Contracte Aferente Exploatarii Unei Intreprinderi Comerciale

INTORODUCERE

În funcționarea sa, mediul de afaceri dezvoltă relații profesionale și
cu caracter de continuitate, care presupun frecvente prestații reciproce.

Pentru a simplifica condițiile de derulare a acestor raporturi și pentru a reduce costurile de executare părțile pot conveni ca, în loc de a executa separat și imediat creanțele izvorâte din prestațiile reciproce, să le înscrie într-un cont unic și indisolubil, iar lichidarea să fie făcută nu fragmentat, ci la un termen convenit, când partea ce va fi debitoare va achita diferența dintre
posturile de activ și cele de pasiv ale contului.

Contul curent a fost reglementat încă din 1887, când au fost preluate în dreptul românesc, (art. 370-373 C.com.) soluțiile legislației comerciale italiene (Codice di commercio del 1865), ce consacrase legislativ contractul prin care „ părțile își cedează temporar credit pentru reciprocele lor remiteri, pentru ca acel care rezultă creditor la închiderea contului să poată cere numai diferența dintre a da și a lua"

CAPITOLUL I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND CONTRACTE AFERENTE EXPLOATĂRII UNEI ÎNTREPRINDERI COMERCIALE

1. Noțiunea contractelor aferente întreprinderilor comerciale

1.1 Reglementarea unitara a obligațiilor in noul cod civil

Noul Cod Civil român a fost fundamentat pe concepția monistă de reglementare a raporturilor de drept privat.

Concretizarea concepției moniste s-a făcut prin dispozițiile art. 2 din Noul Cod Civil român în care se dispune că obiectul acestuia îl constituie normele juridice care reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale dintre persoane ca subiecte de drept civil iar conținutul acestui Cod constă într-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul său.

Formarea și executarea obligațiilor specifice dreptului privat sunt reglementate unitar prin dispozițiile Noului Cod Civil.

Zona dreptului privat în care concepția monistă a Noului Cod Civil s-a concretizat cel mai mult este cea a obligațiilor.

Reglementarea unitară a obligațiilor specifice dreptului privat nu a exclus însă existența unor reguli speciale privind formarea, modificarea, transmiterea și executarea obligațiilor derivate din raporturile la care participă profesioniștii comercianți, în exploatarea unei întreprinderi comerciale.

1.2 Noțiunea contractelor aferente exploatării întreprinderii
comerciale

Contractele încheiate pentru exploatarea unei întreprinderi comerciale se disting de contractele încheiate de simplii particulari prin următoarele: sunt încheiate de profesioniștii comercianți; au ca obiect producerea de mărfuri, circulația mărfurilor, executarea de lucrări și prestarea de servicii; au ca scop obținerea unui profit.

Considerăm că prin contractele aferente exploatării întreprinderii comerciale se înțelege contractele încheiate de profesioniștii comercianți pentru producerea schimbul și circulația mărfurilor, executarea de lucrări și prestarea de servicii cu scopul de a obține profit.

2. Regimul juridic aplicabil contractelor aferente exploatării întreprinderii comerciale

2.1Regimul juridic general

Contractele privind exploatarea unei întreprinderi comerciale sunt supuse regimului juridic general prevăzut de normele Noului Cod Civil în materie de obligații.

Aplicarea principiilor generale privind formarea și executarea contractelor în materia raporturilor la care participă profesioniștii comercianți este consacrată expres prin dispozițiile art. 3 din Noul Cod Civil, în care se prevede că dispozițiile acestui Cod se aplică și raporturilor dintre profesioniști precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil.

Regulile generale privind obligațiile sunt cuprinse în art. 1164 – 1323 și art. 1469 – 1565 din Noul Cod Civil român și sunt aplicabile atât pentru contractele numite cât și pentru cele nenumite.

Vechiul Cod comercial reglementa în art. 3 o serie de întreprinderi pe care le califica drept fapte de comerț. Astfel, erau considerate fapte de comerț întreprinderile de spectacole publice, întreprinderile de comisioane, agenții și oficii de afaceri, întreprinderile de construcții, întreprinderile de fabrică, de manufactură și imprimerie, întreprinderile de editură, librărie și obiecte de artă, întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri etc.

Întrucât, Codul comercial nu definea noțiunea de întreprindere, în doctrină au fost date mai multe definiții ale acesteia. Astfel, în concepția clasică a dreptului comercial, întreprinderea a fost definită ca un organism economic, în fruntea căreia se află o persoană numită întreprinzător, care combină forțele naturii cu capitalul și munca în scopul producerii de bunuri și servicii.

Se observă că, în reglementarea Codului comercial român, noțiunea de întreprindere desemna o activitate organizată de o persoană fizică sau juridică pentru realizarea de bunuri și servicii, iar nu un subiect de drept. Calitatea de subiect de drept o avea întreprinzătorul, cel care organiza pe riscul său activitatea; acesta putea fi o persoană fizică, în cazul întreprinderii individuale, sau o societate comercială, în cazul întreprinderii societare.

Diferite acte normative cuprind și ele definiții ale întreprinderii. Astfel, Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, în art. 2 definește întreprinderea ca fiind orice formă de organizare a unei activități economice autonomă patrimonial și autorizată, potrivit legilor în vigoare, să facă acte și fapte de comerț în scopul obținerii de profit, în condiții de concurență. O definiție legală găsim și în O.U.G. nr. 44/2008, art. 2 lit. f) potrivit căreia întreprinderea economică este activitatea economică desfășurată în mod organizat, permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forță de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.

Codul civil actual a legiferat o nouă concepție privind sistemul de reglementare a raporturilor juridice civile și comerciale, în sensul că a consacrat principiul unității de reglementare a raporturilor juridice patrimoniale și nepatrimoniale.

Art. 3 noul cod civil prevede că dispozițiile lui se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil. Potrivit dispozițiilor aceluiași art. 3 noul Cod Civil, sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere. în accepțiunea Codului civil, constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ. Se observă astfel că în reglementarea Codului civil, desfășurarea unei activități organizate și sistematizate califică această activitate ca fiind întreprindere, iar persoana care o exploatează dobândește statutul juridic de profesionist.

2.2 Regimul juridic special

Exploatarea unei întreprinderi comerciale generează raporturi juridice care au o anumită specificitate.

Pentru a acoperi reglementativ o asemenea specificitate, în Noul Cod Civil, au fost cuprinse reguli derogatorii de la regimul juridic unitar, care sunt aplicabile doar raporturilor juridice generate de exercițiul activității unei întreprinderi.

Regulile specifice aplicabile raporturilor la care participă profesioniștii comercianți, sunt cu privire la solidaritatea codebitorilor, curgerea de drept a dobânzilor, mandatul oneros în exercitarea unei activități comerciale, prețul rezonabil.

Pentru obligațiile contractate în exercițiul activității unei întreprinderi se prezumă solidaritatea între debitori dacă prin lege nu se prevede altfel ( art. 1446 din Noul Cod Civil ).

Dacă obligația de a plăti o sumă de bani asumată în exercițiul activității unei întreprinderi nu a fost executată, atunci debitorul se află de drept în întârziere [ art. 1523 (2) lit. d din NCC ].

Când mandatul este dat pentru acte de exercitare a unei activități profesionale se prezumă că acesta este cu titlu oneros ( art. 2010 din Noul Cod Civil).

Dacă un contract încheiat între profesioniști nu stabilește prețul și nici nu are o modalitate pentru determinarea acestuia se presupune că părțile au avut în vedere prețul practicat în mod obișnuit în domeniul respectiv pentru aceleași prestații realizate în condiții comparabile sau în lipsa unui asemenea preț, un preț rezonabil ( art. 1233 din Noul Cod Civil ).

Pentru anumite contracte cum sunt contractul de leasing, contractul de franciză , contractul de factoring, încheiate de profesioniști există reguli specifice care sunt cuprinse în legile speciale care reglementează asemenea contracte.

Regulile specifice pentru anumite contracte se aplică și contractelor nenumite dacă aceste contracte se aseamănă cel mai mult cu contractul care are o asemenea reglementare specială ( art. 1168 din Noul Cod Civil).

3. Principalele contracte utilizate de comercianți in exploatarea întreprinderii

Actele și faptele juridice ale persoanelor comerciante au fost declarate de Codurile comerciale din 1887 și 1939 ca fiind, generic desemnate, fapte de comerț.

În acord cu reglementarea anterioară (art. 3, 4 și 56 Cod comercial), faptele de comerț au fost divizate în trei categorii, și anume: fapte obiective, prevăzute expres de legea comercială; fapte subiective, prezumate ca fiind comerciale datorită statutului de comerciant a autorului lor; fapte unilaterale sau mixte, caracterizate prin particularitatea săvârșirii lor de către un comerciant împreună cu o persoană necomerciantă.

NCC suprimă noțiunea fapte de comerț, iar legea de aplicare a acestuia redefinește conceptul, arătând că expresiile „acte de comerț”, respectiv „fapte de comerț” se înlocuiesc cu expresia „activități de producție, comerț sau prestări de servicii”.

Soluția adoptată prin legea de punere în aplicare tinde să specializeze, în privința persoanelor comerciante, o altă noțiune, aceea de „exploatare a unei întreprinderi” pe care NCC o definește ca fiind „exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii” (art. 3 alin.3).

Specializarea noțiunii actelor și faptelor juridice săvârșite de comercianți a fost necesară, întrucât noțiunea „exploatarea unei întreprinderi” a fost definită la adresa tuturor profesioniștilor, așa cum rezultă din art. 3 alin.2 din NCC, însă, așa cum am constatat deja, categoria persoanelor profesioniste nu se limitează doar la subcategoria profesioniștilor comercianți.

Totuși, se constată că art.8 alin.2 din legea de aplicare a NCC nu este consecvent definiției date de art. 3 alin.3 din NCC exploatării unei întreprinderi, deoarece nu include activitățile de înstrăinare sau administrare de bunuri. Pe de altă parte, aceleași dispoziții, propunând o noțiune concretă a actelor și faptelor de comerț, sub denumirea de activități de producție, comerț sau prestări de servicii, nu oferă o definiție a acestor activități, astfel că sarcina calificării lor juridice revine, din nou, legii comerciale.

