Contract Comercial Vanzare Cumparare In Comertul International

Contract comercial vânzare-cumpărare în comerțul internațional

Noțiunea și importanța comerțului internațional

Capitolul 1

Contractul internațional de vânzare de mărfuri conform Convenției Națiunilor Unite de la

Viena (1980

1.1. Definirea contractelor, precizări prealabile

1.2. Domeniul de aplicare a Convenției

1.3. Dispoziții generale privind forma și interpretarea contractului

1.4. Formarea contractului și momentul încheierii contractului

1.5. Modificarea contractului

Capitolul 2

Efectele contractului

2.1. Obligațiile vânzatorului și răspunderea contractuală a acestuia

2.2. Obligațiile vânzătorului adiacente predării, în cazul în care vânzarea implică

transportul mărfii

2.3. Obligația de remitere a documentelor și obligația de conformitate a mărfurilor, criterii

de conformitate

2.4. Mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenție la contract din partea

cumpărătorului. Răspunderea contractuală a cumpărătorului

2.5. Obligațiile cumpărătorului

2.6. Dispoziții comune privind obligațiile vânzătorului și a cumpărătorului

2.7. Momentul transferării riscurilor

Capitolul 3

Obiectul contractului

3.1. Clauza privind determinarea cantității

3.2. Clauza privind recepția cantitativă și calitativă

3.3. Clauza privind ambalajul. Prețul în contractul de vânzare internațională

3.4. Clauza de rezervă a proprietății

3.4. Condiții de livrare

Capitolul 4

Neexecutarea contractului și prescripția în materie de vânzare internațională de mărfuri

4.1. Neexecutarea contractului

4.1.1. Excepția de neexecutare

4.1.2. Executarea în natură

4.1.3. Rezoluțiunea contractului

4.1.4. Despăgubiri

4.1.5. Reducerea prețului

4.1.6. Exonerarea de răspundere

4.2. Prescripția în materie de vânzare internațională de mărfuri

Concluzii

Bilbliografie

LISTĂ DE ABREVIERI

alin. – alineat

art. – articolul

Cap. – capitolul

C.civ. – Codul civil

CVIM – Contractul de Vânzare Internațional de Mărfuri

C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție

D.I.E. – Direcția de Integrarea Europeană

D.-L. – Decretul Lege

H.G. – Hotărârea de Guvern

Jud. – Județ

INCONTERM – International Commercial Term

lit. – litera

M Of. – Monitorul Oficial

nr. – numărul

O.G. – Ordonanța de Guvern

O.N.G. – Organizații nonguvernamentale

op. cit. – opera citată

O.U.G. – Ordonanța de Urgență a Guvernului

p. – pagina

pct. – punctul

R.R.D. – Revista Română de Drept

t. – titlul

UE – Uniunea Europeană

Noțiunea și importanța comerțului internațional

Noțiunea de comerț internațional este susceptibilă de două accepțiuni, una care cuprinde sensul tradițional al acestei naturi și una largă care include și formele moderne de desfășurare a relațiilor economice internaționale.

Stricto sensu comerțul internațional cuprinde totalitatea operațiunilor de import-export de mărfuri, lucrări și servicii pe care le desfășoară persoanele fizice sau persoanele juridice având calitatea de subiecte ale dreptului comerțului internațional cu parteneri de naționalitate străină sau bunuri aflate în tranzit internațional.

Privit în acest sens comerțul internațional aparține în esență distribuției mărfurilor, care constituie etapa intermediară a ciclului economic, plasată între producție și consumație, cu prezicerea că, în acest caz, distribuția are loc prin ipoteză, peste frontierele unui stat.

Comerțul internațional în accepțiunea sa restrânsă îmbracă pe planul dreptului forma actelor și faptelor de comerț internațional (propriu-zis) . Dintre actele de comerț internațional, cele mai importante ca frecvență și sferă de cuprindere sunt contractele comerciale internaționale care constituie una dintre instituțiile centrale ale acestei materii. În cadrul contractelor locul central îl ocupă contractul de vânzare internaționlă de mărfuri.

Această accepțiune a noțiunii pe care o definim este cea mai apropiată în sensul etimologic al cuvântului ,,comerț”, provenit din expresia latină ,,commercium” care la rândul său este o juxtapunere a cuvintelor „ cum merx”, care exprimă noțiunea de operațiuni efectuate cu marfă.

În epoca medernă comerțul internațional a depășit cadrul tradițional al acestei noțiuni, el înglobând o multitudine și o extremă varietate de operațiuni care se referă numai indirect la marfă și care sunt cuprinse de regulă, în noțiunea de cooperare economică internațională .

Cooperarea economică internațională este un ansamblu, relații de conlucrare între două sau mai multe persoane fizice / juridice aparținând unor sate diferite care nu implică în mod necesar un transfer de marfă peste frontiere, ci au ca scop realizarea, prin efortutile conjugate ale partenerilor, a unor operațiuni conexe de comerț, eșalonate de regulă pe perioade de timp determinate, în producție sau în sfera neproductivă, în scopul obținerii unor avantaje reciproce.

Prin includerea alături de formele clasice, a operațiunilor de cooperare internațională, noțiunea de comerț internațional capăta un sens larg .

Operațiunile la care ne referim se prezintă, pe plan juridic, sub forma actelor și faptelor de cooperare economică internațională. Aceasta se concretizează, de regulă, la nivelul relațiilor dintre persoanele fizice sau juridice dintre diferite state, prin contractul de cooperare economică internațională atunci cand îmbracă o forma exclusiv contractuală sau prin contractul de constituire de societate comercială atunci când forma juridică este contractuală și instituțională.

Epoca modernă, dar mai ales cea internațională au generat dezvoltarea, diversificarea și specializarea fără precedent a producției de mărfuri și seviciilor. În aceste condiții, realizarea prin mijloace proprii a întregii game de produse și servicii a devenit imposibilă sub aspect tehnic și oricum ineficientă din punct de vedere economic. În acest mod s-a creat o interdependență între economiile naționale ale diferitelor țări, ceea ce a constituit fundamentul schimburilor economice internaționale.

CAPITOLUL 1

CONTRACTUL DE VÂNZARE INTERNAȚIONALĂ

DE MĂRFURI, CONFORM CONVENȚIEI NAȚIUNILOR

UNITE DE LA VIENA (1980)

1.1. Definirea contractelor, precizări prealabile

Vânzarea internațională de mărfuri este cel mai frecvent întâlnit contract de comerț internațional și cel mai vechi. A existat și încă există o preocupare a statelor pentru adoptarea unor instrumente international care să faciliteze vânzarea international de mărfuri. Supunerea acestui contract unor reguli material uniforme este necesară datorită diferențelor de regim juridic în diferite sisteme de drept.

Conform Codului Civil art.942 “Contractul este acordul între două sau mai multe părți spre a constitui sau a stinge intre ei un raport juridic, iar conform dreptului comercial internațional, un contract de vănzare poate fi considerat un contract universal, dreptul comercial român completează acest concept spunând ca vânzarea internațională se individualizează prin functionalitatea sa, iar nu prin structura sa juridical, având într-o măsura preponderenta, un fond comun cu cel al vânzării civile chiar dacă se deosebește de acesta prin natura comercială și internațională.

Contractul de vânzare cumpărare comercială internațională constituie o specie a contracului de vânzare, care se particularizează în mod esențial prin faptul că în cuprinsul său există un element de extraneitate specific. Acest element de extraneitate produce efete asupra majorității elementelor contractului, făcând ca acest mod să capete o fizionomie juridică și economică specifică.

Contractul de vânzare comercială internațională constuie la rândul său o instituție complexă, supusă unor reglementări internaționale diferite, iar în lipsa acestora prevederilor interne ale diferitelor sisteme de drept internaționale.

Ca răspuns al acestor preocupări a fost adoptată Convenția Națiunilor Unite cu privire la contractele de vânzare internațional de mărfuri de la Viena din 1980 (CVIM), în vigoare din 1988. Astfel, la 20 septembrie 2014, Convenția de la Viena avea 81 de state părți, adică aproximativ 2/3 din comerțul mondial de mărfuri.

Această Convenție a fost elaborată sub auspiciile UNCITRAL și adoptată la Viena la data de 11 aprilie 1980, ca act final al Convemției Națiunilor Unite. România a aderat la Convenție prin Legea nr. 24/1991.

Convenția conține patru părți, și anume:

Demeniu de aplicare și dispoziții generale,

Formarea contractului,

Vânzarea mărfurilor și

Dispoziții finale.

Prevederile Convenției au un caracter supletiv, astfel părțile pot exclude aplicarea prezentei Convenții sau, sub rezerva dispozițiilor art. 12, să deroge de la oricare din dipozițiile sale sau să le modifice efectele.

Părțile pot proceda la excluderea convenției fie în mod explicit, prin inserarea în contract a unor clauze în acest sens, sau implicit prin referirea la o reglementare internă (de ex. dr. intern al unui stat ) sau internțională, alta decât Conveția, în materie, sau prin inserarea în contract a unei soluții diferite decât cea prevăzută de Convenție, această modalitate fiind cel mai des întâlnită în practică.

Rolul voinței părților este esențial pe planul determinării domeniului de aplicare personal al Convenției.

Trimiterea la o uzanță codificată nu exclude total Convenția, dacă uzanța reglementează numai anumite aspecte ale vânzării, așa cum este cazul, de pildă al Incoterms.

Convenția nu este înlăturată de la aplicare atunci când părțile trimit la un sistem de drept pentru a reglementa numai aspectele pe care convenția nu le acoperă ca, de exemplu transferul proprietății mărfii vândute.

În cazul în care părțile nu o exclud Convenția se va aplica cu putere de lege.

Convenția de la Viena realizează un compromis între reglementătile principalelor sisteme de drept ale lumii și mai ales între cel romanist și cel anglo-saxon.

Această realizare, și faptul că adoptă soluții moderne, compatibile cu exigențele actuale ale relațiilor comerciale internaționale, îndreptățeste afirmația că reglementarea uniformă de la Viena și-a realizat principalele obiective, exprimate în preambulul Convenției și anume eliminarea obstacolelor juridice în schimburile internaționale și favorizarea dezvoltării comerțului internațional.

La nivelul Uniunii Europene (UE) există o propunere de regulament European din 2011, privind o legislație europeană comună în materie de vânzări, care are ca scop uniformizarea normelor în materia contractelor de vânzare în spațiul UE, contracte încheiate între comercianți, precum și între comercianți pe de o parte și consumatori, pe de altă parte.

Vânzarea internațională de mărfuri este reglementată și în legislațiile naționale. De asemenea există uzanțe de comerț internațional care se aplică în materia vânzării. Atunci când mai multe norme sunt susceptivile de a se aplica vânzării internaționale de mărfuri, intrând în conflict, ordinea în care se aplică este următoarea: dacă este aplicabil dreptul uniform, care conține norme imperative, normele acestuia primează; urmează contractul, care reprezintă legea părților, el conținând, de regulă, termeni codificați, cum sunt regulile Inconterms; uzanțele se aplică în al treilea rând; Convenția de la Viena din 1980 are propriile reguli de aplicare. Principiile UNIDROIT și Principiile dreptului european al contractelor joacă un rol complementar sau confirmativ. În cele ce urmează voi aplica pe scurt normele materiale din Convenția de la Viena din 1980, instrumentul internațional de bază în vânzărea internațională de mărfuri.

1.2. Domeniul de aplicare a Convenției

Convenția se aplică, în ceea ce privește partea privind formarea contractului, numai propunerilor de a contracta intervenite după intrarea sa în vigoare față de statele contractante, iar în ceea ce privește partea privind executarea, numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare față de statele contractante. Se respectă astfel principiul neretroactivității aplicării Convenției.

Domeniul de aplicar

La nivelul Uniunii Europene (UE) există o propunere de regulament European din 2011, privind o legislație europeană comună în materie de vânzări, care are ca scop uniformizarea normelor în materia contractelor de vânzare în spațiul UE, contracte încheiate între comercianți, precum și între comercianți pe de o parte și consumatori, pe de altă parte.

Vânzarea internațională de mărfuri este reglementată și în legislațiile naționale. De asemenea există uzanțe de comerț internațional care se aplică în materia vânzării. Atunci când mai multe norme sunt susceptivile de a se aplica vânzării internaționale de mărfuri, intrând în conflict, ordinea în care se aplică este următoarea: dacă este aplicabil dreptul uniform, care conține norme imperative, normele acestuia primează; urmează contractul, care reprezintă legea părților, el conținând, de regulă, termeni codificați, cum sunt regulile Inconterms; uzanțele se aplică în al treilea rând; Convenția de la Viena din 1980 are propriile reguli de aplicare. Principiile UNIDROIT și Principiile dreptului european al contractelor joacă un rol complementar sau confirmativ. În cele ce urmează voi aplica pe scurt normele materiale din Convenția de la Viena din 1980, instrumentul internațional de bază în vânzărea internațională de mărfuri.

