Contract de Intretinere

CAPITOLUL I

1.1. Introducere

În doctrina franceză, încă din anul 1937, marii civiliști afirmau că trăim din ce în ce mai mult contractual. Această afirmație este valabilă cu atît mai mult astăzi, când asistăm la o expansiune a fenomenului contractual, atât în materie civilă, cât, mai ales, în domeniul relațiilor de afaceri, comerciale. Dacă în materie comercială necesitățile găsirii unor noi piețe de desfacere au impus soluții ingenioase de adaptare a instrumentelor tradiționale, în domeniul dreptului civil în general, soluțiile clasice prevăzute în principalul izvor de drept- Codul civil de la 1864- sunt încă viabile în mare măsură.

Cu toate acestea, o serie de relații sociale mai „sensibile” au impus legiuitorului, încă din primele decenii ale acestui secol, să elaboreze norme juridice aparte, derogatorii de la dreptul comun al contractelor, care au dus uneori chiar la crearea unor noi ramuri de drept, desprinse din dreptul civil. Astfel sunt, de exemplu, dreptul muncii, dreptul transporturilor, dreptul asigurărilor.

Dreptul special al contractelor este un corp de reguli care guvernează contractele uzuale. El fixează regulile speciale care organizează contractele cele mai frecvente, prin care oamenii schimbă bunuri sau își fac servicii.

Legiuitorul român indică, în mod exemplificativ, care sunt drepturile locatorului, ce obligații are depozitarul, cum se poate constitui aportul într-o societate civilă. Prin dispoziții supletive se oferă modele de contracte, iar uneori prin dispoziții imperative se impun modele de contracte.

Teoria generală a obligațiilor propune reguli comune tututror contractelor. Ea prezintă astfel o perspectivă abstractă, enunțând regimul aplicabil oricărui contract.

Dreptul contractelor speciale este mai elaborat și înainte de toate mai concret decât teoria generală a obligațiilor: el explică principalele clauze ale unui anumit număr de contracte, creionând astfel cadrul esențial. Reglementarea din lege le dă un conținut preconstituit, permițând părților să personifice cu ușurință contractul și să-l adapteze scopului urmărit. Este suficient ca o persoană să spună: „vând casa mea acelei persoane care acceptă și la acel preț” pentru a cunoaște care vor fi consecințele juridice ale încheierii acestui contract.

Dreptul contractelor ar părea că se constituie din trei categorii succesive de reguli, mergând de la cele mai generale până la cele particulare: întâi teoria generală a obligațiilor; apoi regulile aplicabile contractelor speciale; și nu în ultimul rând reguli pentru fiecare contract în parte, ale cărui clauze sunt stabilite de părți. În ansamblu se poate afirma că materia contractelor este eterogenă, uneori fiind greu de găsit regula aplicabilă. Se impune, totuși, observația că în dreptul specializat al contractelor se poate identifica un fond permanent, care se transmite din generație în generație, cum ar fi locațiunea, mandatul, vânzarea; apoi găsim un adaos mobil, a cărui importanță crește, mai ales în relațiile de afaceri, care conduce la apariția unor contracte inedite și la dificultăți originale. Dreptul special al contractelor este rodul libertății contractuale, al imaginației părților, care răspunde însă și unor noi nevoi de ordin economic, precum și evoluției în mai multe domenii, în special cel tehnic. De aceea se poate spune că este una din sferele dreptului cea mai aproape de realități, cea mai concretă, chiar dacă apelează la noțiunile abstracte ale dreptului obligațiilor.

În realitate, opoziția dintre teoria generală a contractului și statutul special al diferitelor contracte nu este radicală. Aceasta, deoarece legea poate avea o precizie mai mare sau mai mică, în sensul de a se limita la reguli abstracte sau poate impune un contract-tip părților.

O altă problemă foarte importantă în drept și în materia contractelor o reprezintă calificarea. Pornind de la constatarea că dreptul constituie în fapt un ansamblu limitat de reguli, în timp ce viața naște o infinită varietate de fapte, se impune necesitatea calificării, a încadrării fiecărui contract individual încheiat de părți cu scopul de a determina regimul juridic aplicabil.

Calificarea presupune un dublu demers: pe de-o parte, determinarea elementelor juridice caracteristice unui tip de contract ( ceea ce caracterizează contractul de depozit este obligația de pază, donația este caracterizată de existența intenției de a face o liberalitate, caracteristic vânzării este stabilirea unui preț drept echivalent al transferului proprietății asupra unui bun sau drept.,etc.). Pe de altă parte, trebuie determinate concret circumstanțele de fapt din fiecare contract, care corespund acestor elemente de drept. Uneori, părțile intitulează într-un anume fel convenția încheiată, deși din conținutul acesteia rezultă că acesta corespunde unui alt tip de contract. Uneori, această calificare inexactă dată de părți contractului se datorează ignoranței, în timp ce alteori în mod intenționat părțile ascund adevărata intenție, voind să eludeze o regulă imperativă. În virtutea rolului său activ și a menirii sale, judecătorul, trebuie să califice contractul potrivit naturii sale reale. Calificarea, din punct de vedere al procedurii civile, este o problemă de drept, care poate forma motiv de recurs. Un criteriu esențial în calificarea unui contract este determinarea obligației caracteristice. Astfel, dacă se poate identifica un element principal (realizarea unei machete cu materialul procurat de cel care execută), contractul va fi calificat potrivit elementului principal (în acest caz, antrepriză), chiar dacă conține și elemente ale unui contract (vânzare), prin aplicarea regulii accesorium sequitur principale. În orice caz, o calificare nu poate fi cumulativă. Dificultățile de calificare conduc în cazurile extreme, în care este imposibil de încadrat contractul într-o categorie preexistentă, la denumirea lui de contract sui generis.

Apoi se va pune problema interpretării contractului, astfel încât să se determine cu adevărat ceea ce părțile au dorit, dincolo chiar de termenii folosiți. Interpretarea contractelor se face, conform dispozițiilor din Codul civil, după intenția comună a părților, iar nu după sensul literal al termenilor folosiți. Așadar, judecătorul, pentru interpretarea contractului, trebuie să facă o adevărată cercetare de ordin pshihologic. Este de reținut faptul că este susceptibil de interpretare numai un contract imprecis formulat, nu și unul clar. Contractele clare și complete trebuie executate ca atare, iar rolul judecătorului, în caz de litigiu, se rezumă la a ordona executarea lor. O altă regulă de interpretare importantă este conținută de art. 979 C. civ.:”Termenii susceptibili de două înțelesuri se interpretează în sensul ce se potrivește cel mai mult cu natura contractului”. Această sintagmă „natura contractului” îl obligă pe interpret să se întoarcă la tipologia legală a contractelor. Așadar, pe lângă criteriul psihologic intervine și un criteriu obiectiv. Aceeași idee o regăsim în dispozițiile art. 984 și art. 985 C. civ.; ambele indică interpretului să se refere la materia contractului: fie prin restrângerea înțelesului termenilor aparent generali (art. 984) sau, dimpotrivă, prin lărgirea înțelesului termenilor aparent restrictivi (art. 985).

Esențial pentru succesul acestui demers de calificare și apoi de interpretare este aplicare principiului specialia generalibus derogant. Dacă o anumită problemă nu este reglementată în mod special sau nu îți găsește soluția în chiar clauzele contractului, pentru rezolvarea acesteia se va recurge mai întâi la regulile din partea generală a dreptului obligațional, fie la cele aplicabile tuturor contractelor, fie la cele aplicabile unei anumite categorii de contracte (sinalagmatice, cu titlu gratuit, etc). Este de principiu că în asemenea ipoteze nu se va apela la normele special instituite pentru un alt contract, asemănător.

Uneori, pentru corecta calificare a unui contract se face apel și la o distincție tradițională, tripartită. Astfel, unele obligații sunt de esența contractului, în sensul că în absența lor contractul nu ar putea subzista (obligația locatorului de a plăti chirie); alte obligații sunt numai de natura unui contract, anume cele pe care contractul le cuprinde, chiar dacă părțile nu le-au explicat în mod expres (astfel cum prevede art. 970 teza finală C. civ.: „Convențiile obligă nu numai la ceea ce este prevăzut expres în ele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa”). Acestea din urmă pot fi excluse de părți, fără ca prin aceasta contractul să fie descalificat. Mai există obligații pur accidentale, inserate de părți printr-o clauză particulară. În procesul de calificare, obligația „fundamentală” dintr-un contract este luată în considerare în jurisprudență din punct de vedere al cauzei.

În principiu, dreptul civil este dominat de principiul autonomiei de voință, cu corolarul său – libertatea de a contracta. Găsindu-și chiar temeiul constituțional prin interpretarea art. 135 alin.(1) și alin. (2) lit. a) din Constituția României, libertatea de a contracta se manifestă sub dublu aspect: libertatea de a încheia sau nu un contract, libertatea de a astabili condițiile de fond și formă ale contractului.

În general, regulile din Codul civil erau și au rămas supletive; ele nu se aplică decât dacă părțile nu au prevăzut altfel, cum ar fi în materia transferării proprietății și a riscurilor, a garanției, a clauzelor de răspundere. Majoritatea regulilor recent adoptate însă sunt imperative, mai ales în ceea ce privește protejarea consumatorilor. Se poate de accea afirma că dreptul contractelor speciale a devenit un amestec instabil de direcționare și de protecție.

Expresie a acestei libertăți este și existența și acceptarea, în afara contractelor numite (expres reglementate și denumite de legiuitor), a contractelor nenumite, a căror denumire și al căror conținut sunt determinate de părțile contractante, nefiind reglementate expres prin dispozițiile din Codul civil sau prin dispoziții cuprinse într-o altă lege civilă. Libertatea aceasta de a crea nu este însă lipsită de riscuri uneori, căci un contract „confecționat” după „gustul” părților este lipsit de orice referință legală, în afara celor de la materia generală a validității și executării convențiilor. De aceea este recomandabil ca, la încheierea oricărui contract, părțile să apeleze la sfatul unui jurist sau măcar să prevadă cu atenție care sunt obligațiile pe care și le asumă și cum pot rezolva incidentele care se pot ivi.

1.2. Istoric. Despre contracte.

Noțiunea de contract, pentru a desemna o convenție creatoare de obligații, nu a apărut în sursele juridice și literare decât în secolul I d. Hr. La origine, contractul avea configurația unei convenții îmbrăcată în forme solemne, prevăzute de lege și făcute în conformitate cu dispozițiile din lege. Doar acordul voințelor nu genera efecte juridice conform principiului ex nudo pacto actio non nascitur (din simple pacte nu se nasc acțiuni). Spre sfârșitul Republicii, dând expresie unor necesități economice stringente, se înlătură treptat formalismul juridic prin procedee indirecte, pentru ca în epoca clasică să apară contracte noi formate prin simplul acord de voință al părților. De asemenea, contractele erau la început rezervate numai cetațenilor romani, pentru ca apoi, prin înrâurirea dreptului ginților să ajungă apanajul oricărui cetățean liber.

La început, convenția putea da naștere unui contract numai dacă acordul de voință se încheia în anumite forme solemne, fie prin formele prescrise pentru mancipațiune la contractul de împrumut de bani numit nexum, fie prin întrebarea solemnă pusă de creditor și răspunsul concudent al debitorului la contractul verbal numit stipulatio, fie prin înscrierea sumei datorate în registrul de casă al creditorului cu consimțământul debitorului, cum se obișnuia în contractele zise litterale. Spre sfârșitul Republicii, au apărut, obligații pur accidentale, inserate de părți printr-o clauză particulară. În procesul de calificare, obligația „fundamentală” dintr-un contract este luată în considerare în jurisprudență din punct de vedere al cauzei.

În principiu, dreptul civil este dominat de principiul autonomiei de voință, cu corolarul său – libertatea de a contracta. Găsindu-și chiar temeiul constituțional prin interpretarea art. 135 alin.(1) și alin. (2) lit. a) din Constituția României, libertatea de a contracta se manifestă sub dublu aspect: libertatea de a încheia sau nu un contract, libertatea de a astabili condițiile de fond și formă ale contractului.

În general, regulile din Codul civil erau și au rămas supletive; ele nu se aplică decât dacă părțile nu au prevăzut altfel, cum ar fi în materia transferării proprietății și a riscurilor, a garanției, a clauzelor de răspundere. Majoritatea regulilor recent adoptate însă sunt imperative, mai ales în ceea ce privește protejarea consumatorilor. Se poate de accea afirma că dreptul contractelor speciale a devenit un amestec instabil de direcționare și de protecție.

Expresie a acestei libertăți este și existența și acceptarea, în afara contractelor numite (expres reglementate și denumite de legiuitor), a contractelor nenumite, a căror denumire și al căror conținut sunt determinate de părțile contractante, nefiind reglementate expres prin dispozițiile din Codul civil sau prin dispoziții cuprinse într-o altă lege civilă. Libertatea aceasta de a crea nu este însă lipsită de riscuri uneori, căci un contract „confecționat” după „gustul” părților este lipsit de orice referință legală, în afara celor de la materia generală a validității și executării convențiilor. De aceea este recomandabil ca, la încheierea oricărui contract, părțile să apeleze la sfatul unui jurist sau măcar să prevadă cu atenție care sunt obligațiile pe care și le asumă și cum pot rezolva incidentele care se pot ivi.

1.2. Istoric. Despre contracte.

Noțiunea de contract, pentru a desemna o convenție creatoare de obligații, nu a apărut în sursele juridice și literare decât în secolul I d. Hr. La origine, contractul avea configurația unei convenții îmbrăcată în forme solemne, prevăzute de lege și făcute în conformitate cu dispozițiile din lege. Doar acordul voințelor nu genera efecte juridice conform principiului ex nudo pacto actio non nascitur (din simple pacte nu se nasc acțiuni). Spre sfârșitul Republicii, dând expresie unor necesități economice stringente, se înlătură treptat formalismul juridic prin procedee indirecte, pentru ca în epoca clasică să apară contracte noi formate prin simplul acord de voință al părților. De asemenea, contractele erau la început rezervate numai cetațenilor romani, pentru ca apoi, prin înrâurirea dreptului ginților să ajungă apanajul oricărui cetățean liber.

La început, convenția putea da naștere unui contract numai dacă acordul de voință se încheia în anumite forme solemne, fie prin formele prescrise pentru mancipațiune la contractul de împrumut de bani numit nexum, fie prin întrebarea solemnă pusă de creditor și răspunsul concudent al debitorului la contractul verbal numit stipulatio, fie prin înscrierea sumei datorate în registrul de casă al creditorului cu consimțământul debitorului, cum se obișnuia în contractele zise litterale. Spre sfârșitul Republicii, au apărut, ca și contracte investite cu acțiuni, și anumite convenții la care formalismul s-a redus la o simplă predare a lucrului sau a dispărut cu totul. Astfel, alături de vechile contracte au apărut încă patru convenții care devin obligatorii prin predarea lucrului : mutuum (împrumutul de bani sau alte bunuri fungibile), commodatum (împrumutul gratuit al unui lucru determinat), depositum (păstrarea gratuită a unui lucru aparținând unui străin), și pignus sau amanetul, gajul. Toate aceste contracte enumerate se numesc reale pentru că iau naștere numai cu îndeplinirea formalității tradiției lucrului. La aceste contracte cu formalism simbolic s-a adăugat categoria contractelor consensuale la care formalismul a dispărut cu totul, pentru încheierea lor fiind necesară și suficientă doar concordanța voinței părților.

Codul civil definește sintetic în art. 942 contractul ca fiind: „ acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânșii un raport juridic”. În încercarea de a completa definiția dată de C. civ. contractului, doctrina a elaborat anumite definiții care încearcă evidențieze trasăturile esențiale ale contractului. Astfel, doctrina a definit contactul ca fiind: „acordul de voință între două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice, având ca obiect nașterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic patrimonial”.

Principalul izvor al obligațiilor este contractul. Esența acestuia, elementul său specific, este acordul de voință al părților, voința lor juridică. Prin acord de voințe se înțelege întâlnirea concordantă a două sau mai multe voințe individuale caracterizate prin intenția celor ce la exprimă de a produce efecte juridice.

Contractul, ca izvor de obligații, se constituie într-o categorie juridică foarte largă și diversificată ce înglobează varii specii.

Între această categorie juridică generală și diferitele specii de contracte ce o alcătuiesc, pentru o caracterizare optimă a fiecărei specii, este necesară interpunerea unei clasificări întemeiată pe diferite criterii generale. În funcție de aceste criterii orice contract analizat va fi inclus într-un anumit tip, căruia îi va fi aplicabil un anumit regim juridic. În sensul stabilirii acestui regim juridic aplicabil fiecărui contract se manifestă importanța clasificării contractelor.

Literatura juridică cunoaște mai multe criterii de clasificare a contractelor, printre care voi enumera: modul de formare – contracte consensuale, reale și solemne, conținutul contractului – sinalagmatice (bilaterale) și unilaterale , sensul urmărit de părți – contracte cu titlu oneros, contracte comutative, contracte aleatorii și contracte cu titlu gratuit, liberalități sau dezinteresate, după efectele produse, modul (durata) executării, nominalizarea în legislația civilă – contracte numite și contracte nenumite, în funcție de corelația existentă între contracte, ș.a.m.d.

Contractul care face obiectul prezentei lucrări este nenumit, deoarece nu se bucură de o consacrare legală și aleatoriu, pentru că părțile nu cunosc de la început întinderea prestațiilor la care se obligă.

Denumirea de „contract aleatoriu” este strâns legată de cuvântul „alea” și „aleatorius” din limba latină, ultimul preluat de limba franceză – „aléatoire”.

Adjectivul „aléatoire” adăugat substantivului „contrat” a mijlocit desemnarea unei anumite categorii de contracte: „des contrats aléatoires”. Sintagma „des contrats aléatoires” desemnează categoria contractelor aleatorii în opoziție cu categoria juridică a contractelor comutative.

Codul civil român de la 1864 fiind o copie cvasifidelă a Codului civil francez de la 1804, a preluat sintagma „contracte aleatorii” din limba franceză, urmărind același lucru: să desemneze o anumită categorie de contracte, spre a o deosebi de o altă categorie de contracte (aleatorii și comutative). În acest fel s-a adoptat criteriul cunoașterii sau necunoașterii de la început, din momentul încheierii contractului, a prestațiilor la care părțile se obligă, pentru a distinge între contractele comutative și contractele aleatorii.

Codul civil se referă în art. 947 la contractul aleatoriu pe care îl definește prin existența unui echivalent care depinde, pentru una sau toate părțile, de un eveniment incert. O definiție mai cuprinzătoare este însă dată de art. 1635, conform căreia „Contractul aleatoriu este convenția reciprocă ale cărei efecte, în privința beneficiilor și a pierderilor pentru toate părțile sau pentru una sau mai multe din ele, depinde de un eveniment incert”.

Contractele aleatorii au o natură foarte variată.

Elementele comune care le disting constau din incertitudinea producerii evenimentului viitor, dorit și așteptat de părți.

În absența acestei incertitudini pentru ambele părți, respectiv șansa de câștig și pierdere corelativă pentru cealaltă parte, nu se poate vorbi de existența contractului aleatoriu.

Indiferent de această particularitate, contractul aleatoriu este consensual și oneros. Este consensual ca urmare a nașterii lui prin simplul acord de voință a părților și este oneros deoarece reprezintă pierderea suferită de una din părți la producerea evenimentului viitor. Acest echivalent al obligației uneia dintre părți, în cazul contractului aleatoriu este, pentru cealaltă parte, riscul asumat, care a adus un avantaj cocontractantului.

Contractul aleatoriu are, din acest punct de vedere, anumite elemente care îl apropie de contractul comutativ. De altfel, art. 947 C. civ., se ocupă atât cu definirea contractului comutativ, în primul alineat și în alineatul următor cu contractul aleatoriu.

Codul civil reglementează în art. 1635 următoarele patru contracte aleatorii: contractul de asigurare; contractul de împrumut nautic; jocul și prinsoarea, precum și contractul de rentă viageră.

Făcând parte din categoria contractelor aleatorii, contractul de întreținere se aseamănă cu cele patru contracte reglementate de legiuitor, urmând a-i fi aplicabile regulile și principiile corespunzătoare care guvernează aceste contracte.

