Contracte Specifice Activitatii Bancare

Cuprins

Capitolul I.INTRODUCERE ÎN DREPTUL BANCAR

Secțiunea 1. Definiție………………………………………………….……….…..1

Secțiunea a 2-a. Trăsăturile dreptului bancar……………………..………………….2

Secțiunea a 3-a. Scurt istoric privind apariția băncilor………………………………………2

Secțiunea a 4-a. Sistemul bancar românesc. Constituirea B.N.R.………………….4

Secțiunea a 5-a. Sursele normative ale dreptului bancar……………………………8

Secțiunea a 6-a. Activități permise instituțiilor de credit………….……….……..10

Capitolul II.CONTRACTUL BANCAR- PREZENTARE GENERALĂ

Secțiunea 1. Caracterizare. Definiție………………………………………… …13

Secțiunea a 2-a. Caracterele juridice…………………………….……………..…14

Secțiunea a 3-a. Condiții de fond…………………………………………..… .…15

Secțiunea a 4-a. Categorii de contracte bancare……………………………… .…16

Capitolul III.TIPURI DE CONTRACTE BANCARE

Secțiunea 1. A. Contractul de credit bancar

Subsecțiunea 1.1. Definiție…………………………….…………….……..18

Subsectiunea 1.2. Reglementarea contractelor de credit……………………

Subsecțiunea 1.3. Intocmirea contractului si costul creditului …….……….19

Subsecțiunea 1.3. Formele creditelor bancare………….………………..…19

B. Contractul de credit pentru consum

Subsecțiunea 1.5 Definitie……………………………..…………….…….27

Subsecțiunea 1.6. Caracterele juridice …………………………………………28

Subsecțiunea 1.7..Clauze abuzive în contractele de credit ………………29

Subsecțiunea 1.8. Drepturile și obligațiile părților………………………….31

Secțiunea a 2-a.Contractul de cont curent

Subsecțiunea 2.1.Definiție……….

Subsecțiunea 2.2.Caracterele juridice ale contractului de cont curent…..

Subsecțiunea 2.3.Efectele contractelor de cont curent………

Subsectiunea 2.4.Închiderea contului curent…………

Subsecțiunea 2.5.Desființarea contului curent………………………………………32

Secțiunea a 3-a. Contractul de economisire și creditare în sistem colectiv pentru domeniul locativ

Subsecțiunea 3.1.Definiție……………………………………………..…..33

Subsecțiunea 3.2.Activități în domeniul locativ………………………….33

Subsecțiunea 3.3. Stimularea economisirii pentru domeniul locativ ……..35

Secțiunea a 4-a. Contractul de depozit bancar

Subsecțiunea 4.1. Definiție………………………………… …………..….38

Subsecțiunea 4.2. Caractere juridice…………………… ..…………….…38

Subsecțiunea 4.3. Obligațiile parților…………………………… ……..….39

Subsecțiunea 4.4. Clauze speciale…………………..…… …………..…..40

Secțiunea a 5-a. Contractul de leasing

Subsecțiunea 5.1. Definiție…………………………………………………41

Subsecțiunea 5.2. Caracterele juridice ale contractului de leasing……….41

Subsecțiunea 5.3. Clauze obligatorii……………………………………….42

Subsecțiunea 5.4. Drepturile și obligațiile părților……………………….42

Secțiunea a 6-a. Contractul de factoring

Subsecțiunea 6.1. Definiție…………………………………………………49

Subsecțiunea 6.2. Caracterele juridice ale contractului de factoring…….49

Subsecțiunea 6.3. Clauze specifice ale contractului de factoring…….….50

Subsecțiunea 6.4. Încetarea contractului de factoring……………….…..51

Concluzii…………………………………………………………………………………………………..56

CUPRINS………………………………………………………………… .…..57

Bibliografie…………………………………………………….…………….…59

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN DREPTUL BANCAR

Secțiunea 1. Definiția dreptului bancar

Dreptul este definit ca un ansamblu de reguli publice de conduită, generale și abstracte, având ca fundament coeziunea grupului social și fiind susceptibile de regulă de sancțiune, care, structurând ansamblul raporturilor intersubiective, asigură coexistența libertăților intr-o societate organizată.

Divizarea dreptului pe ramuri are drept criteriu prioritar obiectul reglementării juridice.

În doctrina națională, dreptul bancar reprezintă ramură de drept ce cuprinde normele juridice care reglementează activitățile respective, operațiunile bancare și comercianții care săvârșesc aceste operațiuni – societățile comerciale bancare.

Dreptul bancar este deopotrivă un drept al actorilor, pentru că textele reglementează condițiile accesului și exercițiului activităților recunoscute instituțiilor de credit, printre care figurează și băncile, și un drept al activităților, pentru că textele precizează care sunt acele operațiuni pe care instituția de credit le poate exercita.

Dreptul Bancar reprezintă ramură de drept ale cărei norme reglementează raporturile juridice din domeniul bancar, respectiv dintre societățile comerciale bancare și clienți, care pot fi persoane fizice sau juridice.

Băncile ocupă un rol important în economia de piață, în condițiile în care participă direct, pe lângă operațiunile desfășurate în mod curent, și anume de depozit, de credit, de scont, de bursă și la desfășurarea unor activități financiare sau industriale.

Secțiunea a 2-a.Trăsăturile dreptului bancar

Dreptul bancar cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează sistemul bancar și activitatea bancară, fiind caracterizat  ca:

– un drept al subiecților calificați, întrucât reglementează modul de autorizare a instituțiilor de credit ;

– un drept al activității bancare, reglementând operațiunile care pot fi cuprinse în obiectul de activitate al instituțiilor de credit și pe care le pot desfășura conform autorizației emise de Banca Națională a României;

– este o ramură de sine stătătoare a sistemului de drept, care reglementează raporturile juridice dintre părți, dintre care cel puțin una este o bancă, iar relațiile interbancare, cât și cele dintre bănci și clienți sunt abordate din perspectiva dreptului bancar.

Secțiunea a 3-a.Scurt istoric privind apariția băncilor

Cel mai vechi edificiu bancar este considerat Templul din Urne aflat în Mesopotamia (3400-3200 i.H), unde s-au descoperit primele table de contabilitate.

De asemenea în templele din Sumer s-au descoperit urme care dovedesc folosirea poliței ca document ce consemna recunoașterea unei datorii.

Dezvoltarea comerțului de bancă, practicarea împrumutului cu dobândă, folosirea scrisorilor de schimb și apariția băncilor de stat și private au fost consecințe ale răspândirii monedei. La Roma, dobânda era limitată iar bancherii

privați s-au instalat în forum în vederea dezvoltării activităților specifice, practicarea cămătăriei dezvoltându-se datorită interacțiunii cu popoarele mediteraneene.

În Evul mediu era interzisă dobânda. Rolul de bancheri îl aveau mănăstirile care pretindeau participarea la beneficii sau despăgubiri. Treptat, se definitivează tehnologia, apare termenul de bancă, bancher.

În perioada Renașterii apar în Italia primele bănci private, aparținând familiilor Medici, Strozzi și Chigi. Urmează în Franța( familia Coeur), Germania ( fam Fugger), Anglia(familia Gressham).

Activitatea bancară este influențată ca urmare a evenimentelor vremii, respectiv descoperirea Americii, sfârșitul războiului de 100 ani, inventarea tiparului.

În anul 1531 apare prima bursă  la Anvers și apoi a doua la Londra, unde se întâlnesc pentru afaceri vânzători cu cumpărători și creditori cu împrumutători, în timp ce băncile tratează cu fiecare parte. Cambia devine o practică foarte răspândită, în principal datorită interdicțiilor statelor de a fi scoase în afara granițelor aurul.

În epoca modernă toate țările admit dobânzile și emiterea banilor tipăriți pe hârtie, reprezentative fiind banca Veneției care emite în schimbul depozitelor cu dobânzi certificate de depozit care pot fi rambursate înainte de termen la o valoare negociată, diferită de cea nominală, și Banca Angliei care emite în schimbul

depozitelor în numerar, bilete de bancă de valoare echivalentă a sumelor depuse sau dă posibilitatea depunătorilor să deschidă un cont cu dobândă în schimbul unor carnete de cecuri prin care pot dispune de fondurile depozitate.

În secolul XIX apar instituțiile bancare de emisiune, și, urmând exemplul

Angliei , toate celelalte țări își stabilesc valoarea monedei lor în metal prețios, lira sterlină fiind recunoscută din perioada respectivă ca o monedă internațională ca

urmare a creșterii rezervelor de aur ale Băncii Angliei.

Mai apar Casele bancare(bănci private), reprezentativă fiind familia Rothschild care a fondat prin membrii săi, pe lângă o bancă din Frankfurt propriile bănci în Londra, Paris, Neapole și Viena dar și băncile comerciale care se remarcă prin concurența pentru atragerea și păstrarea clientelei în vederea dezvoltării instituțiilor.

Vor fi înființate ulterior și instituții bancare la care să aibă acces clasele populare, respectiv ;

-casele de economii;

-casele de economii pentru construcții;

-cooperativele de credit.

Secțiunea a 4-a.Sistemul bancar românesc. Constituirea Băncii Naționale a României

În cartea sa “ Operațiuni și contracte bancare, Tratat de drept bancar”, Ion Turcu menționează că în România, prima bancă românească a fost Banca Albina din Sibiu, creată după modelul reuniunilor de credit, mici cooperative constituite în modelul german, în anul 1871 în urma aprobării statutului de către guvernul de la Budapesta, care a întârziat acest lucru timp de câteva luni prin diferite obstrucționări și opuneri. Conducerea băncii, s-a dovedit permanent a avea în componență oameni harnici și cinstiți, reușind astfel să reziste în timp crizelor economice, fiind dizolvată în anul 1948 de către clasa politică socialistă, odată cu toate băncile private.

În anul 1874 s-a înființat Banca Marmarosch Blank&Co. București,  în urma asocierii dintre mai mulți bancheri și afaceriști ai vremii. A fost un timp cea mai importantă bancă comercială din țară, deschizând sucursale în mai multe orașe din țara, și chiar la Paris și New York. Datorită administrării frauduloase, nu a rezistat mult , și după ce câțiva ani a raportat beneficii fictive, neadevărate, în anul 1928 a ajuns în incapacitate de plată, iar în anul 1940 a fost dispusă dizolvarea și lichidarea să.

Tot în acea perioadă, a fost elaborat proiectul legii de înființare a Băncii Naționale a României care a fost depus la Camera Deputaților la data de 27 februarie 1880 de către guvernul condus de Ioan C. Brătianu purtându-se atunci discuții aprinse cu privire la participarea capitalului de stat său privat, ajungându-se în final la o soluție de compromis prin acceptarea de capital mixt.

Legea prin care a fost înființată Banca Națională a României a fost adoptată la data de 17 aprilie 1880, dată la care statutul de funcționare a fost aprobat da către Parlamentul Principatelor Unite, având drept model Banca Națională a Belgiei, textul legii cuprinzând un număr de 30 articole, la articolul 9 fiind enumerate operațiunile băncii :

să sconteze sau să cumpere cambii și bilete la ordin ;

să sconteze bonuri de tezaur ;

să facă comerț cu aur și argint ;

să încaseze efecte de comerț pentru particulari și instituții ;

să acorde avansuri pe aur și argint ;

să primească în depozit metale, monede de aur și argint sau sume de bani în cont curent ;

să acorde avansuri în cont curent sau pe termene scurte, garantate prin depozite de efecte publice sau valori garantate de stat.