1.2. Domeniul de aplicare a Convenției

Convenția se aplică, în ceea ce privește partea privind formarea contractului, numai propunerilor de a contracta intervenite după intrarea sa în vigoare față de statele contractante, iar în ceea ce privește partea privind executarea, numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare față de statele contractante. Se respectă astfel principiul neretroactivității aplicării Convenției.

Domeniul de aplicare personal. Ratione personae Convenția se aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părți care își au sediul în state diferite.

Convenția nu definește noțiunea de sediu așa încât aceasta urmează a fi supusă dispzițiilor sistemului de drept indicat de norma conflictuală aplicabilă în materie.

În primul rând Convenția se aplică între părți care își au sediul în state diferite (când acestea sunt state contractante). Prin state contractante se înțelege statele care ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la Convenție.

O situație specială o întâlnim în cazul în care părțile își au sediul în state contractante diferite, dar ele prevăd printr-o clauză că legea aplicabilă este legea unui stat care nu a luat parte la Convenție. În această situație Convenția este înlăturată având în vedere caracterul supletiv al normelor sale așa, cum am văzut. În schimb o localizare obiectivă a contractului de către instanța de judecată sau de arbitraj în sfera sistemului de drept al unui stat necontractant, în cazul în care părțile își au sediul în state contractante diferite, nu este admisibilă, chiar dacă respectivul contract ar prezenta legături strânse cu acel sistem de drept. Această concluzie rezultă din faptul că prevederile Convenției sunt obligatorii, dacă părțile nu au prevăzut altfel, și consecință norma uniformă trebuie aplicată de către instanțele naționale, de principiu, cu prioritate față de orice alta normă.

Al doilea principiu de aplicare al Convenției. În al doilea rând, Convenția se aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părți care își au sediul în state diferite când normele de drept internațional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant.

Din acest text reiese că sfera de incidență a Convenției este lărgită, rezultă că aceasta este aplicată și atunci când, deși niciuna sau numai una dintre părți își are sediul pe teritoriul unui stat contractant, norma de drept internațional privat a țării forului trimite, prin punctul său de legătură, la sistemul de drept al unui asemenea stat. Atât timp cât Convenția nu distinge, rezultă că este admisibilă orice legatură a normei conflictuale, atât una subiectivă, constând în voința părților, deci printr-o clauză contractuală pot trimite la legea unui stat contractant, facând astfel aplicabile prevederile Convenției.

Condiția pentru a funcționa criteriul sediului părților în state contractante diferite. Pentru a funcționa criteriul sediului părților în state contractante diferite este necesar ca acestea să-l cunoască până în momentul încheierii contractului. Această condiție este exprimată în art. 1 alin. 2 din Convenție, care precizează că „nu se ține seama de faptul că părțile au sediul în state diferite, dacă acest fapt nu rezultă nici din contract, nici din tranzacții anterioare între părți, nici din informații furnizate de ele în orice moment anterior încheierii sau cu ocazia încheierii contractului”.

O asemenea situație există, de exemplu în cazul în care ambele apar ca având sediul în același stat, dar nua dintre ele este un comisionar care acționează pe seama unui comitent dintr-un alt stat, a cărui identitate nu o dezvăluie însă celeilalte părți. În această situație Convenția nu se aplică.

Domeniul de aplicare material. Domeniul de aplicare material este prevăzut de art. 1 alin. 1 potrivit căruia prezenta convenție se aplică contractelor de vânzare de mărfuri.

Convenția nu definește nici noțiunea de contract de vânzare sau de mărfuri dar din întreg cuprinsul rezultă că obiectul său de regelemtare îl constituie vânzările de bunuri mobile corporale.

Reglementând domeniul de aplicare rezultă două situații: în primul rând enumeră tipurile speciale de contracte de vânzare, în funcție de obiectul lor, care formează sau, dimpotrivă, nu fomează obiectul Convenției, iar, în al doilea rând precizează aspectele privind contractul de vânzare care intră și care nu intră sub incidența Convenției. Acestea sunt aspectele de care ne ocupăm în următoarele subnumere.

Sunt considerate vânzări și ca atare sunt supuse prevederilor Convenției contractele de furnizare de mărfuri ce urmează a fi fabricate sau produse, aici fiind vorba de contractele de vânzare având obiect bunurile viitoare.

Această prevedere este firească deoarece bunurile viitoare pot face obiectul contractului dacă sunt determinate sau determinabile, așa cum rezultă din art. 14 alin. 1 din Convenție.

CVIM prezintă și o serie de lacune, în sensul că nu reglementează aspecte importante care privesc vânzarea și anume: validitatea contractului și a clauzelor acestuia, reprezentarea părților, prescripția extinctivă, validitatea prețului, relațiile cu terții, transferul de proprietate, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de mărfurile vândute, cesiunea de creanță și compensația. În aceste condiții conform art. 7 alin. (2) CVIM se aplică principiile generale din care CVIM se inspiră sau, în lipsa acestor principii, legea aplicabilă în temeiul normelor de drept internațional privat ale forului.

1.3. Dispoziții generale privind interpretarea, forma și proba contractului

Interpretarea contractului. Convenția instituie câteva reguli, lăsând pe celelate pe seama legii contractului astfel interpretarea poate fi făcută potrivit caracterului internațional și principiului bunei credințe, potrivit principiilor generale din care se inspiră și a legii aplicabile contractului, conform intenției părților și, în subsidiar, conform principiului persoanei rezonabile. Interprtarea mai poate fi făcută potrivit uzanțelor și obișnuințelor.

Forma contractului. În ceea ce privește forma contractului de vânzare, aplicând pricipiul consensualismului Convenția prevede că acesta nu trebuie să fie încheiat, nici constatat în scris și nu este supus niciunei alte condiții de formă.

Convenția respectă principiul simetririei juridice, atunci când un contract poate fi modificat sau reziliat prin acordul amiabil al părților, deci fără nici o condiție de formă.

Principiul consensualismului a fost adoptat datorită numeroaselor avantaje pe care le reprezintă în comerțul internațional, constând mai ales în satisfacerea cerințelor de celeritate și de simplificare a formalităților încheierii contractului, pe care acest domeniu de activitate le reclamă. Principiul consensualismului poate avea însă anumite dezavantaje acestea constând în nesiguranța tranzacției încheiate în afara unei forme scrise, ceea ce poate produce consecințe grave pentru cel puțin una dintre părți în cazul ivirii unui litigiu.

Proba contractului. Cu privite la forma contractului Convenția consacră principiul libertății probei, precizând că acesta poate fi probat prin orice mijloace inclusiv prin martori.

Această soluție constituie o consecință firească a adoptării principiului consensualismului în materia contracului pe care Convenția îl reglementează.

1.4. Formarea contractului si momentul incheierii contractului

Sub aspect terminologic Convenția utilizează noțiunea de „formarea contractului” pentru a acoperi întregul proces de realizare a consimțământului, iar pe cea de încheiere a contractului numai pentru momentul final al acestui proces.

Încheierea contractului de vânzare este reglementat în art. 14-24 CVIM. O propunere de încheierea a unui contract adresată uneia sau mai multor persoane determinate constituie oferta, dacă este suficient de precisă și denotă voința autorului ei de a se angaja în caz de acceptare. O propunere este suficient de precisă în cazul în care denumește mărfurile și, expres sau implicit, stabilește cantitatea și prețul sau dă indicații care permit ca acestea să fie determinate. O propunere adresată unor persoane nedeterminate este considerate numai ca o invitație de a oferta, în afară de cazul în care persoana care a facut propunerea nu au indicat în mod clar contrariul.

O ofertă produce efecte când ajunge la destinatar; deci se aplică teoria recepției, cunoscută și în dreptul român. Potrivit art. 24 CVIM o ofertă este considerate că ajunge la destinatar atunci când este făcută verbal sau este predate destinatarului însuși prin orice mijloace, la sediul sau, la adresa poștală sau, dacă nu are sediu sau adresa poștală, la reședința sa obișnuită. Atunci când oferta este făcută verbal, proba este foarte dificil de făcut.

Oferta de a contracta. Oferta de a contracta este definită ca fiind o propunere de încheiere a unui contract care trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

– sa fie adresată uneiea sau mai multor persoane determinate (o ofertă adresată unor persoane nedeterminate este văzută ca o invitație de a oferta, în afară de cazul în care persoana care a făcut propunerea nu a indicat în mod clar contrariul.

– să fie precisă (este precisă în momentul în care denumește mărfurile expres sau implicit, stabilește cantitatea și prețul sau dă indicații care permit sa le determine.

– să denote voința autorului ofertei de a se angaja în caz de acceptare. Este vorba de condiția ca oferta să fie dată în stare de angajament juridic.

Propunerea facută de ofertant poate fi dată în stare de angajament juridic chiar dacă nu este irevocabilă, deoarece aceste două noțiuni nu se confundă .

Momentul producerii efectelor ofertei. Oferta își produce efectele „când ajunge la destinatar”. Așadar, Convenția adoptă sistemul (teoria) recepției, în ceea ce privește momentul producerii efectelor ofertei, până la ajungerea la destinatar, oferta nu poate fi acceptată, chiar dacă destinatarul ar fi cunoscut orice cale faptul că oferta a fost expediată.

Retractarea și revocarea ofertei. „O ofertă, chiar dacă este irevocabilă, poate fi retractată dacă retractarea ajunge la destinatar înainte sau în același timp cu oferta”.

Convenția utilizează noțiunea de „retractare” distinct de cea de „revocare” a ofertei. Pe fond, cele 2 noțiuni exprimă aceeași instituție juridică și anume aceea de renunțare a ofertantului la ofertă, deosebirea dintre ele constând numai în sfera lor de aplicare în timp, față de momentul ajungerii ofertei la destinatar. Astfel, retractarea intervine atunci când renunțarea ofertantului ajunge la destinatar cel mai târziu în același timp cu oferta, pe când revocarea operează după momentul ajungerii ofertie la destinatar, pînă la încheierea contractului.

Retractarea nu este împiedicată de faptul că oferta este irevocabilă.

În ceea ce privește revocarea, Convenția adoptă regula revocabilității ofertei (art.16 alin.1) și stabilește cazurile, de excepție în care aceasta nu poate fi revocată (art.16 alin. 2) .

Potrivit soluției regulă, „o ofertă poate fi revocată pănă la încheierea contractului dacă revocarea sosește la destinație înainte ca acesta să fi expediat acceptarea”(art.16 alin.1).

Această prevedere necesită cel puțin 2 precizări:

În primul rând, momentul încheierii contractului, care constituie termenul limită până la care oferta poate fi revocată, se determină în conformitate cu dipozițiile art.23 din Convenție coroborate cu cele ale art.18 alin.2 și 3.

În al 2-lea rând, Convenția instituie o condiție suplimentară pentru ca oferta să poată fi revocată și anume ca revocarea să fi sosit la destinatar înainte ca acesta să fi expediat acceptarea sa. Astfel, deși adoptă, în ceea ce privește momentul încheierii contractului teoria recepției-așa cum vom vedea-,Convenția introduce, în acest caz, un element din sistemul expedierii, care face ca, practic, revocarea să nu poate avea loc decât până la un moment anterior încheierii contractului, și anume cel al expedierii acceptării.

Pentru determinarea intenției acceptantului, precum și ceea ce ar fi considerat o persoană rezonabilă aflată în situația acestuia, se va ține seama de circumstanțele pertinente, precum negocierile dintre părți, obișnuințele care s-au stabilit între ele și uzanțele.

Încetarea efectelor ofertei. „O ofertă, chiar irevocabilă, încetează când neacceptarea sa ajunge la ofertant” art.17.

Consecința acestei prevederi este ca ofertantul care a primit un refuz al ofertei sale devine liber să contracteze cu orice altă persoană, iar o eventuală revenire a destinatarului ofertei asupra acestui refuz este lipsită de efecte juridice, chiar dacă oferta este irevocabilă iar revenirea asupra refuzului a avut loc în cadrul perioadei de irevocabilitate .

Oferta poate fi refuzată în mod expres sau implicit. O respingere implicită există atunci când destinatarul ofertei trimite răspuns care conține completări, limitări sau alte modificări față de conținutul ofertei.

Convenția adoptă teoria recepției în ceea ce privește determinarea momentului produceii efectelor de către refuzul destinatarului de a o accepta.

Acceptarea ofertei. Definiția și felurile acceptării. Regimul juridic al tăcerii

Acceptarea este definită ca fiind „o declarație sau o altă manifestare(de voință) a destinatarului, care exprimă acordul său la o ofertă” (art.18 alin 1, teza 1).

Această definiție cuprinde ambele feluri de acceptare, atât acceptarea expresă cât și pe cea tacită. Având în vedere caracterul supletiv al prevederilor Convenției, ofertantul poate prin conținutul ofertei să impună acceptantului un anumit fel de acceptare sau să ceară ca acceptarea să îmbrace o anumită formă.

