire a mandatarului, cel care încheie convențiunea,
ignorând acele dispozițiuni secrete, nu poate suferi vreun prejudiciu Atât mandantul cât și
mandatarul nu pot opune terțelor persoane cu care au contractat dispozițiuni ce nu fi gurau în
împuternicirea ce a fost arătată.
Unui mandatar i se pot da oricât de multe instrucțiuni; aceste instrucțiuni nu pot fi
opuse contractanților, afară se cazul când terțul avea cunoștință de existența acestor
instrucțiuni la data încheierii actului juridic. Astfel, în practică s -a subliniat că „partea care
are cunoștință că partea cu care contractează este mandatar, nu poate formula pretenții contra
acestuia, chiar dacă mandatarul a semnat personal, adică fără a -și însoți semnătura sa de
numele și p renumele mandantului”.
d) Mandatarul are obligația să îl înștiințeze pe mandant despre executarea mandatului
Întrucât mandatarul încheie acte juridice cu terțul în numele și pe seama mandantului, este
firesc ca, la îndeplinirea împuternicirii primite mandat arul să îl înștiințeze pe mandant despre
executarea mandatului.
În cazul în care, prin contract au fost convenite anumite modalități de informare a
mandantului, mandatarul trebuie să se conformeze clauzelor contractului.
Dacă în urma primirii înștiințări i, mandantul întârzie răspunsul peste termenul impus
de natura afacerii, legea consideră că, mandantul a acceptat executarea mandatului, chiar
dacă mandatarul a depășit li mitele mandatului (Cod.Civ .). Pe lângă această ratificare tacită,
mandantul poate rat ifica activitatea mandatarului său în mod expres, făcând ca obligațiile

23
contractate cu depășirea mandatului ce nu s -ar răsfrânge asupra sa, să devină prin ratificare
parte a drepturilor și obligațiilor contractate.
Pornind de la faptul că, intervalul dint re numirea mandatarului și executarea
mandatului, condițiile avute în vedere, ar putea suferi anumite schimbări, legea impune
mandatarului, obligația de a -l înștiința pe mandant asupra acestor schimbări, care ar fi de
natură să -l facă pe mandant să își rec onsidere poziția în legătură cu oportunitatea actelor
juridice ce urmau să fie încheiate de mandatar.
În acest sens, C.Civ . prevede că mandatarul este obligat să comunice mandantului
„toate faptele ce ar putea să -l hotărască a revoca sau modifica mandatul ”. În consecință, în
speță, s -a arătat că banca răspunde pentru daune, deoarece primind din partea unui client
dispoziții de vânzare prin bursă a unor acțiuni, într -o anumită zi, efectuează vânzare în ziua
următoare, fără a face cunoscut clientului, că înt re timp a intervenit o scădere simțitoare a
cursului acțiunilor.
Dacă mandatarul nu își îndeplinește această obligație și, prin încheierea actelor
juridice în temeiul împuternicirii primite a cauzat anumite prejudicii, mandantul are dreptul
la despăgubiri .
e) Mandatarul are obligația să plătească dobânzi la sumele de bani cuvenite mandantului (
C.Civ ). În cazul în care, în executarea mandatului, a încasat anumite sume de bani cuvenite
mandantului, mandatarul este obligat să le remită acestuia ori să le con semneze pe numele
mandantului. Această obligație este expresia obligației care revine mandatarului și în cazul
mandatului civil, de a da socoteală mandantului asupra mandatului său (art.1541 C.civ.).
Nerespectarea obligației atrage curgerea dobânzilor în f avoarea mandantului.
Mandatarul va plăti dobânzi din ziua în care e dator a le trimite sau a le „consemna”.
Și în cazul mandatului civil, mandatarul este ținut să plătească dobânzi pentru sumele
cuvenite mandantului. Aceste dobânzi curg însă din ziua în ca re mandatarul a întrebuințat
sumele în folosul său, iar pentru sumele neîntrebuințate, din ziua când mandantul i -a cerut
mandatarului acele sume (art.1544 C.civ.)
Trebuie observat că, în cazul mandatului comrcial, mandatarul este obligat să
plătească dobân zi din momentul când suma de bani deținută trebuia trimisă mandantului ori
consemnată pe numele acestuia, chiar dacă mandatarul nu a întrebuințat suma în folosul său
ori dacă mandantul nu o cere.
Legea are în vedere și cazul în care mandatarul schimbă dest inația sumelor de bani
primite pentru mandant; de exemplu, folosește sumele de bani în interesul său. Art. 383
C.com., prevede că, în acest caz, mandatarul datorează dobânzi din ziua primirii sumelor de

24
bani respective. Mai mult, pe lângă dobânzi, mandatar ul datorează și despăgubiri pentru
prejudiciul cauzat prin neexecutarea mandatului, iar în caz de daune sau fraudă, el poate fi
sancționat penal pentru infracțiunea de abuz de încredere.
Intrucât contractul de mandat este înch eiat în principal în considera re interesului
mandantului, rezultă că obligațiile mandatarului sunt de maximă importanță, reprezentând
mijlocul concret de realizare a acestui interes.
a. Obligația de a executa mandatul reprezintă principala obligației mandatarului, care trebuie
să îndep linească obiectul mandatului, respectivii I încheie actul juridic pentru care a fost
împute rnicit de mandant sau măcar sa depună toate diligențele necesare în acest sens.
Mandatul este imperativ, sens în care, conform art. 2.017 C. civ., 1 mandatarul nu
poate să depășească limitele stabilite prin mandat. De exemplu, dacă mandatul a fost dat
pentru închirierea unui anumit spațiu i locativ, mandatarul nu va putea să închirieze un alt
spațiu, chiar dacă acesta aparține tot mandantului.
Totuși mandatarul se p oate abate de la instrucțiunile primite, dacă îi este imposibil să îl
înștiințeze în prealabil p e mandant și se poate prezuma ca acesta a fost ap robat abaterea dacă
ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică, mandatarul este obligat să îl înștiințeze de în dată
pe mandant cu himbările aduse executării mandatului.
Depășirea limitelor mandatului nu reprezintă, în sine, un temei pentru ori constatarea
nulității actului juridic încheiat de mandatar cu un tert in aceste condiții, sancți unea nefiind
desfiintarea actului imposibili tatea acestuia față de mandant. Asta nu înseamnă că
mandantul, în calitate de proprietar al bunului, nu ar avea la îndemână o acțiune în consta trea
nulități i actului, pentru cauză ilicită .
Așadar, rezultă că obligația de a executa mandatu l este o obligație de diligență și nu de
rezultat .
Această obligație de diligență diferă în funcție de felul mandatului. Astfel, conform art.
2.018 alin. (1) C. civ., dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul este ținut să execute
mandatul cu diligenț ă unui bun proprietar, pe când dacă mandatul este cu titlu gratuit,
mandatarul este obligat să îl îndeplinească cu diligenta pe care o manifestă în propriile
afaceri.
Așadar, în cazul mandatului cu titlu oneros, răspunderea este mai severă, iar
diligenta manifestată de mandatar trebuie să fie maximă, culpa acestuia apreciindu -se după
tipul abstract al omului prudent și diligent (culpa levis in abstracto).

25
Pe de altă parte, în cazul mandatului cu titlu gratuit, cul pa mandatarului se apreciază
in concreto, în raport cu diligență pe care acesta o depune pentru realizarea propriilor sale
interese, deci cu mai puțină rigurozitate.
Deși, așa cum am arătat, mandatul este, în principiu, imperativ, în baza obligației sale de
diligență mandatarul poate avea și putere de inițiativă proprie, în măsura în care aceasta îl
ajută să -și îndeplinească misiunea cât mai conform cu interesele mandantului.
De asemenea, conform art. 2.018 alin. (2) C. civ., mandatarul mai este obligat și să
îl înștiințeze pe mandant despre împrejurările care au apărut ulterior încheierii mandatului
și care p ot determina revocarea sau modi ficarea acestuia.
Această obligație de informare derivă din obligația generală de loialitate a mandatarului față
de mandant. Obligația de loialitate reprezi ntă un element care corespunde scopului și naturii
juridice a mandatului, care este un contract ce se bazează în mod fundamental pe încredere.
In orice caz, diligența mandatarului este o chestiune de fapt, care se apreciază, de la
caz la caz, de instanța de judecată,
In altă ordine de idei, legiuitorul a prevăzut posibilitatea conferirii mandatului mai
multor mandatari. Astfel, în ceea ce privește situația pluralității de mandatari, la art. 2.022
C. civ. se arată că, în absența unei stipulații contrare, mandatul conferi t mai multor persoane
pentru a lucra împreună nu are efect dacă nu a fost acceptat de către toate aceste persoane.
Prin urmare, în cazul pluralității de mandatari, trebuie ca toți mandatarii să fi acceptat
mandatul conferit, deoarece obligația de a lucra î mpreună impune un efort comun al tuturor
mandatarilor, în lipsa căruia mandatul nu va putea fi considerat executat .
Când mai multe persoane au acceptat același mandat, actele lor îl obligă pe mandant
chiar dacă au fost încheiate numai de una dintre ele, a fară de cazul când s -a stipulat că vor
lucra împreună.
Mandatarii răspund solidar față de mandant dacă s -au obligat să lucreze I împreună,
cu excepția situației în care părțile au stipulat în sens contrarul în fine, referitor la încetarea
mandatului în ca zul unei pluralități de mandatari, legiuitorul a prevăzut, la art. 2.038 C. civ.,
că, în lipsă de stipulație contrară, mandatul dat mai multor mandatari obligați să lucreze
împreună încetează chiar și atunci când cauza încetării îl privește numai pe unul d intre ei.
Acest articol trebuie corelat cu art. 2.022 C. civ. Astfel, așa cum, în absența unei stipulații
contrare, mandatul conferit mai multor persoane pentru a lucra împreună nu are efect dacă
nu a fost acceptai de către toate aceste persoane, și cauza de încetare a mandatului care îl
privește doar pe unul dintre mandatari produce efecte asupra tuturor mandatari care s -au
obligat să lucreze împreună.

26
De remarcat că legiuitorul nu a prevăzut un articol similar și în ipoteza pluralității
de mandanți, mai precis atunci când există o cauză de încetare a mandatului care îl privește
doar pe unul dintre mandanți.
b.Obligatia de a da socoteală despre modul de îndeplinire a mandatul fcorice mandatar este
ținut să dea socoteală despre gestiunea sa si sa remita man datului tot ceea ce a primit in
temeiul imputernicirii sale,chiar daca ceea ce a primit nu ar fi fost datorat mandatului.
Observăm că această obligație include mai multe componente, respectiv
obligație de raport asupra modului în care mandatarul a executa t mandatul, obligație de
contabilitate cu privire la gestiunea sa și o obligație de a ^tui tot ceea ce a primit în temeiul
împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce ,primit nu ar fi fost datorat mandantului .
Obligația mandatarului de a da socoteală cu privi re la modul în care și -a
îndeplinit mandatul nu este imperativă, sens în care mandantul îl poate scuti de la aceasta,
fie expres, fie tacit. Dacă însă obligația subzistă, mandatarul jiefiind scutit de la aceasta,
atunci ea este o obligație de rezultat, și nu de mijloace, deoarece în situația neexecutării
obligațiilor izvorâte din contractele încheiate pe seama mandantului acesta din urmă va fi și
cel care va răspunde față de terți .
Conform art. 2.019 alin. (2) C. civ., în perioada în care bunurile primite cu
ocazia executării mandatului de la mandant ori în numele lui se află în deținerea
mandatarului, acesta este obligat să le conserve.
Referitor la măsurile de conservare a bunurilor mandantului, la art. 2.024 C. civ.
se stabilește că mandatarul va exerci ta drepturile mandantului față de terți, dacă bunurile
primite pentru mandant prezintă semne de deteriorare sau au ajuns cu întârziere, iar în caz
de urgență va putea proceda inclusiv la vânzarea bunurilor cu diligenta unui bun proprietar.
In ambele situaț ii, mandatarul trebuie să îl anunțe de îndată pe mandant.
Dacă mandatarul a folosit în interes propriu anumite sume de bani primite cu
ocazia executării mandatului, atunci acesta va datora dobânzi pentru sumele întrebuințate în
folosul său începând din zi ua întrebuințării, iar pentru cele cu care a rămas dator, din ziua
în care a fost pus în întârziere .
In doctrină se consideră că folosirea de către mandatar în interes personal a
sumelor ce se cuvin mandantului reprezintă o faptă gravă, ce semnifică încăl carea obligației
de loialitate față de mandant și care justifică tratamentul sancționatoriu mai aspru, constând
din plata de dobânzi din ziua întrebuințării acestora, și nu din momentul în care mandatarul
este pus în întârziere pentru plata lor1. Sarcina p robei revi ne, în acest caz, mandantului, care

