Continutul Si Specificitatea Procedurii DE Drept Comun DE Solutionare A Petitiilor In Dreptul Administrativ Roman

I.ACTUL ADMINISTRATIV

1.1 Actul administrativ-definiție

În cadrul formelor concrete de realizare a activitatii administratiei publice, locul central îl ocupa actele administrative.

Actul administrativ sau actul de drept administrativ (cele doua notiuni exprima acelasi continut) face parte din categoria formelor concrete de realizare a administratiei publice producatoare de efecte juridice. Cand spunem ca o forma concreta de activitate produce efecte juridice, întelegem ca aceasta da nastere, modifica sau stinge raporturi juridice. În aceasta categorie mai pot fi incluse si contractele administrative. Unii autori includ in aceasta categorie si faptele materiale juridice caracterizate ca transformari in lumea materiala inconjuratoare datorate producerii de efecte juridice, în temeiul legii, independent de existenta unei manifestari de vointa in acest scop. A doua categorie o formeaza formele de activitate ale administratiei publice care nu produc efecte juridice proprii, in care se cuprind operatiunile tehnico-administrative, precum si actele exclusiv politice ale acesteia (spre exemplu, o declaratie). În categoria formelor de activitate care nu produc efecte juridice proprii pot fi incluse si anumite acte juridice (spre exemplu, acte caduce precum: legea adoptata de Parlament, dar neurmata de promulgare sau actul de numire într-o functie publica neurmat de acceptul persoanei numite care se afla intr-o situate de incompatibilitate). În categoria de mai sus pot fi incluse si actele administrative constatatoare, precum hotararea consiliului local de alegere a comisiei de validare, hotararea de validare a mandatelor de consilieri locali, hotararea de constituire a consiliului local ori hotararea dealegere a presedintelui de sedinta. Curtea Constitutionala a statuat ca „hotararile despre care s-a facut mentiune nu întrunesc conditiile pentru declansarea unei actiuni in contencios administrativ, deoarece nu produc efecte juridice, ele avand doar rolul de a constata parcurgerea unor proceduri prevazute de lege”. Administratia publica se realizeaza prin doua categorii de activitati: activitati cu caracter dispozitiv si activitati prestatoare care constituie si obiectul sau specific. Prin activitatile cu caracter dispozitiv, autoritatile administrative stabilesc ce trebuie sa faca sau sa nu faca persoanele fizice si juridice, putandu-se interveni, in conditiile legii, cu aplicarea de sanctiuni in caz de nerespectare a conduitei prescrise. Aceasta activitate se realizeaza prin acte juridice (acte administrative) de catre autoritatile administratiei publice si functionarii acestora ca activitati specifice principale. Activitatile executive cu caracter de prestatie se realizeaza tot pe baza si in executarea legii, de catre autoritatile administrative sau reprezentantii sai, din oficiu sau la cererea persoanelor fizice sau juridice. Prestatiile sunt realizate de organele administratiei publice si de functionarii acestora in cele mai diverse domenii de activitate: stare civila, autoritate tutelara, gospodarie comunala si locativa, servicii de telefonie, posta, transport in comun etc. Aceasta categorie de activitati se realizeaza in principal prin fapte materiale si, uneori, prin emiterea de acte juridice, pe baza si in conditiile legii.

Sintagma act de drept administrativ a fost fundamentata de Școala de la Cluj, prin reprezentantul său ilustru, profesorul Tudor Draganu într-o lucrare de referință care poartă chiar aeasta denumire, din dorința de a releva regimul juridic care guvernează actele organelor administarative de stat, care este unul de drept administarativ. Noțiunea de drept administativ își are recunoașterea printre reprezentanții Școlii de la București, care au apreciat că ea este cea mai potrivită pentru a evoca actele juridice ale organelor administrației de stat.

O definiție care impune prin rigoare și conciziune regăsim în Tratatul prof. univ. Antonie Iorgovan, care prin act administrativ înțelege „acea formă juridică principală a activității organelor administrației publice, care constă într-o manifestare unilaterală și expresă de voință de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații, în realizarea puterii publice, sub controlul principal de legalitate al instanțelor judecătorești.”

Valorificând elementele de constantă în definirea actului administrativ, apreciem că acesta reprezintă forma juridică principală de activitate a administrației publice, care constă într-o manifestare de voință expresă, unilaterală și supusă unui regim de putere publică precum și controlul de legalitate al instanțelor judecătorești, care emană de la autorități administrative sau de la persoane private autorizate de acestea, prin care se nasc, modifică sau sting drepturi și obligații corelative.

1.2 Trasaturile caracteristice ale actelor administrative

A.Prima trasatura caracteristica este aceea ca actele administrative sunt acte juridice.

Aceasta caracterizare distinge actul administrativ de operatiunile tehnico-administrative, actul avand rezultatul de a schimba ceva in ordinea juridica existenta. Actul administrativ reprezinta o manifestare de vointa facuta in scopul nasterii, modificarii sau stingerii raporturilor juridice, a carei realizare este garantata prin forta deconstrangere a statului sau constata situarii juridice reglementate de lege (de exemplu,diploma universitara). Actul administrativ reprezinta forma juridica principala a activitatii structurilor administratiei publice. Din cele de mai sus rezulta ca nu orice manifestare de vointa este un act juridic, simpla exprimare a unei opinii din partea unei institutii publice administrative nefiind un act administrativ. Printr-un act administrativ iau nastere drepturi si se stabilesc noi obligatii sau se stingunele vechi. De asemenea, pot fi refuzate pretentii juridice, pe care le formuleaza persoanele fizice sau juridice in fata organelor administratiei publice. Asa cum arata prof. Al. Negoita, refuzul nejustificat de a rezolva o pretentie privitoare la un drept recunoscut de lege sau tacerea structurilor administratiei publice la formularea unor astfel de pretentii juridice au valoare de acte administrative. Caracterul de act administrativ pe care il are refuzul manifest sau tacit de satisfacere a pretentiei juridice formulate de o persoana fizica sau juridica in fata autoritatilor administratiei publice, decurge din interpretarea dinamica a principiului legalitatii care guverneaza activitatea organelor administratiei publice. Potrivit acestui principiu, persoanele administrative au dreptul de a actiona pe baza si in executarea legii, dar si obligatia de a face in conditiile prescrise de lege. Inactiunea acestora este, in interpretarea dispozitiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, asimilata actului administrativ nelegal si poate face obiectul unei actiuni la instanta judecatoreasca specializata. B.Actul administrativ este o manifestare unilaterala de vointa juridica Actul administrativ este unilateral nu pentru faptul ca ar fi opera unei singure persoane – la emiterea sa putand participa mai multe persoane -, ci pentru ca el degaja o singura vointa juridica, care provine de la o persoana administrativa. Vointa manifestata trebuie sa fie expresa, neindoielnica in a schimba ceva in ordinea juridica. Pe baza caracterului unilateral, actele administrative se deosebesc de alte acte juridice pecare le emit sau in care sunt parti persoanele administrative. Într-adevar, institutiile administratiei publice, care au personalitate juridica civila, pot intra in raporturi juridice civile, de munca, financiare etc. Este de subliniat faptul ca manifestarea unilaterala de vointa pe care o reprezinta actul administrativ este realizata in regim de drept public, ceea ce o deosebeste de actul civil unilateral (testament, donatie etc.). C.Vointa juridica unilaterala este supusa unui regim specific Manifestarea unilaterala de vointa juridica pe care o cuprinde un act administrativ este supusa unui regim juridic specific, de drept public, numit regim administrativ. Regimul juridic administrativ cuprinde o serie de reguli de forma si de fond care reglementeaza emiterea actelor administrative, conditiile lor de valabilitate, controlul legalitatii lor etc. Regimul juridic administrativ deosebeste actul administrativ de alte acte juridice care presupun manifestarea unei vointe juridice unilaterale. D.Actul administrativ este emis in temeiul si pentru realizarea puterii publice Emitentul actului este investit cu putere publica, actul administrativ reprezentand un instrument de realizare a acesteia.

1.3 Procedura de elaborare, emitere sau adoptare a actului administrativ

În proiectul Codului de procedura administrativă, operandu-se o sinteza a normelor de drept administrativ in vigoare, se reglementeaza si procedura emiterii/adoptarii actelor administrative intr-o ordine logica si intr-un limbaj accesibil, motiv pentru care apreciem ca fiind foarte util din punct de vedere didactic sa abordam intr-o asemenea succesiune procedura de elaborare a actului administrativ. Trebuie, mai intai, sa ne reamintim din cele tratate pana in prezent ca autoritatile administratiei publice au dreptul ori, dupa caz, obligatia, de a initia, emite/adopta ori incheia acte juridice, potrivit competentei legale care le revine si ca actele juridice care nu respecta cerintele de fond sau de forma prevazute de lege sunt lovite, dupa caz, de nulitatea absoluta sau de nulitate relativa ori sunt considerate inexistente. De regula, proiectele de acte administrative cu caracter normativ pot fi initiate de persoane cu functii de conducere sau de alte persoane, in conditiile legii si sunt insotite, dupa caz, de o nota de fundamentare, de referatul sau de raportul intocmit de catre institutia sau de compartimentul de specialitate din aparatul propriu, precum si de avizele de specialitate, dupa care se transmite autoritatilor interesate si celor stabilite de lege, care au obligatia, ca in termenul legal sau in cel stabilit deinitiator, sa examineze proiectul, prin prisma specialitatii lor si sa comunice avizele sau, dupa caz, observatiile, recomandarile, propunerile si opiniile formulate. Dupa primirea avizelor si solutionarea eventualelor observatii si propuneri formulate, proiectul se supune adoptarii/emiterii autoritatilor administrative competente. În cazul autoritatilor administrative colegiale, adoptarea se face cu majoritatea prevazuta de lege. Opiniile contrare se consemneaza separat. Proiectele de acte administrative cu caracter individual se adopta/emitdin oficiu sau, dupa caz, la cerere. În proiectul codului se mai reglementeaza si procedura de emitere a actelor administrative prin exercitarea dreptului de petitionare, statuandu-se ca prin petitie, seurmareste dobandirea, recunoasterea, exercitarea, promovarea, apararea sau restabilirea unui drept legal recunoscut ori a unui interes legitim, personal sau public, iar procedura privind exercitarea dreptului la petitionare se declanseaza prin petitii formulate in nume propriu, cuprinse in scrisori ori prezentate in audiente si consemnate in scris sau transmise prinmijloace electronice, adresate de cei interesati autoritatii administrative competente. Petitia poate imbraca forma de cerere, reclamatie, sesizare, propunere sau oricare alta forma specifica dreptului de petitionare, in conditiile legii si va fi insotita de acte doveditoare necesare in sustinerea ei.

1.4 Clasificarea actelor administrative

Considerăm că pot fi identificate următoarele criterii de clasificare:

1.După organul de a care emană, pot fi identificate:

a) acte care emană de la autorități administrative, de stat sau autonome locale; b) acte care emană de la alte autorități publice decât cele administrative; c) acte care emană de la persoane ul codului se mai reglementeaza si procedura de emitere a actelor administrative prin exercitarea dreptului de petitionare, statuandu-se ca prin petitie, seurmareste dobandirea, recunoasterea, exercitarea, promovarea, apararea sau restabilirea unui drept legal recunoscut ori a unui interes legitim, personal sau public, iar procedura privind exercitarea dreptului la petitionare se declanseaza prin petitii formulate in nume propriu, cuprinse in scrisori ori prezentate in audiente si consemnate in scris sau transmise prinmijloace electronice, adresate de cei interesati autoritatii administrative competente. Petitia poate imbraca forma de cerere, reclamatie, sesizare, propunere sau oricare alta forma specifica dreptului de petitionare, in conditiile legii si va fi insotita de acte doveditoare necesare in sustinerea ei.

1.4 Clasificarea actelor administrative

Considerăm că pot fi identificate următoarele criterii de clasificare:

1.După organul de a care emană, pot fi identificate:

a) acte care emană de la autorități administrative, de stat sau autonome locale; b) acte care emană de la alte autorități publice decât cele administrative; c) acte care emană de la persoane private autorizate să presteze anumite servicii publice. 2.Cel de-al doilea criteriu îl reprezintă întinderea efectelor juridice, ceea ce determină două mari categorii de acte administrative:

a) acte administrative normative – sunt cele care cuprind reglementări de principiu aplicabile la un număr nedeterminat de persoane. b) acte administrative individuale – sunt acea categorie de acte juridice care produc efecte juridice față de un subiect de drept determinat. Una din distincțiile dintre cele două categorii este aceea că niciodată actele individuale nu pot încălca actele normative. Actele individuale, la rândul lor, se clasifică în mai multe categorii: – acte prin care se stabilesc drepturi sau obligații determinate pentru subiectul sau subiectele cărora li se adresează, denumite generic autorizații; Cum se apreciază și în doctrină, eliberarea unora din aceste autorizații este lăsată la aprecierea autorității emitente (autorizații libere), iar eliberarea altora are caracter obligatoriu pentru autoritatea publică respectivă (autorizații impuse). – acte prin care se atribuie un statut personal, respectiv drepturi și obligații pentru un subiect de drept determinat (diplome, certificate, permise de tot felul); – acte prin care se aplică diferite forme ale constrângerii administrative (diferite decizii cu caracter sancționar, procese verbale contravenționale); – acte administrative cu caracter jurisdicțional. c) acte cu caracter intern, care au ca particularitate faptul că se aplică în interiorul unei autorități sau instituții publice și produc efecte față de personalul acestei instituții.

1.5 Regimul juridic al actelor administrative

Regimul juridic al actelor administrative cuprinde totalitatea condițiilor, de fond și de formă, care particularizează această instituție, îi dau identitate în raport cu altele. În ceea ce privește dimensiunile regimului juridic al actelor administrative, acestea pot viza: a) condițiile de validitate ale actului administrativ, respectiv condițiile care privesc forma și fondul acestui tip de act juridic; b) procedura de emitere sau de adoptare a actului administrativ; c) forța juridică și efectele juridice ale actului administrativ, începând cu nașterea, efectele propriu-zise, până la încetarea procedurii acestor efecte; d) controlul exercitat asupra actului administrativ.

1.6 Legalitatea actului administrativ Legalitatea este analizată în doctrina de specialitate ca o dimensiune esențială a statului de drept. Constituția României, revizuită și republicată, proclamă, prin art.1 alin. (3), România ca stat de drept, democratic și social. Despre semnificația statului de drept s-a scris mult, s-au susținut teze de doctorat, prelegeri ale celor mai mari specialiști în drept public și tot a mai rămas teren pentru a scrie ce trebuie să reprezinte el. Sunt și autori care susțin că, datorită complexității semnificațiilor și implicațiilor sale, acesta nu se lasă constrâns într-o definiție rigidă și exhaustivă. Profesorul Tudor Drăganu, profesorul Antonie Iorgovan, definesc statul de drept ca fiind un stat care, organizat pe baza principiului separației puterilor statului, în aplicarea căruia justiția dobândește o reală independență și urmărind prin legislația sa promovarea drepturilor și libertăților inerente naturii umane, asigură respectarea strictă a reglementărilor sale de către ansamblul organelor lui, în întreaga lor activitate.

Cea mai succintă și mai clară definiție rămâne cea formulată de Rudolf Wassermann, potrivit căreia statul de drept este statul a cărui activitate este determinată și limitată prin drept.

Majoritatea autorilor califică legalitatea drept un principiu fundamantal care stă la baza fenomenului administrativ și căruia i se subordonează acțiunea administrației publice, precum și elementul central al regimului juridic al actelor administrative. Principiul legalității semnifică: – pe de o parte, supremația legii, toate subiectele de drept public sau privat trebuie să supună legii, începând cu legea fundamentală și respectând principiul ierarhiei actelor juridice; – pe de altă parte, baza legală, în sensul că acțiunea acestor subiecte de drept trebuie să se încadreze în limitele dreptului. El se află în strânsă corelație cu alte două principii, care derivă din principiul general al legalității, și anume: a) egalitatea în conținutul legii – care leagă legiuitorul și semnifică faptul că normele juridice nu trebuie să conțină un tratament diferit pentru două cazuri identice; b) egalitatea în fața legii- care leagă autoritatea care execută legea, deci administrația, ceea ce înseamnă că, în aplicarea legii, administrația nu trebuie să trateze de o manieră identică două cazuri diferite și invers.

Caracterul obligatoriu al legii se referă în egală măsură la individ, dar și la autoritățile publice, la stat. În statele Europei Occidentale, care au vechi tradiții democratice, respectarea legii nu este numai un principiu de drept, ci și o trăsătură de conduită socială și a activității sociale.

II.ELEMENTE DE PROCEDURĂ PRIVIND CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV

2.1Noțiunea de contencios administrativ

Noțiunea de contencios administrativ a fost utilizată într-un sens larg, evocând totalitatea litigiilor dintre administrație și particulari, precum și într-un sens restrâns evocând numai acele litigii soluționate de instanțele judecătorești. În prezent, prin contencios administrativ se înțeleg acele litigii soluționate de instanțele judecătorești care privesc raporturile dintre particulari și organele administrației sau serviciilor publice în legatură cu activitatea specializată proprie a acestora. Contenciosul administrativ este reglementat în țara noastră de Legea nr. 554/2004. Administratia Statului are sarcina de a asigura aplicarea legilor, de a edita acte normative in scopul executarii legilor, de a asigura functionarea seviciilor publice, de a lua masuri pentru executarea contractelor administrative, ocrotirea drepturilor persoanelor si satisfacerea cerintelor acestora, mentinerea ordinii publice. Daca uneori, în îndeplinirea acestor sarcini, Administratia lezeaza drepturile sau interesele persoanelor, acestea pot formula o reclamatie, o contestatie juridica, rezolvata în mod contencios de catre organele competente. Existenta contenciosului administrativ este conditionata, in statul de drept, de aplicarea a doua principii: principiul respectarii drepturilor legal dobândite si principiul obligativitatii Statului de a asigura executarea hotarârilor judecatoresti. Este necesar ca persoana sa fie sigura ca raporturile juridice, încheiate în mod legal, în cadrul ordinii de drept existente, sunt intangibile. Atât activitatea fiintei umane cât si aceea a Administrattiei se caracterizeaza prin posibilitatea de a scruta viitorul în estimarile efectuate. Prevederea este garantata numai daca persoanele si Administratia au siguranta în durabilitatea raporturilor juridice pe care si-au întemeiat si orientat activitatile.

Contenciosul administrativ este alcatuit din patru ramuri: 1. contenciosul de plina jurisdictie; 2. contenciosul de anulare; 3. conteciosul de interpretare; 4. contenciosul de represiune. Datorita jurisprudentei Consiliului de stat din Franta aceasta diviziune a devenit clasica si a fost adoptata in multe state europene, in ciuda faptului ca ea nu corespunde in totalitate sistemului de drept al respectivelor state. Exista un contencios obiectiv atunci cand situatia contenciosului este determinata de o problema de drept obiectiv si un contencios subiectiv atunci când se pune în cauza existenta si întinderea unor drepturi subiective ale reclamantului. În contenciosul de anulare, instanta judecatoreasca pronunta anularea actului administrativ ilegal, daca se constata neconcordanta actului administrativ cu starea de legalitate. Daca actul administrativ ilegal a produs daune, acestea pot fi cerute la o alta instanta si uneori cu alta procedura, instanta judecand, în fond, atat din punct de vedere al dreptului cat si al faptelor. În contenciosul de plina jurisdictie, competenta judecatorilor este mai mare iar decizia lor nu se limiteaza numai la anularea unui act ilegal, ci pot dispune chiar si alte masuri precum: recunoasteri de drepturi subiective, restituiri, reintegrari, despagubiri si eventual modificarea unui act administrativ; iar aceasta competenta mai larga a judecatorilor este recunoscuta atunci cand sunt chemati sa solutioneze o problema de drept subiectiv, si cand în constatarea facuta, se recunoaste reclamantului existenta unui asemenea drept. În acest mod, contenciosul subiectiv din punct de vedere al constatarii, este, în general, si un contencios de plina jurisdictie din punct de vedere al deciziei. Contenciosul administrativ în anulare este cel în care instanta de contencios administrativ poate sa anuleze sau sa modifice un act administrativ emis cu nerespectarea conditiilor prevazute de lege ori sa oblige o autoritate publica sa rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege. Întrucât prin hotarârile luate de instantele de contencios administrativ sunt anulate acte administrative ilegale, aceste hotarâri au efecte erga omnes. Instanta de contencios din cadrul acestei categorii nu este competenta sa rezolve repararea pagubelor, aceasta realizându-se într-un litigiu separat, de catre instante de drept comun. Contenciosul de plina jurisdictie este cel în care instanta de contencios administrativ este competenta, potrivit legii, sa anuleze ori sa modifice actul administrativ atacat, sa oblige o autoritate publica sa rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege si sa acorde repararea daunelor cauzate. Cererea pentru despagubiri se poate formula fie în cadrul actiunii initiale, fie separat, atunci când la data introducerii actiunii, îi era sau nu cunoscuta paguba sau întinderea ei. Hotarârile emise de instante în contextul contenciosului de plina jurisdictie cu privire la drepturile subiective au ca efect numai inter partes. Contenciosul de plina jurisdictie se împarte în : 1. recurs ordinar de plina jurisdictie, recurs subiectiv, în domenii, în principal, ca : raspunderea extracontractuala, contractuala si contenciosul schimbarii numelui; 2. recurs obiectiv de plina jurisdictie, pentru domenii ca cel fiscal, imobiliar, protectia mediului, precum si cel de obtinere de indemnizatii de catre functionarii publici. Doctrina franceza, prin prof. E. Laferriere, considera ca alaturi de aceste tipuri de contencios mai sunt si: contenciosul pentru exces de putere, contenciosul de interpretare si contenciosul de represiune. Contenciosul pentru exces de putere, îl vom întâlni si la noi prin intrarea în vigoare a Legii contenciosului administrativ, nr. 554/2004, el se concretizeaza în alte trei tipuri de recurs, si anume: 1) recursul pentru exces de putere, este un recurs deschis, chiar si în lipsa unui text de lege, pe baza principiilor generale de drept, contra tuturor actelor administrative si exercitat în scopul asigurarii respectarii legalitatii în activitatea administrativa. Este un recurs caracterizat drept o cale de atac în cadrul unui proces contra unui act care are caracter obiectiv, cu efecte erga omnes; un recurs de utilitate publica; un recurs de ordine publica si deci de la care nu se poate renunta , nici sub aspectul exercitarii si nici la beneficiul lucrului judecat. 2) recursul în aprecierea legalitatii, care are ca obiect declararea actului ca ilegal, el poate fi exercitat doar ca o chestiune prejudiciala. 3) recursul în declararea inexistentei, are drept scop declararea constatarii inexistentei juridice a unui act administrativ, inexistenta ce deriva din gravele vicii ale actului. Contenciosul de interpretare, acesta are ca obiect obtinerea, pe cale principala sau incidentala, a unei clarificari asupra sensului unui act administrativ neclar. Este obiectiv si subiectiv, în functie de actul interpretat, în fapt un contencios atipic. Contenciosul de represiune se exercita în fata instantelor competente în vederea aplicarii sanctiunii contraventionale unei persoane; în doctrina franceza este considerat de natura penala si ca atare i se aplica principiile dreptului penal: interpretarea legii penale, retroactivitatea legii penale mai favorabile, non bis in idem, etc.

Doctrina distinge, de asemenea, între contenciosul administrativ obiectiv si cel subiectiv, în functie de situatia juridica ce trebuie aparata, dar si între contenciosul administrativ general si contenciosul administrativ special. Contenciosul obiectiv, are ca obiect de activitate legalitatea obiectiva a unui act administrativ, în raport cu normele juridice, deci se fundamenteaza pe notiunea de drept obiectiv, care exprima faptul ca acel ansamblu de norme juridice existente este independent de subiectele raportului juridic concret în care ele apar cu drepturi si obligatii determinate si care decurg din dreptul obiectiv. În acest cadru situatia contenciosului poate sa fie provocata de o problema de drept obiectiv, în care caz, se cere instantei: -sa se constate cu forta de adevar legal, care este starea de legalitate, asa cum rezulta din legi si alte acte normative; -sa se constate ca aceasta stare de legalitate este vatamata de un act al unei autoritati publice iar instanta, prin actul ei, sa constate aceasta încalcare a dreptului obiectiv savârsita printr-un act administrativ, fara sa tina seama concret de situatia juridica a reclamantului. Contenciosul obiectiv îsi are temeiul juridic în dispozitiile art. 123, alin. (5) si art.126 alin.(6) din Constitutia României, republicata precum si art.26 alin. (1) din Legea nr. 340/2004 privind institutia prefectului. Contenciosul subiectiv are la baza notiunea de drept subiectiv, în sensul de „facultate” sau prerogativa recunoscuta de lege unor persoane fizice sau juridice, subiect activ al raportului juridic, de a pretinde subiectului pasiv sa savârseasca o anumita actiune sau sa se abtina de la savârsirea unei actiuni. În acest cadru, actiunea intentata pune în cauza existenta si întinderea unor drepturi subiective al caror titular este reclamantul, contestatia juridica fiind provocata ca atare de o problema de drept subiectiv. În acest caz, instanta, prin actul ei, constata existenta si întinderea acestor drepturi, modalitatile care le pot afecta si în cazul când prin încalcarea lor s-au adus prejudicii reclamantului, acesta poate constata întinderea si valoarea acestor prejudicii; de data aceasta instanta nu mai solutioneaza situatia contencioasa, independent de situatia juridica a reclamantului, ci, în raport cu situatia si drepturile lui subiective pe care le constata si le valorifica. Tot o forma de contencios administrativ subiectiv este constituit de normele consacrate prin diferite legi speciale. Legea nr. 554/2004 este, în prezent, si sediul materiei pentru contenciosul administrativ general, dar exista si situatii în care instantele judecatoresti por fi sesizate si în temeiul unor legi speciale, care se completeaza, în masura în care nu dispun, cu legea generala. Legile respective constituie contenciosul administrativ special. În acest sens, putem exemplifica cu Legea nr. 215/2001 administratiei publice locale; Legea nr.340/2004 privind institutia prefectului; Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica si altele. Contenciosul subiectiv poate sa fie un contencios în recunoasterea unui drept subiectiv, de exemplu:recunoasterea dreptului de proprietate ori a unor drepturi contractuale sau un contencios pentru daune atunci când cel vatamat cere despagubiri. Contenciosul subiectiv îsi are temeiul juridic în dispozitiile art. 52, alin. (1) din Constitutia României, republicata si, respectiv, art.1 alin. (1), (2) si (7) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/ 2004, începând cu data de 8 ianuarie 2004, odata cu intrarea în vigoare a noii legi a contenciosului administrativ.

