Continutul Si Diagnosticul Bonitatii Economice Finaciare la S.c. Xxx. S.a
CUPRINS
CAPITOLUL1.
CONCEPTUL DE BONITATE ECONOMICO- FINANCIARĂ
1.1. DEFINIREA BONITĂȚII ECONOMICO- FINANCIARE
Bonitatea economico-financiară reflectă măsura capacității societății comerciale de a se integra și a funcționa într-un mediu economico-social de tip concurențial, în condițiile respectării cerințelor legislației în vigoare și ale întreținerii unor relații corespunzătoare cu terții beneficiari și furnizori, cu sistemul financiar și de credit național, precum și cu eventualele organisme financiare și bancare din străinătate.
Determinarea bonității economico-financiare reprezintă o condiție foarte importantă.În acest sens, când trebuie făcute anumite estimări cu privire la viitorul societății comerciale, trebuie să se observe dacă nu există posibilitatea ca, sub masca unor rezultate curente favorabile, să apară posibilitatea incidenței unui risc viitor, ce ar putea destabiliza echilibrul societății comerciale.În acest cadru, riscul respectiv trebuie prevăzut luat în considerare și nu constatat.
Aprecierea bonității economico-financiare a societății comerciale poate fi făcută prin multe metode dintre care meționăm:
aprecierea pe baza funcțiilor de tip scor;
aprecierea pe baza calculului anumitor rate (de bonitate, solvabilitate structura, gestiunea resurselor, randamentul resurselor).
1.2. DIAGNOSTICUL BONITĂȚII ECONOMICO- FINANCIARE PE BAZA METODEI RATELOR
Bonitatea evidențiază o stare financiară legată de capacitatea de plată a datoriilor la diferite termene. Bonitatea se analizează din următoarele perspective:
lichiditatea, care reflectă capacitatea de plată a datoriilor pe termen scurt;
solvabilitatea, ce arată capacitatea de plată a datoriilor pe termen mediu și lung.
Ratele sunt calculate ca raport între două mărimi absolute având ca scop obținerea unor mărimi financiare relevante.
Metoda ratelor în diagnosticul financiar se folosește pentru urmărirea lichidității și solvabilității întreprinderii, structurii financiare a întreprinderii, gestiunii resurselor și rentabilității.
1.2.1. Analiza bonității financiare
Analiza bonității financiare urmărește reflectarea capacității de plată a datoriilor societății comerciale.
În literatura de specialitate problematica lichidității și solvabilității este tratată de multe ori confuz, punându-se adeseori semnul egalității între cele două noțiuni.
Această confuzie provine de la faptul că, în ultimă instanță atât lichiditatea cât și sovabilitatea reflectă capacitatea de plată a întreprinderii, numai că lichiditatea se referă la posibilitatea acoperirii obligațiilor pe termen scurt, pe când solvabilitatea se referă la acoperirea obligațiilor pe termen lung.
Ratele de lichiditate cunoscute în literatura de specialitate și sub denumirea de rate de trezorerie măsoară capacitatea întreprinderii de a face față obligațiilor pe care la are pe termen scurt. Analiza ratelor de lichiditate se realizează prin compararea ansamblului lichidităților parțiale cu exigibilitățile parțiale.
Analiza lichidității întreprinderii urmărește capacitatea acesteia de a-și achita obligațiile curente din resurse curente. Pe baza acestui indicator se face evaluarea riscului incapacității de plată pe termen scurt. Se poate face pe baza a două abordări:
– analiza directă pe bază de rate de acoperire;
– analiza indirectă pe bază de rate de finanțare și rate de structură.
Analiza directă lichidității întreprinderii pe baza ratelor de acoperire urmărește capacitatea de plată pe termen scurt, prin posibilitatea de acoperire a pasivelor pe seama transformării în lichidități a activelor.
Lichiditatea este definită de două principale caracteristici:
– de specificul elementelor de activ, acestea având o capacitate mai mare sau mai mică de a se transforma în lichidități (bani);
– de destinația lichidităților, din acest punct de vedere lichiditatea fiind definită ca și capacitatea întreprinderii de a acoperi din activele sale cele mai lichide obligațiile pe termen scurt.
Cele mai frecvente forme pe care le îmbracă ratele de lichiditate sunt:
– rata lichidității curente,
– rata lichiditații imediate și
– rata lichiditații rapide.
Rata lichidității curente exprimă capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațile pe termen scurt ( de exploatare) din activele de exploatare. Compară ansamblul lichidităților potențiale, asociate activelor circulante, cu ansamblul datoriilor scadente sub un an.
, unde (1.1)
Dts- datorii pe termen scurt
St- stocuri
Cr-creanțe
Inv.fin.ts-investiții financiare pe termen scurt
Disponib.-disponibilități
De cele mai multe ori se consideră că lichiditatea generală reflectă o situație favorabilă dacă are valori cuprinse între 1,2 și 2 , limita sa minimă fiind 1.
Dacă > 1,2, situația întreprinderii este bună deoarece cel puțin pe termen scurt întreprinderea are capacitatea de a-și achita datoriile exigibile datorită activelor circulante mai mari decât obligațiile curente.
Trebuie avut în vedere că nu întotdeauna o rată a lichiditații curente înseamnă și o activitate eficientă deoarece mărimea ratei este influiențată de nivelul stocurilor care se caracterizează printr-un nivel redus al lichidității (stocuri cu mișcare lentă, fără mișcare,degradate și nevandabile).
Valoarea maximă acceptabilă a ratei lichidității curente este 2, peste acest nivel considerându-se că activele circulante sunt gestionate necorespunzător .
Dacă = 1, situația întreprinderii este delicată deoarece există o corespondență deplină între activele circulante și resursele corespunzătoare, iar orice întârziere în încasarea creanțelor conduce la imposibilitatea acoperirii obligațiilor curente.
Dacă < 1, atunci situația întreprinderii este riscantă ea fiind în situația de a înregistra plăți restante cu influiență asupra fluxurilor bănești și financiare ale întreprinderii.
Conform unor lucrări de specialitate, lichiditatea curentă poartă denumirea de lichiditate generală, specialiștii considerând că lichiditatea curentă este cea care pune în corespondență elementele cele mai lichide ale activului cu obligațiile pe termen scurt, reflectând capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile pe termen scurt din plasamente și disponibilități.
(1.2)
Valoarea optimă a acestei rate este cuprinsă între 0,4 și 0,6.
Dacă plasamentele sunt greu mobilizate, iar în cadrul disponibilităților ponderea majoritară o dețin alte valori(bilete de tratament, tmbre fiscale) care practic nu sunt lichide, sau acreditive, blocate cu destinație specială, chiar un nivel ridicat al indicatorului poate fi nefavorabil.
Indicatorul este puternic dependent de structura activelor și datoriile curente. Pentru o apreciere mai corectă a situației trebuie să se urmărească și ratele de gestiune a activelor și pasivelor. În situația în care durata medie de rotație a activelor este mai mică decât durata medie de rotație a pasivelor, chiar și cu o valoare subunitară poate fi menținută capacitatea de plată. În situația în care durata medie de rotație a activelor este mai mare decât durata medie de rotație a pasivelor, chiar și cu o valoare supraunitară poate apărea incapacitatea de plată. Trebuie să se urmărească și informații privind condițiile de desfășurare a activității. Dacă întreprinderea va deține creanțe și stocuri ușor mobilizabile atunci și o valoare redusă a indicatorului poate fi asigurător.
Rata lichidității rapide exprimă capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile pe termen scurt din acele active circulante care pot fi transformate relativ rapid în disponibilități. În acest fel se elimină influiența lichidității stocurilor. Ca modalitate de calcul, se poate determina:
(1.3)
Nivelul optim al acestei rate este 1, dar de regulă această rată este subunitară, considerându-se că un nivel între 0,6 și 1 reflectă o bună capacitate de plată a obligațiilor pe termen scurt. Depășirea nivelului optim poate reflecta o utilizare ineficientă fie a creanțelor (dificultăți în încasarea lor), fie a investițiilor pe termen scurt sau a disponibilitățiilor (lipsa unei strategii în utilizarea acestora). Exclude stocurile din mijloacele curente de plată acestea constituind elementul cel mai lent sub aspectul gradului de lichiditate al activelor circulante. Indicatorul este puternic dependent de structura elementelor de calcul și viteza de transformare a lor.
Conform unor lucrări de specialitate rata lichidității rapide poartă denumirea de lichiditate redusă
Rata lichidității imediate caracterizează capacitatea întreprinderii de a rambursa prompt datoriile ținând cont de disponibilitățiile existente. Se calculează ca raport între disponibilitățiile medii și pasivele curente medii.
(1.4)
Valoarea optimă a acestei rate este cuprinsă între 0,2 și 0,3.
Solvabilitatea reflectă capacitatea întreprinderii de a-și achita obligațiile pe termen mediu și lung și de a asigura sursele bănești capabile să susțină continuitatea exploatării pe termen lung.
Analiza solvabilității firmei urmărește capacitatea acesteia de a-și achita obligațiile totale din resurse totale. Pe baza acestui indicator se poate evalua riscul capacității totale de plată pe termen lung.