NCC constituie dreptul comun aplicabil inclusiv raporturilor juridice patrimoniale și nepatrimoniale dintre profesioniștii comercianți, precum și a celor dintre aceștia și alte subiecte de drept civil.

Așa cum am arătat deja, sunt calificați profesioniști comercianți cei care exploatează o întreprindere, astfel cum este definită aceasta de art. 3 alin.3 din NCC, prin intermediul activităților de producție, comerț sau prestări de servicii.

Principalele contracte utilizate de comercianți in exploatarea întreprinderii sunt:

contractul de vânzare (art. 1650-1762);

Contractul de vânzare-cumpărare este reglementat de Noul cod civil în art. 1650 – 1762.

Vânzarea este contractul prin care vânzătorul, transmite, sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul uni preț pe care cumpărătorul se obligă să-l plătească (art. 1650 din NCC). Contractul de vânzare-cumpărare are o reglementare unitară atât pentru operațiunile care au ca obiect raporturile dintre simplii particulari, cât și pentru operațiunile la care participă profesioniștii.

Pentru contractele care se încheie între comercianți și consumatori există și reglemențări specific prevăzute în legislația din domeniu. Contractul de vânzare-cumpărare este foarte mult folosit de către comercianți în activitatea de exploatare a unei întreprinderi comerciale.

contractul de comision (art. 2043-2053);

Contractul de comision este reglementat de dispozițiile art. 2043-2053 din Noul Cod civil.

Contractul de comision este mandatul care are ca obiect vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului și în numele comisonarului, care acționează cu titlu professional, în schimbul unei remunerații numită comision (art. 2043 din NCC). El este o varietate a contractului de mandat fără reprezentare.

Până la apariția Noului Cod civil, contractual de comison era reglementat de art. 405 și următoarele din codul commercial.

contractul de report (art. 1772-1776);

Contractul de report este reglementat de dispozițiile art. 1772 – 1776 din Noul Cod civil.

Contractul de report este acela prin care reportatorul cumpără cu plata imediată titluri de credit și valori mobiliare, circulând în comerț, și se obligă, în același timp, să revândă reportatului titluri sau valori mobiliare de aceeași specie la o anumită scadență, în schimbul unei sume determinate (art. 1772 din NCC). Până la aparația Noului cod civil, contractual de report era reglementat de dispozițiile art. 74 din Codul comercial român.

Contractul de leasing (O.G. nr. 51/1997);

Contractul de leasing este reglementat de prevederile O.G. nr. 51/1997, privind operațiunile de leasing și societățile de leasing.

Operațiunea de leasing este cea prin care “o parte, denumită locator/finanțator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosință asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte părți, denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăți periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârșitul perioadei de leasing locatorul/finanțatorul se obligă să respecte dreptul de opțiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale” (art. 1 din OG nr. 51/1997).

Contractul de franciză (O.G. nr. 52/1997)

Contractul de franciză este reglementat juridic de prevederile O.G. nr. 52/1997, privind regimul juridic al francizei.

Franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu (art. 1 lit. a din OG nr. 52/1997).

contractul de mandat, în toate variantele sale, cu sau fără reprezentare, acesta din urmă incluzând contractele de comision, de consignație și cel de expediție (art. 2009-2071);

Contractul de mandat este reglementat în Noul cod civil prin dispozițiile art. 2009-2042. Mandatul este contractual prin care o parte denumită mandatar se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice, pe seama celeilalte părți numită mandant (art. 2009 din NCC). Până la adoptarea Noului cod civil, contractul de mandat comercial era reglementat prin prevederile art. 374-391 din Codul comercial.

contractul de agenție (art. 2072-2095);

Contractul de agenție este reglementat juridic de dispozițiile art. 2072-2095 din NCC. Prin contractul de agenție comitentul împuternicește în mod statornic pe agent fie să negocieze, cât și să încheie contracte în numele și pe seama comitentului, în schimbul unei remunerații, în una sau mai multe regiuni determinate (art. 2072 din NCC). Reglementarea anterioară a contractului de agenție era asigurată de prevederile Legii nr. 509/2002, privind agenții comerciali permanenți.

contractul de cont curent (art. 2171-2183);

Contractul de cont curent este reglementat de dispozițiile art. 2171-2183 din Noul Cod civil. Contractul de cont curent este acela prin care părțile numite curentiști se obligă să înscrie într-un cont creanțele decurgând din remiteri reciproce, considerându-le neexigibile și indisponibile până la închiderea contului (art. 2171 din NCC).

Până la apariția Noului Coids civil, contractual de cont current era reglementat de dispozițiile art. 370-373 din Codul comercial.

contractul de intermediere (art. 1096-2102);

contractul de depozit (art. 2103-2143);

contractul de locațiune (art. 1777-1823);

contractul de furnizare (a766-1771);

contractul de antrepriză (art. 1851-1880);

asocierea în participație (art. 1949-1954);

contractul de transport de bunuri, de persoane și bagaje (art. 1955-2008);

contractele bancare (art. 2184-2198);

contractele de asigurare, de coasigurare, reasigurare și retrocesiune (art. 2199-2213);

jocurile și pariurile autorizate (art. 2266);

tranzacția (art. 2267-2278);

garanțiile personale, privilegiile și garanțiile reale (art.2279-2499).

CAPITOLUL II

NOȚIUNEA, CARACTERELE ȘI CONDIȚIILE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI DE CONT CURENT

1. Noțiunea contractului de cont curent

Contractul de cont curent este convenția încheiată intuitu personae prin care părțile, de regulă o bancă și clientul ei, denumiți „corentiști", consimt ca toate creanțele și datoriile lor reciproce să fuzioneze într-un sold unic care să definească poziția unuia față de celălalt ca debitor sau creditor.

Valorificând dezvoltările jurisprudențiale și doctrinare în interpretarea celor
patru articole din Codul comercial, precum și soluțiile Codului civil italian (art. 1823-1833), noul Cod civil definește contractul de cont curent drept convenția prin care părțile se obligă să înscrie într-un cont creanțele născute din remiterile lor reciproce și să facă lichidarea acestora la un anumit termen, când partea ce va fi debitoare va fi ținută la plata soldului, singura creanță exigibilă.

În cont se înscriu creanțele rezultând din remiterile reciproce ale părților. Remiterile („rimesele", din it."rimesse") sunt prestațiile părților, transmiterile de valori patrimoniale de orice fel.

Un asemenea contract se poate încheia și între două bănci sau doi comercianți care nu sunt societăți bancare, dar care consimt ca operațiunile care se derulează între ele să fie înscrise în cont curent. Astfel, de exemplu, societățile comerciale A și B, cu sediul în localități diferite, convin să încheie un contract de cont curent cu durata de un an pentru livrările reciproce de mărfuri. Societatea comercială A livrează o marfă societății comerciale B care înscrie prețul mărfii în creditul contului curent. La rândul ei, societatea comercială B va livra o altă marfă societății A, înscriind prețul în debitul contului curent. Pe întreaga durată a contractului niciuna dintre cele două societăți nu va cere celeilalte sumele înscrise în cont. Fiecare operațiune de livrare între cele două societăți odată cu înscrierea în cont își va pierde individualitatea și se va contopi în masa de înregistrări din creditul și din debitul contului.

La împlinirea termenului de un an se va determina soldul contului pentru a se stabili care dintre cele două societăți este datoare celeilalte.

Toate creanțele și datoriile oricăruia dintre partenerii contractului care intră în acest cont se depersonalizează, devenind simple articole de debit sau de credit, după caz. Soldul care rezultă la un moment determinat este singurul care califică pe una dintre părți ca fiind debitor sau creditor. „Prin urmare, în raporturile ce decurg din contractul de cont curent, niciuna dintre părțile contractante nu se desemnează de la început ca creditor și debitor. Această situațiune încetează numai la închiderea contului, operațiunea finală, care diferențiază pe creditor de debitor, făcând ca cele două mase omogene de credit și debit să se compenseze și să dea loc la soldul creditor, pentru care există acțiune în justiție"1.

De aceea, jurisprudența a remarcat că prin contractul de cont curent se urmărește nu numai amânarea lichidării până la încheierea contului, ci și scopul „de a mări potențialitatea economică a unui corentist prin remiterile primite de la celălalt".

În concluzie, utilitatea contractului de cont curent constă în aceea că:

reprezintă un mod simplificat de reglementare a creanțelor reciproce;

constituie un instrument de credit comercial.

Cel care faceremiterea – remitentul – va înscrie în cont o creanță în favoarea sa, constând în prețul mărfii ce face obiectul remiterii. Cel căruia i se face remiterea – primitorul – va apărea în cont cu obligația corelativă de plată a prețului mărfii. Calificativul „curent" indică faptul că nu este vorba de o singură remitere, ci de „trimeteri curente, curgătoare", acest mecanism juridic fiind conceput pentru disciplinarea unor „raporturi de afaceri continue.

La termenul convenit de părți – denumit de lege momentul „închiderii contului" 8 [art. 2171 alin. (1) NCC] sau momentul „încheierii contului" [art. 2171 alin. (2), art. 2179 NCC] – se face compensarea articolelor de activ și pasiv și se lichidează soldul, care este singura creanță exigibilă. Creanțele înscrise în cont sunt considerate indisponibile și neexigibile.

Totuși, dacă niciuna dintre părți nu poate cere executarea unei creanțe înscrise în cont până la termenul convenit, creditorii oricăruia dintre curentiști pot solicita instanței să dispună, pe cale de ordonanță președințială, încheierea înainte de termen a contului curent, pentru executarea sau poprirea soldului rezultat în favoarea curentistului debitor [art. 2181 alin. (2) NCC].

La închiderea contului, partea ce va fi creditoare este îndreptățită să ceară plata soldului. 9 Dacă însă nu o face, suma reprezentând soldul creditor constituie prima remitere dintr-un nou cont, contractul fiind considerat reînnoit pe durată nedeterminată.

Operațiunile din care pot lua naștere remiterile pot fi foarte diferite: un contract de vânzare 10 (art. 1650 și urm. NCC), un contract de locațiune (art. 1777 și unu. NCC), un contract de antrepriză (art. 1851 și urm. NCC), un contract de mandat (art. 2009 și urm NCC), un contract de comision (art. 2043 și urm. NCC), un contract de intermediere (art. 2096 și urm. NCC) ș.a.