27
trebuie să probeze atât că mandatarul a folo sit în interes propriu sumele ce-i aparțineau
acestuia, cât și data de la car e a început această utilizare.
De asemenea, în cazul încetării în orice mod a mandatului, mandatarul este ținut
să își execute obligațiile prevăzute la art. 2.019 și 2.020 C. civ., respectiv obligația de a da
socoteală cu privire la gestiunea sa, precum și de a plăti dobânzi la sumele întrebui nțate în
folosul său.
Cu excepția situa ției în care părțile au stipulat în sens contrar, mandatarul care
și-a îndeplinit mandatul nu răspunde față de mandant cu privire la executarea obligațiilor
asumate de persoanele cu care a contractat, cu excepția cazului în care insolvabilitatea lor i –
a fost sau ar fi trebuit să îi fi fost cunoscută la data încheierii contractului cu acele persoane;
c. Obligația de a răspunde pentru faptele persoanei substituite în executarea în tot sau în
parte a mandatului are ca temei caracterul intuitu personae al acest ui contract.
Prin urmare, mandatarul este, de regulă, ținut să îndeplinească personal
mandatul, cu excepția situației în care mandantul l -a autorizat în mod expres să își substituie
o altă persoană în executarea în tot sau în parte a mandatului.
Potrivit dispozițiilor art. 2.023 alin. (2) C. civ., chiar în absența unei autorizări exprese,
mandatarul își poate substitui un terț dacă:
-împrejurări neprevăzute îl împiedică să ducă la îndeplinire mandatul;
-îi este imposibil să îl înștiințeze în prealabil p e mandant asupra acestor împrejurări;
-se poate prezuma că mandantul ar fi aprobat substituirea dacă ar fi cunoscut împrejurările
ce o justifică.
Din punct de vedere al autorizfir ii substituirii de către mandat.
-dacă substituirea nu a fost autorizată de mandant, mandatarul raspunde pentru actele
persoanei pe care și -a substituit -o ca și cum le -ar fi îndeplinit el însuși;
-dacă substituirea a fost autorizată de mandant, mandatarul nu răspunde decât pentru
diligența cu care a ales persoana care l -a substituit și i -a dat instrucțiunile privind executarea
mandatului.
Indiferent de situație, mandantul beneficiază de o acțiune directă împo -triva persoanei pe
care mandatarul și -a substituit -o.
Pe de altă parte, în doctrină se consideră că și mandatarul a re o acțiune directă
împotriva substituitului, însă acesta din urmă poate acționa împotriva mandantului numai
pe calea acțiunii oblice, întrucât posibilitatea intentării unei acțiuni directe, derogatorii de la
regul ile generale, nu poate fi recu noscută în lipsa unei dispoziții exprese a legii .

28
2.1.2 Obligațiile mandantului
In cadrul contractului de mandat, mandantului îi revin două obligafj principale și anume:
a. Obligația de a -l dezdăuna pe mandatar pentru toate cheltuielile efectuate de acesta cu
ocazia îndeplinirii mandatului
Din acest punct de vedere, la art. 2.025 C. civ. se stipulează că, în lipsa unei
convenții contrare, mandantul este obligat să pună la dispoziția mandatarului mijloacele
necesare executării mandatului. Mandantul trebuie să restitu ie mandatarului cheltuielile
rezonabile avansate de acesta din urmă pentru executarea mandatului, împreună cu
dobânzile legale aferente, calculate de la data efectuării cheltuielilor.
De asemenea, mandantul este obligat să repare prejudiciul suferit de că tre
mandatar în executarea mandatului, dacă acest prejudiciu nu provine din culpa
mandatarului . Prin urmare, pentru a opera obligația de reparare a prejudiciului suferit de
mandatar în executarea mandatului este suficient să se probeze că, dacă nu ar fi fost în
executarea mandatului, prejudiciul suferit de mandatat * ar fi existat, nefiind necesară
dovedirea unei legături de cauzalitate între executarea mandatului și prejudiciul propriu -zis
suferit de mandatar.
b. Obligația de plată a remunerației mandata rului, în cazul mandatuluiB cu titlu oneros
In situația mandatului cu titlu oneros, mandantul este obligat să plătească mandatarului
remunerația, chiar și în cazul în care, fără culpa mau – 1 datarului, mandatul nu a putut fi
executat .
Așadar, întrucât în c azul mandatului cu titlu oneros contractul devine sinalagmatic, obligația
de plată a remunerației devine principala obligație a | mandantului, interdependentă cu
obligațiile mandatarului.
Această obligație a mandantului subzistă inclusiv în situația în ca re mandatul nu
a putut fi executat, cu condiția ca mandatarul să fi depus toată diligența necesară în vederea
executării corespunzătoare a acestuia,! iar neexecutarea să nu -i fi fost imputabilă.
Mandatarul beneficiază de dreptul la remunerație, inclusiv în situația m care contractul pe
care l -a încheiat nu produce efecte juridice, atât timp cât aceasta nu se datorează culpei sale
(de exemplu, intervine rezoluțiunea -M contractuală).
De asemenea, și în situația în care mandatul a fost executat după expirarea termenului
stipulat, dacă mandantul se folosește de actul încheiat, acesta va trebui să plătească
remunerația, considerându -se că a renunțat implicit la ter menul stipulat .

29
In situația unei pluralități de mandanți, respectiv atunci când mandatul» fost dat
aceluiași mandatar de mai multe persoane pentru o afacere comun» la art. 2.028 C. civ. se
prevede că fiecare dintre ele răspunde solidar față de mandatar de toate efectele mandatului.
Avem așadar de -a face cu un caz de solidaritate legală, care va opera indiferent
dacă mandatul este sau nu onero s Nu în ultimul rând, în scopul garantării tuturor creanțelor
mandatam® împotriva mandantului izvorâte din mandat, legiuitorul a prevăzut la art. 2.028
C. civ. dreptul de retenție al mandatarului asupra bunurilor primite cu ocazia executării
mandatului de la mandant ori pe seama acestuia.
Efectele contractului de mandat față de terți
In ceea ce privește efectele contractului de mandat față de terți, acestea ” privite dintr -o
perspectivă duală, respectiv sub aspectul raporturilor juridice d intre mandant și terți și al
raporturilor juridice dintre mandatar și terți.
a Raporturile juridice dintre mandant și terți
In stabilirea efectelor juridice dintre mandant și terț, trebuie pornit de la
dispozitile art – 1.296 C. civ., conform cărora „contractul încheiat de reprezentant, în limitele
împuternicirii, în numele r eprezentatului produce efecte di rect între reprezentat și cealaltă
parte”.
In consecință, în cazul mandatului cu reprezentare, mandantul devine în mod
direct parte a actului juridic încheiat de mandatar în limitele puterilor conferite acestuia din
urmă, ca și cum respectivul act ar fi fost încheiat de câtre însuși cel reprezentat.
In această ipoteză rolul mandatarului este doar acela al unui simplu inter mediar
, față de care actul juridic nu produce, în principiu, efecte. Mandatarul nu este și nici nu
devine parte a actului juridic încheiat cu terțul. Pe de altă parte însă, atunci când mandatarul
depășește limitele mandatului și acționează în mod fraudulo s, în sarcina acestuia se pot naște
și obligații personale față de mandant.
Prin urmare, mandantul va fi obligat în baza actului juridic încheiat de mandatar
cu terțul cocontractant numai dacă mandatarul a acționat în limita puterilor conferite,
altminter i, în situația depășirii de către mandatar a împuternicirii primite, actele astfel
încheiate nu -1 obligă pe mandant decât dacă le -a ratificat în mod expres sau tacit .
Cu toate acestea, la art. 1.309 alin. (2) C. civ. se prevede că „dacă însă, prin
comport amentul său, reprezentatul l -a determinat pe terțul contractant să creadă în mod
rezonabil că reprezentantul are puterea de a -1 reprezenta și că acționează în limita puterilor
conferite, reprezentatul nu se poate prevala față de terțul contractant de lipsa puterii de a
reprezenta”.

30
In lipsa ratificării, actele încheiate de mandatar cu depășirea puterilor conferite
prin împuternicire îl pot obliga pe mandant numai în condițiile gestiunii de afaceri s au
îmbogățirii fără justă cauză .
b. Raporturile juridice dintre mandatar și terți
De regulă, nu se creează raporturi juridi ce între mandatar și terți, in condițiile în care
mandatarul încheie acte juridice cu aceștia din urmă în numele și pe seama mandantului.
Totuși, dacă prin actele juridice încheiate cu terț ii, mandatarul și -a depășit
atribuțiile conferite prin mandat, acesta va răspunde direct față de terți, cu excepția situației
în care terții au putut lua cuno ștință de puterile mandatarului .
In situația încheierii actului de către mandatar cu depășirea put erilor conferite, efectele se
vor produce între mandatar și terț, cu excepția cazului în care, prin comportamentul său,
mandantul l -a determinat pe terțul contractant să creadă în mod rezonabil că mandat arul are
puterea de a -1 repre zenta și că acționează î n limita puterilor conferite, situație în care
mandantul i nu se poate prevala față de terțul contractant de lipsa puterii de a reprezenta.
Totuși, în această ipoteză, mandantul poate ratifica mandatul, aceasta având efect retroactiv,
fără a afecta însă dr epturil e dobândite de terți între timp .
Pe de altă parte, și în situația în care mandatarul, deși acționează în limita
puterilor conferite de către mandant, ascunde terțului calitatea sa de reprezentant al
mandantului, acesta va rămâne obligat în mod direct față de terț. Astfel, conform art. 1.297
alin. (1) C. civ., contractul încheiat de mandatar 1 în limita puterilor conferite, atunci când
terțul contractant nu cunoștea și nici nu ar fi trebuit să cunoască faptul că mandatarul acționa
în această calitate, îi obligă numai pe mandatar și pe terț, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Efectele executării mandatului
Caracterizare generală
Prin executarea mandatului, adică prin încheierea actului juridic de către
mandatar și terț, se creeaz ă raporturi juridice directe între mandant și terț. Se înțelege că
numai actele juridice încheiate în limitele împuternicirii date îl obligă pe mandant.
Raporturile dintre mandant și terți
Potrivit art. 1296 din noul Cod civil, „contractul încheiat de rep rezentant, în
limitele împuternicirii, în numele reprezentatului produce efecte direct între reprezentat și
cealaltă parte", Iar conform art. 2017 alin. (1), „mandatarul nu poate să depășească limitele
stabilite prin mandat".

31
Ca urmare a actelor încheiate de mandatar cu terțul, între mandant șl terț se creează raporturi
juridice directe20. Mandantul, fiind reprezentat de mandatar, care a contractat în numele și
pe seama mandantulul, va suporta toate efectele actului încheiat de mandatar cu terțul.
Așadar, d acă, de exemplu, mandatarul a încheiat un contract de vânzare a unul
lucru al mandantului, dreptul de proprietate asupra acelui lucru se transmite direct din
patrimoniul mandantului în patrimoniul terțulul -cumpărător21.
Mandantul este obligat pe baza actului juridic încheiat între mandatar și terț
numai dacă mandatarul a acționat în limitele puterilor ce i -au fost conferite22.
Actele încheiate de mandatar cu depășirea împuternicirilor primite nu -l obligă pe mandant,
dacă nu le -a ratificat expres sau tac it.
În lipsa ratificării , actele excesive ale mandatarului îl obligă pe mandant numai
în condițiile gestiunii de afaceri sau a îmbogățirii fără justă cauză7.
Mandantul nu răspunde nici pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii
(delicte civile) săvâ rșite de mandatar cu ocazia îndeplinirii mandatului, acestea neputându –
se înscrie în limita puterilor încredințate de mandant23.
Chiar și în lipsa ratificării din partea mandantului, contractul încheiat de
mandatar fără împuternicire sau depășind limitele prevăzute de aceasta poate produce efecte
în patrimoniul său, în cazul în care au fost întrunite condițiile prevăzute de lege pentru
existența mandatului aparent.
Potrivit art. 1309 alin. (2) din noul Cod civil, este necesar a fl îndeplinite trei
condiții pentru a putea fi aplicată teoria mandatului aparent, și anume:
• terțul trebuie să fi crezut la momentul încheierii contractului faptul că persoana cu care
îl încheie acționează în calitate de mandatar în numele și pe seama mandantului, fiind
împuternicit de către mandant pentru această operațiune, iar nu în nume propriu;
• Coroborând aceste dispoziții legale, putem conchide că mandatarul are doar rol de
intermediar, considerându -se că actul s -a încheiat între mandant și terț.
• terțul să fi fost în mod rezonab il îndreptățit să creadă că persoana cu care a încheiat
contractul acționa în calitate de mandatar;
• credința terțului trebuie să fie determinată de comportamentul mandantului

20 În literatura juridică s -a afirmat că „terțul în fapt tratează cu mandatarul, în drept contractează cu
mandantul " (Fr. Deak, op. cit., p. 328).
21 D. Chirică, op. cit., p ag, 266.
22 L.C. Stoica, Mandatul. Reprezentarea judiciară , Ed. Hamangiu, București, 2010, p ag, 26.
23 I. Rosetti -Bălănescu, Al. Băicoianu , op. cit., p ag, 370.

