Contractele Administrative In Contextul Uniunii Europene

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1- Dreptul administrativ , parte integrantă a dreptului român……………………..5

Când și cum a aparut dreptul administrativ………………………………………………………………..7

Apariția dreptului administrativ în România………………………………………………………………7

Rolul dreptului administrativ în dreptul românesc………………………………………………………9

Capitolul 2 – Evoluția contractelor administrative de la origini până în 1990……………..11

2.1 Originea istorica a contractelor administrative…………………………………………………………12

Teoria contractelor administrative………………………………………………………………………….13

Originea teoriei și receptarea ei în doctrina românească……………………………….14

Evoluția teoriei contractelor administrative………………………………………………..14

Dreptul francez vs. dreptul românesc…………………………………………………………18

Noțiunea de contract administrativ în doctrina, jurisprudenta și legislația română anterioare Constituției din 1948……………………………………………………………………………..20

Noțiunea de contract administrativ și evoluția teoriei contractelor administrative în perioada interbelică……………………………………………………………………………..21

Dispoziți derogatorii cuprinse în actele normative din perioada interbelică…….22

Contractele administrative în jurisprudenta interbelică…………………………………24

Contractele administrative în doctrina interbelică………………………………………..27

Teoria contractelor administrative în sens restrâns………………………………………30

Teza negării noțiunii de contract administrativ……………………………………………31

Teoria contractelor administrative în sens larg……………………………………………32

Contractele administrative, după modificarea Constituției din 1948……………………………32

Capitolul 3 – Contractele administrative, după 1990 si până în prezent……………………..34

Repere actuale ale noțiunii de contract administrativ………………………………………………..34

Principalele reglementări privind contractele administrative apărute dupa 1990…………..35

Importanța distincției dintre contractul administrativ și contractul de drept privat în dreptul românesc…………………………………………………………………………………………………..38

Aspecte generale ale contractelor administrative……………………………………………………….40

Noțiunea de contract administrativ…………………………………………………………….40

Obiectul și parțile în contractul administrativ………………………………………………41

Regimul juridic………………………………………………………………………………………..42

Trăsăturile contractelor administrative………………………………………………………..44

Clasificarea contractelor administrative………………………………………………………45

Încheierea și executarea contractelor………………………………………………………….47

Controlul…………………………………………………………………………………………………47

Încetarea…………………………………………………………………………………………………48

Capitolul 4 – Contractele administrative în contextul Uniunii Europene……………………50

Dreptul european și contractele administrative…………………………………………………………50

4.1.1 Cadrul legal privind contractele administrative în dreptul european…………………..52

Elemente noi oferite de transpuneare legislației Uniunii Europene în materia contractelor administrative în România……………………………………………………………………………………..54

4.2.1 Contractul de parteneriat public – privat…………………………………………………………55

4.2.2 Contractul de achiziții publice……………………………………………………………………….57

Studiu de caz: Prezentarea unor spețe privind trei tipuri de contracte administrative..61

Concluzii………………………………………………………………………………………………………………….80

Anexe………………………………………………………………………………………………………………………86

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………….107

INTRODUCERE

Prezenta lucrare are drept scop analiza contractelor administrative, ca principală modalitate prin care administrația își exercită libertatea contractuală.

Încă de la începuturile sale, contractul administrativ a fost privit ca o formă juridică de administrare a bunurilor, lucrărilor și serviciilor publice. Primele contracte administrative prin care serviciile publice au fost prestate de către societăți private au fost cele de concesiune, realizându-se rețele de distribuție a apei, energiei electrice și gazului, drumuri, poduri și căi ferate.

Rădăcinile contractului administrativ se găsesc în dreptul român, unde se obișnuia darea în arendă a terenurilor în favoarea patricienilor înstăriți, cu scopul de a se menține loialitatea acestora față de cei care dețineau puterea.

Noțiunea de contract administrativ în concepția modernă este o creație a doctrinei juridice franceze fundamentată pe baza jurisprudenței consiliului de stat, înființat mai întâi ca organ administrativ cu funcții consultative pe lângă Guvern, iar din 1872 și cu funcții de soluționare a litigiilor în care era implicată administrația de stat. Începând cu 1953 au fost înființate tribunale administrative subordonate Consiliului de stat, prin reoganizarea fostelor consilii ale prefecturii. Prin urmare, forța puterii executive a impus crearea, în Franța, a unor organe administrative cu atribuții jurisdicționare independente de sistemul judecătoresc, lucru care nu s-a întâmplat în alte țări, de exemplu Anglia.

Am ales această temă, urmărind să analizez în exclusivitate contractele administrative deoarece acestea reprezintă principala modalitate prin care administrația poate face față cu succes recesiunii economice.

Administrația are obligația de a găsi soluții optime pentru prestarea la un nivel calitativ superior a serviciilor publice, întrucât acestea s-au diversificat, ca urmare a creșterii considerabile a necesității populației.

În prima parte a lucrării am avut în vedere apariția dreptului administrativ în dreptul românesc, urmând să prezint în continuare evoluția contractelor administrative de la origini și până în prezent. Drept bază teoretică și metodologică a lucrării au servit concepțiile teoretice, lucrările fundamentale în acest domeniu ale juriștilor din România, actele normative și legislative ale României.

Lucrarea este structurată în 4 capitole, ramificate în subcapitole și paragrafe, la care se adaugă și o parte practică, care constă într-un studiu de caz ce prezintă trei situații în care sunt implicate următoarele tipuri de contracte administrative: contract de achiziție publică, contract de concesiune de lucrări publice și contract de concesiune de servicii. Lucrarea este precedată de o scurtă introducere și este urmată de concluziile desprinse din analiza contractelor administrative.

1. Dreptul administrativ, parte integrantă a dreptului român

Dreptul, în general, se grupează pe mai multe ramuri în funcție de obiectul de reglementare. Studiul administrației publice, ca și dreptul administrativ, ocupă un loc important în studiul dreptului.

Dreptul administrativ se poate defini fie ca ansamblu de norme juridice, fie ca disciplină științifică sau ca obiect de studiu.

De-a lungul timpului, modalitățile de adoptare a dreptul administrativ au fost diferite, specialiștii fiind preocupați de analiza acelorași instituții fundamentale. Prezentarea acestor instituții se poate face din trei perspective: legislativă, doctrinară și jurisprudențială.

Perspectiva legislativă presupune interpretarea instituțiilor dreptului administrativ în acord cu dispozițiile legale și constituționale.

Perspectiva doctrinară presupune abordări teoretice ale fenomenelor juridice realizate de către teoreticienii dreptului. Aceste abordări sunt publicate sub formă de tratate, articole, analize, interpretări pe care specialiștii le dau fenomenului juridic, investigații, practică judiciară, note de curs, cronici și manuale.

Perspectiva jurisprudențială presupune analizarea soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești.

Dreptul administrativ este o ramură a dreptului public și, drept urmare, se impune realizarea unei distincții între dreptul public și dreptul privat. Deși, de-a lungul timpului au fost formulate diverse criterii pentru delimitarea acestora, cea mai celebră clasificare rămâne cea făcută de Ulpian, potrivit căreia dreptul privat este cel care se referă la interesele indivizilor, în timp ce dreptul public se referă la organizarea statului.

Dreptul privat determină raporturile dintre indivizi, fie dintre persoane juridice, dar nu ca purtătoare ale puterii publice, ci în nume personal, fie dintre persoane juridice și persoane fizice, fie doar dintre persoane fizice, fiind vorba despre dreptul familiei, dreptul civil, dreptul securității sociale etc.

Dreptul public cuprinde ansamblul normelor referitoare la organizarea și funcționarea autorităților publice, raporturile dintre acestea, raporturile dintre state și dintre stat și indivizi.

Aceste norme se grupează în funcție de obiectul de reglementare în ramuri ale dreptului public, ca de exemplu, dreptul administrativ, dreptul constituțional, dreptul financiar etc.

În cadrul dreptului administrativ, ca ramură a dreptului public, noțiunea de administrație publică ocupă poziția centrală.

Etimologic, noțiunea de administrație provine din limba latină și este compusă din prepoziția ,,ad” care se traduce prin la, către și ,,minister”, însemnând supus, servitor. Din aceste două componente a luat naștere cuvântul ,,administer” având dublu înțeles, pe de o parte, exprimă ideea de ,,ajutor al cuiva”, de ,,slujitor” ori de ,,executant” iar pe de altă parte are o semnificație figurativă, indirectă, de ,,instrument” sau de ,,unealtă”.

Conform dicționarului explicativ al limbii române, verbul ,,a administra” are semnificația de ,,a „cârmui”, ”a conduce”, ”a gospodări” o întreprindere, o instituție etc., iar prin substantivul ,,administrație” se înțelege ansamblul organelor administrative ale unui stat.

În doctrină, conceptului de ,,administrație” îi sunt atribuite mai multe sensuri, cum ar fi:

– conținut fundamental al uneia dintre cele trei puteri ale statului și anume puterea executivă;

– sistem de autorități publice care alcătuiesc puterea executivă;

– compartiment funcțional (departament, secție, direcție etc.) din cadrul unei instituții sau întreprinderi;

– instrument de conducere a unei instituții sau a unui agent economic, etc.

Conceptul de administrație reprezintă noțiunea fundamentală pentru dreptul administrativ.

Când si cum a apărut dreptul administrativ

Față de alte ramuri ale dreptului, dreptul administrativ este un drept relativ recent. Acesta a apărut și s-a dezvoltat în secolul XIX-lea, după Revoluția franceză din anul 1789, când a fost eliminat regimul absolutist sau polițienesc, care a fost înlocuit cu regimul legalității. Regimul legalității admite concepția modernă că totul se face conform legii, că statul este condus de lege și nimeni nu este deasupra legilor.

După organizarea și funcționarea statului potrivit cerințelor principiului de separare a puterilor în stat (Constituția franceză 1991, Constituția Statelor Unite ale Americii 1787), au apărut norme ale dreptului administrativ incluse în diferite documente, astfel că se putea vorbi de apariția unei noi ramuri de drept public, și anume dreptul administrativ.

1.2 Apariția dreptului administrativ în România

Dreptul în formă scrisă modernă a apărut mult mai târziu după apariția statului, astfel că el s-a manifestat mai întâi sub forma cutumelor acceptate de stat în anumite limite. După cum se afirmă în literatura de specialitate, aceste cutume vizau atât relațiile publice cât și pe cele private, ele având impact direct asupra organizării diverselor structuri de putere a obligațiilor militare, fiscale, a organizării administrative etc.

Ion Corbeanu vorbește chiar de existența unui ,,veritabil drept administrativ încă din perioada istorică a Daciei romane”, care se datorează în mare parte dreptului roman impus de imperiu, ce a constituit ,,un puternic factor de unificare a provinciei cucerite pe care a inclus-o, sub raport social, economic, financiar și administrativ politic în marea familie romană”.

Însă, odată cu retragerea romană din anul 271 d.Hr., organizarea administrației locale în provinciile românești a continuat să existe sub diferite forme față de cele din perioada ocupației romane. Secolul XIX a adus clarificări substanțiale, precum și evoluții importante cu privire la administrația publică și dreptul administrativ începând cu Regulamentele Organice.

Regulamentele Organice au reprezentat principalul izvor al dreptului administrativ din Țările Române, acestea rămânând în vigoare până la adoptarea Constituției din 1866, prima constituție modernă. Profesorul Constantin Disescu a considerat Regulamentele Organice ca fiind prima constituție scrisă a Principatelor române .

În cadrul reformelor inițiate și promovate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza se face remarcat dreptul administrativ, ca știință și ca o nouă ramură a dreptului .

Regulamentele au marcat începutul unor transformări fundamentale din istoria societății românești, ele creând bazele Guvernului, în sensul modern al termenului. Astfel dreptul administrativ a dobândit o autonomie sporită în raport cu celelalte ramuri de drept.

Înainte de adoptarea Constituției de la 1866, s-au adoptat numeroase acte normative foarte importante, ca de exemplu legile de organizare a comunelor și județelor și Legea de înființare a Consiliului de Stat din 1864.

Astfel, în învățământul preuniversitar și cel superior, precum și în cadrul cursurilor de drept public se introduc cursuri de drept administrativ.

Constantin G. Disescu este primul autor care a redactat un curs de drept administrativ în care își îndreaptă atenția asupra organizării administrative a țării și încearcă să scoată în evidența principiile ce guvernează dreptul administrativ român. Însă, cel care formulează principiile generale ale dreptului administrativ român este profesorul Paul Negulescu. Primele lucrări de drept administrativ au fost: ,,Dreptul administrativ român”, autor Grigorie C. Alexandrescu Urechia, Iași 1875; ,,Elemente de drept administrativ”, autor Cristodul I. Suliatis, București 1881; ,,Dreptul administrativ român”, autor Constantin G. Disescu, București, 1891. După 1900 au fost compuse numeroase lucrări valoroase, printre care se numără: ,,Drept administrativ român”, Aurel Onciul, Viena, 1900; ,,Tratat de drept administrativ”, Paul Negulescu, vol. I și II, 1904, 1906 (ediția a II-a), 1925 (ediția a III-a) și 1934 (ediția a IV-a); ,,Noțiuni de drept administrativ”, Anibal Teodorescu, 1912 etc.

1.3 Rolul dreptului administrativ în dreptul românesc

Dreptul administrativ se poate defini fie ca ansamblu de norme juridice, fie ca disciplină științifică sau ca obiect de studiu și de învățământ.

Dreptul administrativ reprezintă ansamblul normelor juridice ce reglementează organizarea și funcționarea autorităților administrației publice, dar și raporturile dintre acestea în executarea și asigurarea executării legii.

Potrivit literaturii de specialitate, noțiunea de drept administrativ poate fi utilizată în două sensuri, pe de o parte, constituie o ramură a dreptului , adică totalitatea normelor juridice ce au ca obiectiv reglementarea unor relații sociale specifice, iar pe de altă parte, dreptul administrativ este o știință ce studiază fenomenul administrativ din perspectivă juridică.

În opinia unor renumiți specialiști, dreptul administrativ a fost primul instrument științific de analizare și modelare a administrației .

Profesorul Iorgovan definește dreptul administrativ ca ,,ramură a dreptului public care reglementează concret sau cu valoare de principiu relațiile sociale din sfera administrației publice, precum și pe cele de natură conflictuală, dintre autoritățile publice sau structurile private învestite cu autoritate publică, pe de o parte, și cei vătămați în drepturile lor prin actele administrative ale acestor autorități, pe de o altă parte”.

Anibal Teodorescu definea dreptul administrativ ,,ca cuprinzând regulile după care statul exercită funcțiunea executivă, precum și pe acelea care guvernează raporturile dintre stat și individ, născute în urma unui act administrativ”.

Obiectul dreptului administrativ îl constituie acel ansamblu de norme juridice care reglementează relațiile sociale din sfera de administrare a colectivităților locale și activității statului.

Dreptul administrativ este acea ramură de drept care reglementează organizarea autorităților administrațiilor publice, activitatea acestor autorități, rapoturile juridice dintre acestea, precum și raporturile juridice dintre aceste autorități și persoane fizice sau juridice.

Sub incidența normelor de drept administrativ se includ două categorii de raporturi sociale: cele care privesc soluționarea litigiilor dintre autoritățile publice și cei cărora nu le-au fost respectate drepturile recunoscute de lege precum și cele care privesc aplicarea legii și prestarea de servicii publice.

2. Evoluția contractelor administrative, de la origini până în 1990

Contractul administrativ este o creație a dreptului francez, contractul de concesiune fiind privit ca un contract reprezentativ a acestei categorii.

În concepția modernă, noțiunea de contract administrativ, s-a cristalizat pe baza jurisprudenței Consiliului de Stat, înființat ca organ administrativ cu funcții consultative pe lângă Guvern, apoi din anul 1872 a dobândit și funcții jurisdictionare în vederea soluționării litigiilor în care figura administrația de stat.

Consiliul de Stat a stabilit prin jurisprudența sa distincția între contractele civile sau contractele de drept privat pe care le încheiau administrațiile publice și contractele încheiate de administrațiile publice ca și organisme publice cu aceleași efecte și în aceleași condiții ca atunci când acestea erau încheiate de organisme particulare. Litigiile în care figurau actele statului erau fie de competența instanțelor judecătorești ordinare (contractele de drept privat) fie, după caz de competența instanțelor de contencios administrativ (aici erau incluse și contractele administrative).

Profesorul Andre de Laubadere evidenția faptul că practica judiciară franceză a apelat la două criterii alternative pentru a putea identifica contractele administrative:

1) prezența clauzelor derogatorii de la dreptul comun;

2) participarea directă a contractantilor la realizarea acelorași servicii publice, a căror organizare constituie obligația legală a oraganismelor administrației publice contractante.

Primele contracte administrative prin care serviciile publice au fost prestate de către societăți private au fost cele de concesiune, realizându-se rețele de distribuție a apei, energiei electrice și gazului, drumuri, poduri și căi ferate.

2.1 Originea istorică a contractelor administrative

Rădăcinile contractului administrativ se găsesc în dreptul român, unde se obișnuia darea în arendă a terenurilor în favoarea patricienilor înstăriți, cu scopul de a se menține loialitatea acestora față de cei care dețineau puterea.

Conform jurisprudenței franceze un contract este calificat drept contract administrativ atunci când conține dispoziții care se abat de la regulile comune ale dreptului privat (fiind numite clauze exorbitante), iar una dintre părți este o autoritate publică. Însă, în doctrina franceză a fost prezentată o excepție de la aceste condiții și anume că, un contract poate fi considerat administrativ dacă participă la realizarea unui serviciu public și nu conține clauze exorbitante, putând fi încheiat și între persoane private.

Noțiunea de contract administrativ s-a format în mare parte pe baza jurisprudenței Consiliului de Stat, fiind conturată de doctrină. Pentru a defini conceptul de contract administrativ, s-a luat în considerare competența Consiliului de Stat, care avea ca funcție jurisdicțională soluționarea conflictelor în care era implicată administrația publică.

Conflictele de competență au apărut între instanțele administrative și cele de drept comun și astfel a luat naștere Tribunalul de Conflicte, a cărui jurisprudență a avut un important rol în elaborarea categoriilor contractelor administrative. Pentru diferențierea contractelor administrative față de celelalte contracte există următorul criteriu: un contract era calificat drept administrativ în urma deciziei unui legiuitor sau era impus de unele jurisdicții administratice, ori prin acordul de voință al părților atunci când acesta includea clauze contractuale specifice contractului administrativ.

Plecând de la principiile comunitare din dreptul european și de reglementarea națională a contractelor administrative, legislația franceză a încercat să se adapteze lor, prin stabilirea unui cadru de dezvoltare a acestui contract. Tratatul de la Roma nu preciză nimic pentru acest domeniu și abia prin Tratatul de la Maastricht a fost intrdusa această noțiune cu referire la cercetarea și dezvoltarea tehnologiei.

În Franța, materia contractelor administrative a fost introdusă în cursurile de drept administrativ special, lucrarea de bază fiind ,,Tratatul teoretic și practic al contractelor administrative” apărută în 1956 în trei volume, al cărei autor era profesorul Andre de Del Volve.

În doctrina actuală a dreptului francez contractul administrativ este definit ca fiind un contract încheiat între persoane de drept pulbic și care este supus regulilor de drept public.

2.2 Teoria contractelor administrative

Teoria contractelor administrative a fost o provocare pentru doctrină, jurisprudență și legiuitor. Geneza acestei teorii începe în Franța de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX.

Doctrinarul francez Gaston Jèze este părintele teoriei contractelor administrative. În opinia sa, pentru a exista un contract administrativ, acesta trebuie să fie încheiat între un particular și o persoană de drept public, având ca scop prestarea, de către particular, a unui serviciu public, care își va sacrifica, sub rezerva dreptului la despăgubire, interesul său privat, în cazul în care administrația publică decide să ia măsuri unilaterale executorii sau de încetare, ori de modificare a contractului. Nu în ultimul rând, particularului i se oferă avantajul aplicării teoriei impreviziunii în situația unei executări ce se va dori mult prea dificilă pentru acesta.

În România, această teorie a contractelor administrative a fost adoptată de doctrină încă din perioada interbelică. Profesorul E.D. Tarangul menționa că, contractele încheiate între administrație și particulari în scopul de a colabora în vederea realizării unui interes general sau a unui seviciu public sunt contracte administrative (sau de drept public). Autorul citat dă ca exemplu de astfel de contract, alături de concesiuni, și împrumuturile.

2.2.1 Originea teoriei si receptarea ei în doctrina românească

Așa cum proprietatea publică are caractere distincte în raport cu proprietatea privată, libertate contractuală a persoanelor publice reprezintă particularitați în legatură cu libertatea contractuală a persoanelor private.

Modalitatea principală prin care administrația iși exercită libertatea contractuală este contractul administrativ.

Principala caracteristică a contractului administrativ este reprezentată de inegalitatea de poziție, care se referă la faptul ca administrația, în calitatea sa de purtătoare a prerogativelor de putere publică, și astfel superioară particularului, poate schimba și stabili unilateral o parte din clauzele contractuale și impune sancțiuni. Această trasatură nu se regasește și în contractele administrative încheiate între persoanele publice.

Raportat cu contractele de drept comun, specificul contractelor administrative constă în inegalitatea părților (atunci când se incheie contracte între administrație și particulari). Această inegalitate se manifestă prin dreptul administrației de a stabili, pe de o parte, unele clauze contractuale (“parte reglementară” a contractului), care nu se vor negocia cu particularul și, pe de altă parte, de a modifica unilateral, în concordanța cu interesul public, clauzele impuse particularului.

Contractul administrativ se poate defini ca un acord de voință dintre o autoritate administrativă ori un alt subiect de drept autorizat de aceasta și un particular, iar particularul se angajează ca, pentru o sumă de bani, să efectueze o lucrare publică a căror organizare reprezintă obligații legale ale administrației, sau să asigure funcționarea unui serviciu public.

2.2.2 Evoluția teoriei contractelor administrative

În activitatea administrației se regasesc noțiunile de act unilateral (decizie executorie a dreptului francez) și de acord de voință, în ultim caz, particularizat în procedeul contractual.

În sens general, contractul este un acord de voință care dă naștere unor obligații și drepturi corelative ce aparțin părților implicate in contract. Însa, contractele se pot încheia și între o autoritate administrativă sau două autorități și un particular.

În funcție de obiectul lor, contractele încheiate de către administrație sunt împartite în două categorii: contracte de drept privat sau de drept comun și contracte administrative .

Teoria contractelor administrative a luat nastere și s-a dezvoltat în Franța pe baza jurisprudenței Consiliului de Stat care a activat ca tribunal administrativ pentru litigiile dintre autorități si particulari. Cel ce a dezvoltat și sistematizat teoria contractelor administrative în doctrină a fost Gaston Jèze, care a subliniat diferența de fond dintre contractul administrativ și contractul civil, rezumată la faptul că efectele contractelor administrative nu sunt aceleași cu cele născute din contractele civile.

Aceste contracte nu se regasesc în cadrul contractelor de drept comercial sau de drept civil, întrucat au un regim juridic diferit de cel aplicat contractelor de drept privat. În literatura juridică franceză recentă se evidentiază faptul că natura juridică a contractului administrativ, cât și regimul juridic administrativ la care este supus, are ca sursă determinarea legii și jurisprudența administrativă.

În Franța, dacă prin lege nu se dispune altfel, litigiile care apar din contractele administrative sunt considerate ca fiind competența instanțelor de contencios administrativ.

Contractele administrative au fost definite fie din punct de vedere organic, după calitatea persoanelor contractante, fie din punct de vedere material, având drept criterii obiectul contractului si clauza exorbitantă .

În timp ce contractele de drept privat sunt caracterizate prin egalitatea părților, contractele administrative sunt fundamentate pe o inegalitate certă. Clauzele contractuale sunt determinate în prealabil și unilateral, autoritatea administrativă putând să le modifice sau să rezilieze contractul, iar în acest caz particularului nu ii rămâne decât să accepte contractul așa cum este întocmit, ori să refuze încheierea lui.

Încheierea unui contract între administrație și particulari presupune existenta uni acord de voință a unei autoritati administrative competentă (unde este cazul primarul pentru comună) și a unei autorizări din partea autorității administrative (executivul colectivității teritoriale trebuie să primească autorizarea organului deliberativ).

Contractul se incheie de obicei in forma scrisă, dar au existat și contracte sub formă verbală. În cazul contractelor de furnituri, lucrări publice sau de concesiune a serviciilor publice este obligatorie, întotdeauna, forma scrisă.

Clauzele contractuale se regăsesc mereu în caietul de sarcini, care cuprind totalitatea documentelor ce determină condițiile contractuale. În caietul de sarcini sunt cuprinse documente generale (caietul cu clauzele tehnice generale și cel cu clauzele administrative generale) și documente particulare (caietul cu clauzele tehnice particulare, caietul cu clauze administrative particulare).