Caracterul nenumit al contractului de întreținere a dat naștere la o serie de întrebări în legătură cu chestiunile de drept care se pun, tocmai pentru că acest contract nu are o reglementare jurdică proprie. În continuare, voi prezenta câteva situații care atrag atenția:

a) pentru neexecutarea obligației de întreținere asumate prin contractul de întreținere se pune întrebarea: se apelează la dispozițiile art. 1020-1021 C. civ. care lasă facultatea creditorului să ceară executarea ori să ceară rezoluțiunea sau rezilierea, după caz, pentru neexecutare sau se apelează la dispozițiile art. 1647 C. civ. care interzic rezoluțiunea contractului pentru neexecutare? Altfel spus, se pune întrebarea care din cele două reglementări se aplică. Literatura de specialitate din țara noastră a ajuns la concluzia că se aplică cu prioritate regulile generale din materia dreptului obligațiilor, cu motivația că o reglementare prevăzută pentru cel mai înrudit contract numit se înfățișează a fi una specială și, deci, este aplicabilă numai acelui contract, soluție îmbrățișată și de practica judecătorească.

În același timp, practica judecătorească a statuat că, datorită caracterului alimentar al prestației la care se obligă debitorul în contractele cu obligație de întreținere, obligație cu executare succesivă, termenele stipulate pentru executare au caracter esențial, debitorul aflându-se de drept pus în întârziere, de unde decurge posibilitatea creditorului de a cere rezilierea, fără a se mai putea acorda debitorului un termen de grație.

b) întrebarea dacă acțiunea în reziliere a contractului de întreținere, poate sau nu poate fi intentată de moștenitorii creditorului întreținerii s-a pus în practica instanțelor. În această privință s-a considerat că dreptul de întreținere este un drept personal și, în consecință, nu poate fi transmis pe cale succesorală, el fiind considerat a fi fost stins la moartea creditorului. De aici rezultă că, după moartea beneficiarului, moștenitorii nu pot cere să fie și ei întreținuți.

Mai rezultă că, din cauza caracterului personal al creanței de întreținere, nu se poate ajunge la concluzia că a dispărut caracterul patrimonial al acțiunii în rezilierea contractului pentru neexecutare, sancțiune a cărei menire este chiar de a restabili echilibrul patrimonial al părților. Soluția se întemeiază pe bunul motiv că temeiul juridic al obligației uneia dintre părți se găsește în obligația celeilalte părți contractante.

Cum lucrurile decurg unele din altele și în speță, din precizările făcute deja decurge următoarea concluzie: partea din contractul de întreținere care nu și-a executat obligația nu poate păstra echivalentul prestației efectuate de cocontractant în patrimoniul său, pentru că s-ar ajunge la obținerea unui beneficiu fără just temei, ceea ce nu este îngăduit.

Pe de altă parte, beneficiarul întreținerii va redobândi dreptul de proprietate asupra bunului înstrăinat, ca efect al rezilierii pentru neexecutare. Cu toate că beneficiarul redobândește dreptul de proprietate asupra lucrului înstrăinat prin contractul de întreținere ca urmare a realizării acestuia, întreținerea prestată de către debitor nu se restituie, tocmai datorită caracterului aleator al contractului.

c) contractul de întreținere are caracter oneros, el nu poate fi considerat o liberalitate, chiar atunci când creditorul care a înstrăinat lucrul se află la o vârstă înaintată sau este bolnav, prevăzându-se astfel care va fi sfârșitul său.

1.3. Principii și reguli generale în materia contractelor

Izvor de obligații civile, contractul asigură haină juridică celor mai variate legături între oameni, de la cele mai simple, care datorită valorii obiectului lor aparent neînsemnate, par atât de firești și fără dificultăți de ordin juridic oricărui subiect de drept, până la cele mai complexe.

S-a spus pe bună dreptate, că suntem în prezența unei instituții juridice, de cea mai mare importanță prin frecvența, dar și prin complexitatea tehnicii juridice și a regulilor de drept proprii. Tot astfel, s-a ajuns la concluzia potrivit căreia contractul constituie laboratorul teoriei generale a obligațiilor civile, model la care se pot raporta toate celelalte instituții juridice de drept obligațional iar, uneori, regulile proprii acestor instituții fac trimitere sau se completează cu cele care guvernează acordul de voință al părților, intervenit în scopul de a produce efecte juridice.

Legea noastră de sinteză, prin dispoziția cuprinsă în art. 942 dă următoarea definiție: „contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânșii un raport juridic”.

Esența contractului o reprezintă acordul de voință al părților, voința lor juridică.

Prin acord de voință se înțelege întâlnirea concordantă a două sau mai multe voințe individuale, cu intenția părților de a produce efecte juridice.

Conform teoriei autonomiei, baza întregului edificiu social se găsește în individ, în voința sa liberă. Rezultă că părțile sunt libere să încheie orice fel de contracte și să le stabilească nestingherit conținutul, ele pot deopotrivă să modifice sau să stingă obligațiile asumate prin contract, pot adapta oricare dintre contractele indicate de dispozițiile supletive ale legii.

Teoria autonomiei de voință, își găsește aplicarea atât în ce privește fondul contractului, cât și în ceea ce privește forma acestuia.

Astfel, luând în considerare fondul, potrivit teoriei libertății contractuale, este permisă încheierea contractului în condițiile dorite de părți și executarea acestora conform voinței lor. În ceea ce privește forma, libertatea contractuală își găsește exprimarea în principiul consensualismului, potrivit căruia părțile sunt libere să dea raportului lor contractual forma pe care o doresc, simplul, acord de voință fiind suficient pentru a da naștere unei obligații – pacta sunt servanda. Cu toate acestea există și unele excepții, cum este cazul contractelor încheiate în forma solemnă impusă de lege.

Numai că, voința părților contractante nu este nelimitată. Potrivit dispozițiilor art.5 C. civ., „Nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri”.

Art. 966 C. civ. stipulează că obligația fără cauză sau bazată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea niciun efect. De asemenea, art. 968 prevede: o cauză este nelicită când e prohibită de legi, când e contrară bunelor moravuri și ordinii publice. Prin aceste prevederi sunt enunțate limitele libertății contractuale: ordinea publică și bunele moravuri.

Ordinea publică este o noțiune destul de dificil de definit. Aceasta cuprinde toate dispozițiile imperative ale dreptului public și ale dreptului privat prin care se apără instituțiile și valorile de bază ale societății, se asigură dezvoltarea economiei de piață și ocrotirea socială a tuturor persoanelor.

Bunele moravuri desemnează totalitatea regulilor de conduită, care s-au conturat în conștiința societății și respectarea cărora s-a impus cu necesitate, printr-o experiență și practică îndelungată.

Ca o prelungire a principiului libertății contractuale și ca o completare a lui, apare principiul forței obligatorii a contractului desprins cu claritate din art. 969 C. civ.:

„convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”.

În acest fel puterea contractului este asimilată legii, mai exact a forței ei. Astfel principiul forței obligatorii a contractului prelungește principiul libertății contractuale și dincolo de încheierea contractului, în domeniul executătii contractului și în cel al existenței sale.

Sediul materiei

Teoria generală a obligațiilor clasifică, după modul cum sunt sau nu nominalizate în legislația civilă contractele, în contracte numite, care sunt nominalizate în legislația civilă prin denumiri speciale în acord cu operațiile juridice pe care le generează (vânzarea-cumpărarea, mandatul, împrumutul, depozitul, etc.) și contracte nenumite, care nu sunt nominalizate în legislația civilă, avându-și temeiul în principiul libertății contractuale. Aparțin acestei categorii: contractul de întreținere, contractul de asistență juridică, de hotelărie, de prestări servicii.

Importanța acestei clasificări rezidă în determinarea regimului aplicabil fiecărei categorii de contracte. Astfel, în timp ce contractele numite sunt guvernate atât de regului prevăzute pentru toate categoriile de contracte, cât și de regulile specifice fiecărei categorii, contractele nenumite sunt guvernate de regulile generale, specifice oricărui contract și de regulile stabilite prin voința părților contractante.

De lege lata, întreținerea este un contract care nu beneficiază de o reglementare proprie, nici în Codul civil, nici într-un alt act normativ, drept urmare acesta va fi supus regulilor și principiilor generale din materia contractelor.

În funcție de aceste norme și principii, voi încerca, în cele ce urmează o analiza a acestui contract, aplicând în mod corespunzator dispozițiile generale privitoare la materia contractelor.

CAPITOLUL II

Noțiunea, caracterele juridice și dovada contractului de întreținere

2.1. Conținutul noțiunii de întreținere

Nefiind reglementat în dreptul nostru, a revenit practicii judiciare și doctrinei misiunea de a contura cuprinsul noțiunii de „întreținere”. Astfel, părțile stabilesc de regulă obligația pentru debitorul întreținerii de a asigura creditorului hrană, îmbrăcăminte, îngrijiri medicale, plata cheltuielilor cu apa, electricitatea, combustibilul, cheltuieli de înmormântare. Cum pertinent s-a remarcat în literatura de specialitate, în aprecierea îndeplinirii sau nu a obligației de întreținere de către debitor, instanțele trebuie să țină cont de câteva reguli:

▪ obligația convențională de întreținere nu se confunda cu obligația legală de a plăti pensie de întreținere, care se datorează în raport cu starea de nevoie a celui îndreptățit să o primească și, de regulă, constă într-o sumă de bani;

▪ dacă termenii folosiți de părți vizează generic obligația de întreținere sau „cele necesare traiului”, în temeiul art. 970 alin. (2) C.civ., interpretarea contractelor trebuie să pornească de la ideea că ele „obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa”, ceea ce poate conduce uneori, în funcție de circumstanțe, la concluzia că părțile au avut în vedere inclusiv nevoi de ordin spiritual ale creditorului întreținerii (de pildă acces la ziare, reviste, etc.);

▪ modul de viață al creditorului întreținerii ulterior încheierii contractului, chiar dacă nu cunoaște o ameliorare, să se situeze măcar la nivelul anterior convenției.

2.2. Noțiune

Contractul de întreținere este întâlnit în literatura de specialitate și în practica instanțelor judecătorești și sub denumirea de „vânzare cu clauză de întreținere”.

Deși nu se identifică cu contractul de rentă viageră, contractul de întreținere își găsește locul tratării imediat după acest contract, din două motive și anume: sunt foarte aproape din punct de vedere al fizionomiei lor juridice și în al doilea rând, finalitatea lor este aproape aceeași.

Contractul de întreținere este acel contract prin care una dintre părți (întreținut) înstrăinează un bun sau plătește o sumă de bani în schimbul unei obligații pe care și-o asumă cealaltă parte (întreținător) de a-i asigura întreținerea în natură pe tot timpul vieții, iar după moarte să o înmormânteze.

Doctrina, în termeni aproape identici, definește contractul de întreținere pornind de la premisa că acesta este un acordul de voință al părților prin care una înstrăinează un bun sau plătește o sumă de bani, iar cealaltă parte se obligă să-i asigure întreținerea (locuință, hrană, îmbrăcăminte, îngrijiri medicale, etc.) pe timpul cât va trăi, iar după moarte să o înmormânteze.

În ipoteza înstrăinării unui bun în schimbul întreținerii, această ipoteză regăsindu-se frecvent în practică, contractul se mai numește vânzare cu clauză de întreținere.

2.3. Caractere juridice

Contractul de întreținere prezintă următoarele caractere juridice:

a) este un contract nenumit, în sensul că, deși este adesea întâlnit în practică, nu beneficiază de o reglementare proprie, nici în Codul civil și nici în vreo lege specială. De aceea, el este supus normelor și principiilor care guvernează materia contractelor în general. Deși nereglementat legal, existența contractului de întreținere este recunoscută unanim în literatura juridică si practica judiciară.

b) este un contract cu titlu oneros, ambele părți contractante încheind contractul pentru a obține un folos patrimonial. În cazul în care o parte s-ar obliga să asigure celeilalte întreținerea, dar fără să primească nimic în schimb, acordul intervenit între părți reprezintă o liberalitate, urmând regimul juridic al actului prin care se realizează (donație, stipulație pentru altul, testament).

c) este un contract aleatoriu, deoarece întinderea obligației de întreținere asumată de către întreținător nu se cunoaște la momentul contractării, ci depinde de un eveniment viitor și incert, la realizarea sau nerealizarea căruia se determină caștigul sau pierderea pentru fiecare dintre ele. Prestația întreținutului este fixată la momentul realizarii acordului de voință.

d) este un contract sinalagmatic (bilateral), întrucât ambele părți au obligații reciproce și interdependente decurgând din contract. În cazul în care obligația de întreținere este asumată cu titlu gratuit, contractul de întreținere va prezenta caracter unilateral.

e) este un contract consensual, manifestarea de voință a părților în sensul încheierii contractului fiind suficientă pentru perfectarea sa validă. De regulă, în practică, părțile încheie contractul de întreținere în scris, prin înscris autentic sau sub semnatură privată.

f) este un contract translativ de drepturi. Transferul dreptului în patrimoniul întreținătorului operează din momentul încheierii contractului, în cazul în care dreptul transmis privește un lucru cert, iar părțile nu au înțeles să deroge de la regula stabilită de art. 971 C.civ.

g) este un contract cu executare succesivă, în privința obligației de a presta întreținerea, care trebuie executată permanent, zi cu zi, pe toată durata vieții întreținutului. Există, însă și autori care, sub aspectul duratei de executare, consideră contractul de întreținere un contract atipic, deoarece obligația întreținutului este cu executare dintr-o dată, iar obligația întreținătorului este cu executare succesivă.

Atipicitatea întreținerii în privința modului (duratei) de executare a generat următoarea problemă: în cazul neexecutării culpabile de către o parte contractantă a obligațiilor ce îi revin, sancțiunea care se aplică este rezoluțiunea, specifică contractelor cu executare uno ictu, sau rezilierea, aplicabilă contractelor cu executare în timp? Majoritatea doctrinei apreciază că întreținerea este supusă rezoluțiunii, iar nu rezilierii, motivându-se că rezilierea presupune caracterul succesiv al obligațiilor ambelor părți contractante și explicându-se că utilizarea termenului de rezoluțiune se face în sens larg, incluzând și rezilierea.

h) este un contract încheiat intuitu personae, fiind încheiat în considerarea atât a persoanei întreținătorului, cât și a persoanei întreținutului. În cazul contractului de întreținere, caracterul intuitu personae se manifestă pregnant, specificul obligației de întreținere făcând ca un asemenea contract să se încheie numai în contextul anumitor calitați ale părților, indiferent că acestea privesc moralitatea, starea materială sau fizică a acestora. În acest fel obligația de întreținere este o obligație de a face, strict personală și netransmisibilă. Dacă în contract există o pluralitate de creditori sau debitori, obligația de întreținere este indivizibilă, nefiind susceptibilă de executare parțială.

2.4. Dovada contractului

Întrucât așa cum am aratat mai sus, întreținerea este un contract consensual, legea nu prevede cerința încheierii acestui contract într-o anumită formă. Ea este perfectă și deplin încheiată prin manifestarea acordului de voință a celor două părți: întreținut și întreținător.

Părțile îți pot manifesta hotărârea lor de a încheia contractul în forme diferite: expres (scris sau oral) sau tacit, simplul acord de voință al părților fiind suficient pentru valabilitatea contractului.

Totuși, redactarea unui act scris este necesară ca mijloc de probă, având în vedere prevederile art. 1191 C. civ., care prevăd dovada contractului, în cazul în care valoarea obiectului este mai mare de 250 lei, prin înscrisuri.

În prezent, se prevede cerința formei autentice la înstrăinarea sau dobândirea terenurilor, indiferent dacă acestea sunt situate in intravilanul sau extravilanul localităților, sub sancțiunea nulității absolute a actului de înstrăinare

CAPITOLUL III

Delimitarea contractului de întreținere față de alte contracte

Distincția dintre contractul de întreținere și renta viageră, vânzarea-cumpărarea cu clauza de întreținere sau donația cu sarcina întreținerii, uneori este destul de dificilă, fapt care îl obligă pe judecător să stabilească cu exactitate natura raportului juridic dintre părți. Astfel că deosebirile vor fi relevate prin prisma soluțiilor jurisprudenței, care nu de puține ori a fost nevoită să facă asemenea delimitări, absolut necesare, datorită consecințelor juridice diferite ale fiecărui contract în parte.

Contractul de întreținere necunoscând o reglementare legală, adeseori conținutul său este asemănator cu al unor contracte civile numite, cu care însă nu trebuie confundat.

În cele din urmă voi încerca să evidențiez specificitatea întreținerii în raport cu contractul de vânzare-cumpărare, cel de donație, de rentă viageră, precum și cu obligația legală de întreținere.

3.1. Delimitarea contractului de întreținere față de contractul de vânzare-cumpărare

Părțile contractante ale unui contract numit nu sunt nevoite întotdeauna să prevadă întregul conținut al contractului, toate clauzele și implicațiile, căci, în măsura în care nu derogă de la reglementarea legală, aceasta li se va aplica de drept; simpla calificare a contractului și încadrarea acestuia într-un anume tip de contract numit este suficientă pentru cunoașterea regimului juridic ce îi va fi aplicabil. Contractele nenumite nu cunosc dispoziții legale care să le reglementeze expres regimul juridic; astfel fiind, în cazul în care insuficiența, de orice natură a clauzelor contractuale generează dificultăți în stabilirea voinței reale a părților, interpretarea contractului de întreținere se va face prin prisma regulilor generale de drept din materia obligațiilor.

Pentru a stabili dacă ne aflăm în prezența unui contract de întreținere, trebuie ca scopul avut în vedere de părți la momentul încheierii contractului să fie reprezentat de asigurarea întreținerii complete a întreținutului pe tot timpul vieții.

Dacă, pentru determinarea obligației întreținătorului, părțile au folosit termeni generali (debitorul trebuie să asigure creditorului întreținerea sau cele necesare traiului), determinarea conținutului acestei obligații trebuie să dea eficiență regulii prevăzute în art. 970 alin. (2) C.civ.: „Ele (convențiile) obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa”. Prin urmare, prestația de întreținere, sub aspectul obiectului material, trebuie apreciată în contextul noțiunii de gen a întreținerii, debitorul trebuind să asigure întreținutului „atât mijloacele necesare traiului, cât și cele necesare satisfacerii nevoilor spirituale ale creditorului”. De asemenea, determinarea conținutului precis al obligației de întreținere se poate face și în funcție de nivelul de trai al întreținutului la data contractării, prezumându-se, însă nu absolut, că „nimeni nu încheie un act cu titlu oneros pentru a-și face situația mai grea”.

Instanțele judecătorești se confruntă frecvent cu problematica stabilirii regimului juridic al actului intitulat de părți contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere. Este supus acest act regulilor prevăzute de legiuitor în materia contractului de vânzare-cumpărare sau urmează a fi guvernat de regulile generale de drept din materia obligațiilor, fiind vorba de un contract de întreținere, deci de o convenție nenumită? Răspunsul la aceasta chestiune reclamă stabilirea criteriilor după care urmează a se face delimitarea între contractul de vânzare-cumparare și cel de întreținere.

Ambele contracte fiind translative de drepturi reale, criteriul principal de delimitare a celor două contracte îl constituie contraprestația la care se obligă dobânditorul dreptului. Dacă transferul dreptului real se face în schimbul unei sume de bani plătită cu titlu de preț, contractul va fi neîndoielnic o vânzare-cumpărare, iar dacă, în schimbul dreptului transmis, dobânditorul se obligă să asigure întreținerea înstrăinătorului, vom fi în prezența unei convenții de întreținere. Cum vom califica însă actul juridic prin care dobânditorul dreptului real se obligă atât să plătească o sumă de bani, cât și să asigure întreținerea înstrăinătorului? Răspunsul dat de practica de specialitate și acceptat de doctrină a fost: stabilirea naturii juridice a actului intervenit se face în funcție de obligația principală asumată de către dobânditorul bunului. Care va fi criteriul ce urmează a fi aplicat pentru a determina obligația principală? Dat fiind faptul că proporția între prețul în bani și cel în natură nu poate fi stabilită, prestația în natură depinzând de viața întreținutului, stabilirea obligației principale se face prin raportarea sumei de bani la valoarea bunului înstrăinat: dacă suma de bani plătită de către dobânditorul bunului reprezintă mai puțin de jumătate din valoarea bunului, contractul este de întreținere; în caz contrar, va fi o convenție de vânzare-cumpărare. Spre exemplu, convenția prin care s-a vândut un teren în suprafață de 52 ari, în schimbul plății sumei de zece milioane lei vechi și prestării întreținerii, a fost calificată de către instanță drept contract de vânzare-cumpărare; motivarea a fost aceea că suma de zece milioane reprezenta, la nivelul anului 1997 (când s-a încheiat contractul), o valoare semnificativă pentru cumpărarea unui teren de 52 ari și preponderentă în raport cu obligația de întreținere.