2. Caracterele juridice ale contractului de cont current

este un contract intuitu personae, în sensul că identitatea persoanei cu care se încheie contractul este determinantă pentru consimțământul exprimat la nașterea convenției. Această considerație a persoanei este firească deoarece „corentiștii urmează să-și acorde unul celuilalt, pe bază de reciprocitate, credit pentru remiterile reciproce care sunt de esența contractului de cont curent și îl diferențiază față de unele tehnici contabile (partide comerciale) cu care s-ar confunda.

Consensual, în sensul că presupune validitatea perfectă a consimțământului și în sensul că forma scrisă nu este cerută ad validitatem, ci doar ad probationem.

Cu toate acestea, în practică, nicio bancă nu va încheia un contract de cont curent altfel decât în formă scrisă și pe propriul formular-tip.

Sinalagmatic, în sensul că ambele părți se obligă să-și facă reciproc credit până la încheierea contului. Orice contract de cont curent se bazează pe generalitatea și alternanța remiterilor.

Oneros, deoarece pentru sumele înscrise în contul curent curg dobânzi „în debitul primitorului, de la data înscrierii" (art. 370 pct. 3).

Cu executare succesivă în timp, prin remiteri reciproce și alternative.

Accesoriu pentru că se încheie în vederea executării altui contract sau a altor contracte între aceleași părți (contracte de deschidere de credit, contracte de livrare de mărfuri, de prestări de servicii etc.). El poate fi conceput ca un contract autonom numai dacă este încheiat între două bănci.

7) Contractul de cont curent este un contract normativ, părțile urmărind „să reglementeze eventuale raporturi juridice viitoare" .

8) Contractul de cont curent este un contract principal, autonom, soarta sa juridică nedepinzând de validitatea „negoțiurilor juridice pe care le unifică"

9) încheierea contractului de cont curent este un act de dispoziție. Date fiind efectele contractului de cont curent – transferul proprietății remiterilor, novația obligațiilor născute din remiterile anterioare și compensația până la concurența debitului și creditului -, contractul de cont curent depășește sfera actelor de administrare. Prin urmare, pentru încheierea sa valabilă, părțile trebuie să aibă deplină capacitate de exercițiu (art. 37 și urm. NCC).

10) Contractul de cont curent poate fi încheiat între profesioniști, între un profesionist și un alt subiect de drept civil sau între subiecte de drept civil care nu au calitatea de profesionist.

Distincția între contractul de cont curent și alte contracte sau operațiuni.

Contractul de cont curent prezintă asemănări cu o serie de alte contracte sau operațiuni, fără însă a se confunda cu acestea.

Astfel, ca și contul contabil (concept cunoscut de legislația și practica în domeniul contabil), contul curent apare, din perspectivă formală, ca un inventar al unor debite și credite. Dacă, însă, în cazul contului contabil, operațiunile înscrise în cont își păstrează individualitatea juridică, de esența contului curent este, dimpotrivă, faptul că, prin înscrierea în cont; creanțele se contopesc în masa sumelor înregistrate, la activ sau pasiv, obligațiile născute din remiterile anterioare se novează și creanțele reciproce se compensează până la concurența debitului și creditului. Cum s-a arătat în jurisprudență, „deși într-un contract de cont curent se înscriu diferite convențiuni, el nu este totuși numai reunirea lor, dobândită prin adăgiri sau completări, ci un contract nou, consensual, rezultat din combinarea tuturor acelor operațiuni (…)"'

Un alt concept contabil, operațiile de casierie, asociate adesea în activitatea bancară unui contract de depozit bancar sau de facilitate de credit, prezintă aparente apropieri cu contul curent, întrucât, fiind făcute plăți din cont către terți, ele sunt consemnate de către instituția de credit, din punct de vedere contabil, ca remiteri.

Raportându-ne la alte contracte, observăm că, asemenea contractului de facilitate de credit, contractul de cont curent naște o obligație de creditare.

Dacă însă prin contractul dc cont curent, creditarea este reciprocă (fiecare parte o creditează pe cealaltă cu remiterile efectuate), în cazul facilității de credit, obligația de creditare incumbă doar finanțatorului care pune la dispoziția clientului o sumă de bani, pe care acesta din urmă o poate utiliza în mai multe tranșe, în cazul facilității de credit, există de la început un creditor, care își păstrează această calitate până la rambursarea integrală a creditului, pe când, în cazul contului curent nu există la momentul închiderii contului, nici creditor, nici debitor, abia la termenul convenit de părți stabilindu-se care dintre părți va avea o creanță exigibilă.

În practica bancară au fost dezvoltate operațiuni bancare grefate pe mecanismul juridic al contractului de cont curent (depozitul bancar în cont curent, deschiderea de credit în cont curent ș.a.), pe care noul Cod civil le reunește generic în conceptul „contract bancar de cont curent". Totodată, acest ansamblu prezintă trăsături proprii ce îl disting și de contul curent, și de contractul sau operațiunea ce se derulează prin acel cont.

Astfel, dacă într-un contract de cont curent, remiterile părților sunt facultative, în cazul contului bancar curent, instituția de credit este obligată să execute ordinele clientului titular de cont, deci să facă remiteri – bineînțeles, în limitele depozitului sau, după caz, ale creditului acordat (art. 2189 NCC). .

În cazul contractului de cont curent, „reciprocitatea de credite este de esența contractului", pe când în cazul contractului bancar de cont curent remiterile sunt efectuate doar de finanțator .

De asemenea, în cazul contului curent, creanțele sunt indisponibile și neexigibile până la închiderea contului, pe când într-o deschidere de credit în cont curent, clientul poate rambursa oricând întregul credit; la fel, în cazul depozitului în cont curent, titularul contului poate pretinde oricând întreaga sumă depusă disponibilă; în ambele cazuri, legea impune un termen de preaviz (art. 2184 NCC).

Dacă într-un depozit în cont curent, poziția de creditor o are numai titularul contului (clientul), iar într-o deschidere de credit în cont curent, creditor este doar finanțatorul, „în raporturile ce decurg din contractul de cont curent, niciuna din părțile contractante nu se desemnează de la început ca creditor sau ca debitor exclusiv și nici nu se comportă ca atare în decursul executării contractului, ci fiecare contopește în persoana sa, în mod indivizibil, ambele calități, de creditor și debitor .

3. Condițiile de validitate ale contarctului de cont curent

3.1 Condițiile de fond

Contractul de cont curent este valabil dacă îndeplinește condițiile art. 1179 din NCC, pentru validitatea oricărui contract, și anume: capacitatea de a contracta; consimțământul părților; un obiect determinat și licit; o cauză valabilă a obligațiilor.

1) Capacitatea de a contracta.

Curentiștii trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină, deoarece fac acte de dispoziție.

2) Consimțământul părților. Contractul de cont curent se încheie prin acordul de voință al părților, cu respectarea condițiilor de valabilitate a consimțământului (art. 1204 din NCC).

3) Obiectul determinat și licit al contractului. Obiectul contractului de cont current constă în regularizarea creanțelor recuiproce dintre părți, cu obligația ca partea care rămâne debitoare să achite soldul la expirarea contractului.

4)Cauza valabilă a obligațiilor părților contractului. Cauza sau scopul contului curent trebuie să existe, să fie licită și morală. Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice și este imorală, când este contrară bunelor moravuri.

3.2 Condițiile de formă

Contractul de cont curent se încheie în formă scrisă. Condiția formei scise este cerută ad probationem.

CAPITOLUL III

EFECTELE JURIDICE ALE CONTRACTULUI DE CONT CURENT

1.Efectele principale

1.1Transferul dreptului de proprietate

Potrivit dispozițiilor art. 2.173 C. civ. prin contractul de cont curent, proprietatea remiterilor se transferă primitorului, prin înregistrarea acestora în cont. Așadar, contractul de cont curent este translativ de proprietate în sensul că, astfel cum prevede norma legală mai sus reprodusă, prin înregistrarea operațiunii în cont se realizează și transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor livrate.

Așa cum am făcut precizarea, o caracteristică a operațiunilor din activitatea întreprinderilor comerciale este aceea că, de cele mai multe ori, plata se face prin diferite instrumente bancare și la un termen ulterior predării bunurilor. Pornind de la aceste realități practice, Codul civil consacră regimul juridic al titlurilor de credit, precum și a cesiunilor de creanțe. Astfel, potrivit art. 2.177 C. civ. înscrierea în cont a unui titlu de credit este prezumată făcută sub rezerva încasării, dacă nu se prevede expres contrariul.

În ceea ce privește cesiunea de creanță, legea prevede că înscrierea este făcută pe riscul cesionarului, dacă din voința părților nu rezultă altfel sau dacă nu este făcută cu rezerva expresă privind încasarea acesteia. Dacă creanța nu a fost plătită, curentistul cesionar poate fie să restituie creanța cedentului, stornând partida din cont, fie să își valorifice drepturile împotriva debitorului. Curentistul cedent poate storna creanța în tot sau în parte, chiar și după executarea infructuoasă a debitorului, în proporția creanței rămase neacoperită prin executare (art. 2.178 C. civ.). în toate cazurile, înscrierea unei creanțe în cont curent nu împiedică exercițiul acțiunilor și excepțiilor referitoare la validitatea actelor sau operațiunilor care au dat loc remiterilor.

Dacă un act sau o operațiune este nulă, anulată, reziliată sau rezolvită, înscrierea remiterilor efectuate în temeiul acestora este stornată (art. 2.175 C. civ.).

1.2 Novația

Novația se manifestă prin aceea că prin înscrierea în cont creanța originară se transformă într-un articol al contului, din acel moment stingându-se toate acțiunile, excepțiile și garanțiile specifice care o însoțeau. Astfel, de exemplu, dacă o bancă a garantat și a plătit în locul clientului său taxa vamală, a dobândit prin subrogație privilegiul general mobiliar al vămii de care ar putea face uz pentru recuperarea sumei pe calea executării silite mobiliare.

Dacă banca înțelege să-și recupereze suma debitând contul curent al clientului său, privilegiul dispare ca efect al novațiunii. De asemenea, în cazul societăților comerciale care au convenit „să lucreze în cont curent" pentru livrările reciproce, remiterea unor cantități de mărfuri efectuată în baza contractului economic de vânzare comercială transmite dreptul de proprietate asupra mărfii de la vânzător la cumpărător. Prin efectul contractului de cont curent, cumpărătorul, în loc să plătească prețul, îl înscrie în creditul contului curent.

