Contractarea Comerciala Internationala

CONTRACTAREA COMERCIALĂ INTERNAȚIONALĂ

CONTRACTUL DE EXPORT – IMPORT

Contractul reprezintă materializarea acordului de voință al părților, suportul juridic al oricărei tranzacții internaționale;

Contractul de vânzare internațională de mărfuri este acordul de voință între 2 parteneri, având sedii în state diferite, prin care una din părți (exportatorul) se obligă să transfere asupra celeilalte părți (importatorul) proprietatea asupra unui bun al său contra plății unui preț.

Contractul de vânzare internațională de mărfuri

Conține elemente definitorii ale vânzării din dreptul intern:

Caracter consensual;

Sinalagmatic;

Translativ de proprietate;

Cu titlu oneros.

Este un contract original, care se realizează în mediul internațional, cu finalitate și caracteristici proprii;

Caracterul comercial al vânzării este mai puțin relevant, trăsătura principală distinctivă constituind-o caracterul internațional

PROIECTUL DE CONTRACT 23.03.2014

1.Părțile contractante;

2.Obiectul contractului: descriere, calitate, cantitate, specificații, origine, ambalaj;

3.Prețul : unitar/total, moneda, etc.;

4.Condiția de livrare;

5.Condiții de plată: imediat/termen, modalități, instrumente etc.;

6.Dreptul aplicabil;

7.Valabilitatea contractului: termen de valabilitate, data executării;

8.Semnături.

SUBIECTELE CONTRACTULUI 23.03.2014

Sunt persoane fizice sau juridice care prin acordul lor de voință au dat naștere la un raport juridic contractual între ele, asumându-și astfel anumite drepturi și obligații reciproce determinate de contract;

Raporturile juridice specifice comerțului internațional se caracterizează prin prezența obligatorie a unuia sau mai multe elemente de extraneitate cum ar fi:

-subiectele raportului juridic au cetățenie diferită;

-sediul părților contractante se află în state diferite;

-obiectul contractului se află localizat în străinătate, etc.

OBIECTUL CONTRACTULUI 23.03.2014

În sens juridic, acesta reprezintă un ansamblu de drepturi și obligații patrimoniale pe care și le asumă partenerii.

În sens comercial, acesta reprezintă mărfurile sau serviciile asupra cărora comporta obligațiile părților. În acest sens, definirea clara a obiectului contractului presupune desemnarea mărfurilor sau serviciilor astfel încât sa înlăture orice posibilitate de înțelegere greșită sau confuzie.

Negocierea obiectului contractului constă în identificarea sau definirea produsului prin:

-determinarea cantității;

-determinarea calității;

-precizarea calității și a mărcii;

-garanția calității mărcii.

DENUMIREA MĂRFII

În cazul mărfurilor fungibile este suficientă înscrierea în contract a denumirii complete si a tipului de marfă, conform uzanțelor internaționale.

Pentru mărfurile nefungibile sau servicii, se recomandă identificarea elementelor de individualizare a produselor, cum ar fi:

tehnologia de producție

caracteristicile tehnice reprezentative

referirile la cataloage, prospecte, tipuri sau norme tehnice

mostră, eșantion, uneori marca de fabrică.

CANTITATEA

În contract trebuie prevăzute:

Unitățile de măsură in care se va exprima cantitatea (de regulă uzuale pe piața cumpărătorului);

Locul unde va fi determinată cantitatea și documentul care va fi luat ca baza de exprimare a cantității efectiv livrate;

Modul de stabilire a cantității (cântărire, măsurare) și dacă operațiunea se face integral;

În cazul în care cantitatea nu se poate determina la început, ea va fi înscrisă în contract cu o anumită marjă de toleranță convenită.

La anumite mărfuri trebuie să se precizeze procentul de umiditate și concentrația în substanță utilă.

CALITATEA

1.Determinarea calității pe baza de descriere tehnică.

Se utilizează la bunurile cu un grad ridicat de complexitate tehnică, individualizabile prin particularitățile lor neomogene, și constă în înscrierea în contract a caracteristicilor definitorii de producție, de așa manieră încât sa se evite eventualele diferende. Este cea mai frecvent folosită;

2.Determinarea calității pe baza de mostre. Mostra poate fi o parte reprezentativă a mărfii, de dimensiuni mici, de obicei fără întrebuințări uzuale, sau poate fi un exemplar complet al mărfii care formează obiectul contractului;

3.Determinarea calității pe baza de tipuri și denumiri uzuale.

Tipul este o noțiune abstractă, de care trebuie să se apropie cât mai mult calitatea mărfii ce urmează a fi livrată. Tipurile de marfă pot fi definite prin standarde, care în unele cazuri au devenit internaționale: ISO

4.Determinarea calității prin indicarea mărcii de fabrică, de comerț sau de serviciu. Marca de fabrică sau de comerț permite individualizarea produsului dintr-o gamă de produse similare care pot satisface aceeași trebuință. Marca de serviciu atestă calitățile și competența serviciilor specializate în acest scop.

5.Metoda vizionarii mărfii – cu 2 clauze:

“ văzut și plăcut ”

Importatorul a văzut marfa înaintea încheierii contractului, declarându-se de acord cu calitatea ei, fără să fie nevoie de o descriere tehnică.

“ după încercare “

Încheierea contractului este condiționată de acceptarea calității de către cumpărător, care trebuie să se pronunțe într-un timp limitat – ore sau zile. Este frecvent utilizată în comerțul cu mașini, aparate, nave, automobile etc., încercarea fiind prevăzută , de obicei, în perioada de garanție convenită, vânzătorul angajându-se să înlocuiască piesele defecte și să aducă îmbunătățirile necesare pe cheltuiala sa.

6.Determinarea calității pe baza de clauze consacrate:

clauza “tel quel” (tale quale – așa cum este)

Constă în faptul că importatorul acceptă marfa “așa cum este”, fără vizionarea acesteia sau după ce a vizionat-o.

Se folosește în următoarele situații:

când produsele sunt relativ omogene calitativ și nu comportă abateri semnificative în timp;

în vânzarea unor mărfuri la licitațiile de vânzare;

revânzarea unor produse ajunse la destinație deteriorate parțial și refuzate de client.

clauza “sound delivered “ (marfă sănătoasă la destinație)

Importatorul nu va accepta marfa decât dacă aceasta sosește la destinație intactă, fără degradări calitative.

clauza “rye terms “ (clauza comerțului cu secară)

Obligă importatorul să preia partizile de mărfuri chiar dacă acestea au ajuns la destinație cu deteriorări calitative, putând în schimb să ceară și să obțină bonificații de preț.

Se folosește atunci când:

rutele de transport sunt sigure și nu se vor înregistra deteriorări ale mărfii

contractele se încheie între vechi parteneri de afaceri, fiind bazate pe încredere reciprocă.

AMBALAJUL

De regulă, natura ambalajului se prevede expres in contract. Daca acest lucru nu s-a făcut, exportatorul are obligația uzuală să predea marfa într-un ambalaj uzual de export.

Contractul de vânzare trebuie să stabilească regimul comercial al ambalajului de export, care poate fi:

ambalajul însoțește marfa până la destinație, după care se returnează exportatorului;

ambalajul este închiriat importatorului (pentru o sumă ce se precizează în contract) până la consumarea mărfurilor;

ambalajul se vinde o dată cu marfa, situație în care este necesară o clauză specială cu privire la valoarea (prețul) ambalajului. În contract se pot prevedea următoarele clauze :

neto – presupune că ambalajul se include în prețul mărfii, și nu se facturează diferit;

neto + ambalajul – vânzătorul facturează separat ambalajul la un preț diferit de cel al mărfii;

bruto per neto – ambalajul este facturat separat, dar la prețul unitar al mărfii.

MARCAREA AMBALAJULUI

Îndeplinește funcții de bază, cum ar fi:

operativitate în manipularea mărfii în timpul transportului;

publicitate comercială, în cazul revânzării de către importator.

De regulă, pe fiecare colet se marchează:

numărul contractului;

numărul coletului;

numele exportatorului;

numele și adresa destinatarului;

greutatea bruto, neto;

seria produselor;

inscripția Made in …

15

Părțile pot conveni asupra unui marcaj:

SPECIAL pentru mărfurile la care se cere o manipulare atentă;

ORIGINAR, când marfa rămâne în lăzile sau sacii în care a fost ambalată de producător, purtând fie marca originară a acestuia, fie a primului manipulant;

NEUTRU, când ambalajul nu poartă nici un semn distinctiv care să ateste țara de origine a mărfii.

MARCAREA AMBALAJULUI (cont.)

În contract trebuie menționat expres felul ambalajului.

În unele cazuri, ambalajul este marcat și cu anumite denumiri, bazate pe uzanțele internaționale, prin care se precizează anumite particularități privind calitatea sau proveniența sa:

F.P.(Fit Packing): ambalajul are un strat protector;

R.C.(Resistance Controlled): rezistența ambalajului se controlează după norme internaționale;

M.P. (Machine Packing): ambalaj confecționat cu mașini speciale;

S.W.P. (Seaworthy Packing): ambalaj pentru transportul mărfurilor pe mare;

C.P. (Continental Packing): ambalaj pentru transportul pe continent, de calitate inferioară celui pentru transportul maritim, a cărui calitate trebuie să protejeze marfa de umiditate și coroziune;

S.P.P. (Special Packing Paid): ambalaj special ce se confecționează la cererea importatorului;

S.C.P. (Special Confidential Packing): ambalaj strict confidențial, marcat cu date cifrate pentru a nu divulga exportatorul.

PREȚUL

Reprezintă obiectul obligației importatorului și este concretizat într-o sumă de bani, determinată sau determinabilă.

Preturile se înscriu în contract:

fie pe unitatea de produs;

fie ca o sumă globală pentru întreaga cantitate de marfă care face obiectul contractului.

Prețul DETERMINAT este stabilit de către parteneri în momentul încheierii contractului și poate fi, la rândul său, stipulat în formă fixă (preț fix) sau mobilă (preț mobil). Prețul în variantă fixă este specific contractelor cu livrare imediată și integrală, iar cel în variantă variabilă situațiilor în care mărfurile se livrează în tranșe, iar parametrii tehnico-calitativi ai produselor diferă de la un lot la altul.

Prețul DETERMINABIL se folosește în cazul tranzacțiilor cu produse supuse unor frecvente oscilații conjuncturale, și constă în definirea lui provizorie și legarea de o piață reprezentativă sau de un eveniment viitor care se va realiza cu certitudine.

La stabilirea unei oferte de preț trebuie să se țină seama de:

prețul pieței, oferta trebuind sa rămână în limitele de variație determinate și de concurenta și să ia în calcul calitatea produselor sau serviciilor oferite;

constrângerile comerciale previzibile (marje normale ale vânzătorilor, comisioane de distribuție, obligații fiscale, etc.)

constrângeri legate de distanța față de partener

(cheltuieli de transport, costuri de amortizare, termenele de repatriere a încasărilor valutare, etc.)

incidența cheltuielilor anexe (cheltuieli administrative, consulare, garanții, prime de asigurare, ambalări suplimentare, etc.)

reflectarea la nivelul costurilor a funcționării rețelei de comercializare, a serviciilor de export, în scopul asigurării rentabilității acțiunilor.

Prețul plătit trebuie să fie acela pe care îl are marfa în momentul în care se execută contractul.

Prin negociere sau pe baza uzanțelor, în contract trebuie neapărat precizate:

cantitatea pentru care se calculează prețul;

valuta în care se face plata;

reducerile de preț pe care le acordă vânzătorul.

REDUCERI ASUPRA PREȚULUI CONVENIT 23.03.2014

Pot fi acordate sub formă de:

Scont de reglementare/decontare (cassa sconto)- sunt acordate celor care plătesc înainte de scadență;

Remiză – se acordă asupra prețului de vânzare, prin aplicarea unui anumit procent asupra prețului curent de vânzare (pentru vânzări superioare volumului convenit) sau datorită importanței vânzării (pentru poziția preferențială a cumpărătorului);

Bonificație – acordată din cauza unui defect de calitate sau calității neconforme cu obiectul contractului;

Rabat – se acordă în scop promoțional (vânzări aniversare, vânzări promoționale) sau ținând seama de condițiile derulării contractului (pentru a grăbi reducerea stocurilor vechi, calitate nesatisfăcătoare a mărfii)

RISCUL DE PREȚ

Apare ca urmare a neconcordanței în timp a valorii tranzacției, între momentul încheierii contractului extern și momentul livrării mărfii.

Metode contractuale de atenuare a riscului de preț:

a.CLAUZA PREȚULUI ESCALADAT

Se inserează în contractul extern atunci când părțile vor să mențină echilibrul între prețul produsului finit și prețul factorilor de producție utilizați pentru fabricarea acestuia.