2.1.1 Condițiile acțiunii în contencios administrativ și actele administrative exceptate de la procedura contenciosului

Deoarece Legea nr. 29/1990 nu a precizat expres ce condiții trebuie îndeplinite pentru promovarea unei acțiuni în contencios administrativ, doctrina a încercat să le stabilească fără a ajunge, însă, la un punct de vedere unitar Potrivit unui argumentat punct de vedere, valabil și sub regimul Legii nr. 554/2004, condițiile acțiunii în contencios administrativ sunt urmatoarele: – actul atacat să fie un act administrativ; – actul să vatăme un drept subiectiv sau un interes legitim; – actul să emane de la o autoritate publica (guvernamentala sau neguvernamentala); – să se fi parcurs procedura administrativă prealabilă prevazută de lege; – acțiunea să fie introdusă în termenul prevăzut de lege; – actul să fie emis ulterior intrării in vigoare a Legii nr.29/1990. Potrivit art. 2 alin 1 lit. c din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se întelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publica in vederea executarii ori a organizarii executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul aceleiași legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect: – punerea în valoare a bunurilor proprietate publică; – executarea lucrărilor de interes public; – prestarea serviciilor publice; – achizițiile publice. Actul administrativ se delimiteaza de simple adrese si circulare. Uneori, în baza acestora un funcționar public adoptă o conduită ce lezează interesele cetățeanului. Atacând actul în care se materializează conduita funcționarului, cel interesat determină și verificarea legalității adresei sau circularei (acte administrative interne). Circularele și adresele interne pot fi atacate și în mod distinct pe calea unei acțiuni directe. Nu pot fi atacate însă acele adrese care au semnificația unor notificari ale cetățenilor. Practica a întâlnit dificultăți și în stabilirea naturii juridice (ca acte administrative sau nu) a actelor de desfacere a contractului de muncă, a deciziilor de numire și eliberare din funcție, a deciziei prefecturii de restructurare a unei unitati economice cu capital de stat in mai multe societati comerciale, etc. În toate aceste situații criteriul de delimitare a actelor administrative de alte acte trebuie sa il constituie trasaturile acestora de a fi forma juridica principala a activitatii organelor administratiei publice, de a fi emis in realizarea puterii publice si de a fi rezultatul vointei juridice unilaterale a emitentului. Într-un anumit sens și refuzul de a da curs cererii unui particular sau de a raspunde acestui a are semnificatia unui act administrativ reprezentand o manifestare de vointa in realizarea puterii publice. Pentru a stabili existenta sau inexistenta conditiei ca actul administrativ sa vatame un drept subiectiv sau un interes legitim trebuie sa se porneasca si de la dispozitiile constitutionale care consacra drepturile si libertatile cetatenesti, drepturile si libertatile omului in general. Nu intereseaza din aceasta perspectiva ce drept anume a fost lezat prin actul administrativ, singura conditie fiind aceea ca dreptul sa fie ocrotit de lege. Cât privește interesul legitim, acesta trebuie privit mai întâi prin prisma interesului ca și condiție de exercițiu a acțiunii civile. El poate să fie al celui ce promovează acțiunea în contencios, dar și al altor persoane fizice sau juridice, al unei colectivitati pe care cel ce ataca actul administrativ este mandatat în concret sau generic să îl apere. Astfel, o organizație, asociație, fundație, partid politic recunoscute de stat poate ataca un act administrativ invocând interesul legitim public sau colectiv pe care este îndrituit să îl apere conform actului constitutiv. Condiția ca actul să emane de la o autoritate publică este întrunită când organul emitent este o autoritate administrativa ori cand actul este emis de o autoritate legislativa sau judecatoreasca, dar are o natura administrativă. Potrivit Legii 554/2004 prin noțiune a de autoritate publica trebuie sa se inteleaga orice organ de stat sau al unitatilor administrativ-teritoriale care actioneaza, in regim de putere publica, pentru satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autoritatilor publice, in sensul acestei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obtinut statut de utilitate publica sau sunt autorizate sa presteze un serviciu public. Articolul 7 din Legea 554/2004 impune obligația pentru cel ce se considera vatamat sa se adreseze mai intai autoritatii emitente si abia ulterior, in cazul in care aceasta sau autoritatea ierarhic superioara nu rezolva reclamatia, instantei. Omisiunea recurgerii la procedura administrativa prealabila nu este sanctionata cu respingerea actiunii. Reglementarea procedurii administrative prealabile are drept scop sa ofere cadrul legal al rezolvarii mai rapide si mai eficiente a probelor cetatenilor; uneori, insa aceasta reglementare favorizeaza, dimpotriva, tergiversarea solutionarii legale a conflictului de interes dintre cetatean si organul administrativ. Articolul.11 din Legea 554/2004 stabilește ca cel vatamat în dreptul sau interesul său trebuie să sesizeze instanța în 6 luni de la : – data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau, după caz, data comunicarii refuzului, considerat nejustificat, de solutionare a cererii; – data expirarii termenului legal de solutionare a cererii, fara a depasi termenul prevazut la alin. (2). În orice caz, introducerea acțiunii în justiție trebuie făcută cel mai târziu într-un an de la data emiterii actului administrativ a cărui anulare se cere. Aceasta înseamnă că legiuitorul a acceptat principial posibilitatea ca termenele de 6 luni să poată fi afectate de discontinuitate. În fine, desi numai in mod intamplator poate fi luata astazi in discutie, deoarece este prevazuta in mod expres de act. 19 din Legea nr.29/1990, mentionam si conditia ca actele administrative sa nu fie emise anterior intrarii in vigoare a acestei legi (8 decembrie 1990). Într-un fel se poate sustine ca s-a consacrat regula potrivit căreia controlul actelor administrative este supus regimului prevazut de lege la data emiterii lor. Nu toate actele administrative pot fi atacate în contencios. Sunt scoase astfel de sub controlul justitiei, pe calea prevazuta de Legea nr. 554/2004: – actele administrative ale autoritatilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul; – actele de comandament cu caracter militar; – actele pentru desfiintarea sau modificarea carora se prevede o alta procedura judiciara. Actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al celei de urgență, cele care privesc apărarea și securitatea națională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum și pentru înlăturarea consecințelor calamităților naturale, epidemiilor și epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere. Legea a enumerat circumstanțele excepționale care impun și justifică emiterea unor acte administrative scoase de sub controlul judecatoresc pe calea contenciosului administrativ: starea de asediu, starea de urgenta (ambele corespund notiunii de stare de necesitate folosita in Legea nr. 29/1990 anterior adoptarii Constitutiei), calamitati si sinistre. Au acest regim nu numai actele care' instituie starea de asediu sau starea de urgenta, dar si unele acte emise pentru inlaturarea cauzelor care au determinat instituirea acestora. De pilda, dupa instituirea starii de urgenta, ordinul autoritatii administrative prin care se interzice persoanelor sa intre intr-un perimetru unde au loc operatiuni de salvare, nu va putea face obiectul contenciosului administrativ. De asemenea, dispozitia de inchidere a circulatiei pe un pod folosit la transportul materialelor de indiguire, in cazul unor inundatii poate fi atacata numai pentru exces de putere. Ratiunea restrangerii severe a controlului in contencios a acestor acte consta in caracterul lor deopotriva urgent si provizoriu, dar si in aceea ca ori cat de repede s-ar judeca, de regula, nu se poate pronunta o hotarare eficienta. Mai mult, cel ce a dispus masura sau actul administrativ cunoaste cel mai bine situatia de fapt, iar daca gresit poate raspunde inclusiv pentru o infractiune de abuz in serviciu, astfel incat aceste acte si masuri se dispun dupa o matura analiza. Nu orice act al autoritatii militare este si act de comandament militar, astfel incat practica a trebuit sa stabileasca in fiecare caz in parte ce acte au caracter de comandament si care au un caracter de gestiune sau de simpla administratie militara. S-a stabilit ca au asemenea caracter infiintarea sau desfiintarea de unitati militare, concentrarea de trupe pentru exercitii, stabilirea unor noi state de organizare, etc. Actele pentru desființarea sau modificarea cărora este necesară o altă procedura judicioasă nu necesită discuții, fiind suficient a exemplifica prin dispozițiile legilor nr. 70/1991, 215/2001, 18/1991, 213/1998, etc.

2.2 Părțile în proces

Legitimare procesuală activă în acțiunile în contencios administrativ are orice persoană fizică sau juridică ce se consideră vătămata în drepturile sau în interesele sale legitime, precum și orice persoană care justifică un interes, chiar al altuia, dacă legea îi îngăduie să apere acel interes. Subiectele sunt enunțate de art. 1 din Legea contenciosului administrativ: persoana vătămată într-un drept sau interes legitim, prefectul, Ministerul Public, Avocatul Poporului, Agenția Naționala a Funcționarilor Publici, autoritatea publică emitentă a actului administrativ nelegal. În cazul în care persoana invoca un drept sau un interes propriu nu sunt necesare discutii. Este nevoie de unele precizari pentru celelalte subiecte care pot introduce actiunea in contencios. Prefectul este reprezentantul Guvernului în teritoriu și are intre altele – atributii de control de tutela administrativa. El poate ataca in contencios acte ale organelor locale ale administratiei publice ca fiind nelegale; prin aceasta apara interesele generale ale societatii, ale comunitatii locale; prefectul nu va putea ataca actele Guvernului, organ administrativ ierarhic superior. Ministerul Public reprezinta, în activitatea judiciară interesele generale ale societății, apără ordinea de drept, drepturile și libertățile cetățenilor (art.131 al.1 Constituție). Dacă actul administrativ vatămă drepturi sau interese ale unui minor sau interzis judecătoresc, procurorul își legitimează calitatea procesuală activă și pe dispozitiile art. 45 C.pr.civ., iar dacă evocă excesul de putere, acțiunea procurorului își are suport normativ și în prevederile arte 1 al. 5 din Legea nr. 554/2004. Avocatul Poporului, ca urmare a controlului realizat, potrivit legii sale organice, în baza unei sesizari a unei persoane fizice, poate sesiza instanța competentă de contencios administrativ de la domiciliul petentului atunci când apreciază că ilegalitatea actului sau excesul de putere al autorității administrative nu poate fi inlaturat decât prin justiție. Petiționarul dobândește, de drept, calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate, încât va exista o coparticipare procesuală activă. Agenția Națională a Funcționarilor Publici va avea calitate procesuală activă atunci când apără interesele funcționarilor publici în condițiile Legii nr. 188/1999, republicată în Monitorul Oficial, Partea 1 nr. 251 din 22 martie 2004. Deși legea anterioară a contenciosului administrativ nu a prevazut, în practica judiciară s-a ridicat problema anularii actului administrativ nelegal care a produs efecte în circuitul civil. Legiuitorul din anul 2004 a adoptat soluția normativă de a statua că organul administrativ care a emis un asemenea act poate solicita instanței să-l anuleze. Partidele politice și organizațiile și asociatiile cu scop nepatrimonial pot ataca și ele actele administrative care vatămă drepturi sau interese legitime pe care trebuie să le apere conform actelor constitutive. Actele constitutive sunt supuse controlului judecatoresc; fără autorizația judecatorului nu se poate sustine că aceste persoane juridice ar exista. A nu le recunoaște legitimare procesuala activă înseamnă a nega legalitatea înființării lor sau este o limitare a exercițiului drepturilor acestora, o limitare a capacității de folosință care este neprevazută de lege. Calitate procesuală pasivă au, ca regulă, organele administrative care au emis actul atacat și funcționarii acestora care au elaborat actul sau care se fac vinovați de refuzul rezolvării cererii. Atunci, însă, când însuși organul care a emis actul solicită anularea sa, calitate procesuală pasivă nu pot avea decât persoanele față de care actul administrativ și-a produs efectele prin intrarea sa în circuitul civil.

2.2.1 Reguli privind declanșarea și desfășurarea procesului

Reclamantul învestește instanța de contencios printr-o cerere întocmită în condițiile dreptului comun, la care atașează actul pe care îl atacă sau răspunsul prin care i se comunică refuzul autorității de a da curs cererii sale. Dacă nu a primit răspunsul la o cerere a sa, reclamantul va depune copia cererii, certificată pentru conformitate cu originalul de cel ce a primit cererea. În acest fel se încearcă prevenirea abuzurilor de drept evidente prin chemarea în judecată pentru emiterea unui act inexistent, iar pe de altă parte se creează condițiile pentru ca autoritatea administrativă să identifice rapid actul contestat și să-și poată pregati în mod corespunzător apărările. Potrivit dispozițiilor art. 16 al. 2 din Legea ne. 554/2004, dacă în judecată a fost chemat și funcționarul care a elaborat și semnat actul atacat, el va putea sa cheme în garanție pe superiorul sau care i-a dat ordin scris să semneze actul. Dacă funcționarul pârât invoca o dispozitie nescrisă, instanța de contencios nu va admite în principiu cererea de chemare în garanție. Probatoriile în acest caz ar putea dura mai mult timp decat impune necesitatea clarificarii raporturilor dintre reclamant si pârât, iar procedura contenciosului administrativ trebuie sa se caracterizeze pentru a fi eficientă – prin maximă celeritate. Dispozițiile act. 16 al. 2 din Legea ne. 554/2004 nu pot fi interpretate, însă, în sensul că funcționarul pârât care a pierdut procesul nu ar avea dreptul sa formuleze o actiune in regres impotriva superiorului sau de la care a primit ordinul nescris. Daca s-ar accepta o asemenea interpretare s-ar largi extrem posibilitatile de abuzuri in relatiile de la superior la inferior, inferiorul fiind lasat la bunavoia superiorului. Asadar, functionarul pârât il va putea chema in judecata separat, intr-un litigiu civil, de drept comun, pe superiorul de la care a primit ordin (scris sau nu) sa semneze actul a carui nelegalitate a fost constatata de instanta de contencios administrativ si îi va putea care sa-i plateasca in tot sau in parte (dupa caz) despagubirile pe care el insusi le-a platit reclamantului din actiunea in contencios. Cererile de chemare in judecata in contencios administrativ se timbreaza cu o taxa simbolica, astfel incat sa nu fie impiedicat accesul la justitie al celor vatamati in drepturile lor prin acte administrative. Instanțe de drept comun, cu competență generală în materia contenciosului administrativ sunt, potrivit art. 2 pct. 1 litera c C.pr.civ., tribunalele, iar atunci când sunt atacate acte ale autorităților sau instituțiilor centrale cererile în materie de contencios administrativ sunt în căderea curților de apel (art. 3 pct.1 C.pr.civ.). Articolul 10 din Legea nr. 554/2004 pare a institui regula ca actele emise de organele locale se ataca la tribunale, iar actele emise de organele centrale se ataca la curtile de apel, fara a indica o categorie de instante de drept comun in materia contenciosului administrativ. Observam ca articolul 3 pct.l din Codul de procedura civila face referire expresa la „actele autoritatilor si institutiilor centrale”, iar nu si la refuzul acestora de a rezolva o cerere. Sensul cuvantului act este aici acela de manifestare de vointa, iar nu acela de act administrativ. Daca legiuitorul ar fi dorit ca numai actele administrative ale autoritatilor centrale sa poata fi supuse controlului curtilor de apel ar fi folosit si cuvantul administrativ. Aplicand o regula de interpretare bine cunoscuta (unde legea nu distinge, nimanui nu-i este permis sa distinga – ubi lex non distinguit neque nos distinguere debemus) ajungem la concluzia ca refuzul autoritatilor si institutiilor centrale de a rezolva o cerere este cenzurabil in prima instanta de curtile de apel. În favoarea aceleiasi soluții mai pledeaza și un alt argument de logica si anume ca reglementarea din Codul de procedură civila face distinctie nu dupa natura actelor administrative, ci dupa nivelele ierarhice ale organelor administrative; judecatorii curtilor de apel fiind pe cea mai inalta treapta a ierarhiei profesionale la care poate accede în mod obisnuit un judecator sunt mai greu influentabili si privesc cu o detasare mai mare pozitia in structura organelor statului a unor autoritati administrative centrale precum, de pilda, Guvernul, ministerele, etc. În scopul facilitarii accesului la justitie al celor vatamati art. 10 alin. 3 din Legea 554/2004 a prevazut ca reclamantul se poate adresa instantei în a carei raza teritoriala își are domiciliul; aceasta este, de fapt, o reflectare în planul contenciosului administrativa dispozitiilor de principiu din act. 8 C.pr.civ. potrivit carora cererile impotriva statului se pot face la instanta din capitala tarii sau la cele din reședinta județului unde isi are domiciliul reclamantuI. Reclamantul nu va putea introduce, însă, cererea la o terță instanță. Completul de judecata este alcatuit la prima instanta dintr-un singur judecator. Primind actiunea, presedintele instantei poate cere autoritatii al carei act este atacat sa-i comunice de urgenta actul si documentatia care a stat la baza lui, ori documentatia care a stat la baza refuzului rezolvarii cererii, astfel incat la primul termen de judecata completul sa aiba in fata toate probele (sau macar cele mai importante) pe care sa dea o solutie. Omisiunea trimiterii lucrarilor cerute este sanctionata pecuniar cu amenda judiciara prevazuta de art. 13 alin. 4 din Legea nr. 554/2004. Solutiile pe care le poate da instanta de contencios administrativ sunt prevazute de act. 18 din legea anterior mentionata. Deoarece in cuprinsul acestui text nu este prevazuta si solutia pronuntarii unei hotărâri care să țină locul sau măcar să aibă efectele unui act administrativ, al unui certificat, adeverinte, etc. instanța nu poate pronunta o hotărâre în acest sens. Ea nu poate pronunta o astfel de hotarare si pentru ca si-ar depasi puterile, intrând în domeniul puterii administrative. Hotărârile pronuntate în contencios administrativ pot fi atacate cu recurs la instanta ierarhic superioara, respectiv curtile de apel pentru hotararile pronuntate de tribunale si Înalta Curte de Casatie si Justitie pentru hotararile pronuntate de curtile de apel. Cu privire la solutiile ce se pot da in recurs trebuie observat ca art. 20 al. 3 din Legea ne. 554/2005 limiteaza la una singura solutiile de casare cu trimitere spre rejudecare de catre instanta competenta.

2.2.2 Executarea hotărârilor date în contencios administrativ

În conformitate cu dispozitiile act. 18 din Legea nr. 554/2004, judecatorul poate obliga autoritatea administrativa sa inlocuiasca sau sa modifice actul administrativ, sa elibereze un certificat, o adeverinta sau orice alt inscris intr-un termen pe care il mentioneaza in dispozitivul hotararii. Daca judecatorul nu mentioneaza un termen, hotararea trebuie dusa la indeplinire in cel mult 30 de zile de cand hotararea devine irevocabila. Hotararea pronuntata in contencios impotriva autoritatii nu poate fi pusa in executare silita decat in ceea ce priveste despagubirile (acestea se executa de regula prin poprire, daca nu se executa de buna voie). Hotararea instituind o obligatie de a face are un regim similar cu cel al hotarari lor de acest fel pronuntate in materie civila. În situatia in care ea nu este adusa la indeplinire in termenul stabilit de lege sau de judecator, conducatorului autoritatii administrative i se va aplica o amenda pentru fiecare zi de intarziere, iar reclamantul – la cerere – va putea primi despagubiri pentru intarziere. Procedura de aplicare a amenzii si de acordare a despagubirilor este extrem de simpla si de rapida. Astfel, instanta hotaraste in camera de consiliu, de urgenta, cu citarea partilor, fara sa fie nevoie ca acestea sa se prezinte, sa depuna intampinari ori. sa faca alte acte de procedura specifice proceselor in sedinta publica. Mai mult, hotararea pronuntata cu privire la amenzi si despagubiri este executorie, nefiind, deci, necesara investirea ei cu formula executorie. Supus presiunii financiare exercitate prin amenda pe care trebuie sa o plateasca pentru fiecare zi de intarziere in executarea hotararii date in contencios, conducatorul autoritatii administrative va sfarsi prin a o pune in aplicare. Pe de alta parte, reclamantul vătămat in drepturile sau interesele sale va beneficia de compensarea daunelor ce i se cauzeaza prin neexecutarea hotararii. Pentru a evita cereri repetate ale reclamantului instanta poate stabili in favoarea reclamantului o despagubire calculata pe zi de intarziere in executarea hotararii atat pentru perioada de pana la pronuntarea instantei in urma procedurii din camera de consiliu, cat si pentru perioada ulterioara pronuntarii. Despagubirile acordate reclamantului pentru intarzierea executarii hotararii se vor plati de catre autoritatea administrativa, mai solvabila fiind. Ulterior autoritatea administrativa poate formula actiunea in regres impotriva conducatorului sau care nu a executat hotararea instantei de contencios – administrativ, judecarea actiunii avand loc potrivit regulilor de drept comun.

