.continutul Si Obiectul Raportului Juridic Civil

INTRODUCERE

Viața socială fiind eminamente o viață colectivă presupune existența unei mari diversități de raporturi, interacțiuni între agenții vieții sociale, fie ei indivizi sau grupuri de indivizi. Rolul dreptului de organizator al vieții sociale, în principalul rol relativ, de disciplinator al conduitei oamenilor, în interacțiunea lor cotidiană, este, mai întâi, în plan abstract și teoretic, evidențiat de trăsăturile mecanismului reglementării juridice, mecanism conturat prin existența normelor juridice, parte componentă (subsistem) a sistemului normativ social.

Analizând nexusul raporturilor umane, aspectele sociologice ale mecanismului de reglementare juridică nu pot scăpa analizei. Studiul raporturilor juridice subliniază tocmai aceste aspecte sociologice, raporturile de drept fiind, înainte de toate raporturi sociale, în care oamenii intră în vederea îndestulării trebuințelor lor variate, raporturi de cooperare și coexistență.

Pentru ca un raport juridic să poată apărea și să se desfășoare este nevoie de existența unor premise. Îndeobște se consideră că aceste premise sunt: norma juridică, subiectele de drept și faptele juridice. Primele două premise sunt premise generale sau abstracte, în timp ce faptul juridic este premisa specială sau concretă.

Normele de drept definesc domeniul comportării pasibile sau datorate, în cadrul unor raporturi sociale asupra cărora statul are interesul să acționeze într-un anumit fel. Ele reprezintă premisa fundamentală a nașterii unui raport juridic. Într-adevăr, fără norma de drept nu putem vorbi de raport juridic, norma de drept definind capacitatea subiectelor de drept și stabilind, de asemenea, categoriile de fapte juridice ca și efectele lor. Norma juridică își găsește în raportul de drept principalul său mijloc de realizare. Pentru acest motiv, de multe ori, raportul juridic este caracterizat ca o normă juridică în acțiune, principalul, dar nu și unicul mijloc de realizare a dreptului. Influența dreptului asupra relațiilor sociale nu poate fi redusă la o singură modalitate – crearea și desfășurarea raporturilor de drept. Ea este mult mai complexă, în prezent existând păreri în sensul existenței unor norme juridice ce se realizează și în afara producerii unor raporturi juridice (se au în vedere, în special, normele cu caracter și conținut prohibitiv).

În aceste ipostaze s-ar prezenta mecanismul complex al influenței dreptului asupra comportamentului uman, trebuie să se recunoască faptul că forma esențială a acestei influențe o constituie crearea și desfășurarea unor raporturi juridice.

Raporturile juridice constituie modalitatea cea mai frecventă prin care energia normelor de drept se întrupează în viața socială. Realizarea dreptului prin intermediul raporturilor juridice implică o manifestare explicită a voinței unor subiecte determinate în scopul valorificării prerogativelor legale. Pentru acest motiv se consideră că realizarea normelor de drept prin intermediul raporturilor juridice, reprezintă latura dinamică a reglementărilor juridice. Caracterul tipic, general, impersonal, irefragabil și injonctiv al normei de drept se particularizează, se individualizează, capătă formă concretă în cadrul raporturilor juridice.

Relația juridică presupune o serie de idei raționale cum ar fi: persoană (subiecte) ; obligație ; act juridic ; fapt juridic ; etc.

Raportul juridic presupune contactul între subiecte a căror acțiune (reglată de norma juridică) are o limită : dreptul și obligația corelativă. Pentru acest motiv, în analiza conceptului raportului juridic va trebui să distingem, accepțiunea sa de fond – raportul juridic, privit ca o formă de realizare a dreptului – de accepțiunea sa în înțelesul dat de tehnica juridică – raportul juridic apare ca o construcție a gândirii teoretice.

În urma tuturor acestor considerații vom defini raportul juridic ca acea legătură socială, reglementată de norma juridică, conținând un sistem de interacțiune reciprocă între participanți determinați, legătură ce este susceptibilă a fi apărată pe calea coercițiunii statale.

Numai oamenii pot fi subiecte ale raportului juridic fie în mod individual, ca persoane fizice, fie organizați în diverse grupuri, ca subiecte colective de drept. Pentru a fi subiect de drept, persoana fizică trebuie să aibă capacitate juridică, aceasta desemnând aptitudinea generală și abstractă a persoanei de a avea drepturi și obligații în cadrul raportului juridic. Capacitatea juridică este reglementată de normele juridice în cadrul fiecărei ramuri de drept, distingând astfel o capacitate civilă – ceea ce interesează tema lucrării noastre, o capacitate penală, administrativă, etc. Capacitatea juridică este generală, când nu vizează un anumit domeniu, și specială când se referă la un anumit domeniu, ramură, instituție. De regulă, capacitatea juridică specială o au organizațiile, deoarece ele sunt create pentru un anumit scop, ea fiind tocmai competența instituției.

În general, capacitatea juridică este unică, însă, așa cum vom vedea, în mod particular, dreptul civil cunoaște două aspecte : capacitate de folosință și capacitate de exercițiu.

Privitor la subiectele colective de drept, acestea sunt organizații (societăți comerciale, ministere, parlament, asociații, fundații, sindicate, etc.), inclusiv statul .

În materia dreptului civil – din nou aspect de interes pentru lucrarea noastră – subiectul colectiv de drept este mai precis definit sub forma persoanei juridice care presupune o serie de condiții speciale referitoare la organizare, conducere, patrimoniu, răspundere, firmă, ș.a .

Trebuie menționat însă, că noțiunea de persoană juridică, nu acoperă toată participarea colectivă la construirea raporturilor juridice, existând numeroase subiecte colective de drept care nu sunt persoane juridice (instanțele judecătorești, diverse asociații, etc.)

Drepturile și obligațiile subiectelor între care se desfășoară o relație socială formează conținutul raportului juridic. Aceste drepturi și obligații sunt prevăzute în norma juridică. Trebuie făcută distincția între dreptul obiectiv ca ansamblu de norme și dreptul subiectiv ca îndrituire legată de o persoană, ca posibilitate de a acționa în temeiul dreptului obiectiv, care se poate apăra apelând la justiție.

În cadrul raportului juridic, dreptul subiectiv apare ca o posibilitate conferită de norma juridică titularului dreptului (persoană fizică sau subiect colectiv de drept) de a pretinde subiectului pasiv să facă sau să nu facă ceva, realizarea acestei posibilități fiind garantată de forța de constrângere statală la care poate recurge titularul dreptului în caz de nevoie. Există numeroase clasificări ale drepturilor în literatura juridică, din care noi vom reține la momentul cuvenit, în cuprinsul lucrării noastre, pe acelea care interesează tema noastră.

Obligația juridică, ca element corelativ al raportului juridic, poate fi definită ca fiind o îndatorire a subiectului pasiv al unui raport juridic, pretinsă de subiectul activ, de a da, a face sau a nu face ceva, conduită care poate fi impusă în caz de necesitate, prin forța coercitivă a statului.

Caracterizând succint obligația juridică se poate reține că :

ea constă într-o îndatorire în antiteză cu caracteristica dreptului subiectiv al subiectului activ ;

îndatorirea subiectului pasiv rezidă într-o conduită pretinsă de subiectul activ ;

conduita subiectului pasiv se concretizează printr-o prestație pozitivă ( dare, facere ) sau o abstențiune ( non facere ) ;

Așadar, reprezintă o caracteristică definitorie a conținutului raportului juridic faptul că drepturile și obligațiile nu sunt rupte unele de altele, ele se presupun și se coordonează reciproc, mai mult, ceea ce poate pretinde subiectul activ este exact ceea ce constituie îndatorirea subiectului pasiv. Deci, drepturile și obligațiile în cadrul raportului juridic sunt corelative.

În ceea ce privește obiectul raportului juridic, acesta se concretizează în conduita umană ce se realizează de către subiecții raportului juridic civil ca urmare a exercitării drepturilor și îndeplinirea oblgațiilor.

Între regulile de drept și faptele sociale există relații complexe. Dreptul se naște, cel puțin în parte, din fapte și, totodată, se aplică acestora. Vom defini faptele juridice ca fiind acele împrejurări care potrivit normelor juridice atrag după sine apariția, modificarea sau stingerea de raporturi juridice și provoacă prin acestea anumite consecințe juridice.

Literatura juridică, având în vedere criteriul volițional clasifică faptele juridice în evenimente și acțiuni .

Evenimentele sunt fapte juridice ce se petrec independent de voința oamenilor, iar acțiunile umane sunt manifestări de voință ale oamenilor care nasc, modifică sau sting raporturi juridice. Acestea din urmă pot fi licite, cînd se conformează normelor juridice sau ilicite când le încalcă.

Pentru a circumstanția noțiunile abordate mai sus, la tema lucrării noastre, vom face o scurtă expunere a diviziunii dreptului în drept public și drept privat, cu accentuarea celui din urmă.

Astfel, deosebirea între dreptul public și cel privat este foarte veche, ea găsindu-se formulată chiar în dreptul roman, regăsindu-se la baza distincției criteriul utilității. După cum interesul normei privește un particular sau statul, după cum scopul urmărit de o dispoziție legală este acela de a satisface o nevoie a statului sau una a particularilor, ne vom afla în fața unei norme de drept privat sau în fața unei norme de drept public. Dar, încă de pe pozițiile clasice ale acestei distincții nu s-au putut ignora interdependențele existente între cele două domenii, apreciindu-se că dreptul public domină tot mai mult dreptul privat. Ramurile dreptului nu se influențează numai reciproc, dar atârnă juridicește unele de altele, ajungîndu-se ca în teoriile recente să se atenueze diviziunea clasică public – privat, ba chiar să nu fie recunoscută.

Fără să intrăm în amănunte ce ne depărtează de scopul și obiectul lucrării noastre, în întreg contextul prezentat mai sus, dreptul civil este considerat acea ramură de drept ce cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile patrimoniale în care părțile se află pe poziții de egalitate. De asemenea, dreptul civil include și norme juridice care reglementează relațiile sociale nepatrimoniale în care se manifestă individualitatea persoanei, cum ar fi numele, dreptul de autor, domiciliul, starea civilă, etc. Spre deosebire de relațiile de drept constituțional și administrativ, unde cel puțin una din părți se manifestă ca titular al puterii, în raporturile juridice de drept civil părțile apar ca subiecte egale. Pe de altă parte, dreptul civil este considerat dreptul comun față de dreptul comercial sau față de orice ramură de drept privat.

Considerăm că am conturat un cadru general și abstract în care vom analiza tema lucrării noastre, cadru necesar pentru o bună înțelegere a noțiunilor ce vor fi definite pe linia logică gen-specie. Rămîne ca să identificăm pentru noțiunile abordate mai sus diferențele specifice relative la raportul juridic civil, conținutul și obiectul acestuia.

CAPITOLUI I

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

NOȚIUNE

Într-o formulare simplă raportul juridic civil poate fi definit ca o relație socială reglementată prin norme de drept civil. Relația socială este o relație dintre oameni, iar norma de drept civil este exprimată în acte normative cuprinse în ramura dreptului civil, ca izvoare ale acesteia. Deși definiția este formulată într-un mod foarte simplu, se poate reține esența, și anume că este vorba de acele relații sociale care sunt reglementate de normele dreptului civil.

Prin prisma normelor dreptului civil, raporturile juridice civile apar ca o realizare a normelor juridice.

Într-o definiție mai elaborată, prin raport juridic civil se înțelege relația socială, patrimonială sau nepatrimonială, reglementată de norma de drept civil . Reținem deci că raportul juridic civil este o specie de raporului sau una a particularilor, ne vom afla în fața unei norme de drept privat sau în fața unei norme de drept public. Dar, încă de pe pozițiile clasice ale acestei distincții nu s-au putut ignora interdependențele existente între cele două domenii, apreciindu-se că dreptul public domină tot mai mult dreptul privat. Ramurile dreptului nu se influențează numai reciproc, dar atârnă juridicește unele de altele, ajungîndu-se ca în teoriile recente să se atenueze diviziunea clasică public – privat, ba chiar să nu fie recunoscută.

Fără să intrăm în amănunte ce ne depărtează de scopul și obiectul lucrării noastre, în întreg contextul prezentat mai sus, dreptul civil este considerat acea ramură de drept ce cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile patrimoniale în care părțile se află pe poziții de egalitate. De asemenea, dreptul civil include și norme juridice care reglementează relațiile sociale nepatrimoniale în care se manifestă individualitatea persoanei, cum ar fi numele, dreptul de autor, domiciliul, starea civilă, etc. Spre deosebire de relațiile de drept constituțional și administrativ, unde cel puțin una din părți se manifestă ca titular al puterii, în raporturile juridice de drept civil părțile apar ca subiecte egale. Pe de altă parte, dreptul civil este considerat dreptul comun față de dreptul comercial sau față de orice ramură de drept privat.

Considerăm că am conturat un cadru general și abstract în care vom analiza tema lucrării noastre, cadru necesar pentru o bună înțelegere a noțiunilor ce vor fi definite pe linia logică gen-specie. Rămîne ca să identificăm pentru noțiunile abordate mai sus diferențele specifice relative la raportul juridic civil, conținutul și obiectul acestuia.

CAPITOLUI I

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

NOȚIUNE

Într-o formulare simplă raportul juridic civil poate fi definit ca o relație socială reglementată prin norme de drept civil. Relația socială este o relație dintre oameni, iar norma de drept civil este exprimată în acte normative cuprinse în ramura dreptului civil, ca izvoare ale acesteia. Deși definiția este formulată într-un mod foarte simplu, se poate reține esența, și anume că este vorba de acele relații sociale care sunt reglementate de normele dreptului civil.

Prin prisma normelor dreptului civil, raporturile juridice civile apar ca o realizare a normelor juridice.

Într-o definiție mai elaborată, prin raport juridic civil se înțelege relația socială, patrimonială sau nepatrimonială, reglementată de norma de drept civil . Reținem deci că raportul juridic civil este o specie de raport juridic. Două aspecte trebuie relevate în definiția de mai sus:

– condiția sine qua non a raportului juridic civil o reprezintă reglementarea unei relații sociale prin norme ce intră în conținutul dreptului civil.

Așadar, dacă orice raport juridic civil este o relație socială, nu orice relație socială, prin ea însăși, este raport juridic civil.

– fiind reglementată prin norma de drept civil, relația socială nu își pierde calitatea sa primordială – aceea de a fi un raport social – adică o legătură între oameni.

O definiție mai complexă decât cele redate mai sus, nu este necesară.

2. CARACTERELE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Raportul juridic civil prezintă trăsăturile caracteristice oricărui raport juridic. Pe lângă acestea, însă, el are și unele caracteristici proprii, în număr de trei.

Caracterul social al raportului juridic civil rezultă din faptul că el este o relație socială (reglementată prin normele de drept civil), adică este o relație dintre oameni, dintre persoane. Conținutul acestui caracter rezidă în două aspecte: pe de o parte, prin reglementarea sa de către norma de drept civil, relația dintre oameni nu își pierde trăsătura sa de a fi o relație socială și, pe de altă parte norma de drept civil (ca orice normă juridică de altfel) nu se poate adresa decât conduitei oamenilor, în calitatea lor de ființe sociale dotate cu rațiune . Legea nu poate reglementa norme de conduită pentru bunuri. Chiar în situațiile când se vorbește de “ regimul juridic al bunurilor “, de fapt se are în vedere, conduita oamenilor, ei între ei, cu privire la lucruri ori bunuri.

Trebuie precizat că raportul juridic civil se poate stabili atât între oameni, priviți fiind individual, adică în calitatea lor de persoane fizice , dar și între oameni organizați în colectivități, având calitatea de persoane juridice. Este necesar să facem această precizare deoarece, atunci când este vorba despre drepturile reale îndeosebi dreptul de proprietate, autori aparținând doctrinei franceze au susținut până în secolul nostru că în asemenea cazuri ar fi vorba de o relație între titularul dreptului (proprietar) și obiectul dreptului respectiv (lucrul). Ulterior, autori de prestigiu ( Aubry , Rau , Planiol și Ripert ) au respins această teză, demonstrând că și dreptul de proprietate este un raport juridic social, stabilit între titularul dreptului ca subiect activ și toate celelalte persoane care sunt obligate să îl respecte, în calitatea de subiecte pasive .

Raportul juridic civil are un caracter volițional . Acest lucru trebuie înțeles astfel: o relație socială devine raport de drept civil pentru că s-a voit acest lucru de către legiuitor atunci când s-a adoptat norma juridică civilă. Norma juridică are o trăsătură fundamentală – este voință de stat. Aceasta se transmite și relației sociale care este reglementată prin norma juridică. Acest caracter volițional este comun tuturor raporturilor juridice. Există și un aspect specific raportului juridic civil izvorât dintr-un act juridic civil constând în manifestarea de voință în scopul de a produce efecte juridice. Prin urmare, la această categorie de raporturi juridice civile, pe lângă voința exprimată în norme de drept civil care reglementează actul juridic civil, există și voința autorilor sau autorului actului respectiv (contract sau act unilateral). Pentru această categorie se vorbește în doctrină de “ caracterul dublu volițional ” ori “ dublu caracter volițional “ fiind de preferat cea dintâi denumire, fiind vorba de un simplu caracter, care are, însă în cazul arătat, două aspecte.

De obicei, caracterul dublu volițional este raportat la momentul formării raportului juridic civil. În ceea ce privește voința colectivă exprimată prin norma de drept civil este de înțeles că trebuie să fie cunoscută, să existe în momentul în care între părți se leagă raportul juridic civil. Cea de-a doua voință , însă, poate să nu existe în momentul nașterii raportului juridic, dar să apară în momentul stingerii acestuia, când obligația născută în cadrul unui raport juridic civil doar în temeiul legii este executată în mod voluntar (nu silit). Un astfel de exemplu privește raportul de răspundere delictuală. Astfel, dintr-un delict civil (fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu) se naște raportul de răspundere civilă delictuală doar pe baza voinței exprimate în lege (art. 998 Cod Civil). Autorului faptei ilicite îi revine obligația de a repara prejudiciul, în cadrul acestui raport juridic. Autorul nu a dorit nașterea acestei obligații, care însă, s-a născut în temeiul legii, a voinței legiuitorului. Chiar dacă nu voiește să stingă acest raport juridic, autorul faptei ilicite va putea fi obligat, tot prin voința legii, la executarea obligației, constând în repararea prejudiciului cauzat. Bineînțeles, poate avea loc și o reparare voluntară a prejudiciului, ce va duce la stingerea raportului juridic respectiv . În acest caz caracterul dublu volițional este prezent nu la nașterea ci la stingerea raportului juridic.

Raportul juridic civil se caracterizează prin poziția de egalitate juridică a părților. Egalitatea juridică a părților reprezintă nu numai metoda de reglementare a dreptului civil, ci și un caracter propriu raportului juridic civil. Conținutul acestui caracter se exprimă prin nesubordonarea unei părți față de cealaltă.

Nu trebuie confundat acest caracter cu principiul fundamental al dreptului civil care este “ principiul egalității în fața legii civile ”, întrucât în cazul “caracterului ” este vorba de poziția unei părți față de cealaltă, iar nu de poziția subiectelor de drept față de legea civilă.

De asemenea, această egalitate juridică a părților nu trebuie înțeleasă în sensul egalității de patrimonii între părți sau că părțile ar avea un număr egal de drepturi subiective civile și de obligații. Indiferent că o parte din raportul juridic civil are numai drepturi, iar cealaltă parte numai obligații, ori că drepturile și obligațiile lor în cadrul raportului juridic civil nu sunt egale, poziția lor juridică va fi întotdeauna egală; nici una dintre ele nu va putea impune, pe cale unilaterală, celeilalte părți voința sa, nu va avea la dispoziție mijloace proprii de constrângere față de cealaltă parte .

3. STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Raportul juridic cuprinde structural trei elemente constitutive: părțile, conținutul , obiectul .

Părțile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice și juridice care sunt titularele drepturilor și obligațiilor civile.

Conținutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile și a obligațiilor civile pe care le au părțile.

Obiectul raportului juridic civil constă în conduita părților, adică în acțiunile sau inacțiunile la care sunt îndrituite părțile sau de care sunt ținute să le respecte.

Pentru a fi în prezența unui raport juridic civil, cele trei elemente enumerate (enunțate) mai sus trebuie să fie întrunite cumulativ.

În cele ce urmează vom analiza pe scurt aceste trei elemente, inclusiv subiectele raportului juridic civil, urmând să detaliem în cuprinsul capitolelor următoare cele două elemente ce constituie tema lucrării noastre, respectiv conținutul și obiectul raportului juridic civil.

3.1 PĂRȚILE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

În acest subcapitol ne vom referi numai la câteva noțiuni elementare privind părțile raportului juridic civil, absolut necesare înțelegerii depline a celorlalte două elemente ce constituie tema lucrării noastre.

Există două mari categorii de subiecte de drept civil:

– persoanele fizice, care sunt subiecte individuale de drept civil, adică omul, privit ca titular de drepturi și obligații civile. Această noțiune este folosită de legea de bază în materia subiectelor de drept civil, care este Decretul nr.31din 1954 privind persoanele fizice și persoanele juridice.

– persoanele juridice (numite și persoane morale) , care sunt subiecte colective de drept civil, adică un colectiv de oameni care, întrunind condițiile prevăzute de lege, este titular de drepturi subiective și obligații civile. Această noțiune este, de asemenea, folosită de Decretul nr. 31/1954.

Pentru a avea calitatea de persoană juridică, entitatea trebuie să întrunească următoarele condiții cumulativ:

– să aibă o organizare proprie ;

– să aibă un patrimoniu distinct ;

– să aibă un scop determinat, în acord cu interesele obștești ;

Așa cum dreptul civil este o parte a dreptului român, noțiunea de “subiect de drept civil ” reprezintă diferența specifică în raport cu noțiunea “subiect de drept “, care este genul proxim.

Putem formula, astfel, definiția generală a subiectului de drept civil ca fiind acea specie de subiecte de drept care cuprinde persoana fizică și persoana juridică, în calitate de titulari de drepturi subiective și obligații civile. Așadar, există două categorii de subiecte de drept civil :

– persoane fizice – subiecte individuale de drept civil ;

– persoane juridice – subiecte colective de drept civil ;

Fiecare dintre aceste două categorii se subîmparte în :

persoanele fizice :

– minorii sub 14 ani care sunt persoane lipsite de capacitate de exercițiu ;

– minorii între 14 și 18 ani, având capacitate de exercițiu restrânsă ;

– majorii, care sunt persoane fizice peste 18 ani cu capacitate de

exercițiu deplină ;

După criteriul cetățeniei, persoanele fizice se împart în :

– cetățeni români ;

– cetățeni străini, apatrizi și persoană cu dublă cetățenie (din care nici

una nu este română) ;

Deși această clasificare este importantă mai ales din punctul de vedere al dreptului public, ea are incidență și asupra dreptului privat cum este dreptul civil.

persoanele juridice :

– persoanele juridice particulare ori private ;

– persoanele juridice cooperatiste și obștești ;

– persoanele juridice mixte ;

– persoanele juridice de stat ;

După criteriul naționalității, se pot deosebi :

– persoane juridice de naționalitate română ( în principiu, cele cu sediul în România )

– persoane juridice de altă naționalitate ( străină ) ;

Prin determinarea subiectelor raportului juridic civil putem cunoaște părțile acestui raport. Pentru a determina subiectele raportului juridic civil, trebuie făcută o distincție:

– în ceea ce privește raporturile civile care au în conținutul lor un drept absolut (un drept real sau un drept nepatrimonial), este cunoscut sau determinat numai subiectul activ al raportului juridic, care este însuși titularul dreptului respectiv. Subiectul pasiv este format din totalitatea celorlalte subiecte de drept civil, deci este vorba de un subiect pasiv nedeterminat.

– în ceea ce privește raporturile civile care au în conținut un drept relativ (un drept de creanță), este determinat atât subiectul activ (creditorul) cât și subiectul pasiv (debitorul ).

Analizăm în continuare situațiile în care raportul juridic civil este stabilit între mai multe persoane, fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive, adică ceea ce în doctrină poartă denumirea de “pluralitatea subiectelor raportului juridic civil “.

În cazul raporturilor civile patrimoniale reale, având în conținut dreptul de proprietate, subiectul pasiv, nedeterminat, este constituit, întotdeauna din toate celelalte subiecte de drept civil, exclusiv titularul dreptului de proprietate. În schimb, subiectul activ poate fi o persoană – în cazul proprietății exclusive, mai multe persoane determinate – în cazul proprietății comune. Așadar, pluralitatea activă există dacă sunt mai mulți titulari ai dreptului de proprietate asupra unui bun ori asupra unei mase de bunuri.

Proprietatea comună se întâlnește sub următoarele trei forme :

– coproprietatea – mai multe persoane dețin împreună un bun sau mai multe bunuri determinate, fiecare cunoscându-și cota ideală de drept (1/2, 1/4, etc ), dar nu are o parte determinată din bunul respectiv, privit în materialitatea lui, astfel că dreptul său se întâlnește cu al celorlalți în orice părticică a bunului .

– indiviziunea – mai multe persoane dețin o masă de bunuri, fiecare coindivizar cunoscându-și cota parte de drept, dar nu are un anumit bun ori anumite bunuri determinate pe care să le dețină în exclusivitate (ex: moștenitorii defunctului dobândesc masa succesorală).

– devălmășia – este acea formă a proprietății comune caracteristică stăpânirii bunurilor dobândite în timpul căsătoriei de către soți.

Partea fiecăruia este determinată prin lege, generic, prin folosirea criteriului gradului de contribuție la dobândirea bunurilor comune.

Cele trei forme ale proprietății comune încetează prin împărțire ori partaj – judiciar sau voluntar.

În situația raporturilor juridice nepatrimoniale: izvorâte din creația intelectuală, pluralitatea activă cunoaște forma de coautorat, când opera comună este creată de mai multe persoane. Când contribuția fiecăruia este determinată, opera este divizibilă, iar când nu este determinată opera este indivizibilă. Sunt exceptate de la regula divizibilității și situațiile în care obiectul este prin natura lui indivizibil sau este privit ca indivizibil prin convenția părților.

În domeniul raporturilor obligaționale (de creanță) pluralitatea poate fi:

activă – există mai mulți creditori ;

pasivă – există mai mulți debitori ;

mixtă – există mai mulți cretori și mai mulți debitori ;

În această situație regula este divizibilitatea, precizându-se că, în principiu, obligațiile civile sunt conjuncte, ceea ce înseamnă :

– în caz de pluralitate activă, fiecare din creditori nu poate cere de la debitor decât partea sa din creanța comună .

– în caz de pluralitate pasivă, fiecare din debitori este ținut doar de partea sa din datoria comună.

Fiind o regulă, divizibilitatea se prezumă, nu trebuie prevăzută expres. Excepțiile constau în solidaritate și indivizibilitate. Astfel :

– solidaritatea activă – când sunt mai mulți creditori ;

– solidaritatea pasivă – când sunt mai mulți debitori ;

În caz de solidaritate activă, fiecare din creditori este îndreptățit să pretindă întreaga datorie de la debitor, debitorul plătitor liberându-se față de toți creditorii solidari. În caz de solidaritate pasivă, oricare dintre debitori este ținut pentru întreaga datorie. Dacă unul din debitori plătește creanța se stinge față de creditor, încetând și solidaritatea, debitorul plătitor având drept de regres contra celorlalți codebitori.

În caz de indivizibilitate, oricare dintre codebitori este ținut de întreaga datorie. Deși, aparent, între solidaritatea pasivă și indivizibilitate nu ar exista nici o diferență, în realitate există deosebiri importante privitoare la :

– izvorul lor – dacă există un izvor comun – convenția – există și un izvor propriu : solidaritatea poate rezulta (și) din lege (solidaritatea legală – ex : art. 1003 Cod Civil – “ Când delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ținute solidar pentru despăgubire”), pe când indivizibilitatea poate izvorî (și) din natura bunului care formează obiectul obligației.

– întinderea lor – solidaritatea funcționează numai față de cei între care s-a născut (față de moștenitori obligația se transmite divizată), pe când indivizibilitatea se transmite și către succesori. În continuare vom analiza problema schimbării subiectelor raportului juridic civil. Astfel, în cazul raporturilor juridice civile patrimoniale schimbarea subiectului activ se realizează prin transmiterea bunului care se află în circuitul civil în condițiile legii (de exemplu prin vânzarea bunului aflat în proprietatea cuiva către o altă persoană care devine proprietar).

Situația raporturilor juridice civile patrimoniale obligaționale este diferită, astfel : poate interveni atât o schimbare a subiectului activ (creditorul), cât și o schimbare a subiectului pasiv ( debitorul).

Schimbarea subiectului activ se face prin: cesiune de creanță, subrogația personală, novația prin schimbare de creditor.

Schimbarea subiectului pasiv se face prin: stipulația pentru altul, novația prin schimbare de debitor, delegația (perfectă și imperfectă), poprire. Pentru ca o persoană fizică sau juridică să poată participa la un raport juridic civil trebuie să aibă capacitate civilă. Capacitatea civilă cuprinde capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu. Capacitatea de folosință este aptitudinea, generală și abstractă, a omului de a avea drepturi și obligații civile. Capacitatea de exercițiu este aptitudinea omului de a-și exercita drepturile civile și de a-și executa obligațiile civile, prin încheierea de acte juridice civile.

În țara noastră, capacitatea de folosință este recunoscută tuturor persoanelor fizice, fără ca sexul, rasa, naționalitatea, religia, gradul de cultură sau originea să aibă vreo înrâurire asupra capacității7 .

Toate persoanele fizice pot dobândi drepturile și obligațiile recunoscute de actele normative în vigoare. De aceea, ea este generală și egală pentru toți. Capacitatea de folosință începe la nașterea persoanei și încetează la moartea acesteia.

Legea consacră și o capacitate de folosință anticipată, conform căreia: drepturile copilului sunt recunoscute încă de la data concepției cu condiția ca acesta să se nască viu. În dreptul comparat se întâlnesc și situații când copilul trebuie să fie și viabil.

Există și îngrădiri ale capacității de folosință :

– îngrădiri cu caracter de sancțiune ;

– îngrădiri care au drept scop ocrotirea unor persoane ;

În orice caz, acestea trebuie prevăzute în mod expres de lege, deoarece capacitatea de folosință este o însușire esențială și inerentă a persoanei fizice, eventualele restrângeri și limitări în acest sens existând numai în cazurile și condițiile prevăzute expres de lege.

Tot astfel, persoana fizică nu poate renunța nici total, nici parțial la capacitatea sa de folosință.

În ceea ce privește capacitatea de folosință a persoanei juridice, aceasta se deosebește de cea a persoanei fizice prin faptul că ea nu este generală și egală pentru toate persoanele juridice, ci este specială fiecăreia dintre acestea.

După cum se știe, unul din elementele constitutive ale persoanei juridice este scopul acesteia. Acest scop este determinat pentru precizarea capacității sale de folosință, deoarece el îi stabilește limitele și îi precizează conținutul. Astfel, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut 8 . Cu alte cuvinte, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi (și obligații) ce se încadrează în specificul domeniului său de activitate. Se conturează astfel ceea ce se denumește – principiul specialității capacității de folosință. Sancțiunea pentru încălcarea acestui pricipiu este nulitatea absolută, lucru precizat expres de Decretul nr. 31/1954.

Capacitatea de folosință deplină a persoanei juridice începe, în principiu, de la momentul înființării acesteia și durează până când aceasta încetează a mai exista. Se recunoaște persoanei juridice și o capacitate de folosință anticipată, restrânsă, înainte de momentul înființării acesteia, tocmai spre a permite persoanei juridice să dobândească drepturile și să-și exercite obligațiile pentru a lua ființă în mod valabil. Această capacitate anticipată este mărginită la efectuarea operațiunilor necesare înființării, formării patrimoniului, îndeplinirea acestor formalități legale necesare înființării, etc .

Recunoașterea capacității de folosință nu include întotdeauna, și posibilitatea

persoanelor respective de a-și exercita drepturile și obligațiile prin acte proprii. Pentru ca cineva să-și poate realiza drepturile sau să-și asume obligațiile prin actele sale proprii, săvârșind personal acte juridice, trebuie să fie capabil să înțeleagă și să aprecieze consecințele actelor sale.

De aceea, exercitarea personală a drepturilor și obligațiilor în raporturile juridice este condiționată și de ponderea capacității de exercițiu așa cum am definit-o mai sus.

În cazul persoanelor fizice putem deosebi :

– minorul sub 14 ani nu are capacitate de exetcițiu ;

– minorul între 14 și 18 ani are capacitate de exercițiu restrânsă ;

– cel care a împlinit 18 ani are capacitate de exercițiu deplină ;

– minorul care se căsătorește dobândește capacitate de exercițiu deplină, cu precizarea că numai femeia se poate căsători la 16 sau 15 ani cu dispensă medicală în condițiile art.8 alin.3 din Decretul nr. 31/1954 și art.4 din Codul Familiei . Cel lipsit de capacitate de exercițiu încheie acte juridice prin reprezentanții săi legali.

Cel care are capacitate de exercițiu restrânsă încheie acte juridice personal dar cu încuviințarea părinților, a tutorelui și, uneori, a autorității tutelare.

În mod excepțional cel cu capacitate restrânsă de exercițiu poate încheia personal și singur anumite acte juridice, cum ar fi contractul de muncă, cu condiția să fi împlinit 16 ani, dispunând singur de sumele pe care le-a dobândit prin munca sa proprie.

Persoanele juridice dispun și ele de capacitate de exercițiu, cu precizarea că actele juridice se încheie de către organele de conducere ale acestora. Ea se dobândește odată cu desemnarea organelor de conducere ale persoanei juridice.

În literatura de specialitate există o controversă în ceea ce privește începutul capacității de exercițiu a persoanei juridice. Noi am achiesat la cea deja expusă anterior, o altă opinie fiind în sensul dobândirii9 capacității de exercițiu de la data dobândirii capacității de folosință .

Actele juridice încheiate de aceste organe, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși.

Pe de altă parte, însă, raporturile dintre persoana juridică și cei ce alcătuiesc organele sale sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, dacă nu se prevede altfel prin lege, act de înființare sau statut. Eventualele prejudicii cauzate de membrii organelor de conducere nasc obligația reparării pentru însăși persoana juridică, cu rezerva regresului ulterior al acesteia împotriva celui vinovat. Bineînțeles că principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice, imprimă o limitare capacității de exercițiu, în sensul că aceasta poate încheia acele acte ce vizează drepturi și obligații ce corespund capacității de folosință specifice acesteia.

3.2.CONȚINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

După cum am arătat la “Structura raportului juridic civil”, prin conținutul acestui raport se înțelege totalitatea drepturilor și obligațiilor civile pe care le au părțile lui.

Dreptul subiectiv civil și obligația civilă corelativă constituie, prin urmare, elementele conținutului raportului juridic civil.

Cunoașterea acestor elemente implică o analiză atentă și distinctă a fiecăruia. Vom avea în vedere, în capitolul următor, ambele elemente – mai întâi dreptul subiectiv civil și apoi obligația civilă – în aspectele lor generale, dar și particulare:

definiție, clasificare, recunoaștere, ocrotire, exercitare, importanță, exemple practice – reprezentative pentru aspectele teoretice ce se vor analiza.

Pentru început ne vom mărgini să reținem definițiile dreptului subiectiv civil și obligației civile.

Astfel, dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ – persoană fizică sau juridică – în virtutea căreia aceasta poate, în limitele dreptului și moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori să nu facă ceva – de la subiectul pasiv, și să ceară concursul forței coercitive, a statului în caz de nevoie.10

Așa cum vom arăta există o serie de formulări regăsite în doctrină, nediferind însă ca substanță.

Obligația civilă este definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduită care poate consta în a da, a face ori a nu face ceva și care, la nevoie, poate fi impusă prin forța coercitivă a statului.

Așa cum vom vedea și în acest caz, există o serie de definiții, nediferite însă ca substanță, însă diferite ca optică de abordare : definirea prin accentuarea laturii pasive a raportului juridic de obligație – cum este situația definiției prezentate mai sus – sau prin luarea în considerare a ambelor laturi – atât cea activă cât și cea pasivă.

3.3. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Așa cum am precizat, prin obiectul raportului juridic înțelegem conduita părților, adică acțiunile sau inacțiunile la care sunt îndrituite părțile sau de care sunt ținute să le respecte.

Problema obiectului raportului juridic civil, așa cum o vom detalia a format obiect de controversă.

Mai mult, pentru o exactă definire a noțiunii se vor impune delimitări față de noțiunea de “conținut” al raportului juridic civil, față de noțiunea de “bunuri”.

Vom detalia aspectele privind bunurile, ca obiecte derivate ale raportului juridic civil, având în vedere importanța covârșitoare a acestora în viața socială și implicit în problematica juridică.

CAPITOLUL II

CONȚINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

1.DREPTUL SUBIECTIV CIVIL

1.1 NOȚIUNE

Așa cum am precizat, prin conținutul raportului juridic civil se înțelege totalitatea drepturilor subiective și a obligațiilor civile pe care le au părțile.

Drepturile subiective constituie latura activă a conținutului raportului juridic civil, iar oblgațiile constituie latura pasivă a acestuia.

Oricărui drept subiectiv civil îi corespunde o obligație civilă corelativă.

În literatura de specialitate s-au formulat, de-a lungul timpului o serie de definiții ale dreptului subiectiv civil. În formularea acestora s-a plecat de la împrejurarea că nu există o definiție legală a acestuia, iar pe de altă parte există unele definiții pentru anumite drepturi subiective civile. Oricum, definițiile formulate în doctrină diferă mai mult ca formulare nu ca esență.

Matei Cantacuzino definea dreptul subiectiv ca fiind “ puterea ce o are fiecare individ de a pretinde ca facultățile, aptitudinile și puterile sale care nu sunt îngrădite, sau, mai exact în limita în care ele nu sunt îngrădite prin lege, să fie nu numai respectate, adică nesupărate de alții sau de societate prin organele sale, ci să fie, atunci când ele s-au tradus în acte de voință creatoare de raporturi cu alții, sprijinite de societate prin organele sale spre a fi aduse la îndeplinire efectele raporturilor create “11.

Într-o altă formulare dreptul subiectiv este “puterea sau prerogativa recunoscută de dreptul obiectiv persoanelor fizice sau persoanelor juridice (denumite titulare ale dreptului), în calitatea lor de subiecte active ale raportului juridic, de a pretinde subiectelor pasive să dea ori să facă sau să nu facă ceva (să săvârșească sau să se abțină de la săvârșirea unei acțiuni), folosind la nevoie, aparatul de constrângere al statului ” 12.

Academicianul Paul Mircea Cosmovici definește dreptul subiectiv civil ca fiind “prerogativa pe care o acordă unei persoane dreptul obiectiv, prerogativă garantată prin mijloace juridice, de a avea un anumit comportament sau de a pretinde o anumită conduită subiectului pasiv”.13

Ion Deleanu formulează: “dreptul subiectiv ar putea fi definit ca prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie să desfășoare o anumită conduită ori să ceară altora desfășurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub sancțiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut și actual, legitim și juridic protejat, în acord cu interesul obștesc și cu normele de conviețuire socială” 14.

Într-o altă formulare, Ștefan Răuschi definește dreptul subiectiv civil ca fiind “puterea (posibilitatea) sau prerogativa recunoscută de dreptul obiectiv persoanelor fizice sau juridice de a săvârși anumite acțiuni, precum și puterea de a pretinde subiectelor pasive să săvârșească sau să se abțină de la săvârșirea unei acțiuni, apelând, la nevoie, la forța de constrângere a statului” 15

Într-o definiție exhaustivă și lapidară în același timp, definiție pe care o reținem, dreptul subiectiv civil este “posibilitatea recunoscută de lege civilă subiectului activ – persoană fizică ori persoană juridică – în virtutea căreia aceasta poate, în limitele dreptului și moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori să nu facă ceva – de la subiectul pasiv și să ceară concursul forței coercitive, statului, în caz de nevoie “ 16.