Pt= P0( a + b Mt/M0 +c Lt/L0)

Pt – prețul final de facturat;

P0 – prețul inițial al mărfii, stipulat în contract și valabil la data plății;

Mt – media aritmetică sau ponderată a prețurilor (indicilor de preț), pentru materiile prime, materialele si combustibilii luați în considerare în perioada de referință (care poate fi definită printr-o fracțiune a termenului de livrare sau prin totalitatea sa);

M0 – prețul (sau indicii de prețuri) pentru aceleași elemente la data fixată mai sus pentru P0 ;

Lt – media (aritmetică sau ponderată) a salariilor sau indicilor acestora în timpul perioadei de referință;

L0 – salariile la data fixată pentru P0 ;

a, b, c – procentajul forfetar (prealabil) admis al elementelor particulare în pretul inițial, a căror sumă este egală cu 100 (a + b + c = 100);

a = parte fixă, b = parte de materii și materiale, c = parte de salarii.

Părțile stabilesc marimea lui P0, a, b, c, precum și pragul de variatie a prețurilor materiilor prime și a manoperei de la care intră în funcțiune formula.

Formula poate fi utilizată și într-o variantă extinsă, luându-se în considerare pe lângă cei doi factori – materia prima si manopera – și alte elemente care contribuie la formarea prețului de export.

RISCUL DE PREȚ

b.CLAUZA DE INDEXARE

Prevede legarea sumelor prevăzute în contract de un anumit etalon: o marfă de referință, “produse tari” sau anumiții indicatori sau indici.

Dacă valoarea etalonului se modifică peste o anumită limită, se schimbă automat și prețul de contract cu procentul convenit de părți.

Această clauză este utilă atunci când marfa, care face obiectul contractului este influențată direct de mișcarea prețurilor internaționale ale anumitor produse care se iau ca etalon.

RISCUL DE PREȚ

c. CLAUZA MARFĂ

Este o metodă de consolidare a valorii contractului de export prin corelarea prețului cu o cantitate bine determinată de mărfuri.

Clauza este folosită în contractele care prevăd livrări pe credit, rambursarea creditului urmând a se face în produse. În acest caz se va urmări ca exportul de utilaje, instalații complexe, să fie corelat cu importul de cantități bine determinate de materii prime sau alte produse necesare economiei unei țări.

Prin aceasta clauză, exportatorul urmărește consolidarea puterii de cumpărare a exportatorului sau față de riscul unei creșteri a prețurilor la mărfurile “etalon”, alese de importator, care ar duce la deteliorarea raportului de schimb între cele două fluxuri de mărfuri.

d. CLAUZA DE REVIZUIRE A PREȚULUI

Constă în adaptarea prețului la noile circumstanțe prin renegocierea lui.

Părțile sunt obligate să procedeze la recalcularea prețului dacă se înregistrează o variație peste o anumită limită costului materiilor prime, materialelor, a tarifelor de transport etc.

Părțile trebuie să ducă noi tratative de preț, ceea ce se poate solda cu tergiversari și prelungiri ale duratei de executare a contractului.

Condițiile de livrare INCOTERMS 2010

23.03.2014

Cele 11 condiții de livrare din INCOTERMS 2010 oferă o definire precisă a:

Obligațiilor vânzătorului în legătură cu livrarea;

Transferului riscurilor privind marfa de la vânzător la cumpărător;

Repartizării cheltuielilor între cele 2 părți, pe timpul transportului;

Documentelor (sau mesajelor electronice) datorate de vânzător cumpărătorului.

Au un caracter facultativ, părțile având libertatea să recurgă la ele, dar nefiind obligate să o facă;

Au un caracter internațional cu precădere, dar și intern.

TERMENELE DE LIVRARE

Termenul de livrare poate fi determinat de la început în contract (la o dată fixă), determinabil, în funcție de un eveniment cert a cărui dată de realizare este cunoscută părților sau orientativ (pe luni, trimestre, sezoane).

În situația în care din contract sau din uzanța comercială rezultă că livrarea va trebui făcută într-o perioadă ulterioară, vânzătorul este, în principiu, cel care va stabili data exactă a livrării.

Dacă în contract nu se precizează nimic în privința datei livrării, de regula vânzătorul va remite marfa într-un termen rezonabil de la data încheierii contractului, în funcție de natura mărfii și de contextul existent.

Cum adeseori în tranzacțiile internaționale termenele de livrare nu se stabilesc pe zile fixe caracteristice, se pot utiliza o serie de formule, cum sunt:

Livrarea prin “promptă expediție”, respectiv expedierea mărfii în primele 30 zile de la deschiderea acreditivului;

Livrare “de îndată ce marfa este disponibilă”, dar fără să se depășească un anumit termen de la încheierea contractului;

Livrarea “la începutul lunii” – primele 10 zile ale lunii;

Livrarea “la mijlocul lunii” – cuprinde perioada 11 -20 inclusiv;

Livrarea “la sfârșitul lunii” – cuprinde perioada de la 21 până în ultima zi a lunii;

Livrarea “primăvara” – cuprinde perioada 1 martie – 30 aprilie inclusiv;

Livrarea “toamna” – cuprinde perioada 1 septembrie – 15 noiembrie inclusiv.

MODALITATEA DE LIVRARE

În contract se va preciza dacă livrarea se va face global sau în tranșe.

Această precizare este:

fie imperativă;

fie recomandativă (de ex: livrarea se poate face și în tranșe).

Controlul și recepția mărfurilor

Clauza are scopul de a permite cumpărătorului să constate felul în care vânzătorul și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract cu privire la cantitate, sortimente, calitate, ambalaj etc. și termenul de livrare.

Controlul și recepția bunurilor se vor face în conformitate cu clauzele convenite în contract de către parteneri și pot fi efectuate de vânzător, fie de cumpărător, fie de anumite firme internaționale specializate.

Dacă în contract nu s-au stipulat condițiile de efectuare a controlului și recepției mărfurilor, atunci vânzătorul este obligat să se conformeze normelor existente în țara sa.

Recepția cantitativă trebuie să țină seama atât de metodele de determinare (numărare, cântărire, măsurare etc.), cât și de documentele care atestă cantitatea livrată menționate în contract.

CONDIȚIILE DE PLATĂ

Se referă la:

determinarea monedei de plată;

determinarea locului și termenului de plată;

modalitatea de plată;

garanțiile oferite de cumpărători;

documentele necesare;

problema riscului valutar.

RISCUL VALUTAR

Exprimă posibilitatea impactului negativ al mișcării cursului de schimb asupra performanțelor firmei.

CLAUZE DE ACOPERIRE A RISCULUI VALUTAR

Clauza valutară

Presupune legarea valutei în care se efectuează plata de o altă valută, considerată ca având un curs relativ stabil. În contract se precizează elemente cum sunt:

-cursul valutei în care este exprimat prețul în momentul încheierii contractului;

-momentul recalculării sumei de plată;

-abaterea de curs în limitele căreia se recalculează suma;

-piața de referință a cursului în momentul plății.

Clauza coșului valutar

Indicată pentru asigurarea echilibrului contractual, datorită gradului ridicat de stabilitate al acestui etalon;

Clauza de alegere a monedei de plată

Presupune exprimarea creanței în mai multe monede, pe baza cursului din momentul încheierii contractului, iar la scadență unul dintre parteneri are dreptul să aleagă moneda de plată.

Includerea în prețul ofertei a ratei de depreciere estimate a avea loc până la data scadenței.

Această metodă, care evită negocierea unei clauze valutare, poate duce la o creștere prea mare a prețului ofertei, caz în care exportatorul devine necompetitiv. Succesul este condiționat de calcularea cât mai exactă a ratei de depreciere, ținând seama de conjunctura generală a pieței.

FORȚA MAJORĂ

Este un fenomen natural, cu caracter extraordinar, imprevizibil și de nebiruit.

Pentru a exonera de răspundere o parte contractantă, forța majoră trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:

să determine în exclusivitate producerea prejudiciului;

să fie definitivă, adică să facă imposibilă executarea obligațiilor contractuale pe toată durata de timp cuprinsă între intervenirea împrejurării ce constituie forța majoră și finele perioadei în care contractul poate fi executat;

să fie totală, în sensul că ea trebuie să facă imposibil de executat totalitatea prestațiilor datorate în această perioadă de una din părțile contractante.

În contract trebuie să se prevadă obligațiile ce revin părților ca urmare a intervenirii cazului de forță majoră:

să anunțe această împrejurare celeilalte părți;

termenul de anunțare;

să anunțe scris și/sau oral încetarea acestor împrejurări;

obligația de a prezenta un certificat oficial de constatare a forței majore emis de Camera de Comerț și Industrie;

amânarea termenului de executare a obligațiilor contractuale pe durata împrejurărilor de forță majoră și a urmărilor acesteia;

termenul socotit de la producerea forței majore, după care fiecare parte are dreptul să renunțe la executarea în continuare a contractului, fără ca vreuna din părți să aibă dreptul la despăgubiri.

în caz de livrare în mai multe loturi, dacă fiecare lot va fi tratat separat, imposibilitatea de livrare a unui lot neinfluențând celelalte loturi și eventualele excepții de la această stipulare.

Reclamațiile de cantitate și calitate

În contract, părțile pot prevedea:

Termenul înăuntrul căruia pot fi admise reclamațiile;

Conținutul minim al reclamației;

Documentele pe care se va fonda reclamația cumpărătorului;

Pretențiile cumpărătorului;

Obligațiile vânzătorului;

Reclamațiile privind cantitatea sau calitatea mărfurilor livrate se transmit numai sub formă scrisă.

PENALITĂȚI

Reprezintă o evaluare convențională a pagubelor și, totodată, o sancțiune pentru neexecutare sau neexecutarea la termen a obligațiilor contractuale.

Au un caracter reparator pentru partea care a fost prejudiciată prin neexecutarea obligațiilor contractuale.

În contract trebuie să se prevadă penalități și posibilitatea obținerii de despăgubiri (daune-interese), atât pe seama vânzătorului, cât și pe seama cumpărătorului.

Penalitatea se suportă de partea care nu și-a respectat obligațiile contractuale, independent dacă celălalt partener a suferit o pagubă în urma acestei nerespectări. Cuantumul sancțiunii este prestabilit și are un caracter reparator.

Despăgubirea se suportă de cel care a determinat-o, pe baza dovezilor produse de cel păgubit cu privire la dauna suferită.

Pe seama vânzătorului se pot conveni penalități pentru:

nelivrarea în termen a produselor sau neexecutarea în termen a lucrărilor sau serviciilor care fac obiectul contractului (în contract trebuie să se prevadă dacă exportatorul poate să mai expedieze marfa întârziată);

neremiterea în termen a documentației tehnice (fără de care echipamentul respectiv nu poate fi pus în funcțiune);

nerespectarea cerințelor de ordin calitativ, fără de care unele mărfuri destinate prelucrării la cumpărător nu pot fi folosite în scopul convenit;

neavizarea la timp a cumpărătorului despre expedierea mărfii, etc.

Pe seama cumpărătorului se pot conveni penalități pentru:

nerespectarea termenului de plată;

neremiterea în termen a instrucțiunilor de expediere a mărfurilor;

nepunerea la dispoziție, la data convenită în contract, a mijlocului de transport;

neremiterea în termenul convenit în contract a unor materii prime, materiale (mai ales în cazul contractelor în lohn), piese, subansamble etc., sau a unor documentații tehnice, schițe etc.

REZILIEREA CONTRACTULUI

Este desfacerea pentru viitor a unui contract sinalagmatic care se execută prin prestații succesive, în cazul în care una din părți nu-și execută, în mod culpabil, obligațiile sale.

Rezilierea are ca efect desființarea contractului sinalagmatic, pentru cauză de neexecutare numai pentru viitor. Prestațiile executate în trecut, fiind de regulă ireversibile, rămân definitiv executate.

De exemplu, un contract ce presupune livrarea în tranșe. De asemenea, contractul de închiriere este un contract cu execuție succesivă, în timp. Dacă la un moment dat una dintre părți nu-și mai execută obligația, cealaltă parte va putea cere rezilierea contractului.

REZOLUȚIUNEA CONTRACTULUI

Prin rezoluțiune se înțelege desființarea, pe cale judiciară sau convențională, a contractului sinalagmatic cu executare uno ictu (executare instantanee), în cazul în care nu se îndeplinesc, în mod culpabil, obligațiile asumate prin convenție, desființare care produce efecte retroactive. Cu alte cuvinte, rezoluțiunea contractului este o sancțiune a neexecutării culpabile a unui contract sinalagmatic cu executare imediată, constând în desființarea retroactivă a acestuia și repunerea părților în situația avută anterior încheierii contractului.