Analiza directă a solvabilității întreprinderii pe baza ratelor de acoperire urmărește capacitatea totală de plată pe termen scurt, mediu și lung prin posibilitatea de acoperire a pasivelor pe seama transformării în lichidități a activelor. Se poate face pe două căi:
– modalitatea patrimonială, de finanțare, bazată pe elemente din bilanțul financiar, privire exclusiv statică, folosind ipoteza de lichidare forțată a întreprinderii;
– modalitatea de acoperire din activitatea curentă a firmei, privire dinamică, folosind ipoteza de continuitate nelimitată a activității, mult mai relevantă din punct de vedere economic.
Solvabilitatea poate fi definită:
ca atitudinea întreprinderii de a face față angajamentelor sale în caz de lichidare;
ca și capacitatea întreprinderii de a-și achita obligațiile pe termen lung.
În modul cel mai general solvabilitatea reflectă modalitatea în care din capitalul social se acoperă obligațiile către creditori și acționari, calculându-se sub forma solvabilității patrimoniale.
Solvabilitatea patrimonială exprimă gradul în care capitalul social asigură acoperirea obligațiilor pe termen mediu și lung.
, unde (1.5)
Itml- împrumuturi pe termen și lung
Acest indicador se apreciază ca fiind asiguratoriu pentru valori cuprinse între 40% și 60%, limita inferioară este de 30%. Folosirea acestui indicador este recomandată în cazul în care întreprinderea este în stare de faliment, urmând a fi aplicată procedura de lichidare.
Solvabilitatea patrimonială la termen
(1.6)
O întreprindere aflată în stare de funcționare spunem că este solvabilă atunci când suma activelor fixe și circulante este mai mare decât totalul pasivelor exigibile. O întreprindere poate fi solvabilă chiar dacă la un moment dat nu are capacitate de plată și nu dispune de lichidități financiare, lipsa capacității de plată și a lichidității pot fi temporare dacă întreprinderea este solvabilă. Din acest motiv, solvabilitatea unei întreprinderii este generată de o activitate eficientă, iar lipsa lichidității se datorează unor situații conjuncturale.
Desfășurarea activității pe termen lung presupune apelarea la împrumuturi, ceea ce face ca solvabilitatea să fie privită sub două aspecte:
– ca posibilitate de restituire a împrumuturilor din rezultatele obținute, când se mizează pe o activitate eficiente care elimină varianta acoperirii obligațiilor prin lichidarea activelor.În acest caz solvabilitatea întreprinderii se apreciază cu ajutorul gradului de acoperire a serviciului datoriei. Această formă a solvabilității exprimă măsura în care întreprinderea își acoperă rata de rambursare a creditului pe termen mediu și lung și dobânda aferentă creditului pe termen mediu și lung din profitul net și amortizare.
, unde: (1.7)
Pn- profit net obținut;
A-amortizarea;
Div- dividprinderii de a-și achita obligațiile pe termen lung.
În modul cel mai general solvabilitatea reflectă modalitatea în care din capitalul social se acoperă obligațiile către creditori și acționari, calculându-se sub forma solvabilității patrimoniale.
Solvabilitatea patrimonială exprimă gradul în care capitalul social asigură acoperirea obligațiilor pe termen mediu și lung.
, unde (1.5)
Itml- împrumuturi pe termen și lung
Acest indicador se apreciază ca fiind asiguratoriu pentru valori cuprinse între 40% și 60%, limita inferioară este de 30%. Folosirea acestui indicador este recomandată în cazul în care întreprinderea este în stare de faliment, urmând a fi aplicată procedura de lichidare.
Solvabilitatea patrimonială la termen
(1.6)
O întreprindere aflată în stare de funcționare spunem că este solvabilă atunci când suma activelor fixe și circulante este mai mare decât totalul pasivelor exigibile. O întreprindere poate fi solvabilă chiar dacă la un moment dat nu are capacitate de plată și nu dispune de lichidități financiare, lipsa capacității de plată și a lichidității pot fi temporare dacă întreprinderea este solvabilă. Din acest motiv, solvabilitatea unei întreprinderii este generată de o activitate eficientă, iar lipsa lichidității se datorează unor situații conjuncturale.
Desfășurarea activității pe termen lung presupune apelarea la împrumuturi, ceea ce face ca solvabilitatea să fie privită sub două aspecte:
– ca posibilitate de restituire a împrumuturilor din rezultatele obținute, când se mizează pe o activitate eficiente care elimină varianta acoperirii obligațiilor prin lichidarea activelor.În acest caz solvabilitatea întreprinderii se apreciază cu ajutorul gradului de acoperire a serviciului datoriei. Această formă a solvabilității exprimă măsura în care întreprinderea își acoperă rata de rambursare a creditului pe termen mediu și lung și dobânda aferentă creditului pe termen mediu și lung din profitul net și amortizare.
, unde: (1.7)
Pn- profit net obținut;
A-amortizarea;
Div- dividende de plătit;
Rc- rata de rambursare a creditului pe termen mediu și lung;
Dob- dobânda aferentă creditului.
Cu cât indicatorul are un nivel mai scăzut, cu atât el arată o marjă de siguranță mai mică, considerându-se că o mărime de 3 este asiguratorie.
– ca alternativă nefavorabilă, generată de starea de faliment a întreprinderii, când acoperirea obligațiilor se face prin valorificarea activelor totale, caz în care solvabilitatea întreprinderii se apreciază cu ajutorul indicelui de solvabilitate generală. Acest indice ne arată măsura în care datoriile totale ale întreprinderii sunt acoperite pe seama activelor . Valoarea optimă este cuprinsă între 1,5 și 3.
, unde (1.8)
– active totale;
Îtml- împrumuturi pe termen mediu și lung;
Dts- datorii pe termen scurt ;
– dobânzi totale aferente împrumuturilor.
Indicatorul capătă caracter variat în funcție de profilul de activitate a întreprinderii. În condiții normale indicatorul reflectă în valori relative dimensiunea activului contabil net. Relevanța indicatorului depinde în foarte mare măsură de structura pe grade de lichiditate a activului și pe grade de exigibilitate a datoriilor. De asemenea, depinde de viteza de rotație fructificarea elementelor. Dacă ponderea activelor imobilizate este majoritară în total activ, iar în datorii cele curente sunt preponderente, iar pe de altă parte datoriile curente au un termen de exigibilitate mai redus decât termenul de transformare a activelor curente în lichidități, chiar valoarea optimă a indicatorului poate fi insuficientă. Indicatorul este urmărit cu preponderență de societățile bancare.
Pentru gradul de acoperire a serviciului datoriei nivelul minim acceptat este “1”, solvabilitatea fiind cu atât mai bună cu cât nivelul indicatorului este mai mare. Pentru indicele de solvabilitate generală, ca urmare a faptului că valoarea de lichidare a activelor este inferioară valorii contabile a acestora, solvabilitatea este cu atât mai bună cu nivelul indicatorului este mai mare de “3”.
1.2.2. Analiza ratelor de structură financiară
Ratele de structură ale pasivului evidențiază modul de structurare a surselor de finanțare în funcție de proveniența și gradul de exigibilitate ale acestora. Prin intermediul acestor rate se pot identifica la un moment dat existența sau inexistența unei structuri financiare adecvată pentru întreprinderea analizată, rezultat al politicii financiare promovate de managementul acesteia.
Ratele de structură ale pasivului reflectă trei principale aspecte legate de finanțarea întreprinderii:
stabilitatea financiară;
autonomia financiară;
gradul de îndatorare.
Rata stabilității financiare reflectă legătura dintre capitalul permanent aflat la dispoziția întreprinderii și patrimoniul total. Reflectă ponderea capitalurilor permanente în totalul surselor de finanțare. Aceste capitaluri permanente sunt formate din capital propriu și capital împrumutat cu durată mai mare de 1 an, motiv pentru care se mai numesc și surse stabile de finanțare.
100 (1.9)
(1.10)
Stabilitatea financiară a întreprinderii este cu atât mai mare cu cât nivelul ratei este mai aproape de 100. O întreprindere care dispune de un grad ridicat de stabilitate financiară poate realiza strategii pe termen lung atât în ce privește procesul investițional cât și în ce privește procesul de exploatare deoarece ponderea mare a surselor stabile de finanțare aflate la dispoziția sa permite acest lucru.
Dacă >, atunci are loc creșterea ponderii capitalurilor permanente în total resurse de finanțare, adică a resurselor stabile comparativ cu resursele ciclice. Sursele stabile se modifică într-o proporție mai mare decât totalul surselor de finanțare.Această creștere are loc prin:
– majorări ale capitalului permanent social prin aporturi în numerar sau natură; creșterea profitului nerepartizat; creșterea rezervelor; constituirea de provizioane; primirea de subvenții; contractarea de noi împrumuturi pe termen mediu și lung; lichidarea unor datorii pe termen scurt.
Dacă =, gradul de solvabilitate financiară rămâne nemodificat.
Dacă <, are loc o scădere a capitalurilor permanente în total pasiv, adică a surselor stabile în raport cu sursele ciclice. Această diminuare a ratei are loc prin: diminuarea capitalului social; pierderi în cursul exercițiului; repartizarea rezervelor exercițiului pentru dividende; diminuarea sau anularea provizioanelor; rambursarea împrumuturilor pe termen mediu și lung; creșterea datoriilor pe termen scurt într-un ritm superior creșterii capitalului permanent.