32
Ca urmare a actelor încheiate de mandatarul (sau substituitul său), între mandan t
și terți se creează raporturi juridice directe; în fapt terțul tratează cu mandatarul, în drept
contractează cu mandantul.
Chiar dacă mandatarului nu i s -a conferit dreptul de substituire (dar substituirea
nici nu a fost interzisă expres), actul încheiat de substituit – în limita puterilor conferite prin
mandat – produce efecte față de mandant, fiindcă substituitul îl reprezintă; față de mandant
însă, pentru actele și faptele substituitului va răspunde nu numai aceste, ci și mandatarul
inițial24.
Mandantul, deși absent, a fost reprezentat de mandatar și prin urmare, toate
efectele legale active sau pasive ale actului încheiat de mandatar cu terțul se răsfrâng asupra
mandantului, el devine personal creditorul, respectiv debitorul terțului ori titula rul dreptului
real dobândit prin actul încheiat, respectiv patrimoniul său va suferi modificarea rezultând
din înstrăinarea sau constituirea dreptului real în favoarea terțului ori prin stingerea unui
raport obligațional. Fiind de esența mandatului comerci al, producerea efectelor juridice și
obligațiile comerciale contractuale încheiate cu partenerul extern, în sarcina mandantului,
toate efectele defavorabile ale modificării cursului de schimb al monedei de plată se suportă
de acesta, răspunderea mandatarul ui fiind limitată la, îndeplinirea operațiunilor comerciale
cu care a fost împuternicit de comitent25.
Mandantul nu va fi obligat prin contractul încheiat de mandatar, în limitele
împuternicirii date numai dacă, poate invoca o cauză de nevalabilitate.
Până la ratificare și terțul contractant poate refuza executarea actului încheiat fără drept
mandatar, putând să ceară anularea lui pentru a împiedica ratificarea. În lipsa ratificării și
dacă nu poate fi invocată ideea mandatului aparent, actele excesive ale mandatarului obligă
pe mandant numai în condițiile gestiunii de afaceri, ceea ce presupune – printre altele –
dovada utilității pentru gerat (mandant) a actului încheiat și faptul că, prin contractul de
mandat, nu s -a interzis depășirea limitelor împuterni cirii, căci gestiunea nu se poate face
decât ,,fără cunoștința” (art. 987 C.civ.) geratului iar nu împotriva voinței lui. Dacă
condițiile gestiunii de afaceri nu sunt îndeplinite (iar mandatarul a făcut cheltuieli, plăți sau
a suportat alte consecințe ale depășirii împuternicirii), mandantul va putea fi acționat numai
în limita îmbogățirii
Dacă mandantul, ,, nu este îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul ar fi făcut
afară din limitele puterilor sale” (art. 1546 alin. 2 C.civ.), evident că el nu răspunde nici

24 Deak, Francisc; Cărpenaru, Stanciu D. – op.cit., pag 150
25 CS.J, s.com. dec. nr. 8/1995 în Dreptul nr. 12/1995, p. 86

33
pentru actele sau faptele ilicite cauzatoare de prejudicii civile (delicte civile) săvârșite de
mandatar cu ocazia îndeplinirii mandatului care în orice caz sunt ,,afară din limitele puterilor
sale”. Presupunând (deși este greu de conceput) că mandant ul ar fi dat împuternicire pentru
săvârșirea de delicte civile, el ar răspunde în condițiile art. 998 -999 C.civ. – pentru fapta
proprie, independent de calitatea sa de mandant.
Nu se pot aplica în acest caz dispozițiile privind răspunderea comitentului p entru
faptele prepusului (art 1000 alin. 3 C.civ.) întrucât între mandant și mandatar nu există un
raport de subordonare caracteristic raportului de prepușenie26.
În practica instanței supreme s -a subliniat că raportul de la comitent la prepus
prevăzut de art. 1000 alin. 3 Cciv. presupune o continuitate și o permanență de serviciu a
prepusului pentru comitent. Acesta exclude raportul ce derivă din contractul de mandat,
când răspunderea o are numai mandatarul.
Raporturile dintre mandatar și terți
Întrucât mandatarul contractează în numele și pe seama mandantului, nu se
creează raporturi juridice între el și terții cu care contractează. Pentru actele sale excesive
mandatarul – obligat să cunoască limitele împuternicirii – este însă răspunzător față de terți,
în sensul că este ținut să le garanteze validitatea actelor, afară de cazul când a dat terților
posibilitatea de a lua cunoștință de întinderea împuternicirii (art. 1545 C.civ.). Dacă terții
acceptă să contracteze cu mandatarul peste limitele mandatului, se presupune că au luat
asupra lor riscurile contractului încheiat în astfel de condiții.
2.2 Încetarea contractului de mandat
pe lângă cauzele generale de încetare a contractelor (executarea obligației pentru care
contractul a fost încheiat, ajungerea la termen, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplmirea
condiției, imposibilitatea fortuită de executare), legiuitorul a prevăzut la art. 2.030 C. civ.
că mandatul poate înceta și prin fricare dintre următoarele moduri:
a. Revocarea contractului de către mandant Conform art. 2.031 alin. (1) C. civ., mandantul
poate oricând revoca mandatul, expres sau tacit, indiferent de forma în care contractul de
mandat a fost încheiat și chiar dacă a fost declarat irevocabil.
Așadar, în baza caracterului intuitu personae al m andatului, mandantul poate
revoca mandatul oricând, întrucât se prezumă că acesta a fost dat în interesul său. Mai mult,
revocarea nu trebuie să fíe neapărat justificată, ci poate ii și arbitrară, deoarece mandantul

26 Există și un punct de vedere, C.Stătesc u, C. Bârsan , potrivit căruia, din mandat se poate naște un raport
de prepușenie, dacă prin contract se stabilește o deplină subordonare a mandatarului, acesta acceptând
directa autoritate, îndrumare și control al mandantului.

34
poate revoca mandatul ori de câte ori ap reciază că interesele sale nu sunt apărate
corespunzător de mandatar sau se poate inclusiv răzgândi cu privire la necesitatea încheierii
actului pentru care l -a împuternicit pe mandatar.
Revocarea mandatului poate fi expresă sau tacită și poate îmbrăca ori ce formă.
Astfel, revocarea expresă nu este supusă vreunei forme speciale, indiferent de
forma în care contractul de mandat a fost încheiat, putând fi așadar redactat printr -un act sub
semnătură privată un contract de mandat încheiat în formă autentică, î nsă manifestarea de
voință în sensul revocării trebuie să fie neîndoielnică.
Atunci când revocarea este tacită, aceasta va reieși din orice fapte ale
mandatarului din care se va deduce intenția sa de a revoca pe mandatar. In acest sens, la art.
2.031 alin . (2) C. civ. s -a prevăzut un caz specific de revocare tacită, respectiv situația în
care împuternicirea dată unui nou mandatar pentru aceeași afacere revocă mandatul inițial.
deroga de la aceste dispoziții, iar mandantul poate împuternici doi sau chiar ma i mulți
mandatari succesivi, chiar și pentru aceeași afacere, cu condiția unei s tipulații exprese în
acest sens inserată în împuternicirile ulterioare.
Ca o noutate față de vechea reglementare, legiuitorul a prevăzut la art. 2.033 C.
civ. că atunci când p rocura a fost dată în formă autentică | notarială, în vederea informării
terților, notarul public căruia i se solicită să autentifice revocarea unei asemenea procuri este
obligat să transmită, de îndată, revocarea către Registrul național notarial, ținut î n format
electronici potrivit legii.
De asemenea, notarul public care autentifică actul pentru încheierea căruia a fost
dată procura are obligația să verifice la Registrul național notarial dacă acea procură a fost
revocată. Aceste dispoziții se | aplică în mod corespunzător și în cazul autentificărilor
realizate de misiunile I diplomatice și oficiile consulare ale României.
De asemenea, revocarea poate fi totală, atunci când mandatarul retrage întregul
mandat, sau parțială, atunci când mandatul conferit inițial este doar limitat, și nu retras.
Mandatul dat în condițiile prevăzute la art. 2.028 C. civ., respectiv în situația
pluralității de mandanți, nu poate fi revocat decât cu acordul tuturor mandanților.
Indiferent de forma sa, revocarea va produce e fecte numai pentru viitor? astfel
încât actele juridice încheiate de mandatar în numele și pe seamai mandantului, anterior
notificării de revocare, rămân valabile.
Din punct de vedere al efectelor revocării, legiuitorul precizează la art. 2.032 C.
civ. că mandantul care revocă mandatul rămâne ținut să își execute obligațiile față de

35
mandatar, precum și s ă repare prejudiciile suferite de mandatar din cauza revocării
nejustificate ori intempestive.
Atunci când părțile au declarat mandatul irevocabil, răspun derea man -dantului
va fi agravată, astfel încât revocarea va fi considerată ca fiind nejustificată, dacă nu este
determinată de culpa mandatarului sau de un caz fortuit ori de forță majoră.
De asemenea, conform art. 2.036 C. civ., tot ceea ce mandatarul a făcut, în
numele mandantului, înainte de a cunoaște sau de a fi putut cunoaște cauza de încetare a
mandatului este socotit ca valabil făcut în executare! acestuia. Prin urmare, actele încheiate
cu terții de mandatarul care nu a cunoscut cauza care determi nă încetarea mandatului
rămânând valabilei executorii, indiferent de buna sau reaua -credință a terților.
Renuntarea mandatarului la mandat poate avea loc oricând, indi ferent daca mandatul este
cu titlu gratuit sau oneros, cu condiția notificării prealabile ale mandantului în acest sens.
Așadar, spre deosebire de revocare, renuntarea mandatarului la mandat nu poate fi decât
expresă, având în obligația de a -1 notifica pe mandant.
Pe de altă parte, legea nu impune animite condiții de formă privind notificarea,
sens în care apreciem că aceasta poate fi făcută prin orice mijloc care asigură încunoștințarea
corespunzătoare a mandatarului (de exemplu, notificarea se poate înmâna personal, se poate
trimite cu poșta prin scrisoare recomandată cu confirmar e je primire, se poate trimite prin
intermediul unui executor judecătoresc sau ii unui avocat etc.).
Dacă mandatul este cu titlul oneros, mandatarul poate pretinde remu -nerația
pentru actele pe care le -a încheiat pe seama mandantului până la data /enunțăr ii.
Mandatarul este obligat să îl despăgubească pe mandant pentru prejudiciile
suferite prin efectul renunțării, cu excepția cazului când continuarea executării mandatului
i-ar fi cauzat mandatarului însuși o pagubă însemnată, care nu putea fi prevăzută l a data
acceptării mandatului.
c. Moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului Având în vedere
același caracter intuitu personae al mandatului, legiuitorul a prevăzut că, în ipoteza în care
pe durata unui contract de mandat intervine decesul, incapacitatea sau falimentul uneia
dintre părți, moștenitorii ori reprezentanții acesteia au obligația de a informa de îndată
cealaltă parte.
In această situație, mandatarul sau moștenitorii ori reprezentanții săi sunt
obligați să continue exec utarea mandatului, dacă întârzierea acesteia riscă să pună în pericol
interesele mandantului ori ale moștenitorilor săi.

36
Indiferent de cauza de încetare a contractului de mandat, legiuitorul a prevăzut
că, atunci când mandatul are ca obiect încheierea uno r acte succesive în cadrul unei activități
cu caracter de continuitate, acesta nu încetează dacă această activitate este în curs de
desfășurare, cu respectarea dreptului de revocare sau renunțare al părților ori al
moștenitorilor acestora
Mandatul comerci al încetează în afară de cauzele generale de stingere a
obligațiilor contractuale – de exemplu prin executare, prin expirarea termenului stipulat sau
realizarea condiției rezolutorii, prin imposibilitatea fortuită de executare, prin revocarea
mandatului de către mandant, prin renunțarea mandatarului la mandat, prin moartea,
interdicția, insolvabilitatea și falimentul mandantului sau mandatarului.
Mandatul fără reprezentare
Până la intrarea în vigoare a actualului Cod civil, mandatul fără reprezentare nu era
reglementat de legislația românească, însă existența 9 fusese pe deplin acceptată în doctrină
și jurisprudență.
Legiuitorul actual a definit mandatul fără reprezentare la art. 2.039 alin. (1) C. civ.
ca fiind „contractul în temeiul căruia o parte, numită mandatar, încheie acte juridice în nume
propriu, dar pe seama celeilalte părți, numită mandant, și își asumă față de terți obligațiile
care rezultă din aceste acte, chiar dacă terții aveau cunoștință despre mandat”.
Mandatul iară reprezentare mai este cun oscut în doctrină și sub denumirea de
contract de interpunere de persoane {prête -nom sau de împrumut al numelui), întrucât, deși
mandatarul acționează în baza unei împute rniciri primite de la mandantul său, cel dintâi nu –
1 reprezintă pe acesta din urmă spre deosebire de vechea reglementar e, sub noua
reglementare, este lipsit de relevanță dacă terțul cunoaște sau nu existența mandatului sau
identitatea mandantului, fapt ce se va reflecta în efectele pe care acest mandat le produce.
în măsura în care legea nu impune prevederi speciale cu privirel la mandatul fără
reprezentare, dispozițiile legale referitoare la acesta se completeaza în mod corespunzător,
cu regulile aplicabile mandatului cu reprezentați Prin urmare, în raporturile dintre mandant
și mandatar, e fectele man datului fără reprezentare vor fi aceleași ca și în cazul celui cu
reprezentam» mandatarul urmând a fi ținut de obligația de a executa mandatul și de a da
Încetarea contractului de mandat are loc în condițiile și cu efectele din dreptul
comun, ținându -se seama de faptul că, clauzele particulare de încetare se explică prin aceea
că este vorba de un contract intuitiv, personal și are la bază încrederea reciprocă dintre părți,
iar dacă aceste motivații încetează nici contractul nu mai poate fi men ținut.