Banca Națională și-a desfășurat inițial activitatea într-un mic spațiu aparținând Creditului Funciar Rural,mutându-se în sediul palatului BNR, definitiv, abia în anul 1890 când în clădire s-au mutat și birourile, după ce în anul precedent fusese instalată tipografia.

În perioada imediat înființării, principalele operațiuni derulate de BNR au fost emiterea de monedă și credit de scont. În perioada 1880-1890 instrumentele monetare au avut la bază aur (pentru leul aur), argint(pentru moneda divizionară). Creditul de scont a fost promovat în special în domeniul agricol, taxa scontului fiind influențată în mare măsură de perioade de secetă sau cu recolte bune în acea perioadă, scăzând sau crescând între 5-8 procente între anii 1893 și 1907.

În perioada 1917-1918, ca urmare a ocupației germane, Banca Națională a României a avut o conducere străină, care a impus credite pentru război care au sacrificat disponibilul de moneda străina și forțând acordarea creditelor pentru agricultură, având drept scop producții mai mari de recolte necesare susținerii războiului.

În perioada interbelică, prin politica financiară adoptată, guvernul a permis Băncii Naționale a României să acorde un sprijin mai mare economiei. Astfel, prin dezvoltarea sectorului minier, instituirea monopolului de stat și al cumpărării aurului extras, a fost posibilă mărirea stocului de aur în perioada 1922-1924. Criză economică din 1929-1933 a afectat mult și sistemul bancar, în special băncile populare și cele comerciale, Banca Națională a României intervenind în sprijinul acestora prin acordarea de credite. După anul 1938, odată cu pregătirea țării pentru

cel de-al doilea război mondial Banca Națională a României a sprijinit mai multe bănci în crearea condițiilor pentru activități bancare, având drept scop limitarea acaparării sectoarelor economice romanești de către firmele mari germane.

În urma războiului, ținând cont de scăderea producției industriale, creșterea prețurilor, diminuarea depozitelor bancare, a fost necesară o implicare în vederea sprijinirii și refacerii economiei, scăderii inflației și a datoriei publice.

În anul 1948 au fost dizolvate și lichidate toate instituțiile bancare din țară, sistemul bancar românesc reducându-se la patru instituții : Banca Națională, denumită Banca Republicii Populare Române, Casa de Economii și Consemnațiuni, Banca de Stat și Banca de Credit pentru Investiții.

După perioada comunistă, a fost adoptat Noul Statut al Băncii Naționale a României7, revenindu-se la actuala denumire, în care a fost prevăzut rolul acesteia ca bancă centrală și a fost stabilit rolul său privind politica monetară și de credit cu scopul menținerii stabilității monedei naționale.

Treptat a fost lărgita și sfera funcțiilor băncii, pe lângă emisiunea monetară fiind atribuit și controlul activității bancare, controlul circulației devizelor, elaborarea politicii monetare și financiare.

Obiectivul fundamental al BNR este de a asigura stabilitatea monedei naționale și implicit stabilitatea prețurilor, sens în care elaborează, aplică și

răspunde de politica monetară, valutară, de credit, de plăți precum și de autorizarea băncilor, supravegherea prudențială bancară.

Secțiunea a 5-a. Sursele normative ale dreptului bancar

Sistemul bancar românesc este structurat pe două nivele, Banca Națională a României, care este bancă centrală, respectiv instituțiile de credit (băncile, organizațiile cooperatiste de credit, casele de economii pentru domeniul locativ) .

Activitatea bancară este reprezentată de activitatea de atragere de fonduri rambursabile de la public și acordarea în cont propriu de credite. Actele normative care reglementează sistemul bancar național sunt diverse, grupate astfel :

Legislația primară , care conține acte normative specifice

O.U.G. nr. 98/2006 privind supravegherea suplimentară a instituțiilor de credit, a societăților de asigurare și reasigurare, a societăților de servicii de investiții financiare și a societăților de administrare a investițiilor dintr-un conglomerat financiar;

O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului;

Legea nr. 312 / 2004 privind Statutul Băncii Naționale a României

Ordonanța Guvernului nr 10 / 2004 privind falimentul instituțiilor de credit.

Legislație secundară, unde distingem

Acte normative comerciale, din categoria cărora exemplificăm :

Legea societăților nr. 31 / 1990 Republicată

Legea nr. 26 / 1991 Republicată privind Registrul Comerțului

Acte normative emise de anumite autorități, din care amintim :

Banca Națională a României care emite acte juridice ce îmbracă forma circularelor, regulamentelor, normelor, sau ordinelor.

Autoritatea de Supraveghere Financiară care emite norme, acte individuale și dispune măsuri

Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu

Caracter Personal care emite decizii și ordine

Autoritatea Națională pentru Protecția prin emiterea de către președintele instituției de ordine și instrucțiuni care au caracter normativ și se publică în Monitorul Oficial

Legislația Uniunii Europene. Pe teritoriul României se aplică Legislația Uniunii Europene, având în vedere calitatea de membru al țării noastre.

Alte surse normative, reprezentată de reglementările incidente dreptului bancar, care țin de domeniul dreptului civil, dreptului penal, dreptului financiar, dreptului privat etc.

Secțiunea a 6-a

Activitățile permise instituțiilor de credit

Activitatea bancara este o activitatae economica de interes public sens in care institutiile de credit din sistemul bancar romanesc beneficiaza de un statut juridic special, si sunt supuse unui control public, exercitat de B.N.R in calitate de autoritate administrativa de calitate, cu atributii in autorizarea activitatilor desfasurate de catre acestea.

Conform art. 18 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, instituțiile de credit pot desfășura, conform autorizației acordate, următoarele activități:

a) atragere de depozite și de alte fonduri rambursabile;

b) acordare de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite ipotecare, factoring cu sau fără regres, finanțarea tranzacțiilor comerciale, inclusiv forfetare;

c) leasing financiar;

d) servicii de plată așa cum sunt definite la art.8 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 113 /2009 privind serviciile de plată;

e) emiterea și administrarea altor mijloace de plată, cum ar fi cecuri, cambii și bilete la ordin, în măsura în care nu se încadrează la lit. d);

f) emitere de garanții și asumare de angajamente;

g) tranzacționare în cont propriu și/sau pe contul clienților, în condițiile legii, cu:

1. instrumente ale pieței monetare, cum ar fi: cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de depozit;

2. valută;

3. contracte futures și options financiare;

4. instrumente având la bază cursul de schimb și rata dobânzii;

5. valori mobiliare și alte instrumente financiare transferabile;

h) participare la emisiunea de valori mobiliare și alte instrumente financiare, prin subscrierea și plasamentul acestora ori prin plasament și prestarea de servicii legate de astfel de emisiuni;

i) servicii de consultanță cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri și alte aspecte legate de afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni și achiziții și prestarea altor servicii de consultanță;

j) administrare de portofolii și consultanță legată de aceasta;

k) custodie și administrare de instrumente financiare;

l) intermediere pe piața interbancară;

m) prestare de servicii privind furnizarea de date și referințe în domeniul creditării;

n) închiriere de casete de siguranță;

n 1 ) emitere de monedă electronică;

o) operațiuni cu metale și pietre prețioase și obiecte confecționate din acestea;

p) dobândirea de participații la capitalul altor entități;

r) orice alte activități sau servicii, în măsura în care acestea se circumscriu domeniului financiar, cu respectarea prevederilor legale speciale care reglementează respectivele activități, dacă este cazul.

In conditiile in care corespund cerintelor activitatii bancare si daca sunt permise prin autorizația acordata de B. N.R., Instituțiile de credit pot desfășura și alte activități, precum operațiuni ne-financiare în mandat sau de comision, în special pe contul altor entități din cadrul grupului din care face parte instituția de credit, operațiuni de administrare a patrimoniului constând din bunuri mobile și/sau imobile aflate în proprietatea acestora, dar neafectate desfășurării activităților financiare sau prestarea de servicii clientelei proprii care, deși nu sunt conexe activității desfășurate, reprezintă o prelungire a operațiunilor bancare.

CAPITOLUL II

CONTRACTUL BANCAR- PREZENTARE GENERALĂ

Secțiunea 1.Definiția și caracterizarea contractului bancar

Contractul constituie principalul obiect de obligații. Contractele bancare păstrează caracteristicile principale ale contractelor comerciale la care se adaugă și trăsături specifice. Importanța sa ca mijloc de stabilire a celor mai variate relații dintre persoanele fizice și juridice se întrevede în toate domeniile de activitate, de la cele mai simple nevoi ale oamenilor, respectiv procurarea strictului

necesar, până la dezvoltarea competitivă a economiei și la cooperarea internațională în cele mai diferite domenii economice. Contractul bancar este

contractul care guvernează desfășurarea activității de creditare a societăților bancare.

Contractul bancar poate fi definit ca fiind un acord de voință a părților, prin care o parte (banca sau alt comerciant bancar) se obligă să efectueze activități bancare specifice, prevăzute de lege față de cealaltă parte (client) care la rândul său se obligă să respecte clauzele contractuale prevăzute în respectivul contract. Cu titlu de exemplu, în cazul contractelor bancare de credit, banca(împrumutătorul, creditorul) se obligă să pună  la  dispoziția  unei  persoane  fizice  sau  juridice (împrumutat, debitor), o sumă de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum și la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă

sau orice prelungire a scadenței unei datorii și orice angajament de achiziționare a

unui titlu care încorporează o creanță sau a altui drept la plata unei sume de bani.

Contractul reprezintă voința părților, fiind astfel just și legitim considerând prin aceste caractere că există voința fiecărei părți cu privire la fondul și forma acestuia.

Realizarea voinței părților convenției implică din partea acestora cunoașterea condițiilor specifice privind obiectul contractului, cât și modalitatea care trebuie să guverneze acordul de voință al părților.

Părțile contractului trebuie să conștientizeze pe timpul derulării contractului ideea de parteneriat între părți, pe tot parcursul convenției, ca fiind soluția eficientă la care fiecare dintre părți poate contribui în vedera realizării scopului urmărit și evitarea conflictelor care pot produce pagube fiecărei părți.

Secțiunea a 2-a. Caracterele contractului bancar

Contractele bancare sunt contracte de adeziune, în sensul că acestea sunt redactate aproape în întregime de către bancă, trăsătura principală a acestora fiind că toate clauzele și conținutul lor nu sunt rezultatul negocierii directe între părți.

Caracterele generale ale contractului bancar sunt:

-contractul de adeziune presupune o inegalitate economică și socială a părților;

-oferta de a contracta are un caracter de generalitate ;

-contractul de adeziune este opera unei singure părți, cealaltă parte aderând la condițiile contractului

-contractul de adeziune este un contract complex.

În practica bancară curentă contractele bancare se încheie întotdeauna în formă scrisă.