Tăcerea sau inacțiunea existente izolat nu produc efecte juridice dar aceste efecte se produc atunci când tăcerea sau incațiunea se coroborează cu alte elemente. Asemenea elemente pot fi întemeiate de lege, de voința părților, uzanțe sau obișnuițele care s-au stabilit între părți, regulile de interpretare a intenției părților .

Momentul producerii efectelor acceptării.Termenele de acceptare

În ceea ce privește momentul producerii efectelor acceptării, Convenția distinge între acceptarea expresă și cea tacită.

În cazul acceptării exprese, se face o subdistincție după cum formarea contractului are loc între absenți sau între persoane prezente.

În cazul contractului între absenți, ca regulă „acceptarea unei oferte produce efecte în momentul în care indicația de acceptare parvine ofertantului”(art.18, alin.2) ,adică ajunge la destinatarul său. Este aplicat așadar sistemul recepției.

Prin excepție, acceptarea nu produce efecte dacă această indicație nu parvine ofertantului în termenul de acceptare pe care l-a stipulat sau în lipsa unei astfel de stipulații, într-un termen rezonabil, ținând seama de împrejurările tranzacției și de rapiditatea mijloacelor de comunicare folosite de ofertant.

Pentru ipoteza contractului între persoane, Convenția prevede că o ofertă verbală trebuie să fie acceptată imediat, în afară de cazul în care împrejurările implică contrariul. Oferta sau declarația de acceptare este socotită că ajunge la destinatar când este făcută verbal.

În această ipoteză se încadrează contractul încheiat prin telefon sau prin orice alt mijloc de comunicare de natură a asigura legătura verbală dintre părți (videofon).

Nu este necesar ca acceptarea să fie expresă să fie trimisă de către însuși acceptantul. Un terț, precum un transportator sau o bancă, poate fi autorizat de acceptant să emită declarația de acceptare. De asemenea, nu este necesar ca în declarație să se menționeze explicit caracterul ei de acceptare, atât timp cât rezultă din împrejurările conexe că intenția emitentului declarației este aceea de a accepta.

Acceptarea tacită-potrivit textului, totuși dacă în temeiul ofertei, al obișnuințelor care s-au stabilit între părți sau al uzanțelor, destinatarul ofertei poate arăta că o acceptă prin îndeplinirea unui act care se referă, de exemplu, la expedierea mărfurilor sau la plata prețului, fără a-l comunica ofertantului, acceptarea produce efecte în momentul în care acest act este îndeplinit, în măsura în care este termenul prevăzut in art 18, ali. 2 „o ofertă trebuie să fie acceptată imediat, în afară de cazul în care împrejurările implică contrariul”.

Acceptarea tacită constă în îndeplinirea de către destinatarul ofertei a unui act prin care el arată că acceptă oferta, fără însă a comunica acest act ofertantului.

Calculul termenelor de acceptare. În cazul în care ofertantul a stabilit un termen pentru acceptare, acesta se calculează în mod diferit, în funcție de mijlocul de comunicare folosit de ofertant. „Termenul de acceptare pe care ofertantul îl stabilește prin telefon, prin telex sau prin alte mijloace de comunicare instantanee, începe să curgă din momentul în care oferta parvine destinatarului”. În categoria mijloacelor de comunicare instantanee se încadrează și alte asemenea mijloace apărute sau a căror aplicare s-a generalizat după adoptarea convenției, precum comunicarea prin telecopiator, e-mail etc.

Convenția nu stabilește modul de calcul al termenelor, așa încât sub acest aspect, se va aplica sistemul de drept care constituie lex causae în speță.

Acceptarea tardivă. Acceptarea tardivă este cea care parvine ofertantului după expirarea termenului stipulat de ofertant sau a termenului rezonabil stabilit. Acceptarea tardivă nu produce totuși efecte, oferta devenind caducă la expirarea temenului de accptare.

Momentul încheierii contractului. Contractul este încheiat în momentul în care acceptarea ofertei produce efecte. Momentul încheierii contractului este:

în cazul acceptării exprese inter absentes, cel în care acceptarea parvine ofertantului. Este adoptat așadar, sistemul recepției;

în cazul acceptării exprese inter praesentes, cel al realizării acordului de voință al părților;

în cazul acceptării tacite, cel în care actul de acceptare tacită a fost îndeplinit.

Convenția nu reglementează locul încheierii contractului, cel puțin pentru motivul că niciuna dintre dispozițiile sale nu depinde, în aplicarea ei, de un asemenea loc. În consecință, locul încheierii va fi determinat după regulile sistemului de drept care constituie lex causae în speță, dar ținându-se seama de momentul încheirii stabilit de Convenție.

1.5. Modificarea contractului

Modificarea și rezoluțiunea amiabilă a contractului. Modificarea și rezoluțiunea amiabilă a contractului sunt reglementate în art. 29, care face parte din Convenție.

În art. 29 alin.1, Convenția prevede că: „un contract poate fi modificat sau reziliat prin acordul amiabil al părților”. În cazul în care părțile au încheiat totuși contractul în formă scrisă, ceea ce constituie regula în practică, ele pot sa-l modifice sau rezilieze nu numai printr-un acord scris, ci și printr-unul nescris (verbal sau rezultat din fapte relevante).

Potrivit art. 29 alin.2 teza I din Convenție, „un contract scris care conține o dispoziție ce stipulează că orice modificare sau reziliere amiabilă trebuie făcută în scris, nu poate fi modificat sau reziliat în mod amiabil într-o altă formă”. Așadar, modificarea sau rezilierea în scris este obligatorie numai dacă părțile au prevăzut o clauză expresă în acest sens în contractul său scris.

Contractul inițial este repus însă în funcțiune din momentul în care partea invocă neconformitatea modificării cu contractul scris. Astfel, în ipoteza avută în vedere, A trebuie să accepte prestațiile efectuate de B în temeiul modificării verbale sau tacite numai până în momentul în care a obiectat; după aceea, B trebuie să continue executarea contractului potrivit cauzelor inițiale.

CAPITOLUL 2

EFECTELE CONTRACTULUI

Efectele contractului de vânzare internațională de mărfuri sunt reglementate în Partea a-III-a a Convenției, intitulată „Vânzarea de mărfuri”.

2.1. Obligatiile vânzătorului și răspunderea contractuală a acestuia

Conform textului, „vânzătorul se obligă, în condițiile prevăzute de contract și de prezenta Convenție, să predea mărfurile, să transfere proprietatea acestora și dacă este cazul, să remită documentele referitoare la marfă”.

Vânzătorul se obligă în condițiile prevăzute de contract sau de Convenție. Dat fiind caracterul supletiv al prevederilor Convenției, în caz în de conflict între aceste 2 surse de reglementare a obligațiilor vânzătorului, primează contractul. Prioritatea acordului de voință al părților în reglementarea obligațiilor lor este consacrată pentru toate obligațiile vânzătorului și ale cumpărătorului.

Obligația de predare a mărfii este reglementată în art. 31-33, iar cea de remitere a documentelor în art.34.

Prin această enumerare, Convenția acoperă obligațiile esențiale ale vânzătorului, prevăzute în majoritatea sisitemelor de drept.

Art.30 nu cuprinde în enumerare alte obligații ale vânzătorului, pe care Convenția le reglementează și anume obligația de conformitate a mărfurilor art. 35-36, obligația de a preda mărfurile libere de orice drept sau pretenție a unui terț art.41-42, și cea de conservare a mărfurilor art.85-87-88.

Obligația de predare a mărfurilor

Obligația de predare a mărfurilor este principala obligație a vânzătorului.

În legătură cu obligația de predare, Convenția reglementează 3 aspecte, și anume: a)locul predării, b)anumite obligații ale vânzătorului,adiacente predării și c)momentul predării mărfurilor.

Locul predării mărfurilor

Locul predării mărfurilor este reglementat în art 31. Acest articol indică patru locuri în care predarea se consideră îndeplinită,care sunt aplicabile alternativ.

Obligația de predare a mărfurilor de către vânzător constă:

În predarea mărfurilor într-un loc special. Prin coroborarea acestei prevederi cu cea din art.30 rezultă ca acest loc special, poate fi stabilit de contract. Se acordă astfel, prioritate acordului de voință al părților.

Un asemenea „loc special” este și locul predării conform regulii Incoterms inserată de părți în contract.

„Dacă vânzătorul nu este ținut să predea mărfurile într-un loc special, obligația sa de predare constă: a) când contractul de vânzare implică transportul mărfurilor-în remiterea mărfurilor primului transportator pentru a le transmite cumpărătorului”

Condiția pentru aplicarea acestui loc al predării este ca transportatorul să fie „implicat” de contract, adică să fie prevăzut de contract sau să rezulte din natura mărfii. Per a contrario, această condiție nu este îndeplinită în cazul în care vânzătorul nu este ținut să transmită marfa către cumpărător,ci acesta din urmă trebuie să se prezinte pentru a o prelua,chiar dacă ar utiliza ulterior un mijloc de transport.

Atunci când transportul trebuie efectuat de doi sau mai mulți transportatori, marfa se consideră predată la locul remiterii ei către primul transportator, dar cu condiția ca acest transport să aibă ca destinație cumpărătorul.

Reglementarea presupune existența unui transportator independent față de ambele părți. În cazul în care transportul este executat de vânzător sau de un prepus al său, adică vânzătorul păstrează controlul asupra mărfii, dipozițiile art.31 lit. a) nu sunt aplicabile.

Predarea mărfii se consideră îndeplinită prin remiterea ei către primul transportator, chiar dacă vânzătorul nu a remis cumpărătorului documentele privitoare la marfă, cele două obligații ale vânzătorului fiind independente.

„Dacă vânzătorul nu este ținut să predea mărfurile într-un loc special, obligația sa de predare constă: a) când în cazurile nevizate de precedentul alineat,contractul se referă la un bun individual determinat sau la un bun determinat prin caractere generice care trebuie prelevat dintr-o masă determinată sau care trebuie fabricat ori produs și când, în momentul încheierii contractului, părțile știau că mărfurile se găseau sau trebuiau fabricate ori produse într-un loc special,-în punerea mărfurilor la dispoziția cumpărătorului în acel loc”.

Această reglmentare se referă la ipoteza contractelor de vânzare cumpărare care au ca obiect un bun individual determinat, un bun de gen care trebuie prelevat dintr-o masă determinată dau un bun care „trebuie fabricat ori produs”.

Reglementarea la care ne referim acoperă și ipoteza în care la momentul încheierii contractului de vânzare marfa este în curs de transport, ca de pildă când ea este încărcată pe vas și face obiectul unui conosament, deoarece în acest caz marfa capătă caracter de bun individual determinat care se găsește într-un loc special. Riscurile asupra mărfii vândute în cursul transportului se transmit cumpărătorului.

Pentru aplicarea acestui loc al vânzării trebuie îndeplinite mai multe condiții. În primul rând sa nu fie vorba de cazurile care nu implică transportul mărfurilor. A doua condiție este ca ambele părți să fi știut, în momentul încheierii contractului, că mărfurile se găseau sau trebuiau fabricate ori produse în acel loc special. Cunoașterea acestui loc trebuie să fie efectivă, condiția nefiind îndeplinită în cazul în care părțile ar fi trebuit să cunoască locul, dar nu l-au cunoscut. Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, locul predării mărfii este în acel loc special.

Dacă marfa se află în mâna unui detentor perecar, se consideră că marfa este pusă la dispoziția cumpărătorului atunci când vânzătorul îndeplinește orice obligație specifică în acest sens.

„Da că vânzătorul nu este ținut să predea mărfurile într-un loc special, obligația sa de predare constă: c) în celelalte cazuri –în punerea mărfurilor la dispoziția cumpărătorului în locul în care vânzătorul avea sediul său la momentul încheierii contractului”.

Potrivit Convenției, în cazul vânzătorului, plata este cherabilă, iar nu portabilă. Sediul avut în vedere de Convenție este cel din momentul încheierii contractului. Dacă vânzătorul își mută sediul după acel moment, de principiu el este obligat să pună mărfurile la dispoziția cumpărătorului la vechiul sediu, dacă părțile nu convin altfel sau soluția contrară nu rezultă din uzanțe sau obișnuințe, dar eventualul refuz al cumpărătorului de a prelua mărfurile de la noul sediu trebuie efectuat cu bună-credință.

2.2. Obligațiile vânzătorului adiacente predarii, în cazul în care vânzarea implică și transportul mărfii

„Dacă, în conformitate cu contractul sau prezenta convenție, vânzătorul remite mărfuri unui transportator și dacă mărfurile nu sunt clar identificate potrivit contractului, prin aplicarea unui semn distinctiv pe mărfuri, prin documentele de transport sau prin orice alte mijloce, vânzătorul trebuie să trimită cumpărătorului un aviz de expediție care specifică mărfurile”.