Din momentul „intrării în cont" vânzătorul nu se mai poate prevala de contractul de vânzare-cumpărare și mai ales nu mai poate uza de acțiunea de reziliere sau de privilegiul vânzătorului45, deoarece creanța originară s-a contopit în articolele contului, stingându-se prin novație. Dacă în momentul livrării corentistul deținea o creanță bazată pe un contract de vânzare, prin intrarea în cont creanța originară s-a stins și s-a născut o nouă creanță, izvorâtă din contractul de cont curent. Odată cu stingerea obligației originare principale (aceea de plată a prețului mărfii livrate) s-au stins și obligațiile accesorii: ipoteca, fidejusiunea și privilegiile care garantau acea obligație. Noua obligație va avea garanția în reciprocitatea efectului de garanție al contului curent sau va putea fi însoțită de noi garanții speciale, ipotecă sau gaj comercial.

Dimpotrivă, dacă un asemenea contract comercial stipulează că orice sume debitate prin cont își păstrează până la definitiva lor achitare garanția ipotecară, părțile convenind ca înscrierea creanțelor în cont să nu producă novațiune, trebuie să se califice convenția ca fiind un contract de credit deschis, iar nu un contract de cont curent, chiar dacă greșit a fost intitulat astfel.

în consecință, ca efect al novației:

termenul creanței originare este strămutat automat la încheierea contului;

creanța nouă va fi supusă termenului general al prescripției extinctive a obligațiilor comerciale (3 ani) chiar dacă creanța originară ar fi avut un termen de prescripție mai lung sau mai scurt;

garanțiile reale sau personale care însoțeau creanța originară se sting, dar se naște efectul de garanție propriu al fiecărui cont curent, căruia i se pot adăuga și alte garanții speciale, de exemplu, o ipotecă sau un gaj comercial pe mărfuri;

o creanță necomercială (civilă) prin intrare într-un cont curent comercial se stinge dând naștere unei obligații care va avea natură comercială;

înainte de încheierea contului curent și stabilirea soldului este de neconceput o executare silită prin poprirea acestuia.

Totuși, o anumită legătură continuă să subziste între creanța intrată în cont și articolul căreia îi corespunde: dacă creanța era lovită de nulitate sau parțial stinsă, aceasta va afecta și înregistrarea articolului contului care va putea suferi o stornare,

1.3 Indivizibilitatea

Prin intrare în cont creanțele se depersonalizează, pierzându-și individualitatea spre a se topi înîr-un sold provizoriu care nu poate fi urmărit. Până în momentul încheierii contractului nu există nici creditor, nici debitor, ci numai articole de credit și de debit ale aceluiași cont curent. „Indivizibilitatea este cheia de boltă a contractului de cont curent"',

În consecință:

– niciuna dintre operațiunile înscrise în contul curent nu poate fi extrasă pentru a da naștere unor formalități speciale;

niciunul dintre corentiști nu poate acționa în justiție pentru plata izolată a unui articol al contului;

remiterile făcute între corentiști nu pot fi considerate plăți și nu li se aplică acestor remiteri regulile privind imputația plății prescrise ; de aceea remiterea efectuată nu este destinată să stingă datoria cu privire la dobânzi înaintea datoriei cu privire la capital;

nu se poate valida o poprire decât pe soldul rezultat după încheierea contului, chiar dacă în momentul înființării popririi nu se efectuează nicio remitere între părți.

De asemenea, creditorul unuia dintre corentiști nu poate popri remiterea făcută de celălalt.

În schimb, practica judiciară a admis că soldul creditor al contului curent poate face obiectul unei popriri. Poprirea blochează contul în sensul că nicio operațiune ulterioară nu poate diminua soldul creditor poprit. Totuși, se va acorda prioritate cecului emis anterior popririi, în sensul că cuantumul soldului va fi determinat ținându-se seama de dreptul dobândit anterior de purtătorul cecului. Pe de altă parte, creditorul urmăritor nu va putea încasa sumele înscrise în cont după înființarea popririi.

Efectul indivizibilității (compensației) se produce numai în cadrul fiecărui cont curent, nu între două sau mai multe conturi curente convenite între aceleași părți (cu excepția fuziunii exprese a conturilor).

În principiu, este posibil ca între aceleași persoane să existe concomitent mai multe conturi curente.

În aceste situații, efectul indivizibilității se produce separat în cadrul posturilor fiecărui cont curent, însă nu există indivizibilitate între conturi. De aceea, dacă soldul debitor al fiecărui cont curent este garantat prin ipotecă, creanțele ce vor rezulta din aceste conturi curente vor avea un rang diferit și determinat de data luării inscripțiunii ipotecare respective.

„Regula după care diferitele solduri ale diferitelor conturi curente nu s-ar putea scinda nu poate avea sancțiunea că în caz de scindare creditorul să piardă unul din ele pentru că nu le-a întrunit la un loc, căci această sancțiune ar constitui un mod de stingere a creanțelor necunoscut în drept și neadmisibil ca echitate".

Există și posibilitatea ca sub aspectul instrumentului tehnicii contabile să fie conduse de către bancă două conturi curente distincte pentru același client și pentru aceleași operațiuni, dar cele două conturi să reprezinte sub aspect juridic un singur contract de cont curent, cu consecința producerii efectului indivizibilității între posturile celor două conturi bancare.

Indivizibilitatea contului curent nu împiedică să fie cunoscută în fiecare moment poziția creditoare sau debitoare a fiecărei părți sub aspectul evidenței contabile.

Această poziție produce chiar și unele efecte juridice în privința celui care se afla în poziție creditoare:

el are dreptul de a emite un cec tras asupra băncii;

el poate exercita acțiunea pauliană contra celuilalt corentist insolvabil;

valoarea corespunzătoare a poziției creditoare a contului curent reprezintă bun propriu, ca fiind dobândit anterior căsătoriei, dacă actul se încheie în cursul executării contractului de cont curent înainte de încheierea contului.

1.4 Compensația

Normele codului civil, privind compensația ar fi comandat
ca, progresiv, pe măsura efectuării rimeselor de către cei doi corentiști, să se producă efectul extinctiv, pe calea compensării creanțelor reciproce „Când două persoane sunt datoare una alteia, se operează între dânsele o
compensație care stinge amândouă datoriile") de drept, prin simplul efect al legii.

Contractul de cont curent realizează și o compensație a creanțelor izvorâte din raporturile juridice principale în temeiul cărora s-au făcut remiterile reciproce. Efectul compensării este legiferat de art. 2.173 C. civ., care stipulează că creanțele reciproce se compensează până la concurența debitului și creditului, sub rezerva plății soldului creditor.

Indivizibilitatea contului împiedică această compensație permanentă și succesivă pe măsura efectuării rimeselor, urmând ca ea să-și producă efectele la încheierea socotelii, cu rezerva plății diferenței.

Prin efectul compensației se va determina soldul, care singur va reprezenta o creanță lichidă și exigibilă, în favoarea unuia dintre corentiști.

2. Efectele secundare

2.1 Curgerea dobânzilor

Dacă părțile nu s-au învoit altfel, dobânzile vor fi comerciale și vor fi socotite pe zile, cu începere de la data înscrierii în cont.

În legătură cu efectul de curgere a dobânzilor, jurisprudența a stabilit următoarele. Sumele înscrise în contul curent produc, în profitul fiecărei părți, dobânda legală, de drept și fără somație, afară de cazul în care părțile au stabilit o dobândă convențională, alta decât cea legală.

Dobânda legală curge de drept și asupra soldului sau a diferenței dintre creditele și debitele parțiale trecute în contul curent.

Dobânda legală curge atât în situația în care soldul determinat după încheierea contului a fost reportat ca articol nou într-un cont curent ulterior, cât și în situația în care soldul a rămas ca o datorie definitivă în urma încetării contractului de cont curent. Dobânda convențională va curge numai dacă operațiunile de cont curent continuă. După lichidarea contului și încetarea contractului curge numai dobânda legală. Curgerea de plin drept a dobânzilor la sumele trecute în contul curent are loc și pentru cazul în care intervine o îndreptare a contului curent pe cale de hotărâre judecătorească prin care s-a recunoscut că o anumită sumă trebuia operată în creditul uneia dintre părți, deoarece prin caracterul declarativ al hotărârilor judecătorești creanțele restabilite prin acele hotărâri urmează a fi socotite că produc dobânzi din ziua în care ar fi trebuit să fie trecute în cont, iar nu numai în ziua când au fost recunoscute judecătorește.

2.2 Dreptul la plata comisioanelor

Dacă acela care primește prestația efectuează anumite servicii care se exercită contra plată, atunci acesta are dreptul să se crediteze cu suma care i-ar fi fost plătită. Creditarea o poate face dacă nu există o prevedere expresă contrarie (art. 2174 din NCC).

Dreptul la comision se poate referi la comisionul băncii sau, după caz, la comisionul celuilalt comerciant, în situația în care cei doi corentiști sunt două societăți comerciale care lucrează între ele în cont curent. Astfel, pentru încasarea unor valori ale corentistului sau pentru depozitarea unor mărfuri vândute pentru acesta, el poate fi debitat în cont cu comisionul ce ar fi trebuit să îl plătească altuia pentru aceste servicii dacă nu ar fi existat între părți contractul de cont curent.

Pe lângă comision vor mai fi înscrise în cont și cheltuielile ocazionate de efectuarea operațiunilor înregistrate: taxe poștale, taxele vamale etc; aceste sume vor genera și ele dobânzi din ziua înscrierii lor în cont.

În ce privește dreptul băncii la comision, el se justifică prin prestația de servicii pe care o efectuează clientului.

Așadar, remunerația bancherului corentist va cuprinde pe lângă dobânda stipulată pentru remitere, comisionul băncii calculat pe volumul global al remiterilor și eventual comisionul pentru cea mai importantă „descoperire" a contului. Procentul dobânzii convenționale pentru remiteri se transformă astfel în procent efectiv global care cuprinde toate componentele remunerației bancherului.