În cadrul executării contractului administrativ, autoritatea administrativă poate să modifice, sa rezilieze, să controleze clauzele acestuia sau să îl sancționeze. În acelasi timp, particularul este obligat să execute cu bună credință obligațiile contractuale.

În anumite situații, jurisprudența franceză a acceptat posibilitatea ca pe parcursul executării contractului să intervină fapte noi care să împiedice ori să îngreuneze realizarea sa. Evenimentele astea pot fi independente de voința părților sau pot constitui chiar fapte ale administrației. Consecințele juridice ale acestor fapte noi, în ceea ce privește executarea obligațiilor sau plata de despăgubiri au fost interpretate prin intermediul a trei teorii:

– teoria impreviziunii – pentru ca această teorie să poată fi pusă în aplicare, evenimentele trebuie să aibă un caracter anormal și imprevizibil care să provoace o tulburare economică și să fie independente de voința co-contractantilor, ducând la perturbarea executării contractului (de exemplu deprecierea monetară, criza economică, războiul, etc.); Aceste evenimente au drept consecințe juridice: co-contractanții sunt obligați să-și execute integral obligațiile, starea de impreviziune are un caracter temporar iar particularul are dreptul la o compensație bănească.

– teoria forței majore – se referă la un eveniment exterior, care este independent de voința contractanților și care împiedică executarea contractului; are drept efect privarea administrației de dreptul de a aplica sancțiuni pentru neexecutarea contractului și eliberarea particularului de obligația sa; permite particularului să ceară judecătorului rezilierea contractului administrativ.

– teoria denumită “le fait du prince” – face referire la toate măsurile proclamate de autoritățile publice, indiferent că reprezintă sau nu parte în contractul administrativ și care au drept efect crearea unei situații mai dificile sau mai oneroase în îndeplinirea obligațiilor contractuale pentru particular; naște dreptul particularului de a fi despăgubit integral pentru daunele suferite.

Făcând distincția dintre actele de gestiune și actele de autoritate, profesorul Erast Diti Tarangul considera că administrația, “atunci când acționează pentru buna și regulata funcționare a serviciilor publice și în interesul general, face acte care trebuie supuse unui regim juridic special, regimului juridic administrativ”. Acestea sunt numite de autor acte de autoritate, iar în categoria acestora intră și contractele administrative, întrucat sunt acte încheiate de administrație pentru funcționarea unui serviciu public și sunt supuse unui regim juridic administrativ. În categoria actelor de gestiune intra contractele pe care le face administrația pentru gestionarea patrimoniului ei privat și care sunt supuse regimului de drept civil.

De altfel, profesorul Valentin I. Prisacaru consideră că “actul administrativ de gestiune este actul juridic încheiat, pe de o parte, de o instituție publică, iar pe de altă parte de un particular (persoană fizică sau persoană juridică română ori străină) ce are ca obiect vânzarea-cumpărarea de produse, executarea de lucrări și prestarea de servicii, precum și concesionarea și închirierea unor bunuri mobile și imobile, aparținând proprietății publice a statului, județului sau comunei”. În consecință autorul considera că actul administrativ de gestiune întrunește forma juridică a unui contract, însă părțile nu sunt egale.

După cum se poate observa in acest caz, în categoria actelor administrative de autoritate nu se includ și contractele administrative, care nu numai că nu reprezinta expresia unei declarații de voință unilaterală, dar presupun existența unui acord minim de voință, în care părțile, deși nu sunt egale, vor încheia un contract (de executare de lucrări publice, de concesiune, de realizarea de achiziții de bunuri publice, etc.). De altfel, profesorul Paul Negulescu califica concesiunea domeniului public ca fiind un act mixt, de autoritate și de gestiune.

În ceea ce priveste contracte administrative, care, după cum am putut observa, se includ în categoria actelor administrative de gestiune, autoritatea administrativă are obligatia să emită în prealabil un act administrativ de autoritate. Numai în baza acestui act se poate încheia contractul.

Teoria contractelor administrative pe măsura dobândirii unei experiențe social-economice și în baza observațiilor ce decurg din practica judiciară, trebuie să-și regăsească locul, chiar dacă s-ar impune schimbări legislative de esență în materia contenciosului administrativ.

2.2.3 Dreptul francez versus dreptul românesc

Originea contractelor administrative a fost cautată în necesitățile de ordin financiar ale autorităților publice care administrau bunurile aflate in proprietate publică, cu scopul de a le valorifica în interes național ori în cel al comunităților locale, în funcție de proprietatea asupra acestor bunuri.

Teoria contractelor administrative este o creație a dreptului francez modern, fiind născută din jurisprudența Consiliului de Stat si conceptualizată mai tarziu de doctrina administrativă, care se sprijina pe existența unor instanțe administrative cuprinse în puterea executivă și pe dreptul care a reglementat această materie. Într-o imagine de ansamblu, teoria Consiliului de Stat asupra contractelor administrative are la bază existența instanțelor de contencios administrativ ca instanțe judiciare, iar pe de altă parte, existența „dreptului exorbitant” , adică dreptul administrativ ca regim derogatoriu de la dreptul comun, aplicabil administrației de stat.

În literatura juridică franceză de la sfârșit de secolul XIX și început de secolul XX, autori ca Gaston Jèze (în lucrarea “Les contrats administratifs de l’Etat, des departements,des communes et des etablissements publics”, 1927-1934) si E. Perrignet (in lucrarea “Les contrats de l’Etat,1890”), conturează teoria potrivit căreia, există o categorie de contracte specifică dreptului public, în afară de contractele caracteristice dreptului privat, ce au un regim juridic diferit, acestea fiin numite contracte administrative. Astfel, întreaga doctrină a contractelor administrative are la bază distincția între contractele încheiate de administrațiile publice ca organisme publice și contractele de drept privat, încheiate de administrația publică cu aceleași efecte ca atunci când acestea sunt încheiate de particulari și în aceleași condiții.

Întemeietorul teoriei contractelor, Gaston Jeze, susținea că pentru a exista un contract administrativ trebuie sa fie îndeplinite următoarele condiții:

să existe un acord de voință între administrație și particular;

acordul de voință trebuie să aibă ca obiect crearea unei obligații juridice de prestare de servicii personale sau de lucruri materiale în schimbul unei remunerații;

prestațiunea particularului să aibă drept scop asigurarea funcționării unui serviciu public;

întelegerea părților de a se supune regimului apărat de dreptul public printr-o clauză clară, prin însăși forma contractului, sau prin orice altă manifestare de voință.

Teoria lui Jèze a fost urmată de lucrările lui Pequinot și Andre du Laubadere. Deși limitată la început, teoria contractelor administrative s-a dezvoltat, fiind strâns legată de practica jurisdicțională a Consiliului de Stat, calificat drept „unicul ghid în această materie”, si de evoluția contenciosului administrativ.

Cercetând începuturile contractelor administrative, profesorul A. Iorgovan susținea că literatura franceză este foarte bogată în materia originii acestor contracte, teoria contractelor administrative fiind preluată și de jurisdicția altor țări. Perioada statului liberal de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea a fost considerata de neconceput fără teoria și, mai ales, practica în materia contractelor administrative, inclusiv cea contencioasă. Marile echipamente din infrastructura Franței din acea perioadă și până in prezent sunt strâns legate de teoria contractelor administrative (căile ferate, aprovizionarea cu gaze și apă , electricitatea, drumurile, etc.). De-a lungul timpului, contractele administrative au patruns și in sfera “socialului”.

În viziunea unei abordari comparative în ceea ce privește teoria contractelor administrative în Franța și în dreptul romanesc, s-a observat că în România, această teorie a apărut pe fondul dezvoltării economice care s-a produs in primele decenii ale secolului XX, aceasă dezvoltare care a condus la intensificarea raporturilor juridice dintre administrația publică și întreprinzătorii particulari în scopul concesionării diferitelor servicii publice ori lucrări publice.

Fiind primită diferit de jurisprudența și de doctrina romaeasca din perioada interbelică, teoria contractelor administrative nu s-a dezvoltat cu aceeași amploare ca în dreptul francez și nu a condus la formarea unui regim juridic diferențial în aceeași măsură ca în Franța. Regăsirea teoriei franceze în dreptul românesc a fost împiedicată, înca de la început, de două chestiuni: lipsa unui drept pozitiv care să poată reglementa expres existența contractelor administrative și inexistența unei jurisdicții administrative speciale care să facă parte din sfera executivului.

Mai mult, teoria contractelor administrative a fost total abandonată în perioada regimului comunist datorită atât dispariției noțiunilor de proprietate publică și privată a statului sau a comunităților locale, cât și a înlocuirii acestora cu proprietatea socialistă de stat și imposibilității existenței unor raporturi juridice contractuale între stat și particulari, cu scopul exploatării unor bunuri aflate in proprietatea statului. Totuși, în ciuda tuturor inconvenientelor de ordin legislativ și politic, anumiți autori de drept administrativ din perioada comunistă, cum ar fi profesorii de la Universitatea București Valentina Gilescu sau profesorul Antonie Iorgovan, au încercat să aducă argumente pentru fundamentarea teoriei contractelor administrative.

Pe fondul discuțiilor în acest sens, juriștii care susțin teoria contractelor administrative, A. Iorgovan, Ion Corbeanu, Verginia Vedinaș și mulți alții, au sarcina de a stabili, alături de doctrină, trăsăturile contractelor administrative, care trebuie să le delimiteze atât de actele administrative și de operațiunile administrative cât și de contractele civile. Mai mult decât atât, sarcina dreptului românesc este de a transpune toate directivele dreptului european în materie, pentru a putea concretiza sfera acestei instituții și pentru a-i oferi o bază categorică și stabilă.

2.3 Noțiunea de contract administrativ în jurisprudența, doctrina și legislația româna, anterioare Constituției din 1948

Teoria contractelor administrative a pătruns din țara de origine ,Franța, în doctrina și jurisprudența altor țări din Europa, printre care se număra și România. Urmând modelul din Franța, și la noi, doctrina clasică s-a conturat după Primul Război Mondial, pe fondul aplicării reformelor legislativ-administrative reclamate de unirea de la 1918, aceste reforme care au condus la adoptarea Constituției din anul 1923.

Teoria contractelor administrative a dobândit, și în țara noastră, unele particularități determinate în primul rând de lipsă unor instanțe speciale de contencios administrativ. Prin articolul 107, în Constituția din 1923 se interzicea constituirea unor instanțe administrative: ,,Autoritați speciale de orice fel cu atribuțiuni de contencios administrativ nu se pot înființa. Contenciosul administrativ este în căderea puterii judecatorești”.

Litigiile referitoare la actele de autoritate erau puse în competenata Curților de Apel, în timp ce actele de gestiune și civile ale statului țineau de competența instanțelor de drept comun, iar controlul legalității lor se făcea potrivit dreptului privat, prin legea cu privire la contenciosul administrativ din 1925.

Până la adoptarea Constituției din 1948, în doctrina românească s-au manifestat trei curente:

1. Teza negării teoriei contractelor administrative;

2. Teza acceptării teoriei contractelor administrative, în sens restrâns;

3. Teza acceptării teoriei contractelor administrative, în sens larg;

2.3.1 Noțiunea de contract administrativ și evoluția teoriei contractelor administrative în perioada interbelică

Implementarea teoriei contractelor administrative în țara noastra s-a lovit de lipsa unor instanțe specializate, cu competențe exclusiv administrativ, cum era Consiliul de Stat în Franța. Legislația din perioada interbelică nu prevedea posibilitatea aplicării acestei teorii în mod direct, astfel că doctrina a fost împărțită în trei opinii :

– Într-o primă opinie, numai concesiunea de servicii publice a fost considerată contract administrativ. Această acceptare a teoriei în sens restrâns a fost promovată în special de profesorul E.D.Tarangul, considerându-se că la baza regimului juridic special aplicabil este caietul de sarcină, ca formă necesară de încheiere a acestor contracte, pe lângă forma lor de atribuire (autorizații speciale, licitație publică).

– O altă opinie se referea la faptul că teoria contractelor administrative nu era considerată „compatibilă cu divizarea actelor administrative în acte de autoritate și acte de gestiune, totuși concesiunea domeniului public era calificată drept un act mixt și nu pur și simplu un act de gestiune”, si din acest motiv era respinsa cu vehemență de o parte a doctrinei.

– Alții autori au îmbrățișat teoria contractelor administrative în sens larg, considerând că toate contractele încheiate de administrația publică sunt contracte administrative.

După anul 1944, teoria contractelor administrative nu a mai avut susținători în doctrina română, din cauza unui regim dictatorial ce era incompatibil cu acest concept. O manifestare restrânsă în acest domeniu a fost cea referitoare la contractul de specializare universitară, susținută pentru prima dată de Valentina Gilescu în 1970.

În legislația actuală, teoria contractului administrativ este aproape unanim recunoscută, însă nu fără anumite probleme de delimitare a contracte administrative de cele de drept comun.

2.3.2 Dispoziți derogatorii cuprinse în actele normative din perioada interbelică

Termenul de contract administrativ a fost folosit în dreptul pozitiv cu o singură ocazie și anume în Decretul de lege nr. 3557 din 22 octombrie 1940 referitor la rezilierea contractelor administrative.

În opinia autorilor din perioada respectivă s-a considerat că actul acesta normativ reglementeză rezilierea pe cale administrativă a unui singur tip de contract și anume contractul de concesiune. Acest lucru a fost determinat și de conținutul oarecum ambiguu al primului articol al decretului de lege.

La acea vreme, în doctrină, fuseseră deja enunțate și definite contractele administrative. Contractul de concesiune apărea ca facând parte din contractele administrative. Primul articol al acestei legi putea fi interpretat și în sensul în care nu toate concesiunile pot fi contracte administrative.

Cu toate acestea, actele normative ale perioadei cuprindeau dispoziții derogatorii care au dus la conturarea, atât în doctrină, cât și în jurisprudență, contractelor încheiate de către administrațiile publice.

Un principalul act normativ a fost “Legea asupra contabilității publice și asupra controlului bugetului și patrimoniului public”.Acest act normativ reglementa, printre altele, modul de angajare al cheltuielilor, norme privind executarea și încheierea contractelor încheiate de administrații, organizarea oficiului central de licitații și modul in care se țin licitațiile.

În anul 1931, printr-un Jurnal al Consiliului de Miniștri, se adoptă Normele de ținere a licitațiilor administrațiilor publice. Acest act normativ prevedea dispoziții privind chestiunile prealabile ținerii licitației, formalitățile efectuate pentru aprobarea licitațiilor, despre garanții și oferte,transmiterea contractului, condițiile de participare la licitație, ținerea de licitații, sancțiuni și renunțări, recepționarea materialelor, taxele de timbru, riscuri, plată și reduceri de preț.

Discuțiile aparute în legătură cu natura juridică a contractelor de concesiune a lucrărilor publice ale administrațiilor și a bunurilor aflate în proprietate publică au fost cauzate și de faptul că reglementarea acestui gen de contract a fost inclusă în “Legea pentru organizarea și administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor și avuțiilor publice” cunoscută sub denumirea de “legea comercializării”. Obiectul închirierii sau arendării îl constituiau bunurile publice, iar al concesiunii îl constituiau instituțiile, așezămintele, întreprinderile, exploatările, drepturile și bunurile aparținând statului, județelor, comunelor și altor instituții aflate sub controlul acestora.

Dispoziții speciale se găsesc și în “Legea pentru exploatarea minelor”. În conformitate cu articolul 1, constituiau obiect al reglementării, zăcămintele substanțelor minerale din care se extrageau metaloide sau combinațiuni ale acestora, precum și zăcămintele combustibililor minerali, metale, gazele naturale de orice fel și apele mineralizate în genere, precum și bogățiile de orice tip ale subsolului. Toate acestea sunt și vor rămâne ale Statului, în toată dezvoltarea lor, de la suprafață și până la orice adâncime. Actul acesta normativ cuprindea și dispoziții ce vizau valorificarea substanțelor miniere care aparțin statului. Valorificarea se face prin lucrări de prospectare, explorare și concesiune. Actul cuprinde dispoziții derogatorii de la dreptul comun, iar cele mai importante in conturarea caracterului special al acestei categorii de contracte îl constituie cele referitoare la încetarea concesiunii prin retragerea acesteia.

Dispoziții referitoare la încheierea contractelor autorităților publice sunt cuprinse și în Legea care prevede organizarea corpului de avocați publici.

2.3.3 Contractele administrative în jurisprudența interbelică

Inexistenta unui drept pozitiv care să reglementeze în mod special existența contractelor administrative și opiniile exprimate în doctrină a avut un rol hotărâtor în ceea ce privește viziunea instanțelor judecătorești, în special instanța supremă, asupra instituției în cauză.

Sunt rare situațiile în care instanțele folosesc termenul de contract administrativ. Curtea de Casație sec. I, în decizia 279/1929, menționează conceptul de contract administrativ ca fiind opus contractului de drept civil. Astfel, instanța supremă afirma că: “în principiu, o administrațiune publică poate să încheie cu un particular în vederea serviciului public un contract de Drept privat, guvernat de legea dreptului comun, sau un contract administrativ guvernat de regimul Dreptului public”.

Se consideră de către Curtea de Casație sec. III, în decizia 1030/1929, că angajarea unui funcționar public reprezintă un contract administrativ, pe care aceasta îl califică ca fiind un act de autoritate deoarece privește funcționarea unui serviciu public.

Instanța supremă în anul 1934, prin decizia 1917 pronunțată de secțiunea III, reeditează jurisprudența pronunțându-se asupra acceptarii unor asemenea contracte în Dreptul nostru administrativ, prezentand însă un criteriu de distincție al acestor contracte și anume stipularea părților privind jurisdicția aleasă în cazul litigiilor privind executarea contractului.

În afara soluțiilor, în care s-a pronunțat instanța supremă utilizând expres termenul de contract administrativ, au existat in mod repetat soluții în care s-a constatat caracterul derogatoriu de la dreptul comun al prevederilor contractelor încheiate de administrațiile publice în scopul realizării unor servicii publice fără însă a se face referire in mod expres la contractele administrative.

Într-un articol apărut în Curierul Judiciar , Petre Strihan evidentiaza în mod relevant situația din jurisprudența.

Acesta arată că, în domenii tot mai numeroase și mai variate, s-a intensificat preferința administrațiilor pentru procedura contractuală pe fondul intervenției Statului. Autorul reliefeaza faptul că administrațiile pot încheia atât contracte civile cât și contracte comerciale.

Contractele comerciale se pot împarți în contracte subiectiv comerciale (în funcție de calitatea de comerciant a particularului cocontractant; nu se pot întalni contracte subiectiv comerciale din partea administrației publice, deoarece aceste persoane de drept public nu pot avea calitatea de comerciant) și contracte obiectiv comerciale.

În funcție de aceste tipuri, litigiile sunt apreciate si soluționate de secții diferite, iar soluțiile se materializeaza în opinii diferite.

Au existat soluții din rândul celor care nu au acceptat caracterul derogatoriu al contractelor încheiate de administrația publică (de exemplu în vederea exploatării unui bun aflat în domeniul public).

In cauza soluționată prin decizia 345/1932 pronunțată de Secția a IV-a a Tribunalului Ilfov, administrația a susținut că “fiind vorba de concesiunea unui domeniu public, o asemenea concesiune, chiar atunci când rezultă dintr-o concesiune expresă constituie o simplă toleranță administrativă și deci e revocabilă ad nutum pentru că domeniul public nu este susceptibil de apropriațiune privată.” Instanța a considerat, respingând aceste susțineri, că “fiind vorba de un contract care obligă pe părți la respectarea condițiunilor cuprinse într-însul, susținerile făcute de pârâtă relativ la revocabilitate contractului trebuie înlăturate.”

Concesionarea dreptului de a percepe taxe comunale a fost percepută ca un act de comerț din punctul de vedere caracterului speculativ al operațiunii pentru particular.

Însa, in marea lor majoritate, soluțiile pronunțate în practica judiciară au evidentiat caracterul derogatoriu și regimul juridic diferit al contractelor încheiate de administrațiile publice în vederea realizării unor servicii publice.

Inexistenta licitației publice obligatorii în baza legii conduce în mod invariabil la nulitatea contractelor. În acest sens s-a reținut: “Dacă este exact că principiul pe bază de licitație publică a fost edictat de lege în interesul exclusiv al Statului, în scopul, bine înțeles de a nu se frusta avutul lui prin contracte oneroase,nu este mai puțin adevărat că legea în discuțiune – lege administrativă și deci de ordine publică (Legea contabilității) – nu a avut în vedere interesul relativ și limitat al Statului, considerat ca persoană juridică de drept privat, ci interesul obștesc asupra căruia Statul, ca organ de drept public administrativ, e chemat să vegheze și pe care e dator a-l satisface în cadrul strict și riguros al dispozițiunilor legale”. Încălcarea unei norme de ordine publică, în aceste condiții, atrage nulitatea absolută a contractului.

Asupra caracterului relativ sau absolut al nulității a existat un dezacord în jurisprudență între Secțiunea I și Secțiunea III a Curții de Casație. În anul 1939, Curtea de Casație a tranșat problema stabilind jurisprudența în sensul nulității absolute.

În baza dispozițiilor din Legea contabilității din 1929, contractele care depășesc o anumită sumă prevăzută de lege nu pot fi incheiate decât cu aprobarea Consiliului de Miniștri. Încheierea acestor contracte fără aprobare este lovită de nulitate. Mai mult, în condițiile în care particularul incheie contracte în lipsa acestei aprobări, acesta se află în vină. Se consideră că acesta “contractând cu un incapabil, era îndatorat la diligențele necesare pentru ca contractul să fie încheiat în condițiuni care să asigure validitate lui; aceste condițiuni fiind prescrise de legi și regulamente, recurentul era în măsură să le cunoască și putea impune Ministerului îndeplinirea lor. Nefăcând aceasta, recurentul se află dânsul în culpă, ceea ce îi ridică orice drept la daune”.

Contractele administrative în doctrina interbelică

Analizând opiniile formulate în doctrina interbelică până la adoptarea Constituției de la 1948, profesorul Antonie Iorgovan, considera că în literatură au fost acceptate trei mari opinii:

de acceptare a teoriei contractelor administrative, în sens restrâns (prof.J.H.Vermeulen, E. D. Tarangul, I. Vântu);

de respingere a oricărei teorii a contractelor administrative (prof. P. Negulescu, A. Teodorescu );

de acceptare a teoriei contractelor administrative în sens larg. ( P. Strihan).

Realizând o analiză similară, Petre Strihan a identificat următoarele criterii de structurare a doctrinei:

autori care au căutat să introducă și au preluat teoria franceză (I. G. Vântu, J. H. Vermeulen);

autori care neagă teoria contractelor administrative (P. Negulescu, A. Teodorescu); 

autori care admit existența a două categorii de contracte: contracte de drept public, supuse unui regim de drept public și contracte de drept privat supuse unui regim de drept privat; (E. D. Tarangul);

autori care consideră că fiind administrative toate contractele încheiate de administrațiile publice și care sunt supuse unui regim de drept administrativ rezultând din principii și legi de drept public (Em. Botiș, G. Costi).

Paul Negulescu acceptă ideea potrivit căreia contractul de concesiune nu se poate asimila cu vreunul din contractele reglementate în legea comercială sau civilă. “Concesiunea nu a fost prevăzută și reglementată nici de Codul civil, nici de Codul de comerț; concesiunea nu este asemănătoare cu vânzarea, deoarece nu are loc nici un transfer de proprietate, și nici nu se constituie în favoarea concesionarului nici un drept perpetuu; ea nu poate fi asemănată nici cu închirierea, deoarece concesionarul nu plătește chirie, din contră el este autorizat să perceapă taxe asupra celor ce se folosesc de serviciul concedat; aceasta se poate asemăna mai mult cu contractul de societate, în sensul că autoritatea concedentă are o participațiune de beneficii. Găsim într-o concesiune aporturi aduse de ambele părți, și de concedent – folosința temporară a domeniului public – și de concesionar – capital, muncă, pricepere; găsim intențiunea de a realiza beneficii și împărțirea beneficiilor. Cu toate acestea, diferențele între concesiune și contractul de societate sunt foarte mari, căci autoritatea administrativă aduce ca aport o parte din domeniul public, asupra căruia ea are un drept de putere publică. Un asemenea drept nu poate fi înstrăinat, ci numai folosința lui poate fi acordată pe un termen anumit. Asociații au drepturi egale, pe câtă vreme concesionarul are drepturi superioare; asociatul care girează afacerea, lucrează pentru comptul tuturor asociaților, pe câtă vreme concesionarul lucrează pe comptul său, el suportă riscurile, pe el îl privesc pierderile exploatării.”