Contractele bancare sunt în mod normal contracte de durată,execuția lor prelungindu-se în timp, care este un element esențial al contractului de credit.Dacă în contract nu a fost stabilit un termen, fiecare dintre părți este liberă să pună capăt raporturilor contractuale printr-o declarație de voință.

Secțiunea a 3-a. Condiții de fond ale contractului bancar

Întrucât contractul reprezintă acordul de voință a două sau mai multor persoane de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic, este necesar ca la încheierea contractelor bancare să se țină cont de condiția privind consimțământul valabil exprimat al părților contractante.

Consimțământul trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză de către părți, condițiile esențiale pentru validarea sa fiind :

-capacitatea de a contracta

-consimțământul părților

-un obiect determinat și licit

-o cauză licită și morală.

Consimțământul clientului trebuie să fie neviciat și dat de o persoană cu capacitate de exercițiu deplină. În situația persoanelor fără capacitate de exercițiu, respectiv :

-minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani ;

-interzisul judecătoresc,consimțământul va fi exprimat prin intermediul reprezentantului legal, iar minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă va fi asistat de persoana sub a cărui ocrotire se află.

Capacitatea de axercițiu al persoanei este guvernată de mai multe principii:

-principiul legalității capacității de exercițiu a persoanei fizice, potrivit căruia instituirea , stabilirea conținutului și încetarea acesteia țin de lege, nu de voința individuală;

-principiul generalității capacității de exercițiu a persoanei fizice, potrivit cu care, aceasta, constând în aptitudinea omului de a dobândi drepturi, a-și asuma obligații și a-și exercita drepturile și execută obligațiile, aparține tuturor, dar gradul de generalitate diferă de la capacitatea de exercițiu deplină , la capacitatea de exercițiu restrânsă;

-principiul inelanienabilității capacității de exercițiu, potrivit căruia, nimeni nu poate renunța în tot sau în parte, la capacitatea de exercițiu;

-principiul intangibilității capacității de exercițiu, potrivit căruia, nimeni nu poate fi lipsit, total sau parțial, de capacitatea de exercițiu, afară de cazurile și condițiile stabilite de lege;

-principiul egalității capacității de exercițiu a persoanei fizice, în raport cu care egalitatea se înfăptuiește indiferent de o serie de criterii, precum rasa, sexul, naționalitatea, religia, opinia politică ori altă împrejurare.

Consimțământul băncii trebuie să fie exprimat în scris și cu referință

expresă la un client și la un contract bancar bine determinat. .

Consimțământul băncii va fi exprimat de către reprezentatul ei legal, care a fost desemnat de consiliul de administrație al băncii sau de către funcționarul bancar însărcinat cu această activitate.

Consimțământul clientului persoană juridică va fi exprimat de către persoana fizică anume desemnată ca reprezentant potrivit normelor legale sau statutului propriu al acesteia.

Consimțământul nu trebuie să fie viciat în vreun fel (prin eroare, dol sau violență). Totodată consimțământul clientului trebuie să fie dat în deplină cunoștință cu privire la conținutul și efectele contractului bancar, băncile având obligația de informare a clienților cu privire la condițiile contactului, obligațiilor reciproce și clauzele prevăzute.

Secțiunea a 4-a. Categorii de contracte bancare

Contractele bancare păstrează caracteristicile principale ale contractelor comerciale, la care se adaugă trăsături specifice, în funcție de natură, obiectul și specificul lor fiind catalogate în următoarele tipuri de contracte :

1. contractul de credit bancar;

2. contractul de cont curent;

3. contractul de economisire și creditare în sistem colectiv pentru domeniul locativ;

4. contractul de credit pentru consum;

5. contractul de depozit bancar;

6. contractul de seif;

7. contractul de factoring;

8. contractul de forfetar;

9. contractul de credit furnizor;

10. contractul de credit comparator;

11. contractul de leasing;

12. contractul de credit documentar;

13. contractul de credit sindicalizat ;

14. contractul Futures;

15. contractul swap;

16. contractul options.

În funcție de tipul lor, contractele bancare se diferențiază prin caractere juridice, obligații ce revin părților, scopul solicitării și acordării, transmiterea dreptului de proprietate și folosință a bunurilor ce fac obiectul convenției.

CAPITOLUL III

CONTRACTUL DE DEPOZIT BANCAR

Secțiunea 1.Definiția contractului de depozit

Contractul de depozit este contactul prin care o persoană numită deponent, încredințează o sumă de bani unei instituții bancare, numită depozitar, cu obligația acesteia de a o restitui la termen sau la cererea deponentului împreună cu dobânzile aferente.

Depozitul este contractul prin care se primește lucrul altuia spre a-l păstra și a-l restitui în natură.

Prin depozit se înțelege suma de bani încredințată în următoarele condiții :
    a) să fie rambursată în totalitate, cu sau fără dobândă sau orice alte facilități, la cerere ori la un termen convenit de către deponent cu depozitarul ;

să nu se refere la transmiterea proprietății, la furnizarea de servicii sau la acordarea de garanții.

Secțiunea a 2-a. Caracterele juridice ale contractului de depozit

Din definiția contractului de depozit bancar, ținând cont de drepturile și obligațiile părților într-o astfel de convenție, rezultă următoarele caractere juridice:

– este un contract real – se încheie prin predarea sumelor de bani către depozitar;

– este un contract unilateral – în momentul încheierii se nasc obligații numai pentru depozitar;

– este un contract translativ de proprietate – referitor la sumele de bani

constituite ca depozit, pe care depozitarul le poate folosi nefiind obligat la încetarea contractului să restituie aceleași însemne monetare;

– este un contract consensual – se încheie în formă scrisă;

– este un contract cu titlu oneros – depozitarul are obligația de a restitui sumele de bani depozitate și dobânzile aferente.

Secțiunea a 3-a.Obligațiile părților în contractul de depozit

Depozitul bancar crează obligații pentru depozitar constând în:

– rambursarea în totalitate a sumei de bani ce face obiectul contractului de depozit;

– plata dobânzilor aferente ;

– suportarea pierderii totale sau parțiale a sumelor primite.Dacă bunul nu poate fi restituit datorită acestor cauze către deponent, depozitarul are obligația să plătească despăgubiri, la valoarea de înlocuire a bunului respectiv, nu la valoarea pe care bunul a avut-o în momentul predării, la încheierea contractului.

Restituirea se face la termenul stabilit, cu excepția cazului în care deponentul este executat silit prin poprire asupra depozitului respectiv, caz în care depozitarul are obligația de a transfera din contul deponentului suma de bani necesară achitării creanțelor. Trebuie ca restituirea sa se efectueze la locul în care depozitul trebuia păstrat, dacă între părți nu s-a convenit altfel, cheltuielile ocazionate astfel fiind în sarcina deponentului.

Prevederile Noului Cod Civil obligă conform art. 2192 instituția de credit la care a fost constituit depozitul, situație în care a dobândit proprietatea asupra sumelor de bani, la restituirea aceleiași mase monetare, de aceeași specie, la termenul convenit sau oricând la cererea deponentului, cu respectarea termenului de preaviz stabilit de părți și să informeze gratuit clientul cu privire la operațiunile efectuate în conturile sale, lunar, în condițiile convenite între parți.

Deponentul are obligația de a achita comisioanele stabilite fie inițial, fie ocazionate de retragerea banilor înainte de expirarea termenului stabilit.

La rândul său, ținând cont de caracterul sinalagmatic al contractului de depozit, deponentul are următoarele obligații :

– să ramburseze depozitarului cheltuielile pe care acesta le-a făcut pentru păstrarea bunului ;

– să îl despăgubească pe depozitar pentru pierderile suferite în urma depozitării bunului ;

Plata remunerației către depozitar se face la restituirea bunului depozitat, dacă nu s-a prevăzut altfel prin convenție, iar în situația în care bunul a fost predat înainte de scurgerea termenului stabilit, remunerația va fi calculată proporțional cu timpul păstrării bunului.

Sectiunea a 4-a. Clasificarea depozitelor bancare

O clasificare a depozitelor bancare este realozată în O.G. 39/1996, astfel:

-depozit garantat- atunci când restituirea acestuia este garantată de Fondul de garantare în sistemul bancar

-depozit negarantat- atunci când restituirea acestuia nu este garantată

-depozit indisponibil- depozitul datorat și plătibil care nu a fost onorat de o instituție de credit până la data deschiderii procedurii insolvenței instituției de credit.

În funcție de durata inițială, sau în lipsa acesteia de perioada notificată, depozitele se pot clasifica astfel:

-Depozite overnight, respectiv depozite convertibile în numerar sau transferabile la cerere prin mijloace de plată specifice( cec, ordin de plată, etc), fără întârzieri majore, restricții sau penalități ;

– Depozite la termen, respectiv depozite netransferabile care nu pot fi transformate în numerar înainte de un termen fix fără plata unor penalități, incluzînd depozitele de economii regementate prin acte normative, unde durata inițială este peste 2 ani.

Depozitele la termen se clasifică în funcție de durata inițială în :

depozite cu durata inițială până la un 1 an inclusiv :

– sume atrase cu durata inițială de până la un an, care nu sunt transferabile și care nu pot fi transformate în numerar înainte de termen ;

– sume atrase cu durata inițială de până la 1 an care nu sunt transferabile și care nu pot fi transformate în numerar înainte de termen fără a exista o notificare făcută în prealabil ;

– sume atrase cu durata inițială de până la 1 an care sunt transferabile și care pot fi transformate în numerar înainte de termen cu plata unor penalități ;

– garanții cu obligații de plată în cadrul instrumentelor finaciare derivate ;

– împrumuturi nereprezentate prin titluri cu maturitate la emitere de până la un an inclusiv ;

– titluri de împrumut nenegociabile, emise de instituțiile de credit raportoare, cu maturitatea la emitere de până la un 1 an inclusiv.

b ) depozite cu durata inițială cuprinsă între 1 an și 2 ani inclusiv ;

– sume atrase care nu sunt transferabile și care nu pot fi transformate în numerar înainte de termen ;

– sume atrase care nu sunt transferabile și care nu pot fi transformate în numerar înainte de termen fără o notificare prealabilă ;

– sume atrase care nu sunt trasferabile și care pot fi transformate în numerar înainte de termen cu plata unor penalizări ;

– garanții cu obligații de plată în cadrul instrumentelor financiare derivate ;

– împrumuturi nereprezentate prin titluri cu maturitate la emitere între 1 și 2 ani inclusiv ;

– titluri de împrumut nenegociabile, emise de instuțiile de credit raportoare, cu maturitatea la emitere între 1 și 2 ani inclusiv, emise în forma materializată sau dematerializată ;

– datorie subordonată atrasă de instituția de credit raportoare, sub formă de depozite sau împrumuturi.

c) depozite cu durata inițială mai mare de 2 ani ;

– sume atrase, care nu sunt transferabile și care nu pot fi transformate în numerar înainte de termen ;

– sume atrase, care nu sunt trasferabile și care nu pot fi transformate în numerar înainte de termen fără o notificare prealabilă ;

– sume atrase, care nu sunt transferabile și care pot fi tranformate în numerar înainte de termen cu plata unor penalizări ;

– garanții cu obligații de plată în cadrul instrumentelor financiare derivate ;

-împrumuturi nereprezentate prin titluri cu maturitate la emitere mai mare de 2 ani ;

– titluri de împrumut nenogociabile, emise de instituția de credit raportoare, cu matritatea la emitere mai mare de 2 ani, emise în formă materializată sau dematerializată ;

– datorie subordonată atrasă de instiuția de credit raportoare sub formaă de depozite sau împrumuturi cu durată inițială mai mare de 2 ani ;

-depozite rambursabile după notificare reprezintă depozitele netransferabile, fără un termen de rambursare stabilit la încheierea contractului, care nu pot fi transformate în numerar decât după expirarea perioadei notificate sau care pot fi transformate în numerar înainte de expirarea perioadei notificate numai cu plata unor penlalități ori cu alte costuri suplimentare semnificative din partea clientului.