Delimitarea întreținerii de contractul de vânzare-cumpărare prezintă consecințe importante sub cel puțin trei aspecte:

▪ Sub aspectul normelor juridice care îi sunt aplicabile, contractul de întreținere este supus regulilor generale de drept din materia obligațiilor. Contractul de vânzare-cumpărare, beneficiind de o reglementare juridică proprie, este supus în primul rând acestei reglementări, regulile generale fiindu-i aplicabile numai în măsura în care legislația specială nu prevede. Astfel fiind, clauzele îndoielnice dintr-un contract de întreținere vor fi interpretate în favoarea debitorului (regula generală cuprinsă în art. 983 C. Civ.), iar cele dintr-un contract de vânzare-cumpărare vor fi interpretate întotdeauna împotriva vânzătorului [regula specială stabilită de art. 1312 alin. (2) C.civ.]. De asemenea, în lipsă de stipulație contrară, cheltuielile contractului de întreținere vor fi suportate în egală măsură de ambele părți contractante, iar nu numai de către o parte (regula specială cuprinsă ăn art. 1305 C. Civ.).

▪ Sub aspectul efectelor neexecutării culpabile a obligației de întreținere, respectiv de plată a prețului, în cazul rezoluțiunii contractului de întreținere, instanța nu poate acorda termen de grație, iar întreținătorul este de drept în întârziere datorită caracterului alimentar al obligației ce îi incumbă. În cazul contractului de vânzare-cumpărare, instanța chemată să decidă cu privire la rezoluțiune, poate (deși nu este obligată) să acorde cumpărătorului un termen pentru executarea obligației de plată a prețului, iar punerea în întârziere a debitorului trebuie făcută potrivit regulilor generale (notificare sau cerere de chemare în judecată).

▪ În cazul rezoluțiunii contractului de întreținere, întreținutul va redobândi dreptul transmis, însă nu va fi obligat să restituie contravaloarea întreținerii ce i-a fost prestată; această derogare de la principiul resoluto iure dantis,resolvitur ius accipientis se justifică prin caracterul aleatoriu al contractului de întreținere. În cazul contractului de vânzare-cumpărare, rezoluțiunea obligă părțile să își restituie una alteia tot ceea ce și-au prestat în temeiul contractului desființat.

Dacă o parte determinată dintr-un imobil se înstrăinează îm schimbul unei sume de bani determinate, iar cealaltă parte se transmite în schimbul întreținerii, operațiunea intervenită urmează a fi calificată ca vânzare-cumpărare pentru cota-parte din imobil transmisă în schimbul întreținerii. Prin urmare, sunt două convenții distincte (negotium) într-un singur act (instrumentum).

3.2. Delimitarea față de contractul de donație

Delimitare întreținerii de donație trebuie să se facă pornindu-se de la scopul urmărit de părți prin încheierea contractului. Dacă din ansamblul împrejurărilor care circumstanțiază speța nu rezultă neîndoielnic intenția de a face, respectiv de a primi o donație (animus donandi), actul juridic intervenit între părți nu va putea fi calificat drept donație. În cazul în care transmiterea dreptului real asupra unui bun se face cu titlu gratuit, actul juridic reprezintă o liberalitate (donație); în ipoteza în care înstrăinatorul ar stabili o obligație în sarcina dobânditorului, actul păstrează natura unei liberalități, urmând a fi analizată ca o donație cu sarcină, în cazul în care conținutul concret al obligației nu este disproporționat de mare. Astfel fiind, dacă după moartea întreținutului se constată că valoarea întreținerii prestate este infimă în raport cu valoarea bunului transmis, contractul nu va putea fi calificat drept donație, elementul alea justificând orice disproporție între prestațiile părților. Nu există donație ci un contract de întreținere, în situația în care părțile au convenit în scopul asigurării unor avantaje reciproce.

Faptul că, la moartea întreținutului, se constată că valoarea întreținerii este mult mai mică decât valoarea bunului transmis, nu transformă convenția într-o donație. Moștenitorii rezervatari nu vor putea solicita reducțiunea contractului de întreținere, deoarece acesta este oneros, (deși are un caracter aleatoriu). În mod just, s-a considerat în practica judiciară că niciodată contractul de întreținere nu poate fi considerat o liberalitate, chiar dacă întreținutul este o persoană în vârstă sau bolnavă și nu i se poate prevedea, la data încheierii contractului, sfârșitul.

Situația este mai delicată în cazul în care donația este făcută cu sarcina donatarului de a-l întreține pe donator sau o altă persoană. În cazul donației, părțile încheie contractul cu intenția de a face și, respectiv, de a primi o liberalitate. Pentru a distinge donația cu sarcina întreținerii de contractul de întreținere, se recurge la două criterii, unul obiectiv și unul subiectiv: elementul obiectiv are în vedere valoarea întreținerii (care este însă decisiv influențat de elementul aleator), iar elementul subiectiv are în vedere scopul urmărit de părți la încheierea convenției, în sensul dacă s-a urmărit asigurarea întreținerii pe viață sau realizarea cu precădere a unei liberalitați.

Instanțele judecătorești au stabilit că „Acțiunea în anularea unui act de donație cu sarcina de întreținere aparține numai donatorului și nu trece către moștenitorii săi decât în cazul în care fusese pornită de către donatorul însuși”; de asemenea, când tatăl donează fiului său dreptul de uzufruct viager asupra imobilului, cu sarcina întreținerii, „acest drept nu-i conferă donatorului dreptul de a-l evacua pe donatar pe motiv că acesta nu are dreptul la folosința imobilului, atunci când înțelesul convenției dintre părți este acela ca părțile contractante să locuiască împreună, în vederea prestării obligației de întreținere a tatălui de către fiul său.

Se impune a fi făcută și o delimitare a obligației de întreținere ce incumbă întreținătorului de obligația legală de întreținere. Principalele aspecte care trebuie avute în vedere sunt:

▪ obligația de care este ținut întreținătorul are o natură convențională, presupunând existența și manifestarea unui acord de voințe, pe când obligația legală de întreținere există independent de voința creditorilor și a debitorilor implicați, rezultând din texte de lege imperative (art. 86-96 C. fam.);

▪ într-un contract de întreținere, calitatea și raporturile dintre părți sunt indiferente (deși de multe ori părțile contractante se afla în raporturi de rudenie), pe când în cazul obligației legale de întreținere, legea condiționează calitatea de debitor și de creditor de o anumită calitate (de soț, de descendent, de adoptator, de frate etc.) ;

▪ durata obligației întreținătorului depinde de durata vieții întreținutului, pe când obligația legală de întreținere subzistă numai pe perioada cât creditorul ei se află în starea de nevoie prevăzută de lege;

▪ obligația de întreținere rezultată din contract operează numai unilateral (datorată de întreținător întreținutului), pe când obligația legală de întreținere are caracter reciproc;

▪ cuantumul obligației întreținătorului se stabilește în raport cu nevoile întreținutului, starea materială nereprezentând relevanță; în schimb, în cazul obligației legale de întreținere, cuantumul pensiei de întreținere trebuie stabilit atât în raport cu nevoia celui care o primește, cât și în funcție de mijloacele pe care cel ce urmează a o plăti le are;

▪ întreținătorul trebuie să își execute obligația în natură, în principal, pe când debitorul obligației legale de întreținere poate să o presteze în natură sau prin plata unei pensii în bani;

▪ neîndeplinirea cu rea-credință a obligației legale de întreținere poate realiza elementul obiectiv al infracțiunii de abandon de familie, prevăzută de legislația penală; neexecutarea cu rea-credință a obligației contractuale de întreținere poate atrage numai răspunderea contractuală a debitorului.

3.3 Delimitarea contractului de întreținere față de contractul de rentă viageră

Reglementat de Codul civil, în art. 1639-1651, contractul de rentă viageră este contractul prin care o persoană (credirentier) înstrăinează un bun sau plătește o sumă de bani unei alte persoane (debirentier) în schimbul unei prestații periodice în bani, care urmează a se plăti până la decesul său.

Principala deosebire între renta viageră și contractul de întreținere este, că, în vreme ce contractul de rentă cuprinde o obligație de a da, contractul de întreținere cuprinde o obligație de a face. Instanța supremă a stabilit, în acest sens, că „unul dintre criteriile după care se deosebește contractul de întreținere de cel de rentă viageră constă în aceea că primul conține o obligație de a face, iar cel de-al doilea o obligație de a da (art. 1021-1295 și art. 1647 C. civ.)”. De asemenea, deși ambele contracte sunt aleatorii, cu prestații succesive, și în ambele cazuri, corelativ obligației uneia dintre părți, debitor al prestației succesive, poate exista, potrivit convenției intervenită între ele, obligația pentru creditorul acelor prestații de a transmite proprietatea unui bun în beneficiul debitorului prestațiilor, totuși s-a apreciat că cele două contracte nu sunt identice, iar ceea ce le deosebește este natura obligației debitorului prestațiilor succesive. Într-adevăr, în timp ce contractul de întreținere cuprinde o obligație de a face, esențialmente personală, contractul de rentă viageră cuprinde o obligație de a da.

Dacă renta viageră poate fi urmărită de creditori, întreținerea nu poate fi urmărită.

În timp ce renta se poate transmite, creanța de întreținere este personală și intransmisibilă. Jurisprudența a stabilit că „dreptul de întreținere este un drept personal și, ca atare, este netransmisibil prin succesiune, deoarece se stinge la moartea beneficiarului. De aceea, moștenitorii nu pot cere, după moartea beneficiarului, ca prestațiunea să continue în persoana lor sau ca prestațiunea neefectuată în timpul vieții beneficiarului să fie executată în persoana lor. Acest caracter personal al creanței de întreținere nu influențează însă caracterul patrimonial al acțiunii în rezilierea contractului pentru neexecutarea obligației de întreținere față de beneficiar.

Dacă renta viageră este un contract numit, contractul de întreținere este nenumit.

Spre deosebire de renta viageră, care este nulă dacă creditorul moare în intervalul de 20 de zile de la încheierea contractului, în cazul contractului de întreținere nu operează această cauză specială de nulitate. În plus, ca în cazul oricărui contract sinalagmatic neexecutat în mod culpabil, întreținerea este susceptibilă de rezoluțiune, ceea ce pentru renta viageră Codul civil interzice în mod expres.

CAPITOLUL IV

Condițiile de validitate ale contractului de întreținere

4.1. Condițiile de fond

4.1.1. Capacitatea juridică a părților contractante

Fiind în discuție un contract nenumit, capacitatea juridică a părților contractante urmează regulile generale aplicabile în materia contractelor.

Atât întreținătorul, cât și întreținutul trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu. Cerința se explică prin faptul că întreținerea are natura juridică a unui act de dispoziție: întreținutul transferă un drept real, iar întreținătorul se obligă să asigure întreținerea, ceea ce face ca, în caz de neexecutare, să poată fi îndatorat să plătească despăgubiri (obligație de a da). Cerința existenței capacității de exercițiu se apreciază prin raportare la momentul contractării, sancțiunea nerespectării ei fiind nulitatea contractului de întreținere.

Unii autori au apreciat că în materia întreținerii trebuie să se aplice, prin asemănare, incapacitatea prevăzută pentru soți în materie de vânzare-cumpărare (art. 1307 C. civ.). Rațiunile care au condus la îmbrățișarea acestei opinii sunt bazate pe faptul că, prin metoda de interpretare a analogiei, prevederile art. 1307 se aplică în mod corespunzător; în acest caz orice convenție încheiată între soți este lovită de nulitate. Cu toate acestea, nu putem să nu observăm că incapacitatea stabilită prin art. 1307 C. civ. are caracterul unei norme speciale, derogând de la regula capacității prevăzută de art. 949 C. civ. și fiind, deci, de strictă interpretare exceptio est strictissimae interpretationis înlătură principiul ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet.

4.1.2. Consimțământul

Pentru a fi valabil, consimțământul părților trebuie să întrunească următoarele condiții generale de validitate:

1. să provină de la o persoană cu discernamânt;

2. să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice;

3. să fie exteriorizat;

4. să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.

Condiție de fond, esențială și de validitate a actelor juridice, consimțământul trebuie să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice și să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ (eroare, dol sau violență). De asemenea, exteriorizarea hotărârii de a încheia contractul trebuie să provină de la o persoană cu discernamânt. In acest sens, în jurisprudență s-a pronunțat nulitatea contractului de întreținere, întrucât s-a dovedit fără echivoc că la data contractării o parte a fost lipsită de discernamânt, din cauze de boală, deși nu fusese declarată incapabilă, potrivit legii.

În practica judiciară s-a statuat că, deși modalitatea întreținerii poate fi stabilită de părți prin clauze contractuale, atunci când această modalitate este în contradicție cu scopul urmărit de către întreținut la încheierea actului juridic, acesta nu poate fi socotit valabil încheiat, existând o eroare asupra naturii juridice a contractului (eroare-obstacol). Speța era următoarea: printr-un contract de întreținere autentificat, în schimbul imobilelor (construcții și terenuri) înstrăinate de o bătrâna, cealaltă parte s-a obligat să o viziteze o dată pe lună la căminul social unde se afla internată, ocazie cu care îi va aduce hrană, și să o ducă de două ori pe an, de sărbătorile de Paște și de Crăciun, în locuința pe care le-o înstrăinase, asigurându-i pe perioada șederii îngrijirea necesară. Instanțele au apreciat că, în pofida terminologiei folosite (actul încheiat era intitulat contract de întreținere, iar părțile întreținută și întreținător), obligațiile asumate de întreținători în schimbul imobilelor primite sunt minime. Din probele administrate rezultă că părțile au avut o falsă reprezentare a realității la încheierea actului juridic. Întreținuta a intenționat să încheie un contract de întreținere (intenția de a face o donație cu sarcina întreținerii neputând fi reținută, dată fiind situația de fapt a bătrânei: internată într-un spital la o secție de neurologie, având nevoie de tratament permanent, cu lipsuri materiale evidente), iar întreținătorii au urmărit dobândirea imobilelor cu titlu gratuit. Astfel, eroarea în care s-au aflat părțile a făcut ca voințele lor să nu se întâlnească, contractul fiind lovit de nulitate absolută.

Există posibilitatea ca părțile să încheie și un antecontract de întreținere, a cărui validitate este recunoscută în temeiul art. 1006 și art. 1010 C. civ. Într-o speță, întreținuții s-au obligat ca, în schimbul obligației de întreținere asumate de către întreținător, să îi transmită acestuia proprietatea unui imobil (teren și construcții), înscrisul (act sub semnătură privată) constatator al actului arătând următoarele: „întreținuții cunosc faptul că întreținătorul nu realizează venituri stabile din munca salariată și înțeleg că clauza privind întreținerea să fie adusă la îndeplinire de acesta din urmă prin munca brută în gospodarie și pe câmp, utilizând în acest scop pensia întreținuților. În condițiile în care întreținătorul va realiza venituri, acestea vor fi utilizate, de asemenea, pentru îndeplinirea obligației de întreținere”. Ulterior încheierii contractului, întreținătorul a promovat o acțiune în revendicare, cerând obligarea întreținuților la transferul dreptului proprietate asupra imibilului. Instanța sesizată cu judecarea cererii a apreciat că între părți a intervenit „un antecontract de întreținere, sub condiție potestativă simplă, deoarece angajarea întreținătorului depinde atât de voința lui, cât și de un element extern acesteia: acceptarea lui de către un angajator persoana juridică sau persoană fizică”. Acțiunea în revendicare a fost respinsă, apreciindu-se că, nefiind respectată condiția actului autentic, înțelegerea părților nu a fost aptă să transfere dreptul de proprietate asupra imobilului.

4.1.3. Obiectul contractului de întreținere

În ceea ce privește prestația întreținutului, acesta se poate obliga să transmită întreținătorului un drept real (de exemplu, un drept de proprietate, de uzufruct) asupra unui bun individual determinat sau de gen, mobil sau imobil, cu condiția ca acesta să se afle în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, posibil, licit și moral. Întrucât contractul de întreținere este translativ de drepturi reale, dacă dreptul transmis privește un bun individual determinat, întreținutul trebuie să fie titularul dreptului transmis, potrivit regulii nemo dat quod non habet.

Referitor la conținutul concret al obligației de întreținere, părțile pot să îl concretizeze, enumerând limitativ sau exemplificativ modalitățile de îndeplinire a obligației. Spre exemplu: „Subsemnatul, L.N., mă oblig să întrețin pe părinții mei L.V. și soția L.M. pe toată durata vieții acestora, cu toate cele necesare unui trai decent: alimente, curățenie, spălatul rufelor, medicamente și tratament medical, toate la nevoie, la cerere, la domiciliul acestora, iar la data decesului să îi înmormântez cu toată cinstea, după datină, în locul ales de aceștia”. Dacă părțile nu au determinat în niciun fel conținutul obligației de întreținere, aceasta urmează a fi interpretată într-un sens cât mai cuprinzător.

4.1.4. Cauza contractului de întreținere

Contractul de întreținere trebuie să aibă o cauză reală, licită și morală. Potrivit art. 967 alin. (2) C.civ., în orice convenție cauza este prezumată până la proba contrarie. Aceasta înseamnă că dovedirea inezistenței cauzei revine aceluia care o invocă (actori incumbit probatio) .

Deși unde există aceleași rațiuni, trebuie aplicate aceleași norme juridice, întrucât regula cuprinsă în art. 1644 C. civ. are caracter de excepție, contractul de întreținere nu va fi considerat lipsit de cauză dacă întreținutul decedează în douăzeci de zile de la data contractării, chiar dacă moartea i-a fost cauzată de o boală care exista la momentul încheierii contractului de întreținere. Soluția este unanim admisă atât în doctrină, cât și în jurisprudență. În acest sens, în practică s-a arătat că un contract de întreținere nu se poate califica drept nul pentru motivul că întreținătorii nu au acordat întreținere înstrăinătoarei care a decedat după scurt timp de la perfectarea contractului, „dat fiind că prin lege nu se prevede nulitatea contractului de întreținere pentru ipoteza când persoana îndreptățită la întreținere moare curând după încheierea actului, decesul acestei persoane neputând să aibă o înrăurire asupra drepturilor corelative obligației de întreținere”. În hotărârea pronunțată, instanța a subliniat că trebuie să se țină cont de caracterul aleatoriu al contractului, obligația de întreținere fiind asumată de către debitor pe durata vieții întreținutului, care poate fi foarte scurtă sau, dimpotrivă, foarte lungă.

4.2. Condițiile de formă ale contractului de întreținere

4.2.1. Forma cerută ad validitatem

Contractul de întreținere este un contract consensual; prin urmare, forma în care părțile au înțeles să își manifeste consimțământul este lipsită de relevanță sub aspectul încheierii valide a contractului.

Prin derogare de la regula consensualismului, întreținerea este un contract solemn atunci când prin intermediul său se transmite un drept real asupra unui teren. Excepția este prevăzută expres de legiuitor care dispune că, sub sancțiunea nulității absolute, terenurile cu sau fără construcții, situate în intravilan și extravilan, indiferent de destinația sau de întinderea lor, pot fi înstrăinate și dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică. Același text de lege precizează că cerința actului autentic se cere, sub aceeași sancțiune, în toate cazurile în care, prin acte juridice între vii, se constituie un drept real asupra unui teren (art. 2 din Titlul X al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente).

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, cerința formei autentice a actelor juridice prin care se înstrăinau terenuri era prevăzută, tot sub sancțiunea nulității absolute, de art. 2 din Legea nr. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor și art. 2 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 226/2000 privind circulația juridică a terenurilor forestiere.

Articolul 5 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 12/1998 prevede că autentificarea contractelor care cuprind clauze cu privire la obligația de întreținere pe viață se taxează la valoarea întreținerii pe zece ani. Prin urmare, părțile sunt obligate să aprecieze costul întreținerii pe o durată de zece ani, pentru a se putea stabili valoarea taxei de autentificare, operațiunea neafectând în niciun fel caracterul aleatoriu al contractului.