37
Practica judiciară a arătat că mandatul chiar arbitrar nu poate fi menținut în
justiție contra voinței mandantului. Singurul drept al mandatarului astfel, este al unei acțiuni
în daune și nu o acțiune în reintegrare fiindcă încrederea nu poate fi i mpusă27.
În caz de moarte a mandatarului, moștenitorii lui trebuie să -l înștiințeze pe
mandant și până atunci să continue îndeplinirea mandatului, efectuând actele necesare
apărării interesului acestuia (art. 1559 C.civ.) dacă au avut cunoștință de existen ța și
persoana mandantului.
În caz de deces al mandantului, mandatarul este ținut să termine operațiunea,
dacă întârzierea ar provoca pagube moștenitorilor mandantului După moartea mandantului
obligația mandatarului de a da socoteală se execută față de mo ștenitorii defunctului. În
practica judiciară s -a arătat că, în cazul acordării unei procuri unei terțe persoane, cea care
acordă în realitate mandatul este societatea în numele căreia a fost dată procura nu
administratorul care a dat -o. Rezultă că mandatu l nu poate să înceteze prin simplu fapt că
administratorii care au dat -o s-au schimbat sau au încetat de a mai fi în funcțiune28.
Dispozițiile legale referitoare la încetarea mandatului prin deces nefiind imperative, părțile
pot stipula în contract o clauză derogatorie, stabilind condițiile în care executarea
contractului continuă după moarte. De exemplu, se poate conveni continuarea mandatului
post mortem mandantis. Moștenitorii au însă dreptul de a revoca mandatul.
În cazul în care mandatul încetează prin moartea mandantului sau mandatarului
retribuția cuvenită mandatarului se va determina după ceea ce s -a executat, proporțional cu
ceea ce s -ar fi datorat pentru executarea integrală a mandatului.
Punerea sub interdicție, insolvabilitatea și falimentul man dantului sau
mandatarului fac, de asemenea ca mandatul să înceteze. În general, orice împrejurare
provocând o incapacitate pune capăt mandatul (inclusiv încetarea existenței unei persoane
juridice), întrucât normele privind incapacitatea și reprezentarea l egală a incapabililor se
opune continuării mandatului.
În cadrul practicii comerciale s -a dezvoltat teoria ,,mandatului de interes
comun” de natură să răspundă nevoii de stabilitate a relațiilor comerciale. Această teorie
este un răspuns la principiul rev ocării ad nutum din cadrul mandatului de drept civil, în baza
căruia mandatul poate fi revocat oricând de mandant.
Teoria mandatului de interes comun permite părții lezate să obțină o despăgubire
justă în toate cazurile în care revocarea mandatului nu are loc ,,de comun acord” ori pentru

27 Înalta Curte de Casație, dec. nr. 656/1925 în Practică judiciară în materie comercială, cit. supra, p.54
28 Înalta Curte de Casație, dec. nr.1602/1995 în Practică judiciară în materie comercială, cit. supra, p.41

38
o cauză legitimă, recunoscută în justiție sau potrivit clauzelor și condițiilor specificate în
contract. În același timp, în temeiul acestei teorii, partea lezată nu va trebui să dovedească
– pentru a obține despăgubirea – ,,abuzul de drept” sau reaua credință a părții care revocă,
așa cum este în cazul rezilierii mandatului civil. Dimpotrivă, numai părții care reziliază
contractul îi revine sarcina de a dovedi rațiuni serioase și valabile care motivează actul său
unilatera l, precum forța majoră sau alte cauze exoneratoare de răspunderea contractuală.
În Franța prin Decretul din 23 decembrie 1958 privind agenții comerciali s -a
stabilit în art. 3 că rezilierea de către mandant se justifică numai în caz de culpă a
mandatarul ui sau când nu sunt întrunite condițiile calificării ca mandat de interes comun
revocarea mandatului de către mandant fără a avea un motiv legitim, justifică obligarea
acestuia la despăgubiri29.
Pe de altă parte, mandatarul poate renunța la mandat, cu cond iția încunoștiințării
prealabile a mandantului în termen util, ținând seama de obiectul mandatului.
S-ar putea pune problema dacă renunțarea mandatarului la executarea
mandatului s -ar justifica să fie totuși limitată, ținând seama de efectele negative pe care ar
trebui să le suporte mandantul in ipoteza în care s -ar întrerupe o acțiune care n -ar mai putea
fi relută cu rezultate optime urmărite în termenul de preaviz stabilit prin contract. Această
situație ar putea fi larg analizată, multiplicată, luând în considerare o serie de cazuri, care în
practică ar pune pe mandant în extremă dificultate.
Avem însă în vedere că în condițiile în care se desfășoară activitatea comercială,
nu mai poate fi vorba de o protecție unilaterală, adică, altfel spus, de o prote cție excesivă a
intereselor mandantului. Indiferent de unele coordonate ale instituțiilor juridice care se
bucură de forme clasice, se are tot mai mult în vedere interesul economic echitabil realizat
al tuturor participanților la operațiile juridice.
Astfel, dacă contractul de mandat este revocat înainte de a fi fost executat în
întregime, mandantul ar urma să restituie mandatarului cheltuielile făcute pentru executare
și să-i plătească o remunerație proporțională cu munca depusă de el.
Pe de altă parte, mandatarul poate renunța la contract în orice moment cu
condiția încunoștiințării prealabile a mandantului în termen util, ținând seama de obiectul
mandatului. Dacă el exercită acest drept, mandantul va trebui să restituie mandatarului
cheltuielile în mod necesar făcute și parte din remunerație, proporțional cu rezultatul obținut.

29 Munteanu, Roxana – op.cit., p.45

39
Ceea ce rezultă este faptul că, deși nu este cazul să fie condiționată sau limitată
posibilitatea mandatarului de a renunța la executarea mandatului, se face totuși o
diferențier e, cel puțin sub aspectul consecințelor patrimoniale, între cazul în care mandatul
nu se mai execută din voința mandantului sau din voința mandatarului.
Dacă este vorba de voința mandantului, mandatarul urmează să primească în
întregime cheltuielile făcut e precum și remunerația proporțional cu munca depusă, în timp
ce în celălalt caz – al încetării mandatului din voința mandatarului – el nu va primi decât
rambursarea cheltuielilor ce s -au dovedit a fi necesare pentru executarea mandatului. De
asemenea, cât privește remunerația, dacă în primul caz criteriul firesc este cel al muncii
depuse, în al doilea caz munca depusă urmează a fi apreciată sub raportul rezultatului
concret obținut30.
În acest fel se înlătură în mod echitabil orice tendință a eventualului mandatar
de a specula într -o operație comercială, pe care, fie de la bun început, fie pe parcurs, s -ar
decide în mod nejustificat să nu o finalizeze.
Efectele încetării mandatului
În caz de încetare a mandatului din orice cauză (iar nu numai prin revocare , cum
prevede art.1553 C.civ.) mandatarul este obligat să restituie mandantului procura primită
(dacă este cazul) și să -i predea orice acte sau bunuri primite în cursul executării mandatului.
După încetarea mandatului, mandatarul nu mai poate acționa în n umele și pe
seama mandantului, cu excepția prevăzută de art. 1539 alin. 2 C.civ31.
Dacă mandatarul nu a cunoscut cauza care determină încetarea mandatului (de
exemplu moartea mandantului, numirea altui mandatar), actele încheiate de el sunt valabile
și exe cutorii în privința terților de bună credință (art.1557 – 1558 C.civ.)
De altfel, contractele încheiate cu terții de bună credință sunt valabile și
opozabile mandantului (în condițiile mandatului aparent), chiar dacă mandatarul ar fi
cunoscut cauza de încetare a mandatului (art. 1554 combinat cu art. 1558 C.civ.), mandantul
fiind vinovat de încredințarea puterii de reprezentare unei persoane care abuzează de ea.

30 Cărpen aru, Stanciu D. – op. cit., p.158
31 Deak, Francisc; Cărpenaru, Stanciu D . – op. cit., p. 152

40
CAPITOLUL III
CONTRACTUL DE COMISION
3.1. Noțiune
Contractul de comision este unul dintre contractele de intermediere foarte des
utilizate mai ales în activitatea comercială. întrucât, în relațiile comerciale, mandatul apare
de multe ori ca un procedeu tehnic prea riguros, se apelează de către comercianți deseori la
contractul de comision.
Acest contract prezintă certe avantaje atât pentru părțile contractante, cât și pentru
terți. Utilitatea lui rezidă în aceea că permite unui comerciant să facă operațiuni comerciale
utilizând serviciile unui alt comerciant, realizându -se astfel o operațiune t riunghiulară.
Prin contracte de comision, comitentul este derobat de sarcinile de supraveghere și
control și își canalizează mijloacele materiale, financiare și umane în activitatea de bază.
De asemenea, el beneficiază de acuratețea și cunoștințele comisio narului, de creditul,
competența și prestigiul pe care comisionarul îl are pe piața respectivă, asigurându -și
pătrunderea pe piețe noi și implicit sporirea volumului afacerilor.
Pe de altă parte, comisionarul își poate face o profesiune din acest gen de op erații,
fiind independent față de comerciantul pe seama căruia acționează. Fără a necesita investiții
proprii, utilizându -și doar competența, creditul și prestigiul profesional, el realizează
beneficii importante, proporțional cu operațiunile intermediate. El împrumută aceluia de la
care a primit ordin (comitentul) reputația sa de solvabilitate, creditul, precum și numele său.
La rândul lor, terții contractanți au avantajul că pot aprecia solvabilitatea
comisionarului și își pot realiza mai ușor creanțele d e la comisionarii cu care contractează
decât de la comitenții pe care nu îi cunosc sau care se găsesc ia mari distanțe.
Art. 2043 din noul Cod civil definește contractul de comision ca fiind mandatul care
are ca obiect achiziționarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama
comitentului și în numele comisionarului, care acționează cu titlu profesional, în schimbul
unei remunerații numite comision.
Ca natură juridică, contractul de comision este o varietate a contractului de mandat,
în ambel e cazuri încheindu -se acte juridice pe seama persoanei care a dat împuternicirea.
Având în vedere că, spre deosebire de mandatar, comisionarul încheie actele juridice cu terții
în nume propriu, și nu în numele comitentului, contractul de comision este cara cterizat ca
fiind un mandat fără reprezentare.

41
3.2. Caractere juridice
Fiind o varietate a contractului de mandat, caracterele juridice ale contractului de
comision sunt similare cu cele ale mandatului, însă ținând seama și de acționarea cu titlu
profesion al din partea comisionarului.
a) Astfel, după criteriul scopului urmărit de părți la încheierea contractului, contractul de
comision este un contract cu titlu oneros, întrucât prin încheierea lui ambele părți
contractante urmăresc realizarea unui interes p atrimonial, respectiv primirea unui echivalent
în schimbul prestației Ia care se obligă (achiziționarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea
de servicii în schimbul unei remunerații).
b) După criteriul conținutului contractului, comisionul este un contract bilateral (slnalag –
matic), adică dă naștere la drepturi și obligații în sarcina ambelor părți contractante, comitent
și comisionar.
Obligațiile părților contractului de comision sunt reciproce și interdependente,
fiecare parte fiind în același timp atât c reditor, cât și debitor față de cealaltă parte, iar cauza
juridică a obligație uneia dintre părți este reprezentată de obligația reciprocă a celeilalte părți,
c) După criteriul modului de formare valabilă, contractul de comision este un contract
consensual , încheindu -se în mod valabil prin simplul acord de voință al părților, legea
necondiționând nașterea valabilă a acestui contract de îndeplinirea vreunei forme speciale.
întocmirea unui înscris este necesară numai adprobationem, pentru dovedirea existenței
raporturilor contractuale și a puterilor încredințate comisionarului,
În acest sens, reglementând proba contractului de comision, art. 2044 din noul Cod
civil prevede că acesta se încheie în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată. Dacă
prin leg e nu se prevede altfel, forma scrisă este necesară numai pentru dovada contractului.
d) Este un contract încheiat intuitu personae, bazându -se, în principal, pe încrederea pe care
comitentul o are în comisionar, astfel încât comitentul să accepte încheiere a de acte juridice
pe seama sa de către comisionar32
3.3. Contractul cu sine însuși
In principiu, pe baza împuternicirii primite, comisionarul trebuie să încheie anumite
acte juridice cu terții, în nume propriu, dar pe seama comitentului.
Problema care se pune este dacă, primind împuternicirea să cumpere anumite bunuri
și deținând chiar el asemenea bunuri, comisionarul poate vinde aceste bunuri comitentului

32 Astfel, în caz de deces al uneia dintre părțile contractului de comision, acesta va înceta datorită acestui
caracter intuitu personae al contractului.