În literatura juridică sunt și autori care au negat existența drepturilor subiective. Astfel, Leon Duguit susținea că noțiunea de drept subiectiv trebuie eliminată, întrucât nu poate fi vorba decât, fie de situații juridice obiective care decurg din aplicarea normelor de drept într-un caz sau altul, fie din situații subiective modelate – de anumite persoane pentru folosința lor, în mod temporar, cum sunt cele care rezultă, de pildă dintr-un contract și care sunt garantate de dreptul obiectiv. În ceea ce ne privește admitem existența drepturilor subiective civile ca expresie a personalității umane și a dreptului nostru la viață în societatea în care trăim17 . În cuprinsul definiției reținute de noi identificăm elementele definitorii ale dreptului subiectiv civil :

– dreptul subiectiv civil este o posibilitate (putere, prerogativă sau facultate) recunoscută de legea civilă subiectului activ, persoană fizică ori persoană juridică. – în temeiul acestei posibilități (putere, prerogativă sau facultate), subiectul activ: a) poate avea, el însuși, o anumită conduită (cum este cazul dreptului absolut real ori nepatrimonial). b) poate pretinde o conduită corespunzătoare subiectului pasiv (să dea, să facă, să nu facă ceva – cum este cazul dreptului de creanță – ca drept relativ).

c) poate apela la concursul forței de constrângere a statului, în caz de nevoie (în situația nerespectării, nesocotirii sau încălcării dreptului subiectiv civil).

1.2. CLASIFICARE

Multitudinea de drepturi subiective civile ar prilejui o sumedenie de clasificări folosind diferite criterii. Vom reține, însă, doar câteva criterii mai importante cu consecințe teoretice și practice evidente. Astfel vom deosebi

– în funcție de opozabilitatea lor – drepturi absolute / drepturi relative ;

– în funcție de natura conținutului lor – drepturi patrimoniale / drepturi nepatrimoniale ;

– în funcție de corelația dintre ele – drepturi principale / drepturi accesorii;

– în funcție de intensitatea lor sau de gradul de certitudine acordat titularilor drepturi pure și simple / drepturi afectate de modalități ;

Sunt autori ce consideră inutilă clasificarea drepturilor subiective civile unor criterii care sunt analizate mai bine în cadrul unor anumite instituții sau în contextul altor criterii. Spre exemplu în situația primei clasificări precizate mai sus, se consideră mai corect analizată opozabilitatea lor când distingem drepturile reale de cele de creanță. Totuși, cu această din urmă precizare se impune reținerea unui număr minim de criterii ce nasc câteva clasificări reluate pe larg în cadrul unor instituții de drept civil. Vom analiza în continuare clasificarea propusă mai sus :

Dreptul absolut este acel drept subiectiv civil care produce efecte față de toate persoanele fizice și juridice (erga omnes), presupunând un raport juridic civil stabilit între una sau mai multe persoane determinate, ca subiect activ, și toți ceilalți participanți la relațiile sociale reglementate de lege, ca subiecți pasivi neindividualizați, în momentul nașterii raportului juridic, cărora le revine obligația negativă și universală de a se abține de la săvârșirea oricăror acte sau fapte de natură să aducă vreo atingere prerogativelor pe care dreptul respectiv le conferă titularului său. În momentul încălcării dreptului absolut, subiectul pasiv se individualizează în persoana autorului atingerii aduse, care va fi obligat să facă tot ceea ce este necesar pentru repunerea dreptului în starea anterioară încălcării. Sunt drepturi absolute toate drepturile personale nepatrimoniale – dreptul la viață, la integritate corporală, la sănătate, dreptul la nume, la onoare, la reputație, dreptul de autor, dreptul la viața intimă și privată ; – și unele drepturi patrimoniale – dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale.

Dreptul subiectiv civil relativ este acela în virtutea căruia titularul poate pretinde subiectului pasiv o conduită determinată, fără de care dreptul nu se poate realiza.

Caracteristicile dreptului relativ sunt:

are cunoscut titularul său, fiind cunoscut și subiectul pasiv.

îi corespunde o obligație ce are ca obiect: a da, a face ori a nu face (ceva ce s-ar fi putut face în lipsa obligației) pe care o are un subiect pasiv determinat – este opozabil numai subiectului pasiv determinat.

Pentru comparație, reluăm în aceeași structură caracteristicile dreptului subiectiv civil absolut:

– are cunoscut numai titularul său, titularul obligației corelative este nedeterminat, fiind format din totalitatea tuturor celorlalte subiecte de drept civil, cu excepția a însuși titularului dreptului subiectiv civil;

– îi corespunde obligația generală și negativă de a nu i se aduce atingere; – este opozabil tuturor – erga omnes – în sensul că tuturor subiectelor de drept civil le revine obligația de a nu-l încălca;

Dreptul patrimonial este dreptul subiectiv civil care are un conținut economic, evaluabil în bani. Aceste drepturi sunt de regulă, transmisibile în individualitatea lor de la un subiect la altul și se pot pierde prin scurgerea timpului (sunt prescriptibile), dacă titularul dreptului nu și-l exercită într-o anumită perioadă de timp expres prevăzută de lege.

În raport cu clasificarea anterioară dreptul patrimonial poate fi absolut (dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale) sau relativ (dreptul de creanță).

Dreptul personal nepatrimonial este dreptul subiectiv care nu are un conținut economic, evaluabil în bani, fiind intim legat de personalitatea umană.

În ceea ce privește clasificarea drepturilor patrimoniale în drepturi reale și drepturi de creanță, reținem:

Dreptul real – jus in re – este acel drept patrimonial în virtutea căruia titularul său își poate exercita prerogativele asupra unui bun fără concursul altcuiva. Dreptul de creanță – jus ad personam – este acel drept patrimonial în temeiul căruia subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva.

Se impune o scurtă comparație între cele două categorii de drepturi:

Asemănări : – ambele sunt patrimoniale ; – ambele au cunoscute titularii lor ca subiecte active;

Deosebiri : – în cazul dreptului real nu este cunoscut subiectul pasiv, fiind nedeterminat, pe când, în cazul dreptului de creanță sunt determinați ambii subiecți – cel activ (creditorul) și cel pasiv (debitorul) ;

– sub aspectele obligației civile corelative, dreptului real îi corespunde o obligație generală și negativă, de non-facere, pe când dreptului de creanță îi corespunde o obligație al cărui obiect poate fi: a face (aut facere), a nu face (aut non facere) sau a da (aut dare), dar a nu face ceva înseamnă în acest caz obligația debitorului de a nu face ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat la abstențiune;

– numai dreptul real este însoțit de prerogativa urmăririi și de cea

a preferinței, iar nu și dreptul de creanță. Prerogativa urmăririi constă în posibilitatea titularului dreptului real de a urmări bunul în mâinile oricui s-ar găsi, iar prerogativa preferinței constă în posibilitatea titularului dreptului real de a-și realiza dreptul său cu întâietate sau preferință ;

– drepturile reale sunt limitate, pe când drepturile de creanță sunt nelimitate ;

Revenind la dreptul personal nepatrimonial, remarcăm că acesta este un drept absolut, opozabil erga-omnes, nefăcând parte din patrimoniul persoanei, nefiind cesibil către alte persoane prin acte juridice, netransmițându-se prin moștenire, exercitându-se numai personal (nu și prin reprezentare), dreptul la acțiune privind valorificarea sa în justiție fiind imprescriptibil (cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege).

Din categoria drepturilor personale nepatrimoniale fac parte :

– drepturi care privesc integritatea fizică și morală și existența persoanei:

dreptul la viață, dreptul la sănătate, dreptul la onoare, cinste ori reputație, dreptul la demnitatea umană ;

drepturi care privesc atributele de identificare ale persoanei, astfel :

persoana fizică: dreptul la nume, dreptul la pseudonim, dreptul la domiciliu și reședință, dreptul la o stare civilă.

persoana juridică: dreptul la denumire, dreptul la sediu, etc.

– drepturi care privesc latura personal-nepatrimonială a drepturilor de creație intelectuală ce izvorăsc din opera literară, artistică ori științifică și din invenție. Un asemenea drept este cel de a fi recunoscut ca autor al operei ori invenției (numit “ dreptul la paternitatea operei sau invenției “). Fiind legate de individualitatea persoanei, încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale, nu dă naștere, în principiu, unei obligații de reparație patrimonială, deoarece ea nu atrage întodeauna o pagubă materială, ci, cel mai adesea numai un prejudiciu moral, pentru care se acordă reparații social-morale (prin aplicarea unor sancțiuni disciplinare, administrative, penale). Uneori drepturile personale nepatrimoniale pot fi legate și de drepturi patrimoniale. De exemplu – dreptul de autor dă naștere unui drept de remunerație, din dreptul de inventator decurge dreptul de recompensă. În aceste cazuri prerogativele patrimoniale urmează regimul drepturilor patrimoniale, fiind astfel transmisibile, titularul putând renunța la ele, fără ca dreptul nepatrimonial care le-a generat să dispară. Drepturile reale, la rândul lor se clasifică în drepturi reale principale și drepturi reale accesorii. Principial, drepturile nepatrimoniale sunt drepturi principale.

Este principal acel drept subiectiv civil care are o existență de sine stătătoare, soarta sa nedepinzând de vreun alt drept. Este accesoriu acel drept subiectiv civil a cărui soartă juridică depinde de existența unui alt drept subiectiv civil, cu rol de drept principal.

Această clasificare își are rezonanța în adagiul accesorium sequitur principale, în sensul că soarta dreptului accesoriu este determinată de cea a dreptului principal. Dreptul real principal este un drept subiectiv de sine stătător, care dă naștere în mod direct unui drept la acțiune și în puterea căruia, titularul poate pretinde altui sau altor persoane o anumită conduită sau să desfășoare el însuși o anumită conduită, sub protecția legii18. Deci nașterea, valabilitatea și stingerea unui drept principal nu sunt condiționate de existența valabilă a unui alt drept. Dreptul real accesoriu este dreptul subiectiv care nu are o existență de sine stătătoare, în sensul că el există pe lângă un alt drept principal, astfel încât nașterea, existența lui valabilă, precum și stingerea depind de existența valabilă a dreptului principal19. Drepturile reale principale sunt limitate ca număr și anume: – dreptul de proprietate publică ;

dreptul de proprietate privată ;

dreptul de uzufruct ;

dreptul de uz ;

dreptul de abitație ;

dreptul de servitute ;

dreptul de superficie ;

Referitor la materia drepturilor reale principale, în fața instanțelor s-au ridicat probleme interesante.

Astfel: 1) Nerespectarea de către cumpărători a clauzei prin care s-a constituit în favoarea vânzătoarei un drept real imobiliar de abitație chiar în cazul în care culpa acestora ar fi dovedită, nu justifică soluția de rezoluțiune a contractului de vânzare-cumpărare. În vederea valorificării dreptului său derivând din actul juridic cu caracter constitutiv, încorporat în contractul încheiat în formă autentică, vânzătoarea are la dispoziție, la alegere, pentru a reintra în spațiul locativ a cărui folosință și-a rezervat-o, fie o acțiune reală (confesorie), care îndeplinește pentru titularul unui drept de abitație același rol pe care îl are acțiunea în revendicare pentru proprietar, fie o acțiune personală fundată pe actul juridic care constituie titlul abitației.

( Decizia Secției civile nr. 1767 din 29 septembrie 1992)

S.C.I. a chemat în judecată pe pârâții M.S. și M.Gh. , solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea contactului de vânzare- cumpărare, încheiat în formă autentică la 10 martie 1984, cât și să se restituie cotravaloarea folosinței imobilului și a bunurilor personale însușite de pârâți, fără consimțământul reclamantei, cât și a fructelor rezultate de pe teren pe ultimii trei ani. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâții și-a rezervat dreptul de a locui în camera de la mijloc a casei, cu acces la bucătărie și cămară însă, pârâții s-au extins în tot imobilul interzicându-i folosirea spațiului de proprietate; de asemenea, a mai precizat că pârâții au interzis accesul persoanelor care o îngrijau sau o vizitau, fiind nevoită să se mute la fiul său din Târgoviște. Judecătoria Târgoviște, prin sentința civilă nr. 1552 din 17 septembrie 1991, a admis, în parte acțiunea reclamantei și a anulat contractul de vânzare-cumpărare intervenit între părți, reclamanta urmând să restituie pârâților prețul de 100.000 lei plătit la data cumpărării imobilului.

În motivarea soluției s-a reținut că, între reclamantă și pârâți s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, prin care vânzătoarea și-a rezervat dreptul de a locui pe tot restul vieții într-una din camere cât și de a folosi bucătăria imobilului înstrăinat, clauză care, așa după cum rezultă din probele administrate, nu a fost respectată de cumpărători, care au alungat-o din casă pe vânzătoare. Recursurile declarate de reclamanta S.C.I. și pârâții M.D. și M.Gh. împotriva sentinței au fost respinse, de Tribunalul județean Dîmbovița, prin decizia nr. 77 din 29 ianuarie 1992. Constatând că prima instanță a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare pentru cauze ulterioare și nu concomitente momentului încheierii convenției, tribunalul județean a menținut soluția dar a substituit motivarea.

S-a arătat că, soluția primei instanțe este justă întrucât din probele administrate rezultă că pârâții cumpărători nu au respectat clauza potrivit căreia vânzătoarea are dreptul de a locui pe toată durata vieții într-una din camerele casei cu acces la bucătărie și cămară, astfel că, aceasta din urmă este îndreptățită să solicite rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică la 10 martie 1984.

S-a mai menționat că, problema prescripției nu se pune deoarece dreptul la acțiune s-a născut abia în iulie 1990, în momentul în care pârâții au interzis accesul reclamantei la încăperea a cărei folosință și-a rezervat-o.

În conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr. 60/1968 și ale art. 329 din Codul de procedură civilă, împotriva hotărârilor pronunțate în cauză s-a declarat recurs extraordinar de procurorul general pe motiv că sunt vădit netemeinice și esențial nelegale. În motivarea recursului extraordinar s-a susținut că instanțele au făcut o incompletă analiză a probelor dosarului omițând să analizeze declarațiile unor martori din care rezultă că timp de mai mulți ani pârâții au fost în bune relații cu reclamanta căreia i-au asigurat normala folosință a spațiului locativ pe care și l-a rezervat, dar că din iulie 1990, sub influența unor rude, vânzătoarea și-a părăsit fără justificare locuința și s-a mutat la fiul său.

Recursul extraordinar este întemeiat, pentru motivele ce se vor arăta în continuare. Prin acțiune reclamanta a solicitat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare pe motiv că pârâții cumpărători nu și-au îndeplinit obligațiile pe care și le-au asumat.

Reclamanta nu a negat că pârâții au plătit prețul convenit și că au luat bunul cumpărat în primire și că deci și-au satisfăcut obligațiile asumate în calitate de cumpărători, dar a pretins că aceștia o împiedică să locuiască în încăperea a cărei folosință și-a rezervat-o.

Din examinarea contractului de vânzare-cumpărare, se constată că acesta cuprinde în fond, două acte juridice distincte, încorporate în același înscris și anume, pe de o parte, contractul de vânzare-cumpărare, act translativ, având ca obiect proprietatea asupra casei și celorlalte construcții și prețul, iar, pe de altă parte, convenția prin care părțile au constituit un drept de abitație viageră asupra unei camere care este “titlul abitației” prin “voința omului” ca act constitutiv.

Nerespectarea de către pârâți a celui de-al doilea act juridic cuprins în contractul încheiat prin care s-a constituit în favoarea reclamantei un drept real imobiliar de abitație, chiar în cazul în care culpa cumpărătorilor ar fi dovedită, nu justifică soluția instanțelor care au dispus rezoluționarea contractului de vânzare-cumpărare. În vederea valorificării dreptului său derivând din actul juridic cu caracter constitutiv, încorporat în contractul încheiat în formă autentică, reclamanta are la dispoziție, la alegere pentru a reintra în spațiul locativ a cărui folosință și-a rezervat-o, fie o acțiune reală (confesorie), care îndeplinește pentru titularul unui drept de abitație același rol pe care îl are acțiunea în revendicare pentru proprietar, fie o acțiune personală fundată pe actul juridic care constituie titlul abitației. Rezultă, deci, că reclamanta nu avea posibilitatea să solicite rezoluțiunea actului translativ de proprietate deoarece pârâții cumpărători și-au executat obligațiile asumate prin contractul de vânzare-cumpărare. Cum instanțele nu au clarificat obiectul cererii reclamantei și au soluționat pricina în afara cadrului legal arătat, curtea urmează să admită recursul extraordinar, să caseze hotărârile atacate și să trimită pricina pentru rejudecare la Judecătoria Găești.

2) Prin loc înfundat, al cărui proprietar poate reclama o trecere pe locul vecinului, se înțelege acel loc care nu are nici o ieșire la calea publică – prin aceasta avându-se în vedere nu numai imposibilitatea absolută de a ieși la calea publică – ci și cazurile în care ieșirea ar prezenta inconveniente grave sau ar fi periculoasă.

Dimpotrivă, ori de câte ori are ieșire la calea publică pe un drum care în anumite împrejurări este impracticabil dar care poate deveni practicabil cu oarecare cheltuieli, textul menționat nu-și găsește aplicarea. Incovenientele sau greutățile pe care le-ar prezenta trecerea la calea publică rămân la aprecierea instanței, care trebuie să se întemeieze pe o cunoaștere temeinică a situației de fapt.

( Decizia Secției civile nr.2275 din 23 octombrie 1991)

C. Gh. și C.F. au chemat în judecată pe A.D., A.M., A.V., și Statul Român prin Primăria Județului Vâlcea pentru ca pârâții persoane fizice să fie obligați să le permită trecerea pe terenul ce constituie cale publică, în porțiunea de la curtea reclamanților la drumul național, să desființeze gardul și să defrișeze pomii fructiferi plantați pe acest traseu.

În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că au folosit drept cale de acces de la proprietatea lor la o uliță paralelă cu șoseaua, pe care pârâții au ocupat-o abuziv, au împrejmuit-o cu gard, în primăvara anului 1990. Prin sentința civilă nr.4576 din 8 octombrie 1990, Judecătoria Râmnicu Vâlcea, a fost respinsă acțiunea ca nefondată. Recursul declarat de reclamanți împotriva acestei hotărâri a fost admis, prin decizia civilă nr. 43 din 14 ianuarie 1991, a Tribunalului Județean Vâlcea, prin care a fost casată sentința, cu reținerea cauzei spre rejudecare.

Rejudecând cauza, același tribunal, prin decizia civilă nr. 437 din 25 martie 1991, a admis acțiunea și a stabilit servitutea de trecere în favoarea reclamanților în varianta a II a raportului de expertiză tehnică.

Considerând vădit netemeinice și esențial nelegale toate hotărârile pronunțate în cauză, prin recursul extraordinar de față, procurorul general a solicitat casarea lor și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, pentru a se administra probe noi spre a se stabili fără dubiu dacă proprietatea reclamanților are sau nu ieșire la calea publică. Recursul extraordinar fiind întemeiat, va fi admis în sensul celor ce urmează: Potrivit art. 616 și următoarele din Codul Civil prin loc înfundat se înțelege acel loc care nu are nici o ieșire la calea publică. Se are în vedere imposibilitatea absolută de a ieși la calea publică, precum și cazurile în care ieșirea la calea publică ar prezenta inconveniente grave sau ar fi periculoasă. Dimpotrivă, ori de câte ori locul are ieșire la calea publică pe drum un care în anumite împrejurări este impracticabil, dar care poate deveni practicabil cu oarecare cheltuieli, textul menționat nu-și găsește aplicarea. Inconvenientele sau greutățile pe care le-ar prezenta trecerea la calea publică rămân la aprecierea instanței, care trebuie să se întemeieze pe o cunoaștere temeinică a situației de fapt.