Deși ia în calcul distincția între contractele de concesiune și contractele prevăzute în dreptul privat, atunci când se pune în discuție prezența contractelor administrative în dreptul românesc, Paul Negulescu afirma: “Noi credem, cel puțin pentru Țara noastră, că ideea contractului administrativ nu prezintă nici un interes, căci la noi aceste contracte sunt cârmuite de legea civilă în ceea ce privește raporturile între părți, iar, dacă ele sunt supuse la anumite formalități și abilitări, aceasta nu modifică situațiunea.[…] În asemenea condițiuni cum se poate susține că concesiunea ar fi un contract de drept public, căci ideea de dispozițiune reglementară exclude ideea de contract unde se cere concurs de voințe. Iată de ce nu împărtășim părerea acelora care susțin, împreună cu prof. Gaston Jeze, că ar exista asemenea contracte administrative.”

Anibal Teodorescu adera la opinia profesorului Negulescu care situează aceste contracte printre actele de gestiune ale administrației. Acesta nu accepta ideea unui contract administrativ (notiunea contract vizând prin esență o situatie consensuală) atâta timp cât “in actul de autoritate, administrația nu discută și nu tratează nimic cu nimeni, nu convine nimic, ci numai își manifestă voința sa …actul de autoritate apare așa dar ca un act unilatral de voință a Statului, ceea ce îl deosebește de actul de gestiune.”

În comparație cu actul de autoritate, care are caracter unilateral, actul de gestiune este un act bilateral, contractual, deoarece constă întotdeauna într-un acord de voințe “din această cauză va îmbrăca totdeauna forma obișnuită a actelor contractuale din dreptul privat”.

Un alt autor al vremii, profesorul J. H. Vermeulen, consideră că în doctrina și jurisprudența noastră există o teorie a contractelor administrative, specifica dreptului public, ce marcheaza o treaptă însemnată în evoluția dreptului administrativ. Autorul apeciaza că, in contractul dintre o autoritate și un particular nu este implicat echilibrul de interese care caracterizează contractele de drept privat, intrucat autoritatea reprezintă însăși serviciul public care cristalizează interesul colectivității. Acest element “implică aplicarea unor reguli străine dreptului privat, având drept scop ocrotirea interesului colectivității care este aceia a funcționării regulate și continuă, nu poate fi asigurată numai cu normele statornicite în codul civil, dar fără îndoială că el nu va putea să răspunză necesităților scopului urmărit: funcționarea unui serviciu public în mod continuu și regulat. Tocmai spre a putea asigura acest scop, ținându-se seama în tot momentul de nevoile publicului, părțile pot conveni adoptarea unor anumite regule care îndepărtează și mai mult încă contractul respectiv de contractele de drept privat.”

Profesorul Erast Diti Tarangul este de parere că, contractele încheiate cu particularii în scopul de a colabora împreună pentru realizare unui serviciu public sau a unui interes general sunt contracte de drept public sau contracte administrative. Elementele particulare ale acestor contracte se gasesc în regimul lor juridic, concretizat în forme speciale necesare pentru încheierea și executarea acestora. Autorul marchează distincția dintre regimul contractelor civile și cel al contractelor administrative reținând următoarele aspecte:

particularul care a încheiat un contract cu administrația nu va putea să îl cedeze integral sau în parte altei persoane, decât cu aprobarea administrației;

unele clauze din contractul administrativ sunt de natură reglementară;

dacă interesul general o cere sau când concesionarul nu și-a îndeplinit obligațiile stipulate în contractul de concesiune, administrația își rezervă dreptul rezilieze contractul, fie direct din oficiu, fie pe cale judecătorească sau prin decizie administrativă dată pe cale unilaterală;

contractelor administrative li se aplică teoria impreviziunii, teorie care nu se aplică si in cazul contractelor de drept comun.

Unul din susținatorii teoriei contractelor administrative în sens larg este George Costi. În opinia sa “prin contract administrativ înțelegem acordul de voință, manifestat într-o anumită formă și încheiat între reprezentanții competenți ai unei persoane administrative și particulari sau agenții altor administrații publice, asupra unor obiecte determinate, cu scopul de a produce efecte juridice necesare satisfacerii interesului general.”

Teoria contractelor administrative în sens restrâns

Teoria contractelor administrative în sens restrâns pleacă de la ideea potrivit căreia concesiunea este un contract de drept public, un contract de serviciu public, un contract administrativ.

Profesorul E. D. Tarangul afirma că, contractele încheiate cu particularii în scopul “de a colabora împreună în vederea unui serviciu public sau a unui interes general sunt contracte de drept public sau contracte administrative” (de exemplu: concesiunea domeniului public, concesiunea de servicii publice, concesiunea de lucrări publice, contractul de lucrări publice, contractele prin care se angajează un funcționar, împrumuturile, etc.)

Regimul juridic special al contractelor administrative este caracterizat prin forme speciale necesare pentru încheierea acestora (licitațiile, aprobările din partea unor autorități superioare, caietele de sarcini), precum și prin principii speciale cu privire la executarea acestor contracte. Caietul de sarcini este considerat ca fiind parte integrantă a contractului administrativ, intrucat administrația stabilește în caietul de sarcini condițiile în care doreste să încheie un contract administrativ, iar particularul acceptă aceste condiții. Licitația publică și adjudecarea nu erau considerate ca făcând parte din contractul administrativ ci numai acte preparatorii, teză susținută și de P. Negulescu.

Jurisprudența din țara noastră, a admis prin diferite decizii, îndeosebi ale Curții de Casație, teza potrivit careia administrația poate sa încheie cu particularii, fie un contract de drept privat, care este supus regimului juridic al Codului Civil, fie un contract de drept public sau contract administrativ, guvernat de regimul dreptului public, în vederea realizării unui serviciu public.

2.3.6 Teza negării noțiunii de contract administrativ

Argumentele pe care profesorul A. Teodorescu le invoca în teoria contrară si care pleacă de la tezele lui L. Duguit, sunt urmatoarele:

– statul nu comandă și nu interzice nimănui nimic în actul de gestiune, ci intocmeste acte juridice cu privire la patrimoniul său in acelasi mod ca cele pe care simpli particulari le-ar putea face cu privire la patrimoniul lor propriu (cu scopul de a-l conserva, de a-l mări sau micșora);

– statul se manifestă în dreptul public nu numai „sub forma de stat suveran, ci și sub aceea de stat ca si persooana juridică, în care calitatea stăpânește un patrimoniu ce-i aparține în propriu și este subiect de drepturi și de obligațiuni ca orice particulari”;

– în comparație cu actul de autoritate, care are caracter unilateral, actul de gestiune este un act bilateral, contractual, deoarece constă întotdeauna într-un acord de voințe;

– actele de autoritate sunt judecate după principiile și procedura specială prevazute de legea contenciosului administrativ, pe cand actele de gestiune sunt judecate de curti si tribunale după procedura si principiile dreptului comun.

– prin actul de gestiune administrația poate urmari satisfacerea unui interes public;

Prof. P. Negulescu afirma că teoria potrivit careia concesiunea este un contract este daunatoare interesului general pe care serviciul concesionat este menit sa îl satisfacă, intrucat aceasta face ca serviciul public să urmeze mai mult interesele concesionarului decât interesele publice, in timp ce serviciile publice ar trebui să fie dominate de grija interesului public, iar concesiunea nu poate tranforma interesul public într-o afacere privată.

De aceea concesiunea este calificată un act mixt, o combinație intre dispozitii regulamentare si contract.

Într-o concesiune există anumite clauze contractuale (de exemplu: garantarea unui minim de beneficii pentru concesionari), dar și clauze regulamentare (de exemplu: obligația concesionarului de a asigura funcționarea regulată și continuă a serviciului).

Concesionarea este înteleasă ca un mod de a exploata un serviciu public, prin care administrația competentă incheie cu un particular un contract pentru constituirea, amenajarea și exploatarea acelui serviciu public, după normele stabilite prin actul de organizare.

Teoria contractelor administrative în sens larg

În cea de a treia opinie, se consideră că toate contractele încheiate de administrațiile publice sunt contracte administrative, acestea fiin supuse unui regim de drept administrativ ce rezulta din principii și legi de drept public.

Principalul susținator al acestei teze a fost profesorul P. Strihan.

În primul rând, toate contractele încheiate de administrația publică erau supuse principiilor generale ale contractelor de drept privat, din care cauza ramaneau contracte, iar în al doilea rând, erau supuse unor principii și norme de drept administrativ in urma carora deveneau administrative.

2.4 Contractele administrative, după modificarea Constituției din 1948.

Teoria contractelor administrative s-a pierdut în dreptul nostru, cu cateva exceptii, după cel de-al Doilea Razboi Mondial, între anii 1948-1989. După anul 1989 aceasta teorie a fost reluată, stabilindu-se aceleași caractere ale contractului administrativ ca cele din perioada interbelică.

Însă, din punct de vedere legislativ, noțiunea de contract administrativ nu a fost consacrată, deși în Legea nr. 219/199 privind concesiunea de bunuri, lucrări și servicii publice puteau fi identificate elemente specifice noțiunii de contract administrativ, precum:

menționarea clauzelor exorbitante;

dreptul autoritații contractante de a modifica unilateral contractul pentru motive excepționale de interes național sau local sau de a rezilia contractul (art. 31 alin. 1)

Pe de altă parte, litigiile privind încheierea, executarea și încetarea contractului erau date în competența instanțelor civile, și nu a celor de contencios administrativ, motiv care a condus la ideea de contracte civile cu caracter comercial.

3. Contractele administrative, dupa 1990 și până în prezent

Între administrația publică și particulari pot lua naștere raporturi juridice contractuale referitoare la intrări, modificări sau ieșiri de bunuri patrimoniale. Acestea se pot realiza atât prin contacte de drept privat, cât și prin contracte administrative.

3.1 Repere actuale ale noțiunii de contract administrativ

Perioada de după decembrie 1989 se poate califica ca o etapaă nouă în evoluția teoriei contractului administrativ, prima în istoria țării noastre, în care ar fi trebuit să se regăsească existența acestui act juridic, fundamentată din punct de vedere legal și doctrinar, pornindu-se de la faptul că însăși Constituția din 1991 îl recunoaște sub denumirea de “contract administrativ”, fără a-1 califica expres.

Este vorba de art.136 alin.(4) care declară proprietatea publică inalienabilă și recunoaște posibilitatea existenței unor modalității juridice de valorificare a bunurilor aflate în proprietate publică, fiind vorba despre darea în administrare, care nu poate fi facută decât de către o regie autonomă sau instituție publică, închirierea și darea în folosință cu titlu gratuit, concesiune.

Un moment important în evoluția conceptului de contract administrativ este reprezentat de adoptarea Legii nr. 554/2004 privind contenciosului administrativ, care recunoaște această noțiune și o explică în articolul 2 alin. (1) litera c). În prima parte definește actul administrativ, iar în partea a doua prevede că sunt asimilate actelor administrative și contractele încheiate de organismele publice care au că obiect: valorificarea bunurilor aflate în proprietate publică; prestarea de servicii publice și achiziții publice; executarea lucrărilor de interes public. În art. 18 alin.(4) se face referire în mod special la această sintagmă, textul prevăzând și soluțiile pe care instanța le poate dispune atunci când acțiunea în contencios administrativ are ca și obiect un contract administrativ.

Principalele reglementări privind contractele administrative apărute după 1990

Teoria contractelor administrative a fost reluată după anul 1989, fiind stabilite aceleași caractere ale contractului administrativ ca cele din perioada interbelică. Însă, noțiunea nu a fost consacrată din punct de vedere legislativ, deși în Legea nr. 219/1998 referitoare la concesiunea de bunuri, lucrări și servicii publice puteau fi identificate elemente specifice noțiunii de contract administrativ. De altfel, litigiile privitoare la încheierea, executarea și încetarea contractului erau date în competența instanțelor civile, si nu a celor de contencios administrativ, motiv care a condus la ideea de contracte civile cu caracter comercial.

Câțiva ani mai târziu, achizițiile publice de bunuri, servicii si lucrări au fost reglementate prin O.U.G. nr. 60/2001. De această dată, noțiunea de contract administrativ a fost mai evidentă, iar litigiile privind încheierea, derularea și încetarea contractelor au fost date în competența instanțelor de contencios administrativ.

Dispozițiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosului administrativ au consacrat noțiunea de „contract administrativ” din punct de vedere normativ. Aceasta este o lege organică.

Raportându-ne la dispozițiile Constituției României, care în art. 52 alin. (1) stabilește dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică de a se adresa instanței de judecată în vederea obținerii recunoașterii dreptului pretins sau a interesului său legitim, anularea actului și corectarea pagubei. Conform alin. (2) din același articol, limitele și condițiile exercitării acestui drept sunt stabilite prin lege organică, adică prin legea contenciosului administrativ.

În articolul 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, este definită noțiunea de act administrativ, astfel: „sunt asimilate actelor administrative contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, achizițiile publice, prestarea serviciilor publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ” .

Prin articolul 7 alin. (6) al aceleași legi se prevede că: „plângerea prealabilă în cazul acțiunilor care au ca și obiect contracte administrative are semnificația concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispozițiile Codului de procedură civilă fiind aplicabile în mod corespunzător.” Acest termen începe să fie calculat de la:

de la data încheierii contractului, în cazul litigiilor legate de încheierea lui;

de la data constatării caracterului interpretabil al unei clauze contractuale, în cazul litigiilor legate de interpretarea contractului.

de la data expirării duratei contractului sau de la data apariției oricărei alte cauze care atrage stingerea obligațiilor contractuale, în cazul litigiilor legate de încetarea contractului, după caz;

de la data modificării contractului sau, de la data refuzului cererii de modificare făcute de către una dintre părți, în cazul litigiilor legate de modificarea contractului, după caz;

de la data încălcării obligațiilor contractuale, în cazul litigiilor legate de executarea contractului;

Articolul 8 alin. (2) din lege prevede că: „Instanța de contencios administrativ are competența de a soluționa litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum și orice litigii legate de încheierea, modificarea, interpretarea, executarea și încetarea contractului administrativ”. Alin. (3) al aceluiași articol stabilește că: „La soluționarea litigiilor prevăzute la alin. (2) se are în vedere regula după care principiul libertății contractuale se subordonează principiului priorității interesului public.”

Articolul 18 alin. (4) se referă la soluțiile de contencios administrativ pe care instanța le poate pronunța : „Atunci când obiectul acțiunii în contencios administrativ îl formează un contract administrativ, în funcție de starea în cauzș, instanța poate: a) dispune anularea acestuia, în tot sau în parte; b) obliga autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndreptățit; c) impune uneia dintre părți îndeplinirea unei anumite obligații; d) înlocui consimțământul unei părți, când interesul public o cere; e) obliga la plata unor despăgubiri pentru daunele morale și materiale.”

În ceea ce privește contractele administrative, legea face referire și la termenul necesar introducerii, pe cale separată, a cererii pentru despăgubiri. Astfel, în articolul 19 se precizează: „Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an. Dispozițiile se aplică, în mod corespunzător, și contractelor administrative.”

Prin Legea nr. 278/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 76/2010, s-a modificat definiția contractului de achiziție publică, ca fiind : „ contractul comercial care include și categoria contractului sectorial, cu titlu oneros, încheiat în scris între una sau mai multe autorități contractante, pe de o parte, și unul sau mai mulți operatori economici, pe de altă parte, având ca obiect execuția de lucrări, furnizarea de produse sau prestarea de servicii”.

Sa observat faptul că, atât înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 34/2006, cât și după, s-au adoptat acte normative speciale pentru reglementarea activității sectoarelor care desfășoară activități de utilitate publică, iar din conținutul acestora a rezultat nominalizarea expresă a contractelor de parteneriat public-privat și a celor de concesiune drept mijloc de delegare a administrării serviciilor publice în aceste sectoare de utilitate publică (apă, transport, energie, poștă). Astfel, contractul de parteneriat public-privat era specificat în mod concret ca posibilitatea de delegare a serviciilor publice comunitare prin dispozițiile Legii nr. 51/2006.

O.U.G. nr. 39/2011 a schimbat sensul acestor interpretări atunci când a modificat articolul 28 al Legii nr. 178/2010 care reglementa contractul de parteneriat public-privat, prin introducerea articolul 28.23 care prevede că: „Procesele și cererile privind acordarea despăgubirilor pentru refacerea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de selecție, precum și cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de parteneriat public-privat se soluționează în primă instanță de către secția comercială a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul partenerului public”. Astfel, contractul de parteneriat public-privat a urmat aceeași soartă ca și contractele de achiziții publice, concesiune de servicii publice și concesiune de lucrări publice.

Legislația din România reglementează mai multe tipuri de contracte administrative:

– contractul de achiziții publice (de furnizare de produse, de executare de lucrări publice);

– contractul de parteneriat public-privat;

– contractul de concesiune;

– contractul de furnizare de servicii medicale;

– contractul de împrumut public;

– contractul de numire în funcție a unui funcționar public;

– contractul de înlesniri la plata obligațiilor fiscale restante;

Importanța distincției dintre contractul administrativ și contractul de drept privat în dreptul românesc

Cu toate că doctrina administrativă românească a susținut dintotdeauna importanța și existența regimului juridic al contractelor administrative, până nu demult jurisprudența nu a acordat o importanță prea mare acestui tip de contract.

Legea nr. 554/2004 privind contenciosului administrativ acorda organelor de contencios administrativ competența de a judeca litigiile aparute în legătură cu acele contracte ce aveau ca obiect valorificarea bunurilor aflate în proprietate publică, prestarea serviciilor publice, executarea lucrărilor de interes public; achizițiile publice.

Acestă competență a fost repetată de legislația din domeniu și în OUG 34/2006 cu privire la contractele administrative de achiziție publică și concesiune de servicii si lucrări, respectiv în OUG 54/2006 referitoare la concesiunea bunurilor din proprietate publică.

Elementele de diferențiere dintre contractele civile sau comerciale și contractele administrative sunt :

– Contractul administrativ este încheiat prin alegerea partenerului de către serviciul public în urma unei licitații publice organizată în acest scop, în timp ce, în cazul contractelor civile și comerciale părțile se aleg una cu alta;

– Cuprinsul contractului administrativ se stabilește de una dintre părțile contractante, de serviciul public, iar cealaltă parte (particularul) nu are posibilitatea decât să adere sau nu la aceste clauze, pe când în contractele civile și în cele comerciale, părțile contractante stabilesc toate clauzele contractului de comun acord;

– Servicului public care încheie contractul administrativ îi este asigurată plata întrucât, în cazul serviciilor publice, orice cheltuială trebuie să fie prevăzută în buget cu suma corespunzătoare, pe când în cazul contractelor civile și comerciale, plata rămâne la posibilitatea co-contractantului.

– Serviciul public precizează toate cazurile în care poate rezilia contractul, fără a suporta daune pentru rezilierea unilaterală, precum și clauza de răscumpărare în ceea ce privește contractul de concesiune, încă de la încheierea contractului administrativ, în timp ce, în cazul contractelor civile și comerciale, în caz de reziliere unilaterală partea care reziliază contractul datorează daune celeilate părți;

Profesorul Petre Strihan arată că teoria Consiliului de Stat cu privire la contractele administative este întemeiată pe principiul separației puterilor și pe o succesiune de legi care reglementează competenta instanțelor administrative.

Laferriere a fost unul dintre primii autori francezi care a dezvoltat teoria contractului administrativ prin lucrarea sa a€œTraite de la jurisdiction administrative et u recours contencieux” apărută la Paris în anul 1886. Punctul de plecare al teoriei sale este faptul că

unele acte erau emise de stat în scopul exercitării funcției sale de putere publică, de deținătoare a suveranității, prin manifestări unilaterale de voință, în vreme ce alte acte erau realizate tot de stat, dar ca simplă persoană juridică, titulară a unui patrimoniu, acestea fiind întocmite în formă contractuală.

Până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, atât doctrina, cât și jurisprudența franceză au adoptat ca și criteriu de diferențiere a contractelor administrative de celelalte contracte care se încheiau de către administrația publică faptul că litigiile născute în încheierea și executarea lor aparțin jurisdicției administrative.

Această regulă de departajare a fost abandonată însă la începutul secolului al XX-lea, fiind înlocuită cu un principiu nou, care recunoștea caracterul de drept public al actelor administrative privitoare la organizarea și funcționarea serviciilor publice, cu excepția cazurilor în care administrația acționează pe calea administrării private.

În anumite cazuri, administrația acționează și prin acte sub formă contractuală pe care le încheie cu particularii. Astfel, iau naștere contractele de închiriere sau arendare, contractele de vânzare cumpărare, împrumuturile, contractele de locațiune de servicii, donațiile etc. Acestea sunt supuse în principal Codului civil, însă anumite contracte urmăresc buna funcționare a serviciilor publice sau satisfacerea unui interes general, motiv pentru care se supun regimului administrativ.

3.4 Aspecte generale ale contractelor administrative

3.4.1 Noțiunea de contract administrativ

Etimologic, noțiunea de contract provine din latinescul „contrahere”,care reprezintă „acordul de voință dintre două sau mai multe părți, care are ca efect nașterea, modificarea sau stingerea unor drepturi și obligații”.

Conținutul unui contract administrativ este stabilit pe cale convențională și pe cale reglementară. Partea convențională cuprinde clauzele negociate de părți, iar partea reglementară include clauzele cu caracter obligatoriu, prevăzute de lege.

Contractele pe care administrația le incheie cu particularii în scopul de a colabora pentru satisfacerii unui serviciu public sau a unui interes general, reprezintă contracte de drept public sau contracte administrative.

Contractul administrativ reprezintă un alt instrument juridic prin care unele instituții, autorități din cadrul administrației publice își realizează atribuțiile, în vederea executării legii. Aceste acte de gestiune ale administrației se supun unui regim juridic special.

3.4.2 Obiectul și părțile în contractul administrativ

Obiectul contractului administrativ îl constituie valorificarea unor bunuri ce aparțin domeniului public sau prestarea unor servicii publice. De exemplu, pot reprezenta obiectul unor astfel de contracte:

– Executarea de lucrări de construcții-montaj public

– Prestări de servicii

– Concesionarea de servicii publice

– Achiziții guvernamentale etc.

În ceea ce privește părțile în contractul administrativ este de menționat faptul că, întotdeauna o parte contractantă este purtător al autorității publice, care acționează în baza competenței cu care a fost învestită de lege în scopul realizării unui interes public sau a utilizării domeniului public. Partea din contract purtătoare a interesului public poate fi reprezentată de:

– Președinții consiliilor județene, pentru acele contractele administrative privitoare la domeniul public al județului;

– Miniștrii și conducătorii celorlalte institutii de specialitate ale administrației publice centrale, precum si persoanele împuternicite de aceștia (pentru domeniul public al statului);

– Conducătorii instituțiilor publice pentru contractele care se încheie potrivit subvențiilor alocate de la bugetele locale sau de la bugetul de stat sau potrivit sumelor alocate din bugetul propriu de venituri și cheltuieli;

– Primarii comunelor și orașelor ,pentru contractele administrative referitoare la domeniul public al comunelor si orașelor respective.

Cealaltă parte a contractului administrativ poate fi reprezentată de orice particular, în calitate de persoană fizică sau juridică, română sau străină.

3.4.3 Regimul juridic

În ceea ce privește regimul juridic, acesta a împrumutat anumite caracteristici din dreptul privat, cum ar fi, de exemplu, condițiile de validitate, însă se distinge prin două elemente esențiale și anume:

autoritatea publică, ca parte în contract, nu dispune de o libertate de voință identică cu cea reglementată în cazul contractului de dreptul privat;

Regimul juridic se bazează pe inegalitatea juridică a părților.

Competența autorităților publice sau a persoanelor juridice de drept public este cauzată de lege și limitată la realizarea interesului general, iar din acest motiv este special determinată prin actul normativ de organizare și funcționare a autorității respective sau prin actul constitutiv.

Deoarece este un contract prin intermediul căruia administrația își realizează sarcinile, regimul juridic aplicabil este unul de drept public în mod special, având și clauze negociate, care îi conferă un regim mixt de drept public și privat. Administrația poate impune clauze exorbitante în contract și, de asemenea, poate controla modul de execuție a acestuia, având și posibilitatea de a dispune unilateral rezilierea contractului.

Contractul administrativ urmărește o funcționare mai bună a serviciului public. Deoarece nu există egalitate între părțile contractante și un echilibru perfect de interese, autoritatea administrativă, care este contractantă, urmărește interesul colectivității. Elaborarea clauzelor contractuale nu este rezultatul negocierii dintre părțile contractante întrucât una din părți, si anume, administrația, stabilește în mod unilateral clauzele, iar cealaltă parte le poate doar accepta sau refuza în bloc.

Regimul juridic al contractelor administrative se aplică contractelor care sunt încheiate de către autoritățile publice, fiind obligatoriu să se facă distincția între bunurile ce aparțin domeniului public și bunurile care aparțin domeniului privat al statului sau unităților administrativ teritoriale.