4.2.2. Forma cerută ad probationem

Contractul de întreținere este supus regulilor generale de dovadă prevăzute de lege. În ceea ce privește proba executării obligației de întreținere, întrucât este vorba de un fapt juridic material, acesta se va putea realiza prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

În cazul în care se invocă simulația contractului de întreținere, pretinzându-se fictivitatea acestuia sau faptul că ar deghiza un alt act juridic (de exemplu, o donație), părțile vor putea face proba numai prin contraînscris, în timp ce terții, pentru care simulația reprezintă un res inter alios acta, vor putea utiliza orice mijloc de dovadă.

În legătură cu proba simulației, se pune problema aplicabilității în materia întreținerii a prezumției relative stabilite prin art. 854 C. civ.; conform acestui text de lege, înstrăinarea cu titlu oneros făcută către un succesibil în linie dreaptă reprezintă o donație, dacă s-a făcut cu rezerva uzufructului sau cu sarcina unei rente viagere. Majoritatea autorilor apreciază că, de lege lata, dacă întreținătorul are calitatea de succesibil în linie dreaptă al întreținutului, nu se poate prezuma că transmiterea dreptului real s-a făcut cu titlu gratuit; aceasta, deoarece în prezent nu avem text de lege care să ne permită aplicarea acestei dispoziții speciale. De lege ferenda, înstrăinarea cu titlu oneros către un succesibil în linie dreaptă este prezumată a fi donație, dacă înstrăinarea s-a făcut „cu rezerva uzufructului, uzului ori abitației sau cu sarcina întreținerii sau a unei rente viagere”.

4.2.3. Forma cerută pentru opozabilitatea față de terți

Dreptul real imobiliar transmis în patrimoniul întreținătorului trebuie să fie înscris în cartea funciară, condiția fiind prevăzută pentru a se asigura opozabilitatea actului de înstrăinare față de terți [art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 privind publicitatea imobiliară, republicată]. În cazul în care întreținutul refuză să predea toate înscrisurile necesare întabulării dreptului, întreținătorul va putea solicita instanței să dispună înscrierea în cartea funciară, hotărârea instanței urmând a suplini consimțământul la înscriere al întreținutului [art. 27 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, republicată].

CAPITOLUL V

Efectele contractului de întreținere

Contractul de întreținere valabil încheiat, fiind în principiu un contract sinalagmatic, dă naștere la obligații atât în sarcina întreținutului, cât și în sarcina întreținătorului.

5.1. Obligațiile întreținutului

Obligațiile părților contractante urmează să fie executate, în lipsă de reglementări speciale, potrivit reguluilor generale referitoare la executarea obligațiilor, astfel încât creditorul (stipulantul) întreținerii este ținut de obligația de garanție a vânzătorului și se bucură de privilegiul prevăzut de lege în favoarea acestuia.

Debitorul întreținerii este obligat să acorde întreținerea în natură în condițiile prevăzute în contract, iar în lipsa unor stipulații speciale potrivit regulilor aplicabile obligațiilor de a face contractate intuitu personae.Având în vedere caracterul aleatoriu al contractului, în lipsa acordului creditorului, debitorul nu se poate libera de executarea obligație de întreținere oricât de oneroasă ar fi pentru el (viața lungă a creditorului) și chiar dacă s-ar obliga să retransmită în patrimonial creditorului bunul sau capitalul primit fără a pretinde restituirea contavalorii întreținerii prestate.

O precizare se impune a fi făcută în legătură cu privire la locul executării întreținerii. Problema se pune în cazul în care părțile au locuințe diferite, știut fiind că locuirea în comun nu este de esența, ci numai – cel mult – de natura contractului de întreținere. În ipoteza locuirii separate, ținând seama de natura specifică a obligației da întreținere, se admite că – prin derogare de la regula executării obligației la domiciliul debitorului (art. 1104 alin. 3 C. civ.) – ea urmează să se execute la domiciliul creditorului întreținerii (plata fiind deci portabilă, iar nu cherabilă), dacă nu s-a stipulat altfel sau din împrejurări nu rezultă alt loc al executării întreținerii. Dacă întreținerea (în sensul restrâns al noțiunii) nu este disociată de asigurarea locuinței (aceasta din urmă nefiind de esența întreținerii), ea urmează a fi prestată la locul stabilită pentru locuință, dacă nu s-a convenit altfel (eventual chiar locuința debitorului).

Din contractul de întreținere rezultă pentru întreținut obligații similare cu ale vânzătorului :

de a transmite proprietatea bunurilor promise;

de a preda aceste bunuri și de a le conserva până la predare;

de a garanta întreținătorul pentru evicțiune și pentru viciile ascunse ale lucrului.

a) Obligația de a transmite proprietatea bunurilor promise

Principala obligație ce incumbă întreținutului este aceea de a transmite proprietatea asupra bunurilor pe care le-a promis întreținătorului. Prin acordul de voință al părților, fără nicio altă formalitate, dreptul de proprietate sau un alt drept real trece din patrimoniul întreținutului în patrimoniul întreținătorului, astfel încât obligația de transfer se realizează instantaneu.

b) Obligația de a preda aceste bunuri și de a le conserva până la predare

Obligația de predare este importantă pentru că, prin îndeplinirea ei, întreținătorul, devenit proprietar al lucrului individual determinat prin încheierea contractului, poate exercita posesia de fapt asupra bunului, poate percepe fructele bunului sau să folosească bunul.

În privința modului de executare a acestei obligații, predarea poate consta într-o atitudine pasivă a întreținutului (prin lăsarea bunului la dispoziția întreținătorului, dacă acesta se află în detenția lui sau există posibilitatea predării fără intervenția întreținutului) sau prin una activă, respectiv prin efectuarea unor acte sau fapte necesare pentru ca întreținătorul să intre în stăpânirea efectivă a bunului.

În cazul bunurilor imobile, predarea are loc prin „remiterea cheilor, dacă este vorba de o clădire, sau prin remiterea titlului de proprietate”; dacă este vorba de un teren, predarea se face prin remiterea titlului de proprietate.

Bunurile mobile se predau fie prin tradițiune reală, fie prin remiterea cheilor clădirii în care se află bunurile, fie prin simplul consimțământ al părților, dacă bunurile se aflau deja la dispoziția întreținătorului cu un alt titlu (depozit, comodat, etc.).

Predarea trebuie să se facă la locul unde se află bunul dacă părțile nu au convenit în alt mod. Deci, dacă părțile contractului nu au stabilit alt loc de predare, predarea se va face la locul situării bunului la momentul încheierii contractului. Regula este valabilă dacă bunul este individualizat în momentul încheierii contrectului; în celelalte cazuri obligația de predare este cherabilă, nu portabilă, deci trebuie să se facă la domiciliul întreținutului. Astfel, în cazul bunurilor de gen, al bunurilor viitoare, acestea, în lipsă de stipulați contrară, se vor preda la domiciliul întreținutului.

În privința termenului pentru predarea lucrului, predarea trebuie să se facă la termenul stipulat. Când întreținătorul a început executarea obligației sale, iar beneficiarul întreținerii refuză să predea bunul, întreținătorul va putea opta, fie pentru executarea contractului, fie pentru rezilierea lui.

Lucrul trebuie să fie predat în starea în care se află în momentul încheierii contractului, odata cu lucrul se vor preda și fructele, accesoriile sale și tot ce a fost destinat la uzul său perpetuu. În cazul bunurilor de gen sau viitoare, acestea se vor preda în cantitatea și calitatea ori alte criterii determinate prin contract (eșantioane, standarde, etc.) conform regulilor generale privind obiectul plății; dacă nu s-a specificat calitatea, întreținutul va trebui să predea bunuri de calitate mijlocie.

Obligația de conservare a bunului până la predare este o obligație accesorie și incumbă întreținutului atunci când lucrul nu se predă în momentul încheierii contractului. Bunul trebuie predat în starea în care se afla în momentul încheierii contractului, chiar dacă predarea se va face ulterior, astfel încât întreținutul trebuie să-l păstreze cu grijă, să-l mențină în aceeași stare și să evite pierderea, deteriorarea ori alterarea lui.

Dacă întreținutul nu-și îndeplinește această obligație, el răspunde ca un depozitar, pentru orice culpă, oricât de mică („culpa levissima”). Culpa întreținutului este prezumată, astfel că acesta nu se poate exonera decât dacă dovedește o cauză străină exoneratoare de răspundere (forța majoră, fapta creditorului sau fapta unui terț).

c) Obligația de a garanta întreținătorul pentru evicțiune și pentru viciile ascunse ale lucrului

Întreținătorul are, ca obligație principală obligația de a răspunde de bunul pe care îl înstrăinează. Potrivit art.1336 C. civ. obligația de a răspunde implică garanția pentru liniștita folosință a lucrului (obligația de garanție pentru evicțiune) și garanția pentru utila folosință a lucrului (obligația de garanție contra viciilor). Această obligație se justifică prin aceea că întreținutul trebuie să facă tot ce îi stă în putință pentru a asigura stăpânirea liniștită a lucrului pe care îl înstrăinează.

Prin evicțiune se înțelege pierderea în tot sau în parte a proprietății lucrului sau tulburarea întreținătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar al bunului, ca urmare a valorificării de către cel care i l-a înstrăinat sau de o terță persoană a unui drept asupra acelui bun.

Obligația de garanție pentru evicțiune a întreținutului există atât față de întreținător cât și față de succesorii acestuia (indiferent dacă aceștia sunt succesori universali, cu titlu universal sau cu titlu particular), chiar dacă întreținătorul nu răspunde, la rândul său, pentru evicțiune față de subdobânditor. Acest lucru se justifică pentru că subdobânditorul primește, odată cu bunul și toate accesoriile lui, printre care se numără și acțiunile privind bunul transmis.

▪ Garanția contra evicțiunii provenind de la vânzător

Obligația de evicțiune există atât atunci când evicțiunea provine de la un terț, cât și în cazul evicțiunii provenite dintr-un fapt personal al întreținutului.

Faptul personal al întreținutului poate consta într-o tulburare de fapt (de exemplu, deposedarea întreținătorului de o parte a bunului înstrăinat) sau o tulburare de drept (constituirea unei servituți). El poate fi anterior înstrăinării și tăinuit față de întreținător (de exemplu, anterior încheierii contractului de întreținere în întreținutul a vândut imobilul) sau ulterior și neprevăzut în contract.

În cazul în care intervin asemenea fapte personale ale întreținutului întreținătorul se poate apăra prin invocare „excepției de garanție”, conform căreia cine trebuie să garanteze pentru evicțiune nu poate să evingă („quem de evictione tenet actio, eundem agentem repellit exceptio”).

Întreținutul nu-l poate evinge pe întreținător nici direct, nici indirect și nici în urma dobândirii unei noi calități pe care nu o avea în momentul încheierii contractului.

Obligația de garanție pentru evicțiune a întreținutului este patrimonială astfel încât, după moartea sa, ea se transmite succesorilor săi (universali sau cu titlu universal). În schimb, excepția de garanție nu poate fi opusă succesorilor cu titlu particular ai întreținutului, întrucât aceștia, dobândind numai un bun special și particular, nu sunt ținuți de obligațiile autorului lor.

▪ Garanția evicțiunii rezultate din fapta unui terț

Obligația de garanție pentru evicțiune a întreținutului există și atunci când tulburarea întreținătorului provine din partea unei terțe persoane.

Pentru a fi antrenată obligația de garanție pentru evicțiune a întreținutului este necesară îndeplinirea cumulativă a trei condiții:

1) să fie vorba despre o tulburare de drept. Nu orice tulburare a liniștitei folosințe a bunului atrage obligația de garanție pentru evicțiune; trebuie să fie vorba despre o tulburare de drept. Astfel, pentru simplele tulburări de fapt, care se produc fără ca terțul să invoce un drept asupra bunului înstrăinat, întreținătorul poate să se apere singur prin mijloacele prevăzute de lege, fie pe calea unei acțiuni posesorii, fie pe calea acțiunii în revendicare imobiliară. Dacă terțul invocă un drept asupra bunului aflat la întreținător, atunci întreținutul va răspunde de obligația pentru evicțiune. Indiferent de buna sau reaua credință a întreținutului, el va răspunde de obligația de evicțiune. Pentru ca obligația de garanție să funcționeze, este necesar ca tulburarea întreținătorului să fie actuală, efectivă sau cel puțin iminentă și nu numai eventuală, nefiind de ajuns simpla amenințare a întreținătorului cu intentarea acțiunii în revendicare.

2) cauza evicțiunii să fie anterioară încheierii contractului. Evicțiunea pentru a antrena răspunderea întreținutului, trebuie să aibă o cauză anterioară încheierii contractului de întreținere. Întreținutul nu poate fi obligat la garanția pentru evicțiune pentru drepturile născute în favoarea terțului evingător după ce bunul a fost înstrăinat, întrucât, după înstrăinare, întreținătorul devine proprietar și suportă riscurile lucrului.

3) cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută de întreținător. La momentul încheierii contractului întreținătorul nu trebuie să cunoască cauza evicțiunii. Dacă întreținătorul a cunoscut cauza de evicțiune și totuși a încheiat contractul, înseamnă că el și-a asumat riscul. Sarcina probei privind cunoașterea cauzei evicțiunii de către întreținător va reveni întreținutului.

Obligația de garanție contra viciilor ascunse îi incumbă întreținutului daca din cauza lor lucrul este impropriu utilizării conform destinației sale sau valoarea sa este micșorată într-atât încât întreținătorul nu s-ar fi obligat la prestarea întreținerii.

Viciile lucrului înstrăinat reprezintă deficiențele care afectează utilitatea lucrului, făcând-o să scadă.

Pentru a se antrena răspunderea pentru vicii ascunse trebuie sa fie întrunite cumulativ mai multe condiții:

a) viiciile să fie ascunse. Un viciu este ascuns dacă nu este cunoscut de întreținător și nu poate fi descoperit de către acesta, la o atentă și normală verificare a bunului,nefiindu-i comunicat de cealaltă parte contractantă.

b) viciile să fi existat în momentul încheierii contractului. Pentru viciile apărute ulterior contractării, întreținutul nu răspunde, fiind vorba despre defecțiuni ale lucrului ivite dupa încheierea contractului. Nu este necesar însă ca viciul să se manifeste anterior incheierii contractului, ci numai ca la această dată să existe cauza sau germenii lui. Chiar dacă viciul se manifestă ulterior.

c) viciile să fie grave. Această condiție se traduce prin aceea că din cauza viciului, lucrul a devenit impropriu utilizării după destinația sa sau întrebuințarea să fie micșorată, în așa fel încât întreținătorul nu s-ar fi obligat la prestarea întreținerii în schimbul acestui bun.

Condițiile răspunderii întreținutului pentru vicii ascunse trebuie să fie dovedite de cel care o invocă, întrucât este vorba despre stabilirea unui fapt, iar nu de un act juridic, dovada se poate face prin orice mijloace de probă.

Dacă întreținutul nu își execută obligațiile cere îi revin în temeiul contractului, întreținătorul are la îndemână următoarele mijloace de apărare:

a) excepția de neexecutare a contractului. Dat fiind caracterul alimentar al obligației de întreținere, întreținătorul trebuie să uzeze cu prudență de această prerogativă, consecințele neexecutării acestei obligații fiind extrem de grave;

b) acțiunea în executarea silită a obligației asumate (acțiune personală, derivată din contractul de întreținere, prescriptibilă în termenul general de trei ani);

c) acțiunea în rezoluțiunea contractului. Acțiunea în rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea de către întreținut a obligației asumate este guvernată de regulile de drept comun, având ca efecte repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului. Restituirea integrală a prestațiilor făcute de către una alteia în temeiul contractului de întreținere obligă întreținutul să restituie contravaloarea întreținerii prestate, iar pe întreținător să restituie contravaloarea folosinței bunului (dacă o astfel de folosință a vut loc).

Dacă obiectul obligației întreținutului îl reprezintă o sumă de bani, atunci acțiunea în remiterea prețului este supusă prescripției extinctive și poate fi valorificată în termenul general de prescripție, deoarece prestația privește un drept de creanță;

d) acțiunea în revendicare (dacă s-a transmis un drept de proprietate) sau, după caz, acțiunea confesorie (dacă s-a transmis un dezmembrământ al unui drept real).

5.2. Obligațiile întreținătorului

Obligația de întreținere ce incumbă întreținătorului prezintă următoarele caracteristici:

a) Are caracter aleatoriu, împrejurare care îl obligă pe debitor la executare ei, indiferent de cât de oneroasă se dovedește a fi pentru el. Prin urmare, întreținutul nu va putea justifica o eventuală neexecutare prin faptul că valoarea întreținerii prestate a depășit cu mult valoarea dreptului transmis. Debitorul nu se va putea elibera de datoria ce îi incumbă nici chiar dacă s-ar obliga să restituie tot ceea ce a primit în temeiul contractului, renunțând la a-i fi restituită contravaloarea prestațiilor efecuate de el. Numai consimțământul întreținutului îl poate elibera pe debitor de executarea obligației de întreținere.

b) Are caracter intuitu personae, prin urmare nu se poate presta de către o altă persoană decât întreținătorul, afară de cazul în care întreținutul consimte (art. 1094 C. civ.).

În acest sens, în practica judecătorească s-a arătat că, „pentru întreținut, încheierea contractului implică o alegere de persoană, o încredere a acestuia că persoana întreținătorului îi va acorda întreținere în natură, în mod succesiv și complet. Natura obligației de întreținere presupune îndeplinirea ei cu bună-credință, cu atât mai mult cu cât modul de executare a întreținerii este lăsat la aprecierea debitorului, nefiind prefixat în contract. De altfel, datorită caracterului cotidian al executării prestației, nici nu s-ar putea prevedea ce anume va servi în viitor ca hrană, îmbrăcăminte, medicamente ș.a.m.d. beneficiarului sau ce îngrijiri de altă natură va necesita în caz de boală sau la bătrânețe. Din acest motiv, obligația de întreținere împlică faptul personal al debitorului, executarea ei având un caracter personal, netransmisibil. În ipoteza în care întreținutul acceptă ca asigurarea permanenței îngrijirii sale să fie realizată prin serviciul altor persoane, ca însoțitoare, alese de întreținut, pe cheltuiala întreținătorului, nu înseamnă că prestația de întreținere și-a pierdut caracterul intuitu personae.

c) Este o obligație de a face succesivă, implicând, deci, îndatorirea debitorului de a săvârși toate acțiunile necesare pentru a asigura întreținerea creditorului său (să îi asigure o locuință, să îi procure hrana, să îi asigure îmbrăcămintea, să se îngrijească de sănătatea acestuia).

Întrucât este vorba de o obligație de a face care prezintă caracter intuitu personae, se apreciază în doctrină că obligația de întreținere nu se transmite prin moștenire. Astfel fiind, instanțele nu pot să îi substituie pe succesorii întreținătorului în poziția juridică a autorului lor, iar constrângerea lor judiciară de a executa o obligație de a face ar încălca principiul nemo ad factum cogi potest. Cu toate acestea, nu poate fi ignorat faptul că, dacă întreținerea este constituită cu titlu oneros, obligația asumată de către întreținut are drept cauză asigurarea întreținerii sale până la sfârșitul vieții sale. Or, în ipoteza în care întreținătorul predecedează, a admite că moștenitorii acestuia nu sunt obligați la continuarea întreținerii ar însemna să acordăm preferintă consecințelor caracterului intuitu personae, în detrimentul unui element esențial de validitate a contractului: cauza.

d) Prezintă caracter alimentar, urmând a fi executată zi de zi, în mod succesiv. Acest caracter face ca executarea zilnică a obligației de întreținere să prezinte caracter esențial în sensul art. 1079 pct. 3 C. civ. Prin urmare, în caz de neexecutare, debitorul este de drept pus în întârziere.

e) Este indivizibilă, atât activ cât și pasiv.

Indivizibilitatea activă a obligației de întreținere face ca aceasta să nu fie considerată ca îndeplinită decât dacă a fost executată complet și succesiv față de toți creditorii. Prin urmare, majoritatea opiniilor sunt în sensul că, dacă întreținătorul nu asigură decât întreținerea unuia/unora dintre creditorii obligației de întreținere, se consideră că obligația nu a fost deloc îndeplinită, iar nu că a avut loc o executare parțială.