Rata stabilității financiare reflectă măsura în care firma dispune de resurse financiare cu caracter permanent față de total resurse. Preponderența capitalului permanent în resursele financiare reflectă caracterul permanent al finanțării activității conferind grad ridicat de siguranță prin stabilitate în finanțare.
Rata autonomiei financiare exprimă gradul de finanțare a elementelor de activ pe seama resurselor proprii. Autonomia financiară pune în evidență măsura în care sursele de finanțare aparțin proprietarului. Cu cât sursele proprii dețin o pondere mai importantă în totalul surselor de finanțare cu atât autonomia financiară a întreprinderii este mai ridicată.
Se poate vorbi de două tipuri de autonomie financiare și anume:
– rata autonomiei financiare globale, când sursele proprii se compară cu totalul surselor de finațare
– rata autonomiei financiare la termen, când sursele proprii se compară doar cu sursele permanente sau stabile de finanțare.
Rata autonomiei financiare globale () se calculează ca raport între capitalul propriu și pasivul total și reflectă ponderea surselor proprii în totalul surselor de finanțare.
(1.11)
Rata autonomiei financiare globale arată gradul de independență financiară a societății. In cazul efectuării investiției autonomia financiară va crește ușor, nivelul și tendința estimată fiind mai bune decât în cazul menținerii vechii activități.
Dacă se ia în considerare politica financiară a fiecărei întreprinderi este greu de stabilit un nivel optim al ratei autonomiei financiare globale. Se consideră satisfăcătoare o rată care să fie mai mare decât 1 .
3
Această rată are importante deosebită pentru instituțiile financiare în cazul în care întreprinderea solicită un împrumut. În acest caz, evaluarea se poate face în felul următor:
– când > 66,7% înseamnă că autonomia financiară globală este ridicată și întreprinderea poate beneficia de credit;
– când = 30-50% se poate obține creditul dar crește riscul acestuia;
– când < 30% întreprinderea un prezintă garanții pentru a obține creditul.
Când > atunci are loc creșterea ratei autononiei financiare globale ca urmare a modificării capitalului propriu într-un ritm mai mare decât ritmul modificării resurselor totale. (> )
Când < are loc reducerea resurselor proprii în total resurse de finanțare ca urmare a modificării într-un ritm mai mic a capitalurilor proprii față de modificarea resurselor totale. (<)
Rata autonomiei financiare la termen ( ) se calculează ca raport între capitalul propriu și capitalul permanent și reflectă ponderea surselor proprii în totalul surselor permanente de finanțare.
Arată gradul de independență financiară al unității pe termen lung. La finele perioadei de prognoză, capitalurile permanente vor fi formate în exclusivitate din capitaluri proprii, împrumuturile pe termen mediu și lung fiind rambursate conform graficului.
Se numește autonomie financiară la termen deoarece sursele de finanțare cu caracter permanent se mențin într-o anumită structură doar o perioadă limitată de timp.
Capital propriu
–––––– x100 (1.12)
Capital permanent
Întreprinderea beneficiază de o structură financiară sănătoasă, căreia îi este asociat un grad scăzut de risc, atunci când ponderea surselor proprii în sursele permanente este de cel puțin 50%, respectiv 50%.
O altă formă de apreciere a gradului de autonomie financiară la termen este atunci când se compară capitalul propriu cu împrumuturile pe termen mediu și lung (Itml).
(1.13)
În acest caz se consideră că autonomia financiară este asigurată când capitalul propriu este cel puțin egal cu datoriile financiare pe termen mediu și lung, respectiv 100%.
Rata de îndatorare () măsoară ponderea datoriilor întreprinderii în total resurse.
Această rată exprimă în mărimi relative ansamblul datoriilor pe care le are firma, în raport fie cu totalul surselor de finanțare, fie cu sursele proprii.
În practică se utilizează două principale rate de îndatorare:
rata de îndatorare globală
rata de îndatorare la termen
Rata îndatorării globale ()
Această rată compară ansamblul datoriilor totalepe care le are firma față de creditorii săi, indiferent dacă sunt de natură financiară sau nu, cu totalul surselor de finanțare. Ia în considerare totalitatea datoriilor întreprinderii indiferent de natura lor.
(1.14)
Nivelul de îndatorare maxim acceptat, la un grad de risc suportabil, este de 66%. Cu cât rata îndatorării globale ia valori mai apropiate de 100%, cu atât riscul imposibilității de a onora aceste datorii este mai mare.Cu cât rata ia valori mai mici de 66%, cu atât dependența întreprinderii de creditorii săi este mai scăzută. Dacă nivelul ratei este mai mare de 100% atunci pierderile financiare înregistrate de întreprindere în exercițiile financiare anterioare sau în exercițiul curent au consumat integral capitalul propriu al acesteia, situație în care falimentul este mai mult decât imprevizibil. Acest nivel poate explicitat prin ratele: rata datoriilor bancare, rata datoriilor comerciale, rata datoriilor fiscale, rata altor datorii.
Rata îndatorării la termen ()
Această rată compară datoriile financiare pe termen mediu și lung cu sursele permanente de finanțare sau cu sursele proprii de finanțare.
Reflectă gradul de îndatorare prin împrumuturi pe termen lung și mediu.
< 50% (1.15)
< 100% (1.16)
Cele două rate sunt complementare ratelor autonomiei financiare la termen.
Nivelul acestor rate este important atât pentru întreprindere, în elaborarea politicii financiare, cât și pentru instituțiile financiare când evaluează o nouă solicitare de credit din partea firmei.
1.2.3. Analiza ratelor de gestiune
Analiza gestiunii resurselor urmărește completarea informațiilor financiare statice rezultate din analiza echilibrului financiar și a lichidității întreprinderii cu informații care reflectă manifestarea dinamică a echilibrului financiar a cărui scop este acoperirea datoriilr din vânzări proprii.
Urmărirea modului de gestionare a resurselor se face cu ajutorul ratelor de gestiune (viteza de rotație) care arată rapiditatea cu care resursele trec prin toate stadiile până se întorc în forma bănească inițială.Cu ajutorul acestor rate se măsoară viteza de transformare a activităților în lichidități și viteza de reînnoire a datoriilor. Aceste transformări sunt generate de desfășurarea procesului productiv când au loc procese financiare care conduc la modificarea stării patrimoniale. Aceste procese financiare privesc în primal rând alocarea de fonduri bănești pentru desfășurarea activității productive și achitarea datoriilor și în al doilea rând recuperarea acestor fonduri prin vânzări sau apelarea la sursa împrumutată.
În consecință, fiecare element de activ va fi reînnoit într-un interval de timp specific prin cifra de afaceri, iar fiecare datorie va fi achitată într-un timp prin componenta valorică corespunzătoare din cifra de afaceri.
Exprimarea sintetică a modului de gestionare a resurselor se realizează prin viteza de rotație a lor cu ajutorul căreia se măsoară durata în timp necesară parcurgerii tuturor fazelor ciclului de exploatare și comercializare.
Ratele de gestiune furnizează cele mai importante informații asupra modului de folosire a resurselor, puterea lor informativă crescând atunci când sunt utilizate în analiza resurselor temporare.În acest caz, analiza ratelor de gestiune permite aprecierea comportamentului fiecărei componente a necesarului de fond de rulment. Ratele măsoară ritmul de reînnoire a elementelor patrimoniale respectiv lichiditatea stocurilor și creanțelor comerciale, pe de-o parte iar pe de altă parte exigibilitatea datoriilor de exploatare.
În modul cel mai general, o rată de gestiune se exprimă prin două mărimi:
– numărul de rotații
(1.17)
– durata în zile a unei rotații
(1.18)
T- perioada de analiză
Numărul de rotații ne inidică de câte ori elementele de A sau P se rotesc prin CA într-o perioadă de calcul.
Durata în zile a unei rotații ne indică numărul de zile necesar elementelor de A sau P pentru parcurgerea unei rotații.
Cu cât viteza de rotație este mai mare decât necesarul relativ de active și fondurile este mai mic, obținem o masă a profitului mai mare. Viteza de rotație este din această cauză un indicador sintetic de eficiente în care se reflectă toate schimbările intervenite în activitatea întreprinderii. Viteza de rotație sintetizează aspecte legate de organizarea procesului de organizare și producție, de scurtarea ciclului de fabricație și a perioadei de desfacere precum și aspecte legate de perioada de încasare și plată a producției.
Viteza de rotație depinde de doi factori care au o acțiune contradictorie:
– creșterea CA determină accelerarea vitezei de rotație la același volum al elementelor de A și P;
– creșterea elementelor de A sau P când se menține CA constantă determină reducerea CA.
Pentru analiza ratelor de gestiune se parcurg etapele:
– determinarea nivelului ratelor de gestiune și urmărirea evoluției lor;
– identificarea factorilor de influiență;
– măsurarea influienței modificării fiecărui factor;
– stabilirea măsurilor pentru ameliorarea stării indicatorilor.
În funcție de elementele cuprinse în relațiile de calcul a vitezei de rotație, se disting:
– rate de gestiune a activului;
– rate de gestiune a stocurilor;
– rate de gestiune a creanțelor și obligațiilor.