1. Legalitatea actului administrativ

Legalitatea actului administrativ reprezintă elementul principal al regimului juridic. Ținând cont de principiul supremației Constituției în raport cu celelalte acte din domeniul legislativ, precum și de ierarhia normelor juridice, rezultă că la momentul emiterii unui act administrativ trebuie să se aibă în vedere, în primul rând, dispozițiile Constituției.

Actul administrativ trebuie să fie în concordanță și cu legea, atât din punct de vedere a tipurilor de acte normative incluse în lege, cât și din punct de vedere al prescripțiilor legii referitoare la forma și limitele competenței organismului care emite actul administrativ.

2. Oportunitatea actului administrativ

Prin oportunitate se întelege îndeplinirea sarcinilor și atribuțiilor legale în cel mai bun termen, cu un minim de cheltuieli de resurse materiale și spirituale, însă cu eficiență cât mai mare, precum și capacitatea pe care organismul emitent al actului administrativ o are de a alege soluția care corespunde cel mai bine interesului public care trebuie ocrotit, dintre mai multe soluții posibile și egale, în aceeași măsură.

Limitele dreptului de apreciere sunt conferite de normele juridice în a căror aplicare sunt emise actele administrative. Oportunitatea actelor administrative este posibilă doar dacă autoritățile administrative sunt obligate să ducă la îndeplinire norme care au atât ipoteza, cât și dispoziția sau sancțiunea relativ determinate.

Principiile care stau la baza aprecierii inoportunității sau oportunității unui act administrativ sunt următoarele:

– momentul în care actul este adoptat. Un act se consideră prematur când, spre exemplu, ca urmare a apariției unor cazuri de gripă ar fi suspendate cursurile din toate instituțiile de învațământ; un act administrativ este considerat tardiv când este adoptat după consumarea evenimentului în baza căruia trebuia emis;

locul și condițiile concrete în care actul trebuie emis sunt raportate la cererea unei anumite comunități pentru care actul administrativ ar produce efecte;

modalitățile pe care luarea măsurilor respective le implică. Acestea vor fi aplicate ținând cont de cântărirea intereselor. Astfel, când o anumită activitate se poate să se realizeze cu un efort uman și material mai redus, înfăptuirea ei cu efort și cheltuieli mai mari este inoportună;

Profesorii A. Iorgovan și V. Vedinaș au susținut faptul că judecătorul de contencios administrativ, care este însărcinat cu verificarea legalității unui act administrativ, este competent să se pronunțe asupra aspectelor de legalitate și celor de oportunitate.

3.4.4. Trăsăturile contractelor administrativ

Principalele trăsături referitoare la contractul administrativ sunt:

– Acordul de voință, prin care ia naștere un raport juridic;

– Una din părțile contractante este întotdeauna o componentă administrației publice. Ca urmarea prevederilor legale, aceasta este autorizată să realizeze un interes public pentru utilizarea domeniului public, prin încheierea contractelor administrative. Cealaltă parte poate fi reprezentată de o persoană fizică sau juridică, română sau străină, care face parte din afara sistemului de administrație publică. În general, această parte se alege de catre organul de administrație publică, în urma organizării unei licitații publice.

– Contractele administrative sunt contracte cu titlu oneros, ceea ce semnifică faptul că particularul efectuează anumite activități în schimbul unei plăți. Cheltuielile trebuie să fie prevăzute în bugetul autorității de administrație publică ce este răspunzatoare de organizarea licitației și încheierea contractului;

– Contractul administrativ este menit să asigure funcționarea aceluiași serviciu public a cărui organizare constituie intocmai obligația organului administrativ contractant: organizarea unui serviciu public sau valorificarea bunurilor respective;

– Anumite clauze din contract – pe care părțile trebuie să le accepte – se stabilesc prin lege sau în baza legii sau prin hotărâre a guvernului iar particularul nu are decat posibilitatea să le accepte sau nu. Aceste clauze nu se pot negocia, ele fiind făcute publice prin intermediul unui caiet de sarcini, care este dat publicității sau este pus la dispoziția celor interesați în acelasi timp cu anunțarea licitației publice, în urma căreia va fi incheiat contractul;

– În ceea ce privește drepturile și contractuale, autoritatea administrației publice nu le poate ceda decât altui organism de administrație publică, pe când particularul le poate transfera oricui, însa cu aprobarea organului administrației.

– În anumite situatii – specificate de la bun început – (de exemplu, neîndeplinirea, din culpă, de particular a obligațiilor sale sau când executarea este împovărătoare pentru acesta) organismul de administrație publică are posibiliatea sa modifice sau sa rezilieze contractul ,fără a se recurge la justiție;

– Părțile sunt constiente că se vor supune unui regim de drept public ;

– Soluționarea litigiilor este data in sarcina instanțelor de contencios administrativ;

– Referitor la capacitatea de a contracta – este legată de personalitatea juridică a autoritatilor administrative, pentru că in momentul in care un serviciu public încheie diferite contracte, este angajat statul si nu serviciul public.

3.4.5 Clasificarea contractelor administrative

Clasificarea contractelor administrative poate fi realizată în funcție de mai multe criterii:

a) Subiecte;

b) Natură(obiect);

c) Modalitați de încheiere.

În funcție de subiecte, se disting două mari categorii:

1.Contractele încheiate între două autorități de administrație publică (de regula între două persoane de drept public);

2.Contractele încheiate între o persoană de drept public și un particular (persoană fizică sau juridică, de drept privat).

În funcție de natură se pot delimita cel puțin două mari categorii:

1. Contractele încheiate pentru realizarea serviciilor publice care sunt destinate valorificarea bunurilor domeniului public (de dare în administrare, concesionare, închiriere);

2. Contractele încheiate pentru realizarea altor servicii publice – sănătate, învățământ, menținerea ordinii publice etc.

O altă clasificare se face în funcție de:

1. Modul de perfectare:

– Contracte administrative perfectate pe bază de licitație publică;

– Contracte administrative perfectate pe bază de învoială.

2. Domeniul public ce se contractează:

– Contracte privind domeniul public al statului

– Contracte privind domeniul public al județului

– Contracte încheiate pentru domeniul public al municipiilor,orașelor,comunelor.

Sunt considerate contracte administrative următoarele tipuri de contract:

1.Contractul de concesiune

2.Contractul de achiziții publice. Aici se includ: contractul de furnizare, contractul de lucrări, contractul de servicii etc.

3.4.6 Încheierea și executarea contractelor

Încheierea contractelor este posibilă deoarece statul, orasul, judetul sau comuna au bunuri mobile și imobile în patrimoniu de care pot dispune, ceea ce reprezinta domeniul public al statului sau autotităților locale. Norma stabilită în actele normative prevede faptul că încheierea contractelor administrative se poate face în urma organizării unei licitații publice, cazul de încredințare directă fiind o situație de excepție.

Etapele licitației publice sunt:

1. Lansarea caietului de sacini și publicitatea licitației (în Monitorul Oficial sau alte mijloace de mass-media);

2. Depunerea ofertelor (angajamentul ofertantului);

3. Examinarea ofertelor;

4. Adjudecarea,de către comisia de licitație a ofertei convenabile;

5. Încheierea contractului.

Executarea obligațiilor ce decurg din contractul administrativ se supun unui regim mai riguros. Autoritățile administrației publice își rezervă dreptul control al modului în care se respecta clauzele contractuale, ori de câte ori consideră necesar, urmărind totodată felul în care se respecta interesul public.

Cele mai multe obligații revin contractantului, care odată cu momentul aderarii la condițiile impuse prin caietul de sarcini, trebuie să isi execute obligațiile așa cum și le-a asumat.

3.4.7 Controlul

Controlul reprezintă una din componentele activității de administrare și este nelipsit în sistemele administrative. Exercitarea controlului este integrata în activitatea de administrație și reprezintă activitatea prin care se verifică conformitatea acțiunilor autorităților și instituțiilor publice, ale persoanelor fizice și juridice si ale organizațiilor nestatale.

Asupra contractelor administrative sunt exercitate una din urmatoarele formele de control, și anume, controlul judiciar prin intermediul instanțelor de contencios administrativ.

Controlul judiciar asupra legalității (nu și asupra oportunității) constituie o garanție suplimentară a faptului ca exista exercitarea deplina de către cetățeni a dreptului lor. În urma controlului, dacă s-au constatat ilegalități, actul se poate anula cu plata unei despăgubiri.

Controlul este impus nu numai pentru a proteja drepturilor cetățenilor sau drepturilor omului în general, dar și pentru a îmbunătatii activitățile organelor administrației publice, a sarcinilor generale ale statului.

Activitatea de administrație publică poate fi realizata parțial și prin încheierea de contracte administrative de către anumite componente ale sistemului de administreție publică, astfel pentru eficientizarea activitatii se impune existența unui control.

3.4.8 Încetarea

Contractele administrative sunt încheiate între o autoritate a administrației publice și un particular, în baza acordului de voință ale părților contractante, clauzele cele mai importante ale contractelor fiind stabilite în mod unilateral prin caietul de sarcini, de către administrație.

Toate clauzele care se stabilesc prin caietul de sarcini devin valabile numai după ce s-au inserat în contract, în vreme ce toate celelalte clauze care sunt stabilite între părți de comun acord, formează partea convențională a contractului administrativ. Particularul, care poate fi persoană fizică sau juridică, cu care se încheie aceasta categorie de contracte este cel care este declarat adjudecat în urma unei licitații publice organizate și finalizate cu un proces verbal de licitație și o hotărâre de adjudecare a comisiei de licitație.

Contractul administrativ mai trebuie să îndeplinească și condițiile de formă, care specifica obligativitatea încheierii contractului în forma scrisă, sub sancțiunea nulității lui absolute.

Durata de valabilitate a unui contract administrativ este stabilita de catre părți, dar exista și cazuri în care legea prevede o durată maximă, spre exemplu în cazul concesiunii durata maximă este de 49 de ani.

Contractul administrativ își încetează efectele in urmatoarele momente:

– în mod firesc, prin executarea integrală de către ambele părți;

– la expirarea termenului pentru care au fost încheiate;

– oricând, prin acordul de voință al părților;

– prin manifestarea unilaterală de voință a părților.

În cazuri de forță majoră, particularul contractant poate sa renunte la executarea contractului fără a fi obligat sa plateasca despagubiri.

O altă modalitate prin care înceteaza contractul administrativ o reprezinta rezilierea de către administrație fie cu titlu de sancțiune, fie pentru că există o vină a co-contractantului ori pe cale judecătorească, la cererea particularului sau a administrației, când aceasta renunță in mod voluntar la dreptul său de a pronunța rezilierea.

4. Contractele administrative în contextul Uniunii Europene

4.1 Dreptul european și contractele administrative

Pe fondul dezvoltării dreptului administrativ modern, Consiliul de Stat francez și-a lăsat amprenta asupra contractelor administrative, acest lucru inspirând legislația Uniunii Europene în domeniul contractelor administrative.

Aplicarea legislației europene în ceea ce privește contractele administrative este guvernată de existența concoomitenta a unor principii ce au rolul de a acordare resortisantilor statelor membre, drepturi care pot fi invocate în fața instanțelor naționale, în condiții anume, împotriva „abuzului de putere” al autorităților publice sau al altor persoane. Ca urmare a respectării acestor principii, dreptul european asigură aplicarea corectムa directivelor și angajarea statelor membre, precum și a organismelor europene, unele în raport cu celelalte.

Prima referință în acest sens este principiul intitulat „efectul direct” al dreptului european, principiu ce asigură obligativitatea instanțelor de a aplica normele europene indiferent de legislația țării si respectarea acestor norme în dreptul intern.

Prin aplicarea directă se înlătură măsurile interne ce ar trebui să fie luate privind aplicarea dreptului european din punct de vedere juridic. Conform acestui principiu, actele europeane nu necesită măsuri de transpunere în legile naționale, acestea fiind aplicate în mod direct, ceea ce inseamna ca statele membre nu au dreptul să reformuleze coontinutul unui act european cu scopul de a-l integra în propria legislație. Norma europeană trebuie să fie pur și simplu aplicată de autoritatile naționale din momentul in care acestea sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

De altfel, pentru ca respectiva reglementare să poata fi aplicată direct trebuie îndeplinite anumite cerințe.

Principiul supremației dreptului european asupra ordinii juridice naționale, intemeiat din 15 iulie 1964 de Curtea Europeana de Justitie, a stabilit că toate normele europeane au

prioritate împotriva tuturor normelor naționale, indiferent dacă sunt primare sau derivate.

Înainte de aparitia acestui act al Curții Europene de Justiție, fiecărui stat membru în parte îi revenea dreptul de a stabili el însuși nivelul la care aprecia că trebuie să aplice dreptul european în ordinea sa juridică, conferindu-le astfel posibilitatea de a anula efectele dreptului european prin proclamarea regulilor interne cu valoare juridică superioară sau egală cu cea a normei europeane.

Prin urmare, obiectivul urmărit de Uniunea Europeană, si anume cel al unificării contractelor administrative europene, nu se poate realiza decât dacă dreptul european este respectat în mod uniform în totalitatea statelor membre.

Un alt principiu, ce are menirea să asigure respectarea directivelor europene în materia contractelor administrative, se referă la obligativitatea interpretării conforme. Potrivit acestui principiu, jurisdicțiile naționale trebuie să încerce pe cât posibil, să interpreteze dreptul intern într-o manieră conformă cu dreptul european. Conform Tratatului CEE, această obligație va exista și atunci când textul european în cauză nu este suficient de precis și necondiționat pentru a putea fi aplicat direct . Dacă este vorba de o directivă, aceasta se aplică indiferent că este vorba de doi particulari, întrucât judecătorul trebuie să aplice dreptul intern în conformitate cu normele europene, fără a interpreta în întregime.

Acest principiu își produce efecte numai în măsura în care textul european este suficient de precis și necondiționat pentru ca judecătorul să se poate îndepărta de textul intern, aplicând efectiv norma europeană. Din același motiv, excluderea unui text contrar unei directive nu poate fi invocată, în nici o situație, contra unui particular.

În numeroase cazuri, aplicarea dreptului european nu poate fi obținută prin simpla eliminare a dispozițiilor interne contrare dreptului european, însă presupune că dispoziția europeană produce efecte pozitive, asistând astfel la principiul efectului substituirii. De exemplu, Hotărârea din 9 noiembrie 1990 , Dekker : unei femei i se refuza postul pe care îl solicita pe motiv că era însărcinată. Acest motiv a fost gasit contrar art. 2 și 3 ale Directivei 76/2007 a Consiliului, referitoare la punerea în practică a egalității bărbaților și femeilor în ceea ce privește accesul la slujbe. Totuși, refuzul angajării nu rezultă dintr-un text intern care ar trebui îndepărtat pentru a respecta directiva, ci efectul trebuie să se producă potrivit normei europeane, prin substituire. Este necesar ca norma europeană să fie precisă și necondiționată, și mai mult, angajatorul trebuie să fie un organism public pentru a putea opera efectul substituirii.

Repetarea nedatoratului are în vedere posibilitatea unui particular de a invoca dreptul european în vederea reclamării returnării unei sume de bani pe care a plătit-o. Pe fondul acestei ipoteze, există două situații în care particularul poate acționa, fie respectiva sumă a fost platită în aplicarea normelor naționale care sunt vădit incompatibile cu dreptul european în materie, fie suma a fost platită în aplicarea unor dispoziții europeane declarate ulterior ilegale de către Curtea de Justiție.

Indiferent de situație, suma trebuie restituită de către autoritățile naționale, cu sancțiunea declanșării unui litigiu sub indrumarea regulilor de procedură din statul respectiv. Cu toate acestea, regulile de procedură în vigoare în statele membre trebuie să aibă în vedere două limitări: nu trebuie să fie mai puțin favorabile pentru acțiunile bazate pe dreptul european decât pe acțiunile similare bazate pe dreptul intern, și nu trebuie să facă practic imposibil recursul.

Observând principiile ce stau la baza aplicării legislației UE în materia contractelor administrative, implicit, obligațiile statelor membre în implementarea directivelor UE, este necesar să se cunoască faptul că această măsură a dreptului european, mai precis reglementările europene, nu interzice statelor membre să aibă legislații proprii privind acordarea și executarea contractelor administrative (contractele publice) dar aceste reglementări trebuie să cuprindă dispozițiile obligatorii ale dreptului european în materie.

4.1.1. Cadrul legal privind contractele administrative în dreptul european

Cadrul legal general de realizare a contractelor administrative la nivelul dreptului european este dat de o serie de directive, menite să ușureze munca instanțelor naționale în vederea respectării, atât a dreptului național cât și a normelor europeane, asigurându-se astfel o protecție jurisdicțională eficace particularilor.

Rolul următoarelor directive este de a asigura aplicarea corectă a normelor europeane și de a veni cu soluții eficiente pentru rezolvarea problemelor ce se ivesc în urma încheierii și executării unor contracte administrative, cum ar fi contractul de achiziții publice, delegarea de servicii publice, concesiunea sau parteneriatul public- privat. Astfel, reglementarea UE în această materie a presupus adoptarea următoarelor acte:

– Directiva 92/50/CEE din 18 iunie 1992 referitoare la coordonarea procedurilor pentru încheierea contractelor de servicii publice;

– Directiva 2001/78/CE de completare și modificare a Directivei 92/50/CEE din 18 iunie 1992;

– Directiva 93/36/CEE din 14 iunie 1993 pentru coordonarea procedurilor de încheiere a contractelor de achiziții publice;

– Directiva Consiliului 93/37/CEE din 14 iunie 1993 cu privire la coordonarea procedurilor de încheiere a contractelor de lucrări publice;

– Directiva Consiliului și a Parlamentului European 97/52/CE din 13 octombrie 1997 de modificare a Directivelor 92/50/CEE , 93/36/CEE și 93/37/CEE privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de servicii publice, de achiziții publice de bunuri și a contractelor de lucrări publice;

– Directiva Consiliului 93/38/CEE din 14 iunie 1993 de coordonare a procedurilor de achiziție ale entităților care operează în sectoarele: apă,energie,transport și telecomunicații;

– Directiva nr. 17/2004/CE privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de lucrări, de furnizare și de servicii și de modificare a Directivei 93/36/CEE din 14 iunie 1993;

– Directiva nr. 18/2004/CE privind coordonarea procedurilor de achiziție publică aplicate de entități care funcționează în sectoarele apă, energie, transport și servicii poștale.

Art. 1 din Directiva 93/37/CEE definește contractul public ca fiind un contract pecuniar încheiat între contractor și autoritatea contractantă care are ca scop executarea sau/și executarea și proiectarea lucrărilor cu privire la una din activitățile la care se referă în Anexa II din prezenta Directivă, sau executarea oricărei lucrări care se referă la necesitățile specificate de către autoritatea contractantă.

Comunicarea de interpretare a Comisiei cu privire la concesiunile în dreptul european din 29.04.2000 pune accentul în mod deosebit pe respectarea în procedura de alegere a contractantului a principiilor nediscriminării,egalității de tratament, asigurării transparenței, principiului proporționalității și încheierea contractului intuitu persoane.

Managementul desfășurării acestor contracte, în care sunt implicate fonduri UE, este coordonat de Curtea de Conturi a Comunităților Europene care realizează unele rapoarte cum ar fi de exemplu „Special Report No 10/2000 on the public contracts awarded by the Joint Research Centre, together with the Commision’s replies”.

Obligația țărilor candidate la integrarea în Uniunea Europeană este de a transpune aceste Directive în legislațiile naționale. Aceste directive pot fi oricând modificate și completate, tocmai pentru a asigura armonizarea legislaților naționale cu dreptul european, și nu în ultimul rând, pentru a completa lacunele existente în materie și pentru a răspunde cerințelor unei societăți europene în plină schimbare.

4.2 Elemente noi oferite de transpuneare legislației Uniunii Europene în materia contractelor administrative în România

Legislația europeană în domeniul contractelor administrative are ca scop principal deschiderea spre concurență a procedurilor de acordare a contractelor publice pentru toate întreprinderile de pe teritoriul Uniunii Europene. Acest scop nu poate fi atins decât prin transpunerea legislației Uniunii Europene în sistemele naționale, completarea lacunelor acolo unde este nevoie, în vederea garantării unei jurisdicționalități eficiente pentru toți cetățenii spațiului UE, indiferent de țara în care se află.

În dreptul român această obligație a statului de a transpune directivele UE în legislația națională, precum și respectarea normelor europeane în materie, sub sancțiunea penalizării, a adus elemente noi în majoritatea tipurilor de contracte administrative, printre care și contractul de parteneriat public-privat cât și cel de achiziții publice. Acest fenomen s-a produs datorită modificării constante a cadrului legal național în materie în vederea conformării cerințelor normelor europeane.

4.2.1 Contractul de parteneriat public – privat

Un prim pas în reglementarea procedurii încheierii contractului de parteneriat public-privat a fost reprezentat de OG 16/2002 privind contractele de parteneriat public-privat, cu modificările și completările ulterioare și HG 90/2006 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a OG 16/2002 privind contractele de parteneriat public- privat. Deși acestea au fost abrogate prin O.U.G 34/2006, s-au remarcat unele aspecte de noutate raportate la conformarea legislației naționale cu dreptul european înainte de integrarea în UE.

Cu privire la principalele tipuri de proiecte de parteneriat public-privat pentru concesiunea de lucrări, s-a observat că toate contractele trebuie să fie încheiate pe o perioadă ce nu depașește 49 de ani, față de reglementarea veche care prevedea un termen maxim de 50 de ani. De asemenea, la finalizarea contractului bunul public se transferă cu titlu gratuit autorității publice, în buna stare și liber de sarcini.

Referitor la derularea procedurii de atribuire a unui contract de parteneriat public-privat, noile norme stabilesc amanunțit această procedură, fiind reglementate 4 etape de selecționare a investitorilor, negociere și încheiere a acordului de proiect, negocierea condițiilor de realizare a proiectului și oferta finală. S-a remarcat un element de noutate și cu privire la întocmirea și conținutul documentației pentru elaborarea și prezentarea scrisorii de intenție și a documentului atașat, mai precis posibilitatea apelării la serviciile unor consultanți de specialitate.

Potrivit dispozițiilor noilor norme metodologice, rezultatul studiului de fezabilitate trebuie să ofere informații complete care să justifice că proiectul poate fi realizat, că au fost luate în considerare toate alternativele de realizare a proiectului, că în cazul în care va fi realizat, proiectul răspunde cerințelor și politicilor autorităților publice, precum și faptul că beneficiază de închidere financiară.Un alt element de noutate în această privință îl constituie introducerea condiției ca pentru evitarea oricărui conflict de interese, oricărei persoane fizice sau juridice, care a participat, în calitate de expert sau consultant, la elaborarea unui studiu de fezabilitate sau a oricărui alt document, cercetare, experiment ori studiu în legătură cu un proiect de parteneriat public-privat pentru concesiunea de lucrări, să îi fie interzisă participarea în calitate de ofertant sau consultant/expert al acestuia în procesul de atribuire a respectivului contract.

Autoritatea publică este obligată să publice în Monitorul Oficial al României, partea a VI-a, în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene și/sau într-un jurnal internațional de largă circulație, intenția de a iniția un proiect de parteneriat public-privat. Publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a anunțului se face în conformitate cu procedurile Uniunii Europene, utilizându-se formatele standard pentru concesiunea de lucrări publice definite de către acestea, bineînteles într-una din limbile oficiale ale Uniunii Europene.

Cu privire la desfășurarea selecției scrisorilor de intenție și documentelor atașate depuse de investitori, este important de reținut un aspect, în sensul că scrisorile depuse după expirarea termenului din anunțul de intenție vor fi restituite. De asemenea, pentru evaluarea scrisorilor de intenție, comisia de evaluare are obligația de a se întruni în termen de 60 de zile de la data limită de depunere a scrisorilor de intenție, față de 30 de zile prevăzute de vechea reglementare.

Cât privește negocierea condițiilor de realizare a proiectului de parteneriat public-privat, prin noile dispoziții se instituie obligativitatea pentru comisia de negociere de a redacta minuta de negociere, după desfășurarea fiecărei ședințe de negociere a condițiilor de realizare a respectivului proiect. Mai mult, cu referire la evaluarea ofertelor finale, autoritatea publică va selecta oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic, luând în considerare criteriile stipulate în anunțul de intenție. Decizia de acordare a contractului se va publica în Monitorul Oficial al României partea a VI-a, și în Jurnalul Oficial al Comunității Europene, dupa ce în prealabil toți investitorii vor fi fost informați despre decizia autorității publice.După expirarea termenelor de contestare a deciziei, autoritatea publică intră, dacă este cazul, în negocierea finală cu investitorul declarat caștigător.