În speță, rezultă din raportul de expertiză făcut de ing. I.V. și schița anexă că reclamanții au acces de la terenul lor spre calea publică, printr-o poartă secundară, dar că acest acces este greoi, cu diferență de nivel de 150, deci peste normativul tehnic normal ce prevede o pantă de 80.

S-a constatat, deci, că reclamanții au ieșire la calea publică, numai că se remarcă lipsa de vizibilitate la drumul public, ce este specifică și celorlalte curți limitrofe.

Expertul a indicat această înclinație a pantei de acces de 150, fără a întocmi schița acesteia și a indica eventuale posibilități de reducere a înclinației și costul unor atari amenajări. Cum și alți proprietari de terenuri folosesc această cale de acces este de examinat temeinicia acțiunii și în raport de această situație se va aprecia comparativ dezavantajele ce ar fi create celeilalte părți prin recunoașterea servituții de trecere.

Din modificarea acțiunii și răspunsul pârâților la interogatoriu rezultă că pe terenul pârâților sunt plantați pomi fructiferi. Aceasta impune a se constata și evalua eventuala pagubă produsă proprietarilor terenului aservit prin defrișarea terenului în cazul confirmării punctului de vedere al reclamanților.

Față de cele arătate, recursul extraordinar de față urmează a fi admis, a se casa hotărârile atacate și a se trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond. Drepturile reale accesorii constituite prin lege sau contract sunt următoarele: – dreptul de gaj : care constă în dreptul recunoscut de debitor creditorului asupra unui lucru mobil, în virtutea căruia creditorul poate, fie să rețină lucrul cu aprobarea justiției, fie să se despăgubească din prețul obținut pe el, cu preferință față de alți creditori, în cazul în care debitorul nu și-a executat de bună voie obligația.

– dreptul de ipotecă : care constă în garanția oferită creditorului(ipoteca) ce se va despăgubi din valoarea unui imobil, cu preferință și indiferent în mâna cui s-ar afla acest bun în momentul executării. Ipoteca poate fi legală sau convențională. Cazuri de ipotecă legală găsim în: Legea 22/1969 – privind constituirea de garanții de către gestionari, Ordonanța Guvernului nr.11/1996 – privind executarea creanțelor bugetare.

privilegiile : sunt cauze legale de preferință în virtutea cărora, dată fiind

calitatea creanței, creditorii pot obține plata datoriei, cu preferință, chiar înaintea creditorilor ipotecari.

– dreptul de retenție : este dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenția sa, până ce debitorul nu îi plătește tot ceea ce îi datorează în legătură cu acel bun (ex: are drept de retenție depozitorul asupra lucrului depozitat, până când deponentul își va plăti cheltuielile făcute cu păstrarea, conservarea acestuia).

Spre deosebire de celelalte garanții reale, dreptul de retenție este o garanție reală pur pasivă, o aplicație a excepției de neexecutare a contractului, deoarece nu conferă și dreptul de a urmări bunul, ci poate fi exercitat atâta timp cât bunul nu a fost predat.20

Conform ultimului criteriu de clasificare, folosit de noi deosebim drepturi subiective civile pure și simple și drepturi subiective civile afectate de modalități. În ceea ce privește drepturile reale accesorii dorim să expunem o speță interesantă ridicată în fața instanței la Judecătoria Sectorului 1 București. Astfel, orice persoană, care deține un bun mobil sau imobil al altcuiva poate să rețină acel bun și, deci, să refuze restituirea până ce i se plătește datoria legată de bunul respectiv.

Dreptul de retenție, reglementat expres de dispozițiile Codului Civil pentru unele raporturi juridice, are o aplicare mai largă, fiind recunoscut oricărui deținător al

unui bun, ca un drept real de garanție atunci când există o datorie în legătură cu bunul a cărui restituire se cere.

Referitor la raporturile locative, art.1444 din Codul Civil precizează: “locatarii nu pot fi dați afară mai înainte de a fi dezdăunațiți de către locator…”. Dreptul de retenție poate fi invocat pe cale de excepție de către deținătorul bunului. Mai mult, constituind un mijloc de apărare al celui chemat în judecată pentru restituirea unui bun, instanța are datoria, în temeiul art.130, alin. 2 din Codul de procedură civilă, să pună în discuția părților, în mod expres, toate aspectele legate de restituirea bunului, pentru ca deținătorul să fie pus în situația de a-și face toate apărările inclusiv de a cere acordarea dreptului de retenție.

(Decizia Secției civile nr. 2018 din 2 noiembrie 1992)

M.M. a chemat în judecată pe S.N. și pe S.C. pentru a se dispune evacuarea lor din apartamentul nr.116 în str.Turda, nr.127, bl.2, sc.C, et.5, Sectorul 1, București, susținând că pârâții în prezent nu au nici un titlu legal pentru deținerea acestui apartament, întrucât ordonanța de adjudecare în baza căreia au ocupat locuința a fost desființată de Curtea Supremă de Justiție

Prin sentința civilă nr.897 din 12 martie 1991, Judecătoria Sectorului 1 București a admis acțiunea și a dispus evacuarea pârâților pentru lipsa titlului locativ, obligându-i la plata cheltuielilor de judecată. Recursul declarat de pârîți a fost respins de Tribunalul Municipiului București – Secția a III civilă, prin decizia nr.1595 din 22 octombrie 1991. Considerând că hotărârile enunțate sunt vădit netemeinice și esențial nelegale, procurorul general a declarat recurs extraordinar și a cerut modificarea acestora în sensul respingerii acțiunii de evacuare, întrucât cauza în care s-a dat ordonanța de adjudecare în favoarea pârâților nu este definitiv soluționată, și a fost trimisă de către Curtea Supremă de Justiție,spre rejudecare. Examinând cauza în raport de actele dosarului ce constată următoarele:

Apartamentul din litigiu a fost atribuit reclamantei M.M.cu ocazia împărțirii bunurilor comune dobândite împreună cu Gh.D. Pentru realizarea creanțelor stabilite în favoarea sa prin hotărârea de partaj, Gh.D.a solicitat vânzarea la licitație publică a apartamentului. Urmare a procedurii executorii silite, apartamentul a fost adjudecat de soții S.N.și S.C. la prețul de 134.000.lei, prin sentința civilă nr. 4196 din 28 august 1989 a Judecătoriei Sectorului 1 București confirmată prin respingerea recursului debitoarei, de către Tribunalul Municipiului București-Secția a-IV-a civilă (decizia nr.2907 din 13 noiembrie 1989).

În baza acestor hotărâri, S.N. și S.C. au ocupat apartamentul adjudecat. Hotărârile menționate au fost însă casate de Curtea Supremă de Justiție – Secția civilă – prin decizia nr. 2135 din 7 noiembrie 1990, cauza fiind trimisă pentru rejudecare cu îndrumarea de a fi respectate cerințele legale referitoare la vânzarea prin licitație publică.

Împrejurarea că dosarul având ca obiect executarea silită prin vânzare la licitație publică a apartamentului în litigiu se află în rejudecare nu justifică, prin ea însăși, respingerea cererii de evacuare formulată de M.M. proprietar al apartamentului deoarece titlul legal al pârâților pentru deținerea acestui apartament a fost desființat, iar dobândirea proprietății printr-o nouă ordonanță de adjudecare este incertă. În aceste condiții, propunerea din recursul extraordinar în sensul de a fi modificate hotărârile și respinsă acțiunea în evacuare nu poate fi primită.

Dar, hotărârile sunt greșite cu privire la un alt aspect.

Orice persoană care deține un bun mobil sau imobil al altcuiva poate să rețină acel bun și, să refuze restituirea, până ce i se plătește datoria legată de bunul respectiv. Dreptul de retenție, reglementat expres de dispozițiile Codului Civil pentru unele raporturi juridice, are o aplicare mai largă, fiind recunoscut oricărui deținător al unui bun, ca un drept real de garanție, atunci când există o datorie în legătură cu bunul a cărui restituire se cere21.

Referitor la raporturile locative, art.1444 din Codul Civil precizează: “ locatarii nu pot fi dați afară mai înainte de a fi dezdăunați de către locator…”. Dreptul de retenție poate fi invocat pe cale de excepție de către deținătorul bunului. Mai mult, constituind un mijloc de apărare al celui chemat în judecată pentru restituirea unui bun, instanța are datoria, în temeiul art. 130 alin. 2 din Codul de procedură civilă, să pună în discuția părților, în mod expres, toate aspectele legate de restituirea bunului, pentru ca deținătorul să fie pus în situația de a-și face toate apărările, inclusiv de a cere acordarea dreptului de retenție. În speță pârâții au plătit la adjudecarea imobilului prețul apartamentului fiind, deci, de necontestat existența unei datorii în legătură cu apartamentul din care li s-a cerut evacuarea.

Totodată au precizat că au adus îmbunătățiri apartamentului, dar instanța, ignorând obligația stabilită de art.130 din Codul de procedură civilă, nu i-a îndrumat asupra drepturilor pe care le pot invoca.

Declarând recurs împotriva sentinței, pârâții s-au referit expres la acordarea dreptului de retenție, apărare pe care instanța de recurs a înlăturat-o menționând posibilitatea unui litigiu distinct pentru recuperarea, de către pârâți, a sumelor plătite de ei pentru și în legătură cu apartamentul în discuție. O asemenea concluzie este eronată, fiind necesar ca apărările pârâților referitoare la deținerea apartamentului să fie analizate în litigiul având ca obiect evacuarea lor. În aceste condiții, hotărârile instanțelor sunt greșite, impunându-se casarea lor și rejudecarea cauzei pentru examinarea tuturor apărărilor pârâților, sens în care urmează să fie admis recursul extraordinar, în temeiul art.312, pct.2, lit.b din Codul de procedură civilă.

Dreptul pur și simplu – este acela care conferă titularului o completă putere și siguranță, el producându-și efectele din momentul nașterii, în mod definitiv și irevocabil, deoarece nu este afectat de vreo modalitate. Aceste drepturi constituie regula. Un asemenea drept poate fi exercitat de îndată după nașterea lui, necondiționat. Este un asemenea drept, spre exemplu, dreptul de proprietate dobândit de donator, printr-un “dar manual”.

Este afectat de modalități acel drept subiectiv civil a cărui existență ori exercitare depinde de o împrejurare viitoare, certă ori incertă.

Modalitățile actului juridic civil sunt: termenul, condiția și sarcina și, în consecință este afectat de modalitate acel drept subiectiv civil care este însoțit de o împrejurare viitoare care se subsumează acestor modalități.

Vom analiza pe scurt cele trei modalități. Termenul este acel eveniment viitor și sigur ca realizare, până la care este amânată începerea ori stingerea exercițiului drepturilor subiective civile și a obligațiilor corelative.

Termenul poate fi suspensiv, atunci când amână începutul exercițiului dreptului subiectiv civil și executării obligației corelative.

Termenul poate fi extinctiv, atunci când amână stingerea exercițiului dreptului subiectiv civil și executării obligației civile corelative. Termenul poate fi stabilit în favoarea debitorului, în favoarea creditorului sau în favoarea amândurora.

Termenul poate fi voluntar – când este stabilit prin act civil unilateral sau bilateral, legal – când este stabilit prin lege și judiciar – când este acordat de instanță.

Termenul poate fi și cert – când împlinirea sa este cunoscută (ca dată) și incert – când împlinirea sa nu este cunoscută ca dată calendaristică, deși împlinirea lui este sigură.

În ceea ce privește efectele termenului, este de remarcat că acesta afectează doar executarea actului, iar nu și existența sa.

Prin condiție se înțelege acel eveniment viitor și nesigur ca realizare de care depinde existența dreptului subiectiv civil și a obligației corelative.

Condiția poate fi suspensivă – atunci când de ea depinde nașterea drepturilor subiective civile și a obligațiilor corelative și rezolutorie – atunci când de realizarea ei depinde desființarea drepturilor subiective civile și a obligațiilor corelative.

Condiția poate fi cauzală – atunci când realizarea ei depinde în exclusivitate de hazard, mixtă – atunci când realizarea ei depinde de voința uneia din părți și de aceea a unei alte persoane determinate, potestativă – atunci când realizarea condiției depinde exclusiv de voința uneia din părți (condiție pur potestativă) sau când realizarea ei depinde de voința uneia din părți și de un fapt exterior ori de voința unei persoane nedeterminate (condiție potestativă simplă).

În ceea ce privește efectele condiției, reținem că aceasta afectează însăși existența drepturilor subiective civile și a obligațiilor civile corelative, fiind retroactivă.

Sarcina, ca modalitate este acea obligație de a da, a face sau a nu face ceva impusă de dispunător gratificatului în actele cu titlu patrit-liberalități.

Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic civil în caz de neexecutare, ci doar eficacitatea acestuia, mai exact ineficacitatea lui, respectiv revocarea actului ca sancțiune tipică în această materie22. Ceea ce, o parte a literaturii juridice desemnează cu sintagmele “drept eventual” ori “drept viitor” reprezintă, nu drepturi subiective

civile concrete, ci simple elemente ale capacității de folosință, conform unor alte opinii la care achiesăm.

1.3. RECUNOAȘTEREA, OCROTIREA ȘI EXERCITAREA DREPTURILOR SUBIECTIVE CIVILE. ABUZUL DE DREPT

Privitor la recunoașterea drepturilor subiective civile reținem că există o recunoaștere globală, generală a acestora și o recunoaștere specială. Decretul nr.31/1954 realizează recunoașterea drepturilor subiective civile în general, pentru persoanele fizice în art.1, iar pentru persoanele juridice în art.2 al aceluiași act normativ.

Art.1. prevede: “Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale și culturale, în acord cu interesul obștesc, potrivit legii și regulilor de conviețuire…”.

Art.2 prevede: “Drepturile civile pe care le au ca persoane juridice, organizațiile…, precum și organele de stat și celelalte instituții de stat, întreprinderile și organizațiile economice de stat sau cooperatiste, orice organizații obștești, ca și societățile de colaborare economică sunt recunoscute în scopul de a asigura creșterea neîncetată a bunăstării materiale și a nivelului cultural al oamenilor muncii, prin dezvoltarea puterii economice a țării”.

Dincolo de formularea tehnico-juridică inadecvată, în acest ultim caz, se păstrează ideea, de ocrotire și recunoaștere a drepturilor civile unei persoane juridice. În ceea ce privește recunoașterea specială a drepturilor subiective civile, vom identifica o serie de izvoare de drept civil, prin prisma unor categorii sau specii de asemenea drepturi.

Menționăm, astfel:

– Codul Civil recunoaște majoritatea drepturilor patrimoniale (reale și de creanță), prin chiar reglementarea lor (naștere conținut încetare). Astfel, în Cartea a-II-a “Despre bunuri și despre deosebitele modificări ale proprietății” sunt reglementate drepturi reale principale (proprietate, uz, uzufruct, superficie, servitute abitație), iar în Cartea a-III-a “Despre diferitele moduri prin care se dobândește proprietatea” , sunt reglementate drepturile de creanță (inclusiv garantarea acestora) prin stabilirea regulilor în materia succesiunilor (legală și testamentară) și cea a contractelor civile (vinderea, schimbul, locațiunea, societatea, mandatul, comodatul, împrumutul, depozitul, jocul și prinsoarea, renta viageră).

– Decretul nr.31/1954 reglementează: atributele de identificare – nume și domiciliu, pentru persoana fizică; denumire și sediu, pentru persoana juridică; drepturile personale nepatrimoniale: la onoare, reputație, de autor al unei opere științifice, artistice ori literare, de inventator; starea civilă.

– Pactul internațional privind drepturile civile și politice ale omului și Convenția Internațională privind Drepturile Copilului, recunosc de asemenea, multe drepturi subiective civile pentru persoana fizică.

– Constituția consacră, de asemenea, anumite drepturi fundamentale ale cetățeanului român care, însă, sunt drepturi subiective civile. Astfel, potrivit art.3, alin.1 din Decretul nr. 31/1954: “Drepturile sunt ocrotite de lege”.

Iar, potrivit art. 26 din același act normativ: “Toate persoanele sunt egale în fața legii și au, fără discriminare, dreptul la ocrotire egală din partea legii. În această privință, legea trebuie să interzică orice discriminare și să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală și eficace contra oricărei discriminări, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau întemeiată pe orice altă împrejurare”. Menționăm că Decretul nr. 31/1954 conține un întreg capitol – Capitolul -III – “Ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale”.

În cazul încălcării unui drept subiectiv civil, titularul său poate chema în judecată civilă persoana răspunzătoare de știrbirea dreptului. Instanța competentă, legal investită cu soluționarea pricinii civile va da o hotărâre judecătorească care, după ce va rămâne definitivă, având putere de lucru judecat, va putea fi pusă în executare silită ajungându-se astfel, la restabilirea ordinii de drept, în general și a dreptului subiectiv civil încălcat, în special. Deci, în mod obișnuit, mijlocul juridic de ocrotire a drepturilor subiective civile îl constituie procesul civil, reglementat, în principal, de către Codul de procedură civilă. Trebuie să punctăm două aspecte:

1. Cadrul legal special stabilit de Decretul nr. 31/1954 în Capitolul III -“Ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale”.

Astfel, potrivit art. 54: “ Persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputație, în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere științifice, artistice ori literare, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere instanței judecătorești încetare săvârșirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus arătate. Totodată, cel care a suferit o atingere a unor asemenea drepturi va putea cere instanței să oblige pe autorul faptei săvârșite fără drept să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanță, spre a ajunge la restabilirea dreptului atins”.

De asemenea, potrivit art. 55: “Dacă autorul faptei săvârșite fără drept nu îndeplinește, în termenul stabilit prin hotărâre, faptele destinate să restabilească dreptul atins, instanța judecătorească va putea să-l oblige la plata în folosul statului, a unei amenzi pe fiecare zi de întârziere, socotită de la data expirării termenului de mai sus. Această amendă poate fi pronunțată și prin hotărâre dată asupra cererii făcută potrivit art. 54”. În fine, art.56 dispune: “Drepturile personale nepatrimoniale sunt ocrotite și după moarte, în măsura stabilită de lege sau de regulile de conviețuire… “.

2. Cadrul legal special instituit prin Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ. Astfel, potrivit art.1, ali.1 din lege: “ Orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată”.

Desigur, în ceea ce privește ocrotirea drepturilor subiective civile trebuie să avem în vedere și alte acte normative, care ar consacra un anumit drept subiectiv civil și ar prevedea și particularitățile protecției sale juridice.

În ceea ce privește exercitarea drepturilor subiective civile este firesc ca aceasta să se facă conform unor principii care să asigure o ordine de drept reală, evitând ceea ce se numește abuz de drept. În acest sens, precum am văzut, dreptul subiectiv civil, care este o posibilitate juridică, nu trebuie confundat cu exercitarea lui, care este posibilitatea materializată.23

În dreptul civil, principiul este acela că exercitarea dreptului subiectiv civil nu este obligatorie, fiind lăsată la latitudinea titularului. În dreptul procesual civil, acest principiu, din dreptul material, substanțial se cheamă “principiul disponibilității”. Dreptul subiectiv civil înseamnă, după cum am arătat, cu ocazia definirii lui, nu numai posibilitatea unei conduite ci și măsura acelei conduite. Tocmai această “măsură” cere să precizăm principiile care trebuie observate de către titularul unui drept subiectiv cu ocazia exercitării dreptului său.

Aceste principii sunt:

– dreptul subiectiv civil trebuie exercitat numai potrivit cu scopul lui economic și social – principiu instituit expres de art. 3, alin.2 din Decretul nr. 31/1954. – dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii și moralei, este principiul ce rezultă din mai multe norme de drept civil, cum este cea a art.5 Cod Civil: “ Nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare, la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri”.

– dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună-crediță. Deși art. 970, alin.1 din Codul Civil prevede: “Convențiile trebuie executate cu bună credință , deci cu referire expresă la executarea convențiilor”, trebuie admis că suntem în prezența unei dispoziții legale cu valoare de principiu, astfel că se aplică și exercitării drepturilor subiective civile, în general; acest principiu a fost ridicat la rangul de principiu constituțional (art.54), buna-credință fiind dintotdeauna o piatră de temelie a sistemului nostru de drept.

– dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale materiale sau juridice; spre exemplu, proprietarul unui teren trebuie să respecte hotarul, linia vecinătății, iar împrumutătorul nu poate cere de la împrumutat decât ceea ce datorează.

Concluzionând, putem afirma că, dacă un drept subiectiv civil este exercitat cu respectarea acestor patru principii, își va dovedi exactitatea adagiul “cine își exercită dreptul său, nu vatămă pe altcineva”.

ABUZUL DE DREPT

Drepturile subiective civile, în principiu, nu sunt absolute, ci relative. Ele sunt susceptibile de abuz și în acest caz, titularul este chemat să răspundă.

Cu privire la abuzul de drept s-au conturat două concepții:

Concepția subiectivă, mai restrictivă (consacrată de Codul civil german) consideră că este abuziv exercițiul unui drept dacă este realizat cu intenția de a păgubi pe altul sau actul de exercițiu contrar moralei.

O concepție mai largă, teleologică, cu privire la abuzul de drept este consacrată de art. 1-3 din Decretul nr.31/1954. Exercitarea unui drept subiectiv civil este abuzivă dacă se face: – cu încălcarea scopului economic și social pentru care a fost cerut;

cu încălcarea legii și a moralei;

cu rea credință;

– cu depășirea limitelor sale, externe și interne. Dacă dreptul este exercitat cu respectarea limitelor externe, dar cu încălcarea celor interne, exercițiul este abuziv (de exemplu, dacă proprietarul ridică pe terenul său o construcție, respectând limitele externe, dar ea este ridicată cu scopul de a pricinui un prejudiciu vecinului).

Aplicația ideii de abuz de drept o găsim și în art. 723 din Codul de procedură civilă conform căruia “drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Partea care folosește aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite”. Intentarea unei acțiuni neîntemeiate (numai pentru a-l șicana pe pârât) ori nerecunoașterea unui drept a cărui existență este vădită (pentru a prelungi procesul) constituie fapte ilicite pentru că exercițiul drepturilor respective este abuziv. Există unele drepturi care nu sunt susceptibile de abuz, deoarece exercitarea lor implică o apreciere personală. De exemplu: dreptul de a revoca o dispoziție testamentară, dreptul de a dispune pentru cauză de moarte de cota – parte disponibilă, dreptul părților de a consimți la adoptarea copilului.

2. OBLIGAȚIA CIVILĂ

2.1.NOȚIUNE

Așa cum am arătat latura activă a conținutului raportului juridic civil este formată din drepturi, iar cea pasivă din obligații.

Nu există o definiție cu caracter general a obligației civile, dar se stabilește, în numeroase cazuri “ obligațiile debitorului”. Doctrina a acoperit acest vid legislativ privitor la definirea conceptului de “obligație civilă”, formulând mai multe definiții, care, în esență cuprind aceleași elemente. Reținem, astfel, că, în sens larg, prin obligația civilă înțelegem acel raport juridic în conținutul căruia intră dreptul subiectului activ denumit creditor, de a cere subiectului pasiv denumit debitor – și căruia îi revine îndatorirea corespunzătoare – a da, a face sau a nu face ceva, sub sancțiunea constrângerii de stat în caz de neexercitare de bunăvoie24.

Sau, punând accentul pe latura pasivă, latura activă a obligației fiind implicită, obligația poate fi definită ca acel raport juridic în virtutea căruia o persoană, denumită debitor, este ținută față de o altă persoană, denumită creditor, fie la o prestație pozitivă (a da, a face), fie la o abstențiune (a nu face)25.

Într-o altă formulare, obligația civilă este definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduită care poate consta în a da, a face ori a nu face ceva și care, la nevoie, poate fi impusă prin forța coercitivă a statului26 .

Din punctul de vedere al creditorului, raportul de obligație apare ca un drept de creanță; din punctul de vedere al debitorului, acest raport apare ca o datorie (obligație în sens restrâns).

Elementele definitorii ale raportului juridic de obligație sunt: a) subiectele raportului juridic de obligație pot fi atât persoanele juridice cât și persoanele fizice. Și statul poate apărea, în cazuri excepționale, ca subiect într-un raport de obligație. Subiectul activ poartă denumirea de creditor iar subiectul pasiv poartă denumirea de debitor. Complexitatea unor obligații poate determina ca același subiect să întrunească deodată calitatea de creditor și debitor. Spre exemplu într-un contract de vânzare-cumpărare vânzătorul este și debitor și creditor: este creditor al prețului, dar și debitor al obligației de a transfera dreptul de proprietate. b) Conținutul raportului juridic de obligație este format din dreptul de creanță aparținând creditorului și obligația corespunzătoare acestui drept, care incumbă debitorului.

c) Obiectul raportului juridic de obligație, conceput ca acțiune sau abstențiune concretă la care este îndatorat subiectul pasiv și îndreptățit subiectul activ poate consta fie într-o prestație pozitivă – a da, a face ceva -, fie într-o abstențiune – a nu face ceva la care, în lipsa obligației asumate, subiectul pasiv ar fi fost îndreptățit.

Obligația de a da nu se confundă cu obligația de a preda; a da înseamnă a constitui sau a transmite un drept real oarecare, iar a preda este o obligație de a face. Obligația de a face este îndatorirea ce revine subiectului pasiv de a efectua o lucrare și, în general, orice prestație pozitivă, în afara acelora care se încadrează în noțiunea de a da.

Obligația de a nu face constă, după cum am menționat și mai înainte, într-o abținere la care este îndatorat subiectul pasiv, de la ceva ce ar fi putut să facă în lipsa obligației asumate. Nu avem în vedere obligația negativă generală, cum este aceea a subiectelor pasive de drept civil, nedeterminate, ale unui drept real, de a nu face nimic de natură a stânjeni existența și exercițiul acestui drept. Este vorba aici, de o obligație concretă, individualizată, de a nu face ceva, o abstențiune bine definită.

Din punct de vedere terminologic expresia “obligația civilă” ori termenul “obligație” se folosește cu trei sensuri27:

1. Obligație civilă – îndatorirea subiectului pasiv de a da, a face sau a nu face ceva;

2. Obligație civilă – raport obligațional, adică raport civil, în care subiectul activ (creditorul) poate pretinde subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă ori să nu facă ceva;

3. Obligație – înscris constatator al unei creanțe (cum este obligațiunea C.E.C.) În definițiile de mai sus am folosit sensurile arătate la punctele 1 și 2, iar elementele raportului juridic obligațional le-am analizat evident prin prisma sensului de la punctul 2. De aceea, revenim și analizăm elementele obligației, în sensul de la punctul 1.

Aceste elemente definitorii ale obligației sunt: – obligația civilă înseamnă, întotdeauna, o îndatorire a subiectului pasiv (iar nu o posibilitate) de a avea o conduită corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ;

– îndatorirea poate consta, așa cum am arătat,în a da,a face sau nu face ceva;

– în caz de neconformare de bună-voie, îndatorirea poate fi impusă subiectului pasiv prin forța de constrângere a statului;

2.2. CLASIFICARE

Obligațiile pot fi clasificate în baza unor criterii diferite. Vom reține următoarele criterii, ca fiind mai importante: criteriul izvorului care a generat obligația; criteriul obiectului obligației; criteriul opozabilității obligației.

Fiecare dintre criteriile precizate sunt aplicabile întregii sfere a obligațiilor, ele nu se exclud reciproc, ci reprezintă abordări diferite, prin prisma cărora poate fi examinată una și aceeași obligație. Clasificarea obligațiilor nu este o operație gratuită, ci se reflectă în regulile speciale aplicabile obligațiilor de diferite categorii.

Clasificarea obligațiilor după izvoare.

Precizăm că din punct de vedere al faptului juridic generator de obligații, acestea pot fi născute din: contracte, acte juridice unilaterale, fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu (delicte și quasidelicte),îmbogățirea fără just temei, gestiunea intereselor altuia, plata nedatoratului. Primele două categorii menționate sunt obligații născute de acte juridice, celelalte sunt obligații născute din fapte juridice – stricto sensu.

Natura izvoarelor generatoare de obligații prezintă interes din punctul de vedere al regimului aplicabil. În ceea ce privește clasificarea obligațiilor după izvoare (delicte și quasidelicte) dorim să expunem o speță interesantă ridicată în fața instanței la Judecătoria Petroșani.

Astfel, chiar dacă persoana care a suferit o diminuare a capacității de muncă ar putea să realizeze, după săvârșirea faptei prejudiciabile, venituri la același nivel cu cel obținut anterior, ea este îndreptățită să primească echivalentul efortului suplimentar depus în acest scop la care a fost obligat prin fapta culpabilă a pârâtului (art.998 din Codul Civil).

(Decizia Secției civile nr.2545 din 22 noiembrie 1991)

A.V. a chemat în judecată Întreprinderea Minieră Livezeni, solicitând obligarea pârâtei la plata diferenței dintre salariul realizat ulterior datei de 9 aprilie 1985 și cel avut anterior producerii accidentului de muncă, la 21 noiembrie 1984, și în continuare la o prestație periodică, care să acopere prejudiciul efectiv ce i s-a cauzat prin reducerea capacității de muncă datorită traumatismului suferit, la cheltuielile de transport la diferite unități spitalicești suportate pentru el și însoțitorul său precum și la contravaloarea hranei suplimentare în perioada de spitalizare și de convalescență.

În motivarea acțiunii s-a arătat că la 21 noiembrie 1984, reclamantul a fost victima unui accident de muncă, produs din culpa prepusului pârâtei, C.T. în urma căruia a suferit un traumatism cranio cerebral care a determinat numeroase internări în spital și diminuarea capacității sale de muncă cu consecința realizării unor venituri reduse.

În ședința de judecată din 19 decembrie 1988 instanța a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât, a numitului C.T. care prin sentința penală nr. 1039 din 25 decembrie 1985, pronunțată de Judecătoria Petroșani rămasă definitivă, a fost condamnat pentru vătămarea corporală a reclamantului, stabilindu-se culpa lui exclusivă în producerea accidentului.

Judecătoria Petroșani, prin sentință civilă nr.2408 din 1 septembrie 1988 a admis în parte acțiunea formulată de A.V. împotriva pârâtei Întreprinderea Minieră Livezeni și cererea de chemare în garanție a lui C.T. și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 66.830 lei cu titlul de despăgubiri civile, reprezentând 85.930 lei echivalentul efortului suplimentar depus de reclamant în perioada aprilie 1985 – octombrie 1988 și 900 lei cheltuieli de transport. Chematul în garanție C.T.a fost obligat să plătească pârâtei suma de 66.830 lei, despăgubiri civile. Celelalte capete de cerere au fost respinse, fiind apreciate ca nedovedite. Tribunalul Județean Hunedoara, prin decizia civilă nr. 1328 din 6 decembrie 1988, a admis recursurile declarate de părți și a casat sentința reținând cauza spre rejudecare.

Rejudecând cauza în fond, același tribunal prin decizia civilă nr. 534 din 10 iulie 1990 a admis în parte acțiunea formulată de A.V. și cererea de chemare în garanție și a obligat Întreprinderea Minieră Livezeni să plătească reclamantului suma de 10.548 lei despăgubiri civile, o prestație periodică de 421 lei lunar, începând cu data de 1 iulie 1990, atât timp cât reclamantul este încadrat în gradul III de invaliditate, precum și suma de 10.455 lei, cheltuieli de judecată în ambele instanțe.

Chematul în garanție C.T. a fost obligat să plătească pârâtei suma de 10.548 lei despăgubiri civile, prestație periodică de 421 lei lunar, precum și suma de 10.456 lei cheltuieli de judecată. Considerând vădit netemeinică și esențial nelegală această decizie, procurorul general prin recursul extraordinar de față, solicită casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât:

– greșit s-a reținut că diminuarea veniturilor reclamantului, nu are nici o legătură cu accidentul de muncă suferit și în consecință nejustificat nu i s-au acordat despăgubiri civile nici pentru perioada în care s-a aflat în concediu medical și nici pentru perioada aprilie 1985 – iulie 1988;

– eronat a fost calculată prestația lunară cuvenită reclamantului pentru perioada anterioară punerii în aplicare a deciziei de pensionare pentru gradul III de invaliditate.

Recursul extraordinar este întemeiat, efectele acestuia urmând a fi extinse și asupra sentinței civile nr.2408 din 1 septembrie 1988 a Judecătoriei Petroșani, precum și asupra deciziei nr.1328 din 6 decembrie 1988 a Tribunalului Județean Hunedoara, pentru considerente ce face necesară casarea tuturor hotărârilor pronunțate în cauză și reluarea judecății în fața primei instanțe.

Potrivit art. 998-999 din Codul Civil repararea prejudiciului trebuie să-i asigure celui vătămat acoperirea integrală a daunelor suferite, restabilindu-se astfel , situația anterioară faptei prejudiciabile, urmează ca, în cazul în care cel vătămat trebuie să depună un efort suplimentar de muncă, este necesar să primească un echivalent al acestui efort suplimentar. Numai astfel se restabilește situația existentă înainte de săvârșirea faptei, fără a i se impune celui vătămat să suporte indiferent sub ce formă, consecințele unei activități ilicite a cărei victimă a fost.

Partea vătămată are dreptul la despăgubiri corespunzătoare chiar și la situația în care ulterior producerii accidentului realizează la locul de muncă aceeași retribuție sau chiar una mai mare, dacă se dovedește că, datorită invalidității a fost nevoită să facă un efort în plus care, în final, a dus la cheltuieli suplimentare, pentru o alimentație mai bogată și medicamentație adecvată invalidității dobândite etc. În speță, se constată că în urma accidentului de muncă, produs la 21 iunie 1984, din culpa lui C.T., angajat al Întreprinderii Miniere Livezeni, victima acestuia A.V. angajat al aceleiași unități și-a pierdut parțial capacitatea de muncă, fiind încadrat în gradul III de invaliditate, astfel cum rezultă din expertizele medico-legale. Ulterior accidentului, reclamantul care a fost nevoit, datorită stării sănătății sale, să se interneze în repetate rânduri în diferite unități spitalicești a continuat să presteze, în aceeași unitate, o normă întreagă de muncă, în perioada 1 aprilie 1985- 31 iulie 1988, realizând venituri inferioare celor obținute anterior accidentului. De menționat este că pe tot parcursul procesului, reclamantul, constant a pretins că până la 21 noiembrie 1984, a lucrat la Întreprinderea Minieră Livezeni fiind încadrat șef de brigadă în subteran, iar ulterior producerii accidentului, conform recomandărilor medicale a solicitat schimbarea locului de muncă în sectorul întreținere, în suprateran , fiind salariat în regie Pârâta și chematul în garanție au contestat această susținere. Într-o astfel de situație era necesar ca instanțele să adâncească cercetarea judecătorească, să verifice prin administrarea de probe afirmațiile reclamantului și să stabilească fără echivoc dacă în perioada aprilie 1985-iulie 1988, acesta în adevăr a prestat munca în sectorul întreținere realizând venituri diminuate, precum și dacă schimbarea locului de muncă, în cadrul aceleiași întreprinderi, din subteran la suprateran a fost urmarea traumatismului suferit prin accident.

În măsura în care susținerile reclamantului erau confirmate de probele administrate se impunea ca instanțele să stabilească diferența de venit și să acorde despăgubirile solicitate, prin raportarea la veniturile realizate de membrii echipei din subteran din care a făcut parte și reclamantul, până la producerea accidentului, deoarece numai astfel se poate constata cu certitudine existența sau nu a unei diferențe de venit.

De altfel, este neîndoielnic că efortul suplimentar depus de reclamant pentru a presta munca cu o normă întreagă, chiar dacă nu ar fi condus la agravarea afecțiunilor suferite ca urmare a accidentului, a necesitat aplicarea unor tratamente medicale prin spitalizare și în final, în iulie 1988, punerea în aplicare a deciziei de pensionare pentru gradul III de invaliditate.

Întemeiată este și critica privind neacordarea diferenței de venituri pentru perioada în care A.V. s-a aflat în concediu medical și a primit numai îndemnizația de asigurări sociale, aceste perioade rezultând din adeverințele medicale și aceea de venituri. Față de cele arătate rezultă că nejustificat instanțele nu au acordat reclamantului despăgubirile civile reprezentând veniturile sale de care acesta a fost lipsit urmare accidentului. În consecință recursul extraordinar urmează a se admite, a se casa toate hotărârile pronunțate în cauza aceleiași judecătorii spre rejudecare, portivit art.312, pct.2, lit.b din Codul de procedură civilă.

Cu ocazia rejudecării procesului urmează să fie examinate și pretențiile reclamantului privind cheltuielile determinate de hrana suplimentară, pentru refacerea capacității de muncă și cele referitoare la cheltuielile de transport la unitățile spitalicești, suportate pentru el și însoțitor, dacă a fost cazul.

Clasificarea obligațiilor după obiectul lor

Pornind de la natura prestației datorate de subiectul pasiv se pot reține mai multe clasificări:

A) O primă categorie reține trei feluri de obligații, avându-se în vedere obiectul fiecăruia:

obligațiile de a da;

obligațiile de a face;

obligațiile de a nu face;

Clasificarea prezintă interes, deoarece fiecare fel de obligație are reguli specifice.

B) O altă clasificare, ce reprezintă de fapt o variantă a celei anterioare este:

– obligații pozitive – obligațiile de a da și a face;

obligații negative – obligațiile de a nu face;

C) O altă clasificare, contestată uneori în literatura juridică, este următoarea:

obligații determinate sau de rezultat;

obligații de prudență și diligență sau de mijloace;

Ceea ce este caracteristic pentru obligația de rezultat este faptul că obligația este strict precizată sub aspectul obiectului și scopului urmărit, debitorul obligându-se ca, desfășurând această activitate, să atingă un rezultat bine stabilit. Astfel, de exemplu, într-un contract de transport, cărăușul se obligă să transporte încărcătura într-un anumit loc; vânzătorul să transfere dreptul de proprietate asupra unui anumit lucru, etc. Neatingerea rezultatului vizat face să se presupună că debitorul nu a fost suficient de diligent, că s-a aflat în culpă, și că, deci, este răspunzător de urmările neîndeplinirii obligației28.

Caracteristic pentru obligația de mijloace este faptul că obligația debitorului nu constă în îndatorirea precizată de la început de a atinge, un anumit rezultat determinat, ci în îndatorirea sa de a depune toată diligența necesară pentru ca rezultatul dorit să se realizeze.

Astfel, de exemplu, raportul juridic dintre pacient și medic, obiectul obligației ce îi revine medicului constă în îndatorirea de a acționa cu toată prudența și diligența cerute de știința și etica medicală, în vederea atingerii rezultatului dorit – însănătoșirea pacientului. Neatingerea acesteia, face să se presupună, lipsa de diligență din partea sa, deci neîndeplinirea obligației însușite. Revine pacientului să facă dovada culpei de care ar fi dat dovadă medicul în executarea obligației sale, culpă care, spre deosebire de neîndeplinirea obligației de rezultat, numai este prezumată.

Din cele arătate, rezultă că unul din principalele aspecte ale distincției dintre obligațiile de rezultat și cele de mijloace se situează pe terenul probatoriu: în primul caz, neatingerea rezultatului dorit constituie o dovadă a culpei debitorului – o prezumție de culpă a acestuia; neatingerea rezultatului în cel de-al doilea caz nu mai este, prin ea însăși, o dovadă a culpei, ci revine creditorului sarcina de a dovedi în mod direct împrejurarea că debitorul nu a depus pentru atingerea rezultatului preconizat, prudența și diligența care erau obligatorii. Această distincție este, fără îndoială, utilă mai ales dacă avem în vedere caracterul său simplificator în examinarea unor raporturi de obligații.