Rata de gestiune a stocurilor (viteza de rotație) arată rapiditatea cu care stocurile trec prin toate stadiile până se reîntorc în forma bănească inițială. Folosind indicatorii de gestiune, determinăm de câte ori într-o peritada de gestiune stocurile materiale trec succesiv prin fazele aprovizionare – fabricație – vânzare, respectiv durata în zile a unei rotații complete.
Cu cât viteza de rotație a stocurilor este mai mare cu atât eficiența folosirii lor este mai ridicată deoarece efectele obținute în urma folosirii acestora sunt mai mari. Principalii factori care determină mărimea stocurilor se regăsesc în: nivelul previzionat al vânzărilor; durata procesului de producție; perisabilitatea produselor finite; ușurința aprovizionării sau ușurința înlocuirii stocurilor; consecințele neasigurării unui anumit tip de materia primă. Dacă are loc, însă, o încetinire a vitezei de rotație înseamnă că eficiența folosirii lor va scădea.
Gestiunea stocurilor se urmărește cu ajutorul ratei de gestiune exprimată prin : .
• numărul de rotații într-o anumită perioadă de gestiune;
• durata în zile a unei rotații.
(1.19) , (1.20)
unde:
CA- cifra de afaceri,
– stocuri medii
, unde: (1.21)
– stocul la începutul perioadei
– stocul la sfârșitul perioadei.
O creștere a stocului mediu va conduce la reducerea numărului de rotații, respectiv la o creștere a duratei în zile a unei rotații și invers, o scădere a stocului mediu va avea ca efect creșterea numărului de rotații respectiv, reducerea duratei în zile a unei rotații.
Factorii de influiență asupra duratei unei rotații sau număr de rotații pot fi grupați după mai multe criterii, dintre care:
după locul unde se manifestă:
– factori interni;
– factori externi.
Factori interni sunt legați de activitatea agenților economici și se regăsesc în :
-durata ciclului de producție
– complexititatea procesului tehnologic
– particularitățile producției stocate
– caracterul sezonier al producției
Factorii externi sunt legați de mediul în care își desfășoară activitatea agenții economici, regăsindu-se în:
– conjunctura economică
– relația dintre întreprindere și parteneri de afaceri
2. după stadiile circuitului activelor circulante, factorii și măsurile pot fi identificați pe faze, respectiv:
– aprovizionare
– depozitare
– producție
– livrare( vânzare)
– încasare
In stadiul aprovizionării, măsurile de accelerare a vitezei de rotație vizează : aprovizionarea ritmică cu resurse materiale ; dimensionarea optimă a loturilor de aprovizionat; organizarea relațiilor cu furnizorii ; alegerea mijloacelor de transport ; organizarea relațiilor cu unitățile de transport; recepția cantitativă și calitativă a materialelor ; organizarea compartimentului de aprovizionare ; selecția furnizorilor.
In stadiul depozitării, căile de accelerare a vitezei de rotație a stocurilor materiale se referă la : dimensionarea optimă a stocurilor materiale ; păstrarea integrității și calității materialelor ;
– eliminarea pierderilor, degradărilor și sustragerilor de materiale; organizarea depozitelor de materiale; reducerea cheltuielilor de depozitare, păstrare și manipulare; lichidarea stocurilor supranormarive și a cheltuielilor neeconomicoase.
In stadiul producției, se poate acționa prin :
– reducerea duratei ciclului de fabricație prin : perfecționarea, modernizarea și înnoirea tehnologiilor de fabricație ; reproiectarea, modernizarea și înnoirea produselor; retehnologizarea proceselor de producție ;
– perfecționarea organizării producției și eliminării și/sau reducerii întreruperilor, a timpului de servire și a timpului auxiliar, prin : aprovizionarea ritmică a locurilor de muncă ; organizarea punctuală a operațiilor de reglare și întreținere curentă a utilajelor ; perfecționarea organizării activităților auxiliare (transport intern, întreținere, reparații, utilități); stabilirea optimă a dimensiunii loturilor de fabricație și a succesiunii în prelucrare ; normarea riguroasă a muncii ; îmbunătățirea organizării locurilor de muncă ; reducerea duratei reviziilor periodice, reparațiilor curente și capitale, etc.
– reducerea costurilor de producție prin : diminuarea consumurilor specifice de materii prime, materiale, utilități, servicii, creșterea productivității muncii; sporirea randamentului imobilizărilor fixe ; raționalizarea cheltuielilor de conducere, administrare și de servire.
În stadiul vânzării (livrării), se poate interveni prin : contractarea producției; permanetizarea relatiilor cu beneficiarii; organizarea depozitelor de produse finit, lotizarea optimă a livrărilor; organizarea relațiilor cu beneficiarii și cu unitățile de transport;optimizarea mărimii stocurilor de produse finite ; organizarea corespunzătoare a compartimentului de livrări.
În stadiul decontărilor se urmărește accelerarea vitezei de încasare a contravalorii produselor livrate și se acționează prin : alegerea celor mai adecvate forme de decontare, organizarea corespunzătoare a compartimentului de decontări (facturare, întocmirea documentelor însoțitoare, urmărirea circuitului documentelor, evidența beneficiarilor, etc.); utilizarea instrumentelor legale pentru a determina plata integrală și la termen a facturilor de către beneficiar ; apelarea la sancțiuni economice și financiare pentru clienții care nu respectă neîntemeiat condițiile și termenele de plată.
Putem conchide că măsurile de accelerare a vitezei de rotație a stocurilor materiale în toate fazele ciclului economico-financiar pot fi concentrate prin formularea a două obiective, cărora se subordonează toate măsurile enumerate anterior. Aceste obiective sunt:
• dimensionarea optimă a stocurilor materiale în toate fazele ciclului economic ;
• reducerea cheltuielilor de exploatare și comercializare.
Atingerea acestor obiective înseamnă accelerarea vitezei de rotație a stocurilor materiale, creșterea gradului de lichiditate a lor cu toate efectele favorabile pentru rezultatele conomico-financiare ale întreprinderii.
În cazul stocurilor regăsim:
– stocul mediu de materii prime și materiale,
– stocul mediu de producție neterminată;
– stocul de produse finite.
Viteza de rotație a stocurilor de materii prime și materiale arată eficiența activității de aprovizionare. Durata medie măsoară durata în zile necesară parcurgerii stadiului respectiv durata necesarului de finanțat pentru acest stadiu. Măsurile de accelerare a vitezei de rotație sunt legate de organizarea corespunzătoare a activități de aprovizionare și depozitare a stocurilor de materia prime și materiale.
(1.22)
Viteza de rotație a stocurilor de producție neterminată arată eficiența activității de producție. Măsurile de accelerare a vitezei de rotație sunt legate de organizarea corespunzătoare a activități de producție și depozitare a producției în curs de execuție.
(1.22)
Viteza de rotație a stocurilor de produse finite arată eficiența activității de desfacere. Măsurile de accelerare a vitezei de rotație sunt legate de organizarea corespunzătoare a activității de desfacere și depozitare a produselor finite.
(1.23)
Durata de rotație a stocurilor asigură o eficiență acceptabilă a gestiunii stocurilor dacă este mai mare de 8 rotații, care corespunde unui termen mediu de parcurgere a fazelor circuitului economic și de revenire sub formă bănească inițială de 45 de zile.
Rata de gestiune a clienților ne arată în câte zile își încasează întreprinderea contravaloarea livrărilor către clienți sau de câte ori într-o perioadă de gestiune se încasează această contravaloare.
Rata de gestiune a clienților se analizează prin:
– numărul de rotații a creditului clienți
– durata în zile a unei rotații.
Rata de gestiune a creanțelor exprimă durata medie în zile de încasare a contravalorii creanțelor pe termen scurt, adică decalajul mediu în zile între data facturării și data încasării contravalorii. Indicatorul se va afla în limitele normale și va prezenta o permanentă tendință de îmbunătățire pe întreaga perioadă de previziune, cu impact favorabil asupra lichidităților firmei.
(1.24) , (1.25) unde:
CA-cifra de afaceri
Cl- clienți
(1.26) , (1.27)
unde:
Cr-creanțe
Durata în zile a creditului clienți exprimă decalajul în zile de la data facturări până la data încasării contravalorii facturii.
Politica de credit a întreprinderii trebuie să urmărească creșterea vânzărilor în măsura în care aceste vânzări contribuie la creșterea profitului. În analiza creditului clienți trebuie să reținem următoarele :
l . o viteză de rotație mică (durată în zile mare) înseamnă că clienții utilizează o perioadă de timp mare resursele financiare ale firmei ;
2. dacă durata în zile a unei rotații depășește 30 de zile există semnale că întreprinderea se confruntă cu greutăți în încasarea facturilor emise ;
3. dacă viteza de rotație a creditului client (durata în zile) este mai mare decât viteza de rotație a creditului furnizor (zile) atunci la nivelul întreprinderii se crează un deficit de resurse financiare ;
4. dacă tendința vitezei de rotație (durata în zile) este de creștere se impune analiza clienților rău platnici ;
5. dacă are loc o creștere a creditului client, fără a exista o creștere a vânzărilor acesta poate fi semnul înrăutățirii situației întreprinderii care este nevoită să-și modifice politica de credit pentru a-și păstra clientela. De asemenea poate să însemne și faptul că beneficiarii au dificultăți de plată ca urmare a conjuncturii nefavorabile.