În această categorie deosebim:

a) depozite rambursabile după notificare la cel mult 3 luni inclusiv :

– sume plasate fără durată inițială convenită, care pot fi retrase numai după cel mult 3 luni de la notificare;

– depozite de economii la vedere netransferabile și alte tipuri de depozite care, deși pot fi debitate la cerere, sunt supuse în acest caz unor penalizări ;

– sume plasate cu durata inițială convenită, netransferabile, dar a căror retragere înainte de termen a făcut obiectul unei notificări prealabile cu cel mult 3 luni inclusiv ;

b ) depozite rambursabile după notificare la mai mult de 3 luni și mai putin de 2 ani inclusiv :

– sume plasate fără durată inițială convenită, care pot fi retrase numai după mai mult de 3 luni, dar nu mai mult de 2 ani de la notificare, dacă este permisă încălcarea perioadei notificate, deponentul va plăti o penalitate ;

– conturi de investiții fără periodă notificată sau cu durată inițială convenită, dar care nu au fixate restricții la retrageri ;

– sume plasate cu durată inițială convenită, netransferabile, dar a căror retragere înainte de termen a făcut obiectul unei notificări prealabile cu cel puțin 2 ani.

c) depozite rambursabile după notificări la mai mult de 2 ani

-sume plasate fără durată inițială convenită, care pot fi retrase numai după 2 ani de la notificare

-conturi de investiții fără perioadă notificată sau durată convenităcu restricții la retrageri

-sume plasate cu durată inițială convenită, netransferabile, dar a căror retragere înainte de termen a făcut obiectul unei notificări prealabile cu cel mult 2 ani.

– împrumuturi din operațiuni repo- reprezentate de contrapartida numerarului primit în schimbul titlulurilor vândute sau a aurului vândut de instituțiile de credit la un anumit preț, cu angajeamentul ferm de a răscumpăra aceleași titluri de valoaresau titluri similare sau aur la o anumită dată ulterioară și la un anumit preț stabilit.

Secțiunea a 5-a. Clauze speciale în contractul de depozit

Contractul de depozit bancar este de regulă un contract de adeziune, elaborat de fiecare bancă, cu care persoana fizică poate fi de acord, cu posibilitatea dea opta intre clauzele pe care aceste le cuprinde, fiind într-o poziție de egalitate cu banca respectivă. Aflat în fața unui asemenea contract, acesta va opta pentru clauzele pe care le va considera benefice, exprimându-și opțiunea în cunoștință de cauză.

Clientul are dreptul de a solicita informații de la funcționarul băncii pentru a putea să-și exprime acordul de voință,semnând contractul pe baza unui discernământ neviciat.

În încheierea și derularea contractului de depozit bancar,pe lângă clauzele obișnuite ale unui contract bancar, sunt determinante următoarele clauze specifice :

– clauza de împuternicire, care este reprezentată de mandatul pe care deponentul îl dă unei persoane, numită mandatar, pentru a-i exercita drepturile de a ridica sumele de bani și dobânzile, de a prelungi termenul contractului;

– clauza testamentară, prin care deponentul desemnează o persoană care să beneficieze de sumele de bani și dobânzi după decesul său,eveniment ce reprezintă o condiție necesară și obligatorie pentru valabilitatea acestei clauze.

CAPITOLUL IV

CONTRACTUL DE CREDIT

Secțiunea 1.REGIMUL GENERAL AL CONTRACTUL DE CREDIT BANCAR

Suubsecțiunea 1.1. Definiția contractului de credit bancar

Conceptul de “credit” provine din latinescul creditum, credere, care înseamnă “a crede”, “ a se încrede” sau “ a se avea încredere”, concept ce avea să transfere în înțelesul consacrat de epoca modernă acel element psihologic necesar derulării operațiunii de împrumut, respectiv încrederea.

Contractul de credit bancar este acel contract prin care o instituție de credit denumită creditor sau împrumutător pune la dispoziția unei alte persoane, denumită împrumutat, o sumă de bani cu obligația celui din urmă de a restitui suma respectivă și dobânzile sau cheltuielile aferente.

Astfel, putem enumera următoarele modalități de credit:

-împrumutul de fonduri;

-prelungirea scadenței unei datorii ;

-scontul.

Creditorii desfășoară activitatea de creditare a persoanelor fizice pe baza reglementărilor proprii validate de Banca Națională a României -Direcția Supraveghere.

Subsecțiunea 1.2. Reglementarea contractului de credit bancar

Contractul de credit este conventia in baza careia banca acordă, promite sau prevede posibilitatea de a acorda unui client un împrumut si cuprinde informații esențiale prevazute de legislația în vigoare.

Contractul de credit trebuie să cuprinda, conform prevederilor art. 46 din O.U.G. nr. 50/2010, următoarele informații:

-tipul de credit;

-identitatea și adresa sediului social și a punctului de lucru/adresa de domiciliu a părților contractante, precum și, după caz, identitatea și adresa sediului social și/sau a punctului de lucru ori, după caz, adresa de domiciliu a intermediarilor de credit implicați;

-durata contractului de credit;

-valoarea totală a creditului și condițiile care reglementează tragerea creditului;

-în cazul unui credit acordat sub forma unei amânari la plată pentru un anumit bun sau serviciu ori în cazul contractelor de credit legate, bunul sau serviciul respectiv și pretul de achiziție al acestuia;

-rata dobânzii aferente creditului și tipul acesteia, fixă sau variabilă;

-condițiile care guvernează aplicarea ratei dobânzii aferente creditului, formula de calcul a acesteia, precum și termenele, condițiile și procedura pentru modificarea ratei dobânzii aferente creditului și, în cazul în care se aplica rate diferite ale dobanzii aferente creditului în circumstanțe diferite, informațiile prevazute anterior privind toate ratele dobânzii aplicabile;

-dobânda anuală efectivă și valoarea totală plătibilă de către consumator, calculate la momentul încheierii contractului de credit (se menționează toate ipotezele folosite pentru calcularea acestei rate);

-suma, numărul și frecvența plăților care urmează să fie efectuate de către consumator și, după caz, ordinea în care se vor efectua plățile, în scopul rambursării, pentru diferitele solduri restante cu rate diferite ale dobânzii aferente creditului;

-în cazul rambursării în rate a valorii totale a creditului aferent unui contract de credit pe durată determinată, dreptul consumatorului de a primi, la cerere și gratuit, în orice moment pe întreaga durată a contractului de credit, pe hârtie sau pe alt suport durabil, conform deciziei consumatorului, un extras de cont sub forma unui tabel de amortizare/grafic de rambursare;

-în cazul în care costurile și dobânzile trebuie plătite fară a se rambursa nicio parte din valoarea totală a creditului, un extras care arată perioadele și condițiile pentru plata dobânzii și a oricăror costuri aferente creditului;

-costurile de administrare ale unuia sau mai multor conturi care înregistrează atât operațiunile de plată, cât și tragerile din credit, cu excepția cazului în care deschiderea unui cont este opțională, costurile pentru utilizarea unui mijloc de plată atât pentru operațiuni de plată, cât și pentru trageri din credit, orice alte costuri rezultând din contractul de credit, precum și condițiile în care aceste costuri pot fi modificate;

-rata dobânzii, în cazul plăților restante, aplicabilă la data încheierii contractului de credit și masurile pentru ajustarea acesteia și, după caz, orice costuri datorate în caz de neplată;

-o avertizare privind consecințele neefectuării plăților; contractul de credit va conține obligatoriu o prevedere prin care consumatorul este atenționat despre raportarea la Biroul de credit, Centrala Riscurilor Bancare si/sau la alte structuri asemănatoare existente, în cazul în care acesta întarzie cu achitarea ratelor datorate, daca exista aceasta obligatie de raportare;

-după caz, o mențiune potrivit căreia va fi necesară plata unor taxe, onorarii și costuri în legătură cu încheierea, publicitatea și/sau înregistrarea contractului de credit și a documentelor accesorii acestuia, inclusiv taxele notariale;

-garanțiile și asigurările necesare, dacă există;

-existența sau inexistența unui drept de retragere, termenul în care acel drept poate fi exercitat si alte condiții pentru exercitarea acestuia, inclusiv informații privind obligarea consumatorului de a plăti creditul sau partea de credit trasa și dobânda, precum si cuantumul dobânzii plătibile pe zi;

-dreptul de rambursare anticipată, procedura de rambursare anticipată, precum și, după caz, informații privind dreptul creditorului la compensație și modul în care va fi determinată această compensație;

-procedura care trebuie urmata în exercitarea dreptului de a solicita încetarea contractului de credit;

-daca există sau nu un mecanism extrajudiciar de reclamație și despăgubire pentru consumator și, în caz afirmativ, modalitațile de acces la acesta;

-alte condiții și clauze contractuale;

-adresa Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor.

Aceste informații trebuie să fie complete, clare si ușor de înteles, în limba româna, vor fi detaliate sau explicate suplimentar de către banca, la cererea clientului, înainte de semnarea contractului

Subsecțiunea 1.3. Întocmirea contractului de credit bancar și costul creditului

Contractele de credit trebuie redactate în scris, vizibil și ușor de citit, fontul utilizat fiind Times New Roman, mărimea de minimum 10 puncte, pe hârtie sau pe un alt suport durabil de culoare in contrast cu fontul utilizat, fiecarei parti revenindu-I cate un exemplar.

Instituția de credit păstrează la sediul social sau la sediile secundare, sucursale, câte un exemplar al documentației de credit sau informații privind relațiile de afaceri cu clienții și tranzacțiile derulate, soldurile acestora , fiind obligată să păstreze confidențialitatea asupra tuturor datelor, informațiilor aflate la dispoziția sa referitoare la clienți, conturile și activitățile acestora, chiar și în situația în care între aceștia doar s-au negociat tranzacții, fără a fi finalizate.

La incheierea contractului, pentru creditul acordat, banca percepe numai urmatoarele comisioane:

– comision de analiză dosar,

– comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent,

– compensație în cazul rambursării anticipate,

– costuri aferente asigurărilor,

– comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.

Comisioanele nu pot fi majorate pe parcursul derulării contractului, cu exceptia costurilor impuse prin lege, iar banca nu poate introduce taxe si comisioane noi decat pe baza unor acte aditionle acceptate de consummator, ca urmare a unor servicii suplimentare sau produse neoferite clientului la data incheierii contractului si care sunt solicitate de catre acesta.