Rezoluțiunea produce efecte între părțile contractului și față de terți. Efectul principal constă în desființarea contractului, atât pentru trecut (ex tunc), cât și pentru viitor (ex nunc).

Între părți, rezoluțiunea contractului are ca efect repunerea lor în situația anterioară, părțile fiind ținute să-și restituie prestațiile efectuate în temeiul contractului desființat. Practic, Efectele rezoluțiunii sunt:

contractul se desființează retroactiv;

părțile sunt repuse în situația anterioară rezoluțiunii;

partea care și-a executat prestația are dreptul să obțină despăgubiri de la cealaltă parte.

Atunci când creditorul a suferit și un prejudiciu din cauza neexecutării obligației de către cealaltă parte, el are dreptul să ceară, pe lângă rezoluțiunea contractului, obligarea debitorului de daune interese. Daunele interese pot fi evaluate anticipat de părțile contractante printr-o clauză penală.

CLAUZA DE JURISDICȚIE

Este clauza contractuală prin care părțile stabilesc de comun acord sub ce jurisdicție vor cădea eventualele litigii rezultate din contract.

Litigiile ce se nasc din contractele de vânzare – cumpărare pot fi soluționate pe două căi: pe calea instanțelor jurisdicționale de drept comun și pe calea arbitrajului comercial.

Arbitrajul comercial este folosit aproape în exclusivitate datorită rapidității în soluționarea litigiilor, costurilor mai mici și sentințelor definitive.

Arbitrarea litigiilor se face de către organe permanente de arbitraj (Comisii de Arbitraj de pe lângă Camerele de Comerț, Organisme internaționale specializate de arbitraj, etc.).

În România funcționează Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.

Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a fost înființată în anul 1953 în scopul soluționării litigiilor de Comerț exterior.

Curtea soluționează în drept sau în echitate litigii care interesează comerțul internațional, în baza convenției arbitrale încheiate de părțile în contract. Curtea de Arbitraj soluționează de asemenea litigii comerciale interne.

Clauza de arbitraj recomandată de Camera de Comerț și Industrie a României pentru a fi inclusă în contractele comerciale este:

"Orice litigiu decurgând din sau în legătură cu acest contract, inclusiv referitor la încheierea, executarea ori desființarea lui, se va soluționa prin arbitrajul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în conformitate cu Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional, în vigoare, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I." „Any dispute under or related to this agreement, including with respect to the execution, performance or termination hereof, shall be settled by means of arbitration, by the Court of International Commercial Arbitration attached to the Chamber of Commerce and Industry of Romania, in compliance with the Rules of arbitration procedure of the Court of International Commercial Arbitration, in force, published in the Official Monitor of Romania, Part. I."

Părțile pot, de asemenea, stipula în clauza numărul arbitrilor și locul arbitrajului. În cazul arbitrajului internațional, ele mai pot stipula limba utilizată în dezbateri și în înscrisurile depuse, precum și legea aplicabilă fondului litigiului.

Soluționarea litigiilor de către Curtea de Arbitraj prezintă următoarele avantaje:

sentințele sunt definitive și obligatorii pentru părți; ele se bucură de o largă recunoaștere internațională, România, alături de alte peste 100 state, a ratificat Convenția Națiunilor Unite cu privire la recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, încheiată la New York, în 1958;

competența specializată a arbitrilor – arbitrii Curții de Arbitraj sunt specialiști cu înaltă calificare în domeniul dreptului și relațiilor comerciale internaționale;

confidențialitate – ședințele de judecată nu sunt publice, nici o persoană nu are acces la informațiile privind activitatea de soluționare a litigiilor Curții de Arbitraj;

rapiditate – procedura arbitrală se desfășoară pe parcursul a cel mult 12 luni în arbitrajul internațional și 6 luni în cel intern;

costuri reduse – taxele de arbitraj sunt exprimate procentual, regresiv, pe tranșe, la valoarea obiectului litigiului, potrivit Normelor privind taxele și cheltuielile arbitrale; de asemenea, în arbitrajul intern, taxa arbitrală include și onorariile arbitrilor.

Curtea de Arbitraj are în structura sa arbitri români, dar dispune de o listă de arbitri străini.

DISPOZIȚII FINALE 23.03.2014 Valeriu Potecea & Georgiana Surdu – Nițu

Contractul poate conține dispoziții referitoare la:

interzicerea transmiterii către terțe persoane a drepturilor și obligațiilor contractuale de către una din părți fără consimțământul celeilalte;

comunicarea schimbării adresei părților;

modalitățile prin care poate fi modificat;

numărul de exemplare în care este redactat, etc.

Derularea operațiunilor de export – import

Livrarea internațională

1.Pregătirea mărfii în vederea exportului și facturarea la extern

TEMA 7

Livrarea internațională a mărfii

Derularea exporturilor reprezintă ansamblul activităților prin intermediul cărora are loc livrarea mărfurilorde la vânzător la cumpărător, pe de o parte, și efectuarea plățiide către cumpărător în beneficiul vânzătorului, pe de altă parte.

Principalele activități ce vizează livrarea internațională a mărfii sunt:

Pregătirea mărfii în vederea exportului și facturarea la extern;

Expediția și transportul internațional;

Asigurarea mărfurilor;

Vămuirea.

Livrarea internațională a mărfii

În cazul exportului direct, pe lângă părțile contractului comercial –vânzătorulși cumpărătorul–sunt implicate și o serie de firmesau organisme prestatoare de servicii specializate:expeditori, intermediari de tranzit, armatori, case de asigurări, organe vamale, instituții de control al calitățiietc;

În cazul exportului indirect, în relația comercială de bază există trei părți: producătorul(furnizorul mărfii pentru export), firma de comerț exterior(care poate acționa pe cont propriu sau în calitate de intermediar) și clientul extern(care, în funcție de forma de distribuție poate fi intermediar, comerciant pe cont propriu sau beneficiar final al mărfii).

Plata internațională

Aspectul principal îl constituie stabilirea mijloacelor și tehnicilor de plată.

În mecanismul decontării intervin patru părți:

Exportatorul –beneficiarul plății;

Importatorul –debitorul obligației de plată;

Banca exportatorului;

Banca importatorului.

Măsura în care obligațiile de livrare și formalitățile de plată cad în sarcina fiecăreia din părțile contractante depinde de conținutul contractului, în special de condițiile de livrare, pe de o parte, și de condițiile de plată, pe de altă parte.

Livrarea internațională a mărfii1. Pregătirea livrării

Principalele activitățipe care le îndeplinește vânzătorul în această etapă sunt:

Pregătirea mărfii în vederea exportului–fabricarea sau procurarea bunului;

Întocmirea documentației tehnice–elaborarea normelor și a instrucțiunilor de manipulare, depozitare, stocare, punere în funcțiune, exploatare și întreținere, precum și a certificatelor de garanție referitoare la durata de utilizare, condițiile de conservare, ambalare și păstrare a mărfurilor;

Controlul tehnic de calitate;

Ambalarea și marcarea;

Livrarea efectivăși facturarea la extern.

Ambalajul și marcarea

Un ambalajbine realizat trebuie să răspundă atât necesităților tehnice, de securitate a mărfurilor pe parcursul transportului, cât și celor comerciale, de realizare a publicității pentru produsele respective;

Principalele funcțiiîndeplinite de ambalaj sunt:

asigurarea protecției mărfurilor împotriva șocurilor, coroziunii, precum și conservarea acestora pe parcursul transportului;

asigurarea inviolabilității produsului și protecției acestuia împotriva furtului;

facilitarea operațiunilor legate de transport, respectiv încărcarea-descărcarea mărfii, transbordarea și alte manipulări, precum și a operațiunilor de verificare a mărfii;

facilitarea desfacerii produselor.

Ambalajul și marcarea (cont.)

Ambalajul trebuie să îndeplinească mai multe cerințe:

să aibă masă și volum propriu reduse;

să nu fie toxic nici pentru produs, nici pentru mediul extern;

să fie compatibil cu produsul căruia îi este destinat;

să nu prezinte miros și gust propriu;

să posede o rezistență mecanică cât mai ridicată;

să fie etanș față de gaze, praf, grăsimi;

să aibă formă, culoare, grafică atractive etc.

Ambalajul și marcarea (cont.)

În funcție de natura mărfurilorce urmează a fi transportate,

se deosebesc:

mărfuri ce pot fi transportateneambalate: fier vechi, țevi, bare, piei tăbăcite (în general mărfuri al căror volum și formă nu necesită ambalaj) –aceste mărfuri călătoresc pe riscul lor, transportatorul nerăspunzând pentru numărul de bucăți sau pentru deteriorare;

mărfuri transportate învrac: cărbune, cereale, mărfuri cu greutate mare –de regulă, un certificat care să ateste o bună arimare (aranjarea și fixarea încărcăturiiunei (aero)nave pentru menținerea unui centraj favorabil stabilității)îl exonerează pe transportator de orice răspundere;

mărfuri transportate însaci: aceste mărfuri sunt transportate libere de avarie, adică fără răspunderea cărăușului pentru pierderi în cursul transportului;

mărfuri transportate sub formabaloților, care cuprind mai multe pachete legate împreună; în general, cărăușul nu răspunde de numărul de pachete conținute de fiecare balot;

lichidele sunt transportate înbutoaiesau cisterne; transportatorul nu răspunde de eventualele pierderi pentru ambalaj necorespunzător (găuri, cep neetanș);

mărfurile cu volum redussunt, de regulă, transportate în pachete, care pot fi din lemn sau carton; în cazul lăzilor din lemn masiv, grosimea scândurilor trebuie să fie proporțională cu greutatea conținutului; lăzile transparente prezintă riscuri de avarie sau perforare, care nu sunt în sarcina cărăușului; cutiile de cartontrebuie să fie rezistente, impermeabile, cu cercuri metalice.

Ambalajul și marcarea (cont.)

O importanță deosebită o prezintă, în comerțul internațional, livrarea cu ajutorul paletelorși în containere.

Paletizareapermite reunirea într-o singură unitate de încărcare (load unit) a mai multor mărfuri ambalate depuse pe paletă.

Paleta este compusă din una sau două platouri suprapuse, de regulă din lemn, metal sau plastic, care permit prinderea cu furcile unui elevator în procesul manipulării.

Paletele sporesc manipularea mărfii, facilitând operațiunile de încărcare, depozitare și distribuire a produsului.

Costul paletelor fiind relativ redus, ele sunt frecvent furnizate gratuit, împreună cu marfa (“paleta pierdută”).

Ambalajul și marcarea (cont.)

ISO a standardizat 5 tipuri de paletecu dimensiuni situate între:

a) 1.000 mm x 800 mm

b) 1.200 mm x 800 mm(europaleți)

c) 1.200 mm x 1.000 mm

d) 1.200 mm x 1.600 mm

e) 1.200 mm x 1.800 mm

Construcția paletelor a fost adaptată la specificul mărfurilor transportate.

Astfel, întâlnim paleta plană cu una sau două fețe inferioare; paleta cutie; rol paleta, paleta reversibilă cu aripi sau cu montanți.

Ambalajul și marcarea (cont.)

1) în funcție de dimensiuni:

• containere mici categoria

A –1 m³-1,2 m³

B –1,2 m³-2 m³

C –2 m³-3 m³

• containere mari –peste 3 m³;

2) în funcție de felul mărfurilorîncărcate:

• containere pentru mărfuri generale;

• containere pentru mărfuri în vrac –solide si lichide;

• containere cu regim termic –izoterme, refrigerente si frigorifice.

3) în funcție de felul construcției:

• containere închise (closed, box);

• containere deschise (open top );

• containere cisternă (tank container);

• containere platforma (flat rack );

• containere cu răcire (refrigerated container);

• containere cu ventilație;

• containere cu deschidere laterală.

În alegerea ambalajuluitrebuie să se țină seama de mai mulți factori:

Riscurilela care este expusă marfa, care țin de natura mărfii, de mediu (climat, starea infrastructurilor de transport, soluția aleasă pentru transport);

Costurile ambalajului, avându-se în vedere raportul dintre costul ambalajului și valoarea mărfii, precum și economiile pe care ambalajul le permite în ceea ce privește transportul, manipularea și asigurarea mărfii;

Aspecte tehnice: ambalajul greu și voluminos crește costul transportului și manipulării; ambalajul ușor și de volum redus are o capacitate de protecție mai scăzută;

Aspecte comerciale: influența negativă asupra relațiilor cu clientul în caz de avarie, furt sau pierdere; afectarea imaginii de marcă a exportatorului;

Aspecte juridice și financiare: în caz de avarie, dacă aceasta este imputabilă ambalajului, este angajată răspunderea celui care expediază marfa; trebuiesă se țină seama de reglementările privind ambalajul din unele țări sau pentru anumite produse (farmaceutice, alimentare etc.).