Analizând mai atent, însă, se va putea observa că între obligațiile de rezultat și obligațiile de mijloace nu există deosebiri atât de tranșante cum se afirmă chiar dacă luăm în considerare numai aspectul probatoriu.

Să luăm ipoteza unei obligații de rezultat, de exemplu ipoteza obligației de a furniza un anumit produs. Dacă produsul este livrat și este corespunzător celor convenite, nici o problemă de culpă nu se poate pune; sub acest aspect, distincția între obligația de rezultat și cea de mijloace apare ca fiind indiferentă. Presupunând, însă, că produsul a fost livrat cu lipsuri calitative, la prima vedere rezultatul fiind atins – livrarea produsului – nu va exista nici o prezumție de culpă cât privește executarea, deocamdată.

Creditorul care pretinde că produsul prezintă lipsuri de ordin calitativ va trebui să facă, el, dovada concretă a acestor lipsuri, numai astfel putând să fie întrunite elementele pentru o prezumție de culpă a debitorului. În realitate, ceea ce s-a dovedit în mod direct, aici au fost lipsurile calitative, prezumția de culpă a fost subsecventă acestei dovezi.

Să examinăm acum o obligație de mijloace, de exemplu obligația ce și-o asumă un medic de a presta tratament unui pacient. Dacă obiectul obligației sale îl constituie așa cum am arătat, prestarea tratamentului cu prudență și diligență necesare, potrivit cerințelor științei și eticii medicale, mecanismul executării acestei obligații se va desfășura astfel: prestând tratamentul medical, până la proba contrarie se presupune că acest tratament a fost acordat în conformitate cu cerințele prudenței și diligenței. Ar fi o situație asemănătoare obligației de rezultat mai sus menționate, dusă până la faza în care obiectul obligației a fost livrat.

Dacă pacientul pretinde că tratamentul a fost necorespunzător, el trebuie să facă dovada necorespunderii; tot astfel a trebuit să facă și beneficiarul obligației de rezultat dovada caracterului necorespunzător al executării obligației de rezultat – în exemplul luat, al obligației de livrare a unui obiect. Dovada făcută de pacient că tratamentul a fost necorespunzător face să se presupună lipsa de prudență și diligență din partea debitorului, deci face să se declanșeze o prezumție de culpă pe seama debitorului.

Rezultă din cele arătate, că o analiză foarte strictă – pornind de la premisa clasificării, după care unele obligații au ca obiect final atingerea rezultatului prevăzut, în altele desfășurarea unei activități cu prudență și diligența și necesare – nu poate duce la concluzia, chiar sub aspect probatoriu, că între cele două categorii de obligații nu există, în esență deosebiri.

Dacă menționăm totuși această clasificare, considerând-o utilă, o facem pentru faptul că așa cum arătam, ea are meritul de a simplifica analiza, în mod convențional considerându-se că nu este necesar să pătrundem în toate amănuntele mecanismului de desfășurare a obligațiilor pentru că, dacă pătrundem în aceste amănunte și suntem consecvenți cu premisele pe care le adoptăm în definirea obiectului obligației – la unele rezultatul, la altele prudența și diligența – putem ajunge la concluzia că între cele două categorii nu există deosebiri29.

În concluzie deci, numai privind lucrurile în aspectele lor generale, se poate afirma că unele obligații sunt obligații de rezultat și altele sunt obligații de mijloace.

Clasificarea obligațiilor după sancțiunea juridică care le este proprie

Ca orice raport juridic, și raportul juridic de obligație are ca element însoțitor inerent o anumită sancțiune: neexecutarea de bunăvoie a obligației de către debitorul ei, îndreptățește pe titularul dreptului de creanță să obțină executarea silită, pe calea constrângerii de stat.

Obligațiile, ele însele, sunt obligații juridice numai în măsura în care există această posibilitate de apelare la constrângerea de stat, în caz de neexecutare de bunăvoie. Tocmai prin aceasta ele se deosebesc de obligațiile morale, acestea din urmă fiind cerințe care nu se impun prin forța de constrângere a statului, ci în virtutea convingerii intime, proprii, a subiectelor, însoțită de influența pe care o exercită opinia publică – eventuala dezaprobare din partea acesteia, neînsoțită însă de intervenția forței coercitive a statului.

Va trebui să abreviem că sancțiunea de ordin statal ce însoțește obligațiile juridice, nu se prezintă în toate situațiile la fel: unele obligații se bucură integral de această sancțiune, iar altele, din motive diferite, nu mai beneficiază în întregime de ea. Din acest punct de vedere distingem între: a) obligațiile civile perfecte, întrucât se bucură integral de sancțiunea juridică, în sensul că creditorul poate apela la forța coercitivă a statului pentru a obține, prin constrângere, executarea, dacă aceasta nu se realizează de bună-voie. Cvasitotalitatea obligațiilor intră în această categorie.

b) obligațiile civile imperfecte (naturale), spre deosebire de primele, nu se mai bucură de integralitatea sancțiunii juridice; ele apar ca niște obligații civile degradate, imperfecte. Ceea ce este caracteristic pentru aceste obligații – care nu se confundă cu obligațiile morale, deși unii autori le denumesc astfel – este faptul că în privința lor nu se mai poate cere executarea silită, dar, de îndată ce au fost executate, debitorul nu mai are dreptul să pretindă restituirea prestației. Ele sunt obligații juridice, nu simple comandamente morale; dar, așa cum am spus, și-au pierdut ceva din forța juridică, prin care de regulă, sunt caracterizate raporturile de obligații.

Un exemplu de astfel de obligație îl regăsim în art. 20, alin.1 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă în conformitate cu care “debitorul care a executat obligația, după ce dreptul de acțiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul de prescripție este împlinit”. Vom completa definiția obligației naturale, dacă vom alătura textului precizat și textul art. 1092, alin 2 din Codul Civil potrivit căruia “repetițiunea nu este admisă în privința obligațiilor naturale, care au fost achitate de bună-voie”.

Clasificarea obligațiilor după opozabilitatea lor

După sfera persoanelor cărora le sunt opozabile, obligațiile se pot clasifica în: – obligații obișnuite care alcătuiesc regula și cărora le sunt proprii, sub aspectul opozabilității, toate regulile care cârmuiesc drepturile relative;

obligații reale;

obligații opozabile terților;

Aceste două categorii din urmă constituie o excepție de la regulă, în sensul că, deși sunt raporturi de obligații se caracterizează printr-o opozabilitate mai largă, care le situează la limita dintre drepturile de creanță și drepturile reale.

Obligațiile reale (propter in rem) apar ca un accesoriu al unui drept real, ca adevărate sarcini reale ce incumbă titularului cele prevăzute pentru deținătorii terenurilor agricole de a asigura cultivarea acestora și protecția solului (art. 53 din Legea nr. 18/1991).

Obligațiile opozabile terților (scriptae in rem) se caracterizează prin aceea că sunt atât de strâns legate de posesia lucrului, încât creditorul nu poate obține satisfacerea dreptului său decât dacă posesorul actual al lucrului va fi obligat să respecte acest drept, deși nu a participat direct și personal la formarea raportului de obligație.

Este cazul, așa cum am mai arătat, al obligației ce revine unui locator de a asigura locatarului folosirea lucrului închiriat. În ipoteza în care, înainte de expirarea contractului de închiriere locatorul înstrăinează lucrul, noul proprietar, deși nu a fost parte în contract, va fi obligat totuși să respecte dreptul locatarului conform prevederilor art. 1441 Cod Civil. Obligația născută din acest contract este, așadar, opozabilă față de un terț străin de contract.

2.3. ROLUL ȘI IMPORTANȚA OBLIGAȚIILOR

Obligațiile joacă în viața juridică un rol covârșitor, cum foarte bine s-a spus în doctrină – alcătuiesc temeiul vieții juridice. Ele se află la temelia oricărui raport de drept. Le întâlnim în toate materiile dreptului; până și în raporturile juridice extrapatrimoniale, derivând din căsătorie, filiație, etc, nu sunt decât obligații: obligații între rude, între soți, etc.

În condițiile economiei de piață, a amplificării diviziunii sociale a muncii, a schimbului de servicii sociale, importanța obligațiilor crește, deoarece ele constituie mijlocul juridic prin care se realizează toate acestea. Obligațiile se întâlnesc de asemenea în materia drepturilor reale. Modul cel mai important al creării drepturilor reale este contractul, adică un act creator de obligații; așa încât dobândirea drepturilor reale are la bază obligația de a da30.

Pe de altă parte, obligațiile dau expresie într-o formă abstractă și generală principiilor ce alcătuiesc teoria reglementării formelor în care se manifestă voința omului și efectele pe care le poate produce această voință, reprezentând un fel de parte generală și fundamentală a dreptului, aplicabilă în toate sectoarele lui, în dreptul civil, drept comercial și chiar în alte ramuri de drept.

CAPITOLUL III

OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

1.1 NOȚIUNE

Problema obiectului juridic civil a format obiect de controversă în doctrină. De aici și diferite definiții ce au fost formulate în acest sens. Într-o formulare, din 1967 “obiectul raportului juridic nu poate consta decât în acțiunea sau abținerea pe care subiectul activ (titularul dreptului) o poate pretinde subiectului pasiv (celui ținut la obligație), iar aceasta fără a deosebi după cum în conținutul raportului juridic civil intră un drept real sau un drept de creanță”.

Într-o altă definiție se arată: “Prin obiect al raportului juridic civil se înțelege acțiunea sau abstențiunea la care este îndrituit subiectul activ și de care este ținut subiectul pasiv, în alți termeni conduita subiectelor acestui raport”.

Vom reține următoarea definiție: Prin obiect al raportului juridic civil înțelegem acțiunea la care este îndrituit subiectul activ și cea de care este ținut subiectul pasiv. Deci, întotdeauna obiectul raportului juridic civil este format din conduita părților31.

2. CORELAȚII

2.1. Corelația dintre obiectul și conținutul raportului juridic civil

Deși în strânsă legătură cele două noțiuni nu trebuie confundate. Suntem în prezența a două elemente ale raportului juridic civil. Legătura și interdependența dintre aceste două elemente poate fi evidențiată astfel: când conținutul unui raport juridic civil este complex (format dintr-o pluralitate de drepturi subiective civile și obligații ale părților), tot complex va fi și obiectul său (fiind format din mai multe acțiuni sau abstențiuni la care părțile sunt îndrituite ori de care sunt ținute).

2.2. Corelația dintre obiectul raportului juridic civil și noțiunea de “bunuri”

În raporturile patrimoniale conduita părților se referă, adesea, la bunuri. Acestea nu pot fi incluse în structura raportului juridic civil dată fiind natura socială a acestui raport. Totuși, pentru ușurința exprimării se folosește și următoarea formulare: “obiectul raportului juridic civil îl formează un bun ori niște bunuri”. “Bunul” este luat în considerare ca obiect derivat al raportului juridic civil.

3. BUNURILE

3.1. Noțiune

Deși legea folosește noțiunea de “bun” ori cea de “lucru” nu dă definiția acestuia. Astfel, art .480 din Codul Civil prevede că : “proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”, în art. 963 dispune că “Numai lucrurile ce sunt în comerț pot fi obiectul unui contract”.

De asemenea, art. 461 și art. 462 din Codul Civil se referă la “bunuri”, chiar denumirea Cărții a doua din acest cod este formulată “Despre bunuri și despre deosebitele modificări ale proprietății”, iar titlul I din această carte este formulat “Despre distincțiunea bunurilor”.

În această situație noțiunea de “bun” a fost circumstanțiată de literatura juridică și practica juridică. În sens economic, prin bun înțelegem orice lucru care este util.

În sens juridic, noțiunea de “bun” are două accepțiuni. Sunt bunuri în sens restrâns (stricto sensu) lucrurile care pot fi obiecte de drepturi și obligațiile patrimoniale, precum și operele de creație intelectuală și energia de orice fel, în măsura în care pot fi obiecte de drepturi și obligații patrimoniale.

În sens larg (lato-sensu), prin bunuri se înțeleg atât lucrurile, operele de creație și energia de orice fel, obiecte ale drepturilor și obligațiilor patrimoniale, cât și drepturile patrimoniale și acțiunile privitoare la bunuri în accepțiunea restrânsă. Sensul larg al termenului de “bun” rezultă din art. 461-474 Cod Civil, care se referă la clasificarea bunurilor în mobile și imobile. De asemenea, sensul larg al termenului rezultă din clasificarea bunurilor în corporale și incorporale făcută în art.471 și 474 Cod Civil.

Lucrul este bun dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

a) este util – adică poate satisface o trebuință de ordin material sau spiritual a omului;

b) este susceptibil de apropiere ori însușire sub forma drepturilor patrimoniale; Aerul, spre exemplu, este necesar existenței omului, dar nu poate fi apropiat, nu poate deveni obiect de drept patrimonial, nefiind un bun în sens juridic. Prin urmare, bunul reprezintă o valoare economică sau un lucru util și care poate deveni obiect al dreptului patrimonial. Fiind obiect al dreptului patrimonial, bunul nu se confundă cu dreptul patrimonial. Într-adevăr, dreptul patrimonial poate fi drept real sau drept de creanță. Dreptul real are ca obiect un lucru. Dreptul de proprietate, ca drept real, se confundă cu lucrul, cum s-a arătat, dar celelalte drepturi reale nu se confundă cu lucrul, prezentând importanță prin prerogativele pe care le conferă asupra lucrului și care sunt altele decât cele ale dreptului de proprietate. De aceea dreptul real este un bun în măsura în care avem în vedere lucrul care constituie obiectul său sau lucrul prezintă importanță prin drepturile reale care există asupra lui.

Prin urmare, drepturile reale sunt asimilate bunurilor. Drepturile de creanță prezintă importanță și sunt asimilate bunurilor prin valoarea lor economică. Drepturile de creanță nu se confundă cu obiectele a căror folosință tind să o procure creditorului. Rezultă că drepturile patrimoniale – drepturi reale și drepturi de creanță – pot fi asimilate bunurilor dar nu sunt propriu-zis bunuri.

Cu toate acestea art. 471 și art. 474 Cod Civil prevăd că drepturile patrimoniale și acțiunile privind valorile economice pe care aceste drepturi le prezintă sunt, împreună cu aceste valori economice, bunuri, în sens larg. În mod obișnuit, autorii consideră că sunt bunuri, lucrurile dar și drepturile patrimoniale, deși ele se deosebesc, deoarece drepturile patrimoniale sunt bunuri numai în măsura arătată, adică dacă le raportăm la valoarea economică pe care o reprezintă. Rezultă că prin bun, cu precizările făcute se înțelege orice element ce face parte din activul patrimonial32.

Într-o abordare exactă33 bunul este definit ca fiind o valoare economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului și este susceptibilă de apropiere sub forma dreptului patrimonial. Desprindem din această definiție cele două condiții precizate mai sus :

valoarea economică trebuie să fie aptă de a satisface o trebuință de ordin material ori spiritual a omului;

să fie susceptibilă de apropiere (însușire) sub forma drepturilor patrimoniale;

3.2. Corelația dintre noțiunile de “bunuri” și “patrimoniu”

Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor care au o valoare economică și aparțin unei persoane fizice sau juridice. Ca noțiune juridică patrimoniul nu se confundă cu drepturile și obligațiile ce fac parte din acesta, fiecare drept și fiecare obligație rămânând distincte de patrimoniu, astfel încât modificările aduse în privința lor nu alterează identitatea acestuia care apare ca o universalitate juridică.

Pe de altă parte, bunul este un element ce face parte din activul patrimoniului, pasivul acestuia fiind format din obligațiile titularului, dar care au un conținut economic.

În consecință trebuie avută în vedere relația patrimoniu-fiecare drept și obligație cu conținut economic și aceea de patrimoniu-bun, distinctă sub un anumit aspect de prima, dar cu precizările făcute.

După cum se poate observa, între bun și patrimoniu există corelația de tip parte-întreg. Rezultă că termenii “bun” și “patrimoniu” au în dreptul civil un sens tehnico-juridic specific, iar nu cel din vorbirea obișnuită (când se desemnează și valori spirituale prin acești termeni). Pentru dreptul civil, expresia “bun patrimonial” constituie pleonasm.

3.3. Clasificarea bunurilor

3.3.1. Criterii de clasificare

Bunurile pot fi clasificate din mai multe puncte vedere. Clasificările mai importante în dreptul civil român sunt urătoarele:

1) În funcție de natura lor și de calificarea dată de lege bunurile se împart în mobile și imobile (mișcătoare și nemișcătoare conform Codului Civil).

2) În funcție de regimul circulației lor juridice se deosebesc bunuri aflate în circuitul civil și bunuri scoase din circuitul civil.

3) În funcție de modul în care sunt dererminate, distingem între bunuri individual determinate și bunuri determinate generic (res certa și res genera).

4) În funcție de posibilitatea de a fi înlocuite sau nu în executarea unei obligații civile, distingem între bunuri fungibile și bunuri nefungibile.

5) După cum folosirea lor implică ori nu consumarea ori înstrăinarea lor, distingem bunuri consumptibile și bunuri neconsumptibile

6) După cum sunt sau nu producătoare de fructe, deosebim bunuri frugifere și bunuri nefrugifere.

7) În funcție de posibilitatea împărțirii lor fără să-și schimbe destinația, deosebim bunuri divizibile și bunuri indivizibile.

8) În funcție de corelația dintre ele , se deosebesc bunuri principale și bunuri accesorii.

9) În funcție de modul lor de percepere, bunurile se împart în corporale și incorporale.

10) În funcție de posibilitatea de a fi supuse urmăririi și executării silite pentru plata datoriilor, distingem între bunuri sesizabile și bunuri insesizabile.

3.3.2. Bunuri mobile și bunuri imobile

Noțiune: Bunurile imobile sunt acelea care au o așezare fixă și nu se pot muta dintr-un loc în altul.