Este interzisa perceperea unui comision la depunere numerar pentru plata ratelor la credit, indiferent daca depunerea se efectuează sau nu de către titular sau perceperea unui comision de retragere pentru sumele trase din credit.

Subsecțiunea 1.4.Formele creditelor bancare

Creditele bancare dețin poziția dominantă în realizarea circuitului împrumuturilor financiare, putând fi clasificate astfel:

din punct de vedere al calității creditorului, poate fi :

-credit comercial, în care împrumutătorul este o persoană fizică sau juridică, alta decât cele bancare ;

-credit bancar, în care împrumutătorul este o bancă

b) din punct de vedere al calității creditorului și a debitorului, creditul este :

– credit privat, în situația în care creditorul și debitorul sunt persoane private (firme, populație, etc.)

– credit public, atunci când creditor este populația, iar debitor este statul sau o altă instituție de drept public.

c) în funcție de scopul acordării :

– credit de consum, atunci când banii împrumutați sunt folosiți pentru achiziționarea de bunuri și servicii

– credit de producție, atunci când suma împrumutată este folosită în achitarea costurilor de producție.

d) în funcție de obiectul creditului :

-credit în bunuri sau mărfuri ;

-credit în monedă, care este categoria specifică creditului bancar ;

– credit în credit ;

e) după modul de garantare al creditului :

– credit real (garantat sau acoperit), care, poate fi:

– credit acoperit cu garanții imobiliare( credit ipotecar);

– credit acoperit cu garanții mobiliare, ( gaj), constând în mărfuri sau hârtii de valoare ;

– credit personal , neacoperit de garanții bazat pe încrederea debitorului., care poate fi acordat unei persoane, fără nicio garanție, acordat cu garanția unei terțe persoane sau colectiv, cu garanția morală a mai multor persoane.

f) după tehnica de acordare, distingem :

– credit simplu, când debitorul dispune de credit în totalitatea sa ;

– credit în cont curent, când debitorul dispune parțial din linia de credit convenită ;

– credit de acceptațiune, cu obligația de rambursare a împrumutului preluată de o terță persoană, de regulă o bancă.

g) după întinderea drepturilor creditorului întâlnim:

– credit denunțabil, când creditorul poate cere oricând restituirea sa ;

– credit nedenunțabil, când creditorul are dreptul de a solicita restituirea sa doar la termenul de scadență ;

– credit legat, când debitorul este condiționat să-l folosească în achiziționarea unor produse, servicii.

h) în funcție de modul de rambursare avem:

– credit amortizabil, când restituirea sa se face în rate, la anumite termene stabilite, cu sau fără dobândă ;

– credit neamortizabil, când restituirea sa se face integral, la un singur termen de scadență.

i) după mărimea perioadei de timp pentru care se acordă, creditul se grupează în :

– credit pe termen scurt,acordat pe o perioadă mai mică de un an ;

– credit pe termen mediu ,acordat pe un termen de la 1 la 5 ani ;

– credit pe termen lung, când este acordat pe durate mai mari de 5 ani.

j) În funcție de monedă în care se exprimă, distingem :

– credite în moneda națională ;

– credite în moneda străină care poate fi a statului creditor sau o terță moneda străină.

k) Raportat la locul în care se utilizează creditul, distingem :

-credite naționale

-credite internaționale.

l) În funcție de calitatea lor, creditele pot fi :

-credite performante, respectiv cele onorate la scadență, la derularea căruia sunt respectate condițiile prevăzute la încheierea convențiilor de credit

-credite neperformante, reprezentate de convențiile în care împrumutatul nu își achită la scadență ratele de credit, lucru ce generează restanțe de plată și dobânzi aferente neachitate, care au efecte asupra activului, solvabilității și cheltuielilor băncii respective.

La rândul său, Norma B.N.R. Nr.  13 din 20 iulie 2006 privind raportarea statistică a datelor pentru elaborarea bilanțului monetar a clasificat creditele astfel :

– credite acordate de bănci populației, sub formă de:

credite pentru consum – credite acordate de instituțiile de credit pentru finanțarea consumului de bunuri , constând în automobile, mobilă, aparatură electrocasnică, etc. sau servicii în sănătate, educație, turism, etc;

credite pentru locuințe – credite acordate de instituțiile de credit populației, în scopul cumpărării sau construirii de locuințe , respective apartament, casă, casă de vacanță etc. sau

achiziționării unui teren cu destinația construcțiilor

imobiliare;

credite pentru afaceri – credite acordate de bănci asociațiilor familiale sau persoanelor fizice pentru dezvoltarea activităților desfășurate independent;

credite pentru alte scopuri – constând în credite acordate de bănci pentru achiziționarea de terenuri în alte scopuri decât cele imobiliare sau pentru refinanțarea altor credite

– credite acordate de bănci societăților comerciale;.

– credite acordate de bănci altor instituții financiare monetare , reprezentând depozitele plasate la alte instituții financiare monetare;

-titluri de valoare nenegociabile

– credite subordonate – creanțe pentru care creditorul acceptă ca în cazul lichidării debitorului să-i fie restutuite creanțele după recuperarea acestora de către ceilalți creditori;

-titluri de creanță negociabile achiziționate de la terți (cambii, bilete la ordin și altele asemenea);

– credite acordate persoanelor pe descoperitul de cont (overdraft);

– leasing financiar acordat terților;

-credite restante – constând în acele credite care nu au fost recuperate la scadență.

Subsectiunea 1.5. Clauzele contractului de credit bancar

Clauzele uzuale ale contractului de credit sunt următoarele:

-denumirea și sediul băncii(sucursalei, agenției), numele și funcția celor care o reprezintă;

-cuantumul creditului în lei și procentul dobânzii;

destinația creditului;

-contul prin care se acordă creditul;

-data la care se acorda;

-termenul de rambursare;

-garanțiile rambursării;

-semnăturile și data semnării.

Contractele de credit pentru activități productive conțin, în mod normal, următoarele clauze:

-categoria și volumul creditului;

-destinația fondurilor împrumutate;

-tranșele și data eliberării acestora;

-termenul limită pentru utilizarea integral a creditului;

-durata pentru care s-a acordat creditul;

-ratele de rambursare și scadenta acestora;

-dobânda(rata anuală inițială, posibilitatea și modalitatea modificării raței, modul de calcul)

-garanțiile rambursării( veniturile, gajul, ipotecă, cesiunea de creanță,a drepturilor din contracte de asigurare;

-asigurarea bunurilor gajate sau ipotecate;

-contul de disponibilități al debitorului prin care se rambursează creditul și se plătesc dobânzile;

– acceptarea tacita de către debitor a noilor grafice de rambursare comunicate de bancă;

-dobânzile penalizatoare pentru întârzierea rambursării creditului și a platii dobânzilor;

– obligațiile debitorului băncii, (de a respecta destinația pentru care s-a acordat creditul și termenul de utilizare; de a prezenta băncii spre verificare documentele privind garanțiile constituite și bunurile ce fac obiectul acestora; de a restitui creditul și de a plăti dobânzile la termenele stipulate în graficul de rambursare; de a plăti comisioanele prevăzute în contract; de a nu înstrăina și de a nu greva cu noi sarcini bunurile gajate sau ipotecate și totodată de a asigura conservarea acestora; de a asigura bunurile constituite ca garanții și de a cesiona în favoarea băncii drepturile ce decurg din aceste contracte; de a informa banca în termenul stabilit despre producerea unor situații neprevăzute care îl împiedică să-și execute obligațiile);

-drepturile băncii(reducerea sau anularea creditului acordat, după preaviz, dacă debitorul a furnizat băncii date nereale pentru obținerea acelui credit; verificarea condițiilor în care s-a acordat creditul și a menținerii garanțiilor pe toată durata executării contractului; rezilierea unilateral a contractului în cazul neexecutării obligațiilor debitorului sau în cazul în care situația acestuia nu mai asigura condițiile rambursării creditului; recuperarea silită a datoriei împrumutatului; debitarea conturilor împrumutatului, fără acordul acestuia,cu sumele reprezentând obligațiile exigibile ale acestuia fata de bancă, decurgând din contractul de credit, etc.);

– clauza atributivă de competent jurisdicțional pentru litigiile care s-ar naște între părți în legătură cu executarea contractului;

– natura de titlu executoriu a contractului de credit;

– data intrării în vigoare a contractului;

– data, locul încheierii și semnăturile;

Contractele de credit pentru consum personal, conțin și următoarele clauze uzuale:

– categoria și volumul creditului;

-destinația creditului;

-documentația de credit specifică;

– modalitățile de rambursare;

– dobânda anuală efectivă și inițială și posibilitatea modificării ei unilateral, scadentele și modul de plată;

– garanțiile(veniturile, garanțiile reale și asigurarea bunurilor gajate sau ipotecate; cesiunea creanțelor din contractile de asigurare);

– modalități de rambursare a creditului;

-obligațiile părților.

Secțiunea a 2-a. CONTRACTUL DE CREDIT PENTRU CONSUM

Subsectiunea2.1.Definiția contractului de credit pentru consum

Contractul de credit pentru consum a fost definit în doctrina drept contractul în temeiul căruia o instituie de credit, în calitate de împrumutător pune la dispoziția persoanelor fizice denumite împrumutați anumite sume de bani în vederea achiziționării unor bunuri sau satisfacerii unor nevoie, împrumutaților revenindu-le obligația de a restitui capitalul și dobânzile corespunzătoare .

În cazul ofertelor făcute consumatorilor de către împrumutător acesta este

obligat să menționeze pe lângă dobândă sau alte cifre referitoare la costul

creditului și dobânda anuală efectivă în mod clar și inteligibil, folosindu-se un limbaj obișnuit, atât la precizările scrise, cât și la cele audio sau video.

Consumatorii nu trebuie induși în eroare de către împrumutători prin folosirea de informații cu prescurtări sau inițiale ci așa cum am arătat mai sus prin folosirea limbajului clar, obișnuit.

Obligațiile creditorului :

să prezinte consumatorului contratele de credit pe care leofera tipul și suma totală a creditului ;

să prezinte consumatorului informații complete despre credit ;

să informeze consumatorul despre documentația necesară acordării creditului .

Subsectiunea 2.2. Caracterele juridice ale contractului de credit

pentru consum

Contractul de credit pentru consum prezintă următoarele caractere juridice:

– este un contract consensual, încheindu-se prin simplul consimțământ al părților;

– este un contract sinalagmatic, întrucât generează odată cu încheierea sa obligații reciproce în sarcina ambelor părți;

– este un contract cu titlu oneros , fiecare dintre părți urmărind obținerea unui folos în schimbul obligațiilor asumate;

– este un contract comutativ, la încheierea sa fiecare dintre părți cunoscând valoarea prestațiilor la care se obligă;

– este un contract intuitu personae, părțile cunoscându-și reciproc însușirile și calitățile proprii, capacitatea de a se achita de obligații;

– este un contract de adeziune, în sensul că sunt prestabilite clauzele de către una dintre părți, cealaltă parte având libertatea de a le accepta;

– este un contract cu executare succesivă, și pe durata determinată, de maxim 5 ani, caracterizat prin prestații repetate, la anumite intervale de timp.