Instanța Supremă a statutat că obligația de întreținere asumată de debitor are caracter de indivizibilitate atunci când este instituită în beneficiul mai multor creditori, fără a se preciza că este vorba de obligații distincte pentru fiecare creditor, în funcție de numărul și/sau valoarea bunurilor, obiect al contractului, după cum ele erau proprii fiecăruia dintre creditori sau comune. Într-un asemenea caz, deci, debitorul nu s-a obligat să presteze două întrețineri distincte – corespunzător a ceea ce a primit de la fiecare din creditori – ci există o singură obligație indivizibilă (art. 1058 C. civ.). În cazul unei obligații de întreținere indivizibile cu mai mulți creditori, deoarece obligația indivizibilă nu este susceptibilă de executare parțială, sancțiunea civilă a rezoluțiunii contractului ducând la restituirea tuturor bunurilor, obiect al contractului, indiferent cărora și în ce proporții au aparținut fiecărui creditor.

Există însă și autori care atenționează asupra faptului că indivizibilitatea obligației de întreținere nu derivă din natura sa, putând fi concepută și executată și separat pentru fiecare creditor în parte. Astfel fiind, numai dacă din circumstanțele cauzei ar reieși faptul că părțile au considerat obligația de întreținere ca indivizibilă, neexecutarea acesteia față de toți creditorii atrage rezoluțiunea totală a întreținerii. De altfel, desființarea totală a contractului nu este totdeauna benefică pentru creditorii întreținerii, care adeseori sunt persoane în vârstă, având nevoie de protecție; în acest caz, „soluția desființării numai în parte, cu consecința eventuală a unor litigii privind ieșirea din indiviziune, evacuarea, contravine scopului pentru care au încheiat convenția, anume asigurarea unei bătrâneți lipsite de griji”.

Indivizibilitatea pasivă a obligației de întreținere face ca aceasta să se considere a fi îndeplinită chiar dacă nu toți debitorii au participat la îndeplinirea ei.

f) În cazul în care conținutul obligației nu a fost determinat de către părți , atunci determinarea acestuia se face se va face printr-o interpretare extensivă a termenului de întreținere.

În consecință, întreținerea trebuie asigurată în mod complet, în funcție de criteriul obiectival nivelului obișnuit de trai al întreținutului, avut la momentul încheierii contractului. În absența unei clauze contractuale exprese, nu prezintă nicio relevanță împrejurarea că beneficiarul întreținerii are destule mijloace materiale; aceasta, deoarece obligația convențională de întreținere nu se confundă cu obligația legală, când obligația de întreținere depinde de starea de nevoie a celui îndreptățit să o primească.

În cazul unei pluralități de creditori, conținutul creanței de întreținere trebuie să se stabilească pentru fiecare creditor în parte, necesitățile fizice și spirituale ale acestora putând fi foarte diferite.

g) Trebuie să fie executată în natură. Această particularitate nu înseamnă, însă, că anumite componente minore ale obligației de întreținere nu pot fi prestate prin plata unor sume de bani.

În jurisprudență s-a arătat că, dat fiind caracterul complex al obligației de întreținere, se permite ca, pe lângă prestația efectuată în principal, în natură, întreținătorul să efectueze și prestații subsidiare, constând în plata unor sume de bani pentru procurarea unor servicii curente creditoarei (spre exemplu, asigurarea unui însoțitor), fără ca prin acest mod de executare, prestația complementară și completatoare să poată absolvi prestația principală, executată în natură

h) Plata întreținerii este portabilă. Faptul că întreținătorul trebuie să asigure în mod continuu și complet întreținerea creditorului său nu înseamnă în mod obligatoriu că părțile trebuie să aibă același domiciliu de fapt. Dacă debitorul nu locuiește împreună cu întreținutul, atunci el va trebui să execute obligația de întreținere la domiciliul creditorului său. Această derogare de la regula caracterului cherabil al plății a fost justificată în doctrină prin specialitatea obligației de întreținere.

Corelativ obligației de predare ce incumbă cocontractantului său, debitorul întreținerii trebuie să preia bunul, riscurile pieirii fiind pe seama sa, în lipsa unei clauze contrare, din momentul încheierii contractului.

Cea mai importantă obligație este însă aceea de a acorda în natură întreținerea promisă la încheierea contractului și, după caz, de a-l înmormânta pe creditor.

Datorită caracterului preponderent alimentar al obligației de întreținere, ea trebuie executată permanent, fiind o obligație de a face care se execută zi cu zi. Așa fiind, în caz de neexecutare, întreținutul poate cere rezoluțiunea contractului fără o prealabilă punere în întârziere (termenul fiind considerat esențial potrivit art. 1079 pct. 3 C. civ.) și fără ca instanța judecătorească să poată acorda întreținătorului un termen de grație pentru executare.

Locul executării întreținerii este acela prevăzut de părți în contract, iar, în lipsă de stipulație expresă, întreținerea se execută la domiciliul întreținutului, plata fiind portabilă.

Dacă există mai mulți întreținuți sau mai mulți întreținători, obligația de a presta întreținerea este indivizibilă, putând fi pretinsă integral de oricare din întreținuți și la oricare dintre întreținători.

Dacă întreținutul încetează din viață, obligația de întreținere încetează și nu poate fi pretinsă de moștenitori săi. De asemenea, obligația încetează și în cazul în care decedează întreținătorul, dacă întreținutul nu acceptă să-i fie prestată întreținerea de către succesorii întreținătorului.

5.3. Transformarea în bani a obligației de întreținere

După cum am arătat mai sus, în caz de neexecutare a obligației de întreținere, creditorul are facultatea, dar nu și obligația, de a cere rezoluțiunea contractului. Conform regulilor generale (art. 1021 C. civ.), el are posibilitatea să opteze pentru executarea contractului. Dacă creditorul a optat în acest sens, dar executarea în natură a întreținerii este imposibilă datorită atitudinii culpabile a debitorului și pentru ca, în caz de neplată, creditorul să aibă posibilitatea executării silite fără a introduce o nouă acțiune pentru transformarea în bani a obligației de întreținere în natură neexecutate, instanța -la cererea creditorului- poate stabili obligația de întreținere printr-o sumă de bani plătibilă la termenele stabilite de către părți (în caz de neînțelegere de către instanță), cu titlu de despăgubiri echivalente (art. 1075 C. civ.) sub forma unor prestații periodice. Suma periodică stabilită de instanță – fiind o dezdăunare pentru neexecutarea întreținerii în natură – este susceptibilă de o modificare dacă nu acoperă nevoile creditorului întreținerii; ca și întreținerea în natură, ea este variabilă în funcție de necesitățile creditorului, costul vieții, etc.

Transformarea în bani a obligației de întreținere este posibilă, evident, și prin consimțământul părților. Dacă s-a realizat o asemenea înțelegere, „efectul principal al contractului de novație este acela al stingerii vechii obligații existente între creditor și debitorul său și înlocuirea acesteia cu o nouă obligație”. În atare situație, după încheierea celui de-al doilea contract, prin care creditorul a consimțit stingerea obligației asumate cu o nouă obligație (aceea a rentei viagere), reclamantul nu mai era în drept să solicite desființarea primului contract pe motivul că nu i s-a prestat întreținerea, întrucât acastă obligație nu mai există, ea fiind stinsă prin chiar voința reclamantului, de unde se trage concluzia că obligația de întreținere din primul contract a afost executată de către debitor din moment ce creditorul a acceptat, fără condiții, stingerea acelei obligații și înlocuirea ei cu una nouă”.

Transformarea în bani a obligației de întreținere printr-o hotărâre judecătorească, fără acordul părților, nu valorează novație, raporturile dintre părți fiind guvernate, în continuare, de regulile aplicabile contractului de întreținere (iar nu de rentă viageră). Astfel fiind, în caz de neexecutare (plata periodică a sumei) creditorul poate cere rezoluțiunea contractului de întreținere, bucurându-se de „garanția” acestei sancțiuni și de alte (eventuale) garanții prevăzute în contract.

Numai dacă obligația a fost transformată prin convenția dintre părți, ea valorează o novație, noua datorie „se substituie celei vechi care se stinge” (art. 1128 C. civ.), ca și cum ar fi executată.

Deși obligația de întreținere, în mod teoretic, trebuie executată în natură, pe parcursul derulării contractului, pot apărea însă situații când, dependent sau independent de voința părților, executarea în natură a obligație nu mai este posibilă. Cauzele care pot conduce spre această situație pot fi dintre cele mai diferite: schimbarea domiciliului uneia dintre părți, cu consecința mutării acesteia într-o altă localitate, diferende între părțile contractante, refuzul creditorului de a primi întreținerea etc.

În atare situații, se poate proceda la transformarea obligației, în sensul că întreținerea nu se va mai presta în natură, ci prin plata periodică a unor sume de bani. După cum presupune sau nu intervenția instanței de judecată, transformarea obligației de întreținere poate fi judiciară sau extrajudiciară.

▪ Transformarea judiciară. Instanța de judecată poate fi învestită cu o cerere de transformare în bani a obligației de întreținere, fie de către creditor, fie de către debitor. În cazul în care calitatea de reclamant o are întreținutul, instanța va admite cererea numai în cazul în care constată, pe bază de probe, că executarea în natură nu mai este posibilă datorită atitudinii culpabile a debitorului. Dacă instanța va constata culpa reclamantului-creditor, cererea acestuia va fi respinsă.

Astfel, în practica judecătorească s-a considerat că refuzul de a primi întreținerea cuvenită, fără un motiv temeinic, constituie un abuz al creditorului, acesta neputând obține rezoluțiunea contractului, prevalându-se de propria-i culpă.

Pe de altă parte, s-a apreciat și că refuzul de a primi întreținerea nu trebuie caracterizat a fi culpă a creditorului, dacă, prin comportamentul său, în raporturile cu creditorul, debitorul s-a manifestat urât, i-a creat un real sentiment de stres, de incertitudine, temere pentru viață și sănătate.

Dacă debitorul este cel care sesizează instanța cu o cerere de transformare a obligației de întreținere, atunci admiterea acesteia este condiționată de dovedirea de către reclamant a faptului că, în mod culpabil, fără temei, creditorul refuză să primească întreținerea.

Ca urmare a admiterii cereriide transformare în bani a obligației de întreținere, debitorul va fi obligat să plătească, sub forma unor prestații periodice, o sumă de bani, cu titlu de despăgubiri echivalente. În ceea ce privește cuantumul sumei ce urmează a fi platită periodic, acesta se stabilește, pe bază de probe, în funcție de nivelul real al întreținerii de care are nevoie creditorul (de exemplu, dacă suma de bani urmează a fi plătită lunar, se va achita contravaloarea întreținerii creditorului pentru o lună de zile). Având în vedere, pe de o parte, că necesitățile de întreținere ale deditorului nu pot fi aceleași pe tot parcursul executării contractului, iar, pe de altă parte, evoluția costului vieții, cuantumul sumei de bani stabilite de către instanță poate fi modificat, la cererea părții interesate.

În practică, instanțele au fost sesizate cu o cerere de majorare a cuantumului sumei de bani, invocându-se valoarea deosebită a imobilului transmis în patrimoniul întreținătorului și însemnările zilnice pe care reclamanții le-au făcut privitor la nevoile lor. Soluția instanțelor a fost de respingere, cu motivarea că referirile la valoarea imobilului făcute prin propria apreciere nu pot fi primite de instanță, câtă vreme în cauză este vorba de un contract aleatoriu, întinderea avantajului reciproc neputând fi apreciată în momentul încheierii și derulării contractului, pentru a stabili o echivalență a prestațiilor; în ceea ce privește însemnările zilnice ale recurenților privind cheltuielile pe care le fac, acestea fiind acte extrajudiciare, nu pot face dovada în justiție. Privitor la această împrejurare majoritatea autorilor consideră că motivarea instanței trebuia să insiste asupra faptului că valoarea sumei plătite de către debitor depinde nu de valoarea imobilului transmis de către întreținut, ci de echivalentul în bani al întreținerii creditorului.

Dacă debitorul nu își execută obligația de plată periodică a sumei de bani stabilite, întreținutul este îndreptățit să ceară rezoluțiunea contractului de întreținere.

▪ Transformarea extrajudiciară. În baza principiului autonomiei de voință, părțile contractante sunt libere ca, prin acordul lor, să modifice obligația de întreținere, înlocuind-o cu o obligație de plată periodică a unei sume de bani. Un astfel de acord reprezintă, de fapt o novație obiectivă, de unde următoarele consecințe:

– intenția părților de a transforma în bani obligația de întreținere (animus novandi) trebuie să existe și să fie manifestată, expres sau tacit;

– fiind vorba despre o convenție, valabilitatea ei este condiționată de respectarea condițiilor de fond și formă prevăzute de lege pentru materia contractelor;

– în cazul în care contractul de întreținere este lovit de nulitate absolută, novația nu este valabilă, deoarece, aceasta presupune ca obligația ce se transformă să fie una valabilă;

– întrucât novația are ca efect stingerea vechii obligații (obligația de întreținere) și înlocuirea ei cu obligația nouă (plata sumei de bani), înseamnă că garanțiile și accesoriile care însoțeau obligația de întreținere se sting și ele, afară de cazul în care părțile prevăd expres contrariul (art. 1134 C. civ.);

– neexecutarea obligației de plată a sumei de bani nu permite creditorului să solicite rezoluțiunea contractului de întreținere, acesta stingându-se la data când a avut loc novația.

5.4. Sancțiunea neexecutării obligației de întreținere. Rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea obligației de întreținere.

În cazul în care întreținătorul nu își execută sau își execută necorespunzător obligația principală, întreținutul are la îndemână următoarele mijloace de apărare:

a) acțiunea în executarea silită a obligației de întreținere. Acțiunea are o natură personală, ca temei juridic putând fi invocate mai multe dispoziții din C. civ. și C. pr. civ. (art. 1037, art. 1075, art. 1077 C. civ și art. 580-580 C. pr. civ.).

b) acțiunea în rezoluțiunea contractului. Temeiul juridic al rezoluțiunii îl constituie reciprocitatea și interdependența obligațiilor ce le revin părților contractante (art. 1020 și art. 1021 C. civ.). Contractul de întreținere urmează a fi desființat pe calea rezoluțiunii numai dacă neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligației de întreținere nu este imputabilă întreținutului. În practică, acțiunea în rezoluțiune promovată de întreținut a fost respinsă ca nefondată atunci când, pe bază de probe, instanța a stabilit că întreținătorii și-au îndeplinit corect obligația până la data la care, sub influența rudelor, întreținutul a refuzat întreținerea. Caracterul alimentar al obligației de întreținere face ca rezoluțiunea să nu fie condiționată de punerea în întârziere a debitorului (art. 1079 pct. 3 C. civ.).

În ceea ce privește exercitarea acțiunii în rezoluțiunea întreținerii, fiind vorba de o cerere cu caracter patrimonial, aceasta poate fi exercitată și de către succesorii în drepturi ai creditorului întreținerii. Termenul de prescripție a acțiunii este cel general de trei ani.

Dacă instanța constată că sunt îndeplinite condițiile de fond și de formă pentru admisibilitatea acțiunii în rezoluțiune, va dispune desființarea contractului, fără însă a putea uza de prerogativa acordării debitorului a unui termen de grație. În ceea ce privește efectele rezoluțiunii, trebuie făcute următoarele precizări:

▪ Întreținătorul este obligat să restituie dreptul transmis de către întreținut la data contractării, întrucât deținerea sa în continuare apare ca lipsită de cauză. Restituirea se face, de regulă, în natură, iar dacă aceasta nu mai este posibilă, se va proceda la restituirea prin echivalent.

În cazul în care întreținutul a plătit impozite și prime de asigurare pentru bunul supus restituirii, atunci el este îndrituit a pretinde restituirea sumelor de bani plătite; soluția se explică prin faptul că impozitele și primele de asigurare sunt sarcini ale proprietății, iar întreținutul este considerat că a fost tot timpul proprietarul bunului datorită efectelor retroactive ale rezoluțiunii.

Instanța supremă a apreciat că, dacă întreținerea se desființează din culpa exclusivă a întreținătorului, el nu va avea dreptul să pretindă despăgubiri pentru taxele pe care le-a suportat în legătură cu dreptul transmis (taxe de autentificare, taxe de timbru, taxe pentru efecuarea publicității imobiliare).

▪ Deși desființarea contractului presupune o restitutio in integrum în privința ambelor părți contractante, caracterul aleatoriu al obligației de întreținere determină o importantă derogare de la dreptul comun: contravaloarea întreținerii prestate nu este supusă restituirii.

Dacă s-ar accepta ca, în caz de rezoluțiune, întreținutul să fie obligat la restituirea contravalorii prestațiilor primite cu titlu de întreținere, ar însemna să se permită întreținătorului de rea-credință să pună capăt caracterului aleatoriu al obligației ce îi incumbă, sistând plata întreținerii când valoarea prestațiilor executate egalează valoarea dreptului transmis. Nu interesează nici perioada de timp cât întreținătorul a fost titularul dreptului, nici dacă sau cât a profitat de pe urma înstrăinării.

Astfel, în mod corect, instanțele au respins ca inadmisibilă acțiunea în restituire promovată de către reclamanții-întreținători și întemeiată pe dispozițiile art. 992 C. civ. și ale principiului îmbogațirii fără justă cauză. Aceasta deoarece acțiunea de in rem verso presupune absența unei cauze legitime pentru mărirea unui patrimoniu și are întotdeauna caracter subsidiar, pentru că principiul îmbogățirii fără just temei nu se aplică dacă îmbogățirea s-a produs în temeiul unui contract.

▪ Dacă întreținătorul, în schimbul dreptului transmis de către întreținut, i-a plătit acestuia și o sumă de bani, pe lângă obligația de întreținere pe care și-a asumat-o, atunci această sumă trebuie restituită. Aceasta, deoarece caracterul aleatoriu privește numai obligația de întreținere, nu și celelalte obligații asumate de către întreținut sau de către întreținător.

▪ Dacă, cu privire la bunul care a format obiectul derivat al prestației întreținutului, au fost constituite drepturi în favoarea terților, atunci, în virtutea principiului resoluto dantis, resolvitur ius accipientis, acestea se vor desființa retroactiv. Principiul enunțat nu se aplică dacă este vorba de un bun mobil, iar terțul dobânditor a fost de bună-credință la data contractării [ cazul aplicării art. 1909 alin. (1) coroborat cu art. 972 C. civ.]. Drepturile terților dobândite cu privire la imobile ar putea fi păstrate în cazul în care aceștia ar putea să invoce uzucapiunea.

5.5. Natura juridică a contractului de întreținere

Contractul de întreținere este un contract de sine stătător, cu fizionomie juridică proprie. Este un contract civil- în sensul că aparține ramurii dreptului civil. Este însă un contract cu o natură juridică complexă deoarece:

– pe de o parte, creditorul poate plăti prin înstrăinarea unui bun către debitor sau printr-o sumă de bani;

– obiectul complex și caracterul aleatoriu al contractului chiar dacă este un contract nenumit, face ca, în urma admiterii acțiunii în rezoluțiune, să se restituie bunul către creditor și, odată cu acesta să se redobândească dreptul de proprietate asupra lui;

– în sfârșit, natura juridică complexă a contractului își are explicația în faptul că operația juridică în sine este complexă, ea putându-se clădi pe două operații juridice, care au însă aceeași finalitate- asigurarea întreținerii creditorului- și anume:

a) dacă creditorul înstrăinează un lucru, întreținerea se înfățișează a fi prețul ei și, în acest caz, prima operație se înfățișează a fi o vânzare;

b) dacă, dimpotrivă, creditorul plătește o sumă de bani, aceasta poate valora împrumut;

c) situația se prezintă mai clar în cazul în care creditorul înstrăinează un bun și, în același timp, o sumă de bani, ambele în contul întreținerii așteptate de la debitor. Sub acest aspect apare interesantă chestiunea calificării. Este foarte important a se stabili care dintre cele două obiecte prestate- bunul sau suma de bani- este precumpănitor valoric și atunci se vor ști regulile care cârmuiesc anumite măsuri în cazul rezoluțiunii.

În cuprinsul lucrării am făcut adesea trimiteri la practica judiciară, am optat pentru acest mod de redactare și nu pentru cel care ar fi inclus în mod concret stările de fapt printre rândurile dedicate teoriei, din dorința de a relata de o manieră cât mai explicită, situațiile concrete cu care judecătorul, în încercarea sa de a „împărți dreptatea”, se întâlnește zi de zi.