2.3 Restituirea cheltuielilor

Partea care face anumite cheltuieli pentru operațiunile consemnate în contul curent are dreptul la plata acestor cheltuieli (ex: cheltuieli de poștă, chletuieli de vamă, alte taxe). Acestea sunt producătoare de dobânzi de la data înscrierii în cont a operațiunii (art. 2174 din NCC).

CAPITOUL IV

ÎNCHIDEREA SI ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE CONT CURENT

1. Închiderea contului curent

1.1 Condițiile închiderii

Închiderea contului curent și lichidarea soldului se fac la scadența prevăzută în contract sau la momentul încetării contractului de cont curent (art. 2179 din NCC).

La închiderea contului curent, soldul creditor al acestuia se constituie într-o creanță exigibilă (art. 2171 alin. 2 din NCC).

Dacă plata soldului creditor nu este cerută, acesta constituie prima remitere dintr-un nou cont, iar contractual se consideră reînnoit pe durată nedeterminată.

Părțile pot decide termene intermediare de închidere a contului, iar în această situație soldul creditor este înscris ca prima partidă în noul cont.

Soldul creditor este o creanță lichidă și exigibilă la care se va calcula dobânda convențională de la data încheierii contului, în cazul în care nu este trecută într-un cont nou.

La încetarea contractului, contul curent se încheie definitiv, iar noul Cod (spre deosebire reglementarea anterioară) prevede expres că soldul creditor reprezintă o creanță lichidă și exigibilă. Nu putem să nu observăm faptul că, parțial, este reluată dispoziția din art 2171- alin. (2) NCC, în care se arată: „soldul creditor al contului la încheierea sa constituie o creanță exigibilă".

Totodată, se precizează că se va calcula dobânda convențională, iar în caz contrar, dobânda legală (O.G. nr. 13/2011 reglementează dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești). Ideea exprimată de legiuitor în art. 2179 alin. (2) NCC se putea exprima într-o singură prevedere. De altfel, urmează a se observa că art. 372 alin. (2) C com. prevedea simplu: dobânda diferenței curge de la data lichidării.

Potrivit art. 1489 NCC, intitulat „Dobânzile sumelor de bani", dobânda este cea convenită de părți sau în lipsă, cea stabilită de lege.

La încetarea contractului, părțile vor verifica operațiunile înregistrate și vor recunoaște soldul.

1.2 Aprobarea contului

La încheierea contului, fiecare dintre părțile contractante comunică celeilalte părți extrasul sau raportul de cont.

Potrivit legii, extrasul sau raportul de cont comunicat se prezumă aprobat, dacă nu este contestat de primitor în termenul prevăzut în contract sau, în lipsa unui termen, într-un termen rezonabil după practicile dintre părți sau potrivit uzanțelor locului.

În lipsa unor astfel de practici sau uzanțe, se va ține seama de natura operațiunilor și situația părților (art. 2180 C. civ.).

Aprobarea contului nu exclude dreptul de a contesta ulterior contul pentru erori de înregistrare sau de calcul, pentru omisiuni sau dublă înregistrare, în termen de o lună de la data aprobării extrasului sau raportului de cont ori de la încheierea contului sub sancțiunea decăderii.

Dreptul la acțiune pentru rectificarea erorilor de calcul, făcută cu ocazia stabilirii soldului, a omisiunilor, a înscrierilor duble și altor asemenea se prescrie în termen de un an de la data comunicării extrasului de cont curent (art. 2182 C. civ.).

1.3 Executarea si poprirea

Numai soldul creditor rezultat la încheierea contului curent poate fi supus executării sau popririi pornite contra unuia dintre curentiști.

Creditorii oricăruia dintre curentiști pot solicita instanței să dispună, pe cale de ordonanță președințială, încheierea înainte de termen a contului curent, pentru executarea sau poprirea soldului rezultat în favoarea curentistului debitor.

Reglementarea anterioară: C. com.: „Art. 372. (3) Numai diferența (soldul) lichidată la încheierea contului curent poate fi supusă execuției sau opririi în mâna unui al treilea sau asigurata prin ipotecă. Dacă s-a consimțit o ipotecă pentru credit deschis, posesorii efectelor create sau negociate în termenul acestei deschideri de credit nu se vor putea folosi de dânsul decât până la concurența soldului final al contului".

În reglementarea anterioară se prevedea că numai diferența (soldul) lichidată la
încheierea contului curent poate fi supusă execuțiunii sau opririi în mâna unui al treilea și asigurată prin ipotecă. Dacă s-a consimțit o ipotecă pentru credit deschis, posesorii efectelor create sau negociate în termenul acestei deschideri de credit nu se vor putea folosi de dânsul decât până la concurența soldului final al contului (art. 372 C. com.). „Practica judiciară a admis că soldul creditor al contului curent poate face obiectul unei popriri, poprirea blochează contul, în sensul că nicio operațiune ulterioară nu poate diminua soldul creditor poprit.

Totuși, se va acorda prioritate cecului emis anterior popririi, în sensul că, în fapt, cuantumul soldului va fi determinat ținându-se seama de dreptul dobândit anterior de purtătorul cecului. Pe de altă parte, creditorul urmăritor nu va putea încasa sumele înscrise în cont după înființarea popririi.

Până la încheierea contului, creanțele nefiind exigibile, nu se pot exercita garanțiile.

Nici soldul rezultat la încheierile intermediare nu poate fi supus executării silite, textul legal specificând că este vorba de soldul rezultat la încheierea contului curent.

Cu titlu de noutate, pentru protecția creditorului, se instituie posibilitatea intervenției instanței care să dispună, pe calea ordonanței președințiale, încheierea contului înainte de termen numai pentru scopul executării sau popririi soldului rezultat în favoarea curentistului debitor.

Bineînțeles că o astfel de intervenție va împiedica executarea în continuare a contului curent, deoarece, așa cum rezultă din analiza textului analizat, instanța trebuie să dispună încheierea contului curent.

Calea ordonanței președințiale a fost aleasă de legiuitor pentru că asigură intervenția urgentă, imediată.

2. Încetarea contractului

Contractul de cont curent încetează de drept la expirarea termenului convenit expres de părți în cuprinsul contractului sau ulterior, prin convenție separată încheiată în formă scrisă.

În cazul contractului încheiat pe durată nedeterminată, fiecare parte poate declara încetarea acestuia la încheierea contului, înștiințând-o pe cealaltă parte cu 15 zile înainte. Dacă părțile nu au convenit altfel, contractul de cont curent pe durata nedeterminată se consideră că are ca termen intermediar de încheiere a contului ultima zi a fiecărei luni.

În caz de incapacitate, insolvență sau moarte, oricare dintre curentiști, reprezentantul incapabilului sau moștenitorul poate denunța contractul înștiințând cealaltă parte cu 15 zile înainte.

Reglementarea anterioară: C. corn: „Art. 373. (1) Contractul de cont curent e de drept desființat:

1. Prin scadența termenului convenit;

2. În lipsă de convenție, prin retragerea uneia din părți

3.Prin falimentul uneia din părți.

Desființarea contractului de cont curent se poate cere în caz de moarte de interdicție sau incapacitate legală a uneia din părți.

Potrivit reglementării comerciale anterioare, contractul de cont curent înceta de drept, în cazurile expres prevăzute de lege, dar, conform art. 373 C. corn., și la cererea uneia din părți, în caz de moarte sau punere sub interdicție.

Prin alin. (1) al art. 2183 NCC, se menționează drept primă cauză de încetare de drept a contractului expirarea termenului stabilit de părți.

Acest termen poate fi inserat de părți în cuprinsul contractului, chiar la momentul încheierii contractului, fiind necesară menționarea expresă. Totodată, se permite părților să stabilească termenul contractului și prin convenție ulterioară încheierii contracttului dar această convenție, ad probationem, în respectarea principiului simetriei actelor juridice, trebuie să îmbrace aceeași formă ca și contractul inițial. Din punct de vedere tehnic, acest act juridic ulterior, prin care părțile stabilesc termenul contractului, reprezintă un act adițional.

Încetarea de drept a contractului la expirarea termenului stabilit de părți semnifică faptul că efectele contractului încetează – fără nicio formalitate – la momentul împlinirii termenului. Orice înscriere în contul curent ulterioară acestei date nu mai este luată în considerare la stabilirea soldului și nu va mai produce dobânzi.

În ipoteza în care părțile nu au stabilit, în mod expres, un termen la expirarea căruia contractul să înceteze a-și produce efectele juridice, încetarea contractului de cont curent poate avea loc prin denunțarea de către una din părți, la încheierea contului. Având în vedere necesitatea stabilității circuitului civil, legiuitorul noului Cod civil a prevăzut că denunțarea trebuie să aibă loc la încheierea contului cu înștiințarea celeilalte părți cu 15 zile înainte.

Mai mult, întrucât există posibilitatea ca părțile să nu fi stabilit termene intermediare de încheiere a contului, în cazul contractului de cont curent pe durată nedeterminată, se consideră termen intermediar ultima zi a fiecărei luni.

Așadar, pentru a putea apela la denunțarea unilaterală a contractului de cont curent sunt instituite următoarele reguli:

a) contractul să fi fost încheiat pe durată nedeterminată;

b) înștiințarea celeilalte părți cu 15 zile înainte de încheierea contului;

c) în lipsa termenelor convenționale, intermediare de închidere a contului, se consideră termen intermediar ultima zi a fiecărei luni, astfel încât înștiințarea trebuie să aibă loc înainte cu 15 zile de ultima zi a lunii.

Și în această ipoteză, a încetării contractului prin denunțare unilaterală, efectele juridice vor înceta de drept în termen de 15 zile după înștiințarea părții.

Înștiințarea părții cocontractante trebuie să se producă în conformitate cu clauzele asumate de părți, știut fiind că de obicei comercianții (în noua reglementare civilă, incluși în categoria profesioniștilor) stipulează clauze privind persoanele împuternicite să primească acte de corespondență și adresele la care se trimit înștiințările, precum și dacă este nevoie de o anume confirmare de primire.

Părții care denunță contractul nu i se cere să justifice această manifestare de voință, dar partea ar trebui să se prevaleze de denunțarea unilaterală, cu bună-credință, în practica judiciară stabilindu-se că partea interesată poate dovedi reaua-credință sau abuzul de drept

Potrivit art. 1170 NCC, părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea contractului, cât și la încheierea contractului, precum și pe tot timpul executării . Ele nu pot înlătura sau limita această obligație. De asemenea, potrivit art. 15 NCC, niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv si nerezonabil, contrar bunei credințe.