Subsectiunea 2.3. Clauze abuzive in contractul de credit pentru consum

In vederea protejarii consumatorilor in cadrul conventiilor de credit, au fost reglementate prin Legea nr. 193/ 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între consumatori și comercianți o serie reguli referitoare la incheierea contractelor intre comercianti si consumatori care trebuie sa cuprinda clauze contractuale clare, pentru întelegerea cărora nu sunt necesare cunosțiinte de specialitate, iar in cazul vreunui dubiu asupra interpretarii unor clauze, acestea vor fi interpretate in favoarea cosumatorului. Legea conține în anexă o listă cuprinzând clauzele considerate abuzive, și anume clauzele care :

 -dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract ;

– obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunostiință la data semnării contractului ;

– obligă consumatorul să își îndeplinească obligațiile contractuale chiar și în situația în care comerciantul nu și le-a îndeplinit pe ale sale ;

– dau dreptul comerciantului să prelungească automat un contract încheiat pentru o perioadă determinată, prin acordul tacit al consumatorului, dacă perioada limită la care acesta putea să își exprime opțiunea a fost insuficientă ;

– dau dreptul comerciantului să modifice unilateral, fără acordul consumatorului, clauzele privind caracteristicile produselor și serviciilor care urmează să fie furnizate sau termenul de livrare a unui produs ori termenul de executare a unui serviciu ;

– dau dreptul comerciantului să constate unilateral conformitatea produselor și serviciilor furnizate cu prevederile contractuale;

– dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale ;

– restrâng sau anulează dreptul consumatorului de a pretinde despăgubiri în cazurile în care comerciantul nu își indeplinește obligațiile contractuale;

– obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant;

– restrâng sau interzic consumatorului de a rezilia contractul ;

– exclud sau limitează raspunderea legală a comerciantului în cazul vătămării sau decesului consumatorului, ca rezultat al unei acțiuni sau omisiuni a comerciantului privind utilizarea produselor și serviciilor ;

– exclud dreptul consumatorilor de a întreprinde o acțiune legală sau de a exercita un alt remediu legal, solicitându-i în același timp rezolvarea disputelor în special prin arbitraj ;

– permit în mod nejustificat impunerea unor restricții în administrarea probelor evidente de care dispune consumatorul sau solicitarea unor probe care, potrivit legii, fac obiectul unei alte părți din contract ;

– dau dreptul comerciantului să transfere obigațiile contractuale unei terțe persoane- agent, mandatar- fără acordul consumatorului, dacă acest transfer servește la reducerea garanțiilor sau a altor răspunderi față de consumator ;

– interzic consumatorului să compenseze o datorie către comerciant cu o creanță pe care el ar avea-o asupra comerciantului ;

– prevăd ca prețul produselor este determinat la momentl livrării sau permit vănzătorilor de produse ori furnizorilor de servicii dreptul de a crește prețurile, fără ca, în ambele cazuri, să acorde consumatorului dreptul de a anula contractul în cazul în care prețul final este mai mare, în raport cu prețul convenit la momentul încheierii contractului ;

– permit comerciantului obținerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator ;

– dau dreptul comerciantului să înceteze contractul încheiat pentru o durată nedeterminată fără o notificare prealabilă rezonabilă, cu excepția unor motive întemeiate.

Subsectiunea 2.4. Drepturile și obligațiile părților

în contractul de credit pentru consum

Consumatorul are dreptul de a achita anticipat, total sau parțial obligațiile ce decurg din contractul de credit, situație în care acesta are dreptul la o reducere echitabilă a costului creditului.

Valoarea acesteia se va calcula prin reducerea totală sau parțială a costurilor aferente creditului pentru consum pentru perioada pentru care s-a efectuat plata anticipată, proporțional cu perioada de utilizare a creditului respectiv.În situația în care se procedează de către creditor la reducerea parțială a costurilor aferente creditului pentru perioada în care s-a efectuat rambursarea anticipată, acesta nu poate aplica și alte penalități.În situația în care creditorul cesionează unor terți drepturile ce îi revin din contractul de credit, consumatorul are dreptul de a invoca împotriva terților toate drepturile pe care le are la dispoziție împotriva creditorului inițial.

Prevederile contractului de credit nu vor afecta în niciun fel drepturile consumatorului în situația în care serviciile prevăzute în contract nu au fost furnizate și nu corespund celor prevăzute în contractul de credit.

CAPITOLUL V

ALTE CONTRACTE BANCARE

Secțiunea 1.CONTRACTUL DE CONT CURENT

Subsecțiunea1.1. Definiția contractului de cont curent

Potrivit dispozițiilor art. 2.171 din Noul Cod Civil, prin contractual de cont curent părțile, denumite corentiști, se obligă să înscrie într-un cont creanțele decurgând din remiteri reciproce, considerându-le neexigibile și indisponibile până la închiderea contului, astfel, creditoare va fi decât acea parte care la încheierea contractului va avea în favoarea sa un sold creditor.

În contractul de cont curent, nici una dintre părți nu este desemnată creditor sau ca debitor de la încheierea contractului. Această situație se stabilește la închiderea contului, când în funcție de soldul creditor rezultat în urma remiselor reciproce, este stabilită poziția în cadrul convenției a parților participante, de creditor sau debitor.

Părțile între care se încheie acest tip de contract se numesc corentiști, iar serviciile pe care și le fac reciproc conform convenției se numesc remise sau rimese și sunt operațiuni puse de către o parte la dispoziția celeilalte părți cu valoare patrimonială , urmând ca suma la care este îndreptățită astfel să fie depusă în contul curent.

În consecință, remisa poate consta într-o sumă de bani achitata în contul prestației sau în orice titlu de credit emis de către beneficiarul prestației, constând în cambie, bilet la ordin, ordin de plată etc.

Remizele nu sunt obligatorii, niciunul dintre corentiști neputând forța pe celălalt să facă remise, dar este normal să existe remise reciproce, întrucât acesta

este rezultatul creditului de cont curent, care nu este un contract de împrumut propriu-zis ci unul bazat pe astfel de prestații reciproce.

Contractul de cont curent se poate încheia între doi comercianți, unul angrosist, iar celălalt detailist pentru o serie de vânzări comerciale dintre ei într-o perioadă de timp stabilită, după care intervine închiderea contului.

Subsecțiunea 1.2.Caracterele juridice ale contractului de cont curent

În situația contractului de cont curent convenția încheiată capătă următoarele caractere juridice:

este un contract intuitu-personae, în sensul că identitatea persoanei cu care se încheie contractul este determinantă consimțământului exprimat la încheierea convenției;

contract consensual – este necesar acordul de voință al părților;

contract cu titlu oneros – sumele trecute în contract produc dobânzi;

contract bilateral – părțile își asumă obligația de a fi creditor reciproc pentru prestațiile efectuate;

contract de executare succesivă – contul este încheiat pentru o anumită perioadă de timp, în cont înregistrându-se remize reciproce, alternative.

Subsecțiunea 1.3. Efectele contractului de cont curent

Prin încheierea sa, contractul de cont curent produce anumite efecte juridice, clasificate în principale și secundare.

Cele principale se raportează la transferul dreptului de proprietate, novația, indivizibilitatea și compensația .

Efectele secundare privesc aplicarea dobânzilor, dreptul la comision și alte cheltuieli.

Efectele principale

a) Transferul dreptului de proprietate. Transmiterea dreptului de proprietate va opera cu privire la valoarea rimesei respective, între corentistul

transmițător și cel primitor.

Prin efectuarea operațiunilor în contul curent, transferul dreptului de proprietate se face numai asupra rimesei efectuate căreia îi corespunde în obligatoriu o constituire de credit în favoare a remitentului.

Dacă depunerile constau în titluri de credit, cambii, cecuri etc., înscrierea în contul curent și deci transmiterea dreptului de proprietate se face sub condiția încasării contravalorii titlului respectiv.

b) Novația

– este un alt efect al contractului de cont curent, constând în transformarea cauzei inițiale a rimesei într-una nouă, contractuală, rezultată din contractul de cont din contul curent, având ca efect al dispariției obligației inițiale stingerea accesoriilor acesteia constând în gaj, ipotecă, etc.

Din obligațiile inițiale constând în vânzarea-cumpărarea de produse, prin efectuarea rimeselor se nasc între părți obligații noi care dobândesc forma unor credite sau debite în contul curent.

c) Indivizibilitatea

– fiecare rimesă trecută în contul curent devine un tot unitar , de natură indivizibilă format împreună cu celelalte rimese trecute sau care vor fi efectuate ulterior.

– compensarea reciprocă a creditelor și debitelor

Compensarea reciprocă a debitelor și creditelor este un alt efect al contului curent, și va fi făcută până la închiderea contului când va rezulta diferența ce va reprezenta soldul care să stabilească poziția părților de creditor sau debitor.

Efectele secundare

Contractul de cont curent produce efecte în privința dobânzilor, care vor fi comerciale, dacă nu a fost stabilit altfel de către părți.

a) Dreptul la dobânzi

– fiecare sumă înscrisă în contul curent produce dobânzi de la data înregistrării. Astfel, conform art. 2.173 din Noul Cod Civil, dobânzile curg pentru fiecare sumă de la data înscrierii în cont până la data încheierii contului și se socotesc pe zile, dacă părțile nu au convenit altfel, iar la art. 2.179 se prevede că Soldul creditor constituie o creanță lichidă și exigibilă la care se va calcula dobânda convențională de la data încheierii contului, dacă nu este trecută într-un cont nou. Dacă soldul nu este trecut într-un cont nou, se va calcula, în lipsa de stipulație contrară, dobânda legală, de la data încheierii contului.

b) Dreptul la comisioane și alte cheltuieli

– este posibil ca părțile să facă anumite cheltuieli sau să plătească anumite comisioane bancare sau de altă natură, care dau dreptul celui ce le-a avansat să le recupereze. În acest sens, Art 2.174 din Noul Cod Civil prevede că drepturile la plata comisioanelor și la restituirea cheltuielilor pentru operațiunile înscrise în cont sunt la rândul lor înscrise în cont, dacă nu este prevăzut expres contrariul, situație în care vor produce dobânzi de la data înscrierii lor în contul curent.

Subsecțiunea 1.4. Închiderea contului curent

Închiderea contului curent se face din punct de vedere juridic, în două forme, ce reprezintă și clauze contractuale la încheierea convenției, astfel:

–    închiderea contului curent definitivă, situație ce reprezintă în fapt desființarea să încheierea contractului;

–   închiderea contului curent periodică, respectiv anuală sau trimestrială , conform convenției avute între părți.

  În ambele situații se procedează la compensarea maselor de credit și

debit și stabilirea soldului final, care va fi sold creditor pentru o parte și

sold debitor pentru cealaltă parte, situație ce stabilește poziția celor doi

corentiști.

Subsecțiunea 1.5. Desființarea contului curent

    Având un caracter juridic „intuitu personae” , contractul de cont curent se desființează prin moartea, incapacitatea sau falimentul unuia dintre corentiști.

Contractul poate fi desființat și prin înțelegerea părților, când a fost stabilit un termen în acest sens, și chiar până la termenul respectiv dacă își exprimă voința astfel.