6. dacă are loc o diminuare a creditului client înseamnă că are loc o îmbunătățire a gestiunii creditelor fie ca urmare a schimbării politicii de credit, fie chiar prin mobilizarea creditelor prin transferul acestora unui organism financiar specializat.
Rata de gestiune a furnizorilor ne arată în câte zile își acoperă obligațiile sale față de furnizori sau de câte ori într-o perioadă de gestiune își achită aceste obligații. Rata de gestiune a furnizorilor se analizează cu numărul de rotații a creditului furnizor respective durata în zile a unei rotații. Viteza de rotație a furnizorilor reflectă relațiile stabile cu furnizorii și încrederea pe care o prezintă întreprinderea pentru furnizori. Se exprimă prin:
(1.28) (1.29)
(1.30)
(1.31)
Creditele furnizor constituie o parte importantă a îndatoririlor pe termen scurt, ele finanțând un procentaj mai mare sau mai mic al stocurilor, în funcție de sectorul de activitate.
Factorii de influență menționați la creditul clienți sunt valabili și pentru creditul furnizori, în această situație schimbându-se doar poziția partenerilor.
Valoarea minimă care asigură o stare acceptabilă a gestiunii datoriilor față de furnizori este cel puțin 8 rotații într-un an, care corespunde unei durate medii de plată a facturilor de 45 zile. Valoarea optimă este de maxim 30 zile.
Durata în zile a NFR exprimă decalajul favorabil sau nefavorabil între lichiditatea stocurilor și creanțelor și exigibilitatea datoriilor de exploatare respectiv diferența în zile între perioada ciclului operațional și perioada ciclului de plăți.
(1.32)
, unde:
NFR- necesar de fond de rulment
Dat.nefinanc.- datorii nefinanciare ( furnizori, personal,bugetul statului, asigurări sociale)
Perioada de conversie a stocurilor este definită ca perioada de timp necesară pentru conversia materiilor prime în produse finite și apoi vânzarea acestor produse finite către clienți.
Perioada de conversie a creanțelor este perioada de timp necesară pentru conversia creanțelor în numerar.
Ciclul operațional este determinată de suma dintre perioada de conversie a stocurilor și perioada de conversie a creanțelor și este o măsură a perioadei de timp care se scurge de la achiziționarea materiilor prime până la încasarea contravalorii produselor finite.
Pe toată perioada întreprinderea trebuie să finanțeze achiziționarea de materii prime, procesele de producție și procesele de livrare, precum și creanțele de încasat. Ciclul operațional scoate în evidență intrările de numerar neglijând ieșirile de numerar.
Necesarul de finanțat este influiențat de capacitatea întreprinderii de a întârzia plățile prin cumpărarea pe credit sau prin întârzierea plății altor datorii.În acest fel, cu cât se întârzie mai mult plățile cu atât problemele cauzate de fluxul operațional vor fi mai mici. Perioada de întârziere a plăților este perioada de timp între achiziționarea materiilor prime și angajarea altor datorii și plata obligațiilor generate de acestea.
1.2.4. Analiza rentabilității societății
Rentabilitatea constituie una dintre formele de exprimare a eficienței, constituind expresia cea mai sintetică a rezultatelor unei activități.
Măsura rentabilității societății este dată de un sistem de rate de eficiență care evidențiază caracteristicile economice și financiare ale întreprinderilor și care permit compararea performanțelor industriale și comerciale ale acestora.
Ratele de rentabilitate se determină ca raport între rezultatele obținute ( efecte economice și financiare de natura venitului net) și mijloacele angajate sau consumate pentru desfășurarea activității (eforturile depuse).
În raport cu elementele utilizate în construcția ratelor, studiul rentabilității presupune analiza următoarelor rate:
rata rentabilității economice;
rata rentabilității financiare.
Rata rentabilității economice măsoară performanțele patrimoniului total al întreprinderii, reflectând performanța economică a acestuia independent de modul de finanțare și sistemul fiscal.
Ralația de calcul este:
(1.33)
În exprimarea rentabilității econimice, la numărătorul fracției se poate utiliza fie rezultatul exploatării (RE), fie excedentul brut de exploatare (EBE), iar la numitor activul total sau o parte a acestuia.
Rata rentabilității măsoară performanțele activului total fără a ține seama de modul de procurare a capitalurilor alocate pentru constiuirea acestui activ. Din acest motiv se spune că rentabilitatea economică este independentă de politica de finanțare promovată de întreprindere.
Pentru o corelare riguroasă a efectului obținut cu efortul depus de multe ori în lucrările de specialitate în locul activului total se folosește activul de exploatare. Folosirea activului de exploatare este argumentată prin faptul că nu tot activul întreprinderii este utilizat în exploatare și nu contribuie din acest motiv la formarea rezultatului exploatării.
(1.34)
Activul de exploatare poate fi brut sau net după cum imobilizările includ sau un amortizările și provizioanele pentru deprecierea acestora. Rata rentabilității economice calculată pe baza activului economic este:
(1.35)
(1.36)
Analiza rentabilității economice se efectuează cu ajutorul ratelor explicative după care apare ca un produs între o rată de rotație și o rată a marjei .
Creșterea ratei rentabilității economice se poate realiza fie prin creșterea rotației activelor, fie prin creșterea ratei rentabilității comerciale.
Măsuri de îmbunătățire a se regăsesc în:
– creșterea vitezei de rotație a activelor fixe în condițiile în care indicele cifrei de afaceri este mai mare decât indicele activelor fixe;
– îmbunătățirea structurii activelor imobilizate în condițiile în care indicele activelor fixe este mai mare decât indicele activelor imobilizate;
– creșterea vitezei de rotație a stocurilor în condițiile în care indicele cifrei de afaceri este mai mare decât indicele stocurilor;
– îmbunătățirea structurii activelor circulante în condițiile în care indicele stocurilor este mai mare decât indicele activelor circulante;
– creșterea ratei profitabilității comerciale în condițiile în care indicele rezultatului exploatării este mai mare decât indicele cifrei de afaceri.
(1.37)
(1.38), unde:
K.inv- capital investit ( capital propriu + împrumuturi pe termen mediu și lung + datorii financiare pe termen scurt)
În practica economică se consideră că trebuie să asigure menținerea substanței economice precum și reînnoirea sau creșterea activelor întreprinderii ceea ce e posibil doar în condițiile în care este mai ridicată decât rata inflației. În acest caz, se compară cu rata reală a dobânzii.
, < 10% (1.39)
, dacă > 10% (1.40)
În termeni reali, are două dimensiuni:
– nivelul minim care este cel puțin nivelul dobânzii la capitalurile împrumutate;
– nivelul optim care trebuie să acopere riscul economic și riscul financiar pe care și l-au asumat posesorii capitalurilor puse la dispoziția întreprinderii.
În practică se apreciază ca optim un nivel al de 20%.
Rentabilitatea financiară reprezintă remunerarea netă a capitalurilor proprii. Rata măsoară randamentul utilizării capitalurilor proprii adică plasamentul financiar pe care acționarii l-au făcut prin cumpărarea acțiunilor societății. Rentabilitatea economică este independentă de politica fiscală si de dividend, din acest motiv aceasta are relevantă pentru manager: spre deosebire de aceasta rata rentabilității financiare are relevantă pentru acționari.
Rata rentabilității financiare exprimă capacitatea întreprinderii de a degaja profit net din capitalul propriu angajat în activitatea sa. Altfel spus, rentabilitatea financiară este măsoară performanțele capitalurilor proprii iar în mod indirect oportunitatea menținerii acestora în afacere.
Rentabilitatea financiară remunerează proprietarii întreprinderii prin acordarea de dividende și creșterea rezervelor constituind un mijloc de stimulare a participării la creșterea capitalului social atât pentru acționarii existente cât și pentru noii acționari.
Pentru calculul ratei rentabilității financiare la numitorul raportului se vor regăsi capitalurile proprii, iar la numărător se va regăsi rezultatul net.
La fel ca și în cazul ratei rentabilității economice modelele de analiză se bezează pe descompunerea ratei rentabilității financiare în rate explicative, după care rata apare ca un produs între o rată de rotații și o rată de marjă.
Relația de bază pentru determinarea ratei rentabilității financiare:
(1.41)
(1.42)
Măsuri de îmbunătățire a se regăsesc în:
– creșterea vitezei de rotație a capitalului propriu în condițiile în care indicele cifrei de afaceri este mai mare decât indicele capitalului propriu;
– creșterea ratei profitabilității comerciale în condițiile în care indicele rezultatului exercițiului este mai mare decât indicele cifrei de afaceri;
– creșterea gradului de îndatorare dacă mai mare decât rata dobânzii.
1.3. DIAGNOSTICUL BONITĂȚII ECONOMICE FINANCIARE PE BAZA METODEI SCORURILOR
Pentru caracterizarea bonității economico-financiare a societății comerciale se folosesc mai mulți indicatori și mai multe metode.Din rândul acestora, metoda scorurilor este considerată deosebit de eficientă, astfel că abordarea sa în continuare este justificată.
Metoda scorurilor este o tehnică de analiză a bonității societăților comerciale, având drept scop diagnosticarea preventivă a dificultăților potențiale ale acestora. Metoda se bazează pe comparația între valorile unora dintre rapoartele( rațiile) calculate pentru societatea comercială analizată, cu valorile acelorași rapoarte( rații) calculate pentru un anumit număr de societăți comerciale, în cazul cărora dificultățile și slăbiciunile sunt cunoscute. Compararea acestor valori cu cele de referință se realizează global și nu raport cu raport (rație cu rație). O asemenea comparare este posibilă întrucât respectivele rapoarte ( rații) sunt agregate într-o funcție numită funcția Z sau funcția scor.