Sunt instituite drept cauze de încetare a contractului: incapacitatea, insolvența și moartea uneia dintre părți. În aceste ipoteze, curentistul, reprezentantul incapabilului sau moștenitorul poate denunța contractul, înștiințându-o pe cealaltă parte cu 15 zile înainte.

Aceste cauze de încetare a contractului sunt expresia caracterului intuitu personae al contractului, fiind prevăzute și în art. 373 alin. (2) C. com., cu excepția falimentului uneia dintre părți, care era tratat drept cauză de încetare de drept a contractului, potrivit art. 47 din Legea nr. 85/2006.

Oricum, este de menționat faptul că denunțarea contractului poate interveni la
cererea oricărei părți sau a reprezentantului legal.

CAPITOLUL V

STUDIU DE CAZ ȘI PRACTICĂ JUDICIARĂ PRIVIND CONTRACTUL DE CONT CURENT

DECIZIA NR. 4371/2012 PRIVIND ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI DE CONT CURENT

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr. 3098/108/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, reclamanta D.V. a chemat pe pârâtul T.Z.R., solicitând obligarea acestuia la restituirea sumei de 355.000 Euro, consemnată în contul bancar nr. RO 78 WBAN 2511022096800065, deschis la data de 22 decembrie 2008 la B.C.I.S.P. România SA Arad, cont al cărui titular este pârâtul, sumele fiind consemnate în depozitele constituite în baza convențiilor de constituire depozit Euro nr. SD 0903076983 din 23 martie 2009 pentru suma de 250.000 Euro, apoi nr. SD 0903076984 din 23 martie 2009 pentru suma de 45.000 Euro și nr. SD 0903076985 din 23 martie 2009 pentru suma de 60.000 Euro, împreună cu dobânda bancară aferentă până la restituirea în întregime a sumei totale.

De asemenea, reclamanta a cerut să i se încuviințeze să dispună de respectivele sume, inclusiv asupra dobânzilor bancare, fără acordul pârâtului, prin ridicarea acestor sume și lichidarea în întregime a soldului din cont.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în cursul anului 2006 a dobândit, din vânzarea unei afaceri, suma de 770.000 Euro, pe care i-a depozitat inițial într-un cont personal deschis la B.R.D. G.S.G.

Ulterior, după aproximativ doi ani, a decis să retragă de la această bancă suma de 362.000 Euro, din care suma de 355.000 Euro a fost consemnată la data de 22 decembrie 2008, la B.C.I.S.P. România SA Arad, datorită dobânzii mai atractive oferite de această bancă.

Reclamanta a susținut că voința reală pentru consemnarea la bancă a acestei sume a fost aceea de a constitui un depozit bancar, al cărei beneficiar să rămână, motiv pentru de altfel a și fost împuternicită cu puteri depline în contractul de cont curent și a și gestionat acest cont în intervalul 22 decembrie 2008 – 23 iunie 2009, fiind și în posesia originalului contractului de deschidere a contului curent.

Reclamanta a mai susținut că prin refuzul de a-și da acordul și de a accepta lichidarea contului, pârâtul, în calitate de titular de cont își arogă dreptul de proprietate asupra sumei de 355.000 Euro care a fost depozitată în bancă, precum și asupra dobânzilor bancare aferente, iar pentru recuperarea banilor a decis să promoveze prezenta acțiune în restituire – actio de in rem verso –fundamentată pe îmbogățirea fără justă cauză a pârâtului.

Pârâtul nu a formulat întâmpinare, însă cu ocazia interogatoriului, luat în instanță a arătat că se opune la restituirea sumei către reclamantă, susținând că reclamanta i-a făcut cadou acești bani, sub forma darului manual.

Prin sentința civilă nr. 794 din 23 noiembrie 2010, Tribunalul Arad a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, reclamanta, în cursul anului 2006 a dobândit din vânzarea unei afaceri suma de 770.000 Euro, pe care i-a depozitat inițial într-un cont personal deschis la B.R.D. G.S.G., pentru ca, după aproximativ doi ani, să decidă retragerea sumei de 362.000 Euro, din care 355.000 Euro au fost consemnați la data de 22 decembrie 2008 la B.C.I.S.P. România SA Arad, operațiune convenită cu nepotul reclamantei, pârâtul T.Z.R., care a și însoțit-o la sediul băncii I. SanPaolo, unde între pârât și bancă s-a încheiat contractul de cont curent nr. 43533, respectiv convențiile de constituire de depozit pentru sumele de 250.000, 45.000 și 60.000 Euro.

Tribunalul a reținut că, potrivit convențiilor bancare încheiate, pârâtul T.Z. are calitatea de titular de cont, iar reclamanta are calitatea de persoană autorizată de a efectua operațiuni bancare asupra respectivului cont bancar, beneficiind de dreptul de a semna cu ”a doua semnătură”.

Cu ocazia deschiderii contului, atât pârâtul cât și reclamanta au dat declarații pe proprie răspundere în fața funcționarilor băncii, potrivit cărora adevăratul beneficiar al sumelor de bani depuse în cont este pârâtul T.Z.R.

Prima instanță a mai reținut că, după constituirea depozitelor, operațiunile efectuate cu privire la contul bancar au primit atât semnătura titularului de cont, cât și semnătura conjunctă a reclamantei, în calitate de persoană împuternicită, atât pentru eliberarea dobânzilor, cât și pentru reînnoirea depozitelor.

Ulterior, la data de 23 iunie 2009, reclamanta a încercat retragerea sumei totale de 361.000 EURO (capital și dobânzi) și închiderea contului, dar fiind vorba de un act de dispoziție, banca a refuzat operațiunea întrucât lipsea acordul pârâtului T.Z., care avea calitatea de titular de cont și care informase banca despre faptul că nu este de acord cu operațiunea de retragere a banilor, inițiată de reclamantă.

Apoi, prin adresa nr. 120314 din 24 iunie 2009 semnată atât de către reclamantă, cât și de pârât, aceștia au informat în comun banca cu privire la acordul intervenit între ei, în sensul că orice operațiune poate fi efectuată numai pe baza semnăturii ambilor, care trebuie dată personal în fața funcționarilor băncii sau pe baza unei hotărâri judecătorești, în caz de litigiu.

În aceste circumstanțe, prima instanță a concluzionat că litigiul poartă asupra sumei de bani care a fost constituită într-un depozit bancar, fiecare dintre părți pretinzând că este proprietarul banilor. Astfel, reclamanta susține că, atât anterior constituirii depozitului, cât și ulterior, banii au fost și au rămas mereu în proprietatea sa, întrucât proveneau din vânzarea unei ferme a acesteia și nu a avut intenția clară de a-i dona nepotului, pârâtul T.Z. Pe de altă parte, pârâtul a susținut că suma de bani din litigiu i-a fost înmânată de reclamantă cu titlu de dar manual, la fel cum a procedat aceasta și în cazul celorlalți trei nepoți ai săi, cărora le-a donat diverse sume de bani.

Cu privire la natura juridică a darului manual, tribunalul a constatat că acesta reprezintă un act juridic și nu un fapt juridic, constituind o categorie specială de donație, pentru validitatea căreia se cer a fi întrunite două elemente: acordul de voință pentru a transfera și respectiv, pentru a dobândi cu titlu gratuit precum și tradițiunea, adică înmânarea, predarea efectivă și reală a bunului dăruit, așa cum rezultă din dispoz. art. 644 C. civ.

S-a apreciat că darul manual se poate concretiza și în forme moderne, care nu implică neapărat o predare materială a bunului donat, dar asigură totuși transferul efectiv al valorilor dintr-un patrimoniu în altul, inclusiv prin depunerea unei sume de bani la o instituție bancară pe numele altei persoane.

Raportând considerațiunile teoretice la situația concretă dedusă judecății, tribunalul a apreciat că demersul reclamantei de a susține pârâtul pentru constituirea depozitelor bancare pe numele acestuia din urmă s-a făcut în contextul relației de rudenie dintre cei doi și cu intenția de a-l gratifica pe pârât, predându-i suma de 355.000 Euro cu titlu de dar manual.

În acest sens, prima instanță a făcut referire la declarațiile pe proprie răspundere pe care ambele părți le-au dat în baza Regulamentului nr. 9/2008 al BNR, în vigoare la data încheierii contractului de cont curent, prin care au arătat că adevăratul beneficiar al sumelor de bani din contul curent și de depozite este pârâtul T.Z.

De asemenea, tribunalul a apreciat că, în ceea ce privește dovada darului manual, aceasta se realizează prin faptul efectiv al predării și se supune regulilor generale în materie de probe, respectiv, dispozițiilor art. 1191 și urm. C. civ.

De aceea, proba testimonială solicitată de reclamantă pentru a dovedi că nu s-a întocmit un dar manual a fost considerată inadmisibilă.

Referitor la calea judiciară aleasă de reclamantă și anume, actio de in rem verso, tribunalul a reținut că îmbogățirea fără justă cauză este faptul juridic licit prin care patrimoniul unei persoane este mărit în dauna patrimoniului altei persoane, fără temei legitim, cea dintâi având obligația de a înapoia celei de-a doua avantajul astfel obținut. Cu alte cuvinte, îmbogățirea și însărăcirea corelativă trebuie să fie lipsite de un temei juridic care să le justifice, adică să fie vorba despre o deplasare de valoare fără a avea la bază o cauză, ceea ce o face să fie nedreaptă și să nască în acest fel obligația de restituire. Prin urmare, doar absența unei cauze legitime de îmbogățire poate conduce la admisibilitatea unei astfel de acțiuni judiciare.

Or, la speță, s-a constatat că, deși a avut loc o mărire a patrimoniului pârâtului, în dauna patrimoniului reclamantei, acest fapt nu poate fi considerat ca lipsit de temei, întrucât intenția reclamantei de a-l gratifica pe pârât constituie cauza legitimă a creșterii patrimoniului, astfel încât acțiunea a fost constatată neîntemeiată și respinsă în consecință.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, care a susținut să soluția nu este temeinică și legală întrucât s-au interpretat eronat probele administrate în cauză, cu consecința reținerii greșite a existenței unui dar manual, în beneficiul pârâtului – intimat.