În conformitate cu INCOTERMS, ambalajul este întotdeauna în sarcina și răspunderea vânzătorului.

Importatorul poate să dea, la trimiterea comenzii sau când încheie contractul, instrucțiuni precise cu privire la ambalaj; dacă nu o face, atunci lasă la latitudinea exportatorului alegerea naturii și tipului ambalajului.

Pe lângă ambalare, vânzătorul are în sarcină și condiționarea mărfii. Dacă ambalajul se adaugă produsului, ca un înveliș protector, condiționarea reprezintă un tratament aplicat produsului la export (prin schimbarea ambalajului, formei, calității, culorii etc.), prin care se urmăresc mai multe scopuri:

Prezentarea promoțională a produsului, prin asigurarea unui ambalaj ușor, estetic și rezistent, utilizabil în procesul de desfacere, prin rețeaua de distribuire;

Asigurarea securității produsuluișifacilitarea manipulării;

Facilitarea punerii în vânzare și a accesului la consumatorul final(de ex.baxurile de bere);

Adaptarea produsului la condițiile climatice din de consum(de ex. tropicalizare).

Marcarea reprezintă o obligație a producătorului și privește atât mărfurile, cât și ambalajele respective.

Se disting două tipuri de marcare:

Cea necesară pentru a individualiza o expediție;

Cea cerută de reglementările țării importatoare.

Exportatorul va înscrie lizibil și de neșters, în litere și cifre, elementele de identificare a mărfii, destinatarul și locul de destinație;

Marcarea trebuie să fie simplă, ușor de identificat, neîncărcată cu informații inutile și să nu fie suprapusă pe o marcare mai veche.

De ex., în practica britanică, marcarea se face pe mai multe niveluri:

Mai întâi, identificarea destinatarului, printr-o abreviere a numelui acestuia (nu se preferă menționarea numelui beneficiarului pentru a fi contracarate tentațiile de furt sau deteriorare a mărfii);

Apoi, se trece numărul de ordine al destinatarului, pentru ca acesta să poată fi identificat fără desfacerea ambalajului de transport;

Pe al treilea nivel se trece punctul final de destinație, în timp ce pe al patrulea se înscrie ruta (via) de acces;

În final, se trec numerele de ordine ale partizii de marfă, pentru a ușura operațiunile de identificare și manipulare a mărfii. Toate pachetele trebuie să poarte un număr sub formă de fracție, la care numărătorul indică numărul de ordine al pachetului, iar numitorul, numărul total de colete.

În anumite cazuri, se trec și dimensiunile ambalajului în centimetri, acestea putând servi la încadrarea tarifară a livrării;

Este indicat ca marcarea să fie făcută pe trei părți ale ambalajului: sus, jos și într-o parte.

Pe ambalaj pot fi trecute și pictograme (de ex. cele conform Recomandării ISO) pentru:

a evidenția anumite caracteristici ale mărfii (fragilă, “a se feri de umiditate/căldură”);

a oferi indicații de manipulare (“sus”, “jos” etc.).

Documentele de livrare

•Obținerealicenței de exportcade în sarcina vânzătorului, cu excepția condiției EXW. În România, exportul pentru marea majoritate a produselor, nu este supus licențelor.

Dovada cantității livrate se face în general prin documentul de transport(conosament, scrisoare de trăsură, etc).

Respectarea calității se dovedește, de regulă printr-un certificat de calitate, care face parte din setul de documente depus de exportator la bancă în vederea încasării contravalorii mărfii.

acesta este un document eliberat de producătorul mărfii exportate, el putând fi atestat de o instituție specializată de control a calității.

Documentele de livrare

Lista de colisaj (packinglist) este documentul care sintetizează aspectele principale privind conținutul partizilor de mărfuri, precum și modul de ambalare și marcare în vederea transportului.

Este completat și eliberat de expeditor, în momentul când mărfurile sunt expediate și însoțește partida de mărfuri pe parcursul transportului până la destinatar.

Aceasta cuprinde:

numărul coletelor în ordinea marcăriilor;

denumirea reperelor de marfă care se găsesc în fiecare colet cu specificarea denumirilor, cantităților (fără identificarea valorii).

În ultimii ani importanța documentului a crescut, fiind solicitat de autoritățile vamale, precum și de bănci, în cazul plății prin L\C.

În baza lui,se rezervăspațiu pe o navă comercială.

Documentele de livrare

Certificatul de origine este documentul emis de un organ specializat din țara vânzătorului (de regulă Camera de Comerț), la cererea acestuia din urmă, care confirmă: natura, cantitatea, valoarea etc. mărfurilor livrate, ca și locul lor de fabricare și include o declarație precizând de originea bunurilor respective.

În UE, este eliberat de camerele naționale de comerț pentru tranzacțiile firmelor din UE cu cele din afara Europei, din țări care nu au încheiate acorduri preferențiale cu UE.

Funcții:

permite obținerea unor facilități vamalede către cumpărător;

asigură respectarea măsurilor de politică comercială din țara importatorului (țările care practică licențe și contingente bilaterale vor să se asigure că mărfurile provin din care beneficiază de contingent și că se încadrează valoric în mărimea acestuia);

asigură respectarea unor drepturi de proprietate intelectuală(de ex. denumirea de origine).

Certificatul de circulație a mărfii de tip EUR.1

Pentru a beneficia de prevederile acordului de preferințe vamale dintre UE și o terță țară, la importul din UE în țara respectivă a unor produse, precum și la exportul altor produse din țara terță, în UE, produsele respective vor fi însoțite de un „certificat de circulație a mărfurilor –EUR.1“ –sau de o „declarație dată de exportator“ pe factură, pe o notă de livraresau pe orice alt document comercial, care descrie produsele în cauză.

Dă dreptul cumpărătorului de a beneficia de un regim preferențialprin aplicarea de taxe vamale mai mici pentru mărfurile originare din țările cu care UE a încheiat acorduri în acest sens.

Certificatul de circulație a mărfurilor –EUR.1 este eliberat de autoritățile vamaleși pus la dispoziția exportatorului înainte ca exportul în cauză sa fie efectuat.

Un astfel de document trebuie să conțină date caracteristice ale expediției la care se referă, indicând originea mărfurilor ( de origine) și să poarte semnătura și ștampila organismului vamal garant care certifică.

Listațărilor pentru care EUR.1este utilizat, în baza Acordurilor de Liber Schimb cu Uniunea Europeană

Africa

Tunisia

Africa de Sud

Algeria

Egipt

Maroc

America

Chile

Mexic

Columbia

Republica Dominicana

Europa

Albania

Bosnia șiHerzegovina

Elvetia

Georgia

Islanda

Liechtenstein

Kosovo

Macedonia

Norvegia

Serbia

Republica

Orientul Mijlociu

Israel

Iordania

Liban

Siria

Țările ACP

Certificatul de circulație a mărfii de tip EUR.1

Cuprinde următoarele rubrici:

exportator (denumire, adresa completă, );

destinatar (denumire, adresa completă, );

țara, grupul de țări sau teritoriul de unde provin sau sunt originare produsele respective;

țara, grupul de țări sau teritoriul de destinație;

numărul de ordine: marca, numerotarea și natura coletelor;

denumirea mărfurilor;

greutatea brută (kg) sau alte unități de măsură (m³, hl etc.);

factura (mențiune facultativă);

informații privind transportul (mențiune facultativă);

observații;

viza vămii.

Formularele folosite sunt tipizate, au regim special și sunt procurate de către exportatori de la unitățile vamale din țările lor.

În locul acestor certificate, mărfurile pot beneficia de aceleași regimuri vamale preferențiale și dacă au înscrisă declarația exportatorului pe factura comercială privind originea mărfurilor.

Certificatul de circulație a mărfii de tip EUR.1

Autoritățile vamale ale țării exportatoare pot autoriza orice exportator (approved exporter) care efectuează frecvent exporturi de produse (standardizate) să întocmească declarații pe facturi (declaration of origin on the invoice), indiferent de valoarea produselor în cauză, cu condiția ca exportatorul în cauză să solicite autorității vamale o autorizațieîn acest sens și să-i ofere toate garanțiile necesare pentru verificarea caracterului originar al produselor și a celorlalte cerințe prevăzute în protocol.

Dacă sunt îndeplinitecondițiile necesare, autoritățile vamale vor acorda exportatorului în cauză un statut de „exportator autorizat“, eliberându-i totodată o „autorizație vamală numerotată“.

Versiunea în limba română a declarației pe factura exportatorului autorizat, cu privire la originea mărfurilor este următoarea:

„Exportatorul produselor ce fac obiectul acestui transport (document –autorizația vamală nr. ….) declară că,exceptând cazul în care în mod expres este indicat altfel, aceste produse sunt de origine preferențială”.

Certificatul de circulație a mărfii de tip EUR.1

Pentru un exportator sporadic, neautorizat, EUR.1 poate fi înlocuit cu o declarație pe factură dată de el, dacă valoarea produselor aferente unei singure livrări, având originea preferențială UE, nu depășește 6.000 euro.

Pentru un exportator autorizat (approved exporter), această limitare nu se aplică.

Certificatul de circulație a mărfii de tip EUR.1

Exportatorul care solicită eliberarea unui certificat de circulație a mărfurilor –EUR.1 sau întocmește o declarație pe factură, va trebui să păstreze cel puțin 3 ani câte o copie după acestea, împreună cu documentele la care s-a referit sau care îi justifică cererea.

Dovada originii este valabilă 4 luni de la data emiterii ei în țara exportatoare și va fi prezentată în acest termen autorităților vamale din importatoare.

Autoritățile vamale din de import pot accepta însă dovezile de origine și după expirarea termenului respectiv de prezentare, atunci când nerespectarea acestui termen se datorează unor împrejurări excepționale.

Certificatul de origine tip A

Este un document de confirmare a originii mărfii exportate, utilizat în schimburile comerciale cu țările din cadrul acordurilor „SGP”[1] și „P-16” (inclusiv cele cu care UE are clauza națiunii celei mai favorizate), permițând obținerea unor însemnate avantaje tarifare de către aceste țări la exporturile lor în UE.

Certificatul de origine tip A (certificate of origin form A) se completează și se semnează de către solicitant și se vizează, în majoritatea statelor, de către Departamentul de Comerț din cadrul guvernului.

[1] Din acordul privind Sistemul generalizat de preferințe in favoarea țărilorîn curs de dezvoltare (SGP) fac parte, printre altele: Algeria, Bangladesh, Benin, Bolivia, Brazilia, Camerun, Ecuador, Egipt, Filipine, Ghana, Guinea, Guyana, India, Indonesia, Irak, Liberia, Malawi, Moldova, Mozambic, Namibia, Nigeria, Pakistan, Paraguay, Serbia, Sri Lanka, Tanzania, Thailanda, Tunisia, Turcia, Venezuela, Zimbabwe.

Certificatul de origine tip A

Acest certificat de origine utilizează, de asemenea, formulare tipizate care trebuie să conțină:

expeditor (nume, adresă, exportator);

destinatar (nume, adresă, destinatar);

mijloc de transport și ruta (în măsura în care sunt cunoscute);

poziție tarif vamal;

marcaj, număr și felul coletelor;

greutate brută;

descrierea mărfii;

criterii de origine;

numărul și data facturii.

Certificatul de origine preferențial tip A.TR.

În relațiile cu Turcia, cu excepția produselor agricole și a celor metalurgice, se poate utiliza certificatul de circulație model A.TR. , care înlocuiește certificatul EUR.1. Acest certificat se folosește numai pentru mărfurile care sunt transportate direct dintr-un stat membru al UE în Turcia și invers.

Certificatul de origine preferențial tip A.TR. conține următoarele rubrici:

exportator / destinatar;

informații privind transportul;

marcajul și nr. de colete, denumirea mărfii, U/M, greutatea bruto (cantitatea);

semnătura exportatorului, , localitatea;

viza de certificare a originii mărfii (din Turcia)

Avantajele ce decurg din aplicarea unor taxe vamale preferențiale în baza acordurilor încheiate în acest sens, pot fi fructificate atât la importurile din Turcia, cât și la exporturile românești în această .

Documentele de livrare

Certificatul de sănătate(health certificate) este utilizat la exportul de produse agro-alimentare și certifică faptul că acestea corespund cerințelor legale din exportatorului.

Este emis, la solicitarea importatorului, de către un organism de specialitate care confirmă că la data verificării, înainte de expediere, produsul era în bună stare și corespundea cerințelor de consum uman.

Certificatul fito –sanitar(plant health certificate) este folosit pentru produse agricole vegetale (plante, lemn, fructe, legume) și este eliberat de o autoritate din exportatorului la solicitarea importatorului pentru a-i servi acestuia din urmă ca document doveditor la vămuire.