2.3 Procedura propriu-zisă

Procedura contenciosului administrativ cuprinde doua faze : a) Procedura prealabila sesizarii instantei de contencios administrativ competenta; b) Procedura in fata instantei de contencios administrativ. a) Prind procedura prealabila, art.5 din Legea nr. 29/1990 prevede: „înainte de a cere tribunalului anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se considera vătămat într-un drept al sau, in termen de 30 de zile de la data cand s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prevazut in art1 alin. 2, autoritatii emitente, care este obligata sa rezolve reclamatia in termen de 30 de zile de la aceasta (recurs gratios). Daca cel care se considera vătămat in dreptul sau s-a adresat cu reclamatie si autoritatii administrative ierarhic superioare celei care a emis actul, termen de 30 de zile prevazut in aliniatul ptecedent, se calculeaza de la comunicarea de catre acea autoritate a solutiei date reclamatiei.
În cazul in care cel care se considera vatamat intr-un drept al sau, recunoscut de lege, nu este multumit de sulutia data reclamatiei sale, el poate sesiza tribunalul in etrmen de 30 de zile de la comunicarea solutiei. Sesizarea tribunalului se va putea face si in cazul in care autoritatea administrativa emitenta sau autoritatea ierarhic superioara, nu rezolva reclamatia in termenul prevazut la alin. 1.
În toate cazurile, introducerea cererii la tribunal nu se va putea face mai tarziu de un an de la data comunicarii actului administrativ a carui anulare se cere.” Ratiunea reclamatiei prealabile consta in a obliga administratia sa se pronunte cu prire la anularea actului sau sa ia masuri pentru emiterea actului administrativ pretins de reclamant. Legea da dreptul persoanei fizice sau juridice lezate, de a pretinde autoritatii administrative sa-si exercite controlul asupra actelor emise in cadrul ei si de a reveni asupra celor pe care in final le considera ilegale. Este dreptul administratiei de a rezolva in mod unilateral actele pe care le-a emis si acest drept are la baza principiul autonomiei administratiei. Potrit acestui principiu, administratia isi creaza singura actul juridic prind actitatea sa si il pune de asemena singura in executare. Tinand seama de aceste doua caractere specifice, ale actitatii, administratia este in drept si ii rene in acelasi timp si obligatia sa cerceteze permanent legalitatea si oportunitatea actelor pe care le emite si sa ia masuri pentru desfiintarea celor care se dovedesc a nu fi in conformitate cu prevederile legale sau den inoportune ori contrare intereselor cetatenilor. Revocarea actelor administrative ilegale, trebuie efectuata de catre autoritatea administrativa cu respectrea acelorasi reguli de forma avute in vedere la emiterea lor. În ceea ce priveste termenul de adresare autoritatii administrative, in alin. 1 al acestui articol (5), se prevede ca termenul de 30 de zile in care persoana vatamata se poate adresa autoritatii administrative care a emis sau trebuia sa emita actul administrativ, (termenul curge de la data comunicarii actului administrativ dupa expirarea termenului prevazut de art1 alin 2). Prind termenul de sesizare a tribunalului, sectia de contencios , art.5 alin.2 din aceeasi lege prevede pentru persoana vatamata care nu este multumita cu solutia data reclamatiei sale, un termen de 30 de zile. Silind un termen maxim de un an pe parcursul căruia persoana care se considera vatamata poate sa sesizeze instanta de contencios, s-a avut in vedere necesitate pe de o parte, de a nu lasa actele administrative intr-o stare prea mare de nesiguranta, iar pe de alta parte, de a terzi interesele cetatenilor de a sesiza si a nu lasa prea mult timp ca actele administrative respective sa-si produca toate efectele. Prind natura termenului de 30 de zile si de un an, se poate spune ca acest termen este unul procedural si potrit art.101 din Codul de procedura cila, se calculeaza pe zile libere, neintrand in calcul ziua cand a inceput si cea cand s-a sfarsit. Potrivit aceluiasi articol, termenul care, incepand cu 29,30,31 ale lunii se sfarseste intr-o luna ce nu are o asemenea zi, se socoteste impinit in ziua cea din urma a lunii. Daca termenul se sfarseste intr-o zi de sarbatoare legala sau cand serciul este suspendat, se prelungeste pana la sfarsitul primei zile de lucru urmatoare. În ce priveste termenul de un an acesta se sfarseste in ziua corespunzatoare zilei de plecare, adica a zilei cand termenul a inceput sa curga.
Analiza naturii juridice a termenului de 30 de zile de sesizare a tribunalului, nu poate fi separata de analiza naturii juridice a termenuli de un an. În ceea ce ne priveste, ne-am raliat la opinia dupa care ambele sunt termene de prescriptie, termenul mai mic de prescriptie se deruleaza intr-un termen de prescriptia plafon de un an. Termenul de 30 de zile nu poate sa depaseasca termenul de un an chiar daca aceasta prelungire este datorata nesolutionarii recursuluii administrativ. Deci, alin.1 al art. 5 are ca obiest actiunea administrativa prealabila, alin. 2 are ca obiect actiunea in justitie in ipoteza unei nemultumiri la recursul gratios, alin. 3 are ca obiect actiunea in justitie in ipoteza unei nemultumiri la recursul ierarhic, alin. 4 vizeaza actiunea in justitie in ipoteza nerezolvarii reclamatiei, fie de autoritatea eminenta, fie de autoritatea ierarhica, in termen de 30 de zile, alin. 5 este numitor comun atat pentru recursul administrativ prealabil, cat si pentru sesizarea tribunalului. Dispozitiile alin.5 atentioneaza autoritatile administrative și sanctioneaza autoritatile judecatoresti, implicit pe cel care se considera vatamat în drepturile sale. b) Procedura in fata instantei de contencios administrativ incepe cu introducerea actiunii in contencios administrativ, inainte de expirarea termenului de 30 de zile dar cu respectarea prevederilor alin 5 din acelasi articol care prevede: „în toate cazurile, introducerea cererii in instanta nu se va putea face mai tarziu de un an de la data comunicarii actului administrativ a carui anulare se cere”.
Astfel, rezulta ca termenul de un an este un termen de decadere (dupa expirarea caruia nu se mai poate cere anularea unui act administrativ ilegal si nici obligarea unei autoritati administrative de a i se rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege), iar termenul de 30 de zile, de sesizare a instantei rezulta, in opinia noastra, ca acesta este un termen de prescriptie. Actiunea in contenciosul administrativ trebuie sa cuprinda elemente de identificare a partilor (numele si prenumele sau denumirea reclamantului si paratului), domiciliul (sediul ), obiectul cererii acestora anularea unui act, obligarea la rezolvarea unei cereri si plata desubirii, iar la actiune se vor anexa: actul administrativ a carui anulare se cere, refuzul autoritatii administrative de a rezolva o cerere referitoare la un drept, iar in cazul in care nu a primit acest refuz se va aneza o copie a cererii, pe care a adresat-o autoritatii administrative si dovada daunelor materiale cauzate prin actul emis ori prin refuzul rezolvarii cererii. Actiunea in contencios administrativ poate fi formulata si impotriva functionarului autoritatii pârâte, care a eliberat actul sau care se face novat de refuzul rezolvarii cererii, atunci cand se solicita plata unor desubiri pentru prejudiciul cauzat sau pentru intarziere, persoana respectiva putand fi obligata la plata, solidar cu autoritatea administrativa. La cererea functionarului, poate fi chemat in garantie superiorul sau ierarhic de la cae a primit ordin scris sa semneze actul administrativ contestat in justitie. Prind sesizarea instantelor de contencios administrativ se constata caele pot fi sesizate si prin declinare de competenta, numai in cazurile in care isi declina,una celeilalte, competenta de solutionare, doua instante de contencios administrativ si nu de catre o judecatorie sau prin regulator de competenta, cand instanta mai intai sesizata este o judecatorie. Prin sesizarea instantelor de contencios adminstrativ se constata ca ele pot fi sesizate si prin declinare de competenta, numai in cazurile in care isi declina, una celeilalte, competanta de solutionare, doua instante de contencios administrativ si nu de catre o judecatorie sau prin regulator de competenta, cand instanta mai intai sesizata este o judecatorie. La aceasta concluzie se ajunge, avand in vedere ca pentru sesizarea instantelor de contencios administrativ legea prevede obligatitatea procedurii prealabile, neimplinirea acesteia constand un fine de neprimire. Articolul 9 din Legea 19/1990 prevede: în cazuri bine justificate si pentru a se preveni producerea unei ube iminente, reclamantul poate cere tribunallui sa dispuna suspendarea executarii actului administrativ pana la solutionarea actiunii. Tribunalul va solutiona cererea de suspendare, de urgenta, chiar si fara citarea partilor, hotararea pronuntata in acest caz fiind executorie de drept. Din modul in care este formulat textul art. 9 alin. 1 rezulta ca suspendarea nu se poate acorda decat in cazuri bine justificate si pentru a se preveni producerea unor ube iminente. Motivele suspendarii trebuie sa apara de la prima vedere ca fiind temeinice si sa creeze de la inceput o indoiala puternica asupra modului administrativ constatat, iar prin masura suspendarii sa se producă ube iminentă. În alin. 2 al aceluiasi articol (9) se prevede ca solutionarea cererii de suspendare se face chiar fara citirea partilor. În aceasta situatie, cererea urmeaza sa se solutioneze in camera de consiliu nefiind necesara o judecata cu xcaracter contradictoriu in sedinta publica. De asemenea, presedintele tribunalului de contencios este in drept sa aplice si prevedeile din Codul de procedura civila cu privire la ordonantele presedentiei; va putea sa hotarasca cu prire la cererea de suspendare si printr-o ordonanta prezidentiala. Fiind intrunite conditiile cerute de procedura civila: caz grabnic, prevederea producerii unei ube, pastrarea unui drept care s-ar putea ubi prin intarziere, solutionand actiunea (conform art. 11) instanta competenta poate : sa anuleze, in tot sau in parte, actul administrativ a carui anulare s-a cerut prin actiune, sa oblige autoritatea administrativa sa emita un act administrativ ori sa elibereze un certificat, o adeverinta sau orice alt inscris și sa hotarasca asupra daunelor materiale si morale cerute. Sentinta se redacteaza in cel mult 5 zile de la pronuntare ( art.6. ultimul aliniat). În art. 11 alin. 1 se precizeaza ca instanta este competentă să se pronunte si asupra legalitatii actelor sau operatiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judeecatii, desi operatiunile administrative nu produc prin ele insele efecte juridice. Cat priveste termenul de prescriptie, care trebuie respectat pentru introducerea acestor actiuni, consideram ca pana la adoptarea unei noi reglemntari, este de trei ani, prevazut de art.3 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescriptia extinctiva.

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 este structurata in patru capitole dupa cum urmeaza : I. – dispozitii generale II. – procedura de solutionare a cererilor în contenciosul administrativ III. – procedura de executare IV. – dispozitii tranzitorii si finale.

I. Dispozitii generale Sesizarea instantei de contencios administrativ Potrivit art. 1 din lege (Subiectele de sezina), sesizarea instantei de contencios administrativ poate fi facuta de : a. persoana vatamata; b. Avocatul Poporului; c. Ministerul Public; d. autoritatea publica emitenta a actului administrativ nelegal; e. prefect; f. Agentia Nationala a Functionarilor Publici; g. orice persoana de drept public vatamata intr-un drept sau, dupa caz, cand s-a vatamat un interes legitim. Primul subiect de sezina prevazut de art. 1 din lege este persoana vatamata intr-un drept al sau ori intr-un interes legitim, de catre o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei cereri. Prin persoana vatamata se intelege, asa cum prevede art. 2 alin.1 lit.a, orice persoana fizica sau juridica ori grup de persoane fizice, titulare ale unor drepturi subiective sau interese legitime private vatamate prin acte administrative; in sensul prezentei legi, sunt asimilate persoanei vatamate si organismele sociale care invoca vatamarea unui interes public prin actul administrativ atacat. Un element de noutate fata de vechea reglementare consta in faptul ca instanta poate fi sesizata si de catre grupuri de persoane interesate, care nu au personalitate juridica. Conform art. 1 alin. 3 Avocatul Poporului, ca urmare a controlului realizat, potrivit legii sale organice, in baza unei sesizari a unei persoane fizice, daca apreciaza ca ilegalitatea actului sau excesul de putere al autoritatii administrative nu poate fi inlaturat decat prin justitie, poate sesiza instanta competenta de contencios administrativ de la domiciliul petentului. Din modul de redactare a textului rezulta ca Avocatul Poporului poate sesiza instanta de contencios administrativ numai pentru apararea unei persoane fizice si numai daca acea persoana a sesizat in prealabil Avocatul Poporului. Textul mentioneaza ca persoana fizica dobandeste de drept calitatea de reclamant, urmand a fi citata in aceasta calitate. Rolul Ministerului Public in contenciosul administrativ este reglementat de art. 1 alin. 4, 5 si 9. Alineatul 4 are ca obiect sesizarea instantei de contencios administrativ in cazul actelor administrative individuale. Astfel, conform acestui text, Ministerul Public, atunci cand, in urma exercitarii atributiilor prevazute de legea sa organica, apreciaza ca incalcarile drepturilor, libertatilor si intereselor legitime ale persoanelor se datoreaza existentei unor acte administrative unilaterale individuale ale autoritatilor publice emise cu exces de putere, sesizeaza instanta de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice vatamate. In acest caz, persoana respectiva dobandeste calitatea de reclamant si poate sa renunte la actiune potrivit principiului disponibilitatii. Alineatul 5 vizeaza sesizarea instantei de contencios administrativ de catre Ministerul Public in cazul actelor administrative normative prin care se vatama un interes public. În acest caz, Ministerul Public este titularul unei actiuni de contencios obiectiv care, conform art. 28 alin. 2, nu mai poate fi retrasa. Alineatul 9 impune participarea obligatorie in instanta a reprezentantului Ministerului Public, in cazul litigiilor de contencios administrativ. Participarea reprezentantului Ministerului Public este obligatorie, indiferent de cine a fost sesizata instanta. Art. 1 reglementeaza si dreptul autoritatii publice emitente a unui act administrativ nelegal de a sesiza instanta de contencios administrativ pentru a constata nulitatea actului, in situatia in care acesta nu mai poate fi revocat, intrucat a intrat in circuitul civil si a produs efecte juridice. Actiunile in contencios administrativ mai pot fi introduse conform art. 1 alin. 8 si de prefect, de Agentia Nationala a Functionarilor Publici, precum si de orice persoana de drept public vatamata intr-un drept sau, dupa caz, cand s-a vatamat un interes legitim. Semnificatia unor termeni Art. 2 face o definire a notiunilor de baza utilizate precum: persoana vatamata, autoritate publica, act administrativ, act administrativ-jurisdictional, nesolutionarea in termenul legal a unei cereri, refuz nejustificat de a solutiona o cerere, drept vatamat, interes legitim, etc. Tutela administrativa În concordanta cu prevederile art. 123 alin. 5 din Constitutie, noua Lege a contenciosului administrativ consacra in art. 3 alin. 1 dreptul prefectului de a ataca în fata instantei de contencios administrativ actele emise de autoritatile administratiei publice locale, daca le considera nelegale. Potrivit alineatului urmator, Agentia Nationala a Functionarilor Publici poate ataca actele autoritatilor publice centrale si locale prin care se încalca legislatia privind functia publica, în conditiile prezentei legi si ale Legii nr. 188/1999 privind Statutul functionarilor publici, republicata. Pâna la solutionarea cauzei, actul atacat de prefect, respectiv de Agentia Nationala a Functionarilor Publici este suspendat de drept. Textul articolului 4 care reglementeaza execeptia de nelegalitate a fost conceput sub aspectul regimului juridic aplicabil dupa dispozitiile legii fundamentale referitoare la exceptia de neconstitutionalitate. Legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetata oricând în cadrul unui proces, pe cale de exceptie. Aceasta poate fi invocata din oficiu sau la cererea persoanei interesate. Ori de câte ori instanta va constata ca de actul administrativ depinde solutionarea litigiului pe fond, ea este obligata sa sesizeze instanta de contencios administrativ, prin încheiere motivata. În acest caz, cauza va fi suspendata. Se observa ca legiuitorul nu circumstantiaza posibilitatea ridicarii exceptiei la anumite categorii de litigii. În schimb exceptia nu poate viza orice act administrativ, ci numai acel act administrativ de care depinde solutionarea pe fond a litigiului. Cat priveste problema de a sti daca, odata ce exceptia nu a fost ridicata in fata instantei de fond, mai poate fi ridicata in faza cailor de atac, raspunsul este pozitiv, intrucat suntem in prezenta unei exceptii de ordine publica. Se subintelege ca, in ipoteza in care instanta care solutioneaza fondul respinge exceptia, judacand cauza si nesesizand instanta de contencios administrativ, invocarea exceptiei poate sa apara ca motiv al caii de atac. Exceptia de nelegalitate se judeca de urgenta, în sedinta publica, cu citarea partilor. Împotriva solutiei instantei de contencios administrativ se poate declara recurs, în termen de 48 de ore de la pronuntare ori de la comunicare. Recursul se judeca în 3 zile de la înregistrare, cu citarea partilor prin publicitate. În cazul în care exceptia de nelegalitate este admisa, respectiv instanta de contencios administrativ a constatat nelegalitatea actului, instanta în fata careia s-a ridicat exceptia va solutiona cauza, fara a tine seama de actul a carui nelegalitate a fost constatata. Actele nesupuse controlului si limitele controlului Conform art. 5 alin (1) din lege nu pot fi atacate in contenciosul administrativ: a)actele administrative ale autoritatilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul; b) actele de comandament cu caracter militar. Potrivit alin. (2) nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ nici actele administrative pentru modificarea sau desfiintarea carora se prevede, prin lege organica, o alta procedura judiciara. În sens strict, sfera actelor administrative exceptate cuprinde numai actele administrative prevazute in alin. (1) lit. a) si b) ale art. 5, intrucat alin. (2) al art. 5 nu reglementeaza propriu-zis o exceptie de la controlul instantelor de contencios administrativ ci doar un fine de neprimire in instantele de contencios administrativ. Actele administrative enumerate la alin. (3), respectiv actele emise pentru aplicarea regimului starii de razboi, al starii de asediu sau al celei de urgenta, cele care privesc apararea si securitatea nationala ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum si pentru inlaturarea consecintelor calamitatilor naturale, epidemiilor si epizootiilor pot fi atacate in contencios administrativ numai in anumite conditii (numai pentru exces de putere) iar anumite reguli ale procedurii reglementate de legea contenciosului administrativ nu sunt aplicabile in aceste cauze. Actele administrativ-jurisdictionale Potrivit legii, actul administrativ-jurisdictional este actul juridic emis de o autoritate administrativa cu atributii jurisdictionale în solutionarea unui conflict, dupa o procedura bazata pe contradictorialitate si cu asigurarea dreptului la aparare. Art. 6 reglementeaza aspecte de ordin procedural legate de exercitarea cailor de atac impotriva actelor administrativ-jurisdictionale, fie in sfera jurisdictiei administrative speciale, daca s-a optat pentru aceasta, fie in fata instantelor de contencios administrativ. Astfel sunt reglementate doua mari situatii: – ipoteza atacului in justitie cand nu exista cai administrativ-jurisdictionale de atac; – ipoteza atacului in justitie cand exista cai administrativ-jurisdictionale de atac. Aceasta ultima ipoteza cuprinde la randul sau, doua situatii dupa cum partea vatamata renunta la exercitarea cailor administrativ-jurisdictionale de atac imediat dupa ce i s-a comunicat actul administrativ-jurisdictional si situatia in care partea vatamata renunta la calea administrativ-jurisdictionala de atac dupa ce a fost sesizat organul-administrativ jurisdictional competent sa solutioneze calea de atac. Atunci cand legea speciala nu contine nici o cale administrativ-jurisdictionala de atac persoana vatamata care a obtinut actul administrativ-jurisdictional, nemultumita de solutia pe care acesta o contine, se poate adresa direct instantei de contencios administrativ in termen de 15 zile de la comunicarea actului administrativjurisdictional respectiv. Daca legea speciala contine cel putin o cale administrativ-jurisdictionala si partea, in baza principiului consacrat in alin. (1) al art. 6 („Jurisdictiile administrative speciale sunt facultative si gratuite”) intelege sa nu uzeze de aceasta cale, va trebui sa notifice acest fapt autoritatii administrativ-jurisdictionale si, apoi sa se adreseze in termen de 15 zile instantei de contencios administrativ. Daca partea care a optat pentru jurisdictia administrativa speciala intelege sa renunte la calea administrativ-jurisdictionala in timpul solutionarii acestui litigiu, va notifica intentia sa organului administrativ-jurisdictional sesizat, care emite o decizie ce atesta renuntarea la jurisdictia administrativa speciala. Termenul de 15 zile incepe sa curga de la data comunicarii acestei decizii. Daca partea a exercitat toate caile administrativ-jurisdictionale de atac, se intelege ca termenul de 15 zile incepe sa curga de la data comunicarii solutiei date de organul administrativ-jurisdictional in ultima cale administrativ-jurisdictionala de atac.

II. Procedura de solutionare a cererilor în contenciosul administrativ

Obiectul actiunii în contencios administrativ Obiectul acestei actiuni îl poate constitui anularea unui act administrativ sau dupa caz obligarea unei autoritati publice la rezolvarea unei cereri referitoare la un drept sau la un interes legitim, in cazul refuzului nejustificat al autoritatii de a rezolva o astfel de cerere sau in cazul nesolutionarii acesteia in termenul legal, repararea pagubei cauzate si, eventual, reparatii pentru daune morale. Cu privire la actul administrativ ce poate forma obiectul unei actiuni în contenciosul administrativ acesta este definit de art. 2 alin. 1 lit. c) ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publica în vederea executarii ori a organizarii executarii legii, dând nastere, modificând sau stingând raporturi juridice. Sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, si contractele încheiate de autoritatile publice care au ca obiect : – punerea în valoare a bunurilor proprietate publica ; – executarea lucrarilor de interes public ; – prestarea serviciilor publice ; – achizitii publice. În legatura cu refuzul nejustificat al unei autoritati publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ca obiect al actiunilor în contencios administrativ, legea arata ca reprezinta exprimarea explicita, cu exces de putere, a vointei de a nu rezolva cererea. Constituie nesolutionare în termenul legal a unei cereri faptul de a nu raspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, daca prin lege nu se prevede un alt termen. Obiectul actiunilor în contenciosul administrativ poate cuprinde si cererea de reparare a pagubelor materiale si morale ce i-au fost cauzate reclamantului prin actul administrativ, sau, dupa prin caz, refuzul nejustificat de a solutiona cererea ori prin nesolutionatrea cererii in termenul legal. Repararea pagubei poate fi solicitata, atât prin actiunea în care se cere anularea unui act administrativ, cât si printr-o actiune separata. În acest sens, în art. 19 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 se prevede ca în cazurile în care întinderea pagubei nu este cunoscuta la data introducerii actiunii în anulare a actului administrativ, cel pagubit o va putea introduce ulterior, cu respectarea termenului de prescriptie prevazut de lege pentru cererile de despagubiri care începe sa curga de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit sa cunoasca întinderea pagubei. Astfel de cereri se adreseaza instantelor de contencios administrativ, iar termenul de prescriptie este de 1 an de la data emiterii actului. Actiunile împotriva ordonantelor Guvernului Noua Lege a contenciosului administrativ reglementeaza dreptul persoanei care se considera vatamata în drepturile sale sau în interesele sale legitime, prin ordonante sau dispozitii din ordonante ale Guvernului neconstitutionale, de a sesiza instanta de contencios administrativ. Ordonantele sau dispozitiile din ordonante care se considera a fi neconstitutionale pot fi atacate oricând. În acest caz, potrivit prevederilor legii, actiunea va fi însotita de exceptia de neconstitutionalitate. In situatia în care instanta de contencios administrativ apreciaza ca exceptia îndeplineste conditiile prevazute de art. 29 alin. 1 si 3 din legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, sesizeaza prin încheiere motivata Curtea Constitutionala si suspenda solutionarea cauzei pe fond. Dupa ce Curtea Constitutionala se pronunta, instanta de contencios administrativ repune cauza pe rol si va da termen, cu citarea partilor, numai daca ordonanta sau o dispozitie a acesteia a fost declarata neconstitutioala. În caz contrar, respinge actiunea ca inadmisibila pe fond. Instantele de contencios administrativ Din prevederile legii rezulta ca sunt instante de contencios administrativ : – tribunalele administrativ-fiscale – sectiile de contencios administrativ si fiscal ale curtilor de apel – Sectia de contencios administrativ si fiscal a Înaltei Curti de Casatie si Justitie. Competenta materiala : – litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritatile publice locale si judetene, precum si cele care privesc taxe si impozite, contributii, datorii vamale si accesorii ale acestora, de pâna la 5 miliarde lei, se solutioneaza, pe fond, de tribunalele administrativ fiscale; – actele administrative emise sau încheiate de autoritatile publice centrale, precum si cele care privesc taxe si impozite, contributii, datorii vamale si accesorii ale acestora, mai mari de 5 miliarde lei, se solutioneaza, în fond, de sectiile de contencios administrativ si fiscal ale curtilor de apel; – recursul împotriva sentintelor pronuntate de tribunalele administrativ-fiscale se judeca de sectiile de contencios administrativ si fiscal ale curtilor de apel, iar recursul împotriva sentintelor pronuntate de sectiile de contencios administrativ ale curtilor de apel se judeca de Sectia de contencios administrativ si fiscal a Înaltei Curti de Casatie si Justitie. Competenta teritoriala Potrivit art. 10 din (3) din Legea contenciosului administrativ, reclamantul are dreptul sa aleaga între instanta de la domiciliul sau sau instanta la domiciliul pârâtului. Daca reclamantul a optat pentru instanta de la domiciliul paratului, nu se poate invoca exceptia necompetentei teritoriale. Fazele procedurii contenciosului administrativ Procedura contenciosului administrativ cuprinde doua faze : A. – procedura prealabila sesizarii instantei de contencios administrativ competenta B. – procedura în fata instantei de contencios administrativ. A. Procedura prealabila Înainte de a sesiza instanta de contencios administrativ competenta, reclamantul va trebui sa se adreseze, în termen de 30 de zile de la data comunicarii actului administrativ unilateral prin care se considera vatamata într-un drept al sau sau într-un interes legitim, autoritatii publice emitente pentru revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Pentru motive temeinice, plângerea prealabila în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce si peste termenul de 30 de zile, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Autoritatea publica emitenta este obligata sa solutioneze plângerea în termen de 30 de zile de la înregistrare. Cazuri în care procedura prealabila nu este obligatorie – în cazul actiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agentia Nationala a Functionarilor Publici; – în cazul actiunilor celor vatamati prin ordonante sau dispozitii din ordonante ; -în cazul invocarii exceptiei de nelegalitate a unui act administrativ unilateral în fata unei instante de drept comun; -în cazul actiunilor care au ca obiect contractele administrative, plângerea prealabila are semnificatia concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispozitiile din Codul de procedura civile fiind aplicate in mod corespunzator. B. Procedura în fata instantei de contencios administrativ Termenul de introducere a actiunii Cererile prin care se solicita anularea unui act administrativ individual sau recunoasterea dreptului pretins si repararea pagubei cauzate se pot introduce in termen de 6 luni de la: a) data primirii raspunsului la plangerea prealabila sau, dupa caz, data comunicarii refuzului, considerat nejustificat, de solutionare a cererii; b) data expirarii termenului legal de solutionare a cererii;

c) data incheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, in cazul contractelor administrative. Pentru motive temeinice, in cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusa si peste termenul de 6 luni, dar nu mai tarziu de un an de la data emiterii actului. În cazul actiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agentia Nationala a Functionarilor Publici, termenul curge de la data cand s-a cunoscut existenta actului nelegal, Ordonantele sau dispozitiile din ordonante care se considera a fi neconstitutionale, precum si actele administrative cu caracter normativ care se considera a fi nelegale pot fi atacate oricand. Taxele de timbru Actiunile introduse în temeiul legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, sunt supuse taxelor de timbru prevazute de lege, pentru cauzele neevaluabile în bani, cu exceptia celor care au ca obiect contractele administrative, care se vor taxa la valoare. Judecarea cererilor Primind actiunea, instanta va dispune citarea partilor si va putea cere autoritatii al carei act este atacat sa îi comunice de urgenta acel act, împreuna cu întreaga documentatie care a stat la baza emiterii lui, precum si orice alte lucrari necesare pentru solutionarea cauzei. În acelasi mod se va proceda si în cazul refuzului nejustificat de rezolvare a cererii privind un drept recunoscut de lege sau un interes legitim. Daca autoritatea publica nu trimite, în termenul stabilit de instanta, lucrarile cerute, conducatorul acesteia va fi obligat sa plateasca statului, cu titlu de amenda, 10% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere nejustificata. La termenul fixat si comunicat partilor prin citatiile transmise, în conformitate cu prevederile legii, instanta judeca de urgenta si cu precadere, în sedinta publica, în completul stabilit de lege. Solutiile pe care le poate da instanta de contencios administrativ Solutionând actiunea, instanta poate, dupa caz : – sa anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ a carui actiune s-a cerut prin actiune – sa oblige autoritatea publica sa emita un act administrativ ori sa elibereze un certificat, o adeverinta sau orice alt înscris – sa hotarasca asupra daunelor materiale si morale cerute, în cazul admiterii actiunii. Atunci când obiectul actiunii în contencios administrativ îl formeaza un contract administrativ, în functie de starea de fapt, instanta poate :

– dispune anularea acestuia, în tot sau în parte, – obliga autoritatea publica sa încheie contractul la care reclamantul este îndrituit, – impune uneia dintre parti îndeplinirea unei anumite obligatii, – suplini consimtamântul unei parti, când interesul public o cere, – obliga la plata unor despagubiri pentru daunele materiale si morale. Suspendarea executarii actului Legea 29/1990 nu permitea in mod expres, introducerea cererii de suspendare in perioada procedurii prealabile, dupa cum nu era foarte clar daca suspendarea se putea cere numai odata cu anularea, deci in aceasta actiune, sau si intr-o actiune separata, practica instantelor fiind diferita sub acest aspect. Noua lege reglementeaza expres, in art. 14, posibilitatea introducerii cererii de suspendare a executarii actului si in faza procedurii prealabile, pana la sesizarea instantei cu actiunea in anulare. Potrivit art. 15, suspendarea executarii actului administrativ unilateral poate fi solicitata de reclamant prin actiunea principala adresata instantei competente sau printr-o actiune separata, pâna la solutionarea actiunii în fond. Recursul împotriva sentintelor pronuntate de instantele de contencios administrativ Hotarârea pronuntata în prima instanta poate fi atacata cu recurs, în termen de 15 zile de la pronuntare ori de la comunicare. Recursul suspenda executarea si se judeca de urgenta. În cazul admiterii recursului, instanta de recurs va casa sentinta si va retine spre rejudecare litigiul în fond, daca nu exista motive de casare cu trimitere. Sunt motive de casare cu trimitere si cauza se va trimite instantei competente, atunci când : – hotarârea primei instante a fost data cu încalcarea dispozitiilor referitoare la competenta materiala din prezenta lege; – când hotarârea primei instante a fost pronuntata fara a se judeca fondul. Judecarea recursului în situatii deosebite Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 reglementeaza in art. 21 o procedura accelarata de judecare a recursului în anumite situatii deosebite. În cazuri deosebite, cum ar fi împlinirea termenului pâna la care îsi poate valorifica dreptul pretins, recurentul va putea solicita presedintelui instantei competente sa solutioneze recursul si sa stabileasca termenul de judecata a recursului chiar înainte de primirea dosarului.