În mod uzual, atunci când, potrivit contractului sau Convenției, vânzătorul remite mărfurile unui transportator, acestea sunt identificate potrivit contractului, prin aplicarea unui semn distinctiv pe mărfuri, prin documentele de transport sau prin orice alte mijloace. Vânzătorul este direct interesat în îndeplinirea obligației de individualizare deoarece riscurile asupra mărfurilor nu sunt transferate cumpărătorului cât timp mărfurile nu au fost clar identificate.

Dacă mărfurile nu sunt totuși clar identificate potrivit contractului, vânzătorul este obligat să trimită cumpărătorului un aviz de expediție care să specifice mărfurile.

„Dacă vânzătorul este ținut să ia măsuri pentru transportul mărfurilor, el trebuie să încheie contractele necesare pentru ca transportul să fie efectuat până la locul prevăzut, cu mijloacele de transport adecvate împrejurărilor și în condițiile obișnuite pentru un astefel de transport”.

Îndatorirea de a lua măsuri privind transportul mărfurilor revine de regulă cumpărătorului, deoarece în accepțiunea Convenției predarea mărfii este cherabila (plata). Această îndatorire aparține vânzătorului, și deci obligația specială la care ne referim se aplică, atunci când este prevăzută în contract, direct direct sau prin referire la o reglementare uniformă ori este impusă de natura mărfurilor sau de uzanțe.

„Dacă vânzătorul nu este ținut să subscrie el însuși o asigurare pe timpul transportului, el trebuie să furnizeze cumpărătorului, la cererea acestuia, toate informațiile de care dispune și care-i sunt necesare încheierii acestei asigurări”.

Momentul predării mărfii

Sunt 2 momente alternative după cum predarea trebuie făcută la o dată fixă sau într-o periaoadă de timp, precum și un al-3-lea moment, alternativ cu primele 2.

a) Dacă o dată fixată prin contract sau determinată prin referire la contract, la acea dată, art 32 lit.a.

b) Dacă o perioadă de timp este fixată prin contract sau determinabilă prin referire la contract, în orice moment în cursul acestei perioade, în afară de cazul în care din împrejurări nu rezultă că alegerea datei revine cumpărătorului, art 32, lit b.

În majoritatea cazurilor părțile desemnează ele însele în contract partea căreia îi revine dreptul de a fixa data exactă a livrării în cadrul perioadei stabilite, prevederile Convenției, aplicându-se așadar, numai în lipsa unei asemenea manifestări de voință.

Indiferent de partea căreia îi revine dreptul de a alege data predării, dar mai ales dacă această alegere revine cumpărătorului, respectiva parte trebuie să o avizeze pe cealaltă în timp util în legătură cu momentul exact al predării, sub sancțiunea de a suporta prejudiciile pe care cealaltă parte le-ar fi putut evita dacă ar fi fost avizată la timp.

În toate celelalte cazuri,într-un termen rezonabil calculat de la data încheierii contractului.

Noțiunea de „termen rezonabil” trebuie apreciată în funcție de ceea ce constituie conduita comercială general acceptabilă în împrejurările date, ținând seama de natura mărfurilor și condițiile acesteia, de uzanțe și obișnuințe, precum și obligația părților de a acționa cu bună credință.

2.3. Obligația de remitere a documentelor și obligația de conformitate a mărfurilor, criterii de conformitate

„Dacă vânzătorul este ținut să remită documentele care se referă la mărfuri, el trebuie să execute această obligație la momentul, în locul și forma prevăzute de contract”.

Convenția nu enumeră documentele pe care vânzătorul trebuie să le remită, dat fiind imensa varietate a situațiilor ce există în practică. Potrivit uzanțelor, vânzătorul trebuie să remită atât documentele care atestă titlul vânzătorului asupra mărfurilor, cât și alte documente prevăzute de contract, precum polița de asigurare, facturile comerciale, certificatele de origine, atestatele de calitate sau de cantitate, documentele vamale, licențele de import sau de export, etc.

Documentele remise cumpărătorului, la momentul în locul și forma prevăzute în contract. În lipsă de prevedere contractuală, remiterea se face potrivit uzanțelor, la data și locul precum și forma care să permită cumpărătorului de a intra în posesia mărfurilor și de a-și exercita drepturile asupra acestora.

Obligația de conformitate a mărfurilor. Obiectul obligației

Obligația de conformitate are ca obiect cantitatea, calitatea și tipul mărfii, precum și ambalajul sau condiționrea acesteia.

Reglementarea din Convenția de la Viena cu privire la obligația de conformitate impune mai multe observații și precizări.

În primul rând, se remarcă faptul care constituie un mare merit al reglementării- că prin Convenție este adoptat conceptul generic de obligație de conformitate a mărfurilor, care unifică diferitele obligații de garanție prevăzute în sistemele de drept naționale, supunându-le unui regim unic în ceea ce privește atât condițiile de îndeplinire a obligației de conformitate cât și răspunderea vânzătorului pentru lipsa de conformitate. Așadar, referindu-se la calitate, această obligație o include pe cea de garanții pentru vicii din dreptul român.

În ceea ce privește obligația de conformitate calitativă ( garanția pentru vicii), Convenția nu face o distincție explicită între viciile ascunse, la care convenția se referă implicit atunci când vorbește de termenele de garanție.

Obligația de conformitate a mărfurilor nu se referă la ipoteza în care diferențele față de prevederile contractului sunt atât de mari încât se poate considera că vânzătorul a livrat o altă marfă decât cea comandată. În acest caz însăși obligația de predare nu este îndeplinită, așa cum am arătat mai sus.

Criteriile pentru îndeplinirea obligației de conformitate

a) Criteriul primordial: contractul

Criteriul primordial în funcție de care se apreciază îndeplinirea de către vânzător a obligației de conformitate îl constituie prevederile contractului.

În ceea ce privește cantitatea, Convenția consideră a fi o încălcare propiu-zisă a obligației de conformitate numai ipoteza în care vânzătorul livrează o cantitate inferioară. Dacă livrează o cantitate superioară celei prevăzute de contract cumpărătorul poate accepta sau refuza preluarea cantitații predate excedentar. În cazul în care cumpărătorul acceptă să o preia integral sau parțial, trebuie să o plătească la prețul din contract. Pentru celelalte elemente care intră în obiectul obligației de conformitate, în lipsa unei reglementări special, există încălcare a acestei obligații atunci când vânzătorul livrează la standard inferioare cât si superioare celot stipulate în contract.

b) Criteriile susidiare, aplicabile în temeiul convenției

Conform Convenției în afara de cazul în care părțile au convenit altfel, mărfurile nu sunt conforme cu contractul decât dacă:

– sunt adecvate întrebuințărilor la care servesc, în mod obișnuit, mărfuri de acest tip. Această dispoziție se referă la situația în care mărfurile au fost contractate pe baza unei descrieri generale, cumpărătorul nefurnizând vânzătorului nicio indicție cu privire la întrebuințarea pentru care mărfurile sunt destinate. În această situație obligația de conformitate este îndeplinită dacă vânzătorul livrează mărfuri care sunt adecvate întrebuințărilor la care servesc, în mod obișnuit, mărfuri de același tip.

– sunt adecvate oricărei întrebuințări speciale care a fost adusă, expres sau tacit, la cunoștința vânzătorului de catre cumpărător, în momentul încheierii contractului, în afară de cazul în care rezultă din împrejurări că cumparătorul le-a lăsat la competența ori aprecierea vânzătorului sau că era rezonabil din partea lui să o facă. Potrivit textului obligația este îndeplinită atunci când vânzătorul livrează mărfuri adecvate oricarei întrebuințări speciale dacă i s-a adus la cunoștință de către cumpărător în mod expres sau tacit, în momentul încheierii contractului. Vânzătorul trebuia să cunoască la data încheierii contractului pentru ca acesta să poată refuza perfectarea acordului de voință dacă era în imposibilitate de a livra bunuri adecvate acelei întrebuințări. În lipsa obiecțiunii vânzătorul este ținut de acea întrebuințare specială și nu poate prevala ulterior faptul că nu a fost prevăzut în contract.

– posedă calitățile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpăratorului ca eșantion sau model. Așadar în cazul în care contractul a fost negociat pe baza unui eșantion sau model pe care vânzătorul l-a prezentat cumpărătorului, mărfurile livrate trebuie să posede calitățile acelui eșantion sau model.

Obligațiile cumpărătorului legate de conformitatea mărfurilor. Obligația de examinare a mărfii

Obligația de examinare a mărfurilor livrate este reglementată, mai ales sub aspectul momentului când trbuie îndeplinită.

Examinarea prezintă importanță deoarece, de regulă, cumpărătorul nu este obligat să plătească prețul înainte de a fi avut posibilitatea să examineze mărfurile. Cumpărătorul trebuie să examineze mărfurile sau să le supună examinării într-un termen cât se poate mai scurt, ținând seama de împrejuări. Temenul curge din momentul în care mărfurile au fost puse la dispoziția cumpărătorului.

În lipsa unei prevederi contractuale, cumpărătorul trebuie să efectueze o examinare rezonabilă în funcție de împrejurări. Astfel, cumpărătorul este ținut să procedeze la un examen atent, dar nu neapărat la unul aprofundat sau la o expertiză de specialitate pentru a sesiza eventualele vicii ascunse ale mărfii livrate. Caracterul rezonabil al examinării trebuie apreciat în funcție de particularitățile contractului și uzanțele din ramura comercială respectivă, avându-se în vedere mai ales tipul mărfii și natura părților contractante. De asemenea, cumpărătorul potrivit pregătirii sale profesionale și mijloacelor de verificare de care dispune, așa încât nu i se poate imputa nedescoperirea unui defect pe care un comerciant dintr-o altă ramură de activitate l-ar fi putut descoperi. Obligația de examinare se consideră îndeplinită și atunci când în funcție de natura mărfurilor, cumpărătorul a procedat la verificarea numai a unei părți din marfă, prin sondaj, deoarece el este îndreptățit să creadă că viciul nedescoperit la cantitatea verificată nu există nici cu privire la restul bunurilor.

Obligația de denunțare a lipsei de conformitate

„Cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de o lipsă de conformitate dacă nu denunță vânzătorului, precizând natura defectului, într-un termen rezonabil, calculat din momentul în care l-a constatat sau ar fi trebuit sa-l constate. În toate cazurile, cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de o lipsă de conformitate, dacă nu o denunță cel mai târziu într-un termen de 2 ani, calculat de la data la care mărfurile i-au fost remise în mod efectiv, excepând cazul în care acest termen ar fi incompatibil cu durata unei garanții contractuale”.

Acest articol privește sancțiunea aplicabilă cumpărătorului în cazul în care el nu denunță vânzătorului lipsa de conformitate, în condițiile menționate. Această sancțiune este decăderea cumpărătorului din dreptul de a se prevala de acea lipsă de conformitate, ceea ce mterializează prin imposibilitatea lui de a se invoca drepturile pe care Convenția i le recunoaște în cazul lipsei de conformitate. În caz de nedenunțare cumpărătorul nu mai poate cere daune-interese.

2.4. Mjloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenție la contract din partea cumpărătorului. Răspunderea contractuală a cumpărătorului

Este necesar întâi să enumerăm mijloacele. În principal, interdicția acordării unui termen de grație și posibilitatea acordării unui termen suplimentar de către vânzător. Conform art. 61 para. 1, în cazul în care cumpărătorul nu a executat oricare din obligațiile ce îi revin din contract sau din convenție, vânzătorul va putea să își exercite drepturile prevăzute la art. 62-65 din CVIM, sau să ceară daunele interese prevăzute la art. 74-77.

Dacă recurge la un alt mijloc decât daunele interese, vânzătorul nu va pierde dreptul la aceste daune interese, element prevăzut de art. 61 para. 2 din CVIM.

Prevederile CVIM privind interdicția acordării unui termen de grație pentru cumpărător, cele privind posibilitatea pentru vânzător de a acorda cumpărătorului un termen suplimentar pentru executare și cele conform cărora vânzătorul nu poate, înainte de terminarea acelui termen suplimentar, să se prevaleze de vreunul din mijloacele de care dispune în caz de încălcare a contractului de către cumpărător, sunt simetrice cu dispozițiile stabilite în cazul încălcării de către vânzător a obligațiilor sale contractuale.

Trebuie analizate mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenție la contract din partea cumpărătorului. În cadrul acestei analize, discuția se va duce numai pe tărâmul art. 62-65. Regimul daunelor interese va fi tratat cu altă ocazie. Acest regim este, de altfel, comun cu cel aplicabil în cazul încălcării obligațiilor contractuale de către cealaltă parte.

Exercitarea drepturilor prevăzute de aceste articole implică, simetric cu cele acordate cumpărătorului vizavi de cumpărător, două posibilități puse la dispoziția vânzătorului de către CVIM:

să ceară executarea obligațiilor de către cumpărător (art. 62)

să declare rezoluțiunea contractului (art. 64)

Art. 65 reglementează mijloacele speciale de care beneficiază vânzătorul în cazul în care cumpărătorul nu și-a executat obligația de a specifica elementele caracteristice ale mărfurilor:

1. posibilitatea vânzătorului de a cere executarea obligației de către cumpărător

Vânzătorul poate cere cumpărătorului plata prețului, preluarea mărfii predate, sau executarea altor obligații, cu excepția cazului în care s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu această cerere.