Conform dispozițiilor legale, actele emise cu încălcarea prevederilor legale pot fi atacate pe cale administrativă și/sau în justiție. Acțiunea în justiție se introduce la secția de contencios administrativ a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul autorității contractante. Procedura de soluționare a contestațiilor pe cale administrativă este detaliată în HG 90/2006. Procedura de soluționare a contestațiilor pe cale administrativ-jurisdicționala și în justiție se menține și în O.U.G 34/2006, cu precizarea că despăgubirile se solicită numai prin acțiune în justiție, iar în cazul solicitării rezolvării cauzei pe cale administrativă, contestațiile se depun la Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor.

4.2.2 Contractul de achiziții publice

La 10 mai 2000, Comisia Europeană a adoptat un pachet legislativ destinat să simplifice și să modernizeze Directivele referitoare la achizițiile publice. Aceste reglementări esențiale pentru achiziții includ doua directive care tratează în mod particular remediile. „Directivele referitoare la remedii” au menirea să asigure faptul că o achiziție care nu este realizată corect și transparent va fi remediată prin procedurile de analizare.

Au trebuit elaborate proceduri naționale de analizare care să îndeplinească obiectivele Directivelor CE referitoare la Remedii pentru a asigura realizarea corectă a achizițiilor publice. Acestea trebuie să fie conforme cu procedurile naționale de achiziții bazate, la rândul lor, pe legislația CE. În elaborarea și implementarea procedurilor de analizare, țările trebuie să aibă în vedere următoarele etape. În primul rând trebuie împuternicite unul sau mai multe organisme independente pentru a analiza cazurile și a cere o acțiune corectoare, putând utiliza amenințarea cu penalizări pentru neconformare. De asemenea, înființarea unui organism independent este o recunoaștere a necesității unor cunoștințe profesionale specifice în tratarea reclamațiilor precum și a nevoii unei acțiuni rapide.

În al doilea rând, dreptul de a da în judecată trebuie acordat tuturor furnizorilor, cu posibilitatea unor țări de a permite acțiunea din oficiu a autorității naționale de supraveghere. S-a pus problema dacă sunt necesare aceste „Remedii” pentru toate contractele sau numai pentru cele care depășesc pragurile valorice ale CE. Având în vedere că majoritatea contractelor de achiziție publică sunt sub nivelul acestor praguri, s-a recomandat permiterea analizării indiferent de mărimea contractului.Pe de altă parte, acțiunea corectoare trebuie făcută cel puțin până la data când s-a încheiat contractul. Pe această bază, statele membre trebuie să se asigure că procedurile sunt sprijinite de structuri organizatorice eficace și bine administrate, și că sunt funcționale sistemele de control administrativ și audit intern. Astfel, acestea trebuie să ia măsuri, pentru modernizarea calificărilor și experienței funcționarilor oficiali care se ocupă cu achizițiile.

Mai mult decât atât, având în vedere obligațiile asumate de țara noastră prin aderarea la UE, a trebuit ca și sistemul achizițiilor publice să fie modificat conform cerințelor europeane. Astfel, OUG 34/2006 a fost inspirată din Directiva nr. 2004/18/CE privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de lucrări, de furnizare și de servicii, și din Directiva nr. 2004/17/CE privind coordonarea procedurilor de achiziție aplicate de entitățile care operează în sectoarele apă,energie,transport și servicii poștale.

Potrivit acestui act normativ, autoritățile publice și instituțiile publice au în principal obligația de a organiza licitație publică în cazul achiziției publice de bunuri și servicii.

Procedurile de atribuire ale contractului de achiziție publică sunt reprezentate de licitația deschisă (procedură la care orice operator economic are acces), licitație restrânsă, respectiv procedura la care orice operator economic are dreptul de a-și depune candidatura, urmând ca numai cei selectați să aibă dreptul de a oferta,sau dialogul competitiv.

O altă procedură este negocierea, prin derularea de consultări cu candidații selectați și negocierea clauzelor contractuale, inclusiv a prețului. Urmează cererea de oferte, o procedură simplificată prin care autoritatea contractantă solicită oferte de la mai mulți operatori economici, și,în cele din urmă, concursul de soluții, respectiv achiziționarea de către autoritatea contractantă a unui plan sau proiect. Mai mult, orice autoritate contractantă are dreptul de a aplica procedurile de atribuire și prin utilizarea mijloacelor electronice, prin intermediul SEAP.

Implementarea legislației privind achizițiile publice a ramas un domeniu cu motive serioase de îngrijorare, România trebuind să demonstreze angajarea continuă în respectarea totală și aplicarea completă a unor proceduri competitive și transparente pentru achizițiile publice. Aprobarea O.U.G 34/2006 a avut în vedere necesitatea adoptării unor măsuri urgente pentru elaborarea și promovarea unei noi legislații în domeniul achizițiilor publice, în contextul angajamentelor asumate de România în cadrul capitolului I „Libera circulație a mărfurilor” și al recomandărilor Comisiei Europene.

Guvernul a modificat, în cadrul ședinței de Guvern din data de 7 martie 2009 , printr-o Ordonanță de Urgență, cadrul legislativ al achizițiilor publice pentru a pune în acord reglementările în acest domeniu din România cu cele din Uniunea Europeană. Scopul acestor modificări a fost de a elimina barierele birocratice, de a întări controlul și transparența cheltuirii banilor publici, și de a scurta termenele în toate procedurile pe care le implică achizițiile publice, în vederea realizării la timp a proiectelor de investiții.

Pe acest fond, au fost scurtate termenele în care, de exemplu, autoritatea contractantă trebuie să se pronunțe cu privire la rezultatul unei licitații. Pe de altă parte, au fost introduse pentru prima dată termene punctuale la soluționarea în instanță a contestațiilor care se depun. În acest sens, soluționarea proceselor în materia achizițiilor publice presupune următoarele termene, mai precis, 5-10 zile pentru introducerea cererii de chemare în judecată, primul termen de judecată va avea loc în cel mult 20 de zile de la data înregistrării contestației, iar termenele de judecată ulterioare trebuie să fie scurte, chiar de la o zi la alta, fără a depăși 10 zile. De asemenea, au fost introduse termenele de 3 zile pentru pronunțarea hotărârii, și 5 zile pentru comunicarea hotărârii, respectiv introducerea recursului împotriva hotărârii primei instanțe. Totodată,termenele pentru procedura de organizare a licitației au fost reduse la 30 zile,în situația în care, în prezent, aceste proceduri pot dura pana la 380 zile. Un alt element de noutate al O.U.G îl reprezintă instituirea unei taxe de timbru în cuantum de 2% din valoarea estimată a achiziției publice,pentru persoana care depune contestația, în vederea reducerii numărului foarte mare al contestațiilor.

Adoptarea noii Ordonanțe de urgență a Guvernului a avut drept fundament necesitatea accelerării procedurilor de achiziție publică, menționată în concluziile Consiliului European din 11-12 decembrie de la Bruxelles și în discuțiile reprezentanților României cu Președintele Comisiei Europene de la acea vreme, Jose Manuel Barroso.

Studiu de caz – Prezentarea unor spețe referitoare la tipurile de contracte administrative

În cadrul acestui capitol urmărim prezentarea a trei spețe referitoare la următoarele tipuri de contracte administrative: contractul de concesiune publică, contractul de achiziții publice și contractul de asociere în participație.

Am ales aceste tipuri de contracte deoarece am considerat că acestea sunt printre cele mai importante forme de contracte administrative, fiind prezente în multe dintre cazurile privitoare la dreptul administrativ.

1. DECIZIE nr. 46 din 17 februarie 2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 271^1 și 271^2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2014 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, excepție ridicată de Societatea Comercială "Casido" – S.R.L. din Brăila în Dosarul nr. 1.198/59/2014 al Curții de Apel Timișoara – Secția de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 945D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care, având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 5 din 15 ianuarie 2015, pune concluzii de respingere, ca devenită inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 271^2 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 și, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 271^1 și ale art. 271^2 alin. (3)-(6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006.

CURTEA, având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin Decizia civilă nr. 7.520 din 23 septembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 1.198/59/2014, Curtea de Apel Timișoara – Secția de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2014 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii. Excepția a fost ridicată de Societatea Comercială "Casido" – S.R.L. din Brăila într-un dosar având ca obiect soluționarea unei contestații formulate împotriva unei decizii a Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale, întrucât impunerea prin lege a unei sarcini patrimoniale de 1% din valoarea unui contract de achiziție publică reprezintă o îngrădire neconstituțională a exercitării dreptului de acces la instanță. Suma este evident prohibitivă pentru marea majoritate a operatorilor economici ce activează pe piață.

6. Se consideră că prevederile criticate sunt contrare art. 21 alin. (4) din Constituție, întrucât jurisdicția Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor este una specială administrativă, iar impunerea unei sarcini pecuniare de 1% pentru accesul la această jurisdicție încalcă în mod evident principiul constituțional al gratuității unei asemenea jurisdicții.

7. Curtea de Apel Timișoara – Secția contencios administrativ și fiscal opinează în sensul că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât accesul liber la justiție nu semnifică accesul gratuit la instanță și nici lipsa unor dispoziții procedurale menite să asigure exercitarea corespunzătoare a demersurilor judiciare. Se arată, de asemenea, că impunerea unor condiții pentru exercitarea accesului la justiție nu constituie o încălcare a prevederilor constituționale invocate în cerere, atât timp cât prin legi organice sesizarea instanței se poate realiza doar cu plata unor taxe de timbru sau cu plata unei cauțiuni, așa cum prevăd dispozițiile Codului de procedură civilă sau cele ale Codului de procedură fiscală.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulat prin actul de sesizare, îl constituie dispozițiile art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2014 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii. Curtea reține că, în realitate, obiectul excepției îl constituie dispozițiile art. 271^1 și 271^2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 15 mai 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 337/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 20 iulie 2006, astfel cum au fost modificate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2014 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 30 iunie 2014, dispoziții care au următorul cuprins:

Dispozițiile legale criticate au următoarea formulare:

– Art. 271^1: "(1) În scopul de a proteja autoritatea contractantă de riscul unui eventual comportament necorespunzător, contestatorul are obligația de a constitui garanția de bună conduită pentru întreaga perioadă cuprinsă între data depunerii contestației/cererii/plângerii și data rămânerii definitive a deciziei Consiliului/hotărârii instanței de judecată de soluționare a acesteia.

(2) Contestația/Cererea/Plângerea va fi respinsă în cazul în care contestatorul nu prezintă dovada constituirii garanției prevăzute la alin. (1).

(3) Garanția de bună conduită se constituie prin virament bancar sau printr-un instrument de garantare emis în condițiile legii de o societate bancară ori de o societate de asigurări și se depune în original la sediul autorității contractante și în copie la Consiliu sau la instanța de judecată, odată cu depunerea contestației/cererii/plângerii.

(4) Cuantumul garanției de bună conduită se stabilește prin raportare la valoarea estimată a contractului ce urmează a fi atribuit, astfel:

a) 1% din valoarea estimată, dacă aceasta este mai mică decât pragurile valorice prevăzute la art. 55 alin. (2) lit. a) și b);

b) 1% din valoarea estimată, dacă aceasta este mai mică decât pragurile valorice prevăzute la art. 55 alin. (2) lit. c), dar nu mai mult decât echivalentul în lei a 10.000 euro, la cursul BNR de la data constituirii garanției;

c) 1% din valoarea estimată, dacă aceasta este egală sau mai mare decât pragurile valorice prevăzute la art. 55 alin. (2) lit. a) și b), dar nu mai mult decât echivalentul în lei a 25.000 euro, la cursul BNR de la data constituirii garanției;

d) 1% din valoarea estimată, dacă aceasta este egală sau mai mare decât pragurile valorice prevăzute la art. 55 alin. (2) lit. c), dar nu mai mult decât echivalentul în lei a 100.000 euro, la cursul BNR de la data constituirii garanției.

(5) Garanția de bună conduită trebuie să aibă o perioadă de valabilitate de cel puțin 90 de zile, să fie irevocabilă și să prevadă plata necondiționată la prima cerere a autorității contractante, în măsura în care contestația/cererea/plângerea va fi respinsă.

(6) În cazul în care, în ultima zi de valabilitate a garanției de bună conduită, decizia Consiliului sau hotărârea instanței de judecată nu este rămasă definitivă, iar contestatorul nu a prelungit valabilitatea garanției de bună conduită în aceleași condiții de la alin. (1)-(5), autoritatea contractantă va reține garanția de bună conduită. Prevederile art. 271^2 alin. (3)-(5) se aplică în mod corespunzător.

(7) Prevederile alin. (1)-(6) se aplică în mod corespunzător și în situația în care plângerea împotriva deciziei Consiliului este formulată de o altă persoană decât autoritatea contractantă sau contestator, conform art. 281.";

– Art. 271^2: "(1) În cazul în care contestația este respinsă de către Consiliu sau de către instanța de judecată, atunci când contestatorul se adresează direct instanței, autoritatea contractantă are obligația de a reține garanția de bună conduită de la momentul rămânerii definitive a deciziei Consiliului/ hotărârii instanței de judecată. Reținerea se aplică pentru loturile la care contestația a fost respinsă.

(2) Prevederile alin. (1) se aplică și în cazul în care contestatorul renunță la contestație/cerere/plângere.

(3) Măsura prevăzută la alin. (1) nu va fi aplicată în cazul în care Consiliul/instanța de judecată respinge contestația ca rămasă fără obiect sau în cazul în care s-a renunțat la contestație/cerere/plângere, ca urmare a adoptării de către autoritatea contractantă a măsurilor de remediere necesare, în condițiile art. 256^3 alin. (1).

(4) În situația în care Consiliul admite contestația, respectiv instanța competentă admite plângerea formulată împotriva deciziei Consiliului de respingere a contestației, autoritatea contractantă are obligația de a restitui contestatorului garanția de bună conduită, în cel mult 5 zile de la momentul rămânerii definitive a deciziei/hotărârii.

(5) În situația în care contestatorul se adresează direct instanței de judecată și aceasta admite cererea introdusă, prevederile alin. (4) se aplică în mod corespunzător.

(6) Sumele încasate de autoritatea contractantă din executarea garanției de bună conduită reprezintă venituri ale autorității contractante."

12. Autoarea excepției de neconstituționalitate susține că aceste texte de lege aduc atingere dispozițiilor constituționale ale art. 16 alin. (l) și (2) privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (1) referitor la accesul liber la justiție, precum și ale art. 126 alin. (6) privind controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 5 din 15 ianuarie 2015 ) nepublicată la data pronunțării prezentei decizii, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 271^2 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 sunt neconstituționale și a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 271^1 și art. 271^2 alin. (3)-(6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006.

14. Astfel, Curtea a constatat că dispozițiile art. 271^2 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006, care prevăd reținerea necondiționată a garanției de bună conduită în cazul respingerii contestației/cererii/plângerii, sunt neconstituționale, întrucât îngrădesc accesul liber la justiție – art. 21 alin. (1) din Constituție – prin descurajarea contestatorului de a formula o contestație/cerere/plângere, considerându-se de plano că orice respingere se convertește într-o sancțiune pentru un comportament necorespunzător. Totodată, Curtea a constatat că este afectat și dreptul de proprietate privată prevăzut de art. 44 din Constituție, diminuarea patrimoniului autorilor contestațiilor/cererilor/ plângerilor neputând fi consecința directă a exercitării unui drept sau libertăți fundamentale, respectiv a unui drept procesual.

15. În aceste condiții, față de constatarea neconstituționalității art. 271^2 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006, sunt incidente dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, potrivit cărora "Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale". Constatând că acest caz de inadmisibilitate a excepției de neconstituționalitate a intervenit după sesizarea Curții Constituționale, excepția cu acest obiect urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă.

16. Potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, în procesul de aplicare și interpretare a legislației incidente în cauză, instanța de judecată urmează să respecte Decizia Curții Constituționale nr. 5 din 15 ianuarie 2015 atât sub aspectul dispozitivului, cât și al considerentelor pe care acestea se sprijină. Prin urmare, chiar dacă, în temeiul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, excepția de neconstituționalitate urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă, potrivit jurisprudenței Curții – de exemplu, Decizia nr. 404 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 11 august 2014 – prezenta decizie, în temeiul deciziei de constatare a neconstituționalității, poate reprezenta motiv de revizuire, conform art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865 sau art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă, raportat la incidența acestor articole în speță.

17. Cât privește critica de neconstituționalitate a art. 271^1 și a art. 271^2 alin. (3)-(6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006, prin Decizia nr. 5 din 15 ianuarie 2015, referitor la legitimitatea constituțională a procedurilor administrativ-jurisdicționale, Curtea a statuat, de principiu, că instituirea unei proceduri administrativ-jurisdicționale nu contravine dispozițiilor constituționale atât timp cât decizia organului administrativ de jurisdicție poate fi atacată în fața unei instanțe judecătorești, iar existența unor organe administrative de jurisdicție nu poate să ducă la înlăturarea intervenției instanțelor judecătorești în condițiile legii. În acest sens sunt și Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, și Decizia nr. 284 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 344 din 21 mai 2012. De asemenea, pe lângă această exigență, desprinsă din jurisprudență, potrivit art. 21 alin. (4) din Constituție, jurisdicțiile speciale administrative trebuie să fie facultative și gratuite (a se vedea, în acest sens, și Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragrafele 63-66).

18. De asemenea, Curtea a reținut că gratuitatea consacrată de norma constituțională cuprinsă în art. 21 alin. (4) semnifică lipsa oricărei contraprestații pecuniare din partea persoanei care, alegând calea contenciosului administrativ-jurisdicțional, beneficiază gratuit de serviciul prestat de autoritatea administrativ-jurisdicțională (a se vedea, în acest sens Decizia nr. 282 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 11 mai 2012).

19. Totodată, Curtea a reținut că soluția legislativă criticată respectă cerința constituțională referitoare la caracterul neoneros al procedurii administrativ-jurisdicționale, întrucât sumele reprezentând garanția de bună conduită se fac venit la autoritatea contractantă, fără a constitui o taxă pentru administrarea justiției sau prestarea unor servicii de către aceasta sau, după caz, de către Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor.

20. Așadar, Curtea a constatat că dispozițiile criticate, prin instituirea garanției de bună conduită, astfel cum aceasta a fost introdusă prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2014, reglementează reguli procedurale specifice cu privire la judecarea contestației în materia achizițiilor publice, fără a putea fi calificată ca fiind o îngrădire a dreptului de acces liber la justiție.

21. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția pronunțată de Curte prin decizia menționată, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

22. Distinct de cele reținute, Curtea constată că nu poate fi reținută nici susținerea privind încălcarea prin art. 271^1 și ale art. 271^2 alin. (3)-(6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 a art. 126 alin. (6) din Constituție, întrucât, în jurisprudența sa, a statuat că acest text constituțional nu exclude posibilitatea exercitării controlului judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice pe alte căi decât cea a contenciosului administrativ, ci doar garantează un asemenea control și îi delimitează sfera de aplicare (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.330 din 19 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 29 noiembrie 2010).

23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ în numele legii decide:

1. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 271^2 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, excepție invocată de Societatea Comercială "Casido" – S.R.L. din Brăila în Dosarul nr. 1.198/59/2014 al Curții de Apel Timișoara – Secția de contencios administrativ și fiscal.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de aceeași parte în dosarul aceleiași instanțe și constată că dispozițiile art. 271^1 și ale art. 271^2 alin. (3)-(6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Timișoara – Secția contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 17 februarie 2015.

Contractul de concesiune publică – Nulitatea unui contract de concesiune pentru lipsa cauzei

Art. 948 din codul civil de la 1864

Art. 966 din Codul civil de la 1864

Condiție esențială a oricărei convenții, în conformitate cu art.948 din cod, cauza trebuie să existe, să fie reală și licită, întrucât obligația fără o astfel de cauză nu poate avea nici un efect.

Așadar, cauza este un element constitutiv nu numai al contractului, ci al oricărei obligații civile care se naște prin voința celui ce se obligă. În contractele sinalagmatice nu există o singură cauză comună părților, ci câte o cauză a fiecăreia din obligațiile reciproce ale acestora. Ea înglobează în sine atât scopul direct și imediat al consimțământului –care în contractele sinalagmatice – este considerația contraprestației celeilalte părți, cât și scopul indirect, imediat al consimțământului care este motivul subiectiv, concret, determinant al asumării obligației legat de destinația și nevoia concretă a cărei satisfacere se urmărește.

Prin acțiunea înregistrată la 07.03.2012, reclamantul BDL a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local Brăduleț prin primar, pentru a se constata nulitatea absolută a contractului de concesiune nr.559/2 din 22.05.2008, cu consecința că nu datorează pârâtei nicio sumă de bani cu titlu de redevență, iar pârâtul să fie obligat la plata sumei de 4.000 lei, reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate pe terenul ce a făcut obiectul convenției.

În motivare s-a arătat că între părți a intervenit un contract de concesiune, convenție ce nu îndeplinește cerințele art.948 din Codul civil, mai precis lipsindu-i cerința cauzei, așa cum este ea definită de art.966 din același act normativ.

Prin convenția încheiată la 22.05.2008, pârâtul a concesionat reclamantului un teren de 500 mp aflat pe raza comunei Arefu, județul Argeș, pentru construirea unei locuințe, acesta urmând să se ocupe de toate actele necesare edificării imobilului, revenindu-i și obligația de a achita redevența.

La momentul încheierii contractului, pârâtul nu a comunicat reclamantului că nu este întocmit planul urbanistic zonal, în absența căruia acesta din urmă nu poate primi aprobare pentru efectuarea construcției.

Obligația unei astfel de notificări rezultă chiar din contract, dar și din dispozițiile art.55 cuprinse în Normele de aplicare a O.U.G. nr.54/2006, care inserează obligația concedentului de a notifica pe concesionar de apariția împrejurărilor de natură să aducă atingere drepturilor acestuia.

Cum construcția reprezintă scopul pentru care s-a încheiat contractul de concesiune, se impune să se rețină absența lui și deci nulitatea convenției, cu consecința inexistenței obligației de plată a redevenței anuale de 2.775 lei, dar și a suportării de către pârât a despăgubirilor ce reprezintă contravaloarea prejudiciului încercat de reclamant.

Prin sentința civilă nr.1574/04.03.2013, Tribunalul Argeș a admis în parte acțiunea, a anulat contractul de concesiune și a respins celelalte capete de cerere, acordând însă reclamantului cheltuieli de judecată de 600 de lei.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamantul a făcut dovada că a încercat obținerea autorizației de construcție de la Primăria Arefu, întocmind memoriu tehnic pentru obținerea certificatului de urbanism, demers ce nu s-a putut finaliza.

Terenul ce a făcut obiectul concesiunii se află situat pe raza comunei Arefu, deci nu putea face obiectul unei licitații și a unei concesiuni, ambele realizate de comuna Brăduleț, așa încât reținându-se buna credință a reclamantului și faptul că acesta nu poate să-și îndeplinească în totalitate obligațiile contractuale, se impune desființarea convenției.

În ceea ce privește celelalte capete de cerere, tribunalul a reținut că reclamantul a avut la dispoziție terenul, astfel încât datorează redevența pentru perioada 2008-2013, dar și că acesta a cunoscut de la data licitației poziționarea imobilului și faptul că trebuie să obțină autorizația de construire de al Primăria Arefu.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs ambele părți.

În calea de atac exercitată de reclamant au fost invocate dispozițiile art.304 pct. 9 și art.3041 Cod procedură civilă, susținându-se că:

– nulitatea unui act juridic atrage principiul retroactivității și deci repunerea părților în situația anterioară încheierii acestuia, cu consecința, în cauză, a nedatorării sumei de bani echivalentă redevenței anuale;

– în mod greșit pârâtul nu a fost obligat la plata sumei de 4.000 lei, contravaloarea cheltuielilor efectuate de reclamant, care a fost nevoit să facă mai multe deplasări cu mașina, a efectuat o împrejmuire a terenului, a realizat proiectul casei, cheltuieli care puteau fi dovedit și cu martori, așa cum s-a solicitat.

În calea de atac exercitată de pârât, au fost invocate motive încadrabile în dispozițiile art.304 pct.9 și 3041 Cod procedură civilă, susținându-se următoarele:

– planul urbanistic zonal se realizează de localitatea pe raza căreia se află terenul și nu de către proprietarul acestuia, proprietar care este comuna Brăduleț, chiar dacă imobilul se află pe raza comunei Arefu. Dreptul de proprietate rezultă atât din H.C.L. nr.14/2008, la care trimite și instanța de fond, dar și din Anexa nr.24 a H.G. nr.447/2002;

– reclamantul și-a asumat obligația de a obține pe cheltuiala sa toate avizele și autorizațiile necesare realizării investițiilor, obligație ce include și întocmirea P.U.Z.- lui, nu numai obținerea autorizației de construire.