Cererea de fixare a termenului de urgenta va trebui sa fie însotita de dovada înregistrarii recursului la instanta de fond si va fi solutionata în termen de 24 de ore de la prezentarea acesteia în fata presedintelui instantei de recurs. Solutia de admitere a cererii se va comunica de îndata instantei de fond, cu obligatia pentru aceasta de a redacta hotarârea atacata, de a comunica hotarârea partilor si de a expedia dosarul, într-un termen de 5 zile. Recursul va trebui sa fie motivat în termen de 2 zile de la comunicare, în caz contrar cererea va fi respinsa ca tardiv introdusa. Procedura de citare a partilor si de comunicare a motivelor de recurs se va efectua cu prescurtarea termenului la 48 de ore, prin agent procedural sau prin orice mijloc rapid de comunicare a informatiilor scrise.

III. Executarea hotarârilor pronuntate de instantele de contencios administrativ

Obligatia executarii Daca în urma admiterii actiunii autoritatea publica este obligata sa încheie, sa înlocuiasca sau sa modifice actul administrativ, sa elibereze un certificat, o adeverinta sau orice alt înscris, executarea hotarârii definitive si irevocabile se va face în termenul prevazut în cuprinsul ei, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data la care aceasta hotarâre a devenit irevocabila. În acest sens, hotarârile judecatoresti definitive si irevocabile, prin care s-au admis actiunile formulate potrivit dispozitiilor prezentei legi, constituie titluri executorii. Pentru asigurarea executarii, legea prevede ca: – în cazul în care termenul nu este respectat, se va aplica conducatorului autoritatii publice sau persoanei obligate o amenda de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantului i se vor putea acorda daune pentru întârziere; – daca nici dupa aplicarea amenzii nu se executa sau nu se respecta dispozitiile hotarârilor judecatoresti definitive si irevocabile pronuntate de instanta de contencios administrativ, fapta constituie infractiune si se sanctioneaza cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amenda de la 25.000.000 lei la 100.000.000 lei. Asupra cererii reclamantului, privind aplicarea amenzii si acordarea de daune, instanta hotaraste în camera de consiliu, de urgenta, cu citarea partilor, fara plata vreunei taxe de timbru. Hotarârea pronuntata în acest caz poate fi atacata cu recurs în termen de 5 zile de la pronuntare. Actiunea în regres Articolul 26 confera conducatorului autoritatii publice posibilitatea de a se indrepta cu actiune in regres impotriva celor vinovati de neexecutarea hotararii, potrivit dreptului comun. Obligatia publicarii Litigiile de contencios administrativ care au ca obiect acte administrative normative au carater de ordine publica. Acest caracter conduce la efecte erga omnes ale hotarârilor instantelor de contencios administrativ, definitive si irevocabile, prin care s-au anulat acte administrative cu caracter normativ. Astfel art. 23 dispune ca aceste hotarari sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor. Ele se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, sau, dupa caz, in monitoarele oficiale ale judetelor ori al municipiului Bucuresti, la cererea instantei de executare ori a reclamantului, fiind scutite de plata taxelor de publicitate.

IV. Dispozitii tranzitorii si finale

Judecarea cauzelor aflate pe rol Cauzele aflate pe rolul instantelor la data intrarii în vigoare a prezentei legi vor continua sa se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizarii instantei. Pana la constituirea tribunalelor administrativ-fiscale, litigiile se solutioneaza de sectiile de contencios administrativ ale tribunalelor. Completarea cu dreptul comun Dispozitiile legii se completeaza cu prevederile Codului de procedura civila, in masura in care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de autoritate dintre autoritatile publice, pe de o parte, si persoanele vatamate in drepturile sau interesele lor legitime, pe de alta parte, precum si cu procedura reglementata de prezenta lege.

III.CONDIȚIILE DE EXERCIȚIU ALE ACȚIUNII CIVILE

Înainte de a declansa un proces civil, o persoana trebuie sa stabileasca daca: a) este titularul unui drept subiectiv incalcat sau contestat ori urmareste ocrotirea unui interes legal b) are interes sa actioneze in justitie c) are calitatea procesuala d) are capacitatea de a sta in judecata. Aceste conditii sunt necesare atat pentru pornirea actiunii civile cat si pentru dobandirea calitatii de parte in procesul civil. Pentru a putea fi exercitat, dreptul trebuie sa indeplineasca anumite conditii: -sa fie recunoscut si ocrotit de lege; -sa fie exercitat cu buna-credinta; -sa fie actual; -sa fie exercitat potrivit scopului economic si social pentru care a fost recunoscut de lege. Daca in urma unor dezbateri contradictorii, in care se cerceteaza fondul raportului juridic dedus judecatii, se constata ca dreptul pretins de reclamant nu exista ori acesta nu indeplineste conditiile de validitate impuse de lege pentru a putea fi exercitat, cererea va fi respinsa ca nefondata sau neintemeiata. Prin impunerea cerintei interesului s-a urmarit sa se evite nu numai unele litigii lipsite de orice utilitate pentru reclamant, pur vexatorii, dar in acelasi timp sa se menajeze timpul magistratilor al caror rol sa nu fie incarcat cu astfel de pricini. Interesul poate sa fie material, patrimonial sau moral, nepatrimonial. Pentru a justifica sesizarea instantei de judecata, interesul trebuie sa indeplineasca anumite conditii:

sa fie legitim, corespunzator cerintelor legii materiale si procesuale

sa fie nascut si actual

sa fie personal si direct, adica folosul practice urmarit prin declansarea procedurii judiciare sa apartina celui care recurge la actiune.

Lipsa interesului in promovarea oricarei forme procedurale din cadrul actiunii sau a uneia din cerintele sale se invoca pe cale de exceptie- de fond, peremptorie, absoluta. Daca exceptia se admite, actiunea va fi respinsa pentru lipsa de interes. Calitatea procesuala- presupune existenta unei identitati intre reclamant si cel care este titularul dreptului din rapotul juridic dedus judecatii precum si intre parat si cel obligat in acelasi raport juridic. Întrucât reclamantul este acela care declanseaza procedura judiciara, lui ii revine obligatia de a justifica atat calitatea sa procesuala cat si calitatea procesuala a paratului. Capacitatea procesuala- reprezintă reflectarea pe plan procesual a capacitatii civile din dreptul civil material, definite ca fiind „acea parte a capacitatii juridice a persoanei care consta in capacitatea de a avea si de a-si exercita drepturile civile si de avea si de a-si asuma obligatii civile, prin incheierea de acte juridice”. Actiunile in constatare – sunt acelea prin care reclamantul solicita instantei sa constate existenta unui drept al sau impotriva paratului sau inexistenta unui drept al paratului impotriva sa, fara ca instanta sa condamne la executarea unei prestatii. Actiunea in constatate prezinta anumite particularitati fata de actiunea in realizare :

pe calea acestei actiuni se poate cere numai constatarea existentei sau inexistentei unui drept nu si a unui fapt

hotararea pronuntata intr-o actiune in constatare nu constituie titlu executoriu si nu poate fi pusa in executare silita.

Nu poate fi exercitata daca se poate cere realizarea dreptului.

Actiunile in constatare pot primi mai multe clasificari:

Actiuni in constatare positive, prin care se cere sa se constate existenta unui drept al reclamantului si actiuni in constatare negative prin care se cere sa se constate inexistenta unui drept al paratului fata de reclamant.

Actiuni in constatare :

Declaratorii – prin care se solicita instantei constatarea existentei sau inexistentei unui raport juridic

Interogatorii – prin care titularul dreptului, in mod preventive, cheama in judecata o persoana care ar putea eventual sa-i conteste dreptul, pentru a fi intrebata, a raspunde si a consemna daca ii recunoaste sau nu dreptul.

Provocatorii – prin care titularul unui drept cheama in judecata pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale, il impiedica pe reclamant in exercitiul normal al dreptului, pentru ca paratul sa-si valorifice pretentiile sau sa-si dovedeasca dreptul, sub sanctiunea de a nu-l mai putea invoca, daca nu-l demonstreaza.

Compunerea si constituirea instantei Compunerea instantei . prin „compunerea instantei” se intelege alcatuirea instantei cu numarul de judecatori prevazut de lege.

În competenta de prima instanta a judecatoriei, tribunalului si curtii de apel se judeca in complet format dintr-un judecator, cu exceptia cauzelor privind conflictele de munca si de asigurari sociale.

La judecata apelurilor si recursurilor se aplica intotdeauna sistemul colegialitatii. Apelurile se judeca in complet format din 2 judecatori, iar recursurile in complet format din 3 judecatori, cu exceptia cazurilor in care legea prevede altfel.

Contestatia la titlu, in anulare, revizuirea, cererea de indreptare a erorilor materiale, vor fi solutionate in aceeasi compunere in care s-a pronuntat hotararea respectiva.

În cazurile privind hotararea arbitrala, actiunea in anulare se judeca in completul prevazut pt judecata in prima instanta, iar recursul se judeca in completul prevazut pentru aceasta cale de atac. constituirea instantei desemneaza alcatuirea completului de judecata cu toate persoanele si organele prevazute de lege.

Grefierul –semneaza incheierea de sedinta, semneaza, alaturi de presedinte, procesul-verbal de constatare a starii materiale a inscrisului defaimat, scrie marturia, dupa dictarea presedintelui sau a judecatorului delegate, semneaza interogatoriul, semneaza hotararea, semneaza formula executorie.

Magistratul- asistent la Inalta Curte de Casatie si Justitie rolul grefierului este indeplinit de catre magistratul-asistent. Magistratii se bucura de stabilitate, sunt numiti si promovati in functie de Consiliul Superior al Magistraturii, pe baza de concurs.

Procurorul – in conditiile Codului, procurorul poate sa ceara stramutarea pricinii, poate sa porneasca actiunea civila, sa participle la dezbateri si sa exercite caile de atac, sa participle la cererea locala, are dreptul de a pune intrebari celui chemat la interogatoriu.

Asistentul judiciar – face parte din alcatuirea completului de judecata numai in solutionarea conflictelor de munca si asigurari sociale, in prima instanta. Completul pentru solutionarea in prima instanta a cauzelor privind conflictele de munca si asigurarile sociale se constituie din 2 judecatori si 2 asistenti judiciary.

Asistentii judiciari participa la deliberarea cu vot consultativ si semneaza hotararile pronuntate.

Incompatibilitatea

a) Cazuri de incompatibilitate Potrivit Codului de procedura civila art. 24, exista 3 cazuri de incompatibilitate: -judecatorul care a pronuntat o hotarare intr-o pricina nu poate lua parte la judecarea aceleiasi pricini in apel sau in recurs -judecatorul care a pronuntat o hotarare nu poate lua parte la judecarea aceleiasi pricini in caz de rejudecare dupa casare. -Judecatorul nu poate solutiona o pricina in care a fost martor, expert sau arbitru. Alte cazuri de incompatibilitate: -art 49 alin 2 teza a 2a din lg nr 317/2004 stabileste ca din Completul de 9 jucatori al ICCJ care judeca recursul exercitat impotriva hotararii prin care sectiile Consiliului Superior al Magistraturii s-au pronuntat asupra actiunii disciplinare, nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superios al Magistraturii si magistratul sanctionat disciplinar. b) procedura de solutionare a incompatibilitatii Pe parcursul judecatii incompatibilitatea se invoca pe cale de exceptie. Exceptia incompatibilitatii este o exceptie de procedura pentru ca priveste incalcarea regulilor referitoare la compunerea instantei. Normele care reglementeaza incompatibilitatea sunt norme de organizare judiciara, imperative, intrucat nu se poate lasa la latitudinea partilor sa decida ca la judecata sa participe un judecator incompatibil. Exceptia este absoluta si poate fi invocate de oricare dintre parti, de procurer sau de instanta din oficiu, in orice stare a pricinii. Asupra exceptiei, atat in caz de admitere cat si de respingere, instanta se pronunta printr-o incheiere, interlocutorie, care nu poate fi atacata decat odata cu fondul.

Abtinerea si recuzarea a) notiune – abtinerea este acea situatie in care un judecator care stie ca se afla intr-unul din cazurile prev de lege, declara ca se retrage de la judecarea unei anumite pricini. Recuzarea este situatia in care una din parti poate cere, in cazurile prev de lege, indepartarea unuia sau mai multor judecatori de la solutionarea unei anumite pricini. b) cazuri 1- cand judecatorul, sotul sau, ascendentii ori descendentii lor au vreun interes in judecarea pricinii sau cand este sot, ruda sau afin, pana la al 4-lea grad inclusive, cu vreuna din parti 2- daca este tutore sau curator al uneia dintre parti 3- cand el este sot, ruda sau afin in linie directa ori in linie colaterala, pana la al 4 lea grad inclusive, cu avocatul unei parti sau este casatorit cu fratele sau sora sotului uneia din aceste persoane. 4- daca intre aceleasi persoane si una din parti a fost o judecata penala in timp de 5 ani inaintea recuzarii. 5- daca el, sotul sau rudele lor pana la al 4 lea grad inclusive au o pricina asemanatoare cu aceea care se judeca sau daca au o judecata la instanta unde una din parti este judecator. 6- cand sotul in viata si nedespartit este ruda sau afin a uneia dintre parti pana la al 4 lea grad inclusiv, sau daca, fiind incetat din viata ori despartit, au ramas copii. c) asemanari si deosebiri Asemanarea intre abtinere si recuzare există pe planul motivelor pentru care pot interveni aceste incidente procedurale. O prima deosebire consta in aceea ca abtinerea este reglementata prin norme imperative, iar recuzarea prin norme dispozitive. O alta deosebire consta in aceea ca in timp ce abtinerea este propusa de judecator de indata ce cunoaste existenta motivului de recuzare si, fata de caracterul imperativ al normei, oricand pe parcursul judecatii, recuzarea poate fi propusa de partea interesata inaintea inceperii oricarei dezbateri. d) procedura de solutionare a abtinerii si recuzarii -reguli: – competenta de a se pronunta asupra abtinerii si recuzaii apartine instantei sesizate cu pricina in care s-a pus problema abtinerii si recuzarii – cererile de recuzare inadmisibile potrivit art 28 se solutioneaza de instanta in fata careia au fost formulate. Prin exceptie, daca din cauza abtinerii sau recuzarii nu se poate alcatui completul de judecata care sa solutioneze cererea de abtinere ori de recuzare cererea se judeca de instanta ierarhic superioara. Judecata cererii de abtinere sau recuzare se face in camera de consiliu, fara prezenta partilor, dar cu ascultarea judecatorului recuzat.

Coparticiparea procesuala Notiune. Particularitati. E posibil ca atunci cand in raportul juridic sunt implicate mai multe subiecte, mai multe persoane sa fie impreuna reclamante sau parate. În cest caz, in procesul civil exista o coparticipare procesuala. Pentru existenta coparticiparii procesuale nu trebuie sa existe identitate de obiect sau cauza, ci este sufficient ca intre obiect si cauza sa existe o stransa legatura. Clasificare: -coparticipare procesuala subiectiva – atunci cand exista o pluralitate de persoane cu aceleasi interese -coparticipare procesuala obiectiva care rezulta din conexarea a doua sau mai multe cereri, cu conditia sa nu fie aceleasi parti in toate cererile. -coparticipare procesuala activă, pasiva sau mixta dupa cum in process sunt mai multi reclamanti si un singur parat, un singur reclamant si mai multi parati sau mai multi reclamanti si mai multi parati -coparticipare procesuala facultative si coparticipare procesuală necesara sau obligatorie. Efectele. Fiecare coparticipant isi exercita si isi asuma drepturile si obligatiile procesuale specifice pozitiei sale procesuale. Ex: renuntarea la judecata si la dreptul subiectiv, achiesarea, vor produce efecte numai cu privire la persoana sa , neputand fi extinse si asupra celorlalti. De la principiul independentei procesuale, art 48 alin 2 Codul de procedura civila stabileste exceptia. Daca prin natura raportului juridic sau in temeiul unei dispozitii a legii, efectele hotararii se intaind asupra tuturor reclamantilor sau paratilor, actele de procedura indeplinite numai de unii din ei sau termenele incuviintate numai unora din ei pentru indeplinirea actelor de procedura folosesc si celorlalti. În materie de perimare, in cazul cand sunt mai multi reclamanti sau parati impreuna, cererea de perimare sau actul de procedura intrerupator de perimare al unuia foloseste si celorlalti. Coparticipantii pot avea un singur reprezentant, caz in care se va comunica o singura copie de pe cererea de chemare in judecata daca sunt mai multi parati, sau de pe intampinare daca sunt mai multi reclamanti. Actele de procedura ale coparticipantilor sunt supuse unei singure taxe judiciare de timbru si timbru judiciar, nefiind necesar sa se plateasca atatea taxe cati coparticipanti sunt. Interventia principala Aceasta forma de interventie este folosita de tertul care urmareste sa i se recunoasca sau stabileasca un drept propriu. Intervenientul principal invoca un drept propriu asupra bunului ce formeaza obiectul cererii de chemare in judecata, el tinzand sa castige pentru sine bunul litigious. Cererea de interventie in interes propriu pote fi facuta numai in fata primei instante si inainte de inchiderea dezbaterilor. Inchiderea dezbaterilor are loc atunci cand, dupa ascultarea concluziilor in fond ale partilor, instanta se socoteste lamurita si urmeaza sa se retraga in vederea delinerarii. Daca instanta a amanat pronuntarea, interventia nu mai este admisibila, pentru ca pronuntarea are loc intr-o etapa ulterioara dezbaterilor. Art 50 alin. final cod proc civila dispune ca interventia principala se poate face, cu invoirea partilor, si in instanta de apel. Se deroga astfel, de la dispozitiile art. 294 cpc care prevad ca in apel nu se pot face alte cereri noi. Art 50 c p c reglementeaza depunerea cererii de interventie in interes propriu numai la judecta in prima instanta sau in apel. În consecinta, in recurs, chiar si atunci cand intr-o pricina nu este deschisa calea apelului, nu poate fi primita o astfel de cerere. Daca se desfiinteaza sau se anuleaza sentinta, rejudecarea se va face in prima instanta, astfel incat cererea de interventie principala este admisibila. Intervenția principala nu este admisibila in revizuire.

Procedura de judecata a cererii de interventie.solutii

Fiind o cerere incidentala, cererea de interventie in interes propriu este de competenta instantei care judeca cererea principala. Dupa depunerea la dosar a unei cereri de interventie voluntara, instanta trebuie sa se pronunte asupra admisibilitatii ei in principiu. Dupa ascultarea partilor si a celui care intervine, instanta trebuie sa verifice:

daca tertul justifica un interes si pretinde un drept propriu

daca cererea sa are legatura cu cererea principala, astfel incat sa se justifice judecata lor impreuna

daca, in rapot cu natura litigiului dintre reclamant si parat, interventia voluntara principala este admisibila

daca cererea este facuta in termen.

Daca cererea este incuviintata in principiu se produc mai multe efecte :

instanta este investita cu judecarea cererii tertului

tertul devine parte in process

se intrerupr cursul prescriptiei extinctive privitor la pretentia dedusa judecatii de intervenient, afara de cazul in care cererea este respinsa, anulata, perimata ori s-a renuntat la ea.

Dupa incuviintarea in principiu, instanta va dispune comunicarea interventiei si, in cazurile in care intampinarea este obligatorie, va stabili termenul in care aceasta trebuie depusa.

Interventia accesorie

Prin interventia accesorie tertul participa voluntar la judecata pentru a apara drepturile uneia din partile initiale ale procesului. Interventia este in interesul uneia dintre parti cand sprijina numai apararea acesteia. Cererea de interventie voluntara accesorie trebuie sa cuprinda mentiunile inscrise in art. 82 alin. 1 cpc, respectiv aratarea instantei, numele, domiciliul sau resedinta partilor ori, dupa caz denumirea si sediul lor si ale reprezentantului, obiectul cererii si semnatura. Cererea de interventie voluntara accesorie se poate face chiar inaintea instantei de recurs. Ea poate fi formulata si direct in apel, in ambele cazuri nemaifiind necesar acordul partilor initiale. Procedura de judecata a cererii de interventie. Solutii Pentru a se pronunta asupra admisibilitatii in principiu a cereii de interventie, instanta trebuie sa asculte tertul si partile initiale. Mai intai va fi ascultat tertul, care trebuie sa-si sustina cererea si apoi se da cuvantul partilor. Dupa admiterea in principiu, tertul devine parte in process si va lua procedura in starea in care se afla in momentul admiterii interventiei; actele de procedura urmatoare vor fi indeplinite si fata de intervenient. Cererea de interventie se comunica partilor initiale iar acestea vor putea depune intampinare in termenul stabilit de instanta in acest scop. În ce priveste suportarea cheltuielilor de judecata, daca partea in folosul careia a intervenit tertul cade in pretentii, ea singura va suporta cheltuielile de judecata, nu si intervenientul. Daca partea care a castigat procesul a facut o serie de cheltuieli pentru combaterea cererii de interventie, atunci intervenientul va fi obligat la plata acestor cheltuieli. Potrivit art 56 cpc apelul sau recursul facut de cel care intervine in interesul uneia dintre parti se socoteste neavenit, daca partea pentru care a intervenit nu a facut ea insasi apel sau recurs.

Chemarea in judecata a altor persoane (interventia fortata) Oricare dintre parti poate sa cheme in judecata o alta persoana care ar putea sa pretinda aceleasi drepturi ca si reclamantul. În cazul raporturilor juridice obligationale cu pluralitate de creditori, daca debitorul este actionat in judecata numai de unul sau de unii dintre creditori, el poate sa solicite introducerea in process si a celorlati creditori pt a evita chemarea sa ulterioara de creditorii care nu sunt parti in process. Pot apela la aceasta forma de interventie atat reclamantul cat si paratul, dar la momente diferite. Paratul poate depune cererea odata cu intampinarea iar daca intampinarea nu este obligatorie, cel mai tarziu la prima zi de infatisare in prima instanta. Reclamantul poate formula cererea pana la inchiderea dezbaterilor in prima instanta. Sanctiunea nedepunerii cererii in aceste termene nu este respingerea ei ca tardiva, deoarece art 135 cpc stabileste o sanctiune specifica. Sanctiunea este judecarea separate a cererii de interventie. Cererea de interventie poate fi depusa si cu ocazia rehudecarii fondului dupa casarea cu trimitere, daca se asigura parcurgerea a 2 grade de jurisdictie in privinta sa.