Fără a avea pretenția de a trata în mod exhaustiv întreg domeniul dedicat de practica judiciară, contractului de întreținere, am selectat, și am inclus în conținutul lucrării anumite spețe care, de-a lungul timpului au stârnit controverse printre specialiștii români în domeniul științelor juridice.

CAPITOLUL VI

Practică judiciară

1) Contract de întreținere. Înțelesul noțiunii de „întreținere”.

1. În cazul contractelor de întreținere, noțiunea de întreținere trebuie luată în sensul cel mai larg, ea incluzând o serie de prestații ca: procurarea și prepararea hranei, cumpărarea de îmbrăcăminte, încălțăminte, lenjerie – de pat și de corp -, medicamente, îngrijiri medicale, efectuarea curățeniei locuinței și curții, plata consumului de electricitate, apă, canal, combustibil etc.

2. Împrejurarea că beneficiara întreținerii (vânzătoarea imobilului) are mijloace materiale suficiente nu are relevanță cu privire la valabilitatea contractului de întreținere.

(T.J Brașov, Decizia 948/1984, R.R.D. nr. 5/1985, p. 69)

2) Caractere juridice. Reducțiune.

Contractul de întreținere este un contract nenumit. Fiind un contract cu titlu oneros, el nu este supus reducțiunii, ca liberalitate excesivă.

(T.S., s. civ., Decizia 832/1980)

Contractul de întreținere este un contract cu titlu oneros, deși are caracter aleatoriu, în sensul că valoarea prestațiilor uneia dintre părți este variabilă în raport cu durata vieții celeilalte părți. Acesta este însă un caracter specific al oricărui contract aleatoriu, care nu-și poate pierde, prin această împrejurare, caracterul său de contract oneros.

Codul civil, care definește în art. 1635 contractele aleatorii le reglementează în Titlul XIII al Cărții a Ii-a, în mod cu totul distinct de donații, care sunt reglementate în Titlul II împreună cu testamentele.

Este adevărat că, în ceea ce privește contractul de întreținere, el nu are în Cod o reglementare proprie, așa cum are contractul de rentă viageră, cu care are multe trăsături comune, fiind deci un contract nenumit, dar el are însușirile contractului aleatoriu indicate de art. 1625 și, deoarece părțile își datorează prestații reciproce, iar dobânditorul bunului se obligă ca, în schimbul acestuia, să presteze întreținerea înstrăinătorului pe toată viața, nu poate fi vorba despre o liberalitate, chiar atunci când persoana care înstrăinează se află la o vârstă înaintată sau este bolnav și se poate întrezări, la data facerii actului, sfârșitul său apropiat.

(Îndrumar, p. 205)

3) Natură juridică. Interpretarea conținutului actului autentic.

Pentru corecta determinare a naturii contractului (întreținere sau vânzare-cumpârare) este necesar a se stabili intenția părților, care rezultă din conținutul actului, cât și din împrejurările de fapt.

Contractul de întreținere cuprinde, în mod obligatoriu, atât voința vânzătorului de a-și asigura întreținerea pe toata viața, cât și voința cumpărătorului de a dobândi, în schimbul întreținerii, imobilul proprietatea vânzătorului.

În lipsa acestor elemente, contractul intervenit între părți nu poate fi caracterizat decât în condițiile art. 1294 C. civ., ca fiind un contract de vânzare-cumpărare.

(C.S.J., s. civ., Decizia 1303/1994 în B.J., p. 41-45)

4) Clauză de întreținere. Schimbarea modului de executare.

Obligatia unei părți contractante ca în schimbul primirii unor bunuri determinate, să întrețină și să îngrijească pe cealaltă parte contractantă în cadrul unui contract de întreținere, în cazul imposibilității ca această obligație să mai poată fi prestată în natură, se poate transforma – cu acordul părților și prin evaluarea ei în bani – într-o obligație periodică de întreținere în bani.

Dispozițiile art. 94 C. fam. privitoare la modificarea și stingerea obligațiilor legale de întreținere nu se aplică contractelor de întreținere, care rămân supuse prevederilor din Codul civil privitoare la contracte, astfel că suma fixată drept contravaloare în bani a obligației de îngrijire și întreținere, rămâne neschimbată pe tot timpul duratei contractului de întreținere (art. 942 și urm., 947 al 2 și 1035 Cod civil).

(T. Sibiu, Decizia 41/1958, în Repertoriu, 1952-1969, p.378)

5) Contract de întreținere. Imobil. Desființarea contractului. Efecte cu privire la teren.

Actul de vânzare-cumpărare a imobilului este simulat, rezultând din chiar recunoașterile pârâților că reprezintă un contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere. Contra-înscrisul, încheiat anterior actului simulat, fixează obligațiile cumpărătorilor de a locui împreună cu vânzătorii, de a-i îngriji cu ce au nevoie și a-1 înmormânta după datini.

Fiind vorba de o deghizare parțială a actului, prin ascunderea clauzei de întreținere, există interesul reclamantei de a se stabili realitatea, încât, constatarea conținutului real al contractului trebuie soluționată de instanța de fond, în chiar dispozitivul hotărârii – și nu în considerente – prin admiterea capătului de acțiune referitor la declararea simulației.

Rezilierea actului de vânzare cu clauză de întreținere (contractul secret) se impune. Deoarece pârâții au transferat obligațiile de întreținere altor persoane, acestea nu le execută și au grave neînțelegeri cu reclamanta, iar nevoia de întreținere și ajutor a creditoarei – femeie în vârstă de 70 de ani – este dovedită, fiind, de asemenea, probată imposibilitatea debitorilor de a o ajuta, întrucât locuiesc la peste 100 km de orașul Câmpulung Moldovenesc.

În consecință, recursul reclamantei se admite și se modifică sentința în sensul admiterii acțiunii și rezilierii contractului de întreținere. Odată cu aceasta, se dispune reîntabularea dreptului real de folosință cu privire la teren.

(T.J. Suceava, Decizia 40/1985, R.R.D. nr. 5/1985, p. 68)

6) Caracterizare. Deosebire de contractul de rentă viageră.

Unul dintre criteriile după care se deosebește contractul de întreținere de cel de rentă viageră constă în aceea că primul conține o obligație de a face, iar cel de-al doilea o obligație de a da (art. 1021, 1295 și 1647 C. civ,).

(T.S., s. civ., Decizia 1348/1969, în Repertoriu, 1969-1975, p. 136)

7) Caracterizare. Deosebire de contractul de donație.

Pentru justa caracterizare a contractului de întreținere este necesar să se stabilească intenția părților, care rezultă din conținutul actului, precum și din împrejurările de fapt.

În cazul în care se constată că părțile au contractat în scopul de a-și asigura fiecare câte un avantaj, și anume una de a primi un bun, iar cealaltă întreținerea pe viață, contractul încheiat este de întreținere și nu de donație.

(T.S., s. civ., Decizia 608/1974, în Repertoriu, 1969-1975, p,136)

8) Caracteristici. Asemănări și deosebiri între contractul de rentă viageră și contractele de întreținere.

Contractul de întreținere, ca și contractul de rentă viageră, sunt contracte aleatorii, cu prestații succesive. În ambele cazuri, corelativ obligației uneia dintre părți, debitor al prestațiilor succesive, poate exista, potrivit convenției intervenite între ele, obligația pentru creditorul acelor prestații de a transmite proprietatea unui bun în beneficiul debitorului prestațiilor.

Totuși, cele două contracte nu sunt identice, iar ceea ce le deosebește este natura obligațiilor debitorului prestațiilor succesive.

Astfel, contractul de întreținere cuprinde o obligație de a face, esențialmente personală, pe când contractul de rentă viageră cuprinde obligația de a da.

(T.S., s. civ., Decizia 1216/1977, în Repertoriu, 1975-1980, pag. 92)

9) Comparație între contractul de întreținere și de vânzare-cumpărare. Caracterizare. Criterii.

În cazul în care o persoană înstrăinează un bun în schimbul unei sume de bani și a întreținerii, pentru caracterizarea corectă a actului juridic încheiat, în sensul că este un contract de vânzare cu clauză de întreținere sau un contract de întreținere, este necesar să se examineze în raport de valoarea bunului transmis, care este prestațiunea principală, făcând proporția între prețul în bani și cel în natură.

Contractul de întreținere nu are o reglementare proprie, ci este un contract nenumit căruia i se aplică regulile generale din materia actului juridic și nu dispozițiile derogatorii specifice altor contracte.

Prin urmare, nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 1645 Cod civil, specifice contractului de rentă viageră, dar îi sunt aplicabile, în afara regulilor generale ale actului juridic, cele prevăzute de art. 1635 C. civ., care constituie reglementarea generală pentru toate contractele aleatorii, deci și pentru contractul de întreținere, neprevăzut de Codul civil, dar care face parte din această categorie de contracte.

(T.S., s. civ., Decizia 1751/1978, publicată, în Repertoriu, 1975-1980, p. 92)

10) Contract de întreținere. Caracteristici și efecte. Neexecutarea obligației. Consecințe.

Convenția prin care un imobil este transmis cu obligația pentru dobânditor de a întreține pe transmițător atâta timp cât va trăi, lăsându-1 totodată să locuiască în acel imobil, trebuie caracterizată ca un contract de întreținere.

Un asemenea contract fiind sinalgamatic, oneros și aleatoriu, dispozițiile art. 1020 C. civ., potrivit cărora condiția rezolutorie este subînțeleasă întotdeauna în contractele sinalagmatice în cazul în care una din părți nu-și îndeplinește obligația, sunt aplicabile.

Ca atare, potrivit art. 1021 C. civ., partea în privința căreia obligația nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă parte la executarea convenției când este posibilă, sau să ceară desființarea cu daune interese.

(T.S., s. civ., Dec. 500/1970, Repertoriu, 1969-1975, pag. 136)

11) Natură juridică. Neîndeplinirea obligației.

Contractul prin care o persoană înstrăinează un bun al său în schimbul obligației luate de către dobânditor de a o întreține este un contract nenumit, prin care se creează o obligație de a face, strict personală, care nu poate fi transmisă altei persoane.

În cazul în care debitorul obligației de întreținere nu-și îndeplinește îndatoririle ce și-a luat, creditorul este îndreptățit să ceară rezilierea convenției.

(T.S., s, civ., Decizia 1114/1976, publicată, în Repertoriu, 1975-1980, p. 92)

12) Caracter și efecte. Reziliere.

Dreptul de întreținere fiind un drept personal și, ca atare, netransmisibil prin succesiune, deoarece se stinge la moartea beneficiarului, urmează că moștenitorii acestuia nu pot să ceară ca prestațiile să continue în persoana lor sau ca, cele neefectuate în timpul vieții beneficiarului să fie executate ulterior.

Acest caracter al creanței de întreținere nu influențează însă caracterul patrimonial al acțiunii în rezilierea contractului de întreținere pentru neexecutarea obligației de întreținere față de beneficiar.

Sancțiunea contractuală a rezilierii, chiar atunci când se referă la o prestație personală, are caracter patrimonial pentru că este de natură să restabilească echilibrul patrimonial al părților contractante.

(T.S„ s. civ., Decizia 546/1977, în Repertoriu, 1975-1980, p. 92)

13) Neîndeplinirea obligației luate. Efecte.

Rezoluțiunea contractului de întreținere se poate dispune numai dacă din culpa pârâților reclamantul nu a primit întreținerea cuvenită, iar nu și în cazul în care obligația nu s-a executat total sau în parte, din culpa reclamantului ce solicită rezoluțiunea; în ipoteza că pârâții n-au culpă, dar acceptă desființarea contractului, ei sunt îndreptățiți a li se întoarce cheltuielile făcute, ce au beneficiat reclamantului, căruia i se reîntoarce locuința.

Dacă pârâții au plătit și un preț, acesta trebuie restituit, în cazul rezoluțiunii contractului, chiar dacă ei sunt în culpă; valoarea întreținerii dată reclamantului nu va fi însă restituită pârâților dacă se pronunță rezoluțiunea contractului din culpa lor, întrucât și-au asumat acest risc când au încheiat contractul, cu caracter aleatoriu.

(T. S., s. civ., Decizia 2179/1987) (Revista Română de Drept nr. 6 din 1988, pag. 58)

14) Neîndeplinirea obligației față de unii beneficiari. Consecințe.

Obligația rezultând dintr-o convenție de întreținere cu pluralitate de creditori și debitori este indivizibilă. Ca atare, nu este susceptibilă de executare parțială, neputând fi considerată îndeplinită decât dacă s-a executat integral, față de toți beneficiarii dreptului de întreținere, după cum și prestarea obligației numai de către unul dintre debitori este liberatoare pentru ceilalți, considerându-se îndeplinită pentru toți. Drept consecință, neexecutarea obligației față de unul dintre beneficiari, îndreptățește pe cel sau pe cei față de care obligația nu s-a îndeplinit să ceară desființarea convenției și restabilirea situației anterioare cu privire la întregul imobil (în speță fiind vorba de înstrăinarea unui imobil în schimbul întreținerii).

Instanțele în mod greșit au dispus rezoluțiunea contractului numai cu privire la cota parte de proprietate a reclamantei, beneficiară a dreptului de întreținere față de care obligația nu a fost îndeplinită, deși se impunea desființarea în întregime a convenției.

(T. S., s. civ., Decizia 689/1988)

(Revista Română de Drept nr. 2 din 1989, pag. 65)

15) Prestarea întreținerii doar de către unul dintre cei doi debitori. Inadmisibilitatea rezoluțiunii contractului. Modalitatea regularizării între cei doi debitori.

1. Din contractul autentic încheiat la 5 ianuarie 1984, rezultă că, pentru nuda proprietate imobiliară ce li s-a transmis, cumpărătorii – soți la acea dată – s-au obligat a da întreținere, pe durata vieții, atât fostei proprietare, cât și soțului său, aceștia din urmă având și uzufructul bunului până la încetarea lor din viață.

Din conținutul contractului, din finalitatea și natura acestuia, rezultă că obligația de întreținere asumată are caracter indivizibil, în sensul art. 1057 și urm. C. civ., creditorii putând fi îndestulați de oricare dintre cei care s-au obligat împreună, potrivit celor ce rezultă din dispozițiile art. 1062 C. civ.

Dacă un debitor a asigurat întreținere creditorului, și deci obligația a fost îndeplinită, nu există temei de rezoluțiune a contractului, chiar dacă celălalt debitor n-a avut o contribuție la stingerea obligațiilor periodice la care s-a referit acțiunea.

2. Dacă întreținerea nu s-a suportat de ambii debitori obligați, ci numai de unul din ei, este legal și echitabil ca acesta să recupereze ceea ce a plătit și pentru celălalt debitor.

O modalitate de recuperare, în speță, este acea de a se stabili întinderea dreptului debitorului care a efectuat întreținerea asupra bunurilor comune ce mai are de împărțit cu fostul său soț ținându-se seama de contribuția avută și prin întreținerea dată creditorului lor comun.

(T. S., s. civ., Decizia 2814/1988)

(Revista română de drept nr.9-12 din 1989, pag. 128)

16) Contract de întreținere. Contract de vânzare-cumpărare. Rezoluțiune.

Contractul de vânzare cu clauză de întreținere fiind un contract nenumit, cu titlu oneros, aleatoriu, bilateral, consensual și translativ de proprietate, i se aplică regulile generale din materia obligațiilor, înscrise în art. 1020 și 1021 C, civ., cu privire la condiția rezolutorie, aceasta fiind subînțeleasă dacă una dintre părți nu-și îndeplinește angajamentul luat.

Într-o atare situație, contractul nu se desființează de drept, ci partea în privința căreia nu s-a executat angajamentul are alegerea fie să silească pe cealaltă parte a executa contractul, când aceasta este posibil, fie să ceară desființarea lui.

De asemenea, este de reținut că efectul rezoluțiunii contractului pentru neexecutare, va fi redobândirea de către reclamanți a dreptului de proprietate asupra imobilului, fără însă ca ei să poată fi obligați la restituirea valorii întreținerii prestată, datorită caracterului aleatoriu al contractului. Dacă s-ar admite teza contrară, ar însemna să se înlăture caracterul aleatoriu, dându-se posibilitatea debitorului de rea-credință să înceteze prestarea întreținerii, ori de câte ori valoarea prestațiilor ar depăși valoarea bunului primit.

(T. S., s. civ., Decizia 482/1989)

(Dreptul nr. 1-2 din 1990, pag. 124)

17) Natură juridică. Încetarea precoce din viață a creditorului întreținerii. Cauza juridică a contractului.

Dispozițiile art. 1645 C. civ. sunt aplicabile numai contractului de rentă viageră; pentru contractul de întreținere, contract nenumit, se vor aplica regulile generale din materia contractelor.

Totodată, contractul de întreținere este un contract aleatoriu, caracteristic naturii sale juridice fiind elementul de risc. Acest caracter aleatoriu este prezent atât la data încheierii convenției translațive de proprietate, cât și în cursul executării sale, deoarece cel care dobândește bunul se obligă să presteze o întreținere pe toată durata vieții înstrăinătoruiui, cunoscută fiind numai producerea certă a evenimentului morții, nu și data la care va avea loc aceasta.

(C.S.J., Decizia 12/1991)

În speță, instanțele au fost sesizate cu cererea privitoare la rezoluțiunea contractului de întreținere, încheiat de autoarea reclamantei, moștenitoare rezervatară, prin care, în schimbul întreținerii, defuncta a transmis o cotă de 5/8 din dreptul său de proprietate imobiliară. S-a invocat scopul imoral urmărit de debitorii obligației de întreținere, de însușire a unui bun la care nu aveau dreptul în mod legal.

Dispozițiile art. 1645 C. civ. sunt inaplicabile în speță, contractul de întreținere fiind un contract nenumit; independent de aceasta, condițiile de fond cerute de prevederea respectivă nu sunt îndeplinite.

Elementul aleatoriu fiind de esența contractului de întreținere, în mod corect, instanțele au respins acțiunea reclamantei.

(În Doctrina și Jurisprudența României, 1989-1994, p. 216)

18) Refuzul creditorului de a primi prestațiile. Consecințe.

Acela care, în executarea unui contract de întreținere, întâmpină rezistență din partea beneficiarului, care refuză nejustificat prestațiile, în dorința de a ajunge astfel la rezilierea contractului, va putea cere instanței să transforme obligația sa într-o sumă de bani determinată, echivalentă întreținerii pe care o datora.

Transformând modalitatea de executare a obligației debitorului instanța trebuie să se preocupe ca suma de bani pe care o va stabili cu titlu de contravaloare a întreținerii să reprezinte întreținerea completă, potrivit elementelor pe care părțile le-au determinat în contract, în sensul posibilității de a acoperi efectiv toate nevoile ce s-au enumerat în act, fără ca suma astfel fixată să fie influențată în cuantumul ei de veniturile creditorului sau de posibilitățile sale de muncă și nici de posibilitățile de piață ale debitorului, dacă o atare rezervă nu este făcută chiar în contract, deoarece numai în acest fel suma stabilită va reprezenta contravaloarea întreținerii datorate.

(T. J. Timiș, Decizia 1942/1970, în Repertoriu, 1969-1975, p. 146).

19) Acțiune în rezoluțiune. Liberalitate. Donație cu sarcini. Contract de întreținere. Diferențe. Obligațiile succesorilor debitorului.

Caracterizarea înțelegerii privind înstrăinarea unui imobil în schimbul prestării întreținerii – drept donație cu sarcini sau contract de întreținere – se face ținând seama de raportul dintre valoarea bunului înstrăinat și cuantumul prestațiilor efectuate până în momentul în care s-a ivit diferendul între creditor și debitorul întreținerii.

În cazul în care s-a reținut că este vorba despre un contract de întreținere, acțiunea în rezoluțiune a acestuia, intentată de creditorul întreținerii împotriva succesorilor debitorului, trebuie să fie soluționată în lumina prevederilor art. 1094 C. civ.

(TJ. Timiș, Decizia 717/1974, R.R.D. nr. 2/1975, p.41).

20) Succesiune. Compunerea masei partajabile. Contract de întreținere.

Contractul de întreținere, prin care una din părți înstrăinează un bun al său în schimbul obligației luate de dobânditor de a o întreține, este un contract nenumit, aleatoriu, sinalagmatic, consensual și translativ de proprietate.