Bunurile mobile sunt acelea care nu au o așezare fixă și se pot muta dintr-un loc în altul. Clasificarea bunurilor în imobile și mobile ar trebui să se aplice numai bunurilor corporale; cu toate acestea, toate bunurile imobile sau mobile (art.461 Cod Civil), deci și bunurile incorporale pot fi imobile sau mobile. Dreptul civil român cunoaște trei categorii de bunuri imobile și mobile astfel: – Categorii de bunuri imobile: a) imobile prin natura lor : fondurile de pământ și clădirile (art.463 Cod Civil); morile de vânt sau de apă așezate pe stâlpi (art.464 Cod Civil); recoltele care țin de rădăcini și fructele neculese încă (art.465 Cod Civil);

În ceea ce privește ultima categorie precizată, aceasta cuprinde și arborii netăiați și vegetația care se prinde de pământ. Toate acestea sunt imobile prin incorporațiune sau prin natura lor. Când sunt desprinse ori culese devin bunuri mobile. Se întâlnesc și situații când, deși sunt prinse de pământ, recoltele, fructele, arborii sunt considerate mobile prin anticipație, de exemplu când se vând.

b) imobile prin destinație: bunurile destinate ca accesoriu pentru serviciul sau exploatarea unui imobil, deși prin natura lor sunt mobile (art.468 Cod Civil). Pentru ca un bun mobil să devină imobil prin destinație trebuie îndeplinite condițiile:

1. Ambele bunuri trebuie să aparțină aceluiași proprietar;

2. Mobilul să fie destinat la serviciul și exploatarea imobilului, adică să existe un raport de accesorietate fizică ori volițională. Astfel, sunt imobile prin destinație conform Codului Civil:

animalele afectate la cultură;

instrumentele arătătoare;

porumbii din porumbărie;

semințele date arendașilor sau colonilor parțiari;

lapinii ținuți pe lângă casă;

stupii cu roi;

peștele din iaz;

teascurile, căldările, alambicurile, căzile și vasele;

instrumente necesare pentru exploatarea fierăriilor, fabricilor de hârtie și altor uzine;

paiele și gunoaiele;

Este firesc că textul trebuie analizat prin privirea realităților prezente. Mai sunt

imobile prin destinație “toate efectele mobiliare ce proprietarul a așezat către fond în perpetuu”. (ex: statuile, orice alt obiect , bun mobil, fixat cu ciment, gips, etc).

c) imobile prin obiectul la care se referă: uzufructul lucrurilor imobile; servituțiile, acțiunile care tind a revendica un imobil. Așadar, sunt imobile toate drepturile al căror obiect este un imobil, astfel:

drepturile reale care au ca obiect un imobil;

drepturile de creanță cărora le corespunde obligația de a da privind un imobil;

acțiunile privind valorificarea drepturilor imobiliare;

acțiunea în nulitatea înstrăinării unui imobil;

acțiune în rezoluțiunea vânzării unui imobil;

acțiunea în revocarea donației unui imobil;

acțiunea în reducțiunea unei donații de imobil;

– Categorii de bunuri mobile:

a) mobile prin natura lor – acelea care se pot transporta de la un loc la altul, care se mișcă de la sine (ex: animalele) și cele care se pot muta dintr-un loc în altul cu ajutorul unei forțe externe (ex: lucrurile neînsuflețite), (art.473 Cod Civil). b) mobile prin anticipație;

Unele bunuri considerate imobile prin incorporațiune (prin natura lor), devin mobile când sunt separate de fond. Astfel, deosebim: recolta și fructele, arborii, materialele provenite din dărâmarea unei construcții și produsul încă neextras al unei cariere (nisip, piatră). Ca excepție, acestea sunt considerate mobile prin anticipație adică înainte de a fi separate de fond. Caracterul de bunuri mobile, pentru acest caz particular, se păstrează doar între părțile care au creat anticipația (vânzător și cumpărător). Deci trebuie să existe un acord de voință în acest sens. Față de terți bunurile respective își păstrează caracterul de imobile prin incorporațiune34.

c) mobile prin determinarea legii;

Această categorie cuprinde acele drepturi considerate mobile prin obiectul la care se aplică (atr.474 Codul Civil). Sunt mobile prin determinarea legii următoarele:

drepturile reale care au ca obiect un bun mobil (exclusiv dreptul de proprietate);

drepturile de creanță care au ca obiect a da un lucru mobil, obligația de a face și obligația de a nu face;

drepturile intelectuale;

acțiunile în justiție privind un drept mobiliar sau pentru readucerea în patrimoniu a unui drept mobiliar;

acțiunile și interesele în societăți (părțile sociale), chiar când capitalul social constă dintr-un imobil;

obligațiunile față de societate; Interesul acestei clasificări

Clasificarea bunurilor în mobile și imobile prezintă interes din mai multe puncte de vedere astfel :

înstrăinarea imobilelor este supusă unor cerințe mai riguroase decât cea a mobilelor (ex: terenurile se pot înstrăina doar prin act autentic);

publicitatea imobiliară diferă de cea mobiliară;

urmărirea și executarea silită diferă după cum bunurile sunt mobile sau imobile;

efectele posesiei diferă, de asemenea, astfel: pentru imobile posesia poate conduce la uzucapiune, pentru mobile simpla posesie de bună credință valorează proprietate (art.1909 Cod Civil);

imobilele pot fi ipotecate, iar mobilele pot fi gajate;

privitor la competența jurisdicțională teritorială – la imobile se determină după locul unde se află bunul, iar la mobile instanța competentă este cea a domiciliului pârâtului, ca regulă;

în ceea ce privește drepturile reale accesorii;

în ceea ce privește dreptul internațional privat – imobilului i se aplică legea locului situării lui (lex rei sitae), iar mobilului i se aplică legea personală (lex personalis), care poate fi legea națională (lex patriae) ori legea domiciliului (lex domicilii) conform Legii nr. 105/1992;

– bunurile imobile nu pot fi furate;

Bunuri aflate în circuitul civil și bunuri scoase din circuitul civil

Sunt în circuitul civil acele bunuri care pot face obiectul actelor juridice civile (art. 963 Codul Civil). Acestea sunt alienabile, sesizabile și se pot dobândi sau pierde prin prescripție.

Regula o formează aceste bunuri, în consecință legea trebuie să prevadă expres excepțiile. Majoritatea bunurilor private se află în circuitul civil. În ceea ce privește regimul juridic al circulației bunurilor deosebim:

bunurile care pot circula liber, neîngrădit, putând fi dobândite de oricine;

– bunurile care nu pot circula decât în anumite condiții, deci pot fi dobândite, deținute ori înstrăinate condițional, în condiții restrictive, cum sunt: armele, munițiile, materialele explosive, produsele și substanțele toxice, deșeurile toxice, metalele și pietrele prețioase și semiprețioase, obiectele de cult etc. Pentru toate aceste categorii există reglementări specifice care prevăd condițiile în care pot circula bunurile respective.

Sunt scoase din circuitul civil acele bunuri care nu pot forma obiectul actului juridic civil, fiind denumite bunuri inalienabile. Un astfel de bun este teritoriul României, conform art.3 alin.1 din Constituție.

Bunurile scoase din circuitul civil și care fac parte din domeniul public sunt enumerate cu caracter exemplificativ în anexa legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică si regimul juridic al acesteia.

Astfel potrivit actualei legi, domeniul public al statului este alcătuit din urmatoarele bunuri:

bogățiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ;

spațiul aerian;

apele de suprafață;

pădurile și terenurile destinate împădurii, cele care servesc nevoilor de cultură, de producție ori de administrație silvică, iazurile, albiile pârâielor, precum terenurile reproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier național si nu sunt proprietate publică;

terenurile care au aparținut domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945; terenurile obținute prin lucrări de îndiguiri, de desecări și de combatere a eroziunii solului; terenurile instituțiilor și stațiunilor de cercetări stiințifice și ale unitătilor de invătământ agricol si silvic, destinate cercetării și producerii de semințe și de material săditor din categoriile biologice si de animale de rasă;

parcurile naționale;

rezervațiile naturale si monumentele naturii;

patrimoniul natural al Rezervației Biosferei “ Delta Dunării ” ;

resursele naturale ale zonei economice și ale palatului continental, împreună cu platoul continental;

infrastructura căilor ferate, inclusiv tunelele și lucrările de artă;

tunelele și casetele de metrou, precum și instalațiile aferente acestuia;

drumurile naționale – autostrăzi, drumuri expres, drumuri naționale europene, principale, secundare;

canalele navigabile, cuvetele canalului, construcțiile hidrotehnice aferente canalului, ecluzele, apărările și consolidările de maluri și de taluzuri, zonele de siguranță de pe malurile canalului, drumurile de acces si teritoriale pe care sunt realizate acestea;

rețelele de transport a energiei electrice;

spectre de frecvență și rețelele de transport și de distributie de telecomunicații;

canalele magistrale și rețelele de distribuție pentru irigații cu prizele aferente;

conductele de transport al țițeiului, al produselor petroliere și al gazelor naturale;

lacurile de acumulare și barajele acestora, în cazul în care activitatea de producere a energiei electrice este racordată la sistemul energetic național, sau cele cu transe pentru atenuarea undelor de viitură;

digurile de apărare împotriva inundațiilor;

lucrările de regularizare a cursurilor de ape;

cantoanele hidrotehnice, statiile hidrologice, meteorologice si de calitate a apelor;

porturile maritime și fluviale, civile si militare – terenurile pe care sunt situate acestea, diguri, cheiuri, pereuri și alte construcții hidrotehnice pentru acostarea navelor și pentru alte activități din navigatia civilă, bazine, acvatorii și senale de acces, drumuri tehnologice în porturi, monumente istorice aflate în porturi, cheiuri si pireuri situate pe malul căilor de navigabile, în afara incintelor portuare destinate activităților de navigație;

terenurile destinate exclusiv instrucției militare;

pichetele de grăniceri si fortificațiile de apărare a țării;

pistele de decolare, aterizare, căile de rulare și platformele pentru îmbarcare – debarcare situate pe acestea și terenurile pe care sunt amplasate;

statuile si monumentele declarate de interes public național;

ansamblurile și siturile istorice si arheologice;

muzeele, colecțiile de artă declarate de interes public național;

terenurile și clădirile în care iși desfăsoară activitatea:

Parlamentul, Președenția, Guvernul, ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și instituțiile publice subordonate acestora; instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea; unități ale M.Ap.N. și ale M.I., ale serviciilor publice de informații, precum și cele ale Direcției generale a Penitenciarelor; serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și prefecturile, cu excepția celor dobândite din venituri proprii extrabugetare, care constituie proprietatea privată a acestora.

Domeniul public județean este alcătuit din următoarele bunuri:

drumurile județene

terenurile și clădirile în care își desfăsoară activitatea consiliu județean și aparatul propriu al acestuia, precum și instituțiile publice de interes județean, cum sunt: biblioteci, muzee, spitale județene și alte asemenea bunuri, dacă nu au fost declaratede uz sau interes public național sau local;

rețelele de alimentare cu apă realizate în sistem zonal sau microzonal, precum și stațiile de tratare cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente acestora.

Domeniul public local al comunelor, orașelor si municipiilor este alcătuit din următoarele bunuri:

drumuri comunale, vicinale și străzile;

piețele publice, comerciale, târgurile, oboarele și parcurile publice, precum și zonele de agrement;

lacurile și plajele care nu sunt declarate de interes public național sau județean;

rețelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, gaze, stațiile de tratare și epurare a apelor uzate, cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente;

terenurile și clădirile în care își desfăsoară activitatea consiliul local si primăria, precum și instituțiile publice de interes local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile și altele asemenea;

locuințele sociale;

statuile și monumentele, dacă nu au fost declarate de interes public național;

bogățiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ, dacă nu au fost declarate de interes public național;

terenurile cu destinație forestieră, dacă nu fac parte din domeniul privat al statului și dacă nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat;

10- cimitirele cetățenești și comunale

De asemenea Constituția prevede la art. 135 alin. 5: ”Bunurile proprietate publică sunt inalienabile”, iar la art. 135 alin.4 se specifică: “Bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietății publice “. Importanța acestei clasificări rezidă în valabilitatea ori nevalabilitatea actelor juridice civile sub aspectul obiectului lor, acestea aflându-se sau nu în circuitul civil.

3.3.4. Bunuri individual determinate și bunuri determinate generic

Sunt individual determinate (res certa) acele bunuri care, potrivit naturii lor sau clauzelor unui act juridic se individualizează prin însușiri proprii, speciale, cum sunt unicatele (tablouri, sculpturi, o anumită casă, un anumit autoturism, etc). Sunt generic determinate (res genera) acele bunuri care se individualizează prin număr, greutate, sau altă măsură, adică prin caracterele comune categoriei din care fac parte (prin însușirile speciei ori categoriei din care fac parte). Importanța juridică a acestei clasificări constă în următoarele: – momentul transmiterii dreptului real în actele translative de drepturi reale: în principiu, când bunul este individual determinat, dreptul de proprietate se transmite în momentul realizării acordului de voință; iar în situația unui bun generic determinat dreptul de proprietate se transmite în momentul individualizării ori predării (individualizarea în acest caz, se face prin numărare, cântărire, etc). – suportarea riscului contractului – pentru bunurile individual determinate riscurile se transmit odată cu dreptul de proprietate – aceasta doar în situația pieirii fortuite a bunului înainte de momentul predării când debitorul va fi liberat de obligația predării. În mod corespunzător, pieirea unui bun generic determinat înainte de momentul predării, nu va libera pe debitor de obligația predării, ci va trebui să procure alte bunuri de gen, deoarece genera non pereunt. – locul predării bunului, în cazul bunului individual determinat este acela unde se găsește în momentul contractării în lipsă de altă stipulație a părților; bunul generic derterminat se predă la domiciliul debitorului, deoarece plata este în general, cherabilă, iar nu portabilă (art.1104 Cod Civil).

O problemă larg dezbătută în doctrină este aceea a regimului juridic al vânzării bunurilor de gen limitate – genus limitatum35, mai exact, când se transmite proprietatea de la vânzător la cumpărător.

Prin bunuri de gen limitate înțelegem acele bunuri de gen limitate la acele aflate într-un loc determinant. Spre exemplu: se vând 100 de oi dintr-o turmă de 1000, sau jumătate din sacii de grâu aflați în hambarul vânzătorului.

S-a statuat că dacă genul nu piere, genul limitat piere – aceasta în ceea ce privește suportarea riscului pieirii fortuite, ceea ce este desigur o soluție diferită de principiul genera non pereunt. În ceea ce privește transferul dreptului de proprietate, acesta se face în momentul individualizării bunului. Este deci o asemănare de regim juridic între vânzarea de genus limitatum și vânzarea în bloc. S-a susținut ideea nașterii unei proprietăți indivize între cumpărător și vânzător din momentul acordului de voință până în momentul individualizării, situație de neacceptat în lipsa unei clauze exprese.

3.3.5. Bunuri fungibile și bunuri nefungibile

Sunt fungibile acele bunuri care se pot înlocui unele cu altele pentru executarea unei obligații, ceea ce presupune, că lucrurile (bunurile) sunt echivalente – au aceeași valoare pentru creditori – valabilitatea plății nefiind afectată. Sunt nefungibile acele bunuri care nu se pot înlocui cu altele în executarea unei obligații, astfel că aceasta nici nu se poate executa decât prin predarea bunului datorat. În principiu sunt fungibile bunurile de gen, deci cele determinate generic, iar cele certe , individual determinate sunt nefungibile. Prin urmare, relația bun de gen și bun cert corespunde clasificării bun fungibil și bun nefungibil. Caracterul fungibil sau nefungibil al unui bun este dat atât de de natura bunului, dar poate fi dat și de voința părților.

De asemenea, bunurile fungibile sunt și consumptibile, dar nu întotdeauna, spre exemplu ultima sticlă de vin dintr-o recoltă cunoscută prin calitatea ei este consumabilă, însă nu fungibilă. Se spune că fungibilitatea bunurilor depinde de voința părților, iar consumptibilitatea de natura bunurilor. Nu întotdeauna este așa: voința părților poate da lucrurilor un caracter de neconsumptibilitate. Tot așa, uneori voința părților nu imprimă întotdeauna bunurilor un caracter de fungibilitate, deoarece sunt fungibile în general bunurile de gen. Deci, se poate concluziona că fungibilitatea depinde mai mult de voința părților, iar consumtibilitatea mai mult de natura lucrurilor (cu excepții în ambele sensuri).

Importanța clasificării bunurilor în fungibile și nefungibile constă în aprecierea valabilității plății, posibilitatea eliberării debitorului de obligația sa. Acesta se poate elibera în cazul bunului fungibil, predând creditorului un bun de același fel, iar în cadrul unui bun nefungibil numai prin predarea acestuia.

3.3.6. Bunuri consumptibile și bunuri neconsumptibile

Sunt bunuri consumptibile acelea care nu pot fi folosite fără ca la prima lor întrebuințare să nu se consume sau să nu se însrăineze (astfel sunt hrana, băuturile, banii). Sunt neconsumptibile acele bunuri care pot fi folosite de mai multe ori, fără a li se distruge substanța fizică sau să fie înstrăinate (hainele, casele).

În mod excepțional clasificarea în bunuri consumptibile și neconsumptibile depinde de voința omului, în sensul că bunul consumptibil poate fi considerat neconsumptibil și invers. Spre exemplu, moneda la un anticariat care trebuie restituită este un bun neconsumptibil, fructele pentru decorul unui magazin sunt neconsumptibile, mobila din magazinul de mobilă este un bun consumptibil, deoarece comerciantul o înstrăinează.

Importanța acestei clasificări rezidă în următoarele: – de regulă, obiect al uzufructului pot fi bunurile neconsumptibile, deoarece uzufructuarul este obligat să conserve substanța bunului. Prin excepție, uzufructul poate viza un bun consumptibil (quasiuzufruct).

obiectul împrumutului de folosință (comodat) poate fi numai un bun neconsumptibil, pe când obiectul împrumutului de consumație îl formează bunurile consumptibile.

3.3.7. Bunurile frugifere și bunuri nefrugifere

Sunt considerate frugifere acele bunuri care produc fructe, de exemplu terenul care produce recolte. Sunt nefrugifere acele bunuri care nu produc fructe. Fructele nu se confundă cu productele. Fructele se produc periodic, fără a consuma substanța bunului, pe când productele sunt foloase trase dintr-un bun cu consumarea substanței sale (piatra dintr-o carieră, nisipul dintr-o albie).

Codul Civil distinge între : -fructe naturale – acelea produse fără intervenția omului, spre exemplu iarba pe o pășune (art.522);

-fructele industriale – acele produse ca urmare a activității omului, spre exemplu – recoltele și plantațiile (art.552);

-fructele civile – acelea obținute ca urmare a folosirii bunului, de exemplu – chiriile, dobânzile, arendele (art. 523);

Importanța juridică a acestei clasificări a fructelor rezidă în modul diferit de dobândire (de intrare în patrimoniu) a acestora, astfel:

fructele naturale și industriale se dobândesc prin culegere, prin percepere.

fructele civile se dobândesc zi de zi, prin simpla scurgere a timpului.

Productele se dobândesc prin separarea lor.

Distincția între fructe și producte are o importanță deoarece:

– în materie de uzufruct, fructele se cuvin uzufructuarului pe când productele se cuvin nudului proprietar.

– posesia de bună-credință conduce la dobândirea proprietății fructelor, nu și a productelor.

În concluzie fructele se cuvin proprietarului, în mod normal. Dacă bunul se găsește în stăpânirea sau puterea altei persoane decât proprietarul, atunci interesează modul de dobândire a fructelor, de exemplu, în cazul uzufructului și posesiei de bună credință36.

3.3.8. Bunuri divizibile și bunuri indivizibile

Este divizibil acel bun care poate fi împărțit fără a-și schimba destinația economică, de exemplu o cantitate de 10 litri de vin poate fi împărțită în 10 sticle de câte un lutru.

Este indivizibil acel bun care nu poate fi împărțit, fără a-și schimba astfel destinația economică, spre exemplu un animal, un costum de haine. Divizibilitatea rezultă din natura bunurilor, însă prin act juridic aceasta poate fi ignorată, considerându-se că un bun divizibil prin natura lui este indivizibil. Divizibilitatea poate viza și bunurile necorporale, dar mai rar. Dintre bunurile necorporale indivizibile menționăm: obligațiile indivizibile, servituțile reale, ipoteca, dreptul de retenție.

Importanța juridică a acestei clasificări constă în următoarele: – în materie de partaj a proprietății pe cote părți ori în devălmășie, bunul divizibil poate fi împărțit în materialitatea lui, pe când bunul indivizibil nu poate fi împărțit în materialitatea lui, acesta atribuindu-se unuia din copărtași cu obligația de a plăti celorlalți o sultă sau se va vinde și se va împărții suma obținută proporțional cu cota – parte deținută.

– obligația având drept obiect un bun indivizibil este o obligație indivizibilă. Această obligație nu poate fi executată decât în întregime, iar nu fracționat. Obligația indivizibilă poate rezulta fie din natura prestației, fie din voința părților. Obligația care nu este indivizibilă este divizibilă. Interesul pentru aceste feluri de obligații există, mai ales, când sunt mai mulți debitori.

În acest sens, obligația indivizibilă nu poate fi fracționată, și, deci, executată în parte. Sub acest aspect, se aseamănă cu solidaritatea.

3.3.9. Bunuri principale și bunuri accesorii

Bunurile principale sunt acelea care se folosesc în mod independent, fără a fi destinate să folosească la întrebuințarea altui bun. Bunurile accesorii sunt acelea destinate să servească la întrebuințarea altui bun, principal. Astfel, sunt bunuri accesorii: pompa pentru bicicletă, antena pentru televizor, cheia pentru lacăt. Caracterul bunului de a fi principal derivă atât din natura bunului, dar și din voința părților.