În situația în care nu s-a prevăzut un termen pentru desființarea contului, contractul se desființează de drept în situație de faliment, datorită existenței efectelor acestei stări a patrimoniului părților.

Secțiunea a 2-a. CONTRACTUL DE ECONOMISIRE ȘI CREDITARE ÎN SISTEM COLECTIV PENTRU DOMENIUL LOCATIV

Subsecțiunea 2.1.Definiția contractul de economisire și creditare în sistem colectiv pentru domeniul locativ

Prin contractul de economisire și creditare în sistem colectiv pentru domeniul locativ se înțelege angajamentul părților în baza căruia clientul se obliga să economisească o sumă reprezentând sumă minimă de economisire, iar banca de economisire și creditare în domeniul locativ se obliga, dacă toate condițiile de repartizare a creditului sunt îndeplinite, să acorde un credit cu

dobânda fixa destinat unor activități în domeniul locativ, care reprezintă diferența dintre suma totală contractata și suma economisită, incluzând dobânzile și primele acordate clientului.

Subsecțiunea 2.2.Activități în domeniul locativ

În conformitate cu O.G. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, prevede la art. 290, lit. 1 următoarele activități în domeniul locativ:

– construirea, cumpărarea, reabilitarea, modernizarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinație de locuință;

– cumpărarea, reabilitarea, modernizarea, consolidarea sau extinderea altor imobile decât cele cu destinație de locuința, cu condiția să fie folosite ca spații locative;

– cumpărarea de terenuri intravilane în vederea construirii de locuințe ;

– viabilizarea unor terenuri trecute în intravilan în scopul construcției cartierelor de locuințe;

– preluarea unor creanțe legate de realizarea activităților prevăzute anterior ;

-construcția spațiilor comerciale, industriale și socio-culturale , cu condiția să fie dependente de construcția locuințelor și prin poziționarea să aibă rol în aprovizionarea și îndeplinirea necesitaților de ordin socio-cultural;

– lucrări în domeniul locativ contractate de chiriaș având drept scop modernizarea locuinței;

Pentru a se asigura condițiile unei bune execuții a obligațiilor prevăzute în contractele de economisire- creditare și, pentru garantarea existenței unor disponibilități îndestulătoare pentru asigurarea unui ritm de repartizare cât mai regulat, Banca Națională a României și ministerele cu atribuții în domeniu emit reglementări referitoare la:

a) plasamentul temporar al sumelor acumulate în vederea repartizării, precum și al sumelor deja repartizate, dar al căror vărsământ nu a fost încă

solicitatde către clienți;
    b) modul de determinare a contractelor de economisire-creditare de valoare mare,precum și proporția admisă în totalul sumelor contractante.

     c) condițiile de acordare a creditelor pentru domeniul locativ, precum și proporția admisă a acestor contracte în totalul creditelor acordate de o casă de economii pentru domeniul locativ ;

d) expunerea maximă admisă fata de o societate comercială al căror obiect de activitate cuprinde activități în domeniul locativ și care desfășoară preponderent astfel de activități ;
    e) proporția admisă a creditelor acordate în baza contractelor de economisire-creditare și garantate cu diferite tipuri de garanții, în totalul creditelor acordate în baza contractelor de economisire-creditare, în cazul în care se considera

necesară o astfel de măsură prudențială;

f) condițiile minime de repartizare a contractelor de economisire-creditare, în particular referitoare la sumă minimă de economisire și calculul indicelui de evaluare minim, pentru asigurarea unui raport individual adecvat intre client și casa de economii pentru domeniul locativ;
    g) modul de constituire, utilizare și lichidare a fondului special.

Subsecțiunea 2.3. Stimularea economisirii pentru domeniul locativ

Este încurajată economisirea în domeniul locativ de către stat care acordă premii, denumite prime de stat, cetățenilor care depun sumele de bani economisite la o casă de economii pentru domeniul locativ în baza unei convenții încheiate cu o bancă de economisire și creditare în domeniul locativ.

Dreptul la prima intervine la sfârșitul fiecărui an de economisire,însemnând anul calendaristic în care s-au efectuat depunerile.
Prima se va acorda clientului pentru depunerile anuale și va fi plătită până la sfârșitul anului respectiv de economisire, sursa fiind bugetul de stat.

Dreptul la prima de stat se prescrie în cazul în care cererea de acordare nu a fost depusă de către solicitant la casa de economii în domeniul locativ cu care are încheiat contractul până la termen, respectiv sfârșitul anului calendaristic următor.
Valoarea primei de stat se stabilește la 25% din suma economisită în anul precedent de către client.

Prima de stat nu poate să depășească echivalentul în lei a 250 Euro, calculat la rata de schimb comunicata de Banca Națională a Romaniei pentru ultima zi

lucrătoare a anului de economisire.

Dacă un client are încheiate mai multe contracte de economisire-creditare cu o casă de economii pentru domeniul locativ iar valoarea primelor stabilite depășesc

prima maximă admisă pentru un an de economisire, suma primelor trebuie limitată la valoarea prevăzută anterior.
Sunt îndreptățiți să beneficieze de prima de stat clienții persoane singure, precum și oricare dintre soți, separat, indiferent care dintre ei a făcut depunerea,
în acest sens, prin persoana singură înțelegându-se persoană necăsătorită, văduva sau divorțată. Prima de stat este alocată de la bugetul statului și se acorda după expirarea fiecărui an calendaristic, în termen maxim de 60 zile de la solicitarea efectuată de către banca de economisire și creditare în domeniul locativ, fiind virata în contul clientului îndreptățit.

O condiție necesară pentru a beneficia de prima de stat, este ca solicitantul trebuie să fie persoana fizică cu cetățenia romană și cu domiciliul stabil în România.

La art. 315 din O.U.G. nr. 99 din 6 decembrie 2006 este specificata drept o condiție necesară pentru a beneficia în mod constant de prima de stat, faptul că un contracte de economisire-creditare trebuie să aibă o durată de cel puțin 5 ani iar în mod obligatoriu, înainte de expirarea termenului de economisire stabilit, să nu fi fost efectuate restituiri din sumele economisite,în parte sau în totalitate, cu următoarele excepții :

a) suma contractată este pusă la dispoziție, iar cel care a economisit utilizează imediat și nemijlocit suma primită pentru activități în domeniul locativ;
b) în cazul cesiunii contractului de economisire-creditare , suma economisită sau suma contractată se utilizează imediat și nemijlocit pentru

activități în domeniul locativ de către cesionar;

c) cel care a economisit pentru activități în domeniul locative sau soțul/soția acestuia a decedat ori a intrat în incapacitate totală de munca după

încheierea contractului de economisire-creditare;
d) cel care a economisit pentru activități în domeniul locativ a devenit șomer și perioada de șomaj este de cel puțin 9 luni fără întrerupere și durează încă în momentul la care se solicita restituirea sumei.
În cazul în care clienții au încasat prima de stat în condiții nelegale, aceștia sunt obligați la restituirea acestor sume în termen de 90 zile de la data încasării.

Subsecțiunea 2.4.Condițiile generale ale contractelor de economisire-creditate

În desfășurarea activitații specifie, băncile de economisire și creditare în domeniul locative elaborează condițiile ce stau la baza tipurilor de contracte oferite, în conformitate cu prev. art. 300 din O.U.G. 99/2006, astfel:

– valoarea si scadența aporturilor clientului si ale băncii de economisire si creditare în domeniul locativ, precum si consecințele în cazul întârzierii prestațiilor;

– rata dobânzii practicate la depozite si la creditele acordate;

– valoarea comisioanelor si a altor cheltuieli care sunt în sarcina clientului;

– modul de evaluare a îndeplinirii condițiilor de repartizare, stabilirea ordinii de repartizare si condițiile care trebuie îndeplinite pentru plata sumei contractate;

– modalitățile de garantare si condițiile de rambursare a creditelor, precum si de asigurare

împotriva riscului de nerambursare;

– condițiile în care un contract de economisire-creditare poate fi divizat sau conexat cu alt contract de economisire-creditare;

– condițiile în care se majorează sau se reduce suma contractată;

– condițiile în care pot fi cesionate drepturi derivând din contractul de economisire-creditare;

– condițiile în care un contract de economisire-creditare poate fi reziliat si consecințele ce rezultă din rezilierea lui sau din procedura de derulare simplificată;

– condițiile de administrare a conturilor clienților;

– instanța competentă să soluționeze litigiile.

Secțiunea a 3-a. CONTRACTUL DE LEASING

Subsecțiunea 3.1. Definiția contractului de leasing

Contractul de leasing este contractul prin care o parte, denumită locator sau finanțator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosința asupra unui bun care îi aparține celeilalte părți, denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăți periodice, denumită rata de leasing, iar la sfârșitul perioadei de leasing, locatorul sau finanțatorul se obligă să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale.

Obiectul contractului de Leasing îl pot constitui bunuri mobile de folosință îndelungată sau bunuri imobile în funcție de care se face și o calificare a contractului de leasing.

Subsecțiunea 3.2.Caractere juridice ale contractului de leasing

Din definiția dată contractului de leasing, rezultă următoarele caractere juridice :

-este un contract cu titlu oneros întrucât fiecare dintre părțile contractante urmărește realizarea unui folos patrimonial;

– întrucât la încheiere contractul de leasing crează obligații reciproce intre părțile contractante are un caracter bilateral;

– este un contract consensual fiind încheiat prin simplul acord de voință al

părților și comutativ întrucât părțile cunosc încă de la încheierea acestuia existența și întinderea obligațiilor ce le revin;

– contractual este cu executare succesivă, obligația locatorului privind asigurarea folosinței bunurilor se execută continuu, pe toată durata contractului, iar obligația locatarului privind plata ratelor de leasing se execută periodic, la termenele prevăzute în contract.

Deși pe toată perioada derulării contractului utilizatorul are în folosință

bunul ce face obiectul leasingului, dreptul de proprietate aparține locatorului sau finanțatorului, acesta transferându-se utilizatorului numai la expirarea contractului.

Subsecțiunea 3.3. Obiectul contractului de leasing

Societățile de leasing pot încheia contracte de leasing având ca obiect:

a) realizarea unei construcții pe terenul proprietate a locatarului/utilizatorului, caz în care părțile pot conveni că perioada de rambursare a ratelor de leasing începe să curgă de la recepționarea construcției și conferă locatorului/finanțatorului un drept de proprietate asupra construcției și un drept de folosință asupra terenului, dacă părțile nu au convenit altfel;

b) dobândirea dreptului de edificare a unei construcții pe terenul locatorului/finanțatorului, caz în care părțile pot conveni că perioada de rambursare a ratelor de leasing începe să curgă de la recepționarea construcției și conferă locatarului/utilizatorului un drept de proprietate asupra construcției și un drept de folosință asupra terenului, dacă părțile nu au convenit altfel;

c) construcțiile existente, proprietate a locatorului/finanțatorului sau care urmează să fie achiziționate de acesta, construite pe terenul proprietate a locatorului/finanțatorului ori care urmează să fie achiziționat de acesta sau pe un teren asupra căruia locatorul/finanțatorul are un drept de superficie. În acest caz, locatorul/finanțatorul va transfera în sistem de leasing construcțiile și, dacă este cazul, va finanța costul terenului ce urmează a fi achiziționat și va avea un drept de proprietate asupra construcțiilor și un drept de proprietate sau de superficie asupra terenului, după caz, în timp ce locatarul/utilizatorul va avea un drept de folosință atât asupra construcțiilor, cât și asupra terenului;

d) construcțiile existente, proprietate a locatorului/finanțatorului, construite pe terenul proprietate a locatorului/finanțatorului sau pe un teren proprietate a unui terț, asupra căruia locatorul/finanțatorul are un drept de folosință; părțile pot conveni că perioada de rambursare a ratelor de leasing începe să curgă de la recepționarea construcției de către locatar/utilizator. În această situație, locatorul/finanțatorul va avea un drept de proprietate asupra construcției și un drept de proprietate sau, după caz, un drept de folosință asupra terenului, dacă părțile nu au convenit altfel.