Procedura de judecata

calitatea procesuala a intervenientului fortat

Reclamantul sau paratul pot, pana la momente procesuale diferite, sa-l introduca in process pe tertul care ar putea pretinde aceleasi drepturi ca si reclamantul. Tertul are calitate procesuala pasiva, pentru ca el nu este reclamant, chiar daca, prin definitie, ar putea avea aceleasi drepturi ca si reclamantul.

judecata cererii

Cererea de interventie trebuie sa fie motivate si se comunica atat celui chemat cat si partii potrivnice. Un efect specific consta in scoaterea din process a paratului atunci cand, chemat in judecata pentru o datorie baneasca, el recunoaste datoria si declara ca vrea sa o execute fata de cel care isi va stabili judecatoreste dreptul, depunand suma respectiva. În acest caz, judecata va continua numai intre reclamant si intervenient si, drept consecinta, in dispozitivul hotararii vor figura ca parti reclamantul si cel chemat in judecata.

Chemarea in garantie

Partea poate sa cheme in garantie o alta persoana impotriva careia ar putea sa se indrepte, in cazul cand ar cadea in pretentiuni cu o cerere in garantie sau in despagubire. A cadea in pretentii inseamna a pierde procesul. Nu cade in pretentii numai partea care a formulat o cerere pe care instanta a respins-o. În egala masura, cade in pretentii si partea care nu a formulat o cerere in cadrul procesului, dar a fost obligata ca effect al admiterii cererii unei alte parti. Si aceasta forma de interventie fortata poate fi folosita atat de parat cat si de reclamant. Cererea facuta de parat se va depune odata cu intampinarea; cand intampinarea nu este obligatorie, cererea se va depune cel mai tarziu la prima zi de infatisare, in prima instanta. Cererea de chemare in garantie facuta de reclamant se poate depune pana la inchiderea dezbaterilor in prima instanta. Nerespectarea acestor termene este santionata cu judecarea separate a cererii de interventie, daca partile nu consimt sa se judece impreuna, iar nu cu respingerea cererii ca tardiva. Chemarea in garantie nu se poate face pt prima oara in apel intrucat partile ar fi private de un grad de jurisdictie; cu atat mai mult nu poate fi facuta direct in caile extraordinare de atatc( recurs, revizuire). Procedura de judecata. Solutii Prin formularea unei asemenea cereri se urmareste un dublu scop: -se da posibilitatea tertului sa administreze toate probele si sa faca toate apararile in sprijinul partii pe care o garanteaza. -daca cel garantat pierde procesul, prin aceeasi hotarare instanta va admite si cererea de chemare in garantie, daca apreciaza ca este intemeiata, evitandu-se un process ulterior. Solutia cererii de chemare in garantie depinde de solutia data cererii principale, fiind necesar sa se distinga dupa cum cererea incidentala a fost formulate de reclamant sau de parat. Cererea de chemare in garantie formulate de reclamant: -se va admite, daca este intemeiata, atunci cand cererea principala e respinsa, pentru ca in acest caz reclamantul a cazut in pretentii. -se va respinge ca lipsita de obiect sau de interes, daca cererea de chemare in judecata este admisa, pt ca reclamantul nu a cazut in pretentii si deci nu are interes sa se indrepte impotriva tertului cu o cerere in garantie sau despagubiri. Cererea de chemare in garantie formulate de parat: -se va admite, daca e intemeiata, in cazul in care cererea de chemare in judecata e admisa,pt ca in acest caz paratul a cazut in pretentii -se va respinge ca lipsita de obiect sau interes,daca cererea de chemare in judecata e respinsa, pt ca paratul nu a cazul in pretentii. Aratarea titularului dreptului Paratul care detine un lucru pentru altul sau exercita in numele altuia un drept asupa lucrului va putea sa arate pe cel in numele caruia detine lucrul sau exercita dreptul daca este cheamat in judecata de o persoana care pretinde un drept real asupra lucrului. La acest drept poate sa recurga numai paratul. Paratul poate sa faca cererea odata cu intampinarea sau daca intampinarea nu este obligatorie pana la prima zi de infatisare inainte primei instante. Reclamantul care a formulat o actiune reala nu este admisibila aceasta forma de interventie foratata. Titularul dreptului se prezinta in instanta, recunoaste sustinerile paratului daca reclamantul este de acord cu inlocuira, judecata va continua numai intre reclamant si tertul introdus in proces. În a doua situatie titularul dreptului se prezinta in instanta, recunoaste sustinerile paratului dar reclamantul nu este de acord cu inlocuirea. Art. 66 nu mai reglementeaza cum trebuie procedat, dar exista doua posibilitati in doctrina:

Fie judecata continua intre reclamant si paratul initial, in urma dovezilor se constata ca sustinerile paratului sunt reale, actiunea va fi respinsa ca fiind formulata impotriva unei persoane lipsite de calitate procesuala;

Fie tertul ramane in proces in calitate de intervenient principal, judecarea va continua intre aceste 3 parti.

În a treia situatie reglemenat de art. 66 cod proc. Civ., tertul se prezinta dar nu recunaoste sustinerile paratului; A patra situatie, tertul nu se prezinta. Art. 66 cod proc. Civ., prevede pentru situatiile 3 si 4, ca tertul ramane În proces in calitate de intervenient principal iar judecata va avea loc intre reclamant, parat si tert, in calitate de intervenient principal cu prevederea dispozitiilro art. 58 cod proc. Civ.

Reprezentarea conventionala a persoanei fizice Se face prin mandatar avocat sau prin mandatar neavocat, ori in cazul pers juridice prin mandatar avocat sau consilier juridic. Reprezentarea in procesul civil este intotdeauna posibila cu exceptii pentru procesul de divort si pentru darea raspunsurilor la interogatoriu. În cazul in care mandatarul este neavocat dovada se face prin procura care prezinta urmatoarele particularitati: -sa fie data ad litem, fie pentru exercitiul dr de chemare in judecata, fie pentru reprezentantul in proces. Mandantul poate sa-l imputerniceasca pe mandatar cu dreptul de a introduce actiunea si cu dreptul de al reprezenta in proces. Mandatarul cu procura generala are drept de reprezentare numai daca acest drept ia fost anume dat. Daca mandatarul nu are domiciliul sau resedinta in tara sau daca procura este data unui prepus, in aceasta situatie se presupune ca dreptul de reprezentare in judecata este dat. -poate fi data pentru savarsirea tuturor actelor de procedura, poate fi limitata numai pentru anumite acte de procedura si in baza art. 69 pentru anumite acte. Pentru savarsirea actelor de dispozitie mandatarul are nevoie de procura speciala. În ceea ce priveste forma, procura se da sub forma unui inscris sub semnatura legalizata. Art 68 alin 2 ingaduie ca dreptul de reprezentare sa fie dat inaintea instantei si verbal si se va consemna in incheiere de sedinta acest aspect. Regula instituita de art. 68 conform careia mandatarul neavocat poate pune concluzii numai prin avocat, cu exceptiaconsilierului juridic care reprezinta partea. Textul trebuie inteles in sensul ca mandatarul neavocat, trebuie asistat de avocat numai cand se pun concluzii in fond,finale,si nu in legatura cu orice act de procedura care s-ar savarsi pe parcursul procesului pt ca in caz contrar,reprezentarea ar fi lipsita de orice continut. În aceasta regula exista 3 exceptii. 1-asistarea de avocat nu este ceruta doctorilor sau licentiatilor in drept care sunt mandatari in pricinile sotilor sau rudelor de gradul 4 inclusiv cu una din parti. 2 Asistarea de avocat nu este ceruta la judecatorie mandatarului care este sot sau ruda de gradul 4 cu una dintre parti. 3 Asistarea de avocat nu este ceruta in cazul in care reprezentarea rezulta din lege(cazul parintilor,tutorilor sau sau dintr-o dispozitie-instanta-cazul avocatului –masuri asiguratorii)

Competenta materiala a judecatoriei, tribunalului, curtii de apel, iccj

Competena materiala reprezinta o repartizare a pricinilor intre instante de grad diferit. Competenta materiala a judecatoriilor: Din punct de vedere material judecatoriile judeca in prima instanta, ultima instanta si in orice alte materii. În prima instanta judecatoria judeca toate procesele si cererile cu exceptia celor date prin lege in competenta altor instante. Judecatoria are plenitudinea de competenta in ceea ce priveste judecata in prima instanta ori de cate ori prin lege nu se prevede ca o cerere trebuie adresata unei anumite instante, judecata in prima instanta se face la judecatoria. Cand judeca in prima instanta, judecatoria pronunta o hotarare care poate fi atacata cu apel sau daca este vorba de litigii, art. 282 alin. 2 pronunta o hotarare definitiva care poate fi atacata numai in recurs nu si in apel. Judeca in prima ultima instanta plangeriel impotirva hotararilor emise autoritatilor cu activitate jurisdictionala sau alte cazuri prevazute de lege. Judecatoria exercita un control judecatoresc in judecara asupra hotararilor pronuntate de organe din afara instantei de judecata. Competenta in materia tribunalului Tribunalul judeca in prima instanta ca instanta de apel si de recurs si in orice alte materii date prevazute de lege in competenta sa. Competenta in prima instanta a tribunalului: procesele si cererile in materie comerciala cu valoare de peste 100 milioane lei si procese si cereri in aceast a materie, reevaluarile in bani, procesele si cererile in materie civila cu o valoare de peste 500 milioane lei cu exceptia cererilor de imparteala judiciara,a cererilor in materie succesorala, a cererilor reevaluarilor si a cererilor in materia fondului funciar care in toate cazuriel sunt de competenta in prima instanta a judecatoriei. În cazul cererii conexe pentru ca isi pastreaza individualitatea nu va fi cumulata valoarea obiectelor cererilor conexate. Daca pe parcursul procesului reclamantul mareste dreptul sau micsoreaza valoare obiectuli cererii, noua valoare nu va fi avuta in vedere la determinarea competentei daca sunt incidente prevederile art. 28 indice 1 cod proc. Civ. Competenta curtii de apel – judeca apelul impotriva hotararilor date de judecatorie in prima instanta, ca instanta de recurs. Tribunalul judeca recursurile impotriva hotararilor date de judecatorie data in prima instanta precum si alte cazuri prevazute de lege. Judeca si in alte materii de competenta sa cum ar fi: conflictele de competenta intre 2 judecatorii din raza sa. Competenta materiala a ICCJ – Iccj judeca in recurs, recurs in interesul legii si in orice alte materii date prin lege in competenta sa. Instanta suprema nu are competenta de judecata in prima instanta si in apel. ICCJ va judeca : – recursurile impotriva incheierilor si hotararilor pronuntate de curtile de apel in prima instant – recursurile impotriva hotararilor date de curtile de apel in apel – recursurile prevazute prin legi speciale.

Competenta teritoriala alternativa, exclusiva Competenta teritoriala alternativa . nu intotdeauna reclamantul trebuie sa se adreseze instantei de la domiciliul sau sediul paratului. Astfel : – cand paratul, in afara de domiciliul sau, are in chip statornic o indeletnicire profesionala ori una sau mai multe asezari comerciale,cererea se poate face si la instanta locului acestor asezari sau indeletniciri, pt obligatiile patrimoniale care sunt nascute sau urmeaza sa se execute in acel loc. – cererea impotriva unei persoane juridice de drrept privat se poate face si la instanta locului unde ea are reprezentanta, pt obligatiile ce urmeaza a fi executate in acel loc sau care izvorasc din acte incheiate prin reprezentant sau din fapte savrsite de acesta. – cererile indreptate impotriva statului, directiilor generale etc se pot face la instantele din capitala tarii sau la cele din resedinta judetului, unde isi are domiciliul reclamantul. În cazul in care unii dintre parati au domiciliul cunoscut, iar altora li se cunoaste doar resedinta, cererea poate fi introdusa la instanta unuia dintre paratii cu domiciliul cunoscut. Actiunea in justificare este aceea prin care se urmareste justificarea in cartea funciara a unei inscrieri provizorii pentru a o transforma in inscriere definitiva. Competenta este alternativa intre instanta domiciliului paratului si instanta locului savarsirii faptului ilicit. În toate cazurile de competenta teritoriala alternativa , alegerea instantei apartine reclamantului, potrivit art. 12 cpc. Odata facuta aceasta alegere el nu mai poate reveni. Nici paratul si nici instanta nu pot contesta optiunea reclamantului. Se impune insa precizarea ca optiunea reclamantului nu poate fi contestata numai daca a fost sesizata una dintre instantele competente alternativ.

Competenta teritoriala exclusiva Necompetenta este de ordine publica atunci cand pricina este de competenta unei alte instante de acelasi grad si partile nu o pot inlatura. Partile pot conveni, prin inscris sau prin declaratie verbala in fata instantei, ca pricinile privitoare la bunuri sa fie judecate de alte instante decat acelea care, potrivit legii, au competenta teritoriala, afara de cazurile prevăzute de art 13,14,15 si 16. -cererile privitoare la bunuri immobile se fac numai la instanta in circumscriptia careia se afla imobilele. -în material de mostenire, sunt de competenta instantei ultimului domiciliu al defunctului: cererile privitoare la validitatea sau executarea dispozitiilor testamentare; cererile privitoare la mostenire, precum si cele privitoare la pretentiile pe care mostenitorii le-ar avea unul impotriva altuia. -cererile in materie de societate, pana la sfarsitul lichidarii in fapt, sunt de competenta instantei locului unde societatea isi are sediul ei principal. -cererile in material reorganizarii judiciare si a falimentului sunt de competenta exclusive a tribunalului in circumscriptia caruia se afla sediul principal al debitorului. Prorogarea legala de competenta intervine in cazuri prevazute de lege : -in cazul pluralitatii de parati, reclamantul poate introduce cererea la instanta competenta pt oricare dintre ei. -cererile accesorii si incidentale sunt in caderea instantei competente sa judece cererea principala. În caz de conexitate, instanta la care se face intrunirea devine competenta, prin prorogare, si asupra cererii conexate, cerere care, in mod obisnuit nu este de competenta sa. Cerintele conexitatii: -sa existe 2 sau mai multe litigii distincte intre aceleasi parti sau chiar impreuna cu alte parti, dar al caror obiect si cauza au intre ele o stransa legatura. -pricinile sa se afle inaintea aceleiasi instante, sau instante diferite, de acelasi grad. Masura conexarii nu poate fi dispusa cu incalcarea competentei materiale si teritoriale exclusive, intrucat partile pot deroga numai de la competenta teritoriala relativa. Conditiile litispendentei :

doua cereri idntice prin parti, obiect si cauza, anticipand autoritatea de lucru judecat.

Pricinile identice trebuie sa se afle pe rolul unor instante deopotriva competente.

Pricinile sa se afle inaintea instantelor de fond

Exceptia litispendentei este o exceptie de procedura, avand in vedere chiar denumirea sectiunii in care este tratata. Exceptiile de procedura si exceptia puterii de lucru judecat este dilatorie. Daca exceptia este admisa, dosarul se va trimite instantei care a fost mai intai investita,ceea ce inseamna ca in acest caz, spre deosebire de conexitate,partile nu mai pot alege instanta la care sa se faca intrunirea pricinilor. Prorogarea judecatoreasca de competenta intervine in temeiul unei hotarari judecatoresti in urmatoarele cazuri:

delegarea instantei

admiterea cererii de abtinere a tuturor judecatorilor unei instante sau cand, din cauza recuzarii sau abtinerii nu se poate alcatui completul de judecata

administrarea de dovezi prin comisie rogatorie, in cond art. 169 cpc.

Admiterea recursului si casarea cu trimitere spre rejudecare la o alta instanta decat cea care a pronuntat hotararea recurata, egala in grad cu aceasta.

Stramutarea pricinilor.- se poate cere pt motive de banuiala legitima sau de siguranta publica ; sau cand una din parti are 2 rude sau afini pana la gradul al 4 lea inclusive printer magistratii sau asistentii judiciari, cealalta parte poate cere stramutarea pricinii la o alta instanta de acelasi grad

Procedura de judecata a stramutarii.

Cererea se judeca in camera de consiliu, cu citarea partilor, pentru ca in lipsa unui text contrat, se aplica dreptul comun, respective art. 85cpc. Presedintele instantei care solutioneaza cererea de stramutare poate sa ceara dosarul pricinii sis a ordone, fara citarea partilor, suspendarea judecatii, comunicand de urgenta aceasta masura instantei respective. Instanta se pronunta asupra stramutarii printr-o incheiere care nu se motiveaza si nu este supusa nici unei cai de atac. Prorogarea conventionala de competenta intervine in temeiul acordului de vointa al partilor. Conditii pt a exista o prorogare conventionala de competenta:

partile sa aiba capacitate procesuala de exercitiu, iar consimtamantul exprimat sa fie liber si neviciat

conventia partilor sa fie expresa

in conventie trebuie sa se determine instanta aleasa

instanta aleasa de parti sa nu fie necompetenta absolut.

Daca partile au incheiat o conventie atributiva de competenta, iar reclamantul investeste instanta prevazuta de lege sa solutioneze acea pricina, nesocotind intelegerea mentionata, paratul va putea invocca exceptia de necompetenta in aceleasi conditii aratate anterior, pt ca partile pot sa convina numai in litigii in care competenta este reglementata prin norme dispozitive.

Exceptia de necompetenta

A) invocare .

Daca, pornind de la faptul ca are initiativa declansarii litigiului, reclamantului i se recunoaste dreptul de a determina jurisdictia careia I se adreseaza cu cererea sa, in aceeasi masura este posibil ca din nestiinta, comoditate ori interes, reclamantul sa sesizeze un organ necompetent. Pentru a evita pronuntarea unei hotarari susceptibile de casare, competenta jurisdictiei aleasa de reclamant poate fi contestata. Daca aceasta problema s-a ivit pe parcursul procesului, dupa sesizarea instantei si inainte de pronuntarea unei hotarari, indifferent daca judecata este in prima instanta sau in caile de atac, mijlocul procedural prin care poate fi invocate necompetenta, este exceptia. Cand in fata instantei de judecata se pune in discutie competenta acesteia, ea este obligată sa stabileasca instanta competenta ori, daca este cazul, un alt organ cu activitate jurisdictionala competent. Exceptia de necompetenta se invoca diferit, dupa cum norma care reglementeaza competenta are caracter imperative sau dispozitiv . Exceptia de necompetenta absoluta poate fi invocate de oricare dintre parti, de procurer sau de instanta din oficiu, in orice stare a pricinii. Exceptia de necompetenta relative poate fi invocate numai de parat.

B) Solutii

În solutionarea acestei exceptii, instanta poate sa pronunte admiterea sau respingerea ei. În cazul in care instanta se declara necompetenta, poate sa pronunte urmatoarele solutii:

declina competenta in favoarea unei alte instante sau organ cu activitate jurisdictionala

respinge cererea ca inadmisibila, daca este de competenta unui organ al statului fara activitate jurisdictionala

respinge cererea ca nefiind de competenta instantelor romane, potrivit art 157 din legea nr 105/1992, atunci cand apreciaza ca este de competenta unei instante din alt stat.

Conflictele de competenta

Apar atunci cand 2 sau mai multe instante judecatoresti ori alte organe cu activitate jurisdictionala se declara deopotriva competente sa judece un litigiu sau, dimpotriva, se considera necompetente si isi declina reciproc competenta. Conflictul pozitiv de competenta poate sa apara atunci cand 2 sau mai multe instante sunt investite cu aceeasi pricina- in care sunt aceleasi parti, acelasi obiect si aceeasi cauza, si fiecare dintre instante se declara competenta, respingand prin incheiere exceptia de necompetenta. Conflictul negative de competenta apare atunci cand 2 sau mai multe instante sau organe cu activitate jurisdictionala se declara necompetente sa solutioneze aceeasi pricina, declinandu-si reciproc competenta. Procedura de solutionare a conflictului de competenta este declansata de instanta inaintea careia s-a ivit conflictul, adica de instanta care s-a pronuntat ultima asupra competentei respectiv, instanta a carei hotarari a ramas irevocabila ultima. Instanta solutioneaza conflictul in camera de consiliu, fara citarea partilor, printr-o hotarare care poate fi atacata cu recurs in termen de 5 zile de la data comunicarii, cu exceptia celei pronuntate de ICCJ, care este irevocabila. Din momentul in care devine irevocabila, hotararea este obligatorie pt instanta careia i se trimite pricina, a.i. aceasta nu ar mai putea invoca din nou exceptia de necompetenta. Se admite ca instanta de trimitere si-ar putea verifica din nou competenta, insa numai pt temeiuri noi, care nu au fost discutate cu ocazia regulatorului.

Conditii pentru indeplinirea actelor de procedura

actul de procedura trebuie sa imbrace forma scrisa.

Actul de procedura trebuie sa relateze chiar in continutul sau faptul ca au fost indeplinite toate cerintele legii.

Actul de procedura se intocmeste numai in limba romana, chiar daca partile se exprima in limba materna

Exceptia de la aceasta regula o reprezinta principiul echipolentei sau al echivalentei. Potrivit acestui principiu, in cazurile anume prevazute de legiuitor, un act de procedura poate fi inlocuit printr-un act de procedura care sa produca acelasi efect. Aceasta inseamna ca legiuitorul nu a lasat nici instantei si nici partilor posibilitatea determinarii altor repere in functie de care sa se aprecieze asupra momentului de la care incepe sa curga termenul. Astfel :

infatisarea partii in instanta. Echipolenta consta in faptul ca infatisarea partii in instanta, personal sau prin mandatar, echivaleaza cu o comunicare a citatiei cu cel putin 5 zile inaintea termenului de judecata,

partea a cerut comunicarea. Echipolenta consta in aceea ca cererea de comunicare a unui act de procedura echivaleaza cu insasi comunicarea actului de procedura respective, regula in privinta momentului de la care incep sa curga termenele procedurale fiind aceea ca termenele incep sa curga de la data comunicarii actului.

Comunicarea odata cu somatia. Echipolenta consta in aceea ca desi hotararea a fost comunicata odata cu somatia de executare, considerandu-se gresit ca este susceptibila de executare, aceasta comunicare este echivalenta unei comunicari pt inceperea cursului termenului de apel.

Apelul inainte de comunicare. Actul de procedura care este depunerea cererii de apel, inlocuieste actul de procedura al comunicarii hotararii in vederea exercitarii apelului.

Ultimele 2 cazuri de echipolenta sunt valabile si in etapa recursului.

Nulitatea actului de procedura.

Nulitatea actelor de procedura este acea sanctiune procedurala care intervine in cazul actului de procedura care nu indeplineste conditiile prevazute de lege pt validitatea lui, lipsindu-l total sau partial de efectele sale firesti. Potrivit art. 105 alin 1 cpc, actele de procedura indeplinite de un judecator necompetent sunt nule. Simplul fapt ca actul de procedura a fost savarsit de o instanta necompetenta atrage nulitatea acestuia. Desi art. 105 alin. 1 cpc se refera la „judecatorul” necompetent, in realitate, necompetenta se raporteaza la instanta, intrucat competenta este definita ca fiind aptitudinea unei instante de a solutiona un litigiu. În conditiile art. 105 alin. 2 cpc, actele indeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un functionar necompetent se vor declara nule numai daca prin aceasta s-a pricinuit partii o vatamare ce nu se poate inlatura decat prin anularea lor. Nu orice act de procedura facut cu neobservarea formelor legale sau de un functionar necompetent este nul ci, pentru anularea unui act de procedura se cer a fi indeplinite cumulative 3 conditii :

actul de procedura sa fi fost intocmit cu neobservarea formelor legale sau de catre un functionar necompetent

actul de procedura sa fi produs partii o vatamare

vatamarea san u poata fi inlaturata decat prin anularea actului.

Alte cazuri de nulitate neconditionata: Nulitatea neconditionata intervine si pentru:

neplata taxelor de timbru sau a timbrului judiciar.

Nelegala compunere sau constituire a completului de judecata

Nerespectarea termenului prohibitive

Depunerea cerrerii de apel/recurs direct la instanta de apel sau de recurs.

În toate situatiile, nulitatea nu este conditionata de producerea unei vatamari ci sanctiunea intervine pentru ca nu a fost respectata o conditie exterioara cererii de apel sau de recurs si anume aceea ca cererea san u fie inregistrata direct la instanta de control judiciar.

Decaderea si repunerea in termen

Decaderea este sanctiunea procesuala care consta in pierderea dreptului de a exercita o cale de atac sau de a indeplini orice alt act de procedura, daca nu a fost respectat termenul imperativ prevazut de lege. Neexercitarea oricarei cai de atac si neindeplinirea oricarui alt act de procedura in termenul legal atrage decaderea, afara de cazul cand legea dispune altfel sau cand partea dovedeste ca a fost impiedicata printr-o imprejurare mai presus de vointa ei. Din dispozitiile art. 103 alin. 1 cpc, rezulta ca decaderea intervine numai in caz de nerespectare a termenelor legale, imperative si absolute. Aceasta deoarece:

nerespectarea termenului prohibitive duce la nulitatea actului de procedura

daca nu este respectat un termen judecatoresc, sanctiunea consta in posibilitatea judecatorului de a nu mai acorda un nou termen pt indeplinirea actului de procedura care nu a fost indeplinit in termenul initial.

In cazul nerespectarii termenului convenit de parti cu privire la durata arbitrajului, sanctiunea este anularea hotararii arbitrale.

Decaderea intervine in urmatoarele cazuri:

cand prin lege este stabilit un termen fix pentru savarsirea unui act de procedura sau pt exercitarea unui drept, iar partea a lasat sa expire acel termen fara sa beneficieze de el

cand legea procesuala a stabilit ca exercitarea unui drept trebuie sa se faca intr-o anumita etapa a procesului sau intr-un anumit moment procesual, iar partea nu a respectat aceasta cerinta.

Cand legea procesuala stabileste o anumita ordine in efectuarea actelor de procedura,pe care partea nu a respectat-o.