Așadar, transferul proprietății bunului ce constituie obiectul contractului, de la creditor la debitor, se produce uno ictu, și nu succesiv, cum este obligația părții de a presta întreținerea. Atâta timp cât contractul nu a fost desființat cu efectul retroactiv al reîntoarcerii bunului în patrimoniul vânzătorului, contractul își produce pe deplin efectele sale translative de proprietate.

La deschiderea succesiunii vânzătorului, beneficiar al întreținerii, bunul ce s-a dat în schimbul întreținerii nu se mai găsește în patrimoniul acestuia, încât moștenitorii nu pot solicita intrarea lui în masa succesorală supusă partajului.

Pe de altă parte, dreptul de întreținere, fiind un drept personal și ca atare netransmisibil prin succesiune, deoarece se stinge la moartea beneficiarului, moștenitorii acestuia nu pot să ceară ca prestațiile să continue în persoana lor sau ca cele neefectuate în timpul vieții beneficiarului să fie executate ulterior.

Moștenitorii au însă la dispoziție acțiunea în rezoluțiunea contractului de întreținere pentru neexecutarea lui, o atare acțiune având un caracter patrimonial, fiind de natură să restabilească echilibrul patrimoniilor părților contractante, și este prescriptibilă în termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În acest context, în mod greșit judecătoria și tribunalul au inclus în masa partajabilă a autorului părților imobilul care a făcut obiectul contractului de întreținere, fiind irelevantă împrejurarea că unul din moștenitori este dobânditorul din contractul de întreținere.

Curtea de Apel Craiova a făcut constatarea că, pentru restul bunurilor din compunerea masei partajabile, toți moștenitorii, inclusiv dobânditorul imobilului din contractul de întreținere, au drepturi succesorale în raport de cota dată de gradul succesibilului.

(Curtea de Apel Craiova, Decizia civilă 1393/1995)

(Revista juridică a Olteniei – C.A., și Parchetul C.A., Craiova nr. 1-2 din 1996, pag. 55).

21) Contract de întreținere. Cauză ilicită. Nulitate absolută

Prevederile art. 968 C.civ. condiționează valabilitatea unui contract de caracterul licit și moral al cauzei sau scopului său.

Menținerea stării de concubinaj, scop în care a fost încheiat contractul de întreținere, având caracter imoral, rezultă că, în raport cu prevederile legale menționate, contractul este lovit de nulitate absolută.

(TS., sc., dec. nr.1815/1989, RRD nr. 7/1990, p. 66).

22) Contract de întreținere. Rezoluțiune. Efecte în cazul neexecutării obligației de întreținere de către debitor.

În cazul admiterii acțiunii în rezoluțiunea contractului de întreținere din culpa debitorului întreținerii, acesta nu va putea obține contravaloarea întreținerii ce a prestat creditorului întreținerii, chiar dacă n-a avut un avantaj patrimonial de pe urma contractului.

Dacă obligația de întreținere nu poate fi executată din culpa creditorului întreținerii, acțiunea acestuia în rezoluțiunea contractului urmează a fi respinsă, afară de cazul în care debitorul este de acord a se desființa contractul, situație în care este îndreptățit a obține întoarcerea valorii întreținerii date creditorului, care redobândește bunul.

(Plen T.S., dec. îndrumare nr. 3/1987, RRD nr. 3/1988, p. 29).

23) Contract de întreținere. Rezervarea uzufructului viager al construcției înstrăinate. Rezoluțiunea contractului. Efecte

Dispunând rezoluțiunea contractului prin care reclamanții au transmis pârâților nuda proprietate a unei locuințe – uzufructul viager rămânând celor ce au înstrăinat -, instanțele (de fond și de recurs) au dispus restabilirea situației anterioare, obligând și pe reclamant – prin admiterea cererii reconvenționale a pârâților- să restituie contravaloarea întreținerii.

Soluția este greșită în partea referitoare la obligarea reclamanților de a plăti contravaloarea întreținerii de care au beneficiat.

Rezoluțiunea contractului s-a dispus întrucât pârâții nu și-au respectat obligația prestării întreținerii. Ca urmare, chiar dacă reclamanții redobândesc dreptul de proprietate asupra locuinței, ei nu trebuie obligați a restitui pârâților valoarea întreținerii prestate, până la o anumită dată, datorită caracterului aleatoriu al contractului. A admite teza contrară înseamnă a înlătura acest caracter aleatoriu al contractului, dându-se, deci, posibilitatea debitorului de rea-credință să înceteze prestarea întreținerii ori de câte ori valoarea prestațiilor efectuate depășește valoarea locuinței, ceea ce este inadmisibil.

(T.S., se, dec. nr. 507/1986, RRD nr. 5/1987, p. 63).

24) Acțiune pauliană. Contract de întreținere. Atacare.

Acțiunea pauliană – mijloc prin care creditorul poate acționa împotriva actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor – derivă din dreptul de gaj general cu privire la patrimoniul acestuia din urmă, pus la dispoziția creditorului în vederea realizării creanței sale, pe calea executării silite (art.975 C.civ.).

Pentru a promova acțiunea pauliană este necesar să fie cercetate condițiile de admisibilitate, și anume: frauda debitorului, prejudicierea creditorului prin micșorarea gajului general într-atât, încât determină sau agravează starea de insolvabilitate, caracterul cert, lichid și exigibil al creanței și complicitatea terțului la frauda sau îmbogățirea în detrimentul creditorului.

Astfel fiind, instanța avea îndatorirea, în speță, să examineze, în baza unor probe certe, dacă sunt întrunite condițiile acțiunii pauliene, iar nu să respingă acțiunea cu motivarea că nu este admisibilă, deoarece se referă la un contract de întreținere, care, datorită „caracterului aleatoriu”, nu poate fi desființat decât dacă părțile nu-și respectă reciproc obligațiile asumate; soluția este greșită, întrucât și asemenea contracte pot fi desființate, dacă sunt întrunite condițiile acțiunii pauliene arătate mai sus.

(T.S., s. civ., dec. nr. 1589/1985, RRD nr. 6/1986, p. 67).

25) Contract de donație cu sarcina întreținerii. Revocare pentru neexecutarea sarcinii.

Potrivit dispozițiilor art. 829 și 830 C. civ. donația poate fi revocată pentru neexecutarea sarcinilor asumate de donatar, iar bunurile reintră în mâna donatorului libere de orice sarcini, contractul de donație fiind desființat cu efect retroactiv.

Prin decizia civilă nr. 271 din 5 februarie 2002 Curtea a admis recursul declarat de reclamanta H.S. împotriva deciziei civile nr. 2733 din 14 noiembrie 2001 pronunțată de Tribunalul Timiș. A modificat decizia recurată în sensul că a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 9961 din 13 iunie 2001 pronunțată de Judecătoria Timișoara, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului G.G., a dispus revocarea contractului de donație autentificat și restabilirea situației anterioare și a respins cererea reconvențională formulată de pârât.

Curtea a reținut că atât sentința primei instanțe, prin care s-a respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului pentru revocarea contractului de donație pentru neîndeplinirea sarcinii întreținerii și a fost admisă acțiunea reconvențională a pârâtului, dispunându-se transformarea obligației contractuale de întreținere a pârâtului într-o obligație de a da reclamantei o sumă de bani lunar, cât și decizia tribunalului, prin care a fost păstrată această sentință, prin respingerea apelului declarat de reclamantă, sunt nelegale, iar în temeiul art. 304 pct. 9 C. pr. civ. se impune admiterea recursului și modificarea lor.

Astfel din analiza probelor dosarului, rezultă ca pârâtul și-a asumat prin încheierea contractului de donație, prin care i s-a transmis de către reclamantă nuda proprietate asupra apartamentului, sarcina de a o întreține pe reclamantă cu toate cele necesare traiului pe tot timpul vieții. După încheierea contractului, timp de doi ani pârâtul a adus sporadic reclamantei alimente, însă cheltuielile legate de întreținerea apartamentului, curățenie, cumpărături și gătit au fost suportate exclusiv de reclamantă, iar din luna august 2000 între părți nu mai există nici o legătură. Refuzul reclamantei de a mai permite accesul pârâtului în locuință este justificat, datorită manifestărilor acestuia.

Astfel, pârâtul nu și-a îndeplinit obligația asumată, iar în temeiul dispozițiilor art. 829 și 830 C. civ. acțiunea de revocarea a contractului de donație pentru neîndeplinirea sarcinii este întemeiată.

Cât privește cererea reconvențională, Curtea a apreciat că aceasta este neîntemeiată, deoarece reclamanta, femeie suferindă în vârsta de peste 88 de ani, are nevoie de o întreținere permanentă și efectivă. De asistență medicală și alimentație potrivită vârstei, nicidecum de predarea unei sume de bani.

(Dec. nr. 271/2002 din 05/02/2002 publicată în SET nr. 1/2002 al Curții de Apel Timișoara).

26) Îmbogățire fără just temei. Munca prestată în gospodăria altuia. Acțiune în restituire.

Acțiunea în restituire are ca scop restabilirea echilibrului patrimonial între părțile din proces de pe urma unui fapt ilicit și voluntar care a produs o îmbogățire a unei părți în detrimentul celeilalte, în afara unui raport contractual.

De o îmbogățire fără just temei nu poate fi însă vorba atunci când foloasele realizate de parte sunt consecința unui act juridic la care a consimțit cealaltă parte și care constituie temeiul legal. Astfel, nu poate fi vorba de o acțiune în restituire atunci când între părți a intervenit o înțelegere prealabilă în urma căreia una din ele s-a stabilit în gospodăria celeilalte pentru a munci și gospodări împreună, iar în caz de îmbolnăvire a unuia, cealaltă să o îngrijească. Într-o atare situație, aportul unei părți se compensează, în general, cu foloasele realizate de cealaltă parte, fără a fi necesară existența unei corespondențe valorice perfecte.

(T.S., s.civ., dec. nr. 1712/1974, CD, p. 97).

27) Contract de întreținere. Caracterul aleatoriu al obligației asumată de debitor. Consecințe.

Dat fiind caracterul său aleatoriu, obligația debitorului depinde nu numai de durata incertă a vieții creditorului întreținerii, dar și de obiectul prestației, variabil în funcție de nevoile lui zilnice sau de alți factori, cum ar fi starea sănătății, costul vieții ș.a.m.d. Așa fiind, în caz de rezoluțiune a contractului nu poate fi dispusă obligarea creditorului întreținerii la despăgubirea debitorului cu contravaloarea prestațiilor efectuate, întrucât acesta din urmă, din chiar momentul încheierii contractului și-a asumat voit și riscul unor pierderi, generate de imposibilitatea de a anticipa întinderea prestațiilor sale.

Prin decizia civilă nr. 481/A din 3 iulie 2002 pronunțată în dosarul nr. 3044/A/2002, Tribunalul Arad a admis apelul pârâtului împotriva sentinței civile nr. 1288 din 14 februarie 2002 pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul nr. 8922/2001 pe care a schimbat-o în întregime în sensul că a respins acțiunea reclamantei M.M. pentru reziliere contract de întreținere și a admis acțiunea reconvențională, dispunând rezilierea convențională a contractului cu obligarea reclamantei – pârâta reconvențional, la plata sumei de 90.571.000 lei reprezentând contravaloarea întreținerii acordate. Intimata reclamantă a mai fost obligată să plătească pârâtului și suma de 15.696.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că prima instanță, cu privire la acțiunea principală, în mod eronat a concluzionat că apelantul nu a acordat întreținere corespunzătoare și suficientă intimatei, reținând din depozițiile martorilor doar o parte din împrejurările relatate în ceea ce o privește pe intimată.

Astfel, din depozițiile martorilor propuși de aceasta, P.D. și J.I., rezultă ca în ultimii 4 ani a ajutat-o la diferite munci în gospodărie în lipsa apelantului de la domiciliu, că a văzut persoane străine care au ajutat-o la lucrările din gospodărie în schimbul unor sume de bani, intimata fiind de acord să folosească o parte din bani pentru muncile prestate la care participa și apelantul.

Intimata s-a plâns martorului J.I. care a fost în casa părților doar de 10-15 ori, că apelantul nu-i prea dădea bani în ultimul timp.

Ceilalți doi martori H.S. și C.P. audiați în fața instanței de fond și martorul M.D. audiat în apel, prin depozițiile lor au relatat împrejurări directe legate de prestarea întreținerii în sensul că au fost în locuință de 2-3 ori pe săptămână, că au constatat ca parțile se gospodăreau împreună, că apelantul a predat intimatei salariul și că participa la lucrările din gospodărie și la curățenie, fiind ajutat de mama și de sora sa, precum și de alte persoane care primeau diferite sume de bani și produse.

Intimata nu s-a plâns martorilor că ar fi nemulțumită de întreținerea acordată, că dimpotrivă, intimatul era nepotul său preferat.

Doar martora P.D. a presupus că intimata este nemulțumită de prestația apelantului fără a argumenta aceasta afirmație.

Intimata a refuzat să mai primească întreținerea din partea apelantului din luna august 2001, când i s-a pus în vedere să părăsească imobilul.

Acest fapt se coroborează și cu răspunsul la interogator al intimatei care recunoaște că s-au gospodărit împreună inclusiv sub aspect financiar și că refuză sa mai fie întreținută de apelant, acest refuz a intervenit anterior altercației avute cu tatăl apelantului, având în vedere data la care a fost introdusă acțiunea, 05.09.2001.

La un interval scurt de timp, după alungarea apelantului din imobil, la intimată s-a mutat o familie cu dorința de a o întreține.

Așadar, din depozițiile martorilor rezultă că apelantul și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contractul de întreținere, atât personal cât și cu ajutorul mamei sale și al surorii și prin intermediul unor persoane interpuse atunci când era plecat la serviciu, persoane care au fost recompensate pentru lucrările efectuate în gospodărie, cu bani și produse, fiind de acord cu această modalitate și intimata.

Concluzionând asupra celor anterior analizate, obligațiile de întreținere nu s-au îndeplinit din culpa exclusivă a intimatei care a declarat prin răspunsul la interogator că refuză întreținerea și este de acord cu rezoluțiunea contractului și despăgubirea apelantului pentru întreținerea acordată, în sumă de 10.000.000 lei.

În acest context, acțiunea în rezoluțiunea contractului de întreținere este nelegală și neîntemeiată.

Referitor la acțiunea reconvențională, prima instanță în mod greșit a luat în considerare întreg ansamblul probator administrat, respectiv că apelantul este în culpă în executarea obligațiilor de întreținere față de intimată, culpa aparținând acesteia.

În această situație, astfel cum s-a statuat și în practica judiciară, în ipoteza în care debitorul întreținerii nu are culpă dar acceptă desființarea contractului, este îndreptățit să i se întoarcă contravaloarea întreținerii acordate.

În apel s-a dispus efectuarea unei expertize contabile care a avut ca obiect cheltuielile pentru întreținerea intimatei, care se compun din alimente și cheltuieli diferite, medicamente, taxe locale, energie electrică, telefon, încălzire.

Conform concluziilor raportului de expertiză, valoarea acestor cheltuieli pe perioada acordată este de 204.349.000 lei.

La stabilirea necesarului și valorii alimentelor, expertul a luat în considerare meniul unei persoane/zi la așa numita cantină a săracilor de pe lângă Primaria Municipiului Arad și din căminul de bătrâni.

Deși martorii P.D. și J.I. au susținut că intimata a avut mijloace materiale suficiente de a se întreține, constând în cantitatea de produse agricole primite de pe suprafața de 4,09 ha teren agricol de la Combinatul Agroindustrial Curtici, respectiv 2910 kg. grâu și 27.784 kg. porumb pe perioada 1991-2001, care valoric reprezintă suma de 113.778.000 lei, apelantul la rândul său a depus în copie situația veniturilor salariale pe aceeași perioada, care a fost de 137.453.237 lei.

În absența unei clauze exprese, nu are nici o relevanță că beneficiarul întreținerii are suficiente mijloace materiale, căci obligația convențională de întreținere nu se confundă cu obligația legală când acordarea întreținerii depinde de starea de nevoie a celui îndreptățit să o primească.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal reclamanta M.M. solicitând modificarea ei în sensul respingerii ca nefondat a apelului pârâtului și menținerii ca temeinică și legală a sentinței judecătoriei.

În motivarea recursului s-a invocat faptul că instanța de apel reținând în mod corect că pârâtul a fost de acord cu desființarea contractului, în mod eronat și în contradicție cu aceasta constatare respinge ca nefondată acțiunea reclamantei, prin care s-a solicitat acest lucru, dar obligă reclamanta să plătească contravaloarea întreținerii prestate de pârât.

Pârâtul intimat a formulat întâmpinare în cauză, solicitând respingerea ca nefondat a recursului reclamantei pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. pr. civ. (pretinsa contradicție între considerente și dispozitiv) și constatarea ca nul pentru nemotivare, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, cât și din oficiu, sub toate temeiurile de nulitate prevăzută de art. 306 alin. 2 C. pr. civ. și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul declarat în cauză este fondat.

În ceea ce privește acțiunea în rezilierea contractului de întreținere, formulată de reclamantă, din moment ce pârâtul a fost în principiu de acord cu admiterea ei, instanța trebuie sa dea efect acestor manifestări de voință și să pronunțe o soluție în consecință, astfel cum în mod corect a și procedat Judecătoria Arad.

Nu se putea da însă efect rezoluțiunii contractului prin acordul părților – astfel cum a solicitat pârâtul prin cererea reconvențională – întrucât însuși faptul introducerii acțiunii în instanță de către reclamantă a demonstrat că nu a fost posibil acest lucru pe cale amiabilă. Din moment ce desființarea contractului pe cale amiabilă nu a fost posibilă, indiferent de ponderea culpei părților la încetarea faptică a întreținerii, nu se putea dispune obligarea întreținutului (reclamantei) la plata de despăgubiri civile față de întreținător (pârât) reprezentând contravaloarea întreținerii prestate, întrucât acesta din urma, prin semnarea contractului de întreținere, care este aleatoriu prin natura sa, și-a asumat deliberat riscul unor câștiguri sau pierderi, riscuri determinate în concret de imposibilitatea de anticipare a duratei vieții creditorului întreținerii.

Prin urmare, în mod greșit tribunalul a admis cererea reconvențională a pârâtului întreținător prin care s-a solicitat acest lucru.

( Dec. nr. 2664/2002 din 04/11/2002 publicată în SET nr. 4/2002 al Curții de Apel Timișoara).

28) Proprietate comună pe cote părți. Acțiune în revendicare formulată de un coproprietar împotriva celuilalt. Inadmisibilitate. Precizare de acțiune. Obligația instanței de a se pronunța asupra obiectului dedus judecății.

Instanța este ținută a se pronunța asupra obiectului acțiunii astfel cum a fost precizat de reclamant. Față de respectiva precizare, este inadmisibilă acțiunea prin care un coindivizar revendică o cotă de drept ideală de la un alt coindivizar.

Prin sentința civilă nr. 1609 din 17 noiembrie 2000, Judecătoria Sânnicolau-Mare a admis acțiunea civilă așa cum a fost precizată, formulată de reclamanta V.E., împotriva pârâților C.G. și C.E., a constatat că reclamanta este proprietara cotei de 1/2 părți din imobilul înscris în CF nr. 12538 Sânnicolau-Mare, nr. top. 2605 – 2606, conform certificatului de moștenitor nr. 56 din 30.06.1998; s-a dispus anularea parțială a contractului de întreținere autentificat sub nr. 2544/03.12.1998, în ce privește cota de 1/4 părți din imobil, rectificarea cărții funciare arătată în sensul intabulării dreptului de proprietate al reclamantei asupra cotei de 1/2 părți din imobil cu consecința reducerii corespunzătoare a cotei de proprietate a pârâtei.

Instanța de fond a reținut că în baza certificatului de moștenitor arătat, dezbătându-se succesiunea după defuncta N.M., decedată la 06.03.1998 au rămas drept moștenitori N.I. soț supraviețuitor și legatar cu titlu universal – acestuia revenindu-i cota de 1/2 părți din dreptul de uzufruct viager și V.E. în calitate de legatar universal – acestuia revenindu-i cota de 1/2 părți din dreptul nudei proprietăți, masa succesorală constituind-o cota de 1/2 părți din imobil.