Facturarea la extern

Factura externă: este un înscris întocmit de exportator, prin care se aratã condițiile în care are loc vânzarea de bunuri și servicii.

Cuprinde în detaliu mărfurilecomercializate și condițiile de comercializare aferente acestora.

Rezumã condițiile esențiale ale unei afaceri încheiate conținând clauze privind: partenerii, obiectul, prețul; din conținutul ei rezultă în mod clar drepturile și obligațiile pãrților.

Funcțiile facturii:

arată faptul că marfa a fost vândută;

mijlocește transferul de proprietate de la vânzător la cumpărător;

servește la încasarea contravalorii mărfii;

servește la efectuarea formalităților vamale.

Facturarea la extern(cont.)

Numărul de exemplare în care este emisă depinde de specificul tranzacției

Factura poate fi întocmitã pentru următoarele destinații:

client

autoritatea care eliberează certificatul de origine

casa de asigurări

firmele de tranzit din de export și de import

portul de încărcare

servicii vamale

banca plătitoare, etc.

Alte tipuri de facturi

factura pro-forma-reprezintă documentul solicitat de importator exportatorului pentru a-i servi la realizarea unor formalități prealabile importului: obținerea licenței de import, deschiderea acreditivului

factura consularã-este documentul solicitat de organele vamale din unele țãri importatoare pentru a servi la stabilirea taxelor vamale la mărfurile de import, atestând că mărfurile sunt originare din țara de export și că prețurile de tranzacție sunt reale; ea este completatã de exportator pe formulare speciale vizate de consulatul țării importatoare.

factura vamalã-este documentul cerut în anumite țãri (mai ) pentru a determina structura prețurilor și prețurile nete (după deducerea taxelor) pe piața țãrii de origine. Servește ca element de referințã pentru calculul taxelor vamale.

Derularea operațiunilor de export -import

Livrarea internațională

3. Asigurarea mărfurilor

Asigurarea mărfurilor în traficul internațional

Asigurarea se bazează pe o relație contractuală între posesorul bunului, în calitate de ASIGURAT, și o companie de asigurări, în calitate de ASIGURĂTOR, prin care asiguratul transferă anumite riscuri asigurătorului, plătindu-i acestuia o sumă de bani denumită PRIMĂ DE ASIGURARE, urmând ca, în cazul producerii daunelor, asigurătorul să îl despăgubească pe asigurat conform condițiilor stabilite în contract.

Principiile asigurării

Principiul de bazăîn materia asigurărilor este că după plata despăgubirii, asiguratul trebuie să se afle într-o situație patrimonială echivalentăcu cea avută înainte de producerea pagubei.

Valoarea asigurată va trebui să acopere în egală măsură pierderea suferită (damnum emergens), cât și câștigul nerealizat (lucrum cessans).

În practică, valoarea asigurată reprezintă valoarea mărfii la destinație, majorată cu 10 –20%.

După plata despăgubirii, asigurătorul se subrogă în toate drepturile proprietarului încărcăturii și se poate întoarce cu acțiune împotriva cărăușului sau a unor terți pentru recuperarea unor sume în măsura în care răspunderea pagubei este în sarcina transportatorului.

Principiile asigurării

Principiul subrogăriipermite partajarea responsabilității și a plății între toți cei care au concurat la realizarea transportului (încărcător, expeditor, cărăuș, asigurator).

În ceea ce privește răspunderea cărăușului, principiul general acceptat este că transportatorul este ținut răspunzător de pierderea coletelor, de avarii și întârzieri.

Principiul subrogării

Valoarea practică a acestui principiu trebuie să fie apreciată însă în raport cu limitările și cazurile de răspundere, care circumstanțiază strict răspunderea transportatorului.

Limitările de răspundere sunt recunoscute atât de Convenția de la Bruxelles, cât și de Convenția de la Hamburg și se practică în raport cu modul de transport și greutatea mărfii. De ex., conform CB, cărăușul răspunde în limita a 666,675 DST/colet sau 2 DST/kg (cea mai mare sumă); după CH limitele sunt 835DST/colet și 2,5 DST/kg.

Cazurile de exonerare de răspundere sunt:

•forța majoră (evenimente imprevizibile și irezistibile);

•cazul fortuit (incidente imprevizibile);

•viciul propriu al mărfii;

•culpa expeditorului (ambalaj necorespunzător, încărcare defectuoasă);

•culpa destinatarului (greșeli de descărcare).

Principiul maximei bune-credințe(Utmost Good Faith)

Constă în datoria asiguratului de a-l informa pe asigurător, fără ca acesta să întrebe,în legătură cu toate circumstanțele materiale privind riscul.

Elementele contractului de asigurare

Aceste elemente sunt:

interesul asigurării

riscul

avaria

condițiile de asigurare

suma asigurată

prima

Interesul asigurării

La asigurarea bunurilor pentru cazurile de pagube produse în timpul transportului pe căi terestre, expeditoruleste titularul asigurării, iar titularul interesuluieste destinatarul, căruia, în ipoteza producerii riscului, i se plătește despăgubirea, documentul de transport neputând fi andosat.

În asigurarea maritimă a mărfurilor(asigurarea cargo), se practică așa-numita asigurare în cont–polița putând fi andosată, semnatarul poliței de asigurare neștiind cine va fi proprietarul mărfurilor asigurate în momentul producerii sinistrului (marfa expediată pe nave putând fi vândută sau revândută în timpul călătoriei).

Practic, terțul care va fi desdăunat în aceste situații (titularul interesului) nu va fi altul decât deținătorul originalului conosamentului în momentul manifestării riscului asigurat.

Riscul

iscurilereprezintă anumite evenimentece pot surveni în timpul transportului mărfurilorsau depozităriiacestora, determinând pierderea sau avarierea totală (parțială),atât a mijloacelor de transport, a depozitelor, cât și a mărfurilor transportate sau depozitate.

Pagubeleproduse în timpul transportului sau al depozitării mărfurilor nu se acceptă în totalitate, ci numai acelea care se datoresc unor riscuri probabile și care au fost asigurate.

În practica internațională a asigurărilor, se întâlnesc două categorii de riscuri:

riscuri asigurabile

riscuri obișnuite

riscuri speciale

riscuri excluse

Riscurileobișnuite

Riscurile obișnuitesunt acele riscuri care pot interveni în timpul transportului și depozitării mărfurilor, datorându-se unor întâmplări fortuite, survenite din diferite cauze.

La transporturile maritime, riscurile pot surveni în timpul transportului pe mare, datorându-se:

acțiunii directe a vântului și valurilor, dar și

unor cauze care se pot ivi nu numai pe mare, ci și în timpul staționării navei în radă sau în port, în așteptarea sau pe timpul desfășurării operațiunilor de încărcare-descărcare etc.

Din categoria riscurilor obișnuitefac parte:

1.Furtuna, care poate provoca deteriorarea navei, a mărfurilor transportate sau chiar scufundarea navei.

2. Naufragiul, prin care se înțelege scufundarea navei, fie că aceasta dispare cu totul în adâncul mării, fie că se sfărâmă și rămășițele ei (epave) plutesc la suprafață.

3. Eșuarea, prin care se înțelege imobilizarea navei în urma atingerii cu corpul ei a fundului apei, nava nemaiputând să-și continue călătoria.

4. Abordajul sau coliziunea, prin care se înțelege ciocnirea navei cu o altă navă sau orice alt obiect plutitor (inclusiv icebergurile).

5. Inundațiile, cutremurele, înghețul și alte fenomene naturale.

6. Incendiul–aprinderea mijlocului de transport, datorită unei neglijențe sau a caracteristicilor intrinseci a mărfurilor transportate (de reținut faptul că autoaprinderea datorată unui viciu al mărfii reprezintă un risc special).

7. Furtul, jaful–pierderea totală sau parțială a mărfii datorată sustragerii acesteia.

8. Deraierea, ciocnirea, prăbușirea podurilor sau a tuneleloretc.

Riscurile speciale

Riscurile specialesunt riscurile datorate fie caracteristicilor fizico-chimice și organoleptice ale mărfurilor transportate sau depozitate, fie altor cauze deosebite, întâmplate în timpul transportului și al depozitării mărfurilor.

Polița de asigurare obișnuită nu acoperă astfel de riscuri, asigurarea pentru acestea putându-se face numai la cererea expresă a asiguratului contra plății unei prime de asigurare specială.

Din categoria riscurilor speciale propriu-zise, datorate proprietăților mărfurilor și riscurilor asimilate acestora (datorate unor cauze speciale), fac parte:

1. Scurgerea lichidelor, spargerea sticlăriei, autoaprinderea, încingerea cerealelor, ruginirea metalelor, oțetirea vinului, alterarea cărnii, putrezirea fructeloretc. (datorate transformărilor fizice și chimice ale mărfurilor).

2. Războaiele, tulburările interne și măsurile luate în legătură cu acestea, care au ca urmare distrugerea sau avarierea navelor (mijloacelor de transport)sau a încărcăturilor, sechestrarea, rechiziționarea, confiscareaetc.

3.Grevele.

4. Avaria comună(aruncarea mărfurilor peste bord în scopul salvării navei și a echipajului).

5. Luarea de către valuri a încărcăturii de pe puntea navei sau din nava fără punteetc.

Riscurile excluse

Sunt riscurile pentru care, în cazul că ele s-ar produce în timpul transportului sau al depozitării mărfii asigurate, societățile de asigurare nu acordă despăgubiri.

În categoria riscurilor excluse se numără:

1. Dolul sau neglijența gravă a asiguratului, a beneficiarului sau a reprezentanților acestora.

2. Viciul propriu al mărfii, datorat unor proprietăți speciale ale acesteia(evaporarea lichidelor, aprinderea, explodarea mărfurilor periculoase etc.).

3. Influența temperaturii aerului asupra mărfurilor din cala navei(uscarea cerealelor, a cherestelei etc.).

4. Ambalaj necorespunzător.

5. Expedierea mărfii în stare deteriorată, mucegăită, atacată de viermi, rozătoareetc.

6. Diferite taxe vamale aplicate la sosirea mărfii la destinație.

7. Contrastaliile. Locațiile.

8. Cheltuieli de carantină și magazinaj.

9. Întârzierea în livrare.

10. Confiscarea, capturarea unor mărfuri.

Avaria

pierderea totală ori parțială a bunurilor asiguratesau distrugerea totală sau parțială a acestora, respectiv vătămarea mărfurilor asigurate de asemenea manieră, încât să se producă modificări ale caracteristicilor fizice sau chimice pe care le-au avut inițial sau pe care trebuiau să le aibă mărfurile respective.

Avariile pot fi clasificate în trei categorii:

avarii totale(total loss)

avarii parțialesauparticulare(particular loss)

avarii comunesaugenerale(general average loss)

Avariile totale

Presupun pierderea sau distrugerea totală a mărfurilor asigurateși se subîmpart în:

a) avarii totale reale(actual total loss), când mărfurile dispar complet și definitiv(asiguratul nemaiputând intra în posesia lor, ca, de exemplu, în cazul scufundării navei, a confiscării mărfurilor etc.) sau când transformarea lor fizico-chimică le degradează astfel încât să nu mai poată face parte din categoria mărfurilor respective(de exemplu: bumbac incendiat, ciment inundat și pietrificat, alimente alterate etc.);

b) avarii totale prezumtive(constructive total loss), când mărfurile asigurate sunt abandonate în mod rezonabil de asigurat pe seama asigurătorului, respectiv când pierderea sau avarierea lor totală este inevitabilăcu toate cheltuielile și eforturile care s-ar depune pentru a fi salvate, sau dacă salvarea lor presupune cheltuieli atât de mari încât ar depăși practic valoarea bunurilor salvate. În asemenea situații, abandonul se face în favoarea asigurătorului, iar asiguratul este despăgubit total.

Avariile parțiale (particulare)

altele decât cele totale ale mijloacelor de transport sau mărfurilor transportate(depozitate), datorate unor riscuri întâmplătoare.

Avariile parțiale, în afară de forma unor avarii materiale, pot consta și din lipsuri sau chiar din cheltuieli ocazionate cu recondiționarea sau repararea mărfurilor avariate.

Pentru ca astfel de avarii să fie recunoscute de asigurător și, în consecință, despăgubite, ele trebuie să se datoreze unor riscuri asigurate.

Avariile comune (generale)

Se produc în situațiile în care comandanții navelor, pentru a putea preîntâmpina producerea unor pagube și mai mari, sunt nevoiți să arunce în mod deliberat o parte din încărcătură în mare, salvând în acest fel echipajul, nava și restul încărcăturii (se înțelege că avaria comună are aplicare numai în transportul maritim).