Repunerea in termen. Pentru a se dispune repunerea in termen se cer a fi indeplinite mai multe conditii:

partea care nu a savarsit un act de procedura inauntrul termenului legal imperativ trebuie sa faca dovada ca a fost impiedicata dintr-o imprejurare mai presus de vointa ei, care s-a produs inainte de implinirea termenului.

În termen de cel mult 15 zile de la data incetarii impiedicarii, partea interesata trebuie sa formuleze atat cererea de repunere in termen sis a si efectueze actul de procedura pe care mi l-a indeplinit in termen.

Cererea de repunere in termen se solutioneaza de instanta competenta sa solutioneze calea de atac sau sa indeplineasca actul de procedura cu privire la care a intervenit decaderea.

LEGEA NR. 554 DIN 2 DECEMBRIE 2004 (*actualizată*)

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

CAP. I

Dispoziții generale

ART. 1

Subiectele de sesizare a instanței

Denumirea marginală a art. 1 a fost modificată de pct. 1 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

(2) Se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.

(3) Avocatul Poporului, în urma controlului realizat, potrivit legii sale organice, dacă apreciază că ilegalitatea actului sau refuzul autorității administrative de a-și realiza atribuțiile legale nu poate fi înlăturat decât prin justiție, poate sesiza instanța competentă de contencios administrativ de la domiciliul petentului. Petiționarul dobândește de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate. Dacă petiționarul nu își însușește acțiunea formulată de Avocatul Poporului la primul termen de judecată, instanța de contencios administrativ anulează cererea.

Alin. (3) al art. 1 a fost modificat de pct. 2 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(4) Ministerul Public, atunci când, în urma exercitării atribuțiilor prevăzute de legea sa organică, apreciază că încălcările drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenței unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităților publice emise cu exces de putere, cu acordul prealabil al acestora, sesizează instanța de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice vătămate. Petiționarul dobândește de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate.

Alin. (4) al art. 1 a fost modificat de pct. 2 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(5) Când Ministerul Public apreciază că prin emiterea unui act administrativ normativ se vatămă un interes legitim public, sesizează instanța de contencios administrativ competentă de la sediul autorității publice emitente.

Alin. (5) al art. 1 a fost modificat de pct. 2 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(6) Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanței anularea acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice. În cazul admiterii acțiunii, instanța se pronunță, dacă a fost sesizată prin cererea de chemare în judecată, și asupra validității actelor juridice încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum și asupra efectelor juridice produse de acestea. Acțiunea poate fi introdusă în termen de un an de la data emiterii actului.

Alin. (6) al art. 1 a fost modificat de pct. 2 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(7) Persoana vătămată în drepturile sau în interesele sale legitime prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe ale Guvernului neconstituționale se poate adresa instanței de contencios administrativ, în condițiile prezentei legi.

Alin. (7) al art. 1 a fost modificat de pct. 2 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(8) Prefectul, Agenția Națională a Funcționarilor Publici și orice subiect de drept public pot introduce acțiuni în contencios administrativ, în condițiile prezentei legi și ale legilor speciale.

Alin. (8) al art. 1 a fost modificat de pct. 2 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(9) La soluționarea cererilor în contencios administrativ, reprezentantul Ministerului Public poate participa, în orice fază a procesului, ori de câte ori apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților cetățenilor.

Alin. (9) al art. 1 a fost modificat de pct. 2 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

ART. 2

Semnificația unor termeni

(1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații:

a) persoană vătămată – orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri; în sensul prezentei legi, sunt asimilate persoanei vătămate și grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum și organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate;

b) autoritate publică – orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică;

c) act administrativ – actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ;

d) act administrativ-jurisdicțional – actul emis de o autoritate administrativă învestită, prin lege organică, cu atribuții de jurisdicție administrativă specială;

e) jurisdicție administrativă specială – activitatea înfăptuită de o autoritate administrativă care are, conform legii organice speciale în materie, competența de soluționare a unui conflict privind un act administrativ, după o procedură bazată pe principiile contradictorialității, asigurării dreptului la apărare și independenței activității administrativ-jurisdicționale;

f) contencios administrativ – activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim;

g) instanță de contencios administrativ, denumită în continuare instanță – Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel și tribunalele administrativ-fiscale;

h) nesoluționare în termenul legal a unei cereri – faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen;

i) refuz nejustificat de a soluționa o cerere – exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;

j) plângere prealabilă – cererea prin care se solicită autorității publice emitente sau celei ierarhic superioare, după caz, reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau normativ, în sensul revocării sau modificării acestuia;

k) acte care privesc raporturile cu Parlamentul – actele emise de o autoritate publică, în realizarea atribuțiilor sale, prevăzute de Constituție sau de o lege organică, în raporturile de natură politică cu Parlamentul;

l) act de comandament cu caracter militar – actul administrativ referitor la problemele strict militare ale activității din cadrul forțelor armate, specifice organizării militare, care presupun dreptul comandanților de a da ordine subordonaților în aspecte privitoare la conducerea trupei, în timp de pace sau război ori, după caz, la îndeplinirea serviciului militar;

m) serviciu public – activitatea organizată sau, după caz, autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii unui interes legitim public;

n) exces de putere – exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor;

o) drept vătămat – orice drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ;

p) interes legitim privat – posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat; r) interes legitim public – interesul care vizează ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței autorităților publice; s) organisme sociale interesate – structuri neguvernamentale, sindicate, asociații, fundații și altele asemenea, care au ca obiect de activitate protecția drepturilor diferitelor categorii de cetățeni sau, după caz, buna funcționare a serviciilor publice administrative;

ș) pagubă iminentă – prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public;

t) cazuri bine justificate – împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ;

ț) instanță de executare – instanța care a soluționat fondul litigiului de contencios administrativ.

Alin. (1) al art. 2 a fost modificat de pct. 3 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(2) Se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

ART. 3

Tutela administrativă

(1) Prefectul poate ataca direct în fața instanței de contencios administrativ actele emise de autoritățile administrației publice locale, dacă le consideră nelegale; acțiunea se formulează în termenul prevăzut la art. 11 alin. (1), care începe să curgă de la momentul comunicării actului către prefect și în condițiile prevăzute de prezenta lege. Acțiunea introdusă de prefect este scutită de taxa de timbru.

Alin. (1) al art. 3 a fost modificat de pct. 4 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(2) Agenția Națională a Funcționarilor Publici poate ataca în fața instanței de contencios administrativ actele autorităților publice centrale și locale prin care se încalcă legislația privind funcția publică, în condițiile prezentei legi și ale Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată.

(3) Până la soluționarea cauzei, actul atacat potrivit alin. (1) și (2) este suspendat de drept.

ART. 4

Excepția de nelegalitate (1) Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. În acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ competentă și suspendă cauza; încheierea de sesizare a instanței de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de nelegalitate este instanța de contencios administrative competentă să o soluționeze și nici atunci când excepția de nelegalitate a fost invocată în cauze penale.

Alin. (1) al art. 4 a fost modificat de art. VII din LEGEA nr. 202 din 25 octombrie 2010, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 714 din 26 octombrie 2010.

(2) Instanța de contencios administrativ se pronunță, după procedura de urgență, în ședință publică, cu citarea părților și a emitentului. În cazul în care excepția de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a prezentei legi, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ.

Alin. (2) al art. 4 a fost modificat de pct. 5 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(3) Soluția instanței de contencios administrativ este supusă recursului, care se declară în termen de 5 zile de la comunicare și se judecă de urgență și cu precădere.

Alin. (3) al art. 4 a fost modificat de pct. 5 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(4) În cazul în care instanța de contencios administrativ a constatat nelegalitatea actului, instanța în fața căreia s-a ridicat excepția va soluționa cauza, fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.

ART. 5

Actele nesupuse controlului și limitele controlului

(1) Nu pot fi atacate în contenciosul administrativ:

a) actele administrative ale autorităților publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul;

b) actele de comandament cu caracter militar. (2) Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară. (3) Actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al celei de urgență, cele care privesc apărarea și securitatea națională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum și pentru înlăturarea consecințelor calamităților naturale, epidemiilor și epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere.

(4) În litigiile prevăzute la alin. (3) nu sunt aplicabile prevederile art. 14 și 21.

ART. 6

Actele administrativ-jurisdicționale

(1) Jurisdicțiile administrative speciale sunt facultative și gratuite.

(2) Actele administrative susceptibile, potrivit legii organice, să facă obiectul unei jurisdicții speciale administrative pot fi atacate la instanța de contencios administrativ, cu respectarea dispozițiilor art. 7 alin. (1), dacă partea înțelege să nu exercite procedura administrativ-jurisdicțională.

Alin. (2) al art. 6 a fost modificat de pct. 6 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(3) Actul administrativ-jurisdicțional pentru care, prin lege organică specială, se prevede o cale de atac în fața unei alte jurisdicții administrative speciale poate fi atacat direct la instanța de contencios administrativ, în termen de 15 zile de la comunicare, dacă partea înțelege să renunțe la calea administrativ-jurisdicțională de atac.

Alin. (3) al art. 6 a fost modificat de pct. 6 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(4) Dacă partea care a optat pentru jurisdicția administrativă specială sau pentru calea de atac la un alt organ administrativjurisdicțional înțelege să renunțe la aceasta în timpul soluționării litigiului, este obligată să notifice decizia de renunțare organului administrativ-jurisdicțional în cauză. Partea sesizează instanța de contencios administrativ în termen de 15 zile de la notificare. În această situație, procedura administrativă prealabilă prevăzută de art. 7 nu se mai efectuează.

Alin. (4) al art. 6 a fost modificat de pct. 6 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

CAP. II

Procedura de soluționare a cererilor în contenciosul administrativ

ART. 7

Procedura prealabilă

(1) Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

Alin. (1) al art. 7 a fost modificat de pct. 7 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(1^1) În cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând.

Alin. (1^1) al art. 7 a fost introdus de pct. 8 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(2) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile și în ipoteza în care legea specială prevede o procedură administrativ-jurisdicțională, iar partea nu a optat pentru aceasta.

(3) Este îndreptățită să introducă plângere prealabilă și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoștință, pe orice cale, de existența acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut la alin. (7).

(4) Plângerea prealabilă, formulată potrivit prevederilor alin. (1), se soluționează în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. g).

(5) În cazul acțiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenția Națională a Funcționarilor Publici sau al celor care privesc cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe, precum și în cazurile prevăzute la art. 2 alin. (2) și la art. 4 nu este obligatorie plângerea prealabilă.

Alin. (5) al art. 7 a fost modificat de pct. 9 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(6) Plângerea prealabilă în cazul acțiunilor care au ca obiect contracte administrative are semnificația concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispozițiile Codului de procedură civilă fiind aplicabile în mod corespunzător. În acest caz, plângerea trebuie făcută în termenul de 6 luni prevăzut la alin. (7), care va începe să curgă:

a) de la data încheierii contractului, în cazul litigiilor legate de încheierea lui;

b) de la data modificării contractului sau, după caz, de la data refuzului cererii de modificare făcute de către una dintre părți, în cazul litigiilor legate de modificarea contractului; c) de la data încălcării obligațiilor contractuale, în cazul litigiilor legate de executarea contractului;

d) de la data expirării duratei contractului sau, după caz, de la data apariției oricărei alte cauze care atrage stingerea obligațiilor contractuale, în cazul litigiilor legate de încetarea contractului;

e) de la data constatării caracterului interpretabil al unei clauze contractuale, în cazul litigiilor legate de interpretarea contractului.

Alin. (6) al art. 7 a fost modificat de pct. 9 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(7) Plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de prescripție.

Prin DECIZIA CURȚII CONSTITUȚIONALE nr. 797 din 27 septembrie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 707 din 19 octombrie 2007 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, constatându-se că textul de lege este neconstituțional în măsura în care termenul de 6 luni de la data emiterii actului se aplică plângerii prealabile formulate de persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept decât destinatarul actului.

Prin RECTIFICAREA nr. 797 din 27 septembrie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 751 din 6 noiembrie 2007, la pct. 2 din dispozitiv se elimină sintagma "decât destinatarul actului". În consecință, textul de lege (art. 7 alin. 7) este neconstituțional în masura în care termenul de 6 luni de la data emiterii actului se aplică plângerii prealabile formulate de persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.

Conform art. 147 din CONSTITUȚIA ROMÂNIEI republicată în MONITORUL OFICIAL nr. 767 din 31 octombrie 2003, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. În aceste condiții, dispozițiile art. 7 alin. (7), în măsura în care termenul de 6 luni de la data emiterii actului se aplică plângerii prealabile formulate de persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, au fost suspendate de drept în intervalul 19 octombrie 2007-3 decembrie 2007, încetându-și efectele juridice în data de 4 decembrie 2007, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea prevederilor atacate.

ART. 8

Obiectul acțiunii judiciare

(1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

Alin. (1) al art. 8 a fost modificat de pct. 10 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(1^1) Persoanele fizice și persoanele juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat.

Alin. (1^1) al art. 8 a fost introdus de pct. 11 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(1^2) Prin derogare de la dispozițiile alin. (1), acțiunile întemeiate pe încălcarea unui interes legitim public pot avea ca obiect numai anularea actului sau obligarea autorității pârâte să emită un act sau un alt înscris, respectiv să efectueze o anumită operațiune administrativă, sub sancțiunea penalităților de întârziere sau a amenzii, prevăzute la art. 24 alin. (2).

Alin. (1^2) al art. 8 a fost introdus de pct. 11 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007. (2) Instanța de contencios administrativ este competentă să soluționeze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum și orice litigii legate de încheierea, modificarea, interpretarea, executarea și încetarea contractului administrativ.

Alin. (2) al art. 8 a fost modificat de pct. 12 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(3) La soluționarea litigiilor prevăzute la alin. (2) se are în vedere regula după care principiul libertății contractuale este subordonat principiului priorității interesului public.

Alin. (3) al art. 8 a fost modificat de pct. 12 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

ART. 9

Acțiunile împotriva ordonanțelor Guvernului

(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, însoțită de excepția de neconstituționalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituționalității ordonanței sau a dispoziției din ordonanță.

Alin. (1) al art. 9 a fost modificat de articolul unic din LEGEA nr. 100 din 9 mai 2008, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 375 din 16 mai 2008.

(2) Instanța de contencios administrativ, dacă apreciază că excepția îndeplinește condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, sesizează, prin încheiere motivată, Curtea Constituțională și suspendă soluționarea cauzei pe fond.

(3) După pronunțarea Curții Constituționale, instanța de contencios administrativ repune cauza pe rol și dă termen, cu citarea părților. Dacă ordonanța sau o dispoziție a acesteia a fost declarată neconstituțională, instanța soluționează fondul cauzei; în caz contrar, acțiunea se respinge ca inadmisibilă.

Alin. (3) al art. 9 a fost modificat de pct. 13 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(4) În situația în care decizia de declarare a neconstituționalității este urmarea unei excepții ridicate în altă cauză, acțiunea poate fi introdusă direct la instanța de contencios administrativ competentă, în limitele unui termen de decădere de un an, calculat de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Alin. (4) al art. 9 a fost modificat de pct. 13 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(5) Acțiunea prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative.

Alin. (5) al art. 9 a fost introdus de pct. 14 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

Prin DECIZIA CURȚII CONSTITUȚIONALE nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 525 din 2 august 2007, a fost admisă execepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 în măsura în care permit ca acțiunea introdusă la instanța de contencios administrativ să aibă ca obiect principal constatarea neconstituționalității unei ordonanțe sau a unei dispoziții dintr-o ordonanță.

DECIZIA CURȚII CONSTITUȚIONALE nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 525 din 2 august 2007 se referea la art. 9 din Legea nr. 554/2004 în forma pe care o avea înainte de LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

Conform art. 147 din CONSTITUȚIA ROMÂNIEI republicată în MONITORUL OFICIAL nr. 767 din 31 octombrie 2003, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

În aceste condiții, dispozițiile art. 9, în forma avută anterior ultimelor modificări, au fost suspendate în intervalul 2 august 2007-16 septembrie 2007, în măsura în care permit ca acțiunea introdusă la instanța de contencios administrativ să aibă ca obiect principal constatarea neconstituționalității unei ordonanțe sau a unei dispoziții dintr-o ordonanță, încetându-și efectele juridice în data de 17 septembrie 2007, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea prevederilor atacate.

ART. 10

Instanța competentă

(1) Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

Alin. (1) al art. 10 a fost modificat de pct. 18 al art. I din LEGEA nr. 97 din 14 aprilie 2008, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 294 din 15 aprilie 2008 care completează ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 100 din 4 octombrie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 684 din 8 octombrie 2007, cu art. VI^1.

(2) Recursul împotriva sentințelor pronunțate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, iar recursul împotriva sentințelor pronunțate de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel se judecă de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel. Alin. (2) al art. 10 a fost modificat de pct. 15 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007. (3) Reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale. ART. 11 Termenul de introducere a acțiunii (1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii;

c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii; d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile; e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.

Alin. (1) al art. 11 a fost modificat de pct. 16 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.

Alin. (2) al art. 11 a fost modificat de pct. 16 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(2^1) În cazul suspendării, potrivit legii speciale, a procedurii de soluționare a plângerii prealabile, termenul prevăzut la alin. (1) curge după reluarea procedurii, de la momentul finalizării acesteia sau de la data expirării termenului legal de soluționare, după caz, dacă a expirat termenul prevăzut la alin. (2).

Alin. (2^1) al art. 11 a fost introdus de pct. 17 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(3) În cazul acțiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenția Națională a Funcționarilor Publici, termenul curge de la data când s-a cunoscut existența actului nelegal, fiind aplicabile în mod corespunzător prevederile alin. (2).

(4) Ordonanțele sau dispozițiile din ordonanțe care se consideră a fi neconstituționale, precum și actele administrative cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale pot fi atacate oricând.

(5) Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripție, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere.

ART. 12

Documentele necesare

Reclamantul anexează la acțiune copia actului administrativ pe care îl atacă sau, după caz, răspunsul autorității publice prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale. În situația în care reclamantul nu a primit niciun răspuns la cererea sa, va depune la dosar copia cererii, certificată prin numărul și data înregistrării la autoritatea publică, precum și orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile, dacă acest demers era obligatoriu. În situația în care reclamantul introduce acțiune împotriva autorității care refuză să pună în executare actul administrativ emis în urma soluționării favorabile a cererii ori a plângerii prealabile, va depune la dosar și copia certificată după acest act. Art. 12 a fost modificat de pct. 18 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

ART. 13

Citarea părților, relații

(1) La primirea cererii, instanța dispune citarea părților și poate cere autorității al cărei act este atacat să îi comunice de urgență acel act, împreună cu întreaga documentație care a stat la baza emiterii lui, precum și orice alte lucrări necesare pentru soluționarea cauzei.

Alin. (1) al art. 13 a fost modificat de pct. 19 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(2) În situația în care reclamant este un terț în sensul art. 1 alin. (2) sau când acțiunea este introdusă de Avocatul Poporului ori de Ministerul Public, instanța va cere autorității publice emitente să îi comunice de urgență actul atacat împreună cu documentația care a stat la baza emiterii lui, precum și orice alte lucrări necesare pentru soluționarea cauzei.

(3) În mod corespunzător situațiilor prevăzute la alin. (1) și (2), după caz, se procedează și în cazul acțiunilor care au ca obiect refuzul de rezolvare a cererii privind un drept recunoscut de lege sau un interes legitim.

Alin. (3) al art. 13 a fost modificat de pct. 19 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(4) Dacă autoritatea publică nu trimite în termenul stabilit de instanță lucrările cerute, conducătorul acesteia va fi obligat, prin încheiere interlocutorie, să plătească statului, cu titlu de amendă judiciară, 10% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere nejustificată.

ART. 14

Suspendarea executării actului

(1) În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate.

(2) Instanța soluționează cererea de suspendare, de urgență și cu precădere, cu citarea părților.

(3) Când în cauză este un interes public major, de natură a perturba grav funcționarea unui serviciu public administrativ, cererea de suspendare a actului administrativ normativ poate fi introdusă și de Ministerul Public, din oficiu sau la sesizare, prevederile alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător.

(4) Hotărârea prin care se pronunță suspendarea este executorie de drept. Ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare. Recursul nu este suspensiv de executare.

(5) În ipoteza în care se emite un nou act administrativ cu același conținut ca și cel suspendat de către instanță, acesta este suspendat de drept. În acest caz nu este obligatorie plângerea prealabilă.

(6) Nu pot fi formulate mai multe cereri de suspendare succesive pentru aceleași motive.

(7) Suspendarea executării actului administrativ are ca efect încetarea oricărei forme de executare, până la expirarea duratei suspendării.

Art. 14 a fost modificat de pct. 20 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

ART. 15

Solicitarea suspendării prin acțiunea principală

(1) Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanța poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acțiunea principală sau printr-o acțiune separată, până la soluționarea acțiunii în fond.

Alin. (1) al art. 15 a fost modificat de pct. 21 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(2) Dispozițiile art. 14 alin. (2)-(7) se aplică în mod corespunzător.

Alin. (2) al art. 15 a fost modificat de pct. 21 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(3) Hotărârea dată cererii de suspendare este executorie de drept, iar introducerea recursului, potrivit art. 14 alin. (4), nu suspendă executarea. (4) În ipoteza admiterii acțiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condițiile art. 14, se prelungește de drept până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1).

Alin. (4) al art. 15 a fost introdus de pct. 22 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

ART. 16

Introducerea în cauză a funcționarului

(1) Cererile în justiție prevăzute de prezenta lege pot fi formulate și personal împotriva persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. În cazul în care acțiunea se admite, persoana respectivă poate fi obligată la plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică pârâtă.

Alin. (1) al art. 16 a fost modificat de pct. 23 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(2) Persoana acționată astfel în justiție îl poate chema în garanție pe superiorul său ierarhic, de la care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul.

ART. 16^1

Introducerea în cauză a altor subiecte de drept

Instanța de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuție, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum și a altor subiecte de drept.

Art. 16^1 a fost introdus de pct. 24 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

ART. 17

Judecarea cererilor

(1) Cererile adresate instanței se judecă de urgență și cu precădere în ședință publică, în completul stabilit de lege.

(2) Pentru cererile formulate în baza prezentei legi se percep taxele de timbru prevăzute de Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare, pentru cauzele neevaluabile în bani, cu excepția celor care au ca obiect contractele administrative, care se vor taxa la valoare. (3) Hotărârile se redactează și se motivează în cel mult 30 de zile de la pronunțare. Alin. (3) al art. 17 a fost modificat de pct. 25 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

ART. 18

Soluțiile pe care le poate da instanța

(1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

Alin. (1) al art. 18 a fost modificat de pct. 26 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(2) Instanța este competentă să se pronunțe, în afara situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății.

Alin. (2) al art. 18 a fost modificat de pct. 26 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(3) În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

(4) Atunci când obiectul acțiunii în contencios administrativ îl formează un contract administrativ, în funcție de starea de fapt, instanța poate:

a) dispune anularea acestuia, în tot sau în parte;

b) obliga autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit;

c) impune uneia dintre părți îndeplinirea unei anumite obligații;

d) suplini consimțământul unei părți, când interesul public o cere;

e) obliga la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale și morale.

(5) Soluțiile prevăzute la alin. (1) și alin. (4) lit. b) și c) pot fi stabilite sub sancțiunea unei penalități aplicabile părții obligate, pentru fiecare zi de întârziere.

Alin. (5) al art. 18 a fost modificat de pct. 26 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(6) În toate situațiile, instanța poate stabili, prin dispozitiv, la cererea părții interesate, un termen de executare, precum și amenda prevăzută la art. 24 alin. (2).

Alin. (6) al art. 18 a fost introdus de pct. 27 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

ART. 19

Termenul de prescripție pentru despăgubiri

(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).

(2^1) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică, în mod corespunzător, și contractelor administrative.

Alin. (2^1) al art. 19 a fost introdus de pct. 28 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(3) Cererile prevăzute la alin. (2) se supun normelor prezentei legi în ceea ce privește procedura de judecată și taxele de timbru.

ART. 20

Recursul (1) Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.

Alin. (1) al art. 20 a fost modificat de pct. 29 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(2) Recursul suspendă executarea și se judecă de urgență.

(3) În cazul admiterii recursului, instanța de recurs, modificând sau casând sentința, va rejudeca litigiul în fond, dacă nu sunt motive de casare cu trimitere. Când hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se judeca fondul, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanță.

Alin. (3) al art. 20 a fost modificat de pct. 29 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

ART. 21

Căile extraordinare de atac

(1) Împotriva soluțiilor definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de contencios administrativ se pot exercita căile de atac prevăzute de Codul de procedură civilă.

(2) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părții interesate, în termen de 15 zile de la pronunțare). Cererea de revizuire se soluționează de urgență și cu precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare.

Art. 21 a fost modificat de pct. 30 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

Prin DECIZIA CURȚII CONSTITUȚIONALE nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 70 din 27 ianuarie 2011 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 alin. (2) teza a doua din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, constatându-se că acestea sunt neconstituționale.

Prin urmare, conform art. 147 alin. (1) din CONSTITUȚIA ROMÂNIEI republicată în MONITORUL OFICIAL nr. 767 din 31 octombrie 2003 dispozițiile din legile și ordonanțele in vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

În concluzie, începând cu data de 27 ianuarie 2011, dispozițiile art. 21 alin. (2) teza a doua din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 se suspendă de drept, urmând să-și înceteze efectele juridice începând cu data de 14 martie 2011, dacă legiuitorul nu intervine pentru modificarea prevederilor atacate.