Cu ocazia înscrierii în cartea funciară a drepturilor dobândite de părți cu titlu de moștenire, din eroare s-a înscris cota de 1/4 părți din întreg imobilul atât în favoarea lui N.I. cât și a moștenitoarei V.E.

Cum N.I. deținea în proprietate și cota de 1/2 părți ca bun comun, dobândind prin intabularea greșită și cota de 1/4 părți, a transmis, prin contractul de întreținere încheiat cu pârâții C.A. și C.E. cota de 3/4 părți.

N.I. a decedat la 18.04.2000 și prima instanță a găsit întemeiată acțiunea reclamantei, invocând prevederile art. 480 C. civ., admițând-o în modalitatea arătată mai sus.

Apelul declarat de pârâți împotriva sentinței a fost respins, instanța de apel reținând că reclamanta a solicitat rectificarea cărții funciare având în vedere eronata înscriere a drepturilor dobândite cu titlu de succesiune și că operează nulitatea absolută parțială a contractului de întreținere prin care o parte transmite alteia o cotă de drept ce nu-i aparține.

Împotriva deciziei au declarat recurs pârâții.

Instanța de recurs a reținut că reclamanta a solicitat rectificarea cărții funciare; ulterior însă, și-a precizat acțiunea, revendicând cota de 1/4 parte din imobil.

Acțiunea în revendicare poate avea ca obiect bunuri individual determinate, reclamantul având obligația să dovedească dreptul de proprietate asupra întregului bun, el neputând să revendice o cotă ideală de la celălalt coproprietar.

Având în vedere că prima instanță făcând aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ., a ignorat faptul că reclamanta nu a dovedit că este titularul dreptului de proprietate asupra bunului în întregul său și că instanța de apel a cenzurat cauza raportându-se la acțiunea introductivă inițial formulată, neobservând precizarea ulterioară, Curtea, făcând aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 6, 7, 9 C. pr. civ. a admis recursul pârâților, a modificat ambele hotărâri și, rejudecând pricina a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamantă, astfel cum a fost ulterior precizată.

(Dec. nr. 2037/2001 din 18/07/2001 publicată în SET nr. 3/2001 al Curții de Apel Timișoara).

29) Contract de întreținere. Caracterul personal al obligațiilor asumate, ca efect al caracterului intuitu personae al contractului.

Față de caracterul intuitu personae al contractului de întreținere, ce face ca obligația de întreținere să aibă caracter personal și netransmisibil, în lipsa unei înțelegeri a părților, întreținerea nu poate fi prestată de o altă persoană în locul întreținătorului.

Prin decizia civilă nr. 642 din 9 mai 2001, pronunțată în dosar nr. 1872/A/2001, Tribunalul Arad a respins apelul declarat de reclamanta B.F. prin curator B.T. împotriva sentinței civile nr. 31 din 22.01.2001 pronunțată de Judecătoria Chișineu Criș în dosar nr. 551/2000.

Tribunalul a confirmat astfel sentința primei instanțe, care a respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâților P.M.G. și P.N. având ca obiect rezilierea contractului de întreținere autentificat sub nr. 519 din 5.10.1995, motivată de neîndeplinirea de către pârâți a obligației de întreținere asumată prin contract și pe dispozițiile art. 1020-1021 C. civ.

Tribunalul a apreciat că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea corectă a probelor, reținând că din declarațiile martorilor rezultă că pârâții și-au respectat obligațiile asumate, asigurându-i reclamantei îmbrăcăminte corespunzătoare și alimente.

În recursul declarat împotriva acestei decizii reclamanta a solicitat modificarea ambelor hotărâri, iar în fond admiterea acțiunii și a invocat, în temeiul art. 304 pct. 10 C. pr. civ., ancheta socială efectuată de Autoritatea tutelară de pe lângă Primaria Sântana, de care cele două instanțe nu au ținut seama și din care rezultă că pârâții nu și-au îndeplinit corespunzător obligațiile, precum și adeverințele eliberate de Poliția Sântana de primaria Sântana și de Asociația nevăzătorilor din România-filiala Arad, depuse ca acte noi în recurs, conform art. 305 C. pr. civ.

Analizând recursul declarat de reclamantă, prin prisma motivelor invocate, a înscrisurilor noi depuse și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 și 10 C. pr. civ., Curtea a apreciat că este întemeiat.

Astfel, din analiza anchetei sociale și a celorlalte înscrisuri noi depuse în recurs, rezultă că pârâții nu și-au îndeplinit corespunzător obligațiile asumate, ei fiind plecați de circa 8 luni în străinătate, perioada în care au mandatat-o pe numita V.A. să presteze întreținerea reclamantei.

Pârâții s-au obligat însă personal să o întrețină pe reclamantă, care are nevoie de o întreținere specială, fiind surdo-mută și nevăzătoare, asimilată gradului I de invaliditate.

Or, contractul de întreținere se încheie în considerarea reciprocă a persoanei părților, având caracter intuitu personae. Ca urmare, obligația de întreținere este esențialmente personală, nefiind transmisibilă, excepție făcând cazul în care părțile au stabilit de comun acord că aceasta poate fi execută și prin mandatar.

Pe de altă parte, Curtea a mai reținut că executarea întreținerii se face zi de zi, adică permanent, contractul de întreținere fiind cu executare succesivă, iar debitorul fiind de drept pus în întârziere în caz de neexecutare.

Având în vedere și dispozițiile art. 1020 C. civ, potrivit cărora condiția rezolutorie este subînțeleasă întotdeauna în contractele sinalagmatice, atunci când una din părți nu își execută obligațiile asumate, Curtea a apreciat că cele două hotărâri sunt nelegale și netemeinice, fiind date cu aplicarea greșită a legii și fără a ține seama de toate dovezile administrate.

În consecință, în baza art. 304 pct. 9 și 10 și art. 312 alin. 3 C. pr. civ., Curtea a admis recursul declarat de reclamantă, a modificat decizia tribunalului, în sensul că a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acțiunea, a dispus rezilierea contractului de întreținere cu consecința radierii dreptului de proprietate al pârâților asupra imobilului și întabularea dreptului de proprietate al reclamantei.

(Dec. nr. 2922/2001 din 31/10/2001 publicată în SET nr. 4/2001 al Curții de Apel Timișoara).

30) Contract de vânzare-cumpărare a unei locuințe. Încheierea prealabilă a unui antecontract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere.

Încheierea unui antecontract de vânzare-cumpărare a unei locuințe (cu prețul de 65.000 de lei, precum și cu clauza întreținerii vânzătoarei până la decesul ei), urmată, la scurt timp, de încheierea contractului în formă autentică (la prețul de 120.000 de lei și fără clauză de întreținere) nu poate avea drept consecință declararea nulității absolute a contractului autentic (pe motivul lipsei ori al falsității ei), chiar dacă, în fapt, valoarea de circulație a clădirii este mult superioară prețului trecut în actul autentic, iar cumpărătorii au întreținut-o pe vânzătoare încă șapte luni după perfectarea contractului în formă autentică.

(T.J. Sibiu, dec., nr. 103/1987, în RRD, nr. 1/1988, p. 32-39).

CAPITOLUL VII

Concluzii

Doctrina si jurisprudența din domeniul dreptului civil consideră contractul cel mai important act juridic civil, totodată, principalul izvor de obligații civile.
În activitatea economico-socială el apare în forme variate și multiple care sunt diferite unele față de altele, deși acestea prezintă și caracteristici comune acestei specii de act juridic civil.

Din cele prezentate în conținutul prezentei lucrări, se poate sintetiza că, prin dispozițiile sale, Codul civil, clasifică contractele cu titlu oneros în contracte comutative și contracte aleatorii. Contractul este comutativ când părțile cunosc chiar din momentul încheierii contractului întinderea prestației fiecăreia dintre ele, spre exemplu, la vânzare- cumpărare, locațiune, societate. Dimpotrivă, la contractele aleatorii, contracte care au de asemenea caracter oneros, întinderea sau chiar existenta obligației părților sau numai a uneia dintre le depinde de un eveniment viitor și incert. Incertitudinea se referă la îndeplinirea sau neîndeplinirea evenimentului sau doar la momentul realizării lui. Evenimentul va constitui deci un element de câștig sau de pierdere.

În literatura juridică, s-a relevat că pentru existența contractelor aleatorii, trebuie să fie în același timp, pentru fiecare parte, șansă de câștig și risc de pierdere, nefiind de ajuns să fie șansă de câștig pentru una din părți și, pe cale de consecință, risc de pierdere pentru cealaltă parte.

Sunt contracte aleatorii după cum am precizat și în cuprinsul lucrării, contractul de întreținere, contract ce a făcut obiectul lucrării de față, contractul de rentă viageră, contractul de asigurare, jocul sau pariul.

Contractul de întreținere este acel contract prin care una din părți (întreținut) înstrăinează un bun sau plătește o sumă de bani în schimbul unei obligații pe care și-o asumă cealaltă parte (întreținător) de a-i asigura întreținerea în natură pe tot timpul vieții, iar după moarte să o înmormânteze.

Corelativ obligației de predare ce incumbă cocontractantului său, debitorul întreținerii trebuie să preia bunul, riscul pieirii fiind în sarcina sa în lipsa unei clauze contrare, din momentul încheierii contractului. Cea mai importantă obligație a întreținătorului este însă a acorda în natură întreținerea promisă la încheierea contractului, care este în esența o obligație de a face ce se execută zi cu zi și, după caz, să-l înmormânteze pe creditor.

Dacă dreptul de întreținere aparține mai multor persoane sau, simetric opus, dacă întreținerea este datorată de mai multe persoane, majoritatea doctrinei și jurisprudenței consideră că obligațiile acestea sunt indivizibile, atât activ cât și pasiv și că acestea nu sunt susceptibile de o executare parțială, astfel încât poate fi pretinsă integral de oricare dintre creditori de la oricare dintre debitori; tot astfel, executarea integrală de către unul singur dintre debitori este liberatorie și pentru ceilalți, aceștia fiind ănsă ținuți să achite debitorului solvens partea care revine fiecăruia din datorie.

Executarea obligației față de un creditor nu-l liberează pe debitor făță de ceilalți creditori, astfel că cel căruia nu i se asigură întreținerea va putea cere rezoluțiunea contractului. Rezoluțiunea contractului va viza întregul act, nu numai partea ce se referă la raportul dintre debitor și persoana căreia nu i s-a acordat întreținere.

Există însă și soluții jurisprudențiale care diferă de părerea majoritară. Astfel, în cazul special în care doi soți și-au ănstrăinat un bun imobil -bun comun- în schimbul întreținerii lor, iar aceasta a fost prestată până la momentul decesului unuia dintre ei, după care a fost sistată, s-a admis de către unele instanțe că soțul supraviețuitor are acțiune în rezoluțiune numai în parte, pentru jumătatea din imobil care reprezintă cota sa iar nu și pentru cea a defunctului față de care obligația a fost executată.

Principiul este că obligația de întreținere trebuie executată în natura ei specifică, nimic nu împiedică părțile ca, în temeiul libertății lor contractuale, să convină, atât la încheierea contractului, cât și pe parcursul executării acestuia transformarea obligației de întreținere într-o obligație de a plăti la anumite termene o sumă de bani egală cu valoarea întreținerii.

Ceea ce trebuie subliniat este însă faptul că transformarea în bani a obligației de întreținere nu se poate face decât sub dubla condiție ca, pe de o parte, executarea în natura a acesteia să nu fie posibilă din cauza conduitei culpabile din parțile contractante, iar pe de altă parte, cel care nu este în culpă să fi solicitat expres executarea contractului prin echivalent, deci să nu fi optat pentru rezoluțiunea contractului, așa cum prevede art. 1020 Cod civil.

În ceea ce privește natura juridică a contractului de întreținere, acesta este un contract de sine stătător, cu fizionomie juridică proprie. Este un contract civil – în sensul că aparține ramurii dreptului civil. Este însă un contract cu o natură juridică complexă, deoarece, pe de o parte, creditorul poate plăti prin înstrăinarea unui bun către debitor sau printr-o sumă sumă de bani; obiectul complex și caracterul aleatoriu al contractului, chiar dacă este un contract nenumit, face ca, în urma admiterii acțiunii în rezoluțiune, să se restituie bunul către creditor și odată cu aceasta, să se redobândească dreptul de proprietate asupa lui și, în sfârșit, natura juridică complexă a contractului de întreținere își are explicația în faptul că operația juridică în sine este complexă, ea putându-se clădi pe două operații juridice, care însă au aceeași finalitate – asigurarea întreținerii creditorului – și anume: dacă creditorul înstrăinează un lucru, întreținerea se înfățișează a fi prețul ei și, în acest caz, prima operație se înfățișează a fi o vânzare; dacă, dimpotrivă, creditorul plătește o sumă de bani, aceasta poate valora împrumut; situația se prezintă mai clar în cazul în care creditorul înstrăinează un bun, și în același timp o sumă de bani, ambele în contul întreținerii așteptate de la debitor. Sub acest aspect apare interesantă chestiunea calificării. Este foarte important a se stabili care dintre cele două obiecte prestate- lucrul sau suma de bani – este precumpănitor valoric și atunci se vor stabili regulile care cârmuiesc anumite măsuri în cazul rezoluțiunii.

Controversele stârnite în doctrina și practica judiciară din România vor fi soluționate odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, care cuprinde în Capitolul XII, art. 1720-1729 reglementarea legală, atât de necesară, a acestui contract, sub denumirea de „contract de întreținere pe viață”

Potrivit dispozițiilor înscrise în art. 1720 contractul de întreținere pe viață este „acel contract în virtutea căruia o parte se obligă să transmită celeilalte un bun în schimbul întreținerii și de îngrijire pe tot timpul vieții sale.”

Conform noilor reglementări, întreținerea devine dintr-un contract consensual, pentru a cărui încheiere era suficientă întâlnirea acordurilor de voință ale celor două părți, un contract solemn, cerința încheierii acestuia sub formă de act autentic fiind prevăzută sub sancțiunea nulitații absolute.

Ca și în cadrul renditei pe viață se instituie și în cadrul întreținerii o regulă specială în sensul că nu va produce niciun fel de efecte contractul prin care s-a constituit cu titlu oneros o rentă asupra vieții unei persoane care, la data încheierii contractului, suferea de o boală din cauza căreia a murit în 60 de zile de la această dată. În acest caz, moștenitorii întreținutului pot cere restituirea restituirea bunului care a făcut obiectul obligației autorului lor.

Se mai stipulează în ultimul articol din capitolul dedicat contractului de întreținere pe viață (art.1729 noul C. civ.) că din momentul în care se va proceda la transformarea în bani a obligației de întreținere va opera novația si incidente vor fi regulile care guvernează contractul de rentă viageră.

Dacă în prezent, instanța de judecată poate să dispună transformarea obligației de întreținere doar dacă sunt îndeplinite două condiții, și anume: executarea în natură să nu fie posibilă datorită culpei uneia dintre părțile contractului si numai în cazul în care partea neculpabilă nu a cerut rezoluțiunea contractului pentru neexecutare, potrivit dispozițiilor noului Cod civil transformarea judiciară a întreținerii într-o valoare pecuniară va fi dispusă în cazul în care primirea sau prestarea întreținerii ori locuirea împreună a creditorului și debitorului întreținerii nu mai poate continua din motive obiective și în cazul în care debitorul întreținerii moare.

Întreținerea va fi stabilită potrivit cu valoarea bunului pe care creditorul îl transmite debitorului, ținându-se seama și de elemente precum vârsta și sănătatea celui dintâi. În cazul în care părțile nu inserează o clauză contrară în contract „creditorul va locui la acela care o datorează, dispozițiile dreptului de abitație aplicându-se în mod corespunzător”.

Contractul de întreținere pe viață este revocabil în folosul persoanelor cărora debitorul întreținerii le datorează alimente în temeiul legii dacă, prin efectul contractului, el s-a lipsit de mijloacele trebuincioase pentru a îndeplini aceste obligațiuni.
Revocarea poate fi cerută chiar dacă n-a fost fraudă din partea debitorului întreținerii și indiferent de data încheierii contractului de întreținere.

În încheiere, doresc să precizez că, deși în momentul de față contractul de întreținere este, după cum am arătat, un contract nenumit, o dată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, acesta pe lângă faptul că va avea o reglementare proprie, va avea și o denumire stabilită de legea civilă („contract de întreținere pe viață”) așa cum importanța și utilitatea practică a acestui contract o cereau de multă vreme.

BIBLIOGRAFIE

1. Beleiu, Gheorghe – Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Universul Juridic, București, 2003;

2. Cercel, Sevastian; Spânu, Dan – Contractul de întreținere. Delimitare față de contractul de donație cu sarcina întreținerii. Eroare obstacol. Nulitate absolută. în Curierul Judiciar Nr.11/2005;

3. Chirică, Dan – Contracte Civile Speciale, Editura Lumina Lex, București, 1997;

4. Ciocoi, Stelian – Note în Revista Română de Drept nr. 8/1982;

5. Cojocaru, Aspazia – Contracte Civile, Editura Lumina Lex, București, 2004;

6. Deak, Francisc – Tratat de drept civil. Contracte Speciale,Editura Universul Juridic, București, 2007;

7. Demetrescu, P.I. – Drept civil – Teoria generală a obligațiilor, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1966;

8. Dogaru, Ioan – Contractul. Considerații teoretice și practice, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1983;

9. Dogaru, Ioan – Elemente de drept civil, Vol. I, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Șansa, București, 1993;

10. Goicovici, Juanita – Acordul de principiu, Revista Dreptul, nr. 4/2002;

11. Hanga, Vladimir – Drept privat roman, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978;

12. Hanga, Vladimir – Principiile de drept privat roman, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989;

13. Macovei, Codrin – Contracte civile, Editura Hamangiu, București, 2006;

14. Macovei, Dumitru; Cadariu, E. Iolanda – Drept Civil. Contracte, Editura Fundației Academice „Danubius”, Galați, 2005;

15. Macovei, Dumitru; Striblea, S. Marius – Drept civil. Contracte. Succesiuni. Editura Junimea, Iași, 2000;

16. Malaurie, P.H.; Aynes, L. – Droit civil. Les contrats speciaux, Ed. Cujas, Paris, 1999;

17. Motica, I. Radu – Izvoarele obligațiilor civile, Editura Alma Mater Timisiensis, Mirton, Timișoara, 2001;

18. Motica, I. Radu; Lupan, Ernest – Teoria generală a obligațiilor civile, Editura Lumina Lex, București, 2005;

19. Motica, I. Radu; Moțiu, Florin – Contracte civile. Sinteză teoretică și practică judiciară, Editura Lumina Lex, 1998;

20. Motica, I. Radu; Moțiu, Florin – Contracte civile. Teorie și practică judiciară, Editura Lumina Lex, București, 2004;

21. Mureșan, M. – Drept Civil. Contracte Speciale, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca,1999;

22. Nițoiu, Roberta – Teoria generală a contractelor aleatorii, Editura All Beck, București, 2003;

23. Petrescu, Raul – Principalele contracte de drept civil, Editura Oscar Print, București, 1997;

24. Pivniceru, Mona-Maria – Contractul de întreținere. Practică Judiciară, Editura Hamangiu, București,2007;

25. Pivniceru, Mona-Maria; Gaiță, Maria – Jurisprudența Curții de Apel Iași pe anul 1999, Editura Lumina Lex, 2000;

26. Pop, Liviu – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1996;

27. Popa, Val Vasile – Drept privat Roman, Editura All Beck, București, 2003;

28. Prescure, Titus – Curs de contracte civile, Editura Rosetti, București, 2007;

29. Prescure, Titus; Ciurea, Andreea – Curs de contracte civile, Editura Hamangiu, București, 2003;

30. Revista Dreptul, numărul 4/2002;

31. Revista Dreptul, numărul, 8/2003;

32. Revista Română de Drept, numărul 7/1980;

33. Revista Română de Drept, numărul 8/1982;

34. Safta-Romano, Eugeniu – Contracte Civile. Încheiere. Executare. Încetare, Editura Polirom, București, 1999;

35. Stătescu, Constantin; Bârsan,Corneliu – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor.

Editura All Beck, București, 1998;

36. Toader, Camelia – Drept civil. Contracte speciale, Editura All Beck, București, 2005;

37. Zinveliu, Ioan – Contracte Civile, Instrumente de satisfacere a intereselor cetățenilor, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1978;