În astfel de situații ar fi inechitabil ca pagubele rezultate să fie suportate numai de proprietarul mărfii sacrificate, din care motiv se creează un fond de despăgubirea părții vătămate, la constituirea căruia contribuie toți participanții la transport.

Acest sistem de asistență mutuală, cunoscut sub numele de „avarie comună” sau „generală”, practicat la început sub formă de uzanță și ratificat ulterior (1890) sub denumirea de „Regulile York-Anvers”, este în vigoare și astăzi.

Avariile comune (generale) –cont.

Regulile York-Anversstabilesc că avaria comună, spre deosebire de celelalte categorii de avarii, este rezultatul unui act intenționat, voluntar, întreprins într-un moment de primejdie gravă pentru întreaga expediție în scopul salvării acesteia și îi privește pe toți cei interesați în respectiva expediție maritimă.

Pierderile rezultate se împart proporționalîntre navă, marfă și navlu, indiferent dacă bunurile au fost sau nu asigurate. Pentru ca sacrificiul comis sau cheltuielile efectuate să fie recunoscute ca act de avarie comună, este necesar ca:

primejdia care a impus luarea măsurii excepționale să fie comună, adică să fie amenințată atât nava, cât și încărcătura și navlul;

primejdia să fie reală, gravă și ieșită din comun;

cheltuielile să aibă un caracter excepțional, adică să se detașeze distinct de cheltuielile normale pe care trebuie să le facă armatorul în cadrul obligațiilor contractuale;

sacrificiul sau cheltuielile făcute să fie rezonabile și, în același timp, rezultatul unui act intenționat comis pentru salvarea proprietății comune.

Avariile comune (generale) –cont.

Imediat după salvarea navei și a încărcăturii rămase la bord, cel care a făcut cheltuielile (de obicei, armatorul) sau cel care a făcut sacrificiul (de obicei, încărcătorul) trebuie să depună la prima escală, autorităților portuare din portul respectiv, o declarație de avarie comună.

Apoi, părțile interesate, de comun acord, sau tribunalul maritim, numesc un specialist, denumit dispașor, care urmează să fixeze cuantumul cheltuielilor de avarie comună, precum și valoarea bunurilor componente ale expediției respective(valoarea navei, valoarea încărcăturii și valoarea navlului).

După ce cheltuielile de avarie comună și valoarea bunurilor expediției au fost stabilite, dispașorul repartizează în mod proporțional cheltuielile și sacrificiul de avarie comună pe componentele expediției, stabilind cotele ce revin fiecărei părțiși banca unde urmează să fie depuse.

Pentru siguranța depunerii cotelorce le revin de către proprietarii mărfurilor ce alcătuiesc încărcătura navei, armatorul are drept de retenție asupra încărcăturiiși poate refuza eliberarea acesteia până când se face dovada plății contribuției.

Deoarece operațiunile de reglementare a avariei comune durează în general mult, cei în cauză urmează, de regulă, să depună în garanție o sumă aproximativ egală cu suma cu care trebuie să contribuie la avaria comună și să semneze o declarație (obligație) de avarie, numită average bond, prin care se angajează ca după stabilirea definitivă a obligațiilor de către dispașor să achite cota care le va reveni și să furnizeze orice informație cerută cu privire la valoarea mărfurilor ce le aparțin.

Garanția respectivă se depunela banca indicată de dispașor pe numele a doi depozitari: armatorul navei și proprietarul încărcăturiiformând un așa –numit „depozit de avarie comună”.

Principiul de care se ține seama în situațiile de avarie comună este acela că proprietarii bunurilor respective nu au voie să câștige, dar nici să păgubească de pe urma sacrificiului respectiv. De regulă, riscul de avarie comună se asigură la cerere, caz în care asigurătorul depune garanțiile respective, fie bancare, fie efective, proporțional însă cu suma asigurată, iar asiguratul (beneficiarul poliței de asigurare) are obligația să semneze average bond-ulrespectiv

Condițiile de asigurare

În practica asigurărilor internaționale, în funcție de caracteristicile riscurilor producătoare de pagube, au fost convenite așa-numitele „condiții de asigurare”, care grupează riscurile respective ținând seama de nivelul angajării răspunderii asigurătorului.

În principal, se practică trei grupe mari de protecție prin asigurare(condiții de asigurare), și anume:

asigurarea „fără răspundere pentru avaria particulară”

asigurarea „cu răspundere pentru avaria particulară”

asigurarea „contra tuturor riscurilor”.

Asigurarea „fără răspundere pentru avaria particulară”

Asigurarea „fără răspundere pentru avaria particulară” (FPA –Free of Particular Average) sau asigurare tip „C”este indicată pentru acele mărfuri (minereuri, cărbuni, blocuri de fontă sau oțel, țigle etc) pentru care este suficientă protecția prin asigurare numai contra daunelor ce apar în cazul accidentării mijlocului de transport.

În aceste cazuri, asigurătorul va acorda despăgubiri numai dacă obiectul a fost avariat sau pierdut într-un accident suferit de mijlocul de transport, ca urmare:

a unui incendiu, trăznet, explozie,

a unor dezastre naturale,

a eșuării, răsturnării, scufundării , naufragiului, împotmolirii, ciocnirii cu alte nave sau mijloace de transport, cu obiecte fixe sau plutitoare (inclusiv gheață),

a prăbușirii podurilor sau a altor construcții,

a dispariției navei, avionului sau a oricărui alt mijloc de transport cu care a fost expediată încărcătura (marfa) asigurată.

Asigurarea „fără răspundere pentru avaria particulară”(cont.)

La cererea asigurătorului și dacă s-a stabilit în mod special, asigurarea încheiată în condiția de tip „C” (FPA),poate fi extinsă–în schimbul unei prime suplimentare–pentru a acoperi aruncarea în apă și luarea de valuri a bunurilor transportate pe punte sau pe nave fără punte și/sau pierderile de colete întregi cauzate de furt, jaf și nelivrare.

Aceste ultime cazuri se despăgubesc numai dacă în documentele de transport se menționează numărul coletelor, iar la descărcare se stabilește numărul celor care lipsesc.

Mărfurile încărcate în vrac nu sunt despăgubitepentru lipsuri în general sau risipire ordinară și nici pentru diferențele de greutate rezultate în urma cântăririlor.

Daunele produse la mărfurile asigurate în condiția tip „C” sau FPA, indiferent de cauzele care le-au produs, se despăgubesc fără franșiză(partea din pagubă care se suportă de asigurat, stabilită în prealabil, procentual, prin polița de asigurare).

Asigurarea „cu răspundere pentru avaria particulară”

Asigurarea „cu răspundere pentru avaria particulară” (WA sau WPA –With Particular Average) sauasigurare de tip „B”,în baza căreia se despăgubește avariala bunul transportat, atât dacă aceasta este datorată unui accident pe care l-a avut mijlocul de transport, cât și dacă ea provine din alte cauze, cum sunt:

pătrunderea apei de mare în hambarele navei,

accidente la încărcarea, stivuirea și descărcarea bunurilor sau în timpul alimentării mijlocului de transport cu combustibil,

accidente survenite în timpul depozitării, manipulării ș.a.

Asigurarea „cu răspundere pentru avaria particulară” (cont.)

La cererea asigurătorului, și dacă s-a stabilit în mod special, asigurarea încheiată în condiția WPApoate fi extinsă–în schimbul unei prime suplimentare –pentru a acoperi unele riscuri specifice, cum sunt:

furt

jaf și nelivrare

ruginire și oxidare

spargere, îndoire, scurgere ordinară a lichidelor din recipiente

risipire sau împrăștiere

ruperea ambalajului (sacilor etc.)

asudare și aburii navei

umezire prin umiditate atmosferică sau udare cu apă dulce

încingere

contaminare ca urmare a contactului cu alte încărcături

aruncare în apă și luare de valuri a bunurilor transportate pe punte sau pe nave fără punte

alterarea în contact cu aerul etc.

Asigurarea „cu răspundere pentru avaria particulară” (cont.)

Despăgubirilepentru aceste daune se calculează în funcție de franșizastabilită în prealabil în polița de asigurare

Transporturile efectuate pe nave și asigurate în condiția „B” sau WPAnu sunt despăgubite, de regulă, pentru daunele reprezentând 3% din valoarea asigurată a întregii încărcăturispecificate în conosament, iar când marfa se transportă în șlepuri (barje), pentru 3% din valoarea încărcăturii din fiecare barjă(șlep).

Asigurarea „contra tuturor riscurilor”

Asigurarea „contra tuturor riscurilor” (AR –All Risks) sau de tip „A”,este cea în baza căreia se despăgubesc pagubele din orice cauze, cu excepțiacelor excluse în mod expres, cum sunt:

viciul propriu

natura mărfurilor

lipsa sau defecțiunile ambalajului

încărcarea și stivuirea neglijentă și necorespunzătoare (dacă contractantul asigurării este răspunzător de aceasta)

scăderea prețurilor și orice alte pierderi indirecte etc.

Asigurarea „contra tuturor riscurilor”(cont.)

Despăgubirilese stabilesc în funcție de franșiza prevăzută în polița de asigurare, exceptânddaunele produse de stricăciuni, precum:

incendiu, trăznet, explozie,

furt, jaf, nelivrare,

contact cu altă încărcătură,

ruginire, îndoire, zgârieturi sau alte avarii particulare (altele decât cele datorate viciului propriu al mărfii, uzului sau folosinței, mucegăirii, asudării și nădușirii), care se despăgubesc fără franșiză.

Deși această condiție este denumită „contra tuturor riscurilor”, ea nu trebuie înțeleasă ad literam, deoarece în practica asigurărilor nu există de fapt o asigurare care să includă toate daunele (pagubele) posibil să apară din cauze prevăzute sau neprevăzute.

Condițiile de asigurare

Niciuna din cele trei condiții de asigurare prevăzute în Regulamentul pentru asigurarea facultativă a bunurilor în timpul transportului extern (import-export) nu cuprinde:

riscul de război,

riscul de greve

riscul de tulburări sociale,

asigurarea acestor riscuri urmând să fie solicitată în mod expres.

Condițiile de asigurare

Contractarea asigurării presupune stipularea clară a condițiilor atât din punct de vedere al riscurilor acoperite prin asigurare, cât și din punct de vedere al delimitării locului valabilității asigurării, adică a locului unde începe asigurarea și a locului unde acesta se termină.

Cea mai sigură și obișnuită formulare este clauza „ de la depozit la depozit”, când asigurarea începe odată cu momentul începerii încărcării mărfii pe mijlocul de transport, la locul indicat în polița de asigurare și este valabilă pe întregul parcurs al transportului, până în momentul în care transportul se termină prin descărcarea mijlocului de transport și ajungerea mărfii la depozitul indicat de asemenea în polița de asigurare.

Conform condițiilor de asigurare, după descărcarea navei maritime în portul final de destinație, acoperirea prin asigurare continuă maximum 60 de zile de la data descărcării mărfii, dacă acesta este depusă într-un depozit intermediar(vamal, portuar, etc.) sau continuă transportul spre locul final de destinație. Dacă marfa ajunge în depozitul final de destinație înainte de scurgerea celor 60 de zile, asigurarea încetează la data intrării mărfii în depozitul final indicat în polița de asigurare.

Mărfurile transportate terestru și aeriansunt asigurate până în momentul în care acestea sunt ridicate, la locul de destinație prevăzut în polița de asigurare, de către destinatarsau de către transportatorii trimiși de acesta.

Caracteristicile poliței de asigurare

Dovada asigurării bunurilor care, de regulă, o reprezintă contractul de asigurare, este un înscris denumit „poliță de asigurare”, ce cuprinde următoarele elemente:

denumirea și sediul asigurătorului

numele și sediul asiguratului

obiectul asigurat

riscurile asigurate

durata asigurării

suma asigurată

prima de asigurare

Polița de asigurare se întocmește într-un singur exemplar original, dar, la solicitarea și pe cheltuiala asiguratului, asigurătorul poate elibera duplicate sau copii ale poliței de asigurare.