Subsecțiunea 3.4.Clauze obligatorii în contractul de leasing

Contractul de leasing trebuie să cuprindă următoarele elemente:

clauza privind definirea contractului de leasing(leasing financiar sau operațional;

părțile contractului sunt locatorul (finanțatorul) și utilizatorul ;

definirea bunului care face obiectul contractului de leasing ;

valoarea contractului de leasing ;

perioada de utilizare în regim de leasing a bunului ;

valoare inițială a bunului ;

valoarea ratelor de leasing și termenul de plată a acestora ;

– clauza privind obligația asigurării bunului ;

clauza privind dreptul de opțiune al utilizatorului referitoare la bunul ce face obiectul leasingului și anume dreptul de cumpărare și condițiile acestei acțiuni;

valoarea avansului.

Subsecțiunea 3.5.Drepturile și obligațiile părților în contractul de leasing

Prin natura sa, contractul de leasing generează atât drepturi, cât și obligații pentru fiecare dintre părțile contractante, astfel:

Locatorul (finanțatorul) are următoarele obligații :

să respecte dreptul utilizatorului de a alege furnizorul obiectului de leasing ;

să încheie contracte de vânzare – cumpărare cu furnizorul ales de utilizator ;

să încheie contracte de leasing cu utilizatorul ;

să respecte drepturile de opțiune ale utilizatorului cu privire la cumpărarea bunului prin încetarea sau prelungirea contractului de leasing ;

să asigure bunul folosit la o societate de asigurări.

Utilizatorul are la rândul său următoarele obligații :

să primească bunul la termenul prevăzut în contractul de leasing ;

să folosească bunul conform instrucțiunilor furnizorului ;

Să plătească la valoarea și termenele stabilite ratele de leasing ;

să s suporte cheltuielile de întreținere ce decurg din contract ;

să nu greveze de sarcini bunul ce face obiectul contractului fără acordul locatorului și să permită acestuia verificarea periodică a stării și modului de exploatare a acestuia.

să nu aducă modificări bunului fără acordul finanțatorului ;

să-l informeze în termen util pe finanțator de pierderea bunului.

Durata contractului de leasing este de cel puțin un an și maxim șapte ani, iar garanția o reprezintă bunul ce face obiectul contractului. Comparativ cu un contract de credit, în cazul contractului de leasing bunul nu aparține beneficiarului ci rămâne în proprietatea finanțatorului până la sfârșitul contractului, utilizatorul având doar drept de folosința asupra bunului respectiv.

Contractele de leasing pot înceta prin consimțământul părților, ajungerea la termen, rezoluțiune, nulitate absolută sau relativă, reziliere, precum și prin celelalte modalități cunoscute în dreptul comun.

Dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care utilizatorul nu execută obligația de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadența prevăzută în contractul de leasing, finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul și să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing."

Secțiunea a 4-a. CONTRACTUL DE FACTORING

Subsecțiunea 4.1.Definiția contractului de factoring

Contractul de factoring este o convenție prin care o parte, cedentul denumit aderent, cesionează către cealaltă parte, banca sau un alt finanțator, denumită factor,creanțe pe care le deține din activități comerciale față de un debitor, în scopul finanțării de către factor integral sau parțial, imediat sau la o dată ulterioară stabilită a activității aderentului în limita creanțelor cesionate.

Potrivit art. 6, alin. 2, lit. b din Legea nr. 469/2002, factoringul este contractul încheiat între o parte, denumită aderent, furnizoare de mărfuri sau prestatoare de servicii, și o societate bancară sau o instituție financiară specializată, denumită factor, prin care aceasta din urmă asigură finanțarea, urmărirea creanțelor și prezervarea contra riscurilor de credit, iar aderentul cedează factorului, cu titlu de vânzare, creanțele născute din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terți.

Subsecțiunea 4.2.Caracterele juridice ale contractului de factoring

În cazul contractului de factoring distingem următoarele caractere juridice :

– este un contract nenumit întrucât, deși este utilizat frecvent în practică, nu are nicio reglementare într-o lege specială românească ;

– este un contract complex, întrucât cuprinde atât o cesiune de creanță, cât și o subrogare convențională consimțită de creditor ;

– este un contract cu titlu oneros, factorul cerând un comision pentru fiecare dinte operațiuni, constând într-un comision de finanțare raportat la valoarea plafonului stabilit între factor și aderent și un comision de factoring stabilit cu aderentul ;

– este un contract consensual, fiind o condiție obligatorie consimțământul valabil exprimat al părților, contractul fiind de regulă încheiat în forma scrisă de către bancă ;

– contractul de factoring este un contract sinalagmatic, deoarece prin încheierea sa sunt asumate obligații de ambele părți pe toată perioada de derulare a contractului ;

– contractul de factoring este cu executare succesivă, între aderent și factor fiind stabilit un plafon , aderentul cesionând către factor creanțele avute asupra debitorului de valoarea respectivă, creanțe ce sunt dovedite prin facturi acceptate la rândul lor de către debitor ;

– acest tip de contract este intuitu-personae, factorul fiind de acord cu aderentul, cunoscându-i capacitatea de a-și achita obligațiile ;

– de asemenea, acesta este un contract de adeziune, clauzele contractului fiind stabilite de către factor și impuse aderentului care are posibilitatea de a le accepta sau refuza..

Subsecțiunea 4.3.Clauzele specifice ale contractului de factoring

Contractul de factoring presupune două clauze specifice, respectiv clauză de exclusivitate și clauză de globalitate.

Clauză de exclusivitate constând în obligația aderentului de a prezenta numai factorului toate facturile sale cu creanțele avute asupra debitorilor, situație în care factorul are posibilitatea de a accepta numai facturile care prezintă o garanție referitor la plata de către debitor la scadența a acestora.

Clauză de globalitate este acea clauză prin care aderentul cedează factorului toate creanțele sale, scopul fiind acela de a evita ca aderentul să cedeze doar acele creanțe care sunt incerte, greu de recuperat, oprindu-și pentru el pe cele sigure din acest punct de vedere.

O clauză a contractului de factoring, în baza căreia sunt cedate creanțele viitoare, operează transferul acestora către cesionar din momentul nașterii lor fără a fi nevoie de un nou act de transfer.

Subsecțiunea 4.4. Clasificarea operațiunilor de factoring

O clasificare a operațiunilor de factoring se poate face raportat la următoarele aspecte:

Din punct de vedere al momentului achitării creanțelor cumpărate de la aderent și a serviciilor suplimentare oferite acestuia:

– factoring tradițional, când factorul își asumă finanțarea și gestionarea creanțelor preluate și riscul pentru neplată;

– factoring la scadență, factorul plătește facturile la scadență și îți asumă gestionarea acestora și riscul de neplată de către debitorii cedați;

– factoring de agent, factorul cumpără creanțele aderentului, le plătește anticipat și preia riscul de neplată din partea debitorilor.

Din punctual de vedere al confidențialității operațiunii:

-factoring închis, dă clientului posibilitatea de a păstra confidențialitatea cu privire la faptul că a apelat la un factor;

-factoring deschis, aderentul cedează factorului toate creanțele și anunță debitorii despre acestea.

Din punct de vedere al dreptului de regres pe care banca îl poate exercita asupra aderentului:

-factoring cu regres, factorul își recuperează de la aderent sumele neîncasate prin debitarea contului curent al acestuia sau valorificarea garanției;

-factoring fără regres- factorul plătește către aderent contravaloarea unei părți a facturilor după emiterea acestora, iar restul la un termen stabilit.

Din punct de vedere al participanților la operațiunea de factoring:

-factoring intern – contractual se desfășoară pe teritoriul aceleiași țări;

-factoring internațional –presupune existența unui contract internațional în cadrul căruia intervin doi factori, respective de import și de export .

Concluzii

Rolul principal al sistemului bancar este de a colecta resursele disponibile din economie, pe care apoi le redistribuie în sectoarele productive ale economiei și populației, realizând astfel legături în vederea încheierii de contracte între cei care economisesc și cei care au nevoie de resurse.

Felul în care banca distribuie fondurile pe care le gestionează influențează dezvoltarea economică, prin creditul bancar contribuind esențial la creșterea economică, fie prin stimularea unei activități noi, eficiente (dezvoltarea intreprinderilor private mici și mijlocii), fie prin relansarea unor domenii esențiale ale economiei.

Creditul bancar reprezintă astfel o principală sursă de dezvoltare economică, si cea mai importantă sursă de finanțare atât pentru persoanele juridice cât și pentru populație, evoluția activității de creditare fiind influențată de evoluția băncilor.

Bibliografie

1. I. DOGARU,D.C.DĂNIȘOR,GH.DĂNIȘOR, Teoria generală a dreptului,Editura THEMIS, 2000.

2. Lucian SAULEANU, Drept bancar, Editura SITECH, Craiova, 2007.

3. C.A. GHEORGHE, Drept Bancar, ed. a 2-a , Editura C.H.Beck, București, 2009.

4. SAULEANU Lucian, SMARANDACHE Lavinia, DODOCIOIU Alina, Drept Bancar, Editura Universul Juridic, București, 2009.

5. Dan Drosu ȘAGUNA, Monica Amalia RAȚIU, Drept Bancar, Editura C.H.Beck, București 2007.

6. Lucian SAULEANU, Armand CALOTA,Drept Bancar-Note de curs, Jurisprudența,Ed. Universitaria Craiova 2001.

7. Ion DOGARU, Pompil DRĂGHICI, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Editura All Beck București, 2002.

8. Lucian SAULEANU, Drept Bancar și Valutar, Drept Vamal, Jurisprudența, editura Sitech, Craiova,2005.

9. Ion TURCU-Drept Bancar, vol II, Ed. Lumina Lex, București 1999.

10. Marian OPRIȚESCU ,Jenica POPESCU ,Alina MANTA ,Monedă, Credit, Bănci, ,Manual universitar, Editura Sitech Craiova 2015.

11. Ianfred SILBERSTEIN, Studii de drept bancar, EdituraWolters Kluwer, București, 2010.

12.Francisc DEAK,Editia a IV-a actualizată de Lucian MIHAI,Romeo POPESCU,Tratat de drept civil –Contracte speciale,Editura Universul Juridic,2006

14. Legea 287/2009 privind Codul civil .

15. O.U.G. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

16. Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

17. O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.

18.www.bnr.ro.