În principal, aceasta este regula și i se dă prioritate de textul CVIM.

2. posibilitatea vânzătorului de a declara rezoluțiunea contractului

Este un mijloc de excepție, și, ca atare, rezoluțiunea poate fi declarată numai sub condiție:

a. dacă neexecutarea de către cumpărător a oricărei obligații ce rezultă pentru el, din contract sau din CVIM, constituie o contravenție esențială la contract.

b. în cazul în care cumpărătorul nu-și execută obligația de plată a prețului, sau de preluare a mărfurilor, în termenul suplimentar acordat de către vânzător, sau dacă declară că nu o va face în termenul astfel acordat.

2.5. Obligațiile cumpărătorului și răspunderea contractuală a acestuia

Conform art. 53 cumpărătorul se obligă în condițiile prevăzute de contract și de convenție să plătească prețul și să preia mărfurile predate.

Obligația de plată a prețului

Art. 53 prevede necondiționat obligația cumparatorului de a plăti prețul și de a îndeplini formalitățile destinate să permită plata prețului, care sunt prevăzute de contract. Aceste măsuri sau formalități pot consta de pildă, în cererea pentru emiterea de către o bancă a unei scrisori de credit sau constituirea unei garanții bancare, înregistrarea contractului la o autoritate publică sau la o bancă, procurarea valutei în care se face plata, obținerea autorizației necesare pentru transferul valutei în străinătate.

Conform textului îndeplinirea de către cumpărator a acestor operațiuni prealabile și necesare pentru plata prețului constituie o parte integrantă a obligației sale de plată a prețului. Face excepție situația în care efectuarea respectivelor operațiuni cade.

Determinarea prețului

Art. 55 din CVIM care reglementează acest aspect, instituie o regulă și o situație specială supusă unei condiții. Regula este în sensul că prețul mărfurilor vândute trebuie să fie determinat în contract, în mod expres sau implicit, ori printr-o dispoziție care să permită determinarea prețului. Această prevedere este în concordanță cu cea din art. 14 para. 1 din CVIM, conform căruia oferta de a contracta este considerată suficient de precisă, și deci valabilă, printre altele, în cazul în care stabilește prețul, sau dă indicații care să permită determinarea acestuia.

Situația specială supusă unei condiții constă în aceea că, dacă vânzarea este valabil încheiată, fără ca prețul să fi fost determinat sau determinabil, atunci CVIM instituie o prezumție privind modul de determinare a prețului, care are valoarea unei determinări legale a acestuia. Așadar, această situație specială este supusă condiției valabilității contractului cu preț nedeterminat, sau chiar nedeterminabil.

În CVIM însă, nu se precizează în mod direct dacă o asemenea situație este valabilă sau nu. Această reticență a CVIM este în concordanță cu prevederile art. 4 lit. b, conform căruia această CVIM nu cârmuiește valabilitatea contractului, sau a vreuneia din clauzele acestuia. În această situație, valabilitatea unui contract fără preț determinat sau determinabil rămâne supusă sistemului de drept care constituie lex causae în speță. Numai în cazul în care lex causae aplicabilă admite valabilitatea unui contract cu preț nedeterminat sau nedeterminabil se aplică determinarea legală a prețului, în baza CVIM. Această determinare, de valoarea unei prezumții legale relative, constă în aceea că părțile sunt considerate, în lipsa unor dispoziții contrare, că s-au referit în mod tacit la prețul practicat în mod obișnuit, în momentul încheierii contractului, în respectiva ramură comercială, pentru aceleași mărfuri, vândute în împrejurări comparabile.

Locul plății

Prețul va fi plătit vânzătorului în unul dintre următoarele locuri:

în locul anume precizat în contract;

la sediul vânzătorului (plata portabilă și nu cherabilă). Justificarea unei asemenea soluții se găsește în faptul că, în zilele noastre, plata se face, în majoritatea cazurilor, prin decontare bancară și, ca atare, prețul poate fi considerat ca fiind plătit atunci când banii au intrat în contul vânzătorului.

în locul remiterii mărfurilor sau a documentelor, în măsura în care s-a prevăzut că plata trebuie să fie făcută contra unei asemenea remiteri.

Există deci o regulă – locul precizat în contract – și două excepții, alternative și subsidiare, față de această regulă.

Dacă vânzătorul își schimbă sediul („domiciliul”) după încheierea contractului, el va trebui să suporte orice sporire a prețului sau a cheltuielilor accesorii plății prețului, generate de această schimbare.

Momentul plății prețului

a. Momentul determinat prin contract

b. Dacă o determinare convențională nu există, prețul va fi plătit în momentul în care, conform contractului și convenției, vânzătorul pune la dispoziția cumpărătorului fie mărfurile, fie documentele reprezentative ale acestora. Această soluție consacră principiul simultaneității.

c. Vânzătorul poate face din plată o condiție a predării mărfurilor sau a remiterii documentelor. Aceasta înseamnă că o asemenea predare sau remitere va fi ulterioară plății prețului.

Dacă contractul implică transportul mărfurilor, vânzătorul poate face expedierea sub condiția ca mărfurile sau documentele reprezentative ale acestora să fie remise cumpărătorului numai contra plății prețului, deci clauza stipulației contractului va fi – în acest caz – „plată contra documente”.

Cumpărătorul nu este ținut de plata prețului înainte de a fi avut posibilitatea de a examina mărfurile, în principal, conform art. 38 din CVIM, în afară de cazul în care modalitățile de predare sau de plată convenite de către părți nu îi lasă această posibilitate.

Conform art. 59, cumpărătorul trebuie să plătească prețul la data convenită, rezultând din contract ori din convenție, fără a fi necesară vreo cerere sau vreo formalitate din partea vânzătorului. Se instituie, deci, principiul dies interpellat pro hominem (punerea de drept în întârziere a cumpărătorului cu privire la plata prețului), în ceea ce privește obligația cumpărătorului de plată a prețului.

2. Obligația de preluare a mărfii predate

Această obligație include, în primul rând, îndeplinirea oricărui act care este de așteptat, în mod rezonabil, din partea lui, pentru a permite vânzătorului să efectueze predarea, iar în al doilea rând, cuprinde preluarea propriu-zisă a mărfurilor.

3. Obligația cumpărătorului de a preciza caracteristicile mărfurilor

Cumpărătorul poate fi obligat prin contract să specifice forma, măsura sau alte caracteristici ale mărfurilor. Această obligație este precizată în art. 65 numai sub aspect sancționator, și deci această problemă face parte din răspunderea cumpărătorului

2.6. Dispoziții comune privind obligațiile vânzătorului și ale cumpărătorului

1. Excepția de neexecutare contractului. Conform textului Convenției, o parte poate să amâne executarea obligațiilor care îi revin, când rezultă, după încheierea contractului, că cealaltă parte nu va executa o măsură esențială a obligațiilor sale, din cauza unei grave insuficiențe a acesteia din urmă părți de a își executa obligațiile, a insolvabilității sale, ori a modului în care se pregătește să execute sau execută contractul.

În cazul în care vânzătorul a expediat deja mărfurile, însă relevă motivele pe care le menționează textul, el se poate opune la remiterea mărfurilor compărătorului, chiar dacă acesta din urmă deține un document care îi permite să le obțină. Această posibilitate pe care CVIM o acordă vânzătorului se aplică numai în relațiile sale cu cumpărătorul, adică privește numai drepturile vânzătorului și respectiv ale cumpărătorului asupra mărfurilor, însă se subînțelege că nu are efect în cazul în care marfa se află în mâinile unui terț.

Partea care amână executarea obligațiilor sale pentru aceste motive, indiferent dacă o face înainte sau după expedierea mărfurilor, trebuie să adreseze imediat o notificare în acest scop celeilalte părți, fiind însă obligată să procedeze la executare, dacă cealaltă parte dă garanții suficiente de bună executare a obligațiilor.

2. Rezoluțiunea / rezilierea

CVIM conține, în legătură cu acest efect, 2 categorii de dispoziții, unele speciale – aplicabile încălcării obligațiilor de către vânzător, respectiv de cumpărător, în baza art. 49 și 64 din CVIM,și altele generale – dispoziții comune, aplicabile ambelor părți.

Din prevederile CVIM cu privire la rezoluțiune se desprind mai multe caracteristici care definesc regimul juridic general al acesteia:

în ceea ce privește formele sale, după modul în care operează, rezoluțiunea poate fi declarată printr-un act unilateral de către partea interesată, sau poate rezulta din acordul părților; din articolele care reglementează această materie, în principal, 26, 49, 64, 72, 73, rezultă că în accepțiunea CVIM, rezoluțiunea nu este judiciară, în opoziție cu cea din dreptul românesc. Dreptul părții de a declara unilateral rezoluțiunea izvorăște din CVIM de la Viena și nu din contract. Pe de altă parte, contractul poate fi rezolvit prin acordul părților, conform art. 29 para. 1. Acesta este cazul în care rezoluțiunea este convențională, clauza contractuală care o prevede îmbrăcând forma unui pact comisoriu, și în acest caz rezoluțiunea ca trebui să fie declarată de partea interesată.

Declarația de rezoluțiune a contractului are efect numai dacă a fost făcută prin notificare comunicată celeilalte părți. Printr-o dispoziție generală, aplicabilă și notificării prin rezoluțiune, art. 27 prevede că, dacă o notificare, cerere sau comunicare este făcută de o parte contractantă în conformitate cu CVIM și prin mijloace adecvate împrejurărilor, o întârziere sau o eroare în transmiterea comunicării, sau faptul că ea nu a ajuns la destinație nu privează pe cealaltă parte contractantă de dreptul de a se prevala de ea, cu excepția unor dispoziții contrare,exprese (vezi partea a III-a a CVIM).

Judecătorul sau arbitrul nu poate acorda un termen de grație. Atunci când una din părți de prevalează de oricare din mijloacele de care dispune în caz de încălcare a contractului, termenul nu se poate acorda nici atunci când se declară sau se convine rezoluțiunea contractului.

În ceea ce privește punerea în întârziere a debitorului, aceasta operează de drept numai în cazul neexecutării de către cumpărător a obligației de plată a prețului la scadență, în celelalte cazuri, fiind aplicabilă soluția prevăzută de legea contractului.

Având în vedere aceste caracteristici ale regimului rezoluțiunii, rezultă că, dacă părțile au inserat în contract un pact comisoriu, acesta va produce efecte fără termen de grație, și eventual fără punere în întârziere, dar cu notificare.

Dat fiind caracterul dispozitiv al prevederilor CVIM, prevăzut de art. 6 din aceasta, părțile sunt libere să deroge și de la dispozițiile art. 26 (obligația notificării), caz în care pactul comisoriu va îmbrăca forma sa cea mai energică. Această parte se va găsi dezvoltată în ultimul capitol al prezentei lucrări.

2.7. Momentul transferării riscurilor

Cu privire la momentul transferării riscurilor, Convenția instituie mai multe reguli, care au ca trăsătură comună faptul că leagă acest moment de cel al predării mărfurilor. Aceste reguli se clasifică, la o primă analiză, în raport cu împrejurarea dacă mărfurile formează sau nu obiectul unui transport.

1. Pentru cazul în care contractul de vânzare implică transportul mărfurilor, CVIM face următoarea distincție:

a. dacă vânzătorul este obligat prin contract să remită mărfurile transportatorului într-un loc determinat, riscurile sunt transferate cumpărătorului în momentul în care vânzătorul i le-a remis în acel loc;

b. dacă vânzătorul nu este obligat contractual să remită mărfurile într-un loc determinat, riscurile sunt transferate cumpărătorului în momentul remiterii primului transportator, pentru a fi remise cumpărătorului în conformitate cu contractul de vânzare. Faptul că vânzătorul este autorizat contractual să păstreze documentele reprezentative ale mărfurilor nu se repercutează asupra transferului riscurilor.

În ambele cazuri, riscurile sunt transferate cumpărătorului numai dacă mărfurile au fost clar identificare în conformitate cu contractul, prin aplicarea unui semn distinctiv, prin documentele de transport, sau prin avizul dat cumpărătorului prin orice alt mijloc.

CVIM reglementează și momentul transferului riscurilor în situația specială în care mărfurile sunt vândute în cursul transportului.

Ca regulă, momentul transferului coincide cu cel al încheierii contractului. Prin excepție, dacă circumstanțele o implică, riscurile trec în sarcina cumpărătorului din momentul în care mărfurile au fost remise transportatorului care a emis documentele constatatoare ale contractului de transport. Totuși, dacă în momentul încheierii contractului de vânzare, vânzătorul știa, sau ar fi trebuit să știe că mărfurile au pierit, sau erau deteriorate și nu l-a informat pe cumpărător, pierderea sau deteriorarea este în sarcina vânzătorului.