Prin Decizia civilă nr. 972 din 16 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul și în consecință, a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pe pârât să restituie reclamantei suma de 355.000 Euro consemnată în contul bancar RO 78WBAN 2511022096800065 deschis la data de 22 decembrie 2008 la B.C.I. SANPAOLO România SA Arad, și al cărui titular este pârâtul, consemnată în depozitele constituite în baza convențiilor la depozit EURO nr. SD 0903076983 din 23 martie 2009 pentru suma de 250.000 Euro, nr. SD0903076984 din 23 martie 2009 pentru suma de 45.000 Euro și SD0903076985 din 23 martie 2009 pentru suma de 60.000 Euro, cu dobânda bancară aferentă până la restituirea întreagă a acestei sume.

Totodată, a încuviințat ca reclamanta să dispună de aceste sume, inclusiv de dobânda bancară aferentă, fără acordul pârâtului, prin ridicarea acestor sume și lichidarea în întregime a soldului din cont.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei și suma de 35.174 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a apreciat că au fost interpretare greșit clauzele convențiilor de depozit și de cont curent, care au condus la aplicarea greșită a legii, respectiv a constatării existenței unui dar manual, din partea reclamantei-apelante în beneficiul pârâtului-intimat.

În acest sens, s-a reținut că este indubitabil faptul că reclamanta a deschis pe numele pârâtului, la B.I. Sanpaolo din Arad un cont curent, asociat cu trei depozite bancare, de 250.000, 60.000 și respectiv 45.000 Euro, pârâtul fiind desemnat titular de cont și că suma totală de 355.000 Euro care a fost depozitată pe numele pârâtului a aparținut reclamantei, provenind din lichidarea în aceeași zi a unui alt depozit aflat la B.R.D. S.G., în valoare inițială de 770.000 Euro.

Totodată, este la fel de necontestat de către părți și faptul că reclamanta – apelantă și-a păstrat dreptul de a administra contul și de a se opune unor eventuale acte de dispoziție ale titularului de cont, adică ale pârâtului – intimat, întrucât acesta din urmă nu are posibilitatea legală de a dispune exclusiv nici de sumele de bani depozitate (355.000 Euro) și nici de dobânzile aferente, ci numai cu autorizarea expresă și pe baza semnăturii conjuncte a reclamantei, aspecte care rezultă din cuprinsul documentelor bancare existente la dosar.

Curtea a constatat că, pe fondul existenței litigiului niciuna dintre părți nu poate efectua operațiuni bancare cu privire la cei 355.000 Euro ori cu privire la dobânzi aferente acestei sume, decât în condițiile unui acord comun, care presupune prezența fizică la bancă a ambelor părți și semnăturile lor conjuncte.

Cu privire la darul manual, deși el se poate constitui, așa cum a reținut prima instanță, și prin depunerea unei sume de bani la o instituție bancară pe numele altei persoane, în același timp, trebuia observat că pentru valabilitatea lui trebuie respectate aceleași condiții de fond care guvernează donația, între care și principiul irevocabilității, iar în ipoteza în care presupusul donator și-a inserat o clauză de împuternicire, de administrare și de dublă semnătură pentru orice fel de tranzacție, atunci este clar că donatarul – beneficiar nu poate dispune liber de sumele de bani.

De aceea, orice clauză sau condiție inserată, a cărei îndeplinire atârnă de voința donatorului și care zădărnicește în tot sau în parte, direct sau indirect culegerea beneficiilor pe care contractul de donație se presupune că trebuie să le creeze pentru donatar sunt incompatibile cu esența donațiilor, atrăgând nulitatea, potrivit art. 822 C. civ., sancțiunea afectând donația în întregime și nu numai clauza incompatibilă.

În acest sens, s-a constatat că, deși existența clauzei de împuternicire, în sine, nu ar reprezenta un impediment la principiul irevocabilității, totuși adăugat la aceasta mai există și dreptul de administrare comună și regula dublei semnături, care în cazul particular al speței face imposibil pentru beneficiarul – donatar (pârâtul – intimat) să dispună liber și neîngrădit de pretinsul bun donat în favoarea sa, ceea ce înseamnă că actul de donație sau pretinsul dar manual este afectat cel puțin de o condiție potestativă simplă, ceea ce atrage nulitatea actului de donație, adică nulitatea darului manual.

Drept urmare, raportat la existența unei condiții potestative, curtea a constatat că în speță lipsește animus donandi din partea reclamantei – intimate, întrucât aceasta a introdus trei restricții importante în contractele de depozit și de cont curent, chiar dacă l-a desemnat titular de cont pe pârâtul – intimat, ceea ce face ca actul juridic dintre părți să fie nul ca donație, privită sub forma darului manual.

De aceea, lipsind animus donandi din partea reclamantei, coroborat cu lipsa oricărui alt titlu de deținere a sumei de bani de către pârât, s-a concluzionat că acesta exercită o posesie precară asupra banilor aflați în depozitul bancar, fără a mai exista acordul reclamantei, lipsind astfel cauza legitimă pentru majorarea patrimoniului său și micșorarea patrimoniului reclamantei.

Totodată, curtea a constatat că reclamanta nu are la îndemână niciun alt mijloc juridic pentru recuperarea sumei depozitate, cu excepția prezentei acțiuni, în condițiile litigioase existente și față de constrângerile contractuale agreate de către ambele părți litigante, ceea ce practic blochează orice acces individual la sumele depozitate, precum și la dobânzile aferente acestora.

În consecință, apelul a fost admis, fiind schimbată în tot a sentința și admisă acțiunea, astfel cum a fost precizată.

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul, care a invocat următoarele aspecte de nelegalitate:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor referitoare la cadrul procesual, întrucât trebuia să aibă calitate de parte, alături de pârât, și B.C.I.S.P. România S.A., în absența acesteia din proces și a cadrului procesual deficitar sub aspectul părților, acțiunea având caracter inadmisibil.

Instanța a statuat asupra a ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.) întrucât, fără să existe un capăt de cerere, a hotărât asupra nulității donației în forma darului manual. Deși soluția nu se regăsește în dispozitiv, în considerente se motivează pe aspectul nulității donației, așa încât apare și contradicție între dispozitivul hotărârii și considerentele acesteia.

Hotărârea este nelegală sub aspectul aplicării normelor de drept material.

Astfel, instanța a încălcat flagrant dispoz. art. 1204 C. civ., fiind inadmisibilă admiterea unei actio de in rem verso, care exclude, prin esență, orice raport contractual între pretinsul îmbogățit și cel însărăcit, cât timp printr-o mărturisire judiciară anterioară (consemnată în cadrul dosarului nr. 9365/55/2009) aceeași parte, care se prevalează de îmbogățirea fără justă cauză, a pretins existența unor raporturi contractuale simulate, respectiv a contractului de mandat accesoriu contractului de deschidere cont curent din 22 decembrie 2008, cât și a convențiilor de constituire depozit.

Or, partea nu are posibilitatea ca, după ce i s-a respins acțiunea în declararea simulației să aducă judecății aceeași situație de fapt, pretinzând că este vorba de data aceasta, de o îmbogățire fără justă cauză.

– Instanța a nesocotit dispoz. art. 644, art. 801 combinat cu art. 942, art. 946 și art. 969 C. civ., întrucât în speță există încheiat în mod valabil un contract de donație în forma darului manual, prin depunerea directă, în numerar, a sumei de bani în contul pârâtului.

Instanța de apel a apreciat greșit că dreptul de administrare comună și regula dublei semnături instituite de către donatoare ar afecta actul de donație de o condiție potestativă simplă, ceea ce ar echivala cu lipsa intenției de a gratifica, întrucât singurul moment care trebuie să intereseze sub aspectul voinței părților, este cel al formării contractului, când consimțămintele sunt socotite ca întâlnite.

Astfel, instanța trebuia să se pronunțe asupra existenței sau nu a elementului animus donandi doar la data de 22 decembrie 2008, când s-a încheiat contractul de cont curent, fiind irelevant că ulterior donatoarea s-a răzgândit.

Aprecierea instanței de apel este, în plus, eronată și pentru că donatoarea nu și-a rezervat dreptul de a dispune de bunul dăruit, aceasta fiind doar împuternicită de către recurent printr-un mandat, a cărui simulație a încercat de altfel, să o demonstreze în cadrul unui litigiu anterior, acțiunea fiindu-i însă respinsă.

În ce privește „regula dublei semnături”, a cărei instituire ar face, în aprecierea instanței de apel, ca beneficiarul donatar să nu dispună liber și neîngrădit de bunul donat, aceasta reprezintă iarăși o inadvertență întrucât a fost vorba de o înțelegere ulterioară a ambelor părți, intervenită la 24 iunie 2009.

Or, donația încheiată la 22 decembrie 2008 nu putea fi afectată în valabilitatea sa de o condiție potestativă simplă impusă la 6 luni de la perfectarea darului manual.

În speță, s-a făcut o greșită aplicare a principiului îmbogățirii fără justă cauză, atunci când se apreciază că partea nu ar fi avut la îndemână o altă acțiune, întrucât existența unui contract între părți exclude de plano posibilitatea promovării unei asemenea acțiuni.

În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare, conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, în sensul și în limitele următoarelor considerente:

În ce privește cadrul procesual, desfășurarea judecății s-a realizat cu respectarea principiului disponibilității, fără ca obiectul litigiului să presupună, contrar susținerii recurentului-pârât, atragerea necesară în proces a B.C.I. SanPaolo, cu consecința inadmisibilității acțiunii .

Astfel, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la restituirea unei sume de bani, pretinzând că îi aparține și că pârâtul o deține fără drept, ceea ce înseamnă tranșarea raportului juridic litigios dintre aceștia.

Ca atare, transpunerea pe plan procesual a raportului de drept material s-a realizat în mod corect, iar criticile aduse sub acest aspect formelor de desfășurare a judecății sunt neîntemeiate.

Au însă caracter fondat susținerile recurentului referitoare la modalitatea în care instanța de apel a analizat condițiile îmbogățirii fără justă cauză și ale admisibilității acțiunii de in rem verso, dând câștig reclamantei, prin schimbarea în tot a sentinței de primă instanță.