Examinând criticile formulate, Curtea a apreciat că sunt fondate cele ale pârâtului și nefondate cele ale reclamantului.

Prin acțiunea cu care a fost învestită instanța s-a solicitat să se constate nulitatea unui contract de concesiune pentru lipsa cauzei, așa cum era ea definită de art.966 din Codul civil de la 1864.

Condiție esențială a oricărei convenții, în conformitate cu art.948 din cod, cauza trebuie să existe, să fie reală și licită, întrucât obligația fără o astfel de cauză nu poate avea nici un efect.

Așadar, cauza este un element constitutiv nu numai al contractului, ci al oricărei obligații civile care se naște prin voința celui ce se obligă. În contractele sinalagmatice nu există o singură cauză comună părților, ci câte o cauză a fiecăreia din obligațiile reciproce ale acestora. Ea înglobează în sine atât scopul direct și imediat al consimțământului – care în contractele sinalagmatice – este considerația contraprestației celeilalte părți, cât și scopul indirect, imediat al consimțământului care este motivul subiectiv, concret, determinant al asumării obligației legat de destinația și nevoia concretă a cărei satisfacere se urmărește.

Sub aspectul situației de fapt, trebuie să se rețină că părțile au încheiat contractul de concesiune la 22.05.2008 al cărui obiect era reprezentat de ,,… concesionarea ternului situat în punctul Poienile Vâlsanului, comuna Arefu, județul Argeș, în suprafață de 500 (cinci sute) m.p., categoria de folosință „pășune”, identificat sub nr.2 în planul de situații anexat, care face parte integrantă din prezentul, în scopul construirii unei locuințe, în schimbul unei redevențe anuale”, durata acestuia fiind reprezentată de durata construcției.

Din examinarea acestei înțelegeri a părților, rezultă drept cauză imediată pentru reclamant obținerea folosinței terenului de 500 mp, iar pentru pârât obținerea redevenței anuale.

Este real că drept cauză mediată pentru reclamant este realizarea unei construcții, aspect pe care chiar acesta îl susține prin acțiunea da față.

Nu există așadar, nici un motiv care să justifice aprecierea că încheierea contractului de concesiune s-a făcut cu nesocotirea dispozițiilor art.966 din Codul civil, respectiv fără o cauză, cu o cauză ilicită sau falsă.

Celelalte aspecte ce țin de realizarea sau nu a scopului urmărit de către reclamant, excedează unui astfel de cadru de judecată, iar nulitatea este o sancțiune pentru nesocotirea legii la data încheierii actului juridic.

S-a mai pretins de către reclamant că lipsa cauzei rezultă din faptul că pârâtul nu a comunicat reclamantului inexistența P.U.Z.-lui, fără să se demonstreze în vreun mod că părțile și-au asumat o astfel de obligație.

În această ordine de idei, susținerea nu dovedește absența cauzei, iar probarea unei astfel de obligații, chiar dacă s-ar face, nu ar răspunde pretențiilor din acțiune.

Aprecierea nu poate fi contrazisă de dispozițiile art.8 alin.3 din contract, preluate din H.G. nr.168/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr.54/2006 (art.55), dispoziții ce au în vedere elementele noi, apărute după încheierea convenției, dar care sunt de natură să influențeze exercițiul drepturilor ce decurg din aceasta.

Dincolo de aceste aspecte, nu poate fi reținută aprecierea primei instanțe întrucât ea este contrazisă de înscrisurile aflate la dosar. Din acestea rezultă, așa cum corect se susține în recursul pârâtului, că terenul ce a făcut obiectul concesiunii, a fost trecut din domeniul public al comunei Brăduleț în domeniul privat al acesteia (H.C.L. nr.14/2008) și aparține acestei unități administrativ teritoriale, chiar dacă se situează pe raza teritorială a altei U.A.T.

Nu rezultă din probele administrate că terenul în litigiu nu face parte din cel identificat la punctul 65 din Anexa nr.24 a H.G. nr.447/2002 ca proprietate a comunei Brăduleț.

În această ordine de idei, potrivit dispozițiilor art.54 din Legea nr.350/2001, nu revine pârâtului obligația întocmirii P.U.Z.-lui, pentru comuna Arefu, reținând că acest plan cuprinde elementele la care se referă art.47 din actul normativ precitat și nici că și-a asumat a o astfel de obligație sau pe aceea de schimbare a categoriei de folosință a ternului concesionat.

În concluzie, reținând că nu s-a dovedit caracterul fals, ilicit sau lipsa cauzei, mediate sau imediate la încheierea contractului de concesiune, se apreciază că acțiunea reclamantului este nefondată și ea se impune a fi respinsă.

Față de această concluzie, în baza art.312 alin.1 și 2 din Codul de procedură civilă, Curtea a admis recursul pârâtei și a modificat sentința în sensul respingerii în tot a acțiunii, reținându-se și că, astfel, a devenit inutilă verificarea criticilor din calea de atac exercitată de către reclamant, critici ce privesc aspecte dependente de soluția adoptată asupra cererii principale.

Contract de achiziție publică – Plata penalităților de întârziere

În raport de principiul de drept potrivit căruia soarta accesoriului urmează soarta principalului, este neîntemeiată cererea având ca obiect plata de penalități pentru contravaloarea unor lucrări care exced contractului de achiziție încheiat între părți, atâta timp cât nu a intervenit un act adițional în acest sens.

Prin cererea adresată Tribunalului Mehedinți și înregistrată sub nr.1687/101/2012, reclamantul SC C.S SRL a chemat în judecată pe pârâta Primăria municipiului Drobeta Turnu Severin , solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care pârâtul să fie obligat la plata sumei de 410.640,58 lei, reprezentând contravaloare penalități de întârziere aferente facturii nr.267/19.10.2010.

În motivarea cererii a arătat că a încheiat la 13.11.2008 cu pârât un contract de lucrări prin intermediul căruia reclamantul se obliga să execute și să finalizeze lucrările de reabilitate imobil și construire campus Grup Școlar Industrial Auto Dr. Tr.Severin, iar pârâta, în calitate de achizitor, se obliga să plătească suma de 15.153.020,18 lei, beneficiarul contractului fiind Grupul Școlar Industrial Auto Dr. Tr.Severin.

În anul 2009, beneficiarul lucrării, prin adresa nr.149/27.01.2009, înregistrată la Primăria Dr. Tr.Severin, a solicitat acesteia din urmă efectuarea unor lucrări suplimentare, lucrări ce au fost aprobate de către pârâtă, fiind executate în totalitate, conform prevederilor contractuale.

Reclamantul a precizat că dovada achiesării la efectuarea lucrărilor suplimentare se face cu dovada dispoziției de șantier semnată de pârâtă la 15.06.2009, precum și cu procesul verbal de recepție încheiat la finalizarea lucrărilor, lucrări care le includ și pe cele suplimentare, procesul verbal fiind semnat fără obiecțiuni de către pârâtă.

Ca urmare a faptului că lucrările suplimentare au fost făcute cu acordul pârâtei, reclamantul a emis factura nr.267/19.10.2010 în sumă de 1.669.270,64 lei, obligația de plată nefiind însă îndeplinită de către pârâtă. Conform clauzelor stipulate în contractul de lucrări, achizitorul avea obligația de a efectua plata în termen de 5 zile de la emiterea facturii, iar în cazul în care nu făcea plata în termen de 28 de zile de la expirarea perioadei convenite, achizitorul avea obligația de a plăti penalități în cuantum de 0,06% pe zi de întârziere.

Reclamantul a arătat că prin sentința nr.1032/05.07.2011 a Tribunalului Mehedinți, pârâta a fost obligată la plata sumei de 1.669.2570,64 lei, reprezentând contravaloarea facturii nr.267/19.10.2010, sentința rămânând definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului. Însă având în vedere faptul că pârâta nu a achitat contravaloarea facturii la data convenită potrivit contractului, se impune obligarea acesteia și la plata penalităților.

A mai invocat faptul că inserarea clauzei privind plata unei penalități de întârziere, în cuantum de 0,06% pe zi are valoarea unei clauze penale și prin urmare, creditorul are dreptul de a pretinde atât acordarea clauzei penale, cât și executarea în natură a obligației principale a sumei de bani.

Reclamantul a mai susținut că sunt întrunite toate condițiile pentru acordarea penalităților de întârziere. Astfel, deși obligația de plată a prețului a devenit exigibilă, pârâta în mod culpabil nu și-a executat obligația, iar reclamantul a suferit un prejudiciu. Fiind vorba de o creanță certă, lichidă și exigibilă, pârâta era obligată la plata acesteia la termenul convenit între părți, or pârâta, prin neexecutarea obligației, precum și prin nedovedirea existenței unei cauze străine care să o exonereze de răspundere, manifestă rea-credință, fapt ce impune tragerea la răspundere civilă prin obligarea acesteia la plata penalităților de întârziere.

În drept reclamantul a invocat dispozițiile art.1073.

În dovedirea acțiunii, reclamantul a depus la dosar: calcul penalități, factura nr.267/19.10.2010, sentința nr.1032/2011, contract lucrări nr.509/13.11.2008, proces verbal recepție lucrări.

Pârâta a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

În motivarea întâmpinării a arătat că în ce privește contractul de lucrări nr.509/2008, nu a fost încheiat nici un act adițional pentru lucrări suplimentare la acest contract, între părțile contractante, respectiv Primăria Dr. Tr.Severin și SC C.S SRL. Deși se invocă efectuarea unor lucrări suplimentare, la pct.21 din contract se prevede expres că părțile au dreptul, pe durata îndeplinirii contractului, de a conveni modificarea clauzelor contractuale, prin act adițional. A susținut că singura modalitate de a efectua lucrări suplimentare la contractul nr.509 era încheierea unui act adițional, astfel că în lipsa unui astfel de act, în mod netemeinic se pretinde faptul că au fost efectuate lucrări suplimentare la acest contract.

Pârâta a mai susținut că aceste pretinse lucrări suplimentare nu au fost aprobate de Primăria Dr. Tr.Severin, nu se face dovada executării acestora și nu avut loc o predare-primire a lucrărilor, în sensul pretins de reclamantă. Astfel, nu a existat act adițional pentru respectivele lucrări, dispoziția de șantier nu a fost semnată de ordonatorul principal de credite, respectiv Primarul mun. Dr. Tr.Severin, nu au fost comunicate situații de lucrări pentru a se face recepția conform contractului nr.509. Este evident că lucrările suplimentare ce au fost facturate prin factura nr.267 nu sunt efectuate în baza contractului nr.509 și deci exced acestuia, neputând fi invocat contractul nr.509 ca legea părților în prezenta cauză.

Pârâta a mai susținut că factura nr.267/2010 și documentația aferentă acesteia nu a fost însușită Primăria Dr. Tr.Severin, fiind returnată reclamantei, față de lipsa unui act adițional încheiat între părți.

Pârâta a arătat totodată că atâta timp cât lucrările facturate de reclamantă nu au făcut obiectul contractului nr.509 și nici al unui act adițional la acest contract, reclamanta nu poate pretinde ca temei al pretențiilor sale, respectiv penalitățile de întârziere, prevederile contractului nr.509/2008. A arătat că inclusiv în sentința nr.1032/2011 instanța de fond a raportul juridic dedus judecății nu are ca izvor contractul de achiziție publică nr.509/2008.

Cu privire la clauza penală, pârâta a susținut că această clauză are caracter accesoriu față de obligația principală și urmează regimul juridic al obligației principale, putând fi caracterizată ca o obligație facultativă, deoarece în cazul neîndeplinirii prestației principale, obligația se rezumă la cuantumul clauzei penale. Având în natură juridică contractuală, clauza penală trebuind să fie inserată într-un contract materializat în formă scrisă. Față de aceste aspecte și având în vedere faptul că debitul principal nu a luat naștere din contractul de achiziții publice nr.509 și nici dintr-un act adițional, reclamanta nu are temei legal pentru solicitarea acestor penalități de întârziere.

La data de 18.04.2012 reclamanta a depus la dosar precizare de acțiune, prin care a arătat că înțelege să își întemeieze în drept acțiunea pe dispozițiile art.286 și urm. din OUG nr.34/2006, motivând că în speță este vorba despre executarea unui contract de achiziție publică.

La termenul din 12.09.2012, reclamantul a depus la dosar precizare de acțiune, prin care a arătat că înțelege să își majoreze câtimea pretențiilor la suma de 562.878,06 lei, „respectiv valoarea mai mare a raportului de expertiză contabilă efectuată în cauză”.

Prin sentința nr. 226 din 19 septembrie 2012 , Tribunalul Mehedinți a respins acțiunea, reținând următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată la termenul din 18.04.2012, reclamanta a chemat în judecată pârâta pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligată pârâta să-i plătească contravaloarea penalităților de întârziere aferente facturii nr.267/1910.2010, invocând în mod expres ca temei de drept dispozițiile art.286 și urm. din OUG nr.34/2006.

Potrivit contractului de lucrări nr.509/13.10.2008, reclamanta din cauza de față s-a obligat să efectueze și să finalizeze lucrările de „reabilitare imobil și construire campus – Grup Școlar Industrial Auto Dr.Tr.Severin” pentru care pârâta s-a obligat să plătească prețul de 12.733.630,40 lei, la care se adaugă TVA, durata contractului fiind de 18 luni, începând de la 13.11.2008 până la 12.05.2010. Potrivit art.13.2 din contract „în cazul în care achizitorul nu onorează facturile în termen de 28 de zile de la expirarea perioadei convenite, acesta are obligația de a plăti ca penalități o sumă echivalentă cu 0,06%/zi de întârziere, din plata neefectuată”.

Lucrările au fost finalizate până la data de 08.06.2009, în condițiile în care în perioada 08.06.2009-12.06.2009 a avut loc recepția la terminarea lucrărilor, constatată în procesul verbal de recepție nr.12963/15.06.2009.

Ulterior, la 19.10.2010 reclamanta a emis factura nr.267 pentru suma de 1.669.270,64 lei, reprezentând contravaloare „lucrări de reabilitare imobil și construire campus Grup Școlar Industrial Auto Dr.Tr.Severin”, pe care pârâta a restituit-o reclamantei, cu adresa nr.24193/08.11.2010, cu specificația „nu a fost acceptată, recunoscută și însușită de noi …”

Având în vedere aspectul că pârâta a refuzat să plătească factura precizată anterior, reclamanta a chemat-o în judecată în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr.3527/101/2011 al Tribunalului Mehedinți, în care s-a pronunțat sentința nr.1032/05.07.2011. Prin această sentință a fost respinsă excepția de litispendență invocată de pârâta Primăria Dr.Tr.Severin, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta CS SRL împotriva pârâtei și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei „suma de 1.669.270,64 lei reprezentând c/val. factură nr.267/19.10.2010” și a fost respinsă cererea de chemare în garanție a MECTS.

În motivarea sentinței precizate anterior s-a reținut că în speță nu s-a contestat executarea lucrărilor suplimentare și nici contravaloarea acestora, Primăria Dr.Tr.Severin a arătat însă că acestea nu au format obiectul unui act adițional între părți. În aceste condiții s-a apreciat „chiar dacă nu a fost încheiat propriu-zis un act adițional, pârâta și-a dat în mod implicit acordul pentru efectuarea lucrărilor sus-menționate, prin semnarea mai întâi a dispoziției de șantier, iar apoi prin semnarea, fără nici un fel de obiecțiuni, a procesului verbal de recepție la terminarea lucrărilor”.

Cu privire la cererea de chemare în garanție a MECTS, ce a fost respinsă ca neîntemeiată, instanța a reținut „întrucât finanțarea lucrărilor de către chematele în garanție viza contractul nr.509/2008, iar în prezenta cauză se solicită plata contravalorii unor lucrări ce exced contractului în discuție și pe care pârâta și le-a asumat că le va plăti din fonduri locale, conform dispoziției de șantier nr.10/26.02.2009”.

Este evident astfel, fără putință de tăgadă, că lucrările pentru care a fost emisă factura nr.267/19.10.2010, pentru care se solicită în prezenta cauză penalități de întârziere, în baza unei clauze din contractul de lucrări de achiziții publice nr.509/2008, exced acestui contract.

Având în vedere că prin cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată la data de 18.04.2012, reclamanta a solicitat penalități de întârziere, pentru contravaloarea facturii nr.267/19.10.2010, în temeiul art.13 din contractul de achiziție publică nr.509/2008, dar prin sentința nr.1032/05.07.2011 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr..3527/101/2011, rămasă irevocabilă prin decizia nr.16/11.01.2012 a Curții de Apel Craiova, s-a reținut că lucrările pentru care s-a emis factura nr.267/19.10.2010 exced contractului de achiziție publică nr.509/2008, instanța apreciază ca neîntemeiată acțiunea reclamantei. Se apreciază astfel, în raport de principiul de drept potrivit căruia soarta accesoriului urmează soarta principalului, că nu poate fi obligată pârâta la plata unor penalități stabilite printr-un contract de achiziție publică, calculate pentru contravaloarea unor lucrări ce exced contractului respectiv.

Soluția Tribunalului Mehedinți a fost menținută de Curtea de Apel Craiova, prin decizia nr.58/2013 prin care s-a dispus respingerea recursului declarata de SC C.S SRL.

Curtea a reținut că, la contractul de lucrări nr. 509/2008 nu a fost încheiat un act adițional pentru lucrări suplimentare între părțile contractuale, respectiv Primăria Drobeta Turnu Severin , în calitate de achizitor și SC C.S SRL, în calitate de executant. În acest sens, la interogatoriul luat la instanța de fond, reclamanta a recunoscut faptul că nu a fost încheiat act adițional pentru lucrări suplimentare.

Cu toate că se invocă efectuarea unor lucrări suplimentare la contractul de lucrări nr. 509/2008, dispozițiile art. 21 din contract, la capitolul „amendamente”, prevăd faptul că părțile au dreptul, pe durata îndeplinirii contractului, de a conveni modificarea clauzelor contractului, prin act adițional. Prin urmare, Curtea a apreciat că singura modalitate de a efectua lucrări suplimentare la contractul nr. 509/2008, era încheierea unui act adițional, prin care să se prevadă expres lucrările ce urmează a fi efectuate, sumele ce urmează a fi plătite, termenul de predare, cât și penalitățile de întârziere.

Ca atare, lucrările ce au fost facturate de către recurenta reclamantă prin factura nr. 267/19.10.2010 ca lucrări suplimentare nu sunt efectuate în baza acestui contract, exced acestuia și prin urmare nu se pot aplica dispozițiile art. 13.2 din contract referitoare la plata penalităților de întârziere.

În considerentele sentinței nr. 1032/2011 pronunțată de Tribunalul Mehedinți – Secția Comercială și de contencios Administrativ, în dosar nr. 3527/101/2011, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, s-a reținut faptul că lucrările exced contractului, iar pârâta și le-a asumat că le va plăti din fonduri locale, conform dispoziției de șantier nr. 10/26.02.2009.

În concluzie, având în vedere că lucrările suplimentare facturate de către recurenta reclamantă potrivit facturii nr. 267/19.10.2010 exced contractului încheiat între părți nr. 509/2008, în lipsa existenței unui act adițional care să prevadă o clauză penală referitoare la plata penalităților, Curtea a apreciat că sunt nefondate criticile recurentei reclamante referitoare la acordarea penalităților de întârziere.

Concluzii

Prin lucrarea întocmită am evidențiat rolul contractelor administrative în dreptul administrativ, conținutul și structura acestora de la apariția în dreptul românesc și până în prezent, realizând, de asemenea o corelație între acestea și dreptul european, precum și prezentarea a trei spețe pe care le-am considerat ca fiind semnificative în evidențierea principalelor tipuri de contracte administrative.

Apariția contractelor administrative are un lung șir istoric, această concepție fiind dezbătută în numărate rânduri de diferite țări, pentru că în final totul să aibă un singur sens, acela de contract administrativ.

Rădăcinile contractului administrativ se găsesc în dreptul român, unde se obișnuia darea în arendă a terenurilor în favoarea patricienilor înstăriți, cu scopul de a se menține loialitatea acestora față de cei care dețineau puterea. Radacinile contractului administrativ se gasesc in dreptul roman, unde se obisnuia darea in arenda a terenurilor in favoarea patricienilor instariti, cu scopul de a se mentine loialitatea acestora fata de cei care detineau puterea.

Contractul administrativ reprezintă un mod de activitate a administrației publice, concretizată în încheierea unor acte juridice bilaterale, în care una dintre părți este întotdeauna un organ al administrației publice.

Aceste contracte administrative reprezintă un acord de voința, dintre o autoritate publică, aflată pe o poziție de superioritate juridică, pe de o parte, și alte subiecte de drept, pe de altă parte (persoane fizice, persoane juridice sau alte organe ale statului subordonate celeilalte părți), prin care se urmărește satisfacerea unui interes general, prin prestarea unui serviciu public, efectuarea unei lucrări publice sau punerea în valoare a unui bun public, supus unui regim de putere publică. În activitatea administrației se regăsesc noțiunile de act unilateral (decizie executorie a dreptului francez) și de acord de voință, în acest ultim caz, particularizat în procedeul contractual.

În funcție de obiectul lor, contractele încheiate de administrație sunt imparțite în două categorii: contracte de drept privat (de drept comun) și contracte administrative .

În timp ce contractele de drept privat sunt caracterizate prin egalitatea părților, contractele administrative sunt fundamentate pe o inegalitate certă. Clauzele contractuale sunt determinate în prealabil și unilateral, autoritatea administrativă putand sa le modifice sau să rezilieze contractul, iar in acest caz particularului nu ii rămâne ori să accepte contractul așa cum este întocmit contractul, ori să refuze încheierea lui.

Teoria contractelor administrative a pătruns din țara de origine Franța în doctrina și jurisprudența (mai puțin legislația) altor țări din Europa, printre care și România. Urmând modelul din Franța, și la noi, doctrina clasică s-a conturat după Primul Război Mondial, pe fondul aplicării reformelor legislativ-administrative reclamate de unirea de la 1918, reforme care au condus la adoptarea Constituției din 1923.

Această teorie s-a pierdut în dreptul nostru, cu câteva excepții, după cel de-al Doilea Război Mondial, între anii 1948-1989. După anul 1989 această teorie a fost reluată, stabilindu-se aceleași caractere ale contractului administrativ că cele din perioada interbelică.

Perioada de după decembrie 1989 se poate calificata ca o etapă nouă în evoluția teoriei contractului administrativ, prima în istoria țării noastre, în care ar fi trebuit să se regăsească existența acestui act juridic fundamentat din punct de vedere legal și doctrinar, pornindu-se de la faptul că însăși Constituția din 1991 îl recunoaște cu denumirea de a contract administrativ”, fără a-1 califica expres.

De altfel, litigiile privitoare la încheierea, executarea și încetarea contractului erau date în competența instanțelor civile, si nu a celor de contencios administrativ, motiv care a condus la ideea de contracte civile cu caracter comercial.

Câțiva ani mai târziu, achizițiile publice de bunuri, servicii si lucrări au fost reglementate prin O.U.G. nr. 60/2001. De această dată, notiunea de contract administrativ a fost mai evidentă, iar litigiile privind încheierea, derularea și încetarea contractelor au fost date în competența instanțelor de contencios administrativ.

Dispozițiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosului administrativ au consacrat noțiunea de „contract administrativ” din punct de vedere normativ.

Legislația din România reglementează mai multe tipuri de contracte administrative, și anume:

– contractulde achiziții publice (de furnizare de produse, de executare de lucrări publice);

– contractul de parteneriat public-privat;

– contractul de concesiune;

– contractul de furnizare de servicii medicale;

– contractul de împrumut public;

– contractul de numire în funcție a unui funcționar public;

– contractul de înlesniri la plata obligațiilor fiscale restante;

Contractele administrative au o pondere din ce în ce mai mare în activitatea administrației publice. Servirea în bune condiții a cetățenilor impune delegarea gestiunii serviciilor publice prin contracte de concesiune. Apoi orice autoritate publică încheie contracte de achiziții publice necesare pentru realizarea în regim de continuitate și regularitate a serviciilor publice. De asemenea orice cetățean trebuie să aibă acces la serviciile de utilitate publică, accesul la acestea fiind făcut în baza contractelor administrative de furnizare. În condițiile pieței unice reglementate de Uniunea Europeană, contractele administrative joacă un rol foarte important existând numeroase reglementări cu privire la condițiile de publicitate și principiile de contractare.

Legislația europeana în acest domeniu are un rol important în conturarea unui drept administrativ european precum și în armonizarea dreptului contractelor administrative din țările membre ale Uniunii Europene.

Legislația europeană are ca scop principal deschiderea spre concurență a procedurilor de acordare a contractelor publice pentru toate întreprinderile de pe teritoriul Uniunii Europene. Acest scop nu poate fi atins decât prin transpunerea legislației Uniunii Europene în sistemele naționale, completarea lacunelor acolo unde este nevoie, în vederea garantării unei jurisdicționalități eficiente pentru toți cetățenii spațiului UE, indiferent de țara în care se află.