Tipuri de polițe de asigurare

1. În funcție de modalitatea de transportpentru care se încheie asigurarea, din acestă categorie făcând parte:

a) polițe de asigurare maritime

b) polițe de asigurare fluviale

c) polițe de asigurare terestre

d) polițe de asigurare aeriene

2. În funcție de obiectul asigurat:

a) polițe de asigurare casco–utilizate la asigurarea mijloacelor de transport, cum sunt:

polița de călătorie(voyage policy), pentru asigurarea unei singure călătorii a mijlocului de transport;

polița de timp(time policy), pentru asigurarea mijlocului de transport pe o anumită perioadă de timp;

polița de port(port policy), pentru asigurarea riscurilor ce pot apărea în timpul staționării îndelungate a unei nave într-un port;

polița de construcție(construction policy), pentru asigurarea riscurilor la care sunt supuse mijloacele de transport în perioada de staționare în șantier (pentru construcție sau pentru reparații);

b) polițe de asigurare cargo, utilizate la asigurarea mărfurilor pe timpul transportului și al depozitării, cum sunt:

polița de abonament, pentru asigurarea tuturor mărfurilor expediate de asigurat într-o anumită perioadă de timp;

polițe flotantesau polițe deschise, care stabilesc un anumit plafon valoric ce se asigură și care se micșorează cu fiecare expediere (transport) efectuată, până la epuizarea acestuia;

polițe de voiaj, pentru asigurarea mărfurilor de la locul (portul) de încărcare al acestora până la locul lor de descărcare.

c) polițe pentru asigurarea navlului(freight policy);

d) polițe de reasigurareetc.

Polița de asigurare

Elementele obligatoriicuprinse în polița de asigurare, considerate părți constitutive ale contractului de asigurare sunt:

1.Părțile contractante, care sunt „asigurătorul” și „asiguratul”, prima fiind reprezentată de societatea de asigurare oficial recunoscută, iar a doua putând fi orice persoană care are un interes asigurabil (proprietarii de mărfuri sau mijloace de transport, expeditori, depozitari, navlositori, comisionari, creditori și chiar asiguratorii când se reasigură).

2. Obiectul și valoarea asigurată. Orice marfă transportată în trafic internațional sau care este depozitată în vederea transportului, precum și orice alt interes asigurabil, ca de exemplu: navlul, mijlocul de transport, creditele etc., pot face obiectul unei asigurări. Pentru asigurările de mărfuri, valoarea asigurată este formată din:

Pentru asigurările de mărfuri, valoarea asiguratăeste formată din:

a) prețul mărfiipotrivit facturii externe, iar în cazul bunurilor care nu au valoare comercială, valoarea acestora pe piață, stabilită în locul de expediere pentru momentul încheierii asigurării;

b) costul transportului, precum și celelalte costuri care sunt în legătură cu transportul încărcăturii, în măsura în care acestea nu sunt incluse în valoarea facturii externe (cheltuieli cu încărcarea și descărcarea mărfii etc.);

c) beneficiul sperat, în mod uzual de 10 % din valoarea bunurilor, care, în practică este destinat să acopere unele cheltuieli neprevăzute la încheierea asigurării (taxe vamale, cheltuieli de constatare a daunelor, expertize etc.);

d) taxe vamale(dar numai la solicitarea expresă a asiguratului).

3. Mijlocul de transport, care trebuie să se afle în stare bună, apt și admis la transport.

Navele, ca și aeronavele, trebuie să fie în mod obligatoriu înregistrate la una din societățile de clasificareexistente.

Pentru navele cu o vechime mai mare de 15 ani, se aplică, la asigurarea mărfurilor transportate, prime suplimentare.

Pentru transporturile aeriene de mărfuri, aceste prime suplimentare se aplică numai dacă transportul este efectuat cu avioane destinate acestui scop și cu respectarea normelor prevăzute pentru transportul aerian.

Mijloacele de transport terestretrebuie să asigure integritatea mărfurilor pe timpul transportului.

Dacă în timpul transportului survin evenimente neprevăzute și neînscrise în polița de asigurare, care impun transbordareaîn alt mijloc de transport, aceste evenimente trebuie aduse în mod obligatoriu și neîntârziat la cunoștința asigurătorului.

4. Riscurile asigurate

În cazul producerii unei daune, asigurătorul despăgubește pe asigurat numai pentru riscurile asumate de el, motiv pentru care riscurile speciale trebuie menționate expres în polița de asigurare.

Asiguratul are obligația de a comunicaasigurătorului, după încheierea contractului de asigurare, toate schimbările esențiale privind riscurile asigurate, ca, de exemplu:

întârzierea în expedierea mărfurilor,

abaterea mijlocului de transport de la ruta obișnuită sau de la ruta condiționată în contractul de asigurare,

schimbarea locului de transbordare și descărcare a mărfii sau a destinației,

schimbarea modului de expediereș.a.

În cazul în care asiguratul nu este de acordcu schimbarea condițiilor de asigurare și plata primelor suplimentare, contractul inițial de asigurare va încetadin momentul schimbărilor survenite în risc.

5.Prima de asigurarereprezintă suma de bani pe care asiguratul o plătește anticipat, la termenele prevăzute în instrucțiunile bancare și ale societății de asigurare, în valuta în care s-a solicitat asigurarea, în schimbul căreia asigurătorul se obligă să despăgubească anumite daune.

Societățile de asigurare au tarife speciale de primepentru fiecare modalitate de transport.

Nivelulacestor tarife diferă în funcție de o serie de factoricare influențează și determină gravitatea riscului asigurat (preluat), ca de exemplu:

natura mărfurilor asigurate

starea și natura ambalajului

modalitățile de încărcare –descărcare a mărfurilor

modalitățile și mijloacele de transport utilizate

felul și durata transportului

anotimpul

condiția de asigurare

zona geografică

natura riscurilor asigurate etc.

Despăgubirea pagubelor

În cazul producerii unor daune, pentru a obține despăgubiri de la asigurător, asiguratul are obligația luării tuturor măsurilor posibile pentru salvarea și conservarea mărfii deteriorate, implicit pentru diminuarea pagubei.

De asemenea, asiguratul trebuie:

să anunțe imediat asigurătorul(societatea de asigurări) sau reprezentantul acestuia despre producerea daunei, menționând și numărul poliței de asigurare încheiate

să ia toate măsurile necesare conservării dreptului de regres al asigurătoruluiîmpotriva părții vinovate de producerea pagubei, respectiv să nu dea semnătură de primire a mărfii fără depunerea unui protest (la navă, protestul trebuie depus în maximum trei zile de la descărcare)

să solicite constatarea avariei

Constatarea naturii, cauzei și extinderii avariei se efectuează prin „comisarii de avarii” (reprezentanții autorizați ai respectivei societăți de asigurare) sau alte organe specializate.

După cercetările întreprinse, aceștia întocmesc un „certificat de avarie” (Survey Report), în care se vor evidenția împrejurările în care s-a produs dauna, cauzele ei, efectele riscului asupra mărfurilor asigurate, valoarea lor, măsurile luate pentru salvare etc.

Ca documente constatatoare se folosesc extrasul din jurnalul de bord al navei, protestul de mare, certificatul de descărcare(Cargo Report), procesul verbal comercial (de constatare) la expedițiile terestre sau alte documente oficiale care atestă cauzele producerii riscului asigurat.

Pentru susținerea pretențiilor sale, asiguratul trebuie să prezinte următoarele documente:

polița (avizul) de asigurare;

conosamentul, scrisoarea de trăsură, certificatul de depozit etc.;

certificatul de avarie, rapoarte de expertiză;

copia cargo report–ului întocmit de agentul navei în portul de destinație, din care să rezulte cantitatea mărfii eliberate, starea acesteia, lipsurile constatate la descărcare etc.;

facturile reprezentând valoarea mărfurilor asigurate;

scrisorile (notele) de protest;

dovezi privind cheltuielile efectuate în legătură cu dauna;

average bond–ul, dispașa (în caz de avarie comună) etc.

În asigurarea de bunuri, despăgubirea plătită de asigurător nu poate depăși valoarea daunei pe care asiguratul a suferit-o în mod efectiv, iar valoarea maximă a despăgubirii este egală cu suma asigurată, menționată în polița de asigurare.

Dacă asigurarea a fost încheiată pentru o sumă mai mică decât valoarea de asigurare, asigurătorul îl va despăgubi pe asigurat în aceeași proporție cu cea dintre suma asigurată și valoarea de asigurare. Dacă asigurarea a fost încheiată pentru o sumă mai mare decât valoarea de asigurare, despăgubirea nu se va plăti pentru acea parte din suma asigurată care depășește valoarea de asigurare.

În ceea ce privește termenul de plată al despăgubirii, acesta poate să difere de la o societate la alta, fiind stabilit în raport de legislația țării respective.

Despăgubirea se plătește, în principiu, în numerar și în valuta în care a fost achitată prima de asigurare. Ea se achită persoanei care prezintă polița de asigurareîn general, indiferent dacă aceasta a fost emisă pe numele său sau i-a parvenit printr-un lanț de andosări.

Derularea operațiunilor de export -import

Livrarea internațională

4. Vămuirea mărfurilor

Stabilirea valorii în vamă la importul firmelor din UE

Baza de calcul a taxelor vamale prevăzute procentual în tariful vamal de import al UE o reprezintă „valoarea în vamă“ a mărfurilor respective.

Determinarea valorii în vamăa mărfurilor care fac obiectul unor tranzacții comerciale se efectuează potrivit regulilor cuprinse în Codul vamal al UE, ca și în alte reglementari.

Procedura de determinare a valorii în vamă este cea prevăzuta în Acordul privind aplicarea art. VII al Acordului General pentru Tarife și Comerț, GATT, de la Geneva, din 1 noiembrie 1979 (la care și România este parte), ratificat de Comunitatea Europeana la data de 17.3.1980.

Potrivit Acordului GATT, la baza determinării valorii în vamă a mărfurilor stă prețul de tranzacție, adică prețul efectiv plătit sau de plătit pentru mărfuri, când acestea sunt vândute pentru export, cu destinație de import.

Valoarea în vamă se determină de către importator, care este obligat în acest sens să depună la Biroul vamal unde efectuează vămuirea, o declarație pentru valoarea în vamă,document tipizat, însoțită de facturi sau alte documente justificative de plată a mărfii și a cheltuielilor pe parcurs extern.

Declarația pentru valoarea în vamă (anexele 5a pentru DV1 și 5b pentru DV1 bis, la regulamentul de aplicare a codului vamal al UE) trebuie completată de către cumpărător, dar poate fi completată și de către reprezentantul acestuia, chiar în nume propriu.

Valoarea în vamă cuprinde și următoarele cheltuieli efectuate pe parcurs extern, în măsura în care nu au fost incluse în prețul mărfii:

cheltuieli de transport

încărcare-descărcare și manipulare până la portul sau locul de import care se află la frontiera UE

costul asigurării

Declarația pentru valoarea în vamănu se completează în UE, în următoarele cazuri:

când valoarea mărfurilor nu depășește 10000 euro, pentru fiecare expediere, cu excepția cazurilor când expedierea se efectuează în mai multe tranșe, sau se efectuează o expediere parțială, de către același expeditor aceluiași destinatar;

când importul nu are caracter comercial;

dacă informațiile și documentele prezentate nu sunt în măsura să dovedească valoarea în vamă;

pentru mărfurile importate cu exonerarea plății taxelor vamale.

La importul mărfurilor pentru care nu se încheie contracte de vânzare-cumpărare (de exemplu în cazul mărfurilor importate în regim de admitere temporară), trebuie cerute de la biroul vamal informațiile corespunzătoare asupra valorii în vamă și formei de declarare.

Punerea în liberă circulație. Completarea documentului administrativ unic (DAU) de către firmele din UE

În cadrul UE, declarantul poate să folosească la alegere documentul administrativ unicsub forma unui set completde formulare, sau, a unui set fracționat.

Setul completse utilizează numai în situația în care legislația permite ca pentru toate etapele unei operațiuni complete (expediere de mărfuri din țara de plecare, tranzit, introducerea de mărfuri în țara de destinație) să fie completate de la expediere toate exemplarele documentului administrativ unic necesare acestei operațiuni și este folosit pentru declararea bunurilor clasificate la un singur cod tarifar, fiind alcătuit din formularul primar și, după caz, formularul (formularele) complementar(e).

Formularul complementarconține exemplarele documentului administrativ unic, utilizate împreună cu exemplarele formularului primar, pentru declararea bunurilor care se clasifică la coduri tarifare diferite, sau care, deși se clasifică la același cod tarifar, prezintă caracteristici diferite, în special în ceea ce privește denumirea comercială și/sau originea și care determină regimuri tarifare preferențiale diferite.

Autoritatea Națională a Vămilor poate dispune, în cazuri justificate, ca declararea bunurilor să se efectueze fără întocmirea formularului complementar și cu utilizarea unor coduri simplificate de identificare a mărfurilor.

Setul fracționatse utilizează atunci când pentru fiecare din etapele unei operațiuni complete (expediere de mărfuri, tranzit, introducere de mărfuri) se depun separat seturile de exemplare ale documentului unic aferente etapei respective.

Punerea în liberă circulație. Completarea documentului administrativ unic (DAU) de către firmele din UE

Documentul administrativ uniceste completat în limba română înainte de intrarea în UE.

ocumentul administrativ unic constă dintr-un set de 8 exemplare consecutive, de la 1 la 8, din care: pentru export exemplarele 1, 2 și 3, pentru tranzit exemplarele 4 și 5, iar pentru import exemplarele 6, 7 și 8.