Pentru a exista raportul de accesorietate între un bun principal și un bun accesoriu trebuie întrunite următoarele condiții: – ambele bunuri să aibă același titular;

– titularul să stabilească un raport de destinație comună a bunurilor;

Astfel, când se datorează un bun, debitorul trebuie să predea atât bunul principal cât și pe cel accesoriu (în lipsă de stipulație contrară).

3.3.10. Bunuri corporale și bunuri incorporale

Sunt corporale acele bunuri care au o existență materială, fiind perceptibile simțurilor omului. Sunt incorporale acele bunuri care nu au o existență materială, nu pot fi percepute cu ajutorul simțurilor, având o valoare economică ce are o existență ideală, abstractă, percepută cu “ochii minții”. Drepturile patrimoniale sunt astfel de drepturi. La origine s-au considerat bunuri numai bunurile materiale, corporale. Ulterior sfera de cuprindere a noțiunii de “bun” s-a extins, cuprinzând și drepturile, adică bunuri necorporale. În dreptul român clasificarea bunurilor în corporale și necorporale prezenta importanță, deoarece modurile de transmitere ale celor două categorii de bunuri erau diferite. În dreptul contemporan această distincție nu mai are aceeași importanță deoarece transmiterea bunurilor corporale, a drepturilor reale și a obligațiilor are la bază, în general, convenția părților37. Codul Civil se referă implicit la această clasificare consacrând art.471 imobilelor incorporale și art.474 mobilelor corporale.

Importanța juridică a acestei clasificări privește: – în materia dobândirii proprietății art.1909, ali.1 Cod Civil care se referă numai la bunurile mobile corporale ca fiind susceptibile de “prescripție instantanee”. – în materia dobândirii bunurilor mobile prin tradițiune (ca mod de dobândire), care se aplică numai bunurilor corporale.

– în materia titlurilor de valoare, care pot fi: la purtător, și se transmit prin simpla tradițiune; nominale, și se transmit prin cesiune; și la ordin și se transmit prin gir sau andosament.

regimul de drept internațional privat, după distincțiile cuprinse în Legea nr. 105/1992 (art.52-62). Clasificarea în bunuri corporale și incorporale se reduce la clasificarea între dreptul de proprietate, care formează bunul corporal, pe de o parte

în și toate celelalte drepturi reale și de creanță, pe de altă parte, care formează bunurile incorporale. Aceasta deoarece proprietatea, ca drept se confundă cu însuși bunul asupra căruia poartă, proprietatea conferind cele mai întinse prerogative asupra unui bun, astfel că proprietatea “absoarbe” bunul. Până și modul firesc de exprimare denotă acest lucru: astfel, se spune “casa mea” , iar nu “casa asupra căruia am un drept de proprietate”. Nici un alt drept, doar real, nu conduce la identificarea lui cu însuși bunul asupra căruia poartă, deoarece prerogativele sunt limitate comparativ cu cele conferite de dreptul de proprietate. De aceea se va spune “casa asupra căreia am un drept de uzufruct”, iar nu “casa mea”.

3.3.11. Bunuri sesizabile și bunuri insesizabile

Este sesizabil bunul care poate forma obiectul executării silite a debitorului.

Este insesizabil bunul ce nu poate fi urmărit silit pentru plata unei datorii. În ceea ce privește bunurile sesizabile, acestea pot fi determinate în funcție de prevederile legale în vigoare, cu observarea, în special, a art. 406-410, 463, 472, 474 ,482, 488-491din Codul de procedură civilă. Se urmărește prin această reglementare, atât protecția creditorilor urmăritori, dar și protecția debitorului, în sensul asigurării acestuia unui nivel minim de subzistență în caz de executare silită38.

3.3.12. Domeniul public și domeniul privat

Această clasificare se aplică doar statului și unităților administrativ teritoriale. Se impune o delimitare a sferei proprietății publice potrivit legislației în vigoare: – potrivit Constituției, în art.135, alin.4 se enumeră ca bunuri exclusive ale proprietății publice: “bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental”.

potrivit Legii fondului funciar nr.18/1991: terenurile pe care sunt amplasate construcții de interes public, piețe, căi de comunicații, rețele stradale și parcuri publice, porturi și aeroporturi, terenurile cu destinație, albiile râurilor și fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare și al mării teritoriale, țărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervații naturale și parcuri naționale, monumentele, ansamblurile și siturile arheologice și istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării, sau pentru alte folosințe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public (art.5, alin.1).

Codul Civil Român: unele din bunurile enumerate de art.476 Cod Civil se regăsesc și în enumerarea Constituției sau Legii fondului funciar, chiar dacă formulările sunt mai nuanțate. Art.477 face referire la “averile vacante și fără stăpâni, precum și ale persoanelor care mor fără moștenitori sau ale căror moșteniri sunt lepădate”. Art.478 se referă la domeniul public militar. În această categorie, a Codului Civil intră și alte dispoziții care vorbesc despre proprietatea de stat, fiind neîndoielnic că, în spiritul Constituției actuale, nu poate fi vorba decât despre proprietatea publică ce are ca titular statul39. În ceea ce privește regimul juridic aplicabil, bunurile aparținând domeniului public sunt inalienabile, insesizabile, imprescriptibile și nu pot fi grevate de sarcini spre deosebire de bunurile aparținând domeniului privat al statului care se supun dreptului comun dacă nu există dispoziții legale contrarii. Referitor la materia Domeniului Public în fața instanțelor s-au ridicat probleme interesante. Astfel:

1) Curtea de apel, respingând recursul a confirmat soluția de admitere a acțiunii în revendicare a imobilului devenit sediul al poliției locale. Pentru a pronunța această soluție, curtea a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de către fostul Comitet provizoriu al orașului Moreni, în condițiile în care fostul proprietar împreună cu familia sa fusese deportat și i se stabilise domiciliu forțat în orașul Târgu Ocna. Instanțele au respins excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare invocată de Ministerul de Interne în privința imobilului – sediu al poliției, care făcând parte din domeniul public este insesizabil, aceasta deoarece în domeniul public se includ numai imobilele care aparțin legal statului sau unităților administrativ-teritoriale și numai în privința acestora operează regimul juridic special prevăzut pentru bunurile făcând parte din domeniul public – insesizabilitatea, imprescriptibilitatea și inalienabilitatea.

În sensul Legii nr.112/1995, a Hotărârii Guvernului nr.20/1996 și a Hotărârii Guvernului nr.11/1997, prin imobile cu destinația de locuințe, trecute cu titlu în proprietatea statului, se înțeleg numai acele imobile care erau folosite ca locuințe și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, acestea fiind prevăzute în textul normelor metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995. Imobilul în litigiu, nu intră sub incidența Legii 112/1995,deoarece preluarea lui de către stat nu s-a făcut în baza unui titlu valabil constituit. În condițiile în care proprietarul și familia sa au fost izgoniți din casă și li s-a stabilit domiciliu forțat, prescripția specială prevăzută de Decretul 218/1960 invocată de stat nu poate opera, deoarece posesiunea statului fiind bazată pe violență, săvârșită cu ocazia preluării samavolnice a imobilului, nu poate primi caracterizarea unei posesiuni utile, de natură a produce efectele prescripției achizitive prevăzută de Decretul 218/1960. Curtea de apel a respins și motivul de recurs prin care Ministerul de Interne a invocat prescripția acțiunii în revendicare, care trebuia formulată în termen de doi ani începând cu data adoptării Decretului 218/1960 sau cu data încetării imposibilității morale de a acționa în justiție – 22 decembrie 1989.

S-a considerat, că acțiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă, aceasta putând fi frânată doar prin excepția dobândirii dreptului de proprietate, prin prescripția achizitivă ale cărei condiții nu sunt îndeplinite în speță. Adoptarea punctului de vedere al recurentului, Ministerul de Interne, ar genera totodată și perpetuarea situației juridice creată prin abuz și violență, contrazicând textele constituționale potrivit cărora , nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa , orice acte normative care contrazic această idee fiind considerate ca abrogate conform art. 150 din Constituție, de la data intrării în vigoare a acesteia.

( Decizia 336/10 februarie 1998 a Curții de Apel Ploiești)

2) Curtea de apel respingând recursul Ministerului de Interne a menținut hotărârea pronunțată în cauză, prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de moștenitorii fostului proprietar în contradictoriu cu statul și Ministerul de Interne, care avea în administrare imobilul.

S-a reținut, că imobilul revendicat, a fost naționalizat cu încălcarea prevederilor art.1 Decret 92/1950, care statua că se naționalizează acele imobile aparținând foștilor industriași, moșieri, bancheri, mari comercianți, aceasta deoarece în speță, autorul reclamanților – avocat – nu intră în categoria acelora menționați în Decretul de naționalizare .

Potrivit dispozițiunilor art.1, alin.3, din Hotărârea de Guvern 20/1996, modificat prin Hotărârea de Guvern 11/1997, prin imobile trecute în proprietatea statului potrivit Decretului 92/1950 se înțeleg imobilele naționalizate cu respectarea prevederilor art.1, pct.1-5, ale art.11 din decret, precum și cu respectarea identității între persoana menționată ca proprietar în lista anexă la decret și adevăratul proprietar al imobilului la data naționalizării. Instanțele au reținut nelegalitatea trecerii imobilului în proprietatea statului și în raport de dispozițiunile art.1, alin.3 din Hotărârea de Guvern 20/1996 modificat prin Hotărârea de Guvern 11/1997, care prevăd imperativ respectarea identității între persoana menționată ca proprietar în lista anexă la Decretul 92/1950 și adevăratul proprietar al imobilului, condiție care în speță nu este îndeplinită, deoarece în lista anexă la decret figurează numele unei alte persoane decât acela al autorului reclamanților.

Întrucât domeniul public al statului și al unităților administrativ – teritoriale include numai bunurile care au intrat legal, cu titlu, în proprietatea statului, numai acestora aplicându-li-se regimul special de imprescriptibilitate, inalienabilitate și insesizabilitate și cum în speță imobilul a trecut nelegal în proprietatea statului, naționalizarea nefiind incidența autorului reclamaților, curtea de apel a respins și excepția de inadmisibilitate a revendicării invocată de Ministerul de Interne, care a susținut că imobilul făcând parte din domeniul public este scos din circuitul civil și este exceptat de la revendicare.

(Decizia nr. 345/ 11 februarie 1998 a Curții de Apel Ploiești)

3.3.13. Bunuri izolate și universalități de bunuri

Bunuri izolate sunt cele considerate în individualitatea lor. O universalitate este o masă de bunuri, în care bunurile, ca elemente ale masei sunt supuse la reguli identice. Astfel, patrimoniul este o universalitate juridică dar în cadrul său se pot individualiza alte universalități juridice – mai reduse, mase de bunuri, spre exemplu fondul de comerț, bunurile comune și bunurile proprii ale soților etc. Universalitățile de bunuri pot fi juridice și de fapt. Spre deosebire de universalitățile de fapt, cele juridice au un activ și un pasiv.

3.3.14.Clasificarea bunurilor după destinația lor economică

După acest criteriu bunurile se clasifică în mijloace de producție și bunuri de consum individual. Mijoacele de producție se împart în mijloace fixe și mijloace circulante. Ca rezultat al procesului de producție sunt mijloacele de circulație sau produsele. În patrimoniul unei întreprinderi mai găsim fondurile bănești, cu destinații speciale. Mijloacele fixe sunt mijloacele de producție care nu se consumă într-un singur proces de producție, transmițându-și treptat valoarea asupra produsului realizat (ex: mijloacele de transport, instalațiile, mașinile, uneltele). Mijloacele circulante sunt acele mijloace de producție care se consumă în întregime într-un singur proces de producție, transmițându-și dintr-o dată valoarea asupra produsului realizat (ex: materiile prime, combustibilul). Mijloacele de circulație reprezintă valorile materiale rezultate din producție, adică produsele. Această clasificare prezintă importanță pentru regimul juridic al bunurilor din patrimoniul agenților economici.

CONCLUZII

Urmărind firul reglementărilor și al literaturii de specialitate relative la tema lucării noastre, am încercat să conturăm o expunere cât mai cuprinzătoare și, în același timp, concisă a noțiunilor și conceptelor ce alcătuiesc substanța acesteia. Pornind de la o expunere generală, folosind noțiunile fundamentale în domeniu (raport juridic, subiecte ale raportului juridic, conținut al raportului juridic, obiect al raportului juridic, etc) caracterizate de un grad ridicat de abstractizare, am continuat cu abordarea conceptelor concrete, specifice, utilizate în materia dreptului civil.

Relația logică gen-specie, cu determinarea diferențelor specifice ne-a ajutat să ne formăm o imagine corectă asupra noțiunii de raport juridic civil.

Deși excede tema lucrării, am considerat necesară o expunere și a ceea ce reprezintă subiectele raportului juridic civil, expunere în lipsa căreia nu am fi realizat decât o abordare trunchiată a respectivei teme. Subiectul raportului juridic civil, ca titular al drepturilor subiective civile și al obligațiilor civile ce constitue conținutul raportului juridic civil este, în ultimă instanță elementul fundamental al vieții juridice (din perspectiva dreptului civil, în acest caz particular). O abordare din punct de vedere sociologic situează individul în centrul nexusului relațional, ca inițiator al relațiilor sociale, ca factor de dezvoltare a acestora. Prin prisma științei dreptului, nexusul relațional se traduce într-o infinitate de raporturi juridice între indivizi, care capătă, în această perspectivă, calitatea de subiecte de drept, respectiv de drept civil. Cronologic, procesul de instituționalizare și reglementare a acestor relații sociale are o vechime considerabilă. Evitând o analiză a istoricului acestui proces, precizăm doar că evoluția și dezvoltarea în domeniu a urmat evoluția și dezvoltarea societății umane, cu toate particularitățile conjuncturale aferente (istorice, geografice, politice, economice, culturale).

Revenind la structura pe care am înțeles să o conferim lucrării de față, este de remarcat, în primul rând , stabilitatea și continuitatea de-a lungul timpului a concepțiilor în ceea ce privește elementele acestei structuri.

Elemente de noutate există doar la nivelul practicii judiciare – raport juridic concret, între persoane fizice sau juridice determinate, cu drepturi și obligații diferite și ușor identificabile.

Literatura de specialitate a consolidat de-a lungul timpului o definire exactă a noțiunilor de raport juridic civil, subiect al raportului juridic civil, obiect al raportului juridic civil, conținut al raportului juridic civil. Diversității de forme în ceea ce privește aceste definiții îi corespunde, însă, o identitate de substanță, de esență. Am remarcat o relativă diferență între definițiile formulate cu privire la noțiunea de obligație, dar și în acest caz se observă o accentuare a laturii pasive sau luarea în considerare a ambelor laturi – pasivă și activă – ale raportului juridic obligațional, fără a exista o diferență de substanță.

Am remarcat, de asemenea, că în dreptul civil se definește foarte exact subiectul colectiv de drept, ceea ce nu se întâmplă și pentru celelalte ramuri de drept. În diversitatea de drepturi și obligații civile există un sistem coerent, acela al Codului Civil (în primul rând), și al altor reglementări în vigoare (spre exemplu – Decretul nr.31/1954).

Există drepturi subiective civile precizate, definite și reglementate, mai mult sau mai puțin, în amănunt, în textele de lege amintite și există un sistem întreg de reglementare a nașterii, executării și garantării executării obligațiilor civile. Am dedicat un subcapitol importanței covârșitoare a obligațiilor civile în viața juridică, sperăm noi convingătoare în acest sens. În încheiere, concluzia ce considerăm că se impune a fi exprimată este aceea că, în ceea ce privește conținutul temei lucrării noastre, există un sistem normativ destul de bine închegat, ceea ce explică și longevitatea acestuia, dar, dincolo de acesta, există un sistem de gândire specific acestei teme, coerent și bine argumentat, operă a generații de juriști eminenți. Rezonanțele în vastul domeniu al practicii judiciare sunt facilitate tocmai de claritatea noțiunilor specifice în cadrul acestui sistem care s-a dovedit funcțional.

LISTĂ BIBLIOGRAFICĂ

LITERATURĂ DE SPECIALITATE :

Alexandresco, D. – Drept civil român în comparație cu legile vechi,Editura Națională București,1988

Beleiu, Gheorghe – Drept Civil Român- Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Șansa S.R.L.,București 2001

Boroi, Gabriel – Drept civil : Partea generală., Editura ALL, București, 2001

Bârsan, Corneliu; Stătescu, Constantin – Teoria Generală a obligațiilor, Editura ALL, București,2000

Cantacuzino, Matei B. – Elementele Dreptului Civil , Editura ALL, București, 1998

Carbonnier, Jean – Droit civil introduction, 25 edition refondue, PUF, Paris, 1997

Cosmovici, Paul Mircea – Introducere in dreptul civil – Editura ALL, București, 1994

Costin, Mircea N.; Costin, Mircea C. – Dicționar de drept civil,Editura Lumina Lex, București, 2000

Craiovan, Ion – Teoria Generală a Dreptului, Editura Militară, București, 2001

Deleanu, Ion – Drepturile subiective și abuzul de drept, Editura Dacia, 1989

Filipescu, Ion P. – Drept civil : Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Editura ACTAMI, București 2000

Hamangiu, C.; Bălănescu, I.Rosetti; Băicoianu, Al. -Tratat de drept civil român, Editura ALL, București,1998

Ionașcu, Aurelian – Drept civil. Partea generală, Editura didactică și pedagogică, București , 1963

Iorgovan, Antonie – Tratat de Drept administrativ – vol.II, Editura Nemira , București,2001

Lupan, Ernest – Drept civil – partea generală – Curs pentru uzul studenților, Editura Eminescu, 1987

Mureșan, Mircea – Drept civil.Partea generală, Editura Cordial Lex , Cluj-Napoca, 1994

Poenaru, Emil – Introducere în dreptul civil – Teoria generală. Persoanele, Editura Nova București, 1998

Pompil, Drăghici – Drept civil, Editura Științifică, București, 1999

Pompil, Drăghici – Programa analitică pentru disciplina dreptului civil, Editura Dacia, București, 1989

Pop, Liviu – Drept civil român.Teoria genarală a obligațiilor, Editura Lumina Lex, București, 1998

Popa, Ion – Teoria genarală a dreptului, Editura ACTAMI, București, 1998

Popa, Nicolae – Teoria generală a dreptului, Editura ACTAMI, București, 2000

Popescu, Tudor – Drept civil. Partea generala., Editura Oscar Print, București, 1994

Răuschi, Ștefan – Dreptu civil – Partea generala.Persoana fizică.Persoana juridica., Editura Fundației “Chemarea” Iași, 1993

Roman, Eleonora -Tratat de Drept Civil, vol.I-partea generală, Editura Dacia, București,1988

Stătescu, Constantin – Drept civil, Editura Didactică și pedagogică, București, 1970

Turianu, Cornel – Probleme Speciale de drept civil, Editura Fundației “România de mâine”, 2000

Zlătescu, Victor Dan – Tratat elementar de drept civil român Vol. I, Casa editorială “Calistrat Hogaș”, București, 2000

PRACTICĂ JUDICIARĂ :

Culegere de practică judiciară – Curtea Supremă de Justiție pe anii 1994 – 2000, Editura ALL, București, 2000

Culegere de practică judiciară civilă, Tribunalul București 1999, Editura ALL, București, 2000

Romano, Eugen Safta – Curs Practic de drept civil, Editura Neuron, București, 1998

LEGISLAȚIE :

Constituția României

Cod Civil

Legea numărul 18/1991

Legea numărul 22/1969

Legea numărul 92/1980

Legea numărul 105/1992

Legea numărul 112/1995

Decretul 31/1954

Decretul 92/1980

Decretul 167/1958

Decretul 218/1960

Hotărârea Guvernamentală numărul 11/1997

Hotărârea Guvernamentală numărul 20/1996

Ordonanța Guvernamentală numărul 11/1996

REVISTE DE SPECIALITATE :

Revista “Dreptul” numărul 1/2000

Revista Juridică “Supliment” numărul 10/2000