În dreptul român această obligație a statului de a transpune directivele UE în legislația națională, precum și respectarea normelor europeane în materie, sub sancțiunea penalizării, a adus elemente noi în majoritatea tipurilor de contracte administrative, printre care și contractul de parteneriat public-privat cât și cel de achiziții publice. Acest fenomen s-a produs datorită modificării constante a cadrului legal național în materie în vederea conformării cerințelor normelor europeane.

În încheierea lucrării am prezentat trei spețe referitoare la contractele administrative.

Primul caz prezentat se refera la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2014 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii ridicata de de Societatea Comercială "Casido" – S.R.L. din Brăila într-un dosar având ca obiect soluționarea unei contestații formulate împotriva unei decizii a Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale, întrucât impunerea prin lege a unei sarcini patrimoniale de 1% din valoarea unui contract de achiziție publică reprezintă o îngrădire neconstituțională a exercitării dreptului de acces la instanță. Suma este evident prohibitivă pentru marea majoritate a operatorilor economici ce activează pe piață.

S-a considerat că prevederile criticate sunt contrare art. 21 alin. (4) din Constituție, întrucât jurisdicția Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor este una specială administrativă, iar impunerea unei sarcini pecuniare de 1% pentru accesul la această jurisdicție încalcă în mod evident principiul constituțional al gratuității unei asemenea jurisdicții.

Autoarea excepției de neconstituționalitate susține că textele art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2014 aduc atingere dispozițiilor constituționale ale art. 16 alin. (l) și (2) privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (1) referitor la accesul liber la justiție, precum și ale art. 126 alin. (6) privind controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice.

Curtea a respins ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de aceeași parte în dosarul aceleiași instanțe și constată că dispozițiile art. 271^1 și ale art. 271^2 alin. (3)-(6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

În ceea ce privește contractul de concesiune am prezentat un caz referitor la nulitatea contractului din lipsa cauzei. Reclamantul, persoană fizică, a chemat în instanță Consiliul Local Brăduleț pentru a se constata nulitatea absolută a unui contractului de concesiune, cu consecința că nu datorează pârâtului nicio sumă de bani cu titlu de redevență, iar pârâtul să fie obligat la plata unei sume de bani, reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate pe terenul ce a făcut obiectul convenției.

În motivare s-a arătat că între părți a intervenit un contract de concesiune, convenție ce nu îndeplinește cerințele art.948 din Codul civil, mai precis lipsindu-i cerința cauzei, așa cum este ea definită de art.966 din același act normativ.

Întrucât nu s-a dovedit caracterul fals, ilicit sau lipsa cauzei, mediate sau imediate la încheierea contractului de concesiune, Curtea a decis că acțiunea reclamantului este nefondată și a fost respinsă.

Cazul contractelor de achiziții publice se referă la plata unor penalitați de întarziere. Reclamantul SC C.S SRL a chemat în judecată pe pârâta Primăria municipiului Drobeta Turnu Severin, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care pârâtul să fie obligat la plata unei sume de bani, reprezentând contravaloare penalități de întârziere aferente unei facturi. Intre cele doua parti exista un contract de lucrări prin intermediul căruia reclamantul se obliga să execute și să finalizeze lucrările de reabilitate imobil și construire campus Grup Școlar Industrial Auto Drobeta Turnu Severin, iar pârâta, în calitate de achizitor, se obliga să plătească o suma de bani, beneficiarul contractului fiind Grupul Școlar Industrial Auto Drobeta Turnu Severin.

Beneficiarul lucrării, a solicitat Primăriei localitatii Drobeta Turnu Severin efectuarea unor lucrări suplimentare, lucrări ce au fost aprobate de către pârâtă, fiind executate în totalitate, conform prevederilor contractuale.

Ca urmare a faptului că lucrările suplimentare au fost făcute cu acordul pârâtei, reclamantul a emis o factura, obligația de plată nefiind însă îndeplinită de către pârâtă. Conform clauzelor stipulate în contractul de lucrări, achizitorul avea obligația de a efectua plata în termen de 5 zile de la emiterea facturii, iar în cazul în care nu făcea plata în termen de 28 de zile de la expirarea perioadei convenite, achizitorul avea obligația de a plăti penalități în cuantum de 0,06% pe zi de întârziere.

Însa, având în vedere că lucrările suplimentare facturate de către recurenta reclamantă potrivit facturii exced contractului încheiat între părți, în lipsa existenței unui act adițional care să prevadă o clauză penală referitoare la plata penalităților, Curtea a apreciat că sunt nefondate criticile recurentei reclamante referitoare la acordarea penalităților de întârziere.

Anexa I

CONTRACT DE ASOCIAȚIUNE ÎN PARTICIPAȚIUNE

Încheiat astăzi …………..

la …………………………….

I. PĂRȚILE CONTRACTANTE *)

1.1. S.C. ………………………………………………………………………………. S.N.C./S.C.S./S.A./S.R.L., cu sediul social în (localitatea) ………………….., str. …………………………….. nr. ………………………, bloc …………….., scara ………….., etaj ……….., apartament ………, județ/sector ………………………., înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului ………………………………….., sub nr. …………………. din …………………………….., cod fiscal nr. ………………………………. din …………………………., având contul nr. ………………………………………., deschis la …………………………………………, reprezentată de …………………………………., cu funcția de ……………………………….., în calitate de asociat prim
și
1.2.Întreprinderea/Asociația………………………………………………………………………………………………., cu sediul în (localitatea) …………………………………….., str. ……………………………… nr. ……………, bloc …………, scara ………….., etaj ……….., apartament ………., județ/sector …………………………., posesoarea autorizației nr. ……………. din …………., eliberată de Primăria ………………………….., codul fiscal nr. ……………………….. din …………………………, având contul nr. ……………………….., deschis la ……………………………………………., reprezentată de ………………………………………….., cu funcția de …………………………., în calitate de asociat secund,
și
1.3. D……………………………………………………………….., domiciliat în……………………………………., str. …………………………….. nr. ………….., bloc ………., scara ………., etaj ………., apartament …….., sector/județ …………………….., născut la data de (ziua, luna, anul) …………………………………….. în (localitatea) ………………………….. sector/județ ……………………, fiul lui …………………………….. și al …………………………….., posesorul buletinului (cărții) de identitate seria …………………….. nr………………, eliberat de ………………….., cod numeric personal ………………………………, în calitate de asociat terț etc.,

Au convenit să încheie prezentul contract de asociațiune în participațiune, cu respectarea următoarelor clauze:

II. OBIECTUL CONTRACTULUI

2.1. Asociațiunea în participațiune constituită prin prezentul contract are ca temei legal art. 251-256 din Codul comercial**), este o asociație independentă, fără personalitate juridică.
2.2. Asociațiunea s-a constituit pe baza hotărârii asociaților și își desfășoară activitatea potrivit următoarelor principii:

a) principiul independenței juridice a fiecărui asociat;

b) principiul reciprocității asistenței manageriale, juridice, de marketing și comerciale;
c) principiul acordării priorității în prestarea de servicii pentru realizarea scopului asociațiunii.
2.3. Asociații au convenit ca în baza principiilor de mai sus să desfășoare, în comun, următoarele activități:

a) producția de ……………………………………………………………………………………………………………;
b) comercializarea de …………………………………………………………………………………………………..;
c) transportul de ………………………………………………………………………………………………………….;
d) prestarea următoarelor servicii: …………………………………………………………………………………;
e) orice altă activitate profitabilă părților.

2.4. Activitățile pe care le desfășoară asociațiunea se încadrează în cele prevăzute de lege în economia națională.

_____________
*) În conformitate cu prevederile art. 251 și urm. din Codul comercial, părțile pot fi comercianți și necomercianți, persoane fizice și persoane juridice.
**) Dacă este cazul, și art. 33 și 34 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, modificată ulterior.

III. DURATA ASOCIAȚIUNII

3.1. Durata asociațiunii constituite în baza prezentului contract este de …………………………, adică de la data de …………………………………………… și până la data de ……………………………………………. .
3.2. Durata contractului poate fi prelungită, cu acordul ambelor părți, prin act adițional.

IV. APORTURILE PĂRȚILOR

4.1. Asociatul prim, pentru realizarea activităților economice ce formează obiectul prezentului contract, contribuie cu un aport social constând din:

a) ………………………………………………………………………………………………………………………………..
b) ………………………………………………………………………………………………………………………………..
c) ………………………………………………………………………………………………………………………………. etc.
4.2. Asociatul secund, pentru realizarea activităților economice ce formează obiectul prezentului contract, contribuie cu un aport social constând din:

a) ……………………………………………………………………………………………………………………………….
b) ……………………………………………………………………………………………………………………………….
c) ……………………………………………………………………………………………………………………………… etc.
4.3. Asociatul terț, pentru realizarea activităților economice ce formează obiectul prezentului contract, contribuie cu un aport social constând din:

a) ……………………………………………………………………………………………………………………………….
b) ……………………………………………………………………………………………………………………………….
c) ……………………………………………………………………………………………………………………………… etc.
4.4. a) Asupra bunurilor și a valorilor care reprezintă contribuția la realizarea asociațiunii ce face obiectul prezentului contract, asociații își păstrează dreptul de proprietate.
b) Bunurile și valorile respective sunt menționate în inventarele acceptate și semnate de asociați, inventare ce fac parte integrantă din prezentul contract.

4.5. În relațiile cu terții, răspunderea pentru obligațiile contractuale revine părții care a dat naștere obligației respective.

4.6. Părțile nu vor putea efectua, pe cont propriu, direct sau indirect, afaceri sau activități similare celor care formează obiectul prezentului contract, în caz contrar partea în culpă urmând a fi obligată la daune-interese, inclusiv angajarea răspunderii pentru concurență

V. CONDUCEREA ȘI ADMINISTRAREA ASOCIAȚIUNII

5.1. Asociațiunea va fi condusă și administrată de un consiliu format din ……….. membri, câte …….. persoane împuternicite de fiecare coasociat, care vor fi desemnați astfel: ……………………………………………………………………………………………………………………………. ……………………………………………………………………………………………………………………………
5.2. În caz de revocare a unui membru al Consiliului de conducere și administrație al asociațiunii sau în cazul în care unul dintre aceștia se află în incapacitate de exercitare a atribuțiilor ce-i revin (boală, deces, demisie etc.) pe o perioadă de cel puțin ….. zile, membrii asociațiunii vor lua măsuri de numire a unui alt membru în Consiliul de conducere și administrație al asociațiunii.

5.3. a) Consiliul de conducere și de administrare al asociațiunii se întrunește în ședințe ordinare o dată pe lună și ori de câte ori este necesar, în ședințe extraordinare, din inițiativa uneia dintre părți.

b) Convocarea se face în scris și va conține locul, data și ora unde are loc adunarea, precum și ordinea de zi propusă și se comunică reprezentanților celorlalte părți, pe bază de semnătură.
c) Hotărârile adunării generale se iau prin consens.

5.4. În afară de alte probleme înscrise pe ordinea de zi, Consiliul de conducere și de administrație are următoarele atribuții: I. – În ședințe ordinare, ia hotărâri în ceea ce privește:
a) modul de folosire a contribuției (aporturilor) coasociaților în cadrul activității asociațiunii;
b) programul de activitate, bugetul de venituri și cheltuieli, decontul de venituri și cheltuieli*) și în special rezultatele obținute de asociațiune – beneficiile realizate sau pierderile suferite și modul de lichidare și evitare a acestora;

c) alegerea – dacă este cazul – a cenzorilor;

d) sortimentele și cantitățile de mărfuri ce urmează a se realiza și/sau comercializa;

e) prețurile produselor, bunurilor sau mărfurilor ori tarifele serviciilor;

f) prospectarea pieței, identificarea furnizorilor și a clienților;

g) numărul personalului necesar realizării obiectului asociației, atribuțiile acestuia;

h) remunerația membrilor Consiliului de conducere și administrație, a cenzorilor și a personalului folosit în realizarea obiectului de activitate al asociațiunii;

i) calculul și repartizarea beneficiilor sau a pierderilor, potrivit cotelor de participare stabilite prin prezentul contract;

j) orice alte probleme care apar în legătură cu funcționarea asociațiunii.

II. – În ședințe extraordinare, ia hotărâri în ceea ce privește:

a) modificarea obiectului de activitate al contractului;

b) prelungirea duratei asociațiunii;

c) majorarea aporturilor coasociaților;

d) cooptarea de alți asociați;

e) încetarea contractului de asociațiune în participațiune;

f) orice altă modificare a clauzelor contractului sau oricare altă hotărâre necesară bunului mers al asociațiunii.

VI. REPARTIZAREA BENEFICIILOR SAU PIERDERILOR

6.1. Repartizarea beneficiilor sau pierderilor rezultate din activitățile comune desfășurate de coasociați în cadrul asociațiunii se va efectua (săptămânal, lunar, trimestrial etc.) ……………………………….. proporțional cu cota de participare a fiecăruia, astfel:
a) asociatul ………………………………………………………………… – ……………………………………….. %
b) asociatul ………………………………………………………………… – ……………………………………….. %
c) asociatul ………………………………………………………………… – ……………………………………….. %

VII. ÎNCETAREA CONTRACTULUI

7.1. Asocierea în participațiune își încetează activitatea ca urmare a următoarelor cauze:
a) hotărârea comună a membrilor asociați;

b) expirarea duratei pentru care s-a încheiat contractul de asociere;

c) neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obiectului de activitate și a altor clauze ale contractului de asociațiune;

d) lichidarea unei persoane juridice coasociate (faliment, divizare, comasare etc.), care va fi notificată în scris, în termen de 5 zile de la data declarării stării respective de către instanța judecătorească;
e) lipsa de profitabilitate a afacerilor asociațiunii în participațiune;
f) hotărârea definitivă și irevocabilă a unei instanțe judecătorești;
g) alte cauze prevăzute de lege.

7.2. Prezentul contract de asociațiune în participațiune nu se poate denunța în mod unilateral, în caz contrar, partea care îl denunță fiind obligată la daune-interese.
7.3. a) În caz de încetare a asociațiunii în participațiune, rezultatele lichidării se vor repartiza pe coasociați proporțional cu cota de participare a fiecăruia la beneficii și pierderi.
b) Lichidarea se face de …………………………………………… lichidatori numiți de fiecare parte, în termen de ………………………… zile de la data apariției cauzei de încetare a asociațiunii în participațiune.
c) Lichidarea și repartizarea rezultatelor asociațiunii se face cu respectarea prevederilor Legii nr. 31/1990 (republicată) privind societățile comerciale, pe bază de bilanț aprobat de organele de conducere ale părților/asociați.
d) În cadrul lichidării, fiecare parte reintră în posesia exclusivă a bunurilor și valorilor asupra cărora și-a păstrat dreptul de proprietate, iar dacă ele nu se pot restitui în natură, cel păgubit are dreptul la repararea daunelor suferite.

VIII. FORȚA MAJORĂ

8.1. Nici una dintre părțile contractante nu răspunde de neexecutarea la termen sau/și de executarea în mod necorespunzător – total sau parțial – a oricărei obligații care îi revine în baza prezentului contract, dacă neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligației respective a fost cauzată de forța majoră, așa cum este definită de lege.
8.2. Partea care invocă forța majoră este obligată să notifice celeilalte părți, în termen de ……………… (zile, ore), producerea evenimentului și să ia toate măsurile posibile în vederea limitării consecințelor lui.

8.3. Dacă în termen de ……………………. (zile, ore) de la producere, evenimentul respectiv nu încetează, părțile au dreptul să-și notifice încetarea de plin drept a prezentului contract fără ca vreuna dintre ele să pretindă daune-interese.

IX. NOTIFICĂRI

9.1. În accepțiunea părților contractante, orice notificare adresată de una dintre acestea celeilalte este valabil îndeplinită dacă va fi transmisă la adresa/sediul prevăzut în partea introductivă a prezentului contract.

9.2. În cazul în care notificarea se face pe cale poștală, ea va fi transmisă, prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire (A.R.) și se consideră primită de destinatar la data menționată de oficiul poștal primitor pe această confirmare.

9.3. Dacă notificarea se trimite prin telex sau telefax, ea se consideră primită în prima zi lucrătoare după cea în care a fost expediată.

9.4. Notificările verbale nu se iau în considerare de nici una dintre părți, dacă nu sunt confirmate, prin intermediul uneia dintre modalitățile prevăzute la alineatele precedente.

X. SOLUȚIONAREA LITIGIILOR

10.1. În cazul în care rezolvarea neînțelegerilor nu este posibilă pe cale amiabilă, ele vor fi supuse spre soluționare tribunalului arbitral, conform regulilor de procedură aplicabile arbitrajului comercial ad-hoc, organizat de Camera de Comerț și Industrie a României.

XI. CLAUZE FINALE

11.1. Asocierea altor persoane juridice sau fizice la realizarea obiectului prezentului contract se face numai cu acordul coasociaților fondatori ai asociațiunii în participațiune.
11.2. Decontarea cheltuielilor cu energia electrică, termică și gazele naturale, cu retribuțiile personalului, cu transporturile și a celorlalte cheltuieli administrative se va face de fiecare coasociat, pe bază de documente, valoarea lor trebuind să fie cuprinsă în cheltuielile generale ale asociațiunii în participațiune.

11.3. Ținerea evidenței contabile și întocmirea bilanțurilor contabile sunt în sarcina …………………………………………………………………………………………………………………………….. .
11.4. Controlul financiar poate fi exercitat de oricare dintre coasociați sau prin cenzori aleși de aceștia.

11.5. Prezentul contract, împreună cu anexele sale, care fac parte integrantă din cuprinsul său, reprezintă voința părților și înlătură orice altă înțelegere verbală dintre acestea, anterioară sau ulterioară încheierii lui.

11.6. În cazul în care părțile își încalcă obligațiile lor, neexercitarea de partea care suferă vreun prejudiciu a dreptului de a cere executarea întocmai sau prin echivalent bănesc a obligației respective nu înseamnă că ea a renunțat la acest drept al său.
11.7. Prezentul contract a fost încheiat într-un număr de ………………………………………… exemplare, din care …………………………….., astăzi ……………………., data semnării lui.

ASOCIAT PRIM

ASOCIAT SECUND

ASOCIAT TERȚ

Anexa II

CONTRACT DE CONCESIUNE

Nr. ____/____________

Capitolul I. – Părțile contractante

Între Municipiul Arad, Consiliul Local al Municipiului Arad prin ing. Gheorghe Falcă având funcția de primar, în calitate de concedent, pe de o parte, Si ___________, cu BI seria __ nr. __________/________, eliberat de Mun. Arad, cu CNP __________ și soția _____________ identificată cu BI seria __ nr. ___________/_________, eliberat de Mun. Arad, CNP _________ , cu domiciliul în Arad,_____________ nr. ____, în calitate de concesionar, pe de altă parte;

În temeiul Legii nr. 50/1991- Republicată – privind autorizarea executării lucrărilor de

construcții, O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate

publică și a Hotărârilor Consiliului local al municipiului Arad, de aprobare a concesionării nr.

________, s-a încheiat prezentul contract de concesiune.

Capitolul II. – Obiectul contractului de concesiune

Art. 1 – (1) Obiectul contractului de concesiune este concesionarea, predarea respectiv

preluarea terenului în suprafață de ____ mp. situat în municipiul Arad, str.______________ nr._____ , înscris în CF nr. ___________, cu nr. top. _____________, în conformitate cu obiectivele concedentului.

(2) Obiectivul concedentului este:

a) folosința terenului pe care se află realizată _____________;

(3) În derularea contractului de concesiune, concesionarul va utiliza următoarele categorii de bunuri:

a) bunurile de retur: terenul;

b) bunurile proprii: mobilier, aparatură, alte bunuri mobile, anexe din materiale demontabile;

Capitolul III. – Termenul

Art. 2 – (1) Durata concesiunii este de 49 (patruzeci și nouă) ani, începând de la data semnării procesului verbal de predare – primire a terenului.

(2) Contractul de concesiune poate fi prelungit pentru o perioadă egală cu cel mult jumătate din durata sa inițială.

Capitolul IV. – Redevența

Art. 3 – Redevența anuală este de Euro + TVA, (șaizeci), care se va achita în lei. Redevența

se va achita în rate trimestriale, termenul limită de plată al fiecărei rate trimestriale fiind ultima zi lucrătoare din trimestru.

Facturarea redevenței se va face la data de întâi a primei luni din trimestru, respectiv: 1 ianuarie, 1 aprilie, 1 iunie, 1 septembrie, conform cursului comunicat de Banca Națională a României

Capitolul V. – Garanția

Art. 4 – Concesionarul are obligația ca în termen de cel mult 90 de zile de la data semnării contractului de concesiune să depună, cu titlu de garanție, contravaloarea în lei a ____ € reprezentând o cotă-parte din suma obligației de plată către concedent, datorată pentru primul an de exploatare. Din această sumă sunt reținute, dacă este cazul, penalitățile și alte sume datorate concedentului de către concesionar, în baza contractului de concesiune.

Capitolul VI. – Plata redevenței

Art. 5 – Plata redevenței se face la casieria Primăriei municipiului Arad, din B-dul Revoluției nr. 75, sau prin conturile:

– contul concedentului nr. RO17TREZ0215004XXX010287, deschis la Trezoreria municipiuluiArad,

– contul concesionarului nr. _______________, deschis la ______________________.

Neplata redevenței sau executarea cu întârziere a acestei obligații conduce la aplicarea penalităților legale.

Capitolul VII. – Drepturile părților

Drepturile concesionarului

Art. 6 – (1) Concesionarul are dreptul de a folosi, în mod direct, pe riscul și pe răspunderea sa, bunul ce face obiectul contractului de concesiune.

(2) Concesionarul are dreptul de a folosi și de a culege fructele bunurilor care fac obiectul concesiunii, potrivit naturii bunului și obiectivelor stabilite de părți prin contractul de

concesiune.

Drepturile concedentului

Art. 7 – (1) Concedentul are dreptul să inspecteze bunul concesionat, să verifice folosirea terenului, modul în care este satisfăcut interesul public precum și respectarea obligațiilor asumate de concesionar.

(2) Concedentul poate modifica unilateral partea reglementară a contractului de concesiune, cu notificarea prealabilă a concesionarului, din motive excepționale legate de interesul național sau local, după caz.

(3) Concedentul își rezervă dreptul de a modifica în mod unilateral prezentul contract în funcție de prevederile legale viitoare în special a normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică.

Capitolul VIII. – Obligațiile părților

Obligațiile concesionarului

Art. 8 – (1) Concesionarul este obligat să asigure exploatarea în regim de continuitate și de permanență a bunului care face obiectul concesiunii, potrivit obiectivului stabilit de către concedent.

(2) Concesionarul este obligat să folosească în mod direct bunul, care face obiectul concesiunii.

(3) Concesionarul nu poate subconcesiona bunul ce face obiectul concesiunii.

(4) Concesionarul este obligat să plătească redevența la termenele stabilite prin prezentul contract.

(5) Concesionarul este obligat să folosească bunul concesionat, conform destinației stabilite prin contract și să obțină toate avizele necesare prevăzute de lege și de actele normative în vigoare, pentru casa de vacanță;

(6) Concesionarul este obligat să realizeze următoarele:

a.__________________________________;

(7) Concesionarul este obligat să nu închirieze și să nu constituie garanții reale asupra bunului ce fac obiectul concesiunii;

(8) Concesionarul este obligat să respecte condițiile pentru protecția mediului, să nu defrișeze copacii existenți fără avizul administrației locale.

(9) La încetarea contractului de concesiune prin ajungere la termen concesionarul este

obligat să restituie concedentului, în deplină proprietate, bunurile de retur, în mod gratuit și libere de orice sarcini.

(10) În termen de 30 de zile de la data încheierii contractului de concesiune concesionarul este obligat să înregistreze contractul de concesiune în registrele de publicitate imobiliară și construcțiile la Direcția Venituri amun. Arad.

(11) La încetarea contractului de concesiune din alte cauze decât prin ajungere la termen, excluzând forța majoră și cazul fortuit, concesionarul este obligat să asigure continuitatea exploatării, în condițiile stipulate în contract, până la preluarea acesteia de către concedent.

(13) În cazul în care concesionarul sesizează existența sau posibilitatea existenței unei cauze de natură să conducă la imposibilitatea folosirii, va notifica de îndată acest fapt concedentului, în vederea luării măsurilor ce se impun pentru asigurarea continuității activității sau serviciului public.

(14) Concesionarul este obligat să continue exploatarea bunului, în noile condiții stabilite de concedent, în mod unilateral, potrivit art. 7 alin. (2) și (3) din prezentul contract de concesiune.