Dacă declararea bunurilor se efectuează prin procedee informatice se folosesc următoarele seturi complete, a câte 4 exemplare, având fiecare dublă utilizare: 1/6 (anexa 27), 2/7, 3/8 și 4/5.

Exemplarele 2/7 ale documentului administrativ unic, folosite pentru colectarea informațiilor statistice, se păstrează la biroul vamal emitent în vederea arhivării, sau în alte scopuri administrative

DOCUMENTE NECESARE VAMUIRII LA IMPORT IN ROMANIA ÎN CAZUL TRANSPORTULUI AUTO

DOCUMENTE STANDARD utilizate în cazul unui import definitiv:

1.1 . Factura externă redactată într-o limbă de circulație internațională: -comercială pentru import definitiv, -proforma pentru import temporar sau mostre, material publicitar fără valoare comercială.

2.2 . Traducerea facturii în limba română semnată și ștampilată

3.3 . D.V.V. (Declarație de valoare în vamă) semnată și ștampilată, sau numai ștampila (caz în care de completarea ei se ocupă un comisionar vamal)

4.4 . Packing list, care să conțină greutățile brute/nete pe fiecare articol din factură

5.5 . Dovada de origine: -EUR1 pentru mărfuri originare din C.E.E cu destinație , sau -Declarație de origine pe factură conform Protocol 4 fără nr. de autorizație pentru mărfuri a căror valoare totală pe transport este de sub 6,000 EURO, -Declarație de origine pe factură conform Protocolul 4, cu număr de autorizație de export pentru mărfuri a căror valoare totală pe transport depășește 6,000 EURO.

6. Licențe, acord, abilitare, aviz ISCIR(Inspecția de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune si Instalațiilor de Ridicat), aviz ANCESIAC (Agenția Națională de Control al exporturilor Strategice și al Interzicerii Armelor Chimice), pentru mărfuri care necesită asemenea documente

7. Certificat de calitate si conformitate

8. CMR(scrisoare de transport internațional, care se găsește la șoferul autovehiculului care a încărcat mărfurile),

9. Carnet TIR -se află în posesia șoferului.

10. Certificat de înmatriculare și cod fiscal in copie, ale societății importatoare.

11. Ordine de plată pentru plata drepturilor vamale sau numerar.

in plus, fata de cele de mai sus:

12 . copii după autorizația de perfecționare activă și/sau admitere temporară, din care sa rezulte ca acordarea regimului suspensiv se poate face și de către Vama Târguri și Expoziții, 13 . Dovada garantării drepturilor vamale pentru regimul suspensiv, astfel: -Autorizația de scutire da la garantarea drepturilor vamale sau, -Scrisoarea de garanție

Exemplu de calcul al taxelor plătite de un operator economic din România la importul unui utilaj din SUA

Să luăm cazul unei firme din Oradea, care importă un utilaj din SUA, în următoarele condiții:

Prețul utilajului este de 100.000 euro, EXW Baltimore/SUA

Costul navlului, asigurării, cheltuielilor de manipulare în porturi, comisioanele brokerilor etc., sunt de 10.000 euro pe distanța Baltimore -, unde operează curse de linie (comparativ cu 12.500 euro, pe distanța Baltimore -, unde nu există nave de linie,ci doar nave “tramp”)

Taxa vamală este de 10%

Costul transportului cu camionul pe distanța – este de 1.000 euro (la fel ca pe distanța Constanța-Oradea)

În aceste condiții, operatorul economic importator din , va avea de suportat următoarele cheltuieli:

Preț utilaj adus de la = 110.000 euro

Taxa vamală = 11.100 euro

TVA (24%) = 29.304euro

TOTAL CHELTUIELI = 151.404euro

Regimurile economice

Tranzitul vamal în UE

Mărfurile nevămuite la intrarea în UE pot fi transportate pe teritoriul UE în „tranzit vamal“, care este un regim vamal suspensiv. Și în cadrul UE există tranzit vamal extern șiintern.

Tranzitul internse aplică transportului mărfurilor care se expediază sau se primesc în comerțul intracomunitar (liber de taxe vamale). Este vorba de mărfuri fără originea în UE, pentru care procedurile de vămuire la import au fost deja efectuate. Pentru aceste mărfuri se solicită declarație de tranzit tip T2, cu care mărfurile circulă în comerțul dintre statele membre ale UE și Insulele Canare, Departamentele franceze de peste mări, Muntele Athos și Insulele britanice din Canalul Mânecii.

Tranzitul externse aplică transportului mărfurilor fără origine si statut necomunitar, respectiv mărfurilor care fie că nu sunt comercializate între statele membre, nefiind supuse procedurii de punere în liberă circulație în UE, fie că circulă între vămile de intrare și cele de destinație din UE. Pentru aceste mărfuri se solicită declarație de tranzit tip T1.

Tranzitul vamal în UE

Tranzitul extern în UE se efectuează sub supraveghere vamală și cu garantarea taxelor vamale, urmărindu-se să satisfacă atât dirijarea unui transport de la un birou vamal la altul (la import), cât și la transportul unor mărfuri vămuite, de la un birou vamal din interiorul UE la un birou vamal de frontieră (la export).

În vederea admiterii tranzitului vamal, biroul vamal de frontieră efectuează controlul vamal exterior al mijloacelor de transport și verifică concordanța documentelor de tranzit vamal cu documentele de transport însoțitoare (la import).

În caz de indicii temeinice de fals sau de fraudă, biroul vamal va proceda la efectuarea controlului vamal fizic al mărfurilor în tranzit.

Titularul de tranzit vamal este transportatorul mărfurilor numit și „principalul obligat“, care trebuie să depună la biroul vamal de plecare, direct sau prin reprezentant o declarație vamală de tranzit, însoțită de specificații, facturi sau de alte documente din care să rezulte valoarea mărfurilor tranzitate, exceptând transporturile pe calea ferată, unde depunerea facturilor nu este obligatorie. Totuși, dacă se constată că mărfurile aflate în regim de tranzit (feroviar) nu au ajuns la biroul vamal de destinație, firma transportatoare este obligată să prezinte documentele care să ateste valoarea acelor mărfuri.

În cazul transporturilor pe calea ferată (în regim de tranzit vamal), declarația vamală de tranzit se înlocuiește cu scrisoarea de trăsură feroviară, pe care autoritatea vamală va aplica o ștampilă având mențiunea: „Marfă sub regim vamal de tranzit“.

Termenul de încheiere pentru regimul de tranzit vamal se stabilește de biroul vamal de plecare în funcție de felul mijlocului de transport, de distanța de parcurs și de condițiile atmosferice, fără ca durata tranzitului să depășească 45 de zile.

Mărfurile aflate în regim de tranzit vamal, care din cauze fortuite se valorifică pe teritoriul UE, sunt supuse plății taxelor vamale și a altor drepturi de import.

În cazul în care tranzitele vamale se realizează sub acoperirea „Convenției privind admiterea temporară“ (carnetul A.T.A) adoptată la Istanbul la 26 iunie 1990, sau a „Convenției Internaționale Vamale pentru transporturile rutiere internaționale a mărfurilor pe șosele, sub acoperirea „Carnetului TIR“, respectiv „Convenția TIR“(denumire prescurtată), în locul declarației vamale de tranzit transportatorii vor prezenta la Birourile vamale „Carnetul A.T.A“, respectiv „Carnetul TIR“, documente care permit urmărirea tranzitului și asigurarea continuității supravegherii vamale.

Utilizarea carnetelor A.T.A și TIR prezintă avantaje atât pentru titularul tranzitului, cât și pentru autoritatea vamală, prin reducerea formalităților și micșorarea timpului de staționare a autovehiculelor în punctele vamale de trecere a frontierei, în afară de faptul că prin sistemul de garanții instituit de cele două convenții internaționale se utilizează o procedură sigură de supraveghere vamală și de recuperare a datoriei vamale (taxelor vamale), în caz de încălcare a condițiilor regimului de tranzit vamal.

Perfecționareapasivă

Perfecționarea pasivă, permite efectuarea unui export temporarde mărfuri, în interiorul sau în afara teritoriului UE, în vederea supunerii acestora unor operațiuni de transformare sau prelucrare și reimportul produselor compensatoare rezultate, cu exonerare, totală sau parțială de plata drepturilor de import cuvenite.

În cazul operațiunilor de prelucrare efectuate în cadrul UE nu este necesară îndeplinirea formalităților vamale, ci doar completarea declarațiilor statistice de introducere și expediere. Condiția este însă, ca marfa să provină direct dintr-o din UE. Dacă marfa este expediată dintr-o terță , operațiunea va necesita întocmirea unor declarații vamale.

O firmă din Marea Britanie cumpără din afara UE țesătură din bumbac, în regim vamal de punere în liberă circulație, plătind taxa vamală și TVA în vamă, după care o trimite, ca marfă cu statut european, în Italia, în vederea prelucrării. Firma britanică va completa o declarație statistică de expediere, iar după primirea cămășilor din bumbac (produsul compensator), o declarație statistică de introducere.

Dacă însă firma britanică trimite în Italia țesătura din bumbac direct dintr-o din afara UE, firma italiană va întocmi o declarație vamală pentru punerea în liberă circulație, achitând taxa vamală și TVA în vamă. La livrarea produsului prelucrat spreMarea Britanie firma italiană va completa o declarație statistică de expediere, iar firma britanică o declarație statistică de introducere.

Există și alternativa ca firma britanică să se înregistreze în scopuri de TVA în Italia, sau să-și angajeze un reprezentant fiscal în această , pentru efectuarea operațiunii de punere în liberă circulație, încheind, ulterior, un contract intern de prestări de servicii de prelucrare cu producătorul italian.

Vămuirea mărfurilor de export-import

Procedura vamală presupune:

Pregătirea mărfii pentru vămuire, respectiv prezentarea acesteia la serviciul vamal competent, astfel încât marfa să poată fi supusă verificării;

Întocmirea unei declarații detaliate privind marfaaflată în vamă (declarația vamală);

Stabilirea regimului vamalla care este supusă marfa, în baza căruia se stabilesc taxele ce urmează a fi plătite și controalele ce vor fi efectuate;

Efectuarea controlului șiplata efectivă a taxelor, astfel încât marfa să fie declarată liberă de vamă.

Declarația vamală

Este documentul scris, întocmit de deținătorul mărfii sau de un reprezentant al acestuia, prin care se prezintă elementele necesare vămuirii mărfii la export sau la import.

Prin acest document, declarantul:

Solicită un regim vamal pentru marfa prezentată;

Se angajează să-și îndeplinească obligațiile ce-i revin potrivit regimului vamal;

Furnizează toate informațiile necesare pentru stabilirea obligațiilor fiscale, asigurarea urmăririi curente a operațiilor de comerț exterior, precum și pentru scopuri statistice.

Comisionarul în vamă

Îndeplinește, de regulă, în numele și pe contul exportatorilor-importatorilor:

Declararea în detaliu a mărfurilor prin depunerea la autoritățile vamale a declarației scrise pentru importul, exportul, tranzitul, depozitarea și alte operațiuni de vămuire;

Prezentarea mărfurilor declarate la controlul vamal;

Achitarea la vamă a drepturilor cuvenite bugetului de stat.

Pentru a-și putea exercita activitatea, comisionarul vamal trebuie să obțină o autorizație din partea autorității vamale

Procedura vamală

Pe lângă declarația vamală, cel care solicită vămuirea trebuie să depună la organele vamale și o serie de documente:

Factura;

Lista de colisaj;

Licența de export-import;

Documente de transport (B/L, AWB, CIM, CMR, Carnet TIR) sau de tranzit;

Certificate: de origine, calitate, de preferință vamală, sanitare, fito-sanitare, veterinare etc.

O serie de documente ale agentului economic (certificat de înmatriculare, cod fiscal).

După depunerea declarației vamale și a celorlalte documente, serviciul vamal procedează la validarea declarației vamale.

În acest sens, au loc următoarele activități:

controlul documentelor, adică confruntarea datelor din declarație cu cele din documentele anexate (mijlocul de transport, valoarea în vamă, încadrarea tarifară etc.);

controlul fizic al mărfurilor, verificându-se natura mărfurilor, cantitatea prezentată față de cea declarată;

verificarea calcululuidrepturilor și impozitelor.

După control și verificări are loc achitarea drepturilor și taxelor vamale, iar serviciul vamal aplică semnătura și ștampila pe declarația vamală, act ce confirmă validarea acesteia.

Din acel moment titularul poate să dispună de mărfurile ce au făcut obiectul declarației vamale, respectiv, mărfurile sunt libere de vamă.