Pe baza acestor comparații, societatea coercială analizată primește o notă (un scor). Totodată în funcție de valoarea funcției scor calculată pentru societatea comercială analizată ce poate fi mai apropiată sau mai îndepărtată față de valorile normative care au fost determinate în prealabil pe cazul unui eșantion de societăți comerciale pentru care
sunt cunoscute dificultățile – se estimează probabilitatea ca respectiva societate comercială să se confrunte cu dificultăți în următoarea perioadă de 2-3 ani sau, dimpotrivă, să înregistreze o situație bună.
Formula de calcul a funcției scor este următoarea:
unde,
– raportul sau rația i, ce s-au luat la analiză
– ponderea relativă atașată fiecărui raport i;
(1.43) – o constantă
n- numărul de rapoarte( rații) luate în analiză
Stările care semnaleză apariția problemelor societăților comerciale pe plan economico-financiar ( chiar falimentul) pot fi considerate următoarele:
imposibilitatea achitării obligațiilor curente;
lipsa de resurse financiare pentru rambursarea datoriilor scadente pe termen mediu și lung;
încasarea cu mare întârziere a contravalorii produselor livrate;
lipsa profitului.
Între toate aceste stări există o strânsă dependență, ceea ce face puțin probabil ca o stare să fie foarte bună, iar altele foarte slabe.
În teoria economică au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda scorurilor, dintre care cele mai cunoscute sunt: modelul Altman, modelul Canon și Holder, nivelul Băncii Franței, modelul ( funcțiile) lui Ives Colognes.
Aplicând aceste metode pe cazuri concrete ale unor societăți comerciale din România, rezultatele obținute nu au fost întotdeauna concludente, ceea ce a dus la necesitatea construirii, cel puțin pentru perioada actuală, a altei funcții.
Pornind de la aceste considerente, s-a ajuns la construirea unei noi funcții scor- funcția B (Băileșteanu) – adaptată condițiilor mediului economico-financiar românesc. Această funcție utilizează următoarele patru rate: lichiditatea curentă (G1), solvabilitatea (G2), viteza de rotație a creditelor clienți (G3) și rata profitului (G4), calculate astfel:
– lichiditate curentă (1.44)
-solvabilitate(1.4
– viteza de rotație a creditelor clienți (1.46)
– rata profitului (1.47)
Funcția liniarizată pentru fiecare indicator folosind teoria utilităților este:
F(x) = aX + b (1.48)
Parametrii ‚a’ și ‚b’ se calculează cu relațiile:
– pentru indicatorii ce se optimizează prin maxim:
; (1.49) ; (1.50)
– pentru indicatorii ce se optimizează prin minim:
; (1.51) . (1.52)
CAPITOLUL 2.
SOCIETATEA COMERCIALĂ MEVA S.A.
2.1. PREZENTARE GENERALĂ S.C. MEVA S.A.
S.C. MEVA S.A. este un nume tradițional în domeniul construcției de vagoane de mai bine de 100 de ani și este una din cele mai mari societăți constructoare de vagoane din România.
În 1882, în Turnu Severin s-a înființat Atelierul de reparații vagoane și locomotive, avându-se în vedere că orașul dispunea de forța de muncă bine calificată și de poziție geografică deosebită, fiind ultimul oraș de frontieră cu Austro-Ungaria.
Unificarea liniilor de cale ferată ale României cu cele ale Austro-Ungariei pe sectorul Vârciorova-Orșova a impus revizia necesară locomotivelor și vagoanelor la cap de linie-Turnu Severin și a creat condiții optime pentru dezvoltarea activității atelierului, funcționând ca o unitate distinctă în cadrul căilor ferate până în 1960, când a fuzionat cu Șantierul Naval din localitate, formând Uzinele Mecanice și în această formă de organizare trece în subordinea Ministerului Construcțiilor de Mașini.
În 1968, Uzinele Mecanice trec printr-un proces de reorganizare, din ele desprinzându-se Șantierul Naval și se continuă activitatea sub denumirea de Uzina de Vagoane. Începând din acest an, sub influența schimbărilor și reorganizărilor din economie, unitatea funcționează independent, cunoscând o ascensiune deosebită.
În anul 1991, în baza Legii 15/1990, a Legii 31/1990 și a Hotărârii Guvernamentale 1264/1990, s-a constituit ca Societate Comercială pe acțiuni sub denumirea de S.C. MEVA S.A. Drobeta Turnu Severin.
Societatea constă din 3 mari secții care pot lucra independent, începând de la fabricarea sașiului, asamblarea componentelor și subansamblelor și terminând cu activitatea de finisare. Lucrările executate sunt verificate în laboratoarele proprii, care sunt dotate cu echipamente și metode adecvate de testare.
S.C. MEVA S.A. fabrică o gamă largă de vagoane marfă de diferite capacități, recipiente metalice statice de diferite forme și capacități, instalații metalice și diverse piese de schimb pentru vagoane marfă. În ultimii ani S.C.MEVA S.A. a executat reparații și, modernizări de vagoane marfă, recipiente de mare capacitate pentru transportul cimentului pe barje fluviale, precum și containere pentru transportul resturilor menajere la stațiile de reciclare.
Printre beneficiarii interni ai S.C. MEVA S.A. se află SNTFM, Uzinele Sodice Govora, ARPECHIM Pitești, Combinatul Chimic Craiova. Gama largă de produse întrunește prevederile ISCIR pentru recipiente sub presiune, cât și normele internaționale UIC, RID și RIV la care suntem afiliați. Calitatea superioară a vagoanelor este confirmată de atestate de organisme bine cunoscute în domeniul calității ca: TUV, BUREAU VARITAS, OBB, EBA, GERMANISCHER LLOYD.
Începând cu data de 1 noiembrie 1999 societatea MEVA SA a devenit societate comercială privată, numindu-se MEVA S.A. A TRINITY INDUSTRIES, INC.COMPANY, acționarul majoritar fiind compania americană TRINTTY INDUSTRIES, INC.Dallas, Texas, care deține 96,174% din acțiuni. Denumirea societății este Societatea comerciala „MEVA-S.A. " Drobeta Turnu Severin. în toate actele, facturile, anunțurile, publicațiile și alte acte emanând de la societate, denumirea societății va fi precedată sau urmată de cuvintele "societate pe acțiuni" sau inițialele "S.A.", de capitalul social și numărul de înregistrare.
Societatea comerciala "MEVA-S.A.", Drobeta Turnu Severin este o societate mixtă, având forma juridică de societate pe acțiuni. Aceasta își desfășoară activitatea în conformitate cu legile române și cu prezentul statut.
Sediul societății este în România, localitatea Drobeta Turnu Severin, str. Dunării, nr. 3. Sediul societății poate fi schimbat în altă localitate din România, pe baza hotărârii adunării generale a acționarilor, potrivit legii. Societatea poate avea sucursale, filiale, reprezentanțe, agenții, situate și în alte localități din țară și străinătate. Durata societății este nelimitată, cu începere de la data înregistrării la „Camera de comerț și industrie".
2.2. OBIECTUL DE ACTIVITATE AL S.C. MEVA S.A.
Obiectul de activitate al S.C. MEVA S.A. este:
-vagoane marfă de uz general;
-vagoane cisternă pentru orice mediu de transport;
-vagoane specializate pentru transport produse purverulente cu încărcare și descărcare pneumatică;
-construcții metalice asamblate prin sudură;
-servicii pentru reparații vagoane;
-executarea de recipienți statici de diverse forme si capacități.
Scopul societății este producerea și comercializarea de vagoane marfă și călători; promovarea și punerea în aplicare a inițiativelor de interes național în domeniul fabricației de vagoane marfă și călători, domenii conexe și realizarea de beneficii.
Obiectul de activitate al societății este: proiectarea, producerea și comercializarea vagoanelor cisternă, platformă, de călători, a vagoanelor marfă specializate, acoperite și descoperite, a pieselor de schimb pentru materialul rulant și al oxigenului tehnic, inclusiv servicii și asistență tehnică, transport cu mijloace proprii, efectuarea operațiunilor de comerț exterior, engineering, colaborare directă cu bănci de comerț exterior, efectuarea operațiunilor de fond valutar, putând participa și conveni la operațiuni de credit; desfășoară activități cu caracter social în favoarea salariaților.
Capitalul social inițial este fixat la suma de 31,631 miliarde lei împărțit în 143.258 acțiuni nominative în valoare nominală de 220.798 lei fiecare, în întregime subscrise de acționari. Capitalul social inițial împărțit în acțiuni nominative de 220.798 lei fiecare, este subscris de statul român în proporție de 96,174% și statul american în proporție de 3,826% și vărsat în întregime la data constituirii societății.
Adunarea generală a acționarilor este organul de conducere al societății, care decide asupra activității acesteia și asigură politica ei economică și comercial. Adunarea generală a acționarilor se convoacă de președintele consiliului de administrație sau de unul dintre vicepreședinți, pe baza împuternicirii date de președinte. Adunările generale ordinare au loc cel puțin odată pe an, la două luni de la încheierea exercițiului economic financiar, pentru examinarea bilanțului și a contului de beneficii și pierderi pe anul precedent și pentru stabilirea programului de activitate și bugetului pe anul în curs.