Astfel, pentru a concluziona că pârâtul nu deține un titlu și nu justifică o cauză legitimă pentru reținerea sumei a cărei restituire a pretins-o reclamanta, instanța de apel a constatat că darul manual avându-l ca beneficiar (în privința respectivei sume) este afectat de o condiție potestativă simplă din partea donatorului, ceea ce echivalează cu lipsa intenției de a gratifica.

Pentru a trage însă o asemenea consecință, instanța s-a raportat, în mod eronat, la momente ulterioare perfectării darului manual (prin depunerea sumei de bani pe numele pârâtului, la instituția bancară).

Astfel, deschiderea contului pe numele recurentului-pârât T.Z.R. s-a făcut la 22 decembrie 2008, când s-a menționat că acesta este beneficiarul direct al activelor deținute în cont, în timp ce reclamanta are doar semnătura de persoană împuternicită pe acest contract de cont curent.

Împrejurarea că ulterior, respectiv, la 24 iunie 2009, printr-o adresă către bancă, părțile au solicitat ca „asupra contului să nu se efectueze operațiuni bancare decât în baza ambelor semnături” nu are nicio relevanță și nicio consecință asupra validității contractului de donație.

Pe de o parte, valabilitatea unei convenții se analizează la momentul perfectării sale, iar pe de altă parte, această clauză apreciată de instanța de apel ca având valoarea unei condiții potestative din partea donatorului, ulterioară convenției, este ea însăși lipsită de efecte pentru că încalcă principiul irevocabilității donațiilor.

Deși face referire la acest principiu care este de esența liberalităților, fiind o condiție esențială pentru formarea valabilă a contractului (așa-numita irevocabilitate de grad II), instanța de apel ignoră faptul că principiul menționat nu a fost nesocotit cu ocazia încheierii contractului de donație (prin deschiderea contului curent pe numele pârâtului), când reclamanta a semnat contractul doar în calitate de mandatar, ci ulterior.

De aceea, ceea ce contravine cu esența donației, fiind așadar lipsite de efecte în condițiile art. 822 C. civ., sunt actele întocmite ulterior (prin trei acte adiționale din 23 martie 2009 stabilindu-se că persoanele împuternicite de a dispune de sumele din depozit sunt cele menționate în specimenele de semnătură și că asupra contului urmează să se efectueze operațiuni bancare doar în baza ambelor semnături).

Mai mult, încercând să lipsească de efecte darul manual, reclamanta a mai inițiat un demers judiciar anterior, promovând o acțiune în declararea simulației contractului de deschidere de cont din 22 decembrie 2008, pretinzând că aceasta ar fi titulara contului iar nu pârâtul, acțiune ce i-a fost respinsă (conform sentinței com. nr. 1076 din 3 mai 2010 a Tribunalului Arad, definitivă prin respingerea apelului și irevocabilă prin Decizia 1211 din 22 martie 2011 a Î.C.C.J.), cu motivarea că nu s-a făcut dovada existenței unui contraînscris care să anuleze efectele actului public și nici dovada scopului simulării.

Or, prin demersul judiciar de față, prin care se pretinde că „voința reală pentru consemnarea la bancă a sumei de bani a fost aceea de constituire a unui depozit al cărei beneficiar să rămână reclamanta”, deși beneficiar direct în contract este menționat pârâtul, se tinde la a demonstra tot o simulație, în pofida statuărilor anterioare ale instanței intrate în puterea lucrului judecat.

Astfel, reclamanta nu poate să pretindă, decât nesocotind efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, că este beneficiarul sumei de bani (o simulație prin interpunere de persoane), iar nu pârâtul, în condițiile în care în judecata anterioară s-a statuat deja că nu există simulație în forma menționată.

Rezultă, potrivit celor arătate anterior, că pârâtul justifică o cauză legitimă pentru deținerea sumei de bani și ca atare, neexistând îmbogățire fără justă, nu poate fi obligat la restituire pe acest temei.

Critica recurentului este fondată și sub aspectul subsidiarității acțiunii de in rem verso, condiție care de asemenea, nu este întrunită în cauză.

Așa cum s-a menționat, între părți există raporturi contractuale, date de intervenirea unei liberalități, iar restituirea bunului care face obiectul unui asemenea act juridic este posibilă în caz de revocare, în condițiile restrictive permise de lege.

Ca atare, reclamanta are la dispoziție o acțiune ex contractu, ceea ce exclude posibilitatea valorificării dreptului prin intermediul unei actio de in rem verso (care presupune ca partea să nu aibă la îndemână niciun alt mijloc juridic, nicio altă acțiune în justiție pentru a obține reparațiunea pretinsă).

Pentru toate considerentele arătate anterior, se constată că soluția din apel a făcut o greșită aplicare a principiului îmbogățirii fără justă cauză, cu dreptul corelativ la reparație pe care îl presupune acesta și a condițiilor intentării acțiunii care sancționează un asemenea drept, pronunțându-se astfel o hotărâre lipsită de temei legal.

În consecință, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul va fi admis și modificată în tot Decizia, în sensul respingerii apelului ca nefondat.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., intimata-reclamantă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârât în cele două faze procesuale (respectiv, apel și recurs) în care, la fel ca la judecata în primă instanță, reclamanta a căzut în pretenții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâtul T.Z.R. împotriva deciziei nr. 972 din 16 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Modifică Decizia atacată în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta D.V. împotriva sentinței nr. 794 din 23 noiembrie 2010 a Tribunalului Arad, secția civilă.

Obligă pe intimata – reclamantă la 26.888 lei cheltuieli de judecată, în recurs și apel, către recurent.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, 13 iunie 2012.

BIBLIOGRAFIE

TRATATE ȘI CURSURI

STANCIU D. CĂRPENARU- TRATAT DE DREPT COMERICAL ROMĂN EDITURA UNIVERSUL JURIDIC, BUCUREȘTI 2012.

VASILE NEMEȘ- DREPT COMERCIAL EDITURA HAMANGIU, BUCUREȘTI 2012.

Viorel Găina, Drept commercial Roman, Editura Universitaria, Craiova 2003

Mlhaila si Aida Dumitrescu, Drept comerciala roman, Editura C.H Beck 2003

GHEORGHE PIPERA-DREPT COMERCIAL ROMÂN EDITURA C.H BECK BUCUREȘTI 2012.

MARIA DUMITRU-DREPT PROFESIONAL, TEORIA GENERALĂ A CONTRACTULUI PROFESIONAL, EDITURA UNIVERSITARIA, IAȘI 2011.

St. D. Cărpenaru – „DREPT COM. ROMÂN”, ED. ALL BECK, BUCUREȘTI, 2002

St. D. Cărpenaru – „DREPT COM. ROMÂN”, ED. ALL BECK, BUCUREȘTI, 2004

Emanoil Munteanu – „DREPT COMERCIAL ROMÂN”, ED. SILVY, BUCUREȘTI, 2001

L. Georgescu – „DREPT COM. ROMÂN”, VOL. I, ED. ALL BECK, BUCUREȘTI 2000 (ED. SOCEC, BUC 1946)

E. Cârcci – „DREPT COM. ROMÂN”, ED. ALL BECK 2000

V. Pătulea, C. Turianu – „CURS DE DREPT COMERCIAL ROMÂN”, ED. ALL BECK, BUCUREȘTI 2000

Turcu – „TEORIA ȘI PRACTICA DREPTULUI COMERCIAL ROMÂN”, ED. LUMINA LEX, BUCUREȘTI 1998, VOL. I

S. Angeni, M. Volonviu, C. Stoica, M. G. Lostun – „DREPT COMERCIAL”, ED. 2 ED. OSCAR PRINT, BUCUREȘTI 2001

ACTE NORMATIVE

CONSTITUȚIA ROMÂNIEI.

LEGEA 287/2009 PRIVIND NOUL COD CIVIL.

LEGEA 71/2011 DE PUNERE ÎN APLICARE A NOULUI COD CIVIL.

CODUL COMERCIAL ROMÂN

BIBLIOGRAFIE

TRATATE ȘI CURSURI

STANCIU D. CĂRPENARU- TRATAT DE DREPT COMERICAL ROMĂN EDITURA UNIVERSUL JURIDIC, BUCUREȘTI 2012.

VASILE NEMEȘ- DREPT COMERCIAL EDITURA HAMANGIU, BUCUREȘTI 2012.

Viorel Găina, Drept commercial Roman, Editura Universitaria, Craiova 2003

Mlhaila si Aida Dumitrescu, Drept comerciala roman, Editura C.H Beck 2003

GHEORGHE PIPERA-DREPT COMERCIAL ROMÂN EDITURA C.H BECK BUCUREȘTI 2012.

MARIA DUMITRU-DREPT PROFESIONAL, TEORIA GENERALĂ A CONTRACTULUI PROFESIONAL, EDITURA UNIVERSITARIA, IAȘI 2011.

St. D. Cărpenaru – „DREPT COM. ROMÂN”, ED. ALL BECK, BUCUREȘTI, 2002

St. D. Cărpenaru – „DREPT COM. ROMÂN”, ED. ALL BECK, BUCUREȘTI, 2004

Emanoil Munteanu – „DREPT COMERCIAL ROMÂN”, ED. SILVY, BUCUREȘTI, 2001

L. Georgescu – „DREPT COM. ROMÂN”, VOL. I, ED. ALL BECK, BUCUREȘTI 2000 (ED. SOCEC, BUC 1946)

E. Cârcci – „DREPT COM. ROMÂN”, ED. ALL BECK 2000

V. Pătulea, C. Turianu – „CURS DE DREPT COMERCIAL ROMÂN”, ED. ALL BECK, BUCUREȘTI 2000

Turcu – „TEORIA ȘI PRACTICA DREPTULUI COMERCIAL ROMÂN”, ED. LUMINA LEX, BUCUREȘTI 1998, VOL. I

S. Angeni, M. Volonviu, C. Stoica, M. G. Lostun – „DREPT COMERCIAL”, ED. 2 ED. OSCAR PRINT, BUCUREȘTI 2001

ACTE NORMATIVE

CONSTITUȚIA ROMÂNIEI.

LEGEA 287/2009 PRIVIND NOUL COD CIVIL.

LEGEA 71/2011 DE PUNERE ÎN APLICARE A NOULUI COD CIVIL.

CODUL COMERCIAL ROMÂN