În toate situațiile care nu sunt vizate de regula expusă, riscurile sunt transferate de la vânzător la cumpărător, cu următoarele distincții:

Dacă cumpărătorul este obligat să preia mărfurile în alt loc decât la sediul vânzătorului, riscurile sunt transferate când predarea este efectivă, iar cumpărătorul știe că mărfurile au fost puse la dispoziția sa în acel loc.

În alte ipoteze, riscurile sunt transferate:

în momentul în care cumpărătorul preia mărfurile, care coincide practic (în principiu) cu momentul predării lor;

în momentul în care mărfurile sunt puse la dispoziția cumpărătorului, dar el săvârșește o contravenție la contract, prin faptul nepreluării lor în termenul stipulat în contract.

Din formularea textului art. 69 din CVIM rezultă că ultima situație expusă constituie regula generală în materie, aplicabilă oricând situațiile enumerate în articolele precedente nu se realizează. Ca o condiție aplicabilă pentru toate regulile expuse, ultimul paragraf al art. 69 prevede că dacă vânzarea se referă la mărfuri neindividualizate încă, acestea sunt considerate a fi puse la dispoziția cumpărătorului când s-a făcut identificarea mărfurilor.

Se impun două precizări:

ca un principiu, aceste reguli leagă transferul riscurilor de momentul predării mărfurilor. Soluția este o consecință a influenței dreptului anglo-saxon și germanic, și derogă de la regula sistemelor romaniste.

CVIM nu leagă transferul riscurilor de transmiterea proprietății asupra mărfurilor. Mai mult, acest aspect nici nu este reglementat. Procedând în această manieră, CVIM derogă de la sistemul dominant în sistemele de drept romaniste, conform căruia transferul riscurilor operează odată cu transferul proprietății.

Transferul riscurilor către cumpărător are drept consecință faptul că pierderea sau deteriorarea mărfurilor survenită după transferul nu îl eliberează pe cumpărător. Ca excepție, consecința transferului riscurilor nu operează dacă pierderea sau deteriorarea mărfurilor este datorată unui fapt culpabil al vânzătorului.

CAPITOLUL 3

OBIECTUL CONTRACTULUI

În sens juridic este reprezentat de ansamblul obligațiilor pe care si le asuma partile prin acordul de vointa. In sens practic reprezinta marfa ce se transfera din proprietatea vinzatorului in cea a cumparatorului si care trebuie determinata cantitativ calitativ, din punct de vedere al ambalajului si marcajului.

Din punct de vedere economic, obiectul vanzarii este lucrul vandut-marfa-in schimbul caruia cumparatorul plateste vanzatorului pretul stabilit.

Pentru evitarea unor eventuale litigii cu privire la obiectul contractului, acesta se determina prin clause care se vor concis si clar formulate. In practica internationala comerciala modalitatile de determinare a calitatii marfii sunt multiple, în functie de natural or, în cauza marfurile fungibile si de masa generala, clauza privind calitatea se exprima prin mentiuni ca:

– văzut –placut -potrivit careia marfa va fi conforma cu aceea vazuta de comparator.

– după incercare -clauza care echivaleaza cu o conditie suspensiva de executare a contractelor.

– telquel sau tale quale-potrivit căreia marfa va fi acceptata asa cum este.

Tot în cazul marfurilor fungibile și a mărfurilor generale, practica indică sa fie folosite drept modalitati de stabilire a calitatii clauze prin care sa se indice cu precizie:tipul marfii si normele care il reglementeaza, in cazul in care este codificat la nivel national sau international, modelul (etalon, esantioane), cu precizare cine il pastreaza (de regula cate un exemplu la fiecare parte), determinarea calitatii prin descrierea detaliata a parametrilor tehnici in contract sau in anexe, in cazul marfurilor nefungibile; referire la caiete de sarcini elaborate de cumparator sau vanzator, referire la norme tehnice, standarde sau modele prezentate de comparator sau de vanzator. O data cu determinarea calitatii marfurilor se stabilesc conditiile de ambalare, precum si cine suporta costul ambalajului.

3.1. Clauza privind determinarea cantității. Clauza de calitate

Clauza de cantitate –precizeaza unitatea de masura utilizata, locul de determinare a cantitatii (acesta este cel mai frecvent locul de expediere a marfii dar uneori poate fi locul de destinatie sau poate avea loc o dubla determinare a cantitatii- si la expediere si la destinatie), documentul ce atesta cantitatea livrata ( uzual este documentul de transport) si tolerante admise in cazul marfurilor fungibile, cu obligatia cumparatorului de a plati cantitatea efectiv livrata.

Clauza de calitate –contine precizari cu privire la 2 elemente si anume:

– nivelul de calitate cerut –se stabileste prin descrierea parametrilor tehnici definitorii ai marfii, cu trimitere (in functie de natura marfii) la standarde nationale sau internationale, tipuri si denumiri uzuale, mostre puse de vinzator la dispozitia cumparatorului, indicarea marcii de fabrica etc.In cazul produselor de complexitate tehnica inscrierea conditiilor de calitate in contract se face sub forma unor anexe, consituite in documentatie tehnica;

– metodele de determinare a calitatii- contin precizari referitoare la : a) modul de efectuare a controlului: analize de laborator, demonstratii tehnice etc. In cazul analizelor de laborator se indica metodele de masurare, aparatura si instrumentele utilizate, numarul si marimea probelor care vor fi examinate etc. b) tipul controlului- pentru 100% din marfa sau prin sondaj c) criterii de admitere sau respingere a loturilor, d) nominalizarea documentatiei care va sta la baza controlului e) nominalizarea organelor care urmeaza sa intocmeasca documentele privind atestarea calitatii.

Garantia vânzatorului cu privire la calitatea marfii si /sau modul de functionare.

Exista 2 categorii de marfuri din punct de vedere al acordarii garantiei calitatii anume: marfuri care se contracteaza cu termen de garantie (majoritatea produselor finite) si respectiv marfuri care nu necesita astfel de termene(marfurile fungibile precum si marfurile cumparate pe baza clauzei vazut-placut).

Pentru marfurile la care nu se acorda termene, contractul trebuie sa prevada obligatia vinzatorului de a elibera un buletin de analiza sau un certificat de calitate, abaterile de la prevederile acestor documente obligindu-l pe vinzator sa faca remedierile care se impun sau sa acorde reduceri de pret.

La stabilirea garantiei cu termen se au in vedere: perioada de garantie, conditiile in care aceasta se poate prelungi, obligatiile partilor in perioada de garantie, documentul prin care se garanteaza calitatea marfii, modul de rezolvare al reclamatiilor in perioada de garantie etc.

Pentru produsele de complexitate tehnica ce presupun realizarea unor lucrari de constructie- montaj in tara beneficiarului, se acorda 2 termene de garantie si anume: unul care curge de la data punerii in functiune si unul de la data livrarii-scopul fiind acela de a-l determina pe beneficiar sa efectueze in timp util lucrarile care-i revin prin contract, evitind depozitarea pe o perioada prelungita a produsului.

Legat de clauza de calitate, in contract se insereaza si clauza privind receptia cantitativa si calitativa.

3.2. Clauza privind recepția cantitativă și calitativă

Stabilirea conditiilor in care se face receptia cantitativa si calitativa prezinta importanta deosebita pentru buna derulare a contractelor comerciale de vanzare internationala.

In mod uzual, marfa se receptioneaza cantitativ la locul de destinatie, in baza mentiunilor din documentul de transport care insoteste marfa.

Receptia calitativa poate avea loc, in functie de intelegerea partilor si de felul marfii fie la locul de productie (prin intermediul unor organe specializate sau prin reprezenatanti proprii ai cumparatorului) fie la locul de destinatie.Daca receptia calitativa se desfasoara la locul de productie- cumpărătorul nu mai poate formula reclamații decât pentru vicii ascunse.

Clauza privind receptia trebuie sa precizeze: locul si data receptiei, modul de control, documentatia tehnica ce va fi folosită, suportarea cheltuielilor de recepție, documentele ce se perfecteaza dupa efectuarea receptiei.

3.3. Clauza privind ambalajul. Prețul în contractul de vânzare comerciala internațională

Clauza privind Ambalajul poate sa fie inscrisa în contract fie printr-o formula generala, de tipul “ambalaj uzual de export” (aceasta obliga vânzatorul sa asigure un ambalaj de buna calitate, rezistent, care sa nu incarce costul transportului), fie printr-un continut dezvoltat care sa descrie in detaliu atit ambalajul interior cit si pe cel exterior. Pentru marfurile care se livreaza in vrac se fac mentiuni speciale privind mijloacele de transport utilizate. Vânzatorul are de asemenea obligatia de a marca ambalajul in scopul inlesnirii manipularii marfii.În contract se precizeaza modul de marcare(continut concret), limba de marcare, daca este necesar un ambalaj special pentru marfuri ce solicita manipulare speciala.In unele cazuri, ambalajul este marcat cu denumiri avind la baza uzante internationale, prin care se precizeaza particularitatile sale: FP (fit packing) = ambalaj cu strat protector, SWP (seaworthypacking) = ambalaj adecvat transportului maritim, CP (continental packing), SPP (special packing paid) =ambalaj confectionat la cererea importatorului, SCP (strict confidential packing) etc.

În contract trebuie precizat si pretul ambalajului- separat sau corelat cu pretul marfii.Din acest punct de vedere in practica sunt consacrate urmatoarele formule:

– netto – costul ambalajului nu este inclus in pretul marfii fiind de mica valoare;

– netto plus ambalaj- pretul ambalajului se calculeaza separat de pretul marfii;

– brutt/netto –pretul ambalajului este inclus în pretul unitar al marfii.

Pretul reprezinta, cum s-a aratat una din clauzele esentiale ale contractului.

Fundamentarea corecta a preturilor in tranzactiile internationale presupune luarea in considerare a mai multor elemente cum sunt:costurile de productie, situarea produsului propriu in contextul ofertei mondiale, cheltuielile speciale de export, cheltuielile cu distributia, nivelul preturilor mondiale, conditiile de livrare, conditiile de plata, politicile comerciale ale diferitelor state, etc.

Informatiile necesare acestei fundamentari pot proveni din surse variate si anume: cotatii de bursa, cataloage si liste de preturi, publicatii ale unor organisme specializate nationale sau internationale, preturile de oferta ale concurentei, cele din contracte anterior incheiate, preturile de la licitatii internationale, rapoartele delegatiilor sau reprezentantilor pe diferite piete etc.

Pretul se inscrie in contract fie pe unitate de produs, fie ca o suma globala pentru intreaga cantitate de marfa ce face obiectul contractului.

În funcție de modul in care pretul este stabilit de catre parteneri acesta poate fi determinat si determinabil.

Prețul determinat este stabilit de parteneri in momentul incheierii contractului si poate fi stipulat la rindul sau in 2 variante si anume: pret fix si pret variabil.Pretul in varianta fixa se stabileste pentru intreaga perioada de derulare a contractului si se utilizeaza atunci cind nu exista riscuri privind evolutii ale acestuia ce pot afecta partile contractante .Pretul variabil se foloseste in situatiile in care marfurile se livreaza in transe, iar parametrii tehnico calitativi difera de la un lot la altul. In contract se stabileste un pret pentru anumita calitate etalon ( aumiti parametrii tehnici) urmind ca abaterile de la acesti parametrii sa se reflecte in pretul marfii pe baza unei formule convenite de parteneri.

Pretul determinabil se foloseste fie in cazul produselor fungibile fie al produselor prelucrate (contracte de cooperare,livrari in contrapartida) si el presupune inscrierea in contract a tuturor elementelor de referinta care sa permita o determinare precisa a pretului ulteror incheierii contractului.

În contract se mai precizeaza in legatura cu pretul urmatoarele: cantitatea pentru care se calculeaza, valuta in care se face plata, reducerile de pret pe care le acorda vinzatorul cumparatorului precum si clauze asiguratorii impotriva unor riscuri ce pot surveni pe parcursul derularii relatiei contractuale.

În ce privește cantitatea marfii-prețul poate fi calculat pe baza greutatii marfii in portul (gara) de incarcare, pe baza greutatii marfii in portul (gara) de descarcare, pe baza greutatii marfii corespunzatoare calitativ ajunse la destinatie (caz in care se foloseste clauza “ sound delivered”) pe baza greutății brute sau nete a mărfii.

Reducerile de pret de care poate beneficia cumparatorul sunt: scontul de reglementare, acordat clientilor care platesc achizitia inainte de termenul de scadență, rabatul, acordat din cauza unor defecte de calitate sau a calitatii neconforme cu obiectul contractului si remiza, reprezentind o reducere de pret negociata tinind cont de importanta vânzării.