Societatea pe acțiuni este administrată de către consiliul de administrație compus din 11 administratori, aleși de adunarea generala a acționarilor pe o perioadă de 4 ani, cu posibilitatea de a fi aleși pe noi perioade de 4 ani, care pot avea calitatea de acționari. Numărul de administratori este stabilit în raport cu volumul și specificul activității societății comerciale.
Profilul de fabricație al firmei îl constituie vagoanele. Vom prezenta acum principalele tipuri de vagoane: vagon cisternă pentru transport produse purverulente capacitate 69 mc, vagon cisternă 110 mc transport gaze lichefiate, vagon cisternă 85 mc transport produse petroliere, containere transport deșeuri, vagoane "gondola", vagoane platformă, vagon cisternă 95 mc, vagon cisternă 90 mc produse purverulente, sașiuri complet echipate, silozuri montate pe barjă, vagoane platformă RMMS, vagoane cisterna 55 mc bitum.
Vom da acum exemplu de câteva din piesele componente ale acestor vagoane: boghin, osie, armături, aparat de tracțiune, tampoane, aparat de cuplare, componente pentru frână (suport distribuitor de aer, dispozitiv de comutare, cilindru de frână, regulator frână, rezervor de aer, vopsea, piulițe, otel, tablă, țeava profil U.
Activitatea societății
Exercițiul economic financiar începe de la 1 ianuarie și se încheie la 31 decembrie al fiecărui an. Primul exercițiu începe la data constituirii societății. Personalul de conducere al societății și cenzorii sunt aleși de adunarea generală a acționarilor. Nivelul salariilor pentru personalul societății, pe categorii de funcții, se stabilește și poate fi modificat de către adunarea generală a acționarilor în funcție de studii și munca efectiv prestată, cu respectarea limitei minime de salarizare prevăzută de lege.
Până la aprobarea legislației în domeniu, salarizarea se face conform legislației în vigoare. Plata salariilor, impozitelor pe acestea și a cotei de asigurări sociale se va face potrivit legii. Drepturile și obligațiile personalului societății sunt stabilite de către consiliul de administrație sau de către directorul general al societății comerciale.
Societatea va ține evidența contabilă, în lei, va întocmi anual bilanțul și contul de beneficii și pierderi, având în vedere Normele metodologice elaborate de Ministerul de Finanțe. Bilanțul și contul de beneficii și pierderi vor fi publicate în Monitorul Oficial, conform legii.
Beneficiul societății se stabilește pe baza bilanțului aprobat de adunarea generală a acționarilor. Beneficiul impozabil se stabilește în condițiile legii.Din beneficiul societății se pot constitui fonduri destinate modernizării, cercetării și dezvoltării de produse noi, investițiilor, reparațiilor, precum și pentru alte destinații stabilite de adunarea generală a acționarilor.
Din beneficiul anual se stabilește fondul de rezervă care va fi de cel mult 5% din totalul beneficiului prevăzut în bilanțul anual (constituirea lui efectuându-se până se va atinge minimum a cincea parte din capitalul social), precum și alte cote prevăzute în reglementările în vigoare.
Din beneficiul prevăzut în bilanț se scade impozitul legal, rezultând beneficiul cuvenit acționarilor, care se repartizează între aceștia, proporțional cu aportul la capitalul social, precum și pentru alte nevoi ale societății. Plata beneficiului cuvenit acționarilor se face de societate în condițiile legii în cel mult două luni de la aprobarea bilanțului de către adunarea generală a acționarilor. In cazul înregistrării de pierderi, adunarea generală a acționarilor va analiza cauzele și va hotărî în consecință. Suportarea pierderilor de către acționari se va face proporțional cu aportul la capital și în limita capitalului subscris.
Având în vedere că S.C. MEVA S.A. a fost cumpărată de firma americană Trinity Industries care are sedii prin toată lumea, evident se va înregistra o creștere a exporturilor. De asemenea și colaborările de ani de zile cu firmele străine sus amintite dovedește acest lucru. Firma KVG din Germania de 4 ani își reînnoiește anual contractele cu S.C. MEVA S.A. fiind foarte mulțumită de calitatea produselor oferite.
Modalități de penetrare pe piețele externe folosite de către S.C. MEVA S.A. :
a) Cadrul juridico-economic extern este constituit pe baza de tratate și acorduri încheiate cu țările partenere. Aceste tratate și acorduri se prezintă sub forma de declarații comune, acorduri generale de comerț și cooperare, acorduri comerciale și de cooperare, protocoale privind schimburile comerciale, convenții de cooperare și de specializare în producție, precum și sub alte forme. De asemenea, cadrul juridic extern este constituit prin participarea țărilor la organismele și organizațiile economice cu caracter regional sau mondial.
Un alt domeniu în care statul acționează pentru promovarea schimburilor comerciale externe este acela al facilitării, participării la târguri și expoziții internaționale, a societăților comerciale.
S.C. MEVA S.A. participa la TIB (Târgul Internațional de la București) în fiecare an cu cataloage și machete de vagoane. Pentru anul 2000 suma alocată pentru participarea la TIB a fost de 7500 USD, iar cea pentru ale târguri și expoziții internaționale de 10000 USD.
Astfel, statul sprijină Camera de Comerț și Industrie pentru prestarea unei asistențe calificate în favoarea societăților comerciale exportatoare.
b) Contactarea directă a unor potențiali parteneri de afaceri prin intermediul telefonului sau prin trimiterea de oferte prin fax.
c) Realizarea unui material publicitar constând în cataloage sau pliante de prezentarea produselor firmei împreună cu caracteristicile tehnice ale produselor, agende, calendare, pixuri. Pentru informarea partenerilor externi, asupra potențialului economic, satul editează publicații de propagandă economică în străinătate. Realizarea și difuzarea unor astfel de publicații contribuie la o mai bună cunoaștere a realizărilor economiei naționale,a potențialului său economic, a posibilităților de extindere și diversificare a schimburilor economice reciproce.
d) Reprezentarea economică în străinătate. Organizarea și asigurarea reprezentării economice în străinătate a statului contribuie prin acțiuni directe, prin conlucrarea cu autoritățile țărilor de reședință, la extinderea colaborării economice și dezvoltarea schimburilor comerciale reciproce, la promovarea exportului. Atribuțiile și sarcinile stabilite pentru reprezentanțele economice urmăresc dinamizarea schimburilor prin studierea situației conjuncturale, informarea în țară asupra unor posibilități concrete de încheiere de noi afaceri comerciale.
Asistența în domeniul marketingului de export constă în organizarea unui sistem de informare asupra situației conjuncturale a piețelor externe, a potențialului și tendințelor acestora, care să asigure o mai bună valorificare a informației economice.
Asistența în specializarea și perfecționarea cadrelor. Aceasta constă în organizarea
de cursuri de pregătire, specializare și perfecționare profesională a cadrelor, finanțate integral de către stat. Instrumente de natura fiscală. Din această categorie de instrumente fac parte exonerările de taxe de care beneficiază exportatorii, Astfel, mărfurile destinate exportului sunt supuse taxelor vamale. în al doilea rând, pentru importul de materii prime, materiale de baza, ansamble și piese componente destinate producției de export a fost instituit drawback-ul, ca sistem de restituire a taxelor vamale percepute la importul mărfurilor care după preluare sunt reexportate.
Instrumente de natură financiar-bancară
Aceasta categorie de instrumente constă în facilități oferite de stat societăților comerciale pentru creditarea producției de export și în mod deosebit pentru garantarea creditelor de export.
Soluții de îmbunătățire:
1. s-ar putea stabili anumite contacte cu consulatele și ambasadele românești din
străinătate care pot avea o mai bună informare asupra posibilităților de colaborare cu firmele din străinătate ;
2. stabilirea unui plan strategic de penetrare a piețelor externe care să cuprindă :
-stabilirea obiectivelor S.C. MEVA S.A. în urma participării la târgurile și expozițiile internaționale ;
-segmentarea pieței la nivelul capacităților de producție, calității și prețului practicat de societate
-perfecționarea continuă a personalului
la încercări și demonstrații tehnice.
După 1989 s-a înregistrat o scădere a exporturilor de vagoane, dar în prezent se observă o creștere considerabilă a producției. Din 1999 când S.C. MEVA S.A. a fost cumpărată de TRINITY INDUSTRIES Corn au intervenit numeroase schimbări. S-au făcut restructurări de personal, atât personal productiv cât și neproductiv. Marea mirare a americanilor au fost să vadă câte femei lucrează în fabrică, adică într-un mediu plin de praf, zgomot. Ei consideră acesta un mediu pentru bărbați, unde se fac munci fizice de bărbați, nu de femei. Acestea au fost date afară prima dată. Motivul pentru care s-au dat afară atât de mulți oameni a fost faptul ca au apărut mijloace performante de muncă, modernizate, de ultimă oră, toate noi nouțe. Pentru americani raportul optim ar fi de 4 oameni productivi, adică cei care lucrează în fabrică la un singur om neproductiv în care intră angajații din birouri, din transporturi, maiștri, din CTC (control tehnic de calitate). Deci pentru ei 25 % ar fi raportul optim personal direct productiv și personal neproductiv. în prezent, după cum am arătat sunt 600 de angajați direct productivi și 415 neproductivi.