CAP. III

Procedura de executare

ART. 22

Titlul executoriu

Hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-au respins acțiunile formulate potrivit dispozițiilor prezentei legi și s-au acordat cheltuieli de judecată se învestesc cu formulă executorie și se execută silit, potrivit dreptului comun. Art. 22 a fost modificat de pct. 31 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

ART. 23

Obligația publicării

Hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Acestea se publică obligatoriu după motivare, la solicitarea instanțelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale ale județelor ori al municipiului București, fiind scutite de plata taxelor de publicare.

Art. 23 a fost modificat de pct. 32 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

ART. 24

Obligația executării

(1) Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

(2) În cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere.

(3) Neexecutarea din motive imputabile sau nerespectarea hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile pronunțate de instanța de contencios administrativ, în termen de 30 de zile de la data aplicării amenzii prevăzute la alin. (2), constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă de la 2.500 lei la 10.000 lei.

Art. 24 a fost modificat de pct. 33 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

ART. 25

Instanța de executare

(1) Sancțiunea și despăgubirile prevăzute la art. 24 alin. (2) se aplică, respectiv se acordă, de instanța de executare, la cererea reclamantului. Hotărârea se ia în camera de consiliu, de urgență, cu citarea părților.

(2) Cererea prevăzută la alin. (1) este scutită de taxa de timbru.

(3) Hotărârea pronunțată de instanța de executare poate fi atacată cu recurs, în termen de 5 zile de la comunicare.

Alin. (3) al art. 25 a fost modificat de pct. 34 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

(4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplică, în mod corespunzător, și pentru punerea în executare a hotărârilor instanțelor de contencios administrativ date pentru soluționarea litigiilor ce au avut ca obiect contracte administrative.

ART. 26

Acțiunea în regres

Conducătorul autorității publice se poate îndrepta cu acțiune împotriva celor vinovați de neexecutarea hotărârii, potrivit dreptului comun. În cazul în care cei vinovați sunt demnitari sau funcționari publici, se aplică reglementările speciale.

Art. 26 a fost modificat de pct. 35 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

CAP. IV

Dispoziții tranzitorii și finale ART. 27

Judecarea cauzelor aflate pe rol

Cauzele aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a prezentei legi vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării instanței.

ART. 28

Completarea cu dreptul comun

(1) Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte. Compatibilitatea aplicării normelor de procedură civilă se stabilește de instanță, cu prilejul soluționării cauzei.

(2) Instanța de contencios administrativ nu poate suspenda judecarea pricinii când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune săvârșită în legătură cu actul administrativ atacat, dacă reclamantul – persoană vătămată – stăruie în continuarea judecării pricinii. (3) Acțiunile introduse de persoanele de drept public și de orice autoritate publică, în apărarea unui interes public, precum și cele introduse împotriva actelor administrative normative nu mai pot fi retrase, cu excepția situației în care sunt formulate și pentru apărarea drepturilor sau intereselor legitime de care pot dispune persoanele fizice sau juridice de drept privat.

Art. 28 a fost modificat de pct. 36 al art. I din LEGEA nr. 262 din 19 iulie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 30 iulie 2007.

ART. 29

Corelarea terminologică

Ori de câte ori într-o lege specială anterioară prezentei legi se face trimitere la Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 sau generic la instanța de contencios administrativ, trimiterea se va socoti făcută la dispozițiile corespunzătoare din prezenta lege.

ART. 30

Dispoziții tranzitorii

Până la constituirea tribunalelor administrativ-fiscale, litigiile se soluționează de secțiile de contencios administrativ ale tribunalelor.

ART. 31

Intrarea în vigoare

(1) Prezenta lege intră în vigoare la 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.

(2) Pe aceeași dată se abrogă Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 8 noiembrie 1990, cu modificările ulterioare, precum și orice alte dispoziții contrare.

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1) din Constituția României, republicată.

STUDIU DE CAZ

ANALIZA DECIZIEI Nr. 507 din 17 noiembrie 2004 asupra sesizării de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 7 alin. (5), art. 11 alin. (3), art. 13 alin. (2) și ale art. 28 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ

DECIZIA Nr. 507 din 17 noiembrie 2004 asupra sesizării de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 7 alin. (5), art. 11 alin. (3), art. 13 alin. (2) și ale art. 28 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ

EMITENT: CURTEA CONSTITUȚIONALĂ PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 1154 din 7 decembrie 2004 Cu Adresa nr. 8.963 din 5 noiembrie 2004 Avocatul Poporului a transmis Curții Constituționale sesizarea privind declanșarea controlului de constituționalitate asupra dispozițiilor art. 1 alin. (3), art. 7 alin. (5), art. 11 alin. (3), art. 13 alin. (2) și ale art. 28 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ. Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) din Constituție, republicată, și al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 5.988 din 5 noiembrie 2004 și formează obiectul Dosarului nr. 623A/2004. Autorul sesizării solicită Curții Constituționale să constate că prevederile art. 1 alin. (3), art. 7 alin. (5), art. 11 alin. (3), art. 13 alin. (2) și ale art. 28 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ sunt neconstituționale, întrucât încalcă art. 21 alin. (1) și art. 52 alin. (1) din Constituție. Astfel, în legătură cu invocarea încălcării prevederilor constituționale ale art. 21 alin. (1), se arată: potrivit principiului privind liberul acces la justiție, dreptul de a se adresa justiției poate fi exercitat de orice persoană ale cărei drepturi, libertăți și interese legitime au fost încălcate; or, contrar acestor prevederi, art. 1 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ înscrie Avocatul Poporului între subiectele de sezină cu privire la exercitarea acțiunii în contencios administrativ și acordă acestuia posibilitatea de a învesti instanța de contencios administrativ cu o acțiune formulată în numele unei persoane fizice. Prin exercitarea acestei atribuții Avocatul Poporului s-ar substitui persoanei fizice în exercitarea drepturilor sale procesuale, persoana fizică dobândind automat calitate procesuală activă, contrar literei și spiritului principiului liberului acces la justiție, în sensul căruia persoana fizică are posibilitatea, iar nu obligația de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime, într-o cauză administrativă. Posibilitatea ca Avocatul Poporului să sesizeze instanța de contencios administrativ în baza unei petiții a persoanei fizice echivalează cu o extindere a dreptului de petiționare în sfera accesului liber la justiție, de vreme ce petiționarul dobândește de drept calitatea de reclamant. Dreptul de petiționare nu este identic cu accesul la justiție. Astfel, petiția persoanei fizice adresată Avocatului Poporului se rezolvă în cadrul unei proceduri administrative, necontencioase, ce nu poate fi transferată în justiție, din inițiativa Avocatului Poporului, cu încălcarea principiului disponibilității. Ca atare, în sensul dispozițiilor constituționale ale art. 21, persoana fizică este cea care decide dacă se adresează sau nu justiției, pentru apărarea drepturilor și a libertăților sale, o interpretare contrară ducând la concluzia că persoana fizică poate fi obligată să își valorifice drepturile în justiție și să dobândească automat calitate procesuală activă într-un conflict administrativ. Mai arată că art. 28 din lege, care prevede că, o dată declanșată, acțiunea în contenciosul administrativ nu mai poate fi retrasă, nici chiar de partea în favoarea căreia această acțiune a fost formulată, echivalează, de asemenea, cu încălcarea art. 21 din Constituție, în sensul căruia persoana care are dreptul de a se adresa justiției are implicit și dreptul de a renunța la acțiunea prin care a sesizat instanța. În ceea ce privește încălcarea prin textele de lege ce fac obiectul sesizării a art. 52 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia numai persoana vătămată poate aprecia dacă un anumit act administrativ i-a vătămat sau nu un drept ori un interes legitim și, respectiv, numai aceasta este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei, se arată că inițierea unei acțiuni în contencios administrativ de către Avocatul Poporului, în numele petiționarului, ar echivala cu preluarea intereselor cetățenilor de către această autoritate constituțională. Astfel, se consideră că textele de lege criticate transformă dreptul, ca posibilitate a persoanei fizice de a se adresa justiției, într-o obligație ce are semnificația încălcării libertății persoanei de a alege calea legală de valorificare a dreptului său. Mai mult decât atât, prin aceste dispoziții de lege se conferă Avocatului Poporului calitatea de parte, într-un proces de natură administrativă în care nu are un interes propriu. De altfel, în activitatea sa, Avocatul Poporului soluționează petițiile cetățenilor formulate împotriva actelor administrative ilegale, prin procedura medierii, sesizării autorităților ierarhic superioare celei care a încălcat dreptul petiționarului și a rapoartelor speciale adresate Parlamentului, fără a declanșa un proces, chiar fiind din sfera contenciosului administrativ. În sfârșit, se arată că formularea unei acțiuni în contencios administrativ nu reprezintă o garanție reală sau o măsură de protecție a cetățeanului, câtă vreme acea persoană, având capacitate procesuală și interes legitim, își poate exercita personal drepturile procesuale. Garantarea dreptului la apărare și a liberului acces la justiție semnifică și valorificarea lor în mod personal, în sfera justiției. Mai arată că și la nivel european instituția ombudsman-ului „este concepută ca o autoritate publică ale cărei atribuții vizează raporturile persoanelor fizice cu administrația publică și nu cu instanțele judecătorești”. În conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, sesizarea a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului, pentru a prezenta punctele lor de vedere cu privire la obiecția de neconstituționalitate. Președintele Senatului consideră că sesizarea de neconstituționalitate este neîntemeiată. În legătură cu susținerile privind încălcarea prevederilor art. 21 alin. (1) din Constituție, în esență, se arată că atribuțiile conferite Avocatului Poporului nu contravin „dreptului subiectiv al cetățeanului de a se adresa justiției, dimpotrivă, îl sprijină în exercitarea acestui drept potrivit rațiunii sale constituționale prevăzute de alin. (1) al art. 58”. Tot astfel, se arată că „nimic nu oprește ca cetățeanul care a dobândit calitatea de reclamant, ca urmare a sesizării instanței de contencios administrativ de către Avocatul Poporului, și este citat în această calitate, să renunțe la proces, potrivit principiului disponibilității”, ipoteză în care „instanța urmează să se pronunțe, mai ales dacă este vorba de un act administrativ normativ, asupra legalității acestuia”. În continuare, se arată că aceste argumente sunt valabile și în ceea ce privește susținerile din sesizare referitoare la încălcarea art. 52 alin. (1) din Constituție. Președintele Camerei Deputaților consideră că sesizarea de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, se arată că prevederile art. 1 alin. (3) din legea ce face obiectul sesizării, care reglementează competența Avocatului Poporului de a sesiza instanța de judecată, în temeiul atribuțiilor sale înscrise în legea specială, atunci când constată existența unui act administrativ emis ilegal sau excesul de putere al unei autorități administrative, nu încalcă art. 21 din Constituție privind accesul liber la justiție. Tot astfel, se arată că „principiul constituțional care guvernează materia drepturilor și a libertăților fundamentale, ca o condiție sine qua non a efectivității acestora, nu admite îngrădirea acestui drept fundamental prin vreo normă juridică, dar nu poate limita sau interzice accesul la justiție al autorităților ori instituțiilor publice care urmăresc, în îndeplinirea propriilor atribuții legale, realizarea și respectarea interesului public”, așa cum este definit prin art. 2 alin. (1) lit. l) din lege. Acordarea acestei prerogative instituției Avocatul Poporului este prevăzută expres și limitativ numai pentru două situații juridice, asigurând atât ocrotirea interesului public, cât și respectarea interesului privat al persoanei fizice vătămate, ceea ce este conform art. 58 alin. (1) din Constituție. Pentru aceleași considerente, Ministerul Public, prefectul și Agenția Națională a Funcționarilor Publici îndeplinesc, în mod circumstanțiat, aceeași competență, fără ca prin aceasta să se limiteze sau să se aducă atingere dreptului persoanei vătămate de a se adresa în mod direct instanței pentru recunoașterea dreptului pretins a fi încălcat, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ. În legătură cu imposibilitatea retragerii acțiunii introduse de Avocatul Poporului, de prefect și de Agenția Națională a Funcționarilor Publici, acțiune reglementată de art. 28 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, se apreciază că nesocotirea interesului public, pe care aceste autorități au datoria legală de a-l apăra, trebuie întotdeauna sancționată, iar constatarea și sancționarea încălcării nu pot fi lăsate la aprecierea subiectivă a persoanei fizice. În sfârșit, consideră că invocarea încălcării prin textele de lege criticate a prevederilor art. 21 alin. (1) din Constituție este lipsită de relevanță juridică. În ceea ce privește invocarea încălcării art. 52 din Constituție, apreciază că reglementarea constituțională a dreptului persoanei vătămate într-un drept ori într-un interes legitim de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, de a obține recunoașterea dreptului sau a interesului pretins, anularea actului și repararea pagubei nu este încălcată sau limitată, prin instituirea pe cale juridică a competenței unei autorități publice de a proteja interesul general și de a asigura respectarea lui, în limitele și în condițiile legii. Întrucât, în temeiul art. 1 alin. (3) teza a doua din lege, autorul petiției înaintate Avocatului Poporului dobândește calitatea de reclamant în acțiunea promovată de această instituție, se consideră că susținerile din sesizare, potrivit cărora prevederile de lege criticate conferă acestei instituții calitatea de parte într-un proces de natură administrativă în care Avocatul Poporului nu are un interes propriu, sunt inexacte. În legătură cu susținerile referitoare la oportunitatea sau relevanța textelor de lege ce fac obiectul sesizării, se consideră că aceste aspecte sunt atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituțională nefiind competentă să se pronunțe. Până la data pronunțării, Guvernul nu a comunicat punctul său de vedere.

CURTEA, examinând sesizarea depusă de Avocatul Poporului, punctele de vedere ale președinților celor două Camere ale Parlamentului, raportul judecătorului-raportor, dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 7 alin. (5), art. 11 alin. (3), art. 13 alin. (2) și ale art. 28 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, reține următoarele: Curtea a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. a) din Constituție, precum și celor ale art. 1, 10, 15 și 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să se pronunțe asupra constituționalității prevederilor legale criticate. Obiectul controlului de constituționalitate îl constituie dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 7 alin. (5), art. 11 alin. (3), art. 13 alin. (2) și ale art. 28 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, care au următorul cuprins:

– Art. 1. – „Subiectele de sezină” alin. (3): „Avocatul Poporului, ca urmare a controlului realizat, potrivit legii sale organice, în baza unei sesizări a unei persoane fizice, dacă apreciază că ilegalitatea actului sau excesul de putere al autorității administrative nu poate fi înlăturat decât prin justiție, poate sesiza instanța competentă de contencios administrativ de la domiciliul petentului. Petiționarul dobândește, de drept, calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate.”;

– Art. 7. – „Procedura prealabilă” alin. (5): „În cazul acțiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenția Națională a Funcționarilor Publici sau al celor care privesc cererile celor vătămați prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe, precum și în cazul prevăzut la art. 4 alin. (2), nu este obligatorie procedura prealabilă.”; – Art. 11. – „Termenul de introducere a acțiunii” alin. (3): „În cazul acțiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenția Națională a Funcționarilor Publici, termenul curge de la data când s-a cunoscut existența actului nelegal, fiind aplicabile în mod corespunzător prevederile alin. (2).”; – Art. 13. – „Citarea părților, relații” alin. (2): „În situația în care reclamant este un terț în sensul art. 1 alin. (2) sau când acțiunea este introdusă de Avocatul Poporului ori de Ministerul Public, instanța va cere autorității publice emitente să îi comunice de urgență actul atacat împreună cu documentația care a stat la baza emiterii lui, precum și orice alte lucrări necesare pentru soluționarea cauzei.”; – Art. 28. – „Completarea cu dreptul comun” alin. (2): „Acțiunile introduse de Avocatul Poporului, de Ministerul Public, de prefect și de Agenția Națională a Funcționarilor Publici, precum și cele introduse împotriva actelor administrative normative nu mai pot fi retrase.” Textele constituționale considerate de către Avocatul Poporului ca fiind încălcate – art. 21 alin. (1) și art. 52 alin. (1) din Constituție – au următoarea redactare: – Art. 21 alin. (1): „Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.”; – Art. 52 alin. (1): „Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal al unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei.” În esență, potrivit criticilor de neconstituționalitate, textele de lege enunțate contravin principiului constituțional privind accesul liber la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție, precum și de art. 52 din aceasta. Încălcarea prevederilor constituționale ale art. 21 constă în aceea că: – art. 1 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ înscrie Avocatul Poporului între subiectele de sezină cu privire la exercitarea acțiunii în contencios administrativ și acordă acestuia posibilitatea de a învesti instanța de contencios administrativ cu o acțiune formulată în numele unei persoane fizice; – sesizarea instanțelor judecătorești pentru valorificarea unui drept subiectiv, nesocotit ori încălcat, sau pentru realizarea unui interes legitim care se poate obține numai pe calea justiției nu este un aspect al dreptului de petiționare prevăzut de art. 51 din Constituție; – dispozițiile art. 28 alin. (2) din lege nu permit retragerea acțiunii în contencios administrativ nici chiar de partea în favoarea căreia aceasta a fost formulată, deși, în sensul accesului liber la justiție, persoana care are dreptul de a se adresa justiției are implicit și dreptul de a renunța la acțiunea prin care a sesizat instanța de judecată. În legătură cu contrarietatea dintre dispozițiile de lege ce fac obiectul controlului de constituționalitate și prevederile art. 52 din Constituție, referitoare la „Dreptul persoanei vătămate de o autoritate public”, se arată că dreptul, ca posibilitate a persoanei fizice de a se adresa justiției, se transformă într-o obligație care echivalează cu încălcarea libertății acesteia de a alege calea legală de valorificare a dreptului său. Examinând textele de lege criticate, prin raportare la dispozițiile din Constituție invocate ca fiind încălcate, Curtea Constituțională reține următoarele: În urma revizuirii Constituției, care a introdus printre subiecții care pot sesiza Curtea Constituțională, în cadrul controlului prealabil, asupra constituționalității legilor, precum și direct pe calea excepției de neconstituționalitate și instituția Avocatul Poporului, au fost amplificate atribuțiile acesteia privind apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor în raporturile lor cu autoritățile publice. Nicio prevedere constituțională nu interzice Avocatului Poporului să apere drepturile și libertățile cetățenilor în raport cu toate autoritățile publice, inclusiv cu autoritatea judecătorească. Potrivit dispozițiilor art. 59 alin. (1) din Constituție, „Avocatul Poporului își exercită atribuțiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile și în libertățile lor, în limitele stabilite de lege”. În consecință, prin Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, al cărei scop este, conform art. 1 alin. (1) din aceasta, „[…] apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor în raporturile acestora cu autoritățile publice”, sunt prevăzute atribuțiile Avocatului Poporului, printre care și cea cuprinsă în art. 13 lit. c), constând în urmărirea rezolvării legale a cererilor primite, precum și solicitarea adresată autorităților sau funcționarilor administrației publice în cauză de a înceta încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești, repunerea în drepturi a petiționarului și repararea pagubelor. În sensul acestor atribuții legale, art. 1 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ stabilește că: „Avocatul Poporului, ca urmare a controlului realizat, potrivit legii sale organice, în baza unei sesizări a unei persoane fizice, dacă apreciază că ilegalitatea actului sau excesul de putere al autorității administrative nu poate fi înlăturat decât prin justiție, poate sesiza instanța competentă de contencios administrativ de la domiciliul petentului. Petiționarul dobândește, de drept, calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate.” În opinia autorului sesizării, această prevedere de lege contravine art. 21 alin. (1) din Constituție, care consacră principiul accesului liber la justiție, prin aceea că înscrie Avocatul Poporului între subiectele care pot sesiza instanța de contencios administrativ cu o acțiune formulată în numele unei persoane fizice. Or, în aceeași opinie, accesul liber la justiție semnifică dreptul, iar nu obligația, oricărei persoane ale cărei drepturi, libertăți și interese legitime au fost încălcate de a se adresa justiției, într-o cauză administrativă. Din analiza textului de lege criticat reiese că Avocatul Poporului are posibilitatea de a sesiza instanța de contencios administrativ, în mod circumstanțiat, atunci când, ca urmare a controlului sesizării formulate de o persoană fizică, apreciază că ilegalitatea actului sau excesul de putere al autorității administrative nu poate fi înlăturat decât prin justiție. În sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ, prin „autoritate public” se înțelege „orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public”, iar conform lit. m) a aceluiași articol, „excesul de putere” semnifică „exercitarea dreptului de apreciere, aparținând autorităților administrației publice, prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, prevăzute de Constituție sau de lege”. Interesul public ce trebuie satisfăcut de către autoritatea publică este, potrivit art. 2 alin. (1) lit. l) din lege, „interesul care vizează ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței autorităților publice”. Așadar, instituirea pentru Avocatul Poporului a atribuției referitoare la posibilitatea sesizării instanței de contencios administrativ în condițiile prevăzute de art. 1 alin. (3) din legea supusă controlului de constituționalitate asigură atât ocrotirea interesului public, cât și respectarea interesului privat al persoanei fizice ale cărei drepturi, libertăți sau interese legitime au fost vătămate, fără a fi încălcat art. 21 alin. (1) din Constituție. Aceasta deoarece acordarea unei asemenea competențe Avocatului Poporului, precum și celorlalte autorități – prefect, Ministerul Public, Agenția Națională a Funcționarilor Publici – prevăzute de art. 1 alin. (4) și (8) din lege, la care însă prezenta obiecție de neconstituționalitate nu face referire, nu exclude și nu limitează dreptul persoanei vătămate într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică de a se adresa justiției. Mai mult, potrivit art. 1 din lege, intitulat „Subiectele de sezină”, primul subiect de sezină prevăzut de alin. (1) este persoana. Astfel, potrivit acestui articol al legii: „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.” Așa fiind, Curtea nu poate reține că prin dispoziția de lege criticată este încălcat accesul liber la justiție prevăzut de art. 21 din Constituție. Tot astfel, în legătură cu susținerea din obiecția de neconstituționalitate potrivit căreia instituția Avocatul Poporului se substituie persoanei fizice vătămate într-un drept al său, prin exercitarea atribuției de sesizare a instanței de contencios administrativ, Curtea constată că aceasta nu poate fi reținută. Exercitând atribuția prevăzută de textul de lege criticat, Avocatul Poporului nu se substituie în drepturile procesuale ale cetățeanului, ci îl sprijină pe acesta, inclusiv prin introducerea acțiunii la instanța de contencios administrativ, el fiind singurul care decide continuarea sau nu a procesului împotriva autorității administrative abuzive. Astfel, petiționarul care, în virtutea legii, a dobândit calitatea de reclamant poate, potrivit regulilor dreptului comun, să declare în fața instanței, la primul termen de judecată, în ce măsură își însușește acțiunea introdusă de Avocatul Poporului, după cum, pe parcursul judecății, poate renunța la acțiune sau poate să o lase în nelucrare. Această procedură își are corespondentul în principiul disponibilității și, în consecință, este în concordanță cu principiul înscris la art. 21 alin. (1) din Constituție referitor la accesul liber la justiție. Așa fiind, Curtea constată că prevederile art. 1 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ sunt constituționale, prin raportare la art. 21 alin. (1) din Constituție. Pe cale de consecință, Curtea constată că și prevederile art. 7 alin. (5), art. 11 alin. (3) și ale art. 13 alin. (2), care conțin dispoziții de ordin procedural aflate într-o strânsă corelare cu art. 1 alin. (3) din lege, sunt constituționale. În ceea ce privește neconstituționalitatea art. 28 alin. (2), care în opinia autorului sesizării ar încălca principiul constituțional referitor la accesul liber la justiție, este de observat că textul, deși are unele imperfecțiuni de ordin redacțional, instituie o excepție de la principiul disponibilității prevăzut în dreptul procesual comun, în sensul că are în vedere numai acele acțiuni de contencios obiectiv introduse de Avocatul Poporului, ce se întemeiază pe apărarea interesului public. „Interesul public”, astfel cum este definit prin art. 2 alin. (1) lit. l) din Legea contenciosului administrativ, este „interesul care vizează ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței autorităților publice”. Or, art. 28 alin. (2) din legea criticată dispune numai cu privire la acțiunile ce se întemeiază pe apărarea interesului public pe care Avocatul Poporului le poate introduce la instanța de contencios administrativ, iar nu cu privire la acțiunile pe care acesta le poate promova în numele persoanelor fizice, în condițiile art. 1 alin. (3). Fiind vorba de nesocotirea și încălcarea interesului public, acesta nu poate fi lăsat la aprecierea persoanelor fizice și, ca atare, imposibilitatea retragerii acțiunilor introduse în cadrul contenciosului administrativ obiectiv privește instituția Avocatul Poporului, iar nu persoana fizică al cărei drept sau interes legitim a fost lezat. De asemenea, nu pot fi retrase acțiunile introduse de Avocatul Poporului care au ca obiect legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ, indiferent dacă acestea au fost introduse la instanța de contencios administrativ pe baza sesizării unei persoane fizice în temeiul alin. (3) al art. 1 sau au fost introduse din oficiu. În virtutea principiului disponibilității, cetățeanul care a făcut plângerea ce a stat la baza acțiunii introduse de Avocatul Poporului poate să renunțe, în orice fază a procesului, la judecata pricinii. De altfel, potrivit art. 28 alin. (2) din lege, interdicția retragerii acțiunii privește numai subiectele de sezină enumerate expres în cuprinsul acestuia, și anume Avocatul Poporului, Ministerul Public, prefect și Agenția Națională a Funcționarilor Publici. În raport cu argumentele prezentate, Curtea constată că dispozițiile art. 28 alin. (2) din lege sunt constituționale, întrucât nu încalcă prevederile art. 21 alin. (1) din Constituție referitoare la accesul liber la justiție. Autorul sesizării mai susține că prevederile art. 1 alin. (3) din lege, care conferă Avocatului Poporului posibilitatea sesizării instanței de contencios administrativ, „echivalează cu o extindere a dreptului de petiționare în sfera accesului liber la justiție”. Examinând această susținere, Curtea constată că exercitarea dreptului de petiționare prevăzut de art. 51 din Constituție este o modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme personale și se poate realiza fie individual, de către cetățean, fie de un grup de cetățeni, fie de către organizații legal constituite. Conform acestui drept constituțional, persoanele lezate se pot adresa instituției Avocatul Poporului cu cereri privind încălcarea drepturilor sau libertăților cetățenești de către autoritățile publice. În temeiul art. 59 din Constituție, exercitându-și atribuțiile ce-i revin potrivit Legii nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, acesta urmărește rezolvarea legală a cererilor primite și cere autorităților sau funcționarilor administrației publice în cauză încetarea încălcării drepturilor și libertăților cetățenești, repunerea în drepturi a petiționarului și repararea pagubelor, potrivit modalităților prevăzute de aceeași lege. Așadar, cetățeanul se adresează instituției Avocatul Poporului în virtutea dreptului său de petiționare, pe când acestuia din urmă i se conferă prin Legea contenciosului administrativ posibilitatea de a veni în sprijinul cetățeanului și pe calea acțiunii în justiție, în mod circumstanțiat, în condițiile legii, fără ca prin aceasta dispozițiile criticate să echivaleze „cu o extindere a dreptului de petiționare în sfera accesului liber la justiție”. În legătură cu susținerea potrivit căreia posibilitatea persoanei fizice de a se adresa justiției se transformă într-o obligație care semnifică încălcarea libertății acesteia de a alege calea legală de valorificare a dreptului său, ceea ce încalcă prevederile art. 52 din Constituție referitoare la „Dreptul persoanei vătămate de o autoritate public”, Curtea constată că instituirea unei asemenea competențe pentru o autoritate publică reprezintă o garanție a protejării interesului public și asigurarea respectării lui, în limitele și în condițiile legii. În sfârșit, în cadrul examinării dispozițiilor socotite de Avocatul Poporului ca neconstituționale, Curtea a constatat că unele dintre prevederile legii sunt discutabile sub aspect redacțional sau incomplete, ceea ce ar putea da naștere la unele dificultăți în procesul de aplicare a legii. Este de remarcat că, în cadrul controlului de constituționalitate, Curtea nu poate modifica sau completa textele din legea supusă controlului. O intervenție a Curții în procesul de control constituțional ar echivala cu o intervenție în activitatea de legiferare, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 61 din Constituție, potrivit cărora unica autoritate legiuitoare a țării este Parlamentul. Curtea a statuat în mai multe rânduri că orice demers al său, dincolo de limitele sesizării, ar avea drept consecință ignorarea prevederilor constituționale și ale legii sale organice privind imposibilitatea sesizării din oficiu. Curtea nu poate acționa decât în limitele sesizării. Dacă ar proceda altfel, Curtea ar exercita un control de constituționalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu prevederile art. 146 lit. a) din Constituție și ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. În legătură cu susținerea potrivit căreia „Avocatul Poporului ar fi învestit cu o atribuție excesivă și, în plus, lipsită de consistență, respectiv aceea de formulare a unei acțiuni în contencios, în numele unei persoane care se consideră vătămată în drepturile sau în interesele sale legitime”, precum și cu unele considerații referitoare la oportunitatea sau relevanța textelor de lege în discuție, Curtea constată că aceste probleme sunt de competența exclusivă a Parlamentului. În ceea ce privește posibilitatea pentru Avocatul Poporului de a sesiza instanța de judecată în numele unei persoane fizice, precizăm că soluții similare se regăsesc și în alte legislații. Având în vedere considerentele expuse în prezenta decizie, dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 7 alin. (5), art. 11 alin. (3), art. 13 alin. (2) și ale art. 28 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, dispozițiile art. 146 lit. a) din Constituție, precum și prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.a), art. 15 și 18 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUȚIONALĂ În numele legii DECIDE:

Constată că dispozițiile referitoare la Avocatul Poporului din cuprinsul art. 1 alin. (3), art. 7 alin. (5), art. 11 alin. (3), art. 13 alin. (2) și ale art. 28 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ sunt constituționale. Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Președintelui României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Dezbaterile au avut loc în ședințele din data de 10 și 17 noiembrie 2004 și la acestea au participat: Ioan Vida, președinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Constantin Doldur, Acsinte Gaspar, Kozsokar Gabor, Petre Ninosu, Ion Predescu și Șerban Viorel Stănoiu, judecători.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE, prof. univ. dr. IOAN VIDA Magistrat-asistent șef, Gabriela Dragomirescu OPINIE SEPARATĂ

Contrar punctului de vedere al majorității membrilor Curții, care și-a găsit expresia în Decizia nr. 507 din 17 noiembrie 2004, considerăm, pentru rațiunile pe care le vom înfățișa, că sesizarea Avocatului Poporului privind neconstituționalitatea dispozițiilor art. 1 alin. (3), art. 7 alin. (5), art. 11 alin. (3), art. 13 alin. (2) și art. 28 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ este întemeiată, ceea ce ar fi impus adoptarea unei soluții diametral opuse celei adoptate prin decizia menționată, respectiv constatarea că normele legale deduse controlului sunt neconstituționale, întrucât contravin prevederilor art. 21 alin. (1) și art. 52 alin. (1) din Legea fundamentală. Astfel, cu referire la primul text constituțional se impune remarcat că acesta înțelege să califice sau, altfel spus, să personalizeze calitatea de beneficiar al accesului liber la justiție, condiționând-o de apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime proprii. Așadar, în viziunea legiuitorului constituțional, astfel cum rezultă din interpretarea literală a textului, numai la prima vedere, titularul calității procesuale active este nedeterminat, putând fi orice persoană, întrucât, în continuare, textul precizează că o asemenea calitate este subsecventă exclusiv apărării drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale acestuia. În sensul și sub aspectul evidențiat, norma constituțională este restrictivă, aceeași concluzie fiind, în egală măsură, valabilă și cât privește celălalt text constituțional de referință – art. 52 alin. (1) – care reglementează de o manieră specifică, proprie domeniului supus incidenței sale, acela al contenciosului administrativ, legitimarea procesuală activă, supunând-o, însă, aceleiași condiționări principiale. Or, așa fiind, consacrarea, prin art. 1 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ, a dreptului Avocatului Poporului de a sesiza instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care se tinde la restabilirea legalității sau la înlăturarea excesului de putere în considerarea unui drept sau interes legitim al petiționarului pe baza sesizării căruia a acționat, contravine textelor constituționale de referință menționate. Contradicția nu rezidă într-o restrângere arbitrară, pe calea reglementării legale, a accesului liber la justiție, ci, într-o extindere nepermisă a sferei titularilor acestui drept, dincolo de limitele sale constituționale, astfel cum rezultă din formula redacțională a textelor de referință. În atare condiții, negarea relației de contrarietate dintre norma legală și normele constituționale presupune în mod necesar conferirea, pe cale de interpretare, pentru acestea din urmă, a unei accepțiuni, nu doar fără suport în litera textului, ci, chiar împotriva înțelesului univoc al acestuia. O asemenea manieră de interpretare extensivă, prin care se atribuie legiuitorului ceea ce acesta nu a găsit cu cale să exprime in terminis, nerecomandabilă, în principiu, datorită riscului major pe care îl implică, acela de a adăuga la lege, este cu atât mai dificil de acceptat atunci când este vorba despre legiuitorul constituțional și când interpretarea aparține Curții Constituționale, așadar, autorității publice chemate să fie garantul supremației Constituției. Art. 1 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ este – în opinia noastră – neconstituțional și pentru că prevede dobândirea de drept a calității de reclamant de către petiționar, în procesul declanșat, pe baza sesizării sale, dar din inițiativa exclusivă a Avocatului Poporului. În condițiile în care ambele texte constituționale de referință consacră implicit dar indubitabil principiul disponibilității în valorificarea accesului liber la justiție (așa cum rezultă din sintagmele <<orice persoană se poate adresa justiției …>>, prevăzută de art. 21 alin. (1), și <<persoana vătămată … este îndreptățită să obțină …>>, prevăzută de art. 52 alin. (1) din Constituție), implicarea de drept a petiționarului într-un proces, nu declanșat de el, ci de un terț, chiar dacă acesta este o autoritate publică, reprezintă o încălcare a principiului disponibilității. Nu s-ar putea invoca în contracararea acestui fine de neconstituționalitate faptul că, potrivit legii, acțiunea Avocatului Poporului este subsecventă sesizării persoanei fizice titular al dreptului de acces liber la justiție care, pe această cale, l-ar fi mandatat să acționeze în numele și interesul său, o asemenea construcție fiind invalidată de o serie de principii și concepte juridice fundamentale, ca și de însăși economia reglementării căreia i se subsumează. Astfel, dacă, incontestabil, sesizarea adresată Avocatului Poporului constituie o modalitate concretă de valorificare a dreptului constituțional de petiționare, consacrat de art. 51 din Constituție, a conferi acesteia valența juridică a unei împuterniciri constitutive de mandat ar însemna a excede cadrului și finalității reglementării. Într-adevăr, nu se vede cum obligația autorităților publice de a răspunde la petiții în termenele și condițiile stabilite potrivit legii, prevăzută de alin. (4) al textului constituțional mai sus menționat, ar putea fi convertită în posibilitatea respectivelor autorități de a se substitui petiționarului și a exercita, în numele și interesul acestuia, dreptul de acces liber la justiție, fără ca reglementarea legală care ar consacra-o să nu contravină premisei sale constituționale. Tot astfel, dacă legitimarea procesuală activă a Avocatului Poporului este consecutivă unui mandat conferit de petiționar, introducerea de drept a acestuia din urmă în proces, în calitate de reclamant, apare lipsită de orice justificare, iar consacrarea sa legală infirmă întreaga construcție teoretică. În sfârșit, teza mandatului este contrazisă de prevederea art. 28 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, potrivit căreia <<acțiunile introduse de Avocatul Poporului … nu mai pot fi retrase>>. Examinată cu atenție, această prevedere impune concluzia că autoritatea publică în cauză nu acționează în temeiul unui mandat, ci are o legitimare procesuală activă proprie care, deși condiționată de o prealabilă sesizare din partea titularului dreptului de acces liber la justiție, are o existență autonomă, independentă de opțiunea acestuia în sensul refuzului de a continua procesul. Așa fiind, nu putem decât să subscriem constatării pertinente a Avocatului Poporului din cuprinsul obiecției sale de neconstituționalitate, potrivit căreia reglementarea legală criticată convertește, nu doar fără temei constituțional, ci chiar împotriva acestuia, dreptul de acces liber la justiție într-o obligație. Din acest punct de vedere și pentru rațiuni similare celor care evidențiază încălcarea principiului disponibilității și, pe cale de consecință, neconstituționalitatea art. 1 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ în raport cu prevederile art. 21 alin. (1) și art. 52 alin. (1) din Constituție, s-ar fi impus aceeași concluzie și cu privire la art. 28 alin. (2) din aceeași lege a contenciosului administrativ care, în sensul și cu semnificația evidențiate, contravine, de asemenea, normelor constituționale de referință. Conștientizând fragilitatea argumentelor aduse în susținerea opțiunii sale în sensul constatării constituționalității textelor legale deduse controlului, majoritatea Curții a simțit nevoia ca, în considerentele deciziei, să stăruie asupra a două aspecte apreciate ca deosebit de nevralgice ale reglementării criticate. În considerarea acestei preocupări s-a susținut că, <<exercitând atribuția prevăzută de textul de lege criticat, Avocatul Poporului nu se substituie în drepturile procesuale ale cetățeanului, ci îl sprijină pe acesta, inclusiv prin introducerea acțiunii la instanța de contencios administrativ, el fiind singurul care decide continuarea sau nu a procesului împotriva autorității administrative abuzive>>. Fără îndoială, o atare susținere, dacă ar fi avut suport în reglementarea legală criticată, ar fi lipsit de plano de orice pertinență obiecția de neconstituționalitate la care subscriem. În realitate, însă, respectiva susținere este lipsită de un atare suport, de vreme ce reglementarea în cauză conferă de drept calitatea procesuală activă petiționarului, într-un proces declanșat din inițiativa altei persoane și, mai mult decât atât, lipsește de eficiență juridică manifestarea de voință a aceluiași în sensul încetării procesului, prin consacrarea interdicției de retragere a acțiunii promovate de Avocatul Poporului. S-a mai susținut, pe aceeași linie de gândire, că, în realitate, <<art. 28 alin. (2) din legea criticată dispune numai cu privire la acțiunile ce se întemeiază pe apărarea interesului public pe care Avocatul Poporului le poate introduce la instanța de contencios administrativ, iar nu cu privire la acțiunile pe care acesta le poate promova în numele persoanelor fizice, în condițiile art. 1 alin. (3)>>. Or, se arată, tot acolo, <<fiind vorba de nesocotirea și încălcarea interesului public, acesta nu poate fi lăsat la aprecierea subiectivă a persoanelor fizice și, ca atare, imposibilitatea retragerii acțiunilor introduse în cadrul contenciosului administrativ obiectiv privește instituția Avocatul Poporului, iar nu persoana fizică al cărei drept sau interes legitim a fost lezat>>. Examinarea textului legal menționat infirmă însă o asemenea interpretare, înțelesul ce-i este astfel atribuit detașându-se de o manieră susceptibilă de rezerve de cel care se desprinde în mod necesar, pe cale de interpretare literală, logică și gramaticală a termenilor reglementării. În acest sens, se impune observat că art. 28 alin. (2) din lege consacră o dihotomie neștiințifică, întrucât utilizează un criteriu neunitar potrivit căruia acțiunile care nu mai pot fi retrase subsumează acțiunile introduse de Avocatul Poporului și de celelalte autorități publice acolo menționate (acestea constituind în economia reglementării o primă categorie), precum și cele introduse împotriva actelor administrative normative (care formează a doua categorie). Or, prima categorie este structurată după criteriul organului emitent, iar cea de a doua, după acela al obiectului. Astfel redactat, textul în cauză ridică serioase dificultăți de aplicare. Nu rezultă din cuprinsul său care este obiectul acțiunilor din prima categorie, și anume dacă acesta îl constituie un act administrativ individual sau/și normativ, după cum nu rezultă dacă interesul urmărit este exclusiv public sau/și privat. De asemenea, formula redacțională ambiguă lasă să se înțeleagă că titularii acțiunilor introduse împotriva actelor din a doua categorie ar fi alte autorități decât cele menționate in terminis cu referire la actele din prima categorie sau, oricum, și alte asemenea autorități. S-ar părea, urmare interpretării logice a celor două sintagme corelate, că titularii ambelor categorii de acțiuni sunt aceiași, și anume autoritățile publice enumerate expres și limitativ cu referire la prima categorie. S-ar părea, de asemenea, raționând per a contrario, că obiectul primei categorii de acțiuni îl constituie numai actele administrative individuale. În condițiile în care, însă, textul legal nu conține nici o referire la criteriul interesului, iar potrivit principiului de interpretare ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, nu există nici un temei și nici un argument de logică formală sau de tehnică juridică care să îndreptățească susținerea din considerentele deciziei, pe care am reprodus-o, în sensul că interdicția de retragere a acțiunilor promovate de Avocatul Poporului ar avea în vedere exclusiv pe acelea care urmăresc apărarea interesului public. Cele arătate în precedentul imediat anterior reconfirmă astfel concluzia deja enunțată, și anume că art. 28 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ este neconstituțional. În tentativa de a demonstra deplina legitimitate a noii atribuții conferite Avocatului Poporului prin art. 1 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ, în considerentele deciziei se stăruie asupra deplinei concordanțe dintre prevederile acestui text și cele ale art. 13 lit. c) din Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, potrivit cărora acesta este ținut, cu titlu de atribuții, la urmărirea rezolvării legale a cererilor primite și la solicitarea adresată autorităților sau funcționarilor administrației publice în cauză de a înceta încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești, de a-l repune în drepturi pe petiționar și de a-i repara eventualele pagube. Altfel spus, se consideră că posibilitatea recunoscută Avocatului Poporului, prin textul legal criticat, de a sesiza, pe cale de acțiune, instanța de contencios administrativ nu face decât să dea expresie acestor atribuții. Nu putem subscrie acestei teze, întrucât, în ansamblul lor, atribuțiile menționate exclud o implicare directă a Avocatului Poporului în activitatea de soluționare a sesizărilor, concluzie impusă de înșiși termenii reglementării, sintagma <<urmărirea rezolvării legale>> evidențiind că, în viziunea legiuitorului, acesta are o poziție extrinsecă activității propriu-zise de soluționare a litigiilor, la care contribuie de o manieră proprie, <<utilizând în acest sens procedura medierii, sesizării autorităților ierarhic superioare celei care a încălcat dreptul petiționarului, rapoartele adresate Parlamentului, fără a declanșa un proces, chiar dacă obiectul acestuia este circumscris sferei contenciosului administrativ>>, așa cum, corect, se arată în cadrul obiecției de neconstituționalitate. Mai mult decât atât, nu se poate pune semnul egalității între <<solicitarea>>, menționată de legea sa organică, printre atribuțiile Avocatului Poporului și <<acțiune>>, nu doar pentru că, din punct de vedere juridic, au o altă semnificație conceptuală, ci, și, întrucât, cu referire la solicitare, Legea nr. 35/1997 precizează că aceasta este adresată autorităților sau funcționarilor administrației publice care au încălcat drepturile și libertățile cetățenești, având deci caracterul unui recurs grațios, ceea ce lipsește de temei orice posibilă analogie cu acțiunea în justiție. Dincolo de rațiunile de neconstituționalitate pe care le-am evidențiat, orientarea pe care o exprimă normele legale deduse controlului Curții, și anume de a conferi Avocatului Poporului, pe lângă atribuțiile sale de mediator, și pe aceea de sesizare, pe cale de acțiune, a instanțelor judecătorești, suscită serioase rezerve din partea unor specialiști ai Comunității Europene. Astfel, într-un raport prezentat la 16 iulie 2003, în cadrul Comisiei pentru probleme juridice și drepturile omului a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, având ca obiect instituția mediatorului, d-na Lili Nabholz-Heidegger din Elveția <<estimează că intentarea unei acțiuni în justiție […] plasează mediatorul într-o situație dificilă. Mediatorul este capabil să joace cu eficiență rolul său – care nu este acela de mandatar privat, ci de mediator între cetățean și administrație – numai adoptând o poziție de strictă neutralitate. Apariția sa la tribunal ca adversar al administrației […] compromite relațiile cu aceasta>>. Dacă înțelegem să conferim caracter axiomatic tezei care dă expresie esenței democrației, potrivit căreia, într-o colectivitate, majoritatea are întotdeauna dreptate, argumentele înfățișate în cadrul prezentei opinii separate nu pot fi receptate ca urmărind să demonstreze contrariul, ci exclusiv ca o tentativă de justificare rațională a acestei opinii, diferită de aceea a majorității membrilor Curții Constituționale.

CONCLUZII

Prin petiție se înțelege cererea, reclamația, sesizarea sau propunerea formulată în scris ori prin poștă electronică, pe care un cetățean sau o organizație legal constituită o poate adresa autorităților și instituțiilor publice centrale și locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale, companiilor și societăților naționale, societăților comerciale de interes județean sau local, precum și regiilor autonome, denumite în continuare autorități și instituții publice.

Dreptul la petiționare este garantat de Constituția României. Activitatea de soluționare a petițiilor este reglementată prin O.G. nr. 27/2002, aprobată prin Legea nr. 233/2002. Dreptul de petiționare față de Curtea de Conturi a României poate fi exercitat de către: –  cetățeni –  organizațiile legal constituite. Petiția trebuie să conțină următoarele elemente: –  datele de identificare ale petiționarului (nume, prenume, adresă); –  semnătură. Petitia poate fi formulata: a) in scris, personal la sediul autoritatii publice sau prin posta, e-mail, fax, etc; b) verbal si consemnata in scris. Autoritatea publica este obligata sa primeasca si sa inregistreze petitia sau alte documente prezentate in cadrul procedurii de indata. În cazul petițiilor/documentelor depuse personal sau prin reprezentant, la sediul autorității publice, compartimentul de relații cu publicul eliberează dovada înregistrării lor. Petițiile sau orice documente trimise prin poștă se socotesc comunicate în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul postal înainte de împlinirea lui. În cazul petițiilor/documentelor depuse prin mijloace de poșta electronică, autoritatea publică este obligată să comunice în cel mult 2 zile, prin aceleași mijloace, numărul de înregistrare al petiției. În caz de litigiu, dovada depunerii petiției prin poșta electronică, respectiv a comunicării numărului de înregistrare, constă în mesajul salvat în dosarul trimis al contului de poștă electronică. Pentru gestionarea în bune condiții a activității de soluționare a petițiilor prin mijloace electronice, autoritățile publice au obligația de a asigura, prin paginile de internet proprii, posibilitatea ca petițiile să fie depuse on-line iar petiționarul să primeasca automat dovada de înregistrare. Petițiile gresit adresate sunt trimise in termen de 5 zile calendaristice de la înregistrare de către compartimentul de relații cu publicul autorităților publice care au ca atribuții rezolvarea problemelor sesizate, urmand ca in acelasi termen petitionarul sa fie instiintat despre transferul petitiei. Dacă autoritatea publică sesizată cu rezolvarea petitiei constata ca organul competent sa o solutioneze a fost desfiintat, va inainta petitia organului care i-a preluat atributiile. În cazul in care nu exista un asemenea organ, va informa petentul despre aceasta, raspunsul fiind legal. Daca autoritatea nu depune eforturile necesare pentru a se informa despre organul competent si nu trimite acestuia petitia, va raspunde de nesolutionarea ei in termen. Petițiile anonime sau cele în care nu sunt trecute datele de identificare a petiționarului nu se iau în considerare și se clasează. Autoritățile și instituțiile publice sesizate au obligația să comunice petiționarului, în termen de 30 de zile de la data înregistrării petiției, răspunsul, indiferent dacă soluția este favorabilă sau nefavorabilă.
În situația în care aspectele sesizate prin petiție necesită o cercetare mai amănunțită, conducătorul autorității sau instituției publice poate prelungi termenul cu cel mult 15 zile. În cazul în care un petiționar adresează aceleiași autorități sau instituții publice mai multe petiții, sesizând aceeași problemă, acestea se vor conexa, petentul urmând să primească un singur răspuns care trebuie să facă referire la toate petițiile primite. Dacă după trimiterea răspunsului se primește o nouă petiție de la același petiționar ori de la o autoritate sau instituție publică greșit sesizată, cu același conținut, aceasta se clasează, la numărul inițial făcându-se mențiune despre faptul că s-a răspuns. În cazul în care prin petiție sunt sesizate anumite aspecte din activitatea unei persoane, aceasta nu poate fi soluționată de persoana în cauză sau de către un subordonat al acesteia. Semnarea răspunsului se face de către conducătorul autorității sau instituției publice ori de persoana împuternicită de acesta, precum și de șeful compartimentului care a solicitat petiția. În răspuns se va indica, în mod obligatoriu, temeiul legal al soluției adoptate. Constituie abatere disciplinară și se sancționează potrivit prevederilor Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici sau, după caz, potrivit legislației muncii următoarele fapte: a) nerespectarea termenelor de soluționare a petițiilor, prevăzute în prezenta ordonanță; b) intervențiile sau stăruințele pentru rezolvarea unor petiții în afara cadrului legal; c) primirea direct de la petiționar a unei petiții, în vederea rezolvării, fără să fie înregistrată și fără să fie repartizată de șeful compartimentului de specialitate.

BIBLIOGRAFIE

Apostol Tofan Dana, Drept administrativ, vol. II, Editura All Beck, București, 2004

Bălan Emil, Instituții administrative, Editura C.H.Beck, București, 2008

Brezoianu Dumitru, Drept administrativ român, Editura All Beck, Colecția Curs universitar, București, 2004

Costin M, Ursa V, Mureșan M., Dicționar de drept civil, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980

Deleanu Ion, Enache Marian, Premisele și mecanismele statului de drept, Revista Dreptul, nr. 12/1993

Draganu Tudor, Actele de drept administrativ, Editura Științifică, București, 1959

Drăgan Tudor, Introducere în teoria și practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992

Ionescu Cristian, Regimuri politice contemporane, Editura All Beck, București, 2004

Ionescu Romulus, Drept administrativ, Editura didactică și pedagogică, București, 1970

Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, vol II, ed.a 4-a, Editura All Beck, București, 2005

Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. II, editia a III-a, Ed. All-Beck, Bucuresti 2002

Iorgovan Antonie, Serban F., Despre actele de comandament cu caracter militar, in Revista de Drept Public, nr.l-2/1997

Iovanas I., Drept administrativ, Ed. Servo-Sat, Arad,1997

Lazăr Rozalia-Ana, Legalitatea actului administrativ. Drept românesc și drept comparat, Editura All Beck, București, 2004

Negoită Al., Drept administrativ, Editura Silvy, București, 1996

Petrescu R.N., Drept administrativ, Ed.Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2001

Petrescu Rodica Narcisa, Drept administrativ, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2004