3.4. Clauza de rezervă a proprietății

Clauza de rezervă a proprietății este reglementată de legea aplicabilă contractului de vânzare sau de lex concursul, în cazul în care cumpărătorul falimentează și nu a plătit, încă, marfa livrată. Această clauză are ca scop protecția vânzătorului. În dreptul român, potrivit art. 1684 C. civ. „Stipulația prin care vânzătorul își rezervă proprietatea bunului până la plata integrală a prețului este valabilă chiar dacă bunul a fost predat. Această stipulație nu poate fi însă opusă terților decât după îndeplinirea formalităților de publicitate cerute de lege, după natura bunului”.

3.5. Condiții de livrare

Condiția de livrare reprezinta clauza prin care partenerii convin asupra locului si momentului in care o data cu livrarea marfii are loc si si transferul riscurilor si cheltuielilor de la o parte la cealalta. Prin aceasta clauza se repartizeaza intre vinzator si cumparator obligatiile si cheltuielile in raport cu principalele operatiuni pe care le presupune derularea unui contract de vinzare-cumparare international si anume: controlul calitativ al marfii, ambalarea marfii, obtinerea mijlocului de trnsport, obtinerea documentelor de transport si expeditie, incarcarea pe mijlocul de transport, suportarea cheltuielilor de transport si asigurare, descarcarea de pe mijlocul de transport etc.

Stabilirea conditiei de livrare in contracte este facilitata de existenta unor uzante comerciale uniforme intre care regulile INCOTERMS, elaborate de Camera de Comert International de la Paris, au un rol major. Aceste reguli (adoptate inca din 1936 ) au fost revizuite în mai multe rânduri pentru a raspunde modificarilor ce au intervenit in modalitatile de realizare a transportului international.

Regulie INCOTERMS vin în sprijinul comercianților printr-o dubla functie si anume: standardizarea (codificarea) unor termeni comerciali, ceea ce ofera posibilitatea identificarii rapide a unui complex de obligatii reciproce ale partilor; functia de armonizare a practicilor existente in diferite zone geografice, eliminind nesiguranta in utilizarea termenilor.

Inconterms permit părților contractante, prin inserarea unor litere sau a unor expresii scurte, la care se adaugă un loc, să cunoască imediat obligațiile lor cu privire la: încărcarea și descărcarea mărfurilor, îndeplinirea formalităților de import/export, a formalităților vamale, încheierea contractului de transport și prezentarea documentelor de transport, asigurarea legată de transport, locul de livrare, transferal riscurilor.

Inconterms nu reglementează transferul proprietății mărfii vândute și nici legea aplicabilă ori instant competentă să soluționeze litigiile.

Cu toate acestea utlizarea regulilor Inconterms influențează aspectele legate de locul de livrare a mărfii precum și cele cu privire la plata prețului, mai ales atunci când plata se face printr-un credit documentar, conform regulilor uniforme stabilite de ICC. De exemplu, în cauza Electrosteel Europe c Edil Centro din 9 iunie 2011 (C-87/10), CJUE a stabilit că pentru a verifica dacă locul de livrare este determinat, „în temeiul contractului”, instant națională sesizată trebuie să ia în considerare toți termenii și toate clauzele relevante din respectivul contract, inclusiv, dacă este cazul, termenii și clauzele în general recunoscute și consecrate de uzanțele comerțului internațional, precum Inconterms, elaborate de ICC.

Există și reguli Inconterms elaborate în USA, în Uniform Commercial Code, de aceea, părțile, atunci când le folosesc, trebuie să specific la care reguli Inconterms se referă.

Mult mai folosite în comerțul internațional sunt regulile Inconterms elaborate de ICC. Ultima versiune a regulilor Inconterms este îmbunătățită, ținându-se seama de schimbările la nivel mondial, mai ales din punct de vedere logistic. A fost adăugată posibilitatea înlocuirii documentelor pe hârtie cu documentele pe support electronic, de asemenea a fost introdus controlul numit „security clearances”, o practică determinată de terorismul internațional, ce constă în verificarea mărfii pentru a se asigura că aceasta nu reprezintă o amenințare cu privire la viață sau proprietate.

Există două categorii de reguli Inconterms: o categorie care se aplică tuturor mijloacelor de transport, fără distinctive și a doua categorie, care se aplică numai transportului maritim. Alegerea regulii Inconterms este foarte importantă pentru operatorii de comerț internațional.

Regulile Incoterms 2010 aplicabile tuturor mijloacelor de transport sunt:

– EXW – EX WORKS („. named place of defivery). Este cea mai convenabilă regulă pentru vânzător: într-un contract de vânzare ex works singura responsabilitate a vânzătorului este să pună la dispoziția cumpărătorului mărfunle, de regulă, la locul unde acestea se află, de exemplu, la fabrica vânzătorului; vânzătorul se poate oblige să ambaleze marfa, pe cheltuiala cumpărătorului; cumpărătorul este obligat la toate costurile și riscurile transportului de la vânzător la destinație. Deși această regulă pare foarte simplă pentru vânzător, este posibil să nu fie potrivită pentru complexitatea actuală a operațiunilor de comerț internațional; de exemplu, vânzătorul are frecvent, obligația de a respecta reglementările referitoare la export, cum este cazul, în UE, a obligației de a furniza autorităților vamale declarații sumare de intrare și ieșire electronice pentru mărfurile care intră sau ies de pe teritoriul vamal al UE, în scopul de a permite acestora să efectueze în mod informatizat analizele de risc necesare, pe baza informațiilor incluse in respectivele declarații și înainte ca mărfurile să intre sau să iasă de pe teritoriul vamal comunitar. Prin urmare, este necesar ca vânzătorul să coopereze cu cumpărătorul, chiar dacă regula Incoterm utilizată nu-l obligă la asta.

– FCA – FREE CARRIER („. named place of detivery). Vânzătorul livrează mărfurile, pregătite pentru export, unui transportator ales de către cumpărător. Vânzătorul încarcă mărfurile, în cazul în care transportatorul le preia de la locul unde acestea se afla, de exemplu de la fabrica vânzătorului De la acel punct cumpărătorul suportă toate costurile și riscurile deplasării mărfurilor până la destinație.

– CPT – CARRIAGE PAID TO (… named place of destination). Vânzătorul plătește pentru deplasarea mărfurilor până la destinație, în condiții uzuale și pe calea uzuală de transport. Din momentul în care mărfurile sunt transmise primului transportator, cumpărătorul suportă riscurile referitoare la pierderi sau prejudicii.

– CIP – CARRIAGE AND INSURANCE PAID TO (… named place of destination). Vânzătorul plătește pentru deplasarea mărfurilor până la destinație și încheie pe cheltuiala lui contractul de asigurare al mărfurilor. Din momentul în care mărfurile sunt transmise primului transportator, cumpărătorul suporta riscurile refentoare la pierderi sau prejudicii.

– DAT – DEUVERED AT TERMINAL (… named terminal at port or place of destmation). Se considera ca vânzătorul a livrat mărfurile atunci când, după ce au fost descărcate din mijlocul de transport la destinație, le pune la dispoziția cumpărătorului într-un anumit terminal, un anumit port sau loc de destinație, indicat de cumpărător Prin „terminal” se înțelege orice loc, închis sau nu, cum ar fi un chei. Un depozit, un parc de containere sau un att asemenea toc. Vânzătorul suportă toate riscurile pe care le implică transportul și descărcarea mărfurilor la locul de destinație indicat de cumpărător.

– DAP – DELIVERED AT PLACE (… named place of destination). Se consideră că vânzătorul a livrat mărfurile atunci când mărfurile sunt puse la dispoziția cumpărătorului în mijlocul de transport care le-a adus la destinație, gata pentru descărcare la locul de destinație indicat de cumpărător. Vânzâtorul suportă toate riscurile pe care le implică transportul mărfurilor la tocul de destinație indicat de cumpărător.

– DDP – DELIVERED DUTY PAID (… named place). Vânzătorul livrează mărfurile cumpărătorului la destinație, gata pentru import și pentru descărcare. Vânzătorul suportă toate costurile și riscurile deplasării mărfurilor la destinație, inclusiv plata taxelor vamale.

Regulile Incoterms 2010 aplicabile numai transportului maritim sunt:

– FAS – FREE ALONGSIDE SHIP (… named port of shipment). Vânzătorul livrează mărfurile în portul de origine, indicat de cumpărător, de exemplu pe chei, de unde va fi încărcată marfa. Din acel punct, cumpărătorul preia toate costurile și riscurile de pierdere sau prejudiciere a mărfurilor.

– FOB – FREE ON BOARD (… named port of shipment). Vânzătorul livrează mărfurile la bordul navei, gata pentru export. Din acel punct, cumpărătorul preia toate costurile și riscurile de pierdere sau prejudiciere a mărfurilor.

– CFR – CQST AND FREICHT (… named port of destination). Vânzătorul pregătește mărfurile pentru export și plătește toate costurile deplasării mărfurilor de la portul de desinație. Cumpărătorul suportă toate riscurile de pierdere sau prejudiciere a mărfurilor.

– CIF – COST INSURANCE AND FREIGHT (… named port of destination). Vânzătorul pregătește mărfurile pentru export și platește toate costurile deplasării mărfurilor la portul de destinație. De asemenea, vânzătorul plătește pentru contractul de asigurare al mărfurilor. Cumpărătorul suportă toate riscurile de pierdere sau prejudiciere a mărfurilor.

Alegerea regulii Incoterm adecvate nu este atât de simplă cum pare la prima vedere.

CAPITOLUL 4

NEEXECUTAREA CONTRACTULUI ȘI PRESCRIPȚIA

ÎN MATERIE DE VÂNZARE INTERNAȚIONALĂ DE MĂRFURI

4.1. Neexecutarea contractului

CVIM prevede mijloacele de care dispune vânzătorul, mijloacele de care dispune cumpărătorul și dispozițiile comune referitoare la neexecutarea contractului. În principal, există cinci mecanisme care permit organizarea drepturilor și obligațiilor părților în caz de neexecutare a contractului: excepția de neexecutare, executarea în natură, rezoluțiunea, despăgubiri și reducerea prețului1'1.

4.1.1. Excepția de neexecutare

Potrivit art. 58 CVIM vânzătorul nu este obligat să livreze marfa atât timp cât cumpărătorul nu plătește prețul, și cumpărătorul nu trebuie să plătească prețul atât timp cât măria nu i-a fost pusă la dispoziție. Pentru a se evita acest cerc vicios se folosește creditul documentar131.

Creditul documentar este operațiunea la care participă cumpărătorul (importatorul), care dă ordin unei bănci (banca emitentă sau ordonatoare) să-l plătească pe vânzător (exportatorul, beneficiarul), prin intermediul unei alte bănci (banca corespondentă sau confirmatoare), în baza anumitor documente care dovedesc expedierea mărfii.

O parte contractantă poate să amâne executarea obligațiilor sale când rezultă, după încheierea contractului, că cealaltă parte nu va executa o parte esențială a obligațiilor sale. Sancțiunea pentru neexecutarea anticipată este o inovație a CVIM.

Potrivit art. 25 CVIM „O contravenție la contract săvârșită de una din părți este esențială când ea cauzează celeilalte părți un prejudiciu prin care o privează în mod substanțial de ceea ce aceasta era în drept să aștepte de la contract, în afara de cazul în care partea în culpă nu a prevăzut un astfel de rezultat, iar o persoană rezonabilă, cu aceeași pregătire și aflată în aceeași situație, nu l-ar fi prevăzut nici ea”.

4.1.2. Executarea în natură

Executarea în natură nu poate fi cerută decât dacă lex fori o permite. Astfel, potrivit art 28 CVIM „Dacă, în conformitate cu dispozițiile prezentei convenții, o parte are dreptul să ceara celeilalte părți executarea unei obligații, un tribunal nu este ținut să dispună executarea în natură decât dacă o face în temeiul propriului său drept pentru contracte de vânzare asemănătoare, necârmuite de prezenta convenție”, în dreptul român, potrivit art. 1527 alin. (1) C. civ.

Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă”.

4.1.3. Rezoluțiunea contractului

O singură contravenție esențială la obigațiile contractuale poate antrena rezoluțiunea contractului. Rezoluțiunea se face prin declarație unilaterală de către partea care a suferit contravenția. Nu este nevoie de vreo autorizare pentru aceasta, din partea unei instanțe statale sau arbitrate. În CVIM sunt definite detaliat contravențiile care pot conduce la rezoluțiune, la scopul de a evita litigiile. Rezoluțiunea poate interveni și în mod anticipat, dacă este clar că va interveni o contravenție la contract. Rezoluțiunea trebuie notificată celeilalte părți într-un termen rezonabil. Ea poate fi totală sau parțială.

4.1.4. Despăgubiri

Art. 74 CVIM prevede că despăgubirile includ nu numai pierderea suferită, ci și câștigul nerealizat de cealaltă parte din cauza contravenției la contract. Aceste daune-interese nu pot fi superioare pierderii suferite și câștigului nerealizat pe care partea în culpă le-a prevăzut sau ar fi trebuit să le prevadă în momentul încheierii contractului, în considerarea faptelor de care avea cunoștință sau ar fi trebuit să aibă cunoștință ca fiind consecințele posibile ale contravenției la contract.