42
sau dacă, fiind însărcinat să vândă anumite bunuri ale comitentului, le poate cumpăr a chiar
el. Aceasta ridică deci problema încheierii de către comisionar a unui contract cu sine însuși.
Noul Cod civil, pe lângă faptul că reglementează în mod expres problema actului cu
sine însuși și a dublei reprezentări, conține unele dispoziții specia le în ceea ce privește
vânzarea de către comisionar de titluri de credit și alte bunuri cotate.
Astfel, potrivit art. 2050 din noul Cod civil, în lipsă de stipulație contrară, când
împuternicirea privește vânzarea sau cumpărarea unor titluri de credit circ ulând în comerț
sau a altor mărfuri cotate pe piețe reglementate, ‘comisionarul poate să procure comitentului
la prețul cerut, ca vânzător, bunurile pe care era împuternicit să le cumpere sau să rețină
pentru sine Ia prețul curent, în calitate de cumpărăto r, bunurile pe care trebuia să le vândă în
contul comitentului.
Preluând și adaptând la noile realități economice și sociale prevederile legislației
anterioare, noul Cod civil a prevăzut astfel deci posibilitatea comisionarului de a încheia un
contract cu sine însuși, atunci când nu există pericolul de prejudiciere a intereselor
comitentului.
Astfel, în cazul în care comitentul îl însărcinează pe comisionar să vândă anumite
mărfuri care au preț la bursă, comisionarul poate să rețină pentru sine, la prețul c urent, în
calitate de cumpărător, mărfurile care urmau să fie vândute. Sau, în cazul în care comitentul
îl împuternicește pe comisionar să cumpere acțiuni ale unei societăți, iar comisionarul deține
asemenea acțiuni, el le poate remite comitentului Ia preț ul stabilit la bursă pentru acele
acțiuni.
Dacă în asemenea situații comisionarul nu face cunoscut comitentului numele
terțului cu care a contractat cumpărarea sau vânzarea de titluri sau mărfuri, cu preț curent,
atunci legea prezumă că vânzarea sau cumpăr area s -au făcut de chiar comisionarul. Aceasta
este o prezumție relativă, iuris tantum, comisionarul putând face proba că adevăratul
contractant este altul.
În acest sens, în doctrina interbelică română s -a arătat că, dacă vânzarea sau
cumpărarea s -a dat p entru lucruri care au un preț pe piață sau bursă, comisionarul poate, în
lipsă de stipulație contrară, să devină chiar ei parte contractantă (autocontractare voluntară)
sau poate să fie considerat de către comitent astfel dacă acel comisionar încheie aface rea fără
a-l numi pe vânzător sau cumpărător (autocontractare necesară)33.

33 L. Anca , Compendiu de drept comercial , Tipografia Fondul Cărților Funduare, Cluj, 1925, p. 254.

43
3.4. Efectele contractului de comision
Contractul de comision, întocmai ca și mandatul, este un contract prealabil, care
pregătește încheierea altor contracte cu terții. Prin încheie rea contractului de comision se
nasc raporturi juridice între comitent și comisionar, iar prin executarea acestuia se nasc
raporturi juridice cu terții.
Astfel, prin contractul de comision comitentul ÎI împuternicește pe comisionar să
încheie anumite acte juridice în nume propriu, dar pe seama comitentului. Din acest contract
se nasc drepturi și obligații în raporturile dintre comitent și comisionar, aceste raporturi fiind
guvernate de regulile mandatului.
Îndeplinirea sarcinilor primite de comisionar de la comitent, adică încheierea de către
comisionar a actelor juridice pentru care a primit împuternicirea cu terții, duce la nașterea
altor efecte juridice, prin care comisionarul se obligă direct și personal față de terții cu care
a contractat.
Așadar închei erea și executarea contractului de comision duce la crearea a două
categorii de raporturi juridice:
– interne (între comitent și comisionar);
– externe (între comisionar și terți).

a) Obligațiile comisionarului

Comisionarul are mai multe obligații care îi incumbă din contractul de comision și
pe care trebuie să le îndeplinească. în raporturile cu comitentul, comisionarul este de fapt un
mandatar, astfel că, în principiu, sunt aplicabile în această privință regulile mandatului.
1. În primul rând, comisionaru l are obligația de a executa mandatul încredințat de către
comitent, adică de a încheia, în baza împuternicirii primite, actele juridice stabilite de
comitent. Actele juridice trebuie încheiate de către comisionar în limitele împuternicirii
primite, el fii nd obligat să se conformeze instrucțiunilor comitentului. în doctrină s -a
arătat că aprecierea acestei obligații se va face în funcție de caracterul instrucțiunilor,
care pot fi imperative, indicative sau facultative.
Potrivit art. 2048 dîn noul Cod civil, comisionarul are obligația să respecte întocmai
instrucțiunile exprese primite de la comitent.
Cu toate acestea, comisionarul se poate îndepărta de la instrucțiunile primite de la
comitent numai dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții:

44
a) nu este suficient timp pentru a se obține autorizarea sa prealabilă în raport cu natura
afacerii;
b) se poate considera în mod rezonabil că acesta, cunoscând împrejurările schimbate, și -ar fi
dat autorizarea;
c) îndepărtarea de la instrucțiuni nu schimbă fundamental natura și scopul sau condițiile
economice ale împuternicirii primite34.
Orice operațiune a comisionarului, cu încălcarea sau depășirea puterilor primite,
rămâne în sarcina sa, dacă nu este ratificată de comitent; de asemenea, comisionarul poate fi
obligat șî la plata de daune -interese [art. 2048 alin. (4)].
Subordonarea comisionarului față de comitent privește nu numai instrucțiunile
privitoare la condițiile de încheiere a actelor juridice, ci și obligația comisionarului de a -1
informa pe comiten t asupra executării comisionului, precum și asupra modificării
împrejurărilor avute în vedere la stabilirea împuternicirii, pentru o eventuală reconsiderare a
acesteia.
În cazul în care comisionarul, fără să aibă încuviințarea comitentului, încheie o
opera țiune pe credit, va răspunde față de comitent ca și când operațiunea s -ar fi făcut în
condiții obișnuite, adică pe bani gata.
Astfel, potrivit art. 2047 alin. (1) din noul Cod civil, comisionarul care vinde pe
credit, fără autorizarea comitentului, răspund e personal, fiind ținut, la cererea comitentului,
să plătească de îndată creditele acordate împreună cu dobânzile și alte foloase ce ar rezulta.
în cazul în care comisionarul este autorizat să vândă pe credit, el este obligat să arate
comitentului persoana cumpărătorului și termenul acordat. în caz contrar, se prezumă că
operațiunea s -a făcut pe bani gata, neputându -se face proba contrară, fiind vorba de o
prezumție absolută, iuris et de iure35.
2. O altă obligație importantă a comisionarului este să dea so coteală comitentului.
Această obligație presupune îndatorirea comisionarului de a -l înștiința pe comitent
despre demersurile și rezultatele obținute, de a da în primire comitentului tot ceea ce î -a fost
remis în baza contractului cu terții și să justifice actele îndeplinite de el în baza împuternicirii
primite.
Deoarece contractul cu terțul este încheiat de comisionar în nume propriu, dar pe
seama comitentului, drepturile dobândite de comisionar trec direct asupra comitentului, care

34 R. Munteanu, Contracte de intermediere în comerțul exterior al României , Ed. Academiei, București,
1984, p. 55.
35 Potrivit art. 2047 alin. (2} din noul Cod civil.

45
este de fapt stăpânul af acerii. Tot astfel, obligațiile asumate de comisionar prin contractul cu
terții se răsfrâng asupra comitentului.
De aceea, dreptul de proprietate asupra bunurilor care fac obiectul contractului
încheiat între comisionar și terț, ca și riscurile se transmit direct de la comitent la terț și
invers, de Ia terț la comitent.
3. Obligația de a răspunde pentru faptele persoanei substituite în executarea contractului de
comision are același conținut ca și în cazul contractului de mandat.

b) Obligațiile comisionarului

1. In primul rând, comitentul are obligația de a plăti remunerația cuvenită comisionarului.
Deoarece contractul de comision este un contract cu titlu oneros, iar comisionarul
acționează cu titlu profesional, comitentul va plăti comisionarului o remunerație denumită
comision, ca plată pentru serviciile prestate de acesta.
Comisionul constă în general dintr -un anumit procent (de exemplu, 5, 10, 15%) din
valoarea operațiunii tratate, însă și alte modalități sunt posibile. Astfel, comisionul poate
consta într -o sumă fixă, convenită la încheierea contractului de comision, sau poate fi
condiționat de obținerea unui preț superior unei anumite sume stabilite prin contract; uneori,
părțile pot stabili că, în cazul în care comisionarul vinde mărfurile comitentului la u n preț
superior celui estimat, diferența îi va aparține, cu titlu de comision. Nivelul comisionului
este, în principiu, determinat de către părți. Dacă părțile nu au stabilit cuantumul
comisionului, acesta se va stabili potrivit legii, uzanțelor ori, în li psă, după valoarea
serviciilor prestate36.
Potrivit art. 2049 alin. țl) din noul Cod civil, comitentul nu poate refuza plata
comisionului atunci când terțul execută întocmai contractul încheiat de comisionar cu
respectarea împuternicirii primite.
Dacă nu s -a stipulat altfel, comisionul se datorează chiar dacă terțul nu execută
obligația sa ori invocă excepția de neexecutare a contractului1.
2. In același timp, comitentul este obligat să restituie cheltuielile făcute de comisionar cu
îndeplinirea însărcinării pr imite.
Astfel, dacă pentru îndeplinirea însărcinării primite, comisionarul a făcut anumite
cheltuieli, comitentul este obligat să plătească comisionarului aceste cheltuieli. Aceste

36 Potrivit art. 2049 alin. (4) și art. 2010 alin. (2) din noul Cod civil.

46
cheltuieli cuprind atât sumele de bani avansate de comisionar pentru îndeplinirea însărcinării
sale, cât și despăgubirile cuvenite comisionarului pentru pagubele suferite cu ocazia
executării contractului.
Întrucât comisionarul este deseori pus în situația de a avansa sume importante de bani
pentru executarea contractului d e comision, fie pentru a plăti prețul mărfurilor cumpărate
pentru comitent, fie pentru a acoperi cheltuielile de transport, depozitare, conservare sau de
expediție în cazul vânzării mărfurilor comitentului, se justifică să beneficieze de o protecție
suplim entară pentru a -și putea recupera aceste sume, precum și pentru plata remunerației
care i se datorează pentru serviciile prestate comitentului.
Astfel, art. 2053 din noul Cod civil recunoaște dreptul de retenție al comisionarului
pentru creanțele sale asup ra comitentului cu privire la bunurilor acestuia, aflate în detenția
sa, precum și dreptul de preferință față de vânzătorul neplătit.

c) Efectele executării contractului de comision față de terți

Potrivit art. 2045 din noul Cod civil, „terțul contractant este ținut direct față de
comisionar pentru obligațiile sale". în baza împuternicirii primite, comisionarul încheie acte
juridice în nume propriu, astfel încât, în contractul dintre comisionar și terț, comisionarul
este parte contractantă și deci are cali tatea de creditor sau debitor față de terț.
Dacă în cazul contractului de mandat prin executarea mandatului, adică prin
încheierea actului juridic de către mandatar și terț, se nasc raporturi juridice directe între
mandant și terț, în cazul contractului de comision raporturile juridice sunt create între
comisionar și terț. Prin încheierea contractului dintre comisionar și terț nu se stabilesc niciun
fel de raporturi juridice între comitent și terț37.
Totuși, dacă terțul nu -și execută obligațiile rezultate di n contractul încheiat cu
comisionarul, comitentul are dreptul, în baza contractului de comision, să ceară
comisionarului să intenteze acțiunile corespunzătoare împotriva terțului sau să îi cedeze lui
aceste acțiuni.
Astfel, potrivit art. 2046 din noul Cod civil, în caz de neexecutare a obligațiilor de
către terț, comitentul poate exercita acțiunile decurgând din contractul cu terțul, subrogându –
se, la cerere, în drepturile comisionarului. în acest scop, la cererea comitentului,

37 F. Moțiu, D. Moțiu , Efectele juridice ale încheierii de către comisionar a actelor juridice pentru care a
primit împuternicire cu terții, în Analele Universității de Vest din Timișoa ra, seria Drept, voi. nr. 1 -2/2002,
pp. 79 -87.

47
comisionarul are obligația să îi cedeze acestuia de îndată acțiunile contra terțului, printr -un
act de cesiune sub semnătură privată, fără nicio contraprestație din partea comitentului38.
3.5. Clauza star del credere (ducroire)
In principiu, comisionarul răspunde față de comitent numai pentru încheierea actelor
juridice cu terțul, nu și pentru executarea lor sau pentru solvabilitatea terțului contractant.
Acest principiu este expres prevăzut de art. 2052 alin. (1) din noul Cod civil: „comisionarul
nu răspunde față de comitent în cazul î n care terțul nu își execută obligațiile decurgând din
act".
Cu toate acestea, conform art. 2052 alin. (2) din noul Cod civil, el își poate asuma
expres obligația de a garanta pe comitent de executarea obligațiilor terțului. Această obligație
de garanție s e poate angaja prin clauza star del credere sau ducroire {garanția solvabilității).
Prin funcția sa, clauza star del credere este o garanție cu caracter de sine stătător,
avându -și fundamentul în voința părților contractante. Ea reprezintă un mecanism orig inal
născut din practica comercială pentru a asigura garanția comitentului. Scopul său este acela
de a mări răspunderea comisionarului în raporturile cu comitentul, oferind acestuia din urmă
o garanție suplimentară privind executarea contractului de către terț39.
Prin asumarea acestei obligații de garanție, comisionarul va fi obligat personal față
de comitent pentru executarea obligațiilor rezultate din contractul încheiat între comisionar
șî terț.
In schimbul garanției executării obligațiilor, comisionarul are dreptul la o
remunerație specială, fiind îndreptățit la un comision specia] „pentru garanție" sau „pentru
credit" ori un alt asemenea comision stabilit prin convenția lor sau, în lipsă, de către instanță,
care va ține cont de împrejurări și de valoarea obligației garantate [art. 2052 alin. (2)].
3.6. încetarea contractului de comision
Fiind o varietate a contractului de mandat, contractul de comision va înceta în
aceleași cazuri ca și mandatul (art. 2030 din noul Cod civil).
Astfel, contractul de comisi on va înceta prin:
a) revocarea comisionului de către comitent;
b) renunțarea comisionarului;
c) moartea, incapacitatea sau falimentul comitentului sau comisionarului.