Obligațiile concedentului

Art. 9 – (1) Concedentul este obligat să nu îl tulbure pe concesionar în exercițiul drepturilor rezultate din prezentul contract de concesiune.

(2) Concedentul nu are dreptul să modifice în mod unilateral contractul de concesiune, în afară de cazurile prevăzute expres de lege și de art. 7 alin. (2) și (3) din prezentul contract.

(3) Concedentul este obligat să notifice concesionarului apariția oricăror împrejurări de natură să aducă atingere drepturilor concesionarului.

(4) Concedentul este obligat să predea terenul ce constituie obiectul concesiunii liber de orice sarcini, în termen de 5 zile de la încheierea contractului.

Capitolul IX. – Încetarea contractului de concesiune

Art.10 – (1) Prezentul contract de concesiune încetează în următoarele situații:

a) la expirarea duratei stabilite în contract, dacă părțile nu convin, în scris, prelungirea acestuia, în condițiile legii;

b) în cazul în care interesul național sau local o impune, prin denunțarea unilaterală de către concedent, cu plata unei despăgubiri juste și prealabile în sarcina concedentului;

c) în cazul nerespectării obligațiilor contractuale de către concesionar, prin reziliere, cu plata unei despăgubiri în sarcina concesionarului;

d) în cazul nerespectării obligațiilor contractuale de către concedent, prin reziliere, cu plata de despăgubiri în sarcina concedentului;

e) la dispariția, dintr-o cauză de forță majoră, a bunului concesionat sau în cazul imposibilității obiective a concesionarului de a-l exploata, prin renunțare, fără plata unei despăgubiri;

f) în cazul situației de la lit. e) cele semnalate de concesionar se vor identifica de către o comisie formată din reprezentanții Consiliul Municipal Arad cu delegați ai serviciilor de specialitate și reprezentanți ai concesionarului care vor hotărî asupra continuării sau încetării contractului.

(2) Orice riscuri datorate unor evenimente de forță majoră sunt în sarcina concesionarului conform art. 9 din Hotărârea Consiliului local al municipiului Arad nr.

160/1997

(3) La încetarea, din orice cauză, a contractului de concesiune bunurile ce au fost utilizate de concesionar în derularea concesiunii vor fi repartizate după cum urmează:

a) bunuri de retur – cele inserate la Cap. II, art. 1, alin 3, lit. a, care care revin de plin drept, gratuit și libere de orice sarcini concedentului, la expirarea contractului de concesiune;

b) bunuri proprii – cele inserate la Cap. II, art. 1, alin 3, lit. b, care la expirarea contractului de concesiune, rămân în proprietatea concesionarului;

Capitolul X. – Clauze contractuale referitoare la împărțirea responsabilităților de mediu între concedent și concesionar

Art. 11 – Pe durata concesiunii, concesionarul este obligat să asigure respectarea normelor de protecție a mediului, conform O.U.G. nr. 195/2005, aprobată prin Legea nr. 265/2006 – pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului, cu modificările ulterioare.

Capitolul XI. – Răspunderea contractuală

Art. 12 – Nerespectarea de către părțile contractante a obligațiilor cuprinse în prezentul contract de concesiune atrage răspunderea contractuală a părții în culpă.

a) majorările de întârziere, care se datorează pentru neplata la termenele scadente sau în cuantumurile stabilite, a redevenței. Majorările de întârziere se determină prin aplicarea procentului legal asupra debitului, cumulat, pe fiecare zi de întârziere, a plății acestuia.

Majorările de întârziere se calculează și se încasează de drept fără prealabila notificare.

b) daune interese, reprezintă paguba efectivă și câștigul nerealizat;

Capitolul XII. – Litigii

Art. 13 – (1) Litigiile de orice fel ce decurg din executarea prezentului contract de concesiune sunt de competența instanței judecătorești de drept comun.

Capitolul XIII – Alte clauze

(1) Orice clauză din prezentul contract se poate modifica prin act adițional, cu acordul părților contractante;

(2) Prin derogare de la prevederile alin 1, clauzele de natura celor prevăzute la art. 7, alin. (2) și (3) din prezentul contract vor fi modificate în mod unilateral.

Capitolul XIV. – Definiții

Art. 14 – (1) Prin forță majoră, în sensul prezentului contract de concesiune, se înțelege o împrejurare externă cu caracter excepțional, fără relație cu lucrul care a provocat dauna sau cu însușirile sale naturale, absolut invincibilă și absolut imprevizibilă.

(2) Prin caz fortuit se înțelege acele împrejurări care au intervenit și au condus la producerea prejudiciului și care nu implică vinovăția paznicului juridic, dar care nu întrunesc

caracteristicile forțeimajore.

(3) Prin penalități legale se înțelege suma rezultată prin aplicarea cotei majorărilor de

întârziere stabilită prin hotărâre de guvern pentru neplata la termen a obligațiilor bugetare, constând în impozite, taxe și alte sume, care reprezintă, potrivit legii, resurse financiare publice.

CONCEDENT CONCESIONAR

PRIMAR,

ing. Gheorghe Falcă

DIRECTOR EXECUTIV

Ing. Popa Răzvan

ȘEF SERVICIU,

Sing. Florica Popa

Viza financiar,

Viza juridic,

Anexa III

CONTRACT DE ACHIZIȚIE PUBLICĂ

CONTRACT DE SERVICII

nr.______________data_______________

1. Preambul

În temeiul art. 16 din OUG nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, cu modificările și completările ulterioare, s-a încheiat prezentul contract de furnizare de servicii, între :DIRECȚIA FISCALA LOCALA A MUNICIPIULUI SIBIU (D.F.L.S.) cu sediul în mun. Sibiu, str. S.Brukenthal, nr.2, Jud. Sibiu, Cod poștal 550178, tel.0269/208939, fax 0267/208940, Cod fiscal 15408033, Cont IBAN RO11TREZ5765010XXX000323 deschis la Trezoreria municipiului Sibiu, reprezentată prin Mariana Hașu, având atribuții de director executiv, în calitate de achizitor, pe de o parte și …………………………………………………….. [denumire operatorul economic] cu sediul în………………………………………………………….. ………………….. [adresa], telefon/fax ……………………………….., număr de înmatriculare ………………………………., cod fiscal ……….. ………………………………………………………., cont [trezorerie, bancă] ………………………………… …………………., reprezentat prin ………………………………………. [denumirea conducătorului], funcția……………………. în calitate de prestator, pe de altă parte.

2. Definiții

2.1 – În prezentul contract următorii termeni vor fi interpretați astfel:

a. contract – reprezintă prezentul act și toate anexele sale.

b. achizitor și prestator – părțile contractante, așa cum sunt acestea numite în prezentul contract;

c. prețul contractului – prețul plătibil prestatorului de către achizitor, în baza contractului, pentru îndeplinirea integrală și corespunzătoare a tuturor obligațiilor asumate prin contract;

d. servicii – activități a căror prestare fac obiect al contractului;

e. produse – echipamentele, mașinile, utilajele, piesele de schimb și orice alte bunuri cuprinse în anexa/anexele la prezentul contract și pe care prestatorul are obligația de a le furniza aferent serviciilor prestate conform contractului;

f. forța majoră – un eveniment mai presus de controlul parților, care nu se datorează greșelii sau vinei acestora, care nu putea fi prevăzut la momentul încheierii contractului și care face imposibilă executarea și, respectiv, îndeplinirea contractului; Sunt considerate asemenea evenimente: războaie, revoluții, incendii, inundații sau orice alte catastrofe naturale, restricții apărute ca urmare a unei carantine, embargo, enumerarea nefiind exhaustivă ci enunțiativă. Nu este considerat forță majoră un eveniment asemenea celor de mai sus care, fără a crea o imposibilitate de executare, face extrem de costisitoare executarea obligațiilor uneia din părți;

g. zi – zi calendaristică; an – 365 de zile.

3. Interpretare

3.1 – În prezentul contract, cu excepția unei prevederi contrare cuvintele la forma singular vor include forma de plural și viceversa, acolo unde acest lucru este permis de context.

3.2 – Termenul “zi”sau “zile” sau orice referire la zile reprezintă zile calendaristice dacă nu se specifică in mod diferit.

Clauze obligatorii

4. Obiectul principal al contractului

4.1 – Prestatorul se obligă să presteze servicii poștale constând în preluarea, prelucrarea, transportul și livrarea la destinatari a corespondenței în conformitate cu obligatiile asumate prin prezentul contract:

– Sediul D.F.L. Sibiu, situat în Sibiu, str. S.Brukenthal, nr.2 – corespondența va fi preluată de

prestator în vederea distribuirii, zilnic de luni pana joi la ora 15:00, iar in zilele de vineri la ora 12:00, de la sediul autoritatii contractante, pe baza de borderou în 2 exemplare.

4.2 – Achizitorul se obligă să plătească prețul convenit în prezentul contract pentru serviciile prestate.

5. Prețul contractului

5.1 – Prețul convenit pentru îndeplinirea contractului, plătibil prestatorului de către achizitor, este conform tabelului următor, la care se adaugă TVA, preț care nu se va modifica pe toată perioada derulării contractului.

6. Durata contractului

6.1 – Durata prezentului contract este de 9 luni, începând cu data de …………………, până la data de 31.12.2012, cu posibilitate de prelungire, prin act adițional, pe o perioadă de maxim patru luni.

7. Documentele contractului

7.1 – Documentele contractului sunt:

– caietul de sarcini;

– propunerea financiară

– propunerea tehnică.

8. Obligațiile principale ale prestatorului

8.1 – Prestatorul se obligă să presteze serviciile la standardele legale în vigoare și /sau performanțele prezentate în propunerea tehnică, anexă la prezentul contract.

8.2 – Prestatorul se obligă să presteze serviciile în conformitate cu cerințele din caietul de sarcini și a propunerii tehnice anexă la prezentul contract.

8.3 – Prestatorul va emite facturile fiscale aferente serviciilor prestate în fiecare lună, pentru luna anterioară. Facturile vor fi emise pentru Directia Fiscala Locala a Mun. Sibiu. Facturile fiscale vor fi însoțite de un borderou centralizator din care să reiasă volumul total de trimiteri și valoarea totală aferentă fiecărei facturi.

8.4 – Prestatorul se obligă să despăgubească achizitorul împotriva oricăror reclamații și acțiuni în justiție, ce rezultă din încălcarea unor drepturi de proprietate intelectuală (brevete, nume, mărci înregistrate etc.), legate de echipamentele, materialele, instalațiile sau utilajele folosite pentru sau în legătură cu serviciile prestate.

8.5. Prestatorul se obligă sa efectueze intrutotul activitatile prevazute in caietul de sarcini, anexa la prezentul contract.

9. Obligațiile principale ale achizitorului

9.1 – Achizitorul se obligă să recepționeze serviciile prestate în termenul convenit.

9.2 – Achizitorul se obliga sa plateasca pretul serviciilor catre prestator, in baza facturii fiscale, în perioada 24 – 31 a fiecărei lunii, în conformitate cu art. 36 din OUG nr. 34/2009. În acest sens facturile vor fi prezentate la plată cu cel puțin 5 zile lucrătoare înainte de data de 24. Facturile primite după 24 ale lunii se achită în aceeași perioadă a lunii următoare celei în care au fost primite.

10. Sancțiuni pentru neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor

10.1 – În cazul în care, din culpa sa exclusivă și dovedită, prestatorul pierde, distruge sau deteriorează una sau mai multe trimiteri, acesta are obligația de înștiința în scris de îndată achizitorul. În cazul în care prestatorul nu aduce la cunoștința achizitorului situația / evenimentul care a generat pierderea, deteriorarea sau distrugerea trimiterilor, prestatorul se obligă la plata contravalorii prejudiciului cauzat beneficiarului cu toate consecințele ce decurg din necomunicarea actelor respective în termenul pentru care a fost ridicată corespondența de către prestator.

10.2 – În cazul în care achizitorul nu își onorează obligațiile în termen de 30 de zile de la expirarea perioadei convenite, atunci prestatorul are dreptul de a sista prestarea serviciilor de distribuire a corespondenței. În momentul în care achizitorul onorează factura, prestatorul va relua prestarea serviciilor imediat.

10.3 – Nerespectarea obligațiilor asumate prin prezentul contract de către una dintre părți, dă dreptul părții lezate de a considera contractul reziliat de drept, fără punere în întârziere și fără orice altă formalitate prealabilă precum și de a pretinde plata de daune – interese.

10.4 – Achizitorul își rezervă dreptul de a renunța oricând la contract, printr-o notificare scrisă adresată prestatorului, fără nici o compensație, dacă acesta din urmă dă faliment, cu condiția ca această anulare să nu prejudicieze sau să afecteze dreptul la acțiune sau despăgubire pentru prestator. În acest caz, prestatorul are dreptul de a pretinde numai plata corespunzătoare pentru partea din contract îndeplinită până la data denunțării unilaterale a contractului.

10.5 – Având în vedere faptul că Direcția Fiscala Locala a Mun. Sibiu, este ordonator terțiar de credite, în calitate de entitate achizitoare, poate solicita rezilierea contractului înainte de termen, în situația în care ordonatorul principal de credite nu va aloca sumele necesare acestui capitol de cheltuieli, cu o prealabilă notificare de 15 zile.

Clauze specifice

11. Alte responsabilități ale prestatorului

11.1 – Prestatorul are obligația de a executa serviciile prevăzute în contract cu profesionalismul și promptitudinea cuvenite angajamentului asumat și în conformitate cu propunerea sa tehnică.

11.2 – Prestatorul se obligă să supravegheze prestarea serviciilor, să asigure resursele umane, materialele, echipamentele și orice alte asemenea, fie de natură provizorie, fie definitivă cerute de și pentru contract.

11.3 – Prestatorul are obligația de a notifica, în scris, achizitorului, personalul care efectuează aceste servicii.

11.4 – Prestatorul este răspunzător atât de siguranța tuturor operațiunilor și metodelor de prestare utilizate, cât și de calificarea personalului folosit pe toată durata contractului.

11.5 – Prestatorul va conlucra cu reprezentantul achizitorului, din cadrul Direcției Fiscale Locale a Municipiului Sibiu pe toata perioada de derulare a contractului.

11.6 – Prestatorul va informa reprezentantul achizitorului despre toate impedimentele sau problemele apărute în cursul desfășurării serviciului.

12. Alte responsabilități ale achizitorului

12.1 – Achizitorul se obligă să pună la dispoziția prestatorului orice facilități și / sau informații pe care acesta le-a cerut și pe care le consideră necesare îndeplinirii contractului.

13. Recepție și verificări

13.1 – Achizitorul are dreptul de a verifica modul de prestare a serviciilor pentru a stabili conformitatea lor cu prevederile din propunerea tehnică și din caietul de sarcini.

13.2 – Verificările vor fi efectuate în conformitate cu prevederile din prezentul contract. Achizitorul are obligația de a notifica, în scris, prestatorului, identitatea reprezentanților săi împuterniciți pentru acest scop.

13.3 – Verificarea și recepția serviciilor prestate se face de către reprezentanții, sau împuterniciții organului fiscal, pentru acest scop.

14. Începere, finalizare, întârzieri, sistare

14.1 – (1) Prestatorul are obligația de a începe prestarea serviciilor odată cu intrarea în vigoare a prezentului contract și în conformitate cu graficul stabilit.

(2) În cazul în care prestatorul suferă întârzieri, datorate în exclusivitate achizitorului părțile vor stabili de comun acord prelungirea perioadei de prestare a serviciului.

14.2 – Serviciile prestate în baza contractului sau, dacă este cazul, oricare fază a acestora prevăzută a fi terminată într-o perioadă stabilită în graficul de prestare trebuie finalizate în termenul convenit de părți.

14.3 – Dacă pe parcursul îndeplinirii contractului, prestatorul nu respectă termenul de predare a trimiterilor poștale, acesta are obligația de a notifica acest lucru, în timp util, achizitorului. Modificarea datei / perioadelor de prestare se face cu acordul părților, prin act adițional.

15. Subcontractanți

15.1 – Prestatorul are obligația, în cazul în care subcontractează părți din contract, de a încheia contracte cu subcontractanții desemnați, în aceleași condiții în care el a semnat contractul cu achizitorul.

15.2 – Prestatorul are obligația de a prezenta achizitorului contractele încheiate cu subcontractanții.

15.3. – Prestatorul este deplin răspunzător față de achizitor de modul în care este îndeplinit contractul.

16. Cesiunea

16.1 – In prezentul contract de achizitie publica este permisa doar cesiunea creantelor nascute din acest contract, obligatiile nascute ramanand in sarcina partilor contractante astfel cum au fost stipulate si asumate initial.

17. Forța majoră

17.1 – Forța majoră uzual definită apără de răspundere partea care o invocă, sub condiția notificării scrise a celeilalte părți în termen de 5 zile de la producerea cazului de forță majoră și pe baza certificatului de forță majoră eliberat de Camera de Comerț și Industrie a României.

17.2 – Forța majoră exonerează părțile contractante de îndeplinirea obligațiilor asumate prin prezentul contract, pe toată perioada în care aceasta acționează.

17.3 – Îndeplinirea contractului va fi suspendată în perioada de acțiune a forței majore, dar fără a prejudicia drepturile ce li se cuveneau părților până la apariția acesteia.

17.4 – Partea contractantă care invocă forța majoră are obligația de a notifica celeilalte părți, imediat și în mod complet, producerea acesteia și să ia orice măsuri care îi stau la dispoziție în vederea limitării consecințelor.

17.5 – Dacă forța majoră acționează sau se estimează ca va acționa o perioadă mai mare de 6 luni, fiecare parte va avea dreptul să notifice celeilalte parți încetarea de plin drept a prezentului contract, fără ca vreuna din parți să poată pretindă celeilalte daune-interese.

18. Soluționarea litigiilor

18.1 – Achizitorul și prestatorul vor face toate eforturile pentru a rezolva pe cale amiabilă, prin tratative directe, orice neînțelegere sau dispută care se poate ivi între ei în cadrul sau în legătură cu îndeplinirea contractului.

18.2 – Dacă, după 15 de zile de la începerea acestor tratative neoficiale, achizitorul și prestatorul nu reușesc să rezolve în mod amiabil o divergență contractuală, fiecare poate solicita ca disputa să se soluționeze de către instanțele judecătorești din România.

19. Limba care guvernează contractul

19.1 – Limba care guvernează contractul este limba română.

20. Comunicări

20.1 – Orice comunicare între părți, referitoare la îndeplinirea prezentului contract, trebuie să fie transmisă în scris, înregistrată atât în momentul transmiterii cât și în momentul primirii ei.

20.2 – Comunicările între părți se pot face și prin telefon, telegramă, telex, fax sau email cu condiția confirmării în scris a primirii comunicării și la adresele comunicate de părți.

21. Amendamente

21.1 – Părțile contractante au dreptul, pe durata îndeplinirii contractului, de a conveni modificarea clauzelor contractului, prin act adițional, numai în cazul apariției unor circumstanțe care lezează interesele comerciale legitime ale acestora și care nu au putut fi prevăzute la data încheierii contractului.

22. Legea aplicabilă contractului

22.1 – Contractul va fi interpretat conform legilor din România.

Părțile au înțeles să încheie azi _______________ prezentul contract, în doua exemplare, cate unul pentru fiecare parte.

Achizitor, Prestator,

__________________ _________________

Bibliografie

Documente naționale

Constitutia Romaniei din 1991, text publicat în M. Of. nr. 233/21 noiembrie 1991

Constituția României din 1923, text publicat în M.Of. nr. 282/29 martie 1923

Legea 278/2010 privind aprobarea OUG 76/2010 pentru modificarea și completarea OUG 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, publicată în M. Of. nr. 898/31 decembrie 2010.

Legea 178/2010, legea parteneriatului public-privat, publicată în M. Of. nr. 676/5 octombrie 2010

Legea serviciilor comunitare de utilitati publice nr. 51/2006, publicată în M. Of. nr. 254/21 martie 2006

Legea 554/2004, legea contenciosului administrativ, publicată în M. Of. nr. 1154/ 07 decembrie 2004

Legea nr. 554/2004, legea contenciosului administrativ a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 1154 din 7.12.2004. Prin art. 31 alin. 2 din această lege s-a abrogat vechea lege a contenciosului administrativ, nr. 29/1990.

Legea 219 din 25 noiembrie 1998 privind regimul concesiunilor, publicată în M. Of. nr. 459/30 noiembrie 1998

Legea nr. 13/1930 pentru modificarea art. 3 din Legea pentru organizarea și administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor și avuțiilor publice, publicata in M. Of. nr. 153/12 iulie 1930

Legea din 31 iulie 1929 asupra contabilității publice și asupra controlului bugetului și patrimoniului public, publicată în M. Of. 167/31 iulie 1929

Legea contenciosului administrativ, publicată în M. Of. Nr. 408/ 23 decembrie 1925

Legea minelor, publicată în M. Of. nr. 143/4 iulie 1924

Legea nr.610 pentru organizarea corpului de avocați, publicată în M. Of. nr. 231/21 februarie 1923

Ordonanța de Urgență 39/2011 pentru modificarea și completarea Legii parteneriatului public-privat nr. 178/2010, publicată în M. Of. nr. 284/21 aprilie 2011

Ordonanța de Urgență nr. 34 din 19 aprilie 2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrari publice și a contractelor de concesiune de servicii, publicată în in M. Of. nr. 418/15 mai 2006

Ordonanța de Urgență nr. 40 din 25 aprilie 2001 privind achizițiile publice, publicată în M. Of. nr. 241/11 mai 2001

Decretul de lege nr. 3557 referitor la rezilierea contractelor administrative, publicat în M. Of. nr. 221/22 octombrie 1940

Cărți

Alexandru, Ioan, “Drept administrativ european”, Ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2010

Alexandru, Ioan, “Dreptul administrativ în Uniunea Europeană : Drept administrativ comparat. Drept administrativ al Uniunii Europene”, Editura Lumina Lex, București, 2007

Alexandru, Ioan, “Drept administrativ comparat”, Ed. Lumina Lex, București, 2000

Alexandru I., Cărăușan M., Bucur M., “Drept administrativ”, Editura Lumina Lex, București, 2005

Apostol, Dana Tofan, “Drept Administrativ. Tematica prelegilor. Repere bibliografice” volumul 2, editura All Beck, colecția curs universitar, București, 2004

Apostol, Dana Tofan, “Drept administrativ”, vol. I, Ediția a II-a, Editura CH Beck, București, 2008

Avram, Iulian, “Contractele de concesiune”, Editura Rosetti, București, 2003

Bălan, Emil, ”Drept administrativ și contencios administrativ”, Ed. Fundației „Romînia de mâine”, București, 2000

Corbeanu I., Corbeanu M., “Teoria generală a dreptului”, Ed. Lumina Lex, București, 2002

Corbeanu, Ion, “Drept administrativ”, Editura Lumina Lex , București, 2002

“Dicționarul explicativ al limbii române”, Editura Univers Enciclopedic Gold, București 2012

Iorgovan, Antonie, “Tratat de drept administrativ”, vol. I, ediția a 4-a, Ed. All Beck, 2005

Iorgovan, Antonie, “Tratat de drept administrativ”, vol. II, Editura All Beck, București 2005

Manda, Corneliu, “Drept administrativ : tratat elementar”, Editia a IV-a, Editura Lumina Lex, București, 2007

Nedelcu, M. Iulian, “Drept administrativ și elemente de știința administrației”, Editura Universul Juridic, București, 2009

Oroveanu, Mihai, “Tratat de drept administrativ”, ediția a doua revăzută și adăugită, Editura Cerma, București, 1998

Preda, Mircea, “Drept administrativ. Partea generală”, Ediția a III-a, Editura Lumina Lex, București, 2006

Prisăcaru, Valentin , “Tratat de drept administrativ român. Partea generală”, ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2002

Podaru, Ovidiu, ”Drept administrativ : practica judiciara comentata”, vol 1 , partea a II-a : “Actul adminsitrativ : un secol de jurisprudență (1909-2009)”, Editura Hamangiu, București, 2010

Rusu, Ion, “Drept administrativ”, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001

Santai, Ioan, “Drept administrativ și știința administrației”, vol. I, Editura Risoprint, București, 2003

Toma, Toader,”Tratat de drept administrativ”, Ed.Vasiliana, Iași, 2003

Trailescu, Anton, “Drept administrativ”, Editia a IV-a, Editura CH Beck, București, 2010

Trăilescu A. “Drept administrativ. Tratat elementar”, Editura ALL Beck, București, 2002

Vedinas, Verginia, “Drept administrativ”, curs universitar, Editia a V-a, Editura Universul Juridic, București, 2009

Zărnescu, Nicolae., “Contractele administrative în dreptul românesc din perioada interbelică”, Editura Academia Română, București, 2000

Surse de internet:

http://www.monitoruljuridic.ro

http://www.e-lupeni.ro

http://legeaz.net