4.1.5. Reducerea prețului

Art. 50 CVIM permite cumpărătorului să reducă prețul proporțional cu diferența între valoarea pe care mărfurile efectiv predate o aveau în momentul predării și valoarea pe care mărfurile conforme ar fi avut-o în acest moment.

Cumpărătorul trebuie să aibă în vedere deci, data livrării mărfii. Reducerea prețului nu poate interveni dacă vânzătorul repară orice deficiență a îndeplinirii obligațiilor sale sau dacă cumpărătorul refuză să accepte executarea de către vânzător.

4.1.6. Exonerarea de răspundere

În CVIM sunt prevăzute două tipuri de exonerare de răspundere. Primul se refera la exonerarea debitorului atunci când neexecutarea se datorează unei piedici independente de voința sa și pe care, nu putea. În mod rezonabil să o ia în considerare la momentul încheierii contractului, să o prevină ori să o depășească sau să prevină ori să-i depășească consecințele.

Acest tip de exonerare de răspundere se situează între forța majora și impreviziune. Al doilea lip do exonerare este prevăzut în an. 80 CVIM, care permite exonerarea de răspundere a debitorului atunci când neexecutarea este datorată creditorului.

4.2. Prescripția în materie de vânzare internațională de mărfuri

Prescripția nu este reglementată de CVIM. În materia vânzării internaționale de mărfuri, există reglementări cu privire la prescripția extinctivă în Convenția de la New York din 1974 și Protocolul de modificare a acesteia din 1980 care prevede un termen de prescripție de 4 ani. Termenul curge de la data la care dreptul la acțiune poate fi exercitat (art. 8 și art. 9).

Convenția de la New York este aplicabilă în 29 de state, dintre care numai câteva state membre UE. De altfel, Convenția are un caracter supletiv, în sensul că prevederile acesteia nu se aplică dacă părțile iau exclus în mod expres aplicarea, prin inserarea unei clauze contractuale în contractul lor de vânzare internațională de mărfuri.

Dacă nu este aplicabilă Convenția de la New York, reglementarea prescripției extinctive se face în funcție de prevederile existente în lex contractus (legea aplicabilă contractului de vânzare). De exemplu, dacă contractus (legea aplicabilă contractului de vânzare). De exemplu, dacă părțile aleg ca lege aplicabilă contractului legea română, prescripția dreptului la acțiune va fi reglementată de prevederile Codului civil român.

Daca părțile aleg Principiile UNIDROIT ca lex contractus, termenul de prescripție va fi de 3 ani, care curge de la data la care creditorul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptele care ii permit să exercite dreptul la acțiune. În continuare este prevăzut și un termen maximal de 10 ani, care curge din momentul în care dreptul la acțiune poate fi exercitat, independent de cunoștința creditorului (art. 10.2 din Principiile UNIDROIT).

Concluzii

Ca o concluzie la cele evidențiate mai sus pot spune că, contractul comercial internațional este un acord de voință realizat între doi sau mai mulți participanți la comerțul internațional din state diferite prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice de comerț internațional. Operațiunea prin care se determină sensul exact al clauzelor contractuale, prin cercetarea voinței manifestate a părților în strânsă corelație cu voința lor internă, se numește interpretarea contractului. Prin această interpretare se permite o determinare corectă a forței obligatorii a contractului.

Vânzătorul trebuie să predea mărfurile conforme cu prevederile contractuale; acestea nu trebuie să aibă vicii. În CVIM există o concepție monistă referitoare la conformitate: nu se face distincție între conformitate și vicii ascunse.

Potrivit art. 35 alin. (2) CVIM, mărfurile sunt conforme dacă: sunt adecvate întrebuințărilor la care servesc în mod obișnuit mărfuri de același tip; sunt adecvate oricărei întrebuințări speciale care a fost adusă, expres sau tacit, la cunoștința vânzătorului, în momentul încheierii contractului, cu excepția situației în care, rezultă din împrejurări că au fost lăsate de către cumpărător la competența ori aprecierea vânzătorului sau că era rezonabil din partea lui să o facă; poseda calitățile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca eșantion sau model; sunt ambalate în modul obișnuit pentru mărfurile de același tip sau, în lipsa unui mod obișnuit, într-o manieră adecvata pentru a le conserva și proteja.

Vânzătorul nu este răspunzător de o lipsă de conformitate pe care cumpărătorul o cunoștea sau nu o putea ignora in momentul încheierii contractului. Cu toate acestea, daca vânzătorul cunoștea viciul și a ignorat amploarea acestuia, natura sau consecințele lui, poate fi răspunzător.

Vânzătorul este răspunzător de orice lipsă de conformitate care exista în momentul transmiterii riscurilor către cumpărător, chiar dacă această lipsă nu apare decât ulterior.

Denunțarea lipsei de conformitate, a defectului, trebuie făcută într-un termen rezonabil, care curge de la data când cumpărătorul l-a constatat sau ar fi trebuit să-l constate, precizând vânzătorului natura defectului. În toate cazurile, cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de o lipsă de conformitate, daca nu o denunță cel mai târziu într-un termen de 2 ani, calculat de la data la care mărfurile i-au fost remise în mod efectiv, exceptând cazul în care acest termen ar fi incompatibil cu durata unei garanții contractuale.

Vânzătorul nu se poate prevala de împrejurarea că cealaltă parte nu a examinat mărfurile sau nu a denunțat lipsa de conformitate, dacă defectul se referă la fapte pe care le cunoștea sau pe care nu putea să le ignore și pe care nu le-a arătat cumpărătorului.

Termenul de denunțare a lipsei de conformitate este diferit de termenul de prescripție.

Cumpărătorul este obligat să preia marfa și să plătească prețul. Potrivit art. 60 CVIM cumpărătorul trebuie să îndeplinească orice act care se poate aștepta în mod rezonabil din partea lui pentru a permite vânzătorului să efectueze predarea și să preia efectiv marfa. Se impune, deci, colaborarea cumpărătorului cu vânzătorul pentru a permite acestuia din urmă să-și îndeplinească obligația de predare. Când cumpărătorul nu preia marfa, el suportă riscul pieirii sau deteriorării acesteia, deoarece transferul riscurilor operează de la data la care vânzătorul pune marfa la dispoziția sa.

Cumpărătorul are obligația fundamentală de a verifica marfa, în cel mai scurt termen posibil, în funcție de circumstanțe. Această verificare este făcută de multe ori înainte de plecarea mărfii, pentru a împiedica transportul unei mărfi neconforme, care trebuie apoi returnată vânzătorului. Cumpărătorul trebuie să notifice vânzătorului orice lipsa de conformitate constatata, într-un termen rezonabil.

Cumpărătorul este obligat să plătească prețul, care este portabil, adică se face la locul unde este situat sediul vânzătorului sau, dacă plata trebuie făcută contra remiterii mărfurilor sau documentelor, la locul acestei remiteri. În dreptul român, cumpărătorul trebuie să plătească prețul la locul în care bunul se afla în momentul încheierii contractului și de îndată ce proprietatea este transmisă. Dacă la data încheierii contractului bunurile se află în tranzit, în lipsa unei stipulații contrare, plata prețului se face la locul care rezulta din uzanțe sau, în lipsa acestora, la locul destinației.

Cumpărătorul trebuie să plătească prețul la data stabilită prin contract sau care rezultă din contract, fără a fi necesară nicio cerere sau altă formalitate din partea vânzătorului.

Bibliografie

I. Tratate, cursuri, monogfrafii

Angheni Smaranda, Volonciu Magda, Stoica Camelia, Drept Comercial, Editia a IV-a, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2008.

Angela Miff, Dreptul comertului international. Partea generala. Introducere in dreptul comertului international, Editura Syllabus, Cluj Napoca, 2014.

Babiuc Victor, Dreptul comerțului internațional, Ed. Atlas Lex, București, 1994.

Ciobanu, George, Contractarea în comertul international, Editura Universitaria, Craiova, 2008.

Cărpenaru Stanciu D., Dreptul comercial in conditiile noului Cod civil, Editura Universul Juridic, București, 2011.

Deleanu, Sergiu, Contract de comert international, Ed Lumina Lex, Bucuresti, 1996.

Dumitru Andreiu Petre Florescu, Liviu-Narcis Pârvu, Contractele de comerț internațional, Editura Universul Juridic, București, 2009.

Ioan Macovei, Dreptul comertului international (vol.1), Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2006.

Giurgea Claudia Elena, Corsiuc Maria Olia, Drept comercial, Editura Lumina Lex, București, 2009.

Mazilu Dumitru, Dreptul comerțului internațional, partea specială, vol. 2, Ed. LuminaLex, București, 2008.

Mazilu Dumitru, Tratat privind Dreptul comertului international, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2011.

Mischie Beatrice, Contracte comerciale. Obligații comerciale, Editura C.H. Beck, București, 2009.

Nemeș Vasile, Drept comercial –conform Noului Cod Civil, Editura Universul Juridic, București, 2012.

Piperea Gheorghe, Drept comercial. Intreprinderea –in reglementarea Noului Cod civil, Editura C.H. Beck, București, 2012.

Sitaru Dragoș-Alexandru, Alexandru-Serban Stanescu, Claudiu-Paul Buglea, Dreptul comerțului internațional Tratat, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2008.

Sandru Daniel Mihail, Dreptul comerțului internațional, Editura Universitară, București, 2012.

Voicu Marin, Dreptul comertului international, Editura Exponto, Bucuresti, 2008.

Uliescu Marilena, Noul Cod civil. Comentarii. Editia a III-a. Revazuta si adaugita, Editura Universul Juridic, București, 2011.

Ungureanu Carmen Tamara, Dreptul comerțului internațional, Editura Hamangiu, București, 2014.

II. Legislație

Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, a fost modificată prin Legea nr. 71/2011 și rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 17 iunie 2011 și în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 489 din 8 iulie 2011 republicat in Monitorul Oficial 505/2011, aplicabil din 1.10.2011

Legea nr. 24/1991 de ratificare a Convenției Națiunilor Unite publicată în M.Of.nr.54/1991.

Bibliografie

I. Tratate, cursuri, monogfrafii

Angheni Smaranda, Volonciu Magda, Stoica Camelia, Drept Comercial, Editia a IV-a, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2008.

Angela Miff, Dreptul comertului international. Partea generala. Introducere in dreptul comertului international, Editura Syllabus, Cluj Napoca, 2014.

Babiuc Victor, Dreptul comerțului internațional, Ed. Atlas Lex, București, 1994.

Ciobanu, George, Contractarea în comertul international, Editura Universitaria, Craiova, 2008.

Cărpenaru Stanciu D., Dreptul comercial in conditiile noului Cod civil, Editura Universul Juridic, București, 2011.

Deleanu, Sergiu, Contract de comert international, Ed Lumina Lex, Bucuresti, 1996.

Dumitru Andreiu Petre Florescu, Liviu-Narcis Pârvu, Contractele de comerț internațional, Editura Universul Juridic, București, 2009.

Ioan Macovei, Dreptul comertului international (vol.1), Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2006.

Giurgea Claudia Elena, Corsiuc Maria Olia, Drept comercial, Editura Lumina Lex, București, 2009.

Mazilu Dumitru, Dreptul comerțului internațional, partea specială, vol. 2, Ed. LuminaLex, București, 2008.

Mazilu Dumitru, Tratat privind Dreptul comertului international, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2011.

Mischie Beatrice, Contracte comerciale. Obligații comerciale, Editura C.H. Beck, București, 2009.

Nemeș Vasile, Drept comercial –conform Noului Cod Civil, Editura Universul Juridic, București, 2012.

Piperea Gheorghe, Drept comercial. Intreprinderea –in reglementarea Noului Cod civil, Editura C.H. Beck, București, 2012.

Sitaru Dragoș-Alexandru, Alexandru-Serban Stanescu, Claudiu-Paul Buglea, Dreptul comerțului internațional Tratat, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2008.

Sandru Daniel Mihail, Dreptul comerțului internațional, Editura Universitară, București, 2012.

Voicu Marin, Dreptul comertului international, Editura Exponto, Bucuresti, 2008.

Uliescu Marilena, Noul Cod civil. Comentarii. Editia a III-a. Revazuta si adaugita, Editura Universul Juridic, București, 2011.

Ungureanu Carmen Tamara, Dreptul comerțului internațional, Editura Hamangiu, București, 2014.

II. Legislație

Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, a fost modificată prin Legea nr. 71/2011 și rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 17 iunie 2011 și în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 489 din 8 iulie 2011 republicat in Monitorul Oficial 505/2011, aplicabil din 1.10.2011

Legea nr. 24/1991 de ratificare a Convenției Națiunilor Unite publicată în M.Of.nr.54/1991.