38 Comisionarul răspunde pentru daunele cauzate comitentului, prin refuzul sau întârzierea cedării
acțiunilor împotriva terțului [art. 2046 alin. (3)].
39 St.D. Cărpenaru, L. Stănciulescu, V. Nemeș, Contracte ci vile și comerciale, Ed. Hamangiu, București,
2009, p. 394

48
În aplicarea acestor cazuri de încetare a contractului de mandat la contractul de
comisi on trebuie să se țină seama de caracterul oneros al contractului de comision și de
necesitatea asigurării securității raporturilor juridice născute anterior.
Noul Cod civil prevede reguli speciale pentru contractul de comision în ceea ce
privește revocarea comisionului de către comitent.
Astfel, potrivit art. 2051, comitentul poate revoca împuternicirea dată comisionarului
până în momentul în care acesta a încheiat actul cu terțul.
În acest caz, comisionarul are dreptul la o parte din comision, care se dete rmină
ținând cont de diligențele depuse și de cheltuielile efectuate cu privire la îndeplinirea
împuternicirii până în momentul revocării.
Concluzii
În cazul contractului de comision, mandatarul rămâne tot timpul parte în contract și
subzistă drepturile terțului împotrivamandatarului și cele ale mandatarului împotriva
terțului.În literatura juridică s -a subliniat că contractul de comision constituie un procedeu
dereprezentare a intereselor altuia fără echivalent în dreptul civil, în scopul de a permite unui
comerciant să facă operații comerciale utilizând serviciile unui alt comerciant.
Operația de comision prezintă avantaje atât pentru comisionar, a c ărui remunerație
este proporțională cuvolumul afacerilor încheiate prin activitatea sa, cât și pentru cel care
lucrează (comitent), careeste scutit de grija controlului și supravegherii, mai ales că persoana
aleasă este mai în măsură săcunoască piața, exig ențele ei precum și posibilitățile economice.
O varietate a contractului de comision este contractul de consignație, în temeiulcăruia
o parte, numită consignant, încredințează unei alte persoane, numită consignatar, lucrurispre
a le vinde în shimbul unei r emunerații.
Acest contract, cu largă aplicare în activitateacomercială, este reglementat prin Legea
178/1934. Reglementarea configurează raporturile juridice specifice dintre părțile
contractului, precum și răspunderea care poate fi civilă sau penală.

49

CAPITOLUL IV: CONTRACTUL DE CONSIGNAȚIE
NOȚIUNEA ȘI CARACTERISTICILE CONTRACTULUI DE
CONSIGNAȚIE

4.1. Noțiune. Natură juridică
Contractul de consignație este un contract cu largă aplicare, mai ales în activitatea
comercială, atât pe plan intern, cât și p e plan internațional, prin intermediul contractelor de
consignație tinzându -se la accelerarea desfacerii mărfurilor, deoarece consignatarii au
depozitele lor proprii de consignație, precum și o rețea proprie de desfacere a mărfurilor40.
Pe de altă parte, prin vânzarea bunurilor prin intermediul consignatarului,
consignantulîși diminuează cheltuielile de lansare a produselor într -o gamă variată, dar în
cantități mici, precum și cele de reclamă, implicate de vânzarea directă către consumatorii
finali, deoare ce firmele consignatare, în general, sunt specializate și introduse deja pe piețe.
Contractul prezintă avantaje și pentru consignatarul însărcinat cu vânzarea bunurilor
date în consignație, deoarece acesta nu este nevoit să imobilizeze fonduri în mărfurile primite
și, ca urmare, nu suportă nici dobânzi pentru eventuale credite.
Potrivit art. 2054 din noul Cod civil, contractul de consignație este o varietate a
contractului de comision care are ca obiect vânzarea unor bunuri mobile pe care consignantul
le-a predat consignatarului în acest scop41.
Ca natură juridică, contractul de consignație este o varietate a contractului de
comision. Totuși, el prezintă și anumite caracteristici care îl individualizează, conferindu -i
un caracter autonom, ceea ce justifică re glementarea legală specială a acestuia.
Astfel, pe de o parte, împuternicirea dată de consignant consignatarului constă,
întotdeauna, în vânzarea unor bunuri mobile proprietatea consignantului.
Pe de altă parte, consignatarul este obligat să remită consign antului suma de bani
obținută ca preț al vânzării sau, dacă bunurile nu au putut fî vândute, să le restituie
consignantului în natură.
Mărfurile încredințate pentru a fi vândute de către consîgnatar nu trec în proprietatea
acestuia, ci numai în posesia sa de la data încredințării lor până la data vânzării către terți.

40 Contractul de consignație nu a fost reglementat în Codul comercial român. Reglementarea sa a fost făcută
abia prin Legea nr. 178/1934 pentru reglementarea contractului de consignație. Această lege este
considerată abrogată prin Legea de punere în aplicare a noului Cod civil.
41 Contractul de consignație este guvernat de regulile prevăzute de noul Cod civil, precum și de dispozițiile
privitoare la contractul de comision și de mandat.

50
4.2. Caractere juridice
Din definiția dată contractului de consignație rezultă și caracterele juridice ale
contractului de consignație. Astfel, contractul de consignație este un contract bilat eral, cu
titlu oneros, consensual, netranslativ de proprietate și încheiat intuitu personae. Contractul
de consignație este un contract bilateral (sinalagmatic), deoarece dă naștere la drepturi și
obligații în sarcina ambelor părți contractante, consignant și consignatar.
În același timp, el este un contract cu titlu oneros, fiecare dintre părți urmărind
realizarea unui folos material, respectiv consignantul să -i fie vândute bunurile, iar
consignatarul să primească remunerația stabilită42.
Consignația este u n contract netranslativ de proprietate, astfel încât consignantul
rămâne proprietarul bunurilor date în consignație. în acest sens, potrivit art. 2057 alin. (2)
din noul Cod civil, „consignantul dispune de bunurile încredințate consignatarului, pe toată
durata contractului. El Ie poate relua oricând, chiar în cazul în care contractul a fost încheiat
pe durată determinată".
Contractul de consignație este un contract consensual, întrucât se naște prin simplul
acord de voință al părților contractante. Remitere a către consignatar a bunurilor mobile
pentru a fi vândute terților nu este o condiție a încheierii contractului, ci un efect al acestuia43.
Ad probationem, contractul de consignație trebuie încheiat în formă scrisă, acest
lucru fiind prevăzut expres de art . 2055 din noul Cod civil: „dacă prin lege nu se prevede
altfel, forma scrisă este necesară numai pentru dovada contractului".
Contractul de consignație este un contract încheiat intuitu personae, întrucât între
consignant și consignatar se vor aplica regu lile contractului de mandat, îar mandatul are Ia
bază încrederea dintre cele două părți contractuale.
4.3. Efectele contractului de consignație
Prin contractul de consignație, consignantul îl împuternicește pe consignatar să
încheie în nume propriu și pe seama consignantului acte juridice de vânzare a unor bunuri
mobile proprietatea consignantului. Din acest contract se nasc drepturi și obligații atât în
sarcina consignantului, cât și în sarcina consignatarului.
Pe de altă parte, prin încheierea actelor ju ridice de vânzare pentru care s -a dat
împuternicirea se nasc raporturi juridice între consignatar și terți, punându -se problema
efectelor executării contractului de consignație.

42 Contractul de consignație poate fi și cu titlu gratuit; potrivit art. 2058 alin. (1) din noul Cod civil,
„contractul de consignație este prezumat cu titlu oneros"
43 R. Petrescu, Teoria generală a obligațiilor comerciale, Ed. Romfel, București, 1994, p. 191

51

a)Obligațiile consignantului

1. O primă obligație a consignantului este obligația de a preda consignatarului bunurile
mobiie care urmează a fi vândute. în temeiul contractului de consignație, consignantul
trebuie să pună la dispoziția consignatarului bunurile care trebuie vândute terților, întrucât
numai așa consignatarul își poate îndeplini însărcinarea primită. •
Astfel, potrivit art. 2057 alin. (1) din noul Cod civil, consignantul va remite bunurile
consignatarului pentru executarea contractului, păstrând dreptul de a inspecta și controla
starea acestora pe toată durata cont ractului.
Prin contractul de consignație nu se transmite consignatarului dreptul de proprietate
asupra bunurilor care i -au fost încredințate. Datorită acestui fapt, consignantul, ca proprietar
ai bunurilor, va suporta riscul pieirii fortuite sau pentru caz de forță majoră a lucrurilor
încredințate consignatarului spre a fi vândute.
Rămânând titular al dreptului de proprietate, consignantul poate dispune oricând de bunurile
încredințate consignatarului, potrivit art. 2057 alin. (2) din noul Cod civil. Ca urm are, el
poate relua în posesia sa și poate ridica oricând, chiar dacă contractul a fost încheiat pe o
perioadă determinată toate sau numai o parte din bunurile sale44.
De asemenea, fiind proprietar, consignantul poate modifica, în mod unilateral,
condițiile de vânzare a bunurilor predate consignatarului. Modificările sunt obligatorii
pentru consig -natar din momentul în care i -au fost aduse la cunoștință în scris [art. 2056 alin.
(2)].
2. O altă obligație a consignantului este obligația de a plăti remunerația cuvenită
consignatarului.Pentru serviciile prestate, consignatarul are dreptul la o remunerație, care se
stabilește fie forfetar (o sumă fixă), fie procentual (în raport de prețul bunurilor) prin
contractul de consignație.
Astfel, potrivit art. 2058 alin. (1) din noul Cod civil, remunerația la care are dreptul
consignatarul se stabilește prin contract sau, în lipsă, ca diferență dintre prețul de vânzare
stabilit de consignant și prețul efectiv al vânzării.
Dacă vânzarea s -a făcut la prețul curent, remunera ția se va stabili de către instanță,
potrivit cu dificultatea vânzării, diligențele consignatarului și remunerațiile practicate pe
piața relevantă pentru operațiuni similare.

44 în aceste cazuri, consignantul va da consignatarului un termen rezonabil de preaviz necesar pentru
pregătirea predării bunurilor [art. 2057 alin. (3)

52
3. Consignantului îi incumbă și obligația de a restitui cheltuielile făcute de co nsignatar cu
îndeplinirea însărcinării primite. Astfel, în cazul în care, pentru îndeplinirea însărcinării sale,
consignatarul a făcut anumite cheltuieli, consignantul este obligat să returneze sumele de
bani respective consignatarului.
In acest sens, co nform art. 2059 din noul Cod civil, consignantul va acoperi
consignatarului cheltuielile de conservare și vânzare a bunurilor, dacă prin contract nu se
prevede altfel.
In cazul în care consignantul reia bunurile sau dispune luarea acestora din posesia
consignatarului, precum și în cazul în care contractul de consignație nu se poate executa,
fără ’vreo culpă din partea consignatarului, acesta are dreptul să îi fie acoperite toate
cheltuielile făcute pentru executarea contractului. Potrivit art 2062 din nou! Cod civil, în
lipsă de stipulație contrară, consignatarul nu are un drept de retenție asupra bunurilor primite
în consignație și a sumelor cuvenite consonantului, pentru creanțele sale asupra acestuia.

b) Obligațiile consignatarului

1. Consignatarul are obligația de primire, păstrare și asigurare a bunurilor primite pentru
vânzare (art. 2060 din noul Cod civil).
In executarea acestei obligații, consignatarul va primi și va păstra bunurile ca un bun
proprietar și le va remite cumpărătorului sau consignantu lui, după caz, în starea în care le -a
primit spre vânzare. Astfel, bunurile primite de consignatar de la consignant trebuie păstrate
și conservate în condițiile prevăzute de lege.
Pentru a putea verifica modul de îndeplinire a acestei obligații, legea recu noaște
dreptul consignantului de a controla și verifica oricând bunurile încredințate consignatarului.
Reglementând obligația de asigurare, potrivit art, 2060 alin. (2) din noul Cod civil,
consignatarul va asigura bunurile la valoarea stabilită de părțile contractului de consignație
sau, în lipsă, la valoarea de circulație de la data primirii lor în consignație45.
El va fi ținut față de consignant pentru deteriorarea sau pieirea bunurilor din cauze
de forță majoră ori fapta unui terț, dacă acestea nu au fost asigurate la primirea lor în
consignație ori asigurarea a expirat și nu a fost reînnoită ori societatea de asigurări nu a fost
agreată de consignant.

45 Consignatarul este obligat să plătească cu regularitate primele de asigurare

53
Asigurările sunt contractate de drept în favoarea consignantului, cu condiția ca acesta
să notifice asigu rătorului contractul de consignație înainte de plata despăgubirilor.
2. Consignatarul are obligația de a executa împuternicirea dată de consignant.
Prin contractul de consignație, consignantul încredințează consignatarului anumite
bunuri mobile pentru a fi vândute pe seama consignantului. Ca urmare, consignatarul este
obligat să execute însărcinarea primită, aceea de a vinde terților bunurile primite în
consignație.
Prețul la care bunul urmează să fie vândut este cel stabilit de părțile contractului de
consignație sau, în lipsă, prețui curent al mărfurilor de pe piața relevantă, de la momentul
vânzării (art. 2056 din noul Cod civil).
In absența unei prevederi contractuale sau a unei dispoziții scrise a consignantului
asupra condițiilor vânzării, consigna tarul poate vinde bunurile numai contra numerar, prin
virament sau cec barat și numai la prețurile curente ale mărfurilor.
Potrivit art. 2061 alin. (1) din noul. Cod civil, în cazul în care consignatarul primește
autorizarea să vândă pe credit, în condiții le în care părțile' nu convin altfel, atunci el poate
acorda cumpărătorului un termen pentru plata prețului de maximum 90 de zile și exclusiv pe
bază de cambii acceptate sau bilete la ordin.
In lipsă de stipulație contrară referitoare la vânzarea pe credit , consignatarul este
solidar răspunzător cu cumpărătorul, față de consignant, pentru plata la scadență a prețului
mărfurilor vândute pe credit46.
3. Consignatarul are obligația de a da socoteală consignantului asupra îndeplinirii
împuternicirii sale. Consig natarul acționează pe baza împuternicirii primite de la consignant,
astfel încât el trebuie să ÎI informeze pe consignant, la termenele stabilite în contract, cu
privire la vânzările făcute către terți.
Deoarece bunurile primite de consignatar în consignaț ie sunt vândute pe seama
consignantului, consignatarul este obligat să remită consignantului, Ia termenele prevăzute
în contract, prețul tuturor bunurilor vândute contra numerar și toate sumele de bani rezultate
din încasarea creanțelor provenite din vânza rea acestor bunuri, până la concurența prețurilor
lor.
Tot în virtutea obligației de a da socoteală de îndeplinirea împuternicirii primite,
consignatarul este obligat să restituie consignantului bunul încredințat în consignație, dacă
acesta nu a fost vându t în termenul convenit.

46 Acesta este un caz de solidaritate legală pasivă, prevăzut de art. 2061 alin. (2) din noul Cod civil.

54

c) Efectele executării contractului de consignație

Prin contractul de consignație, consignantul încredințează consignatarului anumite
bunuri mobile pentru a fi vândute pe seama consignantului, în numele propriu al
consignatarului. Deci, consignatarul este împuternicit să încheie acte de vânzare cu terții
pentru bunurile primite în consignație.
Prin încheierea acestor contracte de vânzare se stabilesc raporturi juridice între părțile
contractante, adică între consignatar, în calitat e de vânzător, și terți, în calitate de
cumpărători. Pentru nerespectarea obligațiilor contractuale, se angajează răspunderea civilă
contractuală a părții culpabile, în aceleași condiții ca și în cazul contractului de mandat.
Astfel, partea culpabilă va tr ebui să repare prejudiciul cauzat prin neexecutarea, executarea
necorespunzătoare ori cu întârziere a obligațiilor născute din contractul de consignație.
Între consignant și terți nu se stabilesc raporturi juridice din încheierea unor
asemenea contracte de vânzare.
Totuși, deoarece contractele de vânzare se încheie pe baza împuternicirii primite de
consignatar de la consignant și pe seama consignantului, transferul dreptului real de
proprietate și al riscurilor operează direct între consignant și terți. De asemenea, prețul
bunurilor vândute terților va fi remis consonantului47.
Acest lucru se datorează și faptului că, prin încredințarea bunurilor în consignație,
consig -nantul a rămas proprietarul acestor bunuri, care nu au trecut în proprietatea
consignatarul uî, acesta fiind numai împuternicit să le vândă.
4.4 încetarea contractului de consignație
În ceea ce privește încetarea contractului de consignație, potrivit art. 2063 din noul
Cod civil, acesta încetează prin revocarea sa de către consignant, renunțarea consignataruluî,
din cauzele indicate în contract, moartea, dizolvarea, falimentul, interdicția sau radierea
consîg -nantului ori a consignatarului.

47 R.l. Motica, L. Bercea , Drept comercial român și drept bancar, voi. I, Ed. Lumina Lex, București, 2001,
p. 364.

55

STUDIU DE CAZ
Titlu speță:
Încheierea unui contract de vânzare prin reprezentant pentru un vehicul folosit.
Obiect al analizei:
❖ Menționarea în contract a numelui vânzătorului și a obligațiilor acestuia.
❖ Calificarea actului drept un mandat cu reprezentare.
❖ Cerere formulată de cump ărător pentru repararea prejudiciului întemeiată pe
răspunderea civilă contractuală întrucât taxa de primă înmatriculare a fost restituită
vânzătorului. Lipsa calității procesuale pasive a mandatarului.
❖ Invocarea de către reclamant a executării cu rea cre dință a obligațiilor contractuale.
❖ Neînscrierea în contract a împrejurării că prețul a fost stabilit în considerarea faptului
că taxa de primă înmatriculare nu a fost restituită.
Domeniu asociat : Mandat, mandatari. Vânzări cumpărări
Opinia instanței:
Intre pârâții C. C. G. în calitate de mandatar și R. T. D. în calitate de mandant a
intervenit un contract de mandat cu reprezentare având ca obiect vânzarea autovehiculului
marca X) are în vedere prevederile art. 2039 Cod civil, precum și faptul că așa cum re zultă
din mențiunile contractului de vânzare cumpărare pentru un vehicul folosit acest contract a
fost încheiat de pârâtul C. C. G. în numele mandantului, la rubrica vânzător fiind trecute
datele de identificare ale pârâtului R. T. D., în calitate de propr ietar al bunului mobil ce a
făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare.
Mai mult instanța, reține că pârâtul C. C. G. a adus la cunoștința reclamantei că
acționează în calitate de mandatar al pârâtului R. T. D., iar prin contractul încheiat pârâtul
C. C. G. nu și -a asumat niciun fel de obligație, or în cazul mandatului fără reprezentare
mandatarul, acționând în interesul mandantului său, încheie actul juridic pentru care a fost
împuternicit cu terțul, în numele său, ca și când ar face -o în interesul s ău, și nu al
mandantului.
În cazul în care între părți nu a intervenit o înțelegere inserată în contractul de vânzare
cumpărare în sensul că prețul a fost stabilit în considerarea faptului că taxă de primă
înmatriculare pentru autovehiculul ce a făcut obie ctul contractului intervenit intre părți

56
instanța constată că reclamanta nu poate solicita obligarea pârâtului la repararea prejudiciului
cauzat de nerespectarea unei obligații pe care nu și -a asumat -o.
Acțiunea civil dedus judecății:
Prin cererea înregist rată pe rolul Judecătoriei Craiova reclamanta C. D. a chemat în
judecată pe pârâții R. T. D. și C. C. G., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie
obligați în solidar să -i plătească suma de 5367 lei cu titlu de despăgubiri civile.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că la data de 18.11.2013 a dobândit în baza
unui contract de vânzare -cumpărare un auto marca X, fostul proprietar al acestui bun mobil
fiind pârâtul R. T. D. care nu a fost prezent în momentul încheierii contractului de vânza re-
cumpărare fiind reprezentat legal de pârâtul C. C. G. în baza unui mandat fără reprezentare
A mai arătat reclamanta că în momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare
i s-a adus la cunoștință existența mandatului fără reprezentare și de comun a cord cu pârâtul
C. C. G. au stabilit prețul vânzării autoturismului marca X, iar conform înțelegerii
contractuale prețul a fost stabilit în considerarea faptului că taxa de primă înmatriculare
achitată de R. T. D. nu a fost restituită.
Reclamanta mai preci zează că ulterior încheierii contractului de vânzare cumpărare,
dorind sa înmatriculeze autoturismul pe numele său a aflat că taxa de primă înmatriculare a
fost restituită, ocazie cu care a constatat reaua -credință a pârâților care, în convenția
frauduloas ă au dus -o în eroare în momentul încheierii convenției de vânzare -cumpărare,
bazându -se pe buna sa credință.
Ulterior încheierii convenției de vânzare -cumpărare, pentru a putea să -și înmatriculeze
auto pe numele său, a trebuit să plătească la data de 17.12 .2013, timbrul de mediu în cuantum
de 5367 lei, așa cum rezultă din chitanța emisă de Trezoreria mun. Craiova.
Se mai arată că cei doi pârâți nu și -au îndeplinit cu bună -credință obligațiile contractuale ce
rezultă din contractul de vânzare -cumpărare, creâ ndu-se un prejudiciu actual determinant și
cert, constând în suma de 5367 lei, pe care a achitat -o practic a doua oară cu titlu de taxă de
poluare, pentru a putea să înmatriculeze auto pe numele său.
În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1270 și art. 1350 C.CIV.
Pârâtul C. C. G. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității
procesuale pasive întrucât în speță sunt incidente dispozițiile privind mandatul cu
reprezentare, el având calitatea de mandatar al pârâtului R. T. G., f iind evident că între el și
reclamantă contractul încheiat nu produce efecte, acesta producându -se direct între mandant
și terța persoană, așa cum prevede art. 1296 C.CIV.

57
În ceea ce privește fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea solicitărilor
reclamantei ca fiind neîntemeiate întrucât vânzătorul s -a achitat cu bună credință de toate
obligațiile ce -i reveneau acestuia și că i -a comunicat reclamantei că taxa de primă
înmatriculare nu a fost recuperată, așa cum reiese din adeverința.
Pârâtul R. T. D. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca
nefondată.
În motivarea întâmpinării pârâtul a arătat că în luna martie 2013 a lăsat mașina marca X în
parcul auto, moment în care a predat și adeverința emisă de AFP care atestă că la da ta emiterii
taxa de poluare nu fusese restituită, specificând reprezentantului parcului auto că are dosar
pe rol pentru recuperarea taxei.
A mai arătat pârâtul că raportul juridic dintre el și reclamantă constă în contractul de
vânzare cumpărare pentru un vehicul folosit din data de 18.11.2013, iar în cuprinsul
contractului nu este stipulată nicio clauză în sensul că suma de 7100 euro a fost stabilită în
considerarea faptului că taxa de primă înmatriculare nu fusese recuperată.
Potrivit dispozițiilor art. 2 55-258 Cod de procedură civilă instanța a încuviințat
pentru reclamantă proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâților și proba testimonială, pentru
pârâtul C. C. G., proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul reclamantei, iar pentru pârâtul
R. T. D. în cuviințează proba cu înscrisuri și a constat decăderea pârâtului R. T. D. din dreptul
de a mai solicita proba testimonială cu un martor.
Considerentele instantei:
În fapt, la data de 18.11.2013, între pârâtul R. T. D., pe de o parte în calitate de
vânzător și reclamanta C. D., pe de alta parte, în calitate de cumpărător, s -a încheiat
contractul de vânzare cumpărare pentru un vehicul folosit prin care părțile contractante și –
au exprimat acordul de voința cu privire la vânzarea, respectiv cumpărarea unui auto vehicul
marca X, prețul fiind de 7100 euro, iar contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat în
numele vânzătorului de mandatarul C. C. G.
Din cuprinsul contractului de vânzare cumpărare rezultă că vânzătorul R. T. D. a
predat cumpărătoarei C. D. vehicu lul, cheile, fișa de înmatriculare și cartea de identitate a
vehiculului, primind de la aceasta prețul de 7100 euro.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C. C. G.
instanța arată următoarele:
Potrivit dispozițiilor art . 2039 Cod civil mandatul fără reprezentare este contractul în
temeiul căruia o parte, numită mandatar, încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama

58
celeilalte părți, numită mandant, și își asumă față de terți obligațiile care rezultă din aceste
acte, chiar dacă terții aveau cunoștință despre mandat.
Astfel, din dispozițiile legale menționate mai sus, rezultă că în cazul mandatului fără
reprezentare mandatarul va acționa în numele mandantului, dar va încheia actul/actele în
numele său personal, fără a-l reprezenta pe mandant, contractul încheindu -se între terț și
mandatar și își produce efecte între părți.
Prin urmare, având în vedere ansamblul materialului probator instanța constată că
între pârâții C. C. G. în calitate de mandatar și R. T. D. în cal itate de mandant a intervenit un
contract de mandat cu reprezentare având ca obiect vânzarea autovehiculului marca X,
remunerația mandatarului fiind în cuantum de 100 euro.
Opinia instanței are în vedere prevederile art. 2039 Cod civil, precum și faptul că așa
cum rezultă din mențiunile contractului de vânzare cumpărare pentru un vehicul folosit acest
contract a fost încheiat de pârâtul C. C. G. în numele mandantului, la rubrica vânzător fiind
trecute datele de identificare ale pârâtului R. T. D., în calita te de proprietar al bunului mobil
ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare.
Mai mult instanța, reține că pârâtul C. C. G. a adus la cunoștința reclamantei că
acționează în calitate de mandatar al pârâtului R. T. D., iar prin contractul încheia t pârâtul
C. C. G. nu și -a asumat niciun fel de obligație, or în cazul mandatului fără reprezentare
mandatarul, acționând în interesul mandantului său, încheie actul juridic pentru care a fost
împuternicit cu terțul, în numele său, ca și când ar face -o în interesul său, și nu al
mandantului.
De asemenea, instanța mai reține că potrivit dispozițiilor art. 2009 Cod civil mandatul
este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe
acte juridice pe seama celeilalte părți , numită mandant.
Prin urmare, având în vedere aceste dispoziții legale, instanța reține că pârâtul C. C.
G. a încheiat contractul de vânzare cumpărare pentru un vehicul folosit în numele
mandantului R. T. D., efectele acestuia producându -se între reclaman ta C. D. și pârâtul R.
T. D.
Pe cale de consecință, având în vedere că între reclamanta C. D. și pârâtul C .C. G.
nu s-au creat raporturi juridice întrucât mandatarul C. C. G. a contractat în drept, în numele
și pe seama mandantului R. T. D. (și numai în f apt, personal) precum și temeiul juridic
invocat de reclamantă, respectiv răspunderea civilă contractuală, instanța va admite excepția
lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C. C. G. și va respinge cererea formulată de

59
reclamanta C. D. în contradic toriu cu pârâtul C. C. G. ca fiind formulată împotriva unei
persoane fără calitate procesuală pasivă.
Analiza fondului cauzei:
Potrivit prevederilor art. 1650 Cod civil vânzarea este contractul prin care vânzătorul
transmite sau, după caz, se obligă să tra nsmită cumpărătorului proprietatea unui bun în
schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească, iar potrivit prevederilor
art. 1350 Cod civil orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le -a contractat, iar
atunci când fără nicio justificare nu își îndeplinește această îndatorire ea este răspunzătoare
de prejudicial cauzat celeilalte părți , fiind obligată să repare acest prejudiciu în condițiile
legii.
Întrucât cererea ce face obiectul cauzei de față, este întemeiată pe prin cipiile
răspunderii civile contractuale, izvorâte din dispozițiile art. 1350. C. Civil, instanța reține
faptul că, în materie contractuală, neexecutarea se prezumă, fiind necesar doar ca
reclamantul creditor să dovedească existența raportului juridic și a drepturilor și obligațiilor
care rezultă din acesta, revenind în sarcina pârâtului debitor să probeze eventuala îndeplinire
a obligației asumate.
Astfel, reclamanta susține că prețul de 7100 euro negociat cu pârâtul R. T. D. prin
mandatar C. C. G. pentru c umpărarea autovehiculului marca X ce a făcut obiectul
contractului pentru un vehicul folosit încheiat între părți la data de 18.11.2013 a fost stabilit
în considerarea faptului că taxa de primă înmatriculare nu fusese restituită, motiv pentru care
cu ocazi a realizării operațiuni de transcriere a transferului dreptului de proprietate nu mai
era nevoită să achite această taxă.
Însă, având în vedere mențiunile contractului de vânzare cumpărare pentru un
vehicul folosit încheiat la data de 18.11.2013, instanța constată că pârâtul R. T. D. si -a
asumat obligația de a preda reclamantei autovehiculul marca X, cheile, fișa de înmatriculare
și cartea de identitate a autovehiculului, obligații pe care le -a îndeplinit.
Prin urmare, în cazul în care între părți nu a inte rvenit o înțelegere inserată în
contractul de vânzare cumpărare în sensul că prețul de 7100 euro a fost stabilit în
considerarea faptului că taxă de primă înmatriculare pentru autovehiculul ce a făcut obiectul
contractului intervenit intre părți instanța c onstată că reclamanta nu poate solicita obligarea
pârâtului la repararea prejudiciului cauzat de nerespectarea unei obligații pe care nu și -a
asumat -o.
De asemenea, instanța nu poate reține susținerea reclamantei în sensul că pârâtul nu
și-a îndeplinit cu buna credință obligațiile contractuale întrucât a afirma că un contract nu a

60
fost executat cu bună credință înseamnă a dovedi că acel contract a fost executat cu rea
credință.
Or, reaua credință implică mijloace de probă care să conducă în mod pertinent și
concludent la acest rezultat, ceea ce nu s -a dovedit în cauza de față, în condițiile în care
obligația a căruia neexecutare pretinde reclamanta că nu s -a realizat nu a fost prevăzută în
contractul intervenit între părți.
Totodată, instanța mai arată că pr in declarația unui martor nu se poate face dovada
despre ceea ce s -ar pretinde că s -ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii
contractului.
Pe cale de consecință, având în vedere că reclamanta nu a făcut dovada existenței
obligației care nu a fost executată de pârât, instanța va respinge cererea formulată de
reclamanta C. D., în contradictoriu cu pârâtul R. T. D. ca neîntemeiată.

61
Concluzii
În literatura juridică s -a arătat că în timp ce mandatul civil se prezintă sub o singură
formă, mandatu l comercial se poate înfățișa sub două forme: pe de o parte, mandatarul
tratează cu terții în numele mandantului și se creează o reprezentare perfectă (mandatul
comercial), iar pe de altă parte, mandatarul acționează în nume propriu, caz în care se creează
o reprezentare imperfectă (comisionul sau mandatul fără reprezentare).
Pornind de la aplicații ale reprezentării din diferitele dispoziții ale Codului civil,
doctrina și practica judiciară au suplinit lipsa reglementării generale a acestei instituții și a u
elaborat o teorie a reprezentării.
Aceste aplicații din Codul civil care au constituit fundamentul elaborării teoriei
reprezentării au fost articolele care reglementează instituția mandatului civil.
Mandatul comercial, așa cum este el configurat în cadru l Codului comercial, are la
bază mandatul civil.
În acest sens, dispozițiile referitoare la această materie ale Codului comercial se
completează cu cele din Codul civil, care constituie dreptul comun.
Specificul domeniului comercial a făcut ca instituția mandatului să fie adaptată
exigențelor impuse de activitatea de comerț.
Mandatul a devenit un instrument juridic prin care se tratează afaceri comerciale,
puterile mandatarului fiind mult mai întinse, el beneficiind de libertate de acțiune și
independență tocmai pentru a se orienta în funcție de condițiile încheierii contractului.
Puterile mandatarului nu pot depăși însă sfera afacerilor comerciale pentru mandant.
O altă trasătură specifică a activității comerciale o reprezintă caracterul oneros al
operațiu nilor.
Mandatul comercial este, prin esență, un contract cu titlu oneros.
În cazul mandatului comercial se creează raporturi juridice directe între mandant și
terți iar mandatarul dispare din cercul contractual (,ca o schelă a cărei utilitate nu mai exist ă
după ce s -a realizat construcția”). În cazul contractului de comision, mandatarul rămâne tot
timpul parte în contract și subzistă drepturile terțului împotriva mandatarului și cele ale
mandatarului împotriva terțului.
În literatura juridică s -a sublinia t că contractul de comision constituie un procedeu
de reprezentare a intereselor altuia fără echivalent în dreptul civil, în scopul de a permite
unui comerciant să facă operații comerciale utilizând serviciile unui alt comerciant.

62
Operația de comision pre zintă avantaje atât pentru comisionar, a cărui remunerație
este proporțională cu volumul afacerilor încheiate prin activitatea sa, cât și pentru cel care
lucrează (comitent), care este scutit de grija controlului și supravegherii, mai ales că persoana
aleasă este mai în măsură să cunoască piața, exigențele ei precum și posibilitățile economice.
O varietate a contractului de comision este contractul de consignație, în temeiul
căruia o parte, numită consignant, încredințează unei alte persoane, numită consig natar,
lucruri spre a le vinde în shimbul unei remunerații. Acest contract, cu largă aplicare în
activitatea comercială, este reglementat prin Codul civil din 2016 .
Încetarea contractului de mandat are loc în condițiile și cu efectele din dreptul comun,
ținându -se seama de faptul că, clauzele particulare de încetare se explică prin aceea că este
vorba de un contract intuitiv, personal și are la bază încrederea reciprocă dintre părți, iar
dacă aceste motivații încetează nici contractul nu mai poate fi mențin ut.
Reglementarea configurează raporturile juridice specifice dintre părțile contractului,
precum și răspunderea care poate fi civilă sau penală.
În literatura juridică s -a subliniat că contractul de comision constituie un procedeu
de reprezentare a intere selor altuia fără echivalent în dreptul civil, în scopul de a permite
unui comerciant să facă operații comerciale utilizând serviciile unui alt comerciant.
Operația de comision prezintă avantaje atât pentru comisionar, a cărui remunerație
este proporțional ă cu volumul afacerilor încheiate prin activitatea sa, cât și pentru cel care
lucrează (comitent), care este scutit de grija controlului și supravegherii, mai ales că persoana
aleasă este mai în măsură să cunoască piața, exigențele ei precum și posibilităț ile economice.
Teoria mandatului de interes comun permite părții lezate să obțină o despăgubire
justă în toate cazurile în care revocarea mandatului nu are loc ,,de comun acord” ori pentru
o cauză legitimă, recunoscută în justiție sau potrivit clauzelor și condițiilor specificate în
contract. În același timp, în temeiul acestei teorii, partea lezată nu va trebui să dovedească –
pentru a obține despăgubirea – ,,abuzul de drept” sau reaua credință a părții care revocă, așa
cum este în cazul rezilierii mandatu lui civil. Dimpotrivă, numai părții care reziliază
contractul îi revine sarcina de a dovedi rațiuni serioase și valabile care motivează actul său
unilateral, precum forța majoră sau alte cauze exoneratoare de răspunderea contractuală

63
BIBLIOGRAFIE
Anghelescu, V; Deteșan, Al; Hutira, E – Contracte comerciale internaționale, Editura
Academiei, București, 2008
3.Căpățână, O; Ștefănescu, Brândușa – Tratat de drept al comerțului internațional, vol.II,
Editura Academiei, București, 2010
4.Cărpenaru, Stanc iu, D – Drept comercial român, ediția aIIa revizuită și completată, Editura
All Educational, București, 2013
5.Ciutacu, Florin – Codul comercial adnotat, Editura Tribuna, Craiova, 2007
6.Clocotici, D – Revista de drept comercial, nr. 11/1996, articolul , ,Mandatul comercial”
7.Clocotici, D; Gheorghiu, Gh – Revista de drept comercial, nr. 2/1995, articolul ,,Unele
considerații privind contractul comercial de agent”
8.Cosma, D – Teoria generală a actului juridic civil, Editura Științifică, București, 2006
D. Moțiu, Dreptul individual al muncii. Curs universitar, ed. a 2 -a, Ed. C.H. Beck,
București, 2012,
9.Deak, Francisc; Cărpenaru, Stanciu, D – Contracte civile și comerciale, Editura Lumina
Lex, București, 2010
10.Ercea, Petrescu, I,C – Curs de drept comerc ial, vol.I, Cluj, 2000
11.Fințescu, Ion – Curs de drept comercial, vol.I, Editat de Al. Theodor Doicescu, București,
2006
12.Georgescu, I, L – Drept comercial român, vol. I, Editura Socec, București, 2003
13.Gionea, Vasile – Curs de drept comercial, Edi tura Scaiul, București, 2005
14.Gureșoae, Ion – Drept comercial. Practică judiciară, Editura Gircom Service, București,
1999
15.Lupașcu, Dan – Culegere de practică judiciară în materie comercială 1999 a Curții de
Apel București, Editura Rosetti, București, 2001
16.Lupașcu, Dan – Culegere de practică judiciară comercială 1993 -1998 a Curții de Apel
București, Editura All Beck, București, 2007
17.Lupașcu, Dan – Culegere de practică judiciară Tribunalului București în materie
comercială 1990 -1998, Editura All B eck, 2007
18.Macovei, Ioan – Instituții în dreptul comerțului internațional, Editura Junimea, Iași, 2009
19.Munteanu, Roxana – Contracte de intermediere în comerțul exterior al României, Editura
Academiei, București, 2004
20.Pătulea, V; Turianu, C – Curs r ezumat de drept al afacerilor, Editura Scripta, București,
1994

64
21.Pătulea, V; Turianu, C – Drept comercial. Practică judiciară adnotată, Editura All Beck,
București, 2008
22.Petrescu, Raul – Drept comercial, ediția aIIa, Editura Oscar Print, București, 20 12
23.Popescu, Tudor,R – Dreptul comerțului internațional, ediția aIIa, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 2011
24.Popescu, Tudor, R – Les codes civils des pays socialistes. Etude comparative, Editura
Academiei, București, 1980
29.Popa, E. – Drept comercial, Editura Servo -Sat, Arad, 2007.
30.Safta – Romano, Z. – Drept civil. Obligații, Editura Neuron, Focșani, 2008.
31.Toader, Camelia – Evicțiunea în contractele civile, Editura All, București, 2007.
32.Vivante, Cesare – Traite de droit commercial, vol. IV, Les Obligations, Paris, 2003.
33.Zinveliu, I. – Contractele civile, instrumente de satisfacere a intereselor cetățenilor,
Editura Dacia, Cluj Napoca, 1978.

ARTICOL
1. A se vedea art.1.166 din noul Cod Civil.
2. A se vedea art. 2010 alin. (1} din noul C od civil, mandatul dat pentru acte de exercitare
a unei activități profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros
3. A se vedea art. 1299 din noul Cod civil.
4. A se vedea art. 1305 -1397 C. civ.
5. A se vedea și art. 1305 C. civ.
6. A se vedea art, 1306 C. civ.
7. A se ve dea art. 2035 alin. (2) C. civ.
8. A se vedea art. 2036 C. civ.
9. Art 1308 C. civ,
10. A se vedea art. 888 C. civ.
11. A se vedea art. 2041 C, civ.
12. A se vedea Art. 885 C. civ.
13. A se vedea art. 2047 alin. (2} din noul Cod civil.
14. A se vedea art. 2049 alin. (4) și art. 2010 alin. (2) din noul Cod civil.