În viitor se dorește a se ajunge de la 415 la 250 angajați neproductivi pentru a se realiza raportul optim. După câte observăm, tendința de viitor este de restructurare a personalului în continuare. Există tendința de creștere a exporturilor pe piața mondială. Ceea ce se urmărește ar fi producție mare, calitate mare, resurse umane cât mai puține, investiții puternice. în viitor se va pune accent foarte mare pe mijloace nepoluante și anume transportul pe cale maritimă și fluvială, cât și pe cale feroviară.
2.3. STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A S.C. MEVA S.A.
S.C. MEVA S.A. a trebuit să se adapteze schimbărilor din societatea românească și să facă față trecerii la economia de piață și să poată rezista concurenților de pe piața externă. Aceasta a presupus adaptarea și reorganizarea structurii organizatorice a firmei, apariția unor departamente noi și dispariția altora, reorganizarea formală sau în profunzime a unor servicii, iar în prezent organizarea societății cuprinde următoarele departamente:
Structura organizatorică este de tip piramidal. Organigrama este structurată pe următoarele nivele ierarhice:
~ Consiliul de Administrație
~ Director General
~ Director Tehnic
~ Director Calitate
~ Director Producție
~ Director Vânzări Marketing
~ Director Economic
~ Departament Resurse Umane
În cadrul firmei S.C. MEVA S.A. în anul 2002 numărul de angajați era de 1080.În anul curent lucrează 1015 de salariați angajați cu carte de muncă, împărțirea forței de muncă este următoarea:
personal direct productiv 600 persoane
personal indirect productiv 415 persoane
.
În planul organizării structurale, funcțiunii contabile îi corespunde compartimentul de contabilitate propriu al unității patrimoniale condus de către directorul financiar-contabil și contabilul-șef. Compartimentul funcțional se regăsește sub forma unui serviciu., care este condus direct de către șeful de serviciu, iar directorul economic, sau șeful contabil conduce biroul financiar.
Compartimentul financiar-contabil cuprinde persoane care desfășoară activități ce necesită cunoștințe de contabilitate, fiecare persoană ocupând un post ce se definește printr-un obiectiv individual, prin sarcini și atribuții, competență și responsabilitate tradusă prin obligația de a îndeplini anumite sarcini și atribuții și de a realiza obiectivul individual ce-i revine.
Directorul financiar-contabil, contabilul șef au studii economice superioare atestate prin lege prin diplome sau certificate eliberate de instituțiile de învățământ.
Răspunderea pentru organizarea și ținerea contabilității în conformitate cu prevederile legii, revine administratorului care trebuie să se asigure de condițiile necesare pentru întocmirea documentelor justificative privind operațiile patrimoniale, organizarea și ținerea la zi a contabilității, organizarea și efectuarea inventarierii, precum și valorificarea rezultatului acestuia, respectarea regulilor de întocmire a bilanțului contabil, publicarea și depunerea în termen la organele de drept, păstrarea documentelor justificative, a registrelor și bilanțurilor contabile și să asigure organizarea contabilității de gestiune adaptată la specificul unității.
Administratorul stabilește atribuțiile directorului financiar-contabil, ale contabilului-șef, precum și ale personalului din subordinea acestora, în domeniul contabilității.
Controlul asupra operațiilor patrimoniale înregistrate în contabilitate se efectuează de către persoane care conduc contabilitatea, care exercită controlul financiar-preventiv și controlul financiar de gestiune, cenzori, etc.
De asemenea, controlul asupra operațiilor patrimoniale înregistrate în contabilitate se efectuează de către organele de control financiar și fiscal ale statului și alte organe de control, potrivit legii.
2.4. DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL SOCIETĂȚILOR COMERCIALE
Situația financiară a unei întreprinderi, indiferent de sectorul de activitate, de dimensiune sau structura capitalului este o consecință a gestionării resurselor până la momentul efectuării diagnosticului și o premisă esențială a dezvoltării ulterioare.
Diagnosticul financiar are ca obiectiv studiul, static al activității desfășurate de întreprindere în vederea aprecierii rezultatelor obținute, echilibrelor financiare, gestiunii resurselor utilizate precum și eficienței acestora.
Intrebările la care trebuie să răspundă diagnosticul financiar pot fi:
structura capitalului este adecvată activității desfășurate ?
întreprinderea reușește să-si mențină echilibrul ?
întreprinderea reușește să-și plătească obligațiile pe termen scurt, mediu si lung?
gestiunea resurselor este corespunzătoare ?
eficiența resurselor utilizate depășește nivelul mediu al domeniului de activitate ?
• care este tendința indicatorilor urmăriți ?
Etapele parcurse în elaborarea diagnosticului financiar sunt: prelucrarea informațiilor contabile, prin corecții și regrupări în vederea construirii bilanțului financiar,identificarea caracteristicilor diagnosticului și calculul indicatorilor financiari, interpretarea și aprecierea indicatorilor de punct de vedere al echilibrului, stării, gestiunii si eficienței activității, stabilirea punctelor tari si a punctelor slabe a activității, stabilirea premizelor privind activitatea viitoare a întreprinderii. Informațiile necesare diagnosticului financiar sunt preluate din conturile anuale care cuprind: bilanțul, contul de profit si pierdere, anexa.
Prezentarea informațiilor în bilanțul contabil referitoare la sursele financiare și mijloacele economice răspunde unor cerințe de ordin fiscal, contabil si juridic fără a răspunde cu promptitudine obiectivelor financiare care urmăresc mai ales probleme prezente și viitoare, decât probleme trecute. În consecință, bilanțul contabil va fi supus unor corecții și regrupări care să ordoneze elemente de activ si pasiv în funcție de gradul de lichiditate, respectiv gradul de exigibilitate.
Corecțiile aplicate bilanțului contabil privesc: retratarea bilanțului care presupune eliminarea elementelor de activ fictiv, retratarea grupei "Conturi de regularizare – pasiv’, reclasificarea participării salariaților la rezultatele întreprinderii, reclasificarea provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli, regruparea elementelor bilanțiere prin agregarea anumitor date și divizarea altora în funcție de gradul de lichiditate respectiv exigibilitate, astfel încât să se obțină valori semnificative pe plan financiar, înregistarea datoriei fiscale.
Termenul de diagnostic, rezervat în principiu medicinei, apare în domeniul microeconomic ca o metodă de cunoaștere al cărei obiect este cercetarea caracteristiciilor esențiale si funcționale ale întreprinderii, cu scopul de a identifica punctele forte (generate de oportunitățile mediului economic) si punctele slabe (riscuri datorate mediului economic).
Efectuarea unui diagnostic permite, în ultimă instanță, prin reperarea cunoasterea stării de fapt a întreprinderii disfuncționalităților si aplicarea unor programe care să asigure redresarea sau ameliorarea performanțelor. Înseamnă că întreprinderea are nevoie de efectuarea unui diagnostic, nu numai atunci când se găsește în dificultate, ci si atunci când situația ei este bună.
Când scopul diagnosticului este identificarea si remedierea disfuncționalităților întreprinderii, obiectivul principal constă în lărnurirea cauzelor care au condus la această stare, iar când scopul este îmbunătățirea performanțelor, obiectivul constă în alegerea strategiilor si a posibilităților de dezvoltare internă. În mod practic, analiza diagnostic trebuie să găsească răspuns unor probleme specifice fiecărei întreprinderi care ar putea fi sintetizate în următoarele: care sunt rezultatele întreprinderii, dacă sunt sau nu satisfăcătoare si de ce, cum au fost obținute, care sunt performanțele si obiectivele dorite, care este nivelul performanțelor, ce trebuie facut pentru atingerea lor, care sunt măsurile concrete ce urmează a fi întreprinse pe termen scurt, mediu și lung.
Incadrată în activitatea practică de evaluare, analiza diagnostic furnizează informațiile necesare aprecierii situației trecute și prezente care constituie o bază pentru estimarea elementelor necesare aplicării diferitelor metode de evaluare.
Aceasta, deoarece evaluarea nu înseamnă doar aplicarea mecanică a unor tehnici de evaluare, ci presupune și cunoașterea modului de funcționare a mecanismelor interne ale unității, relevarea performanțelor unității si a pozițiilor cheie deținute de aceasta, pentru ca utilizarea diferitelor metode să poată constitui argumente în fundamentarea unei valori. În functie de gradul de extindere a analizei diagnostic, se poate elabora:
– diagnosticul global care urmărește analiza principalelor funcții ale întreprinderii: juridic-patrimonială, comercială, tehnic-operațională, de personal, financiar-contabilă;
– diagnostic special care urmărește analiza în detaliu a situației juridice a întreprinderi și a situației financiar-contabile.
Pentru realizarea diagnosticului unei întreprinderi se parcurg următoarele etape:
– cunoașterea întreprinderii și a mediului său;
– stabilirea stării pe fiecare funcție a înteprinderii;
– analiza riscurilor la care este supusă întreprinderea..
Diagnosticul financiar are ca scop să aprecieze starea financiară a întreprinderii, evidențiind totodată punctele forte și slabe din perspectiva situației financiare a agentului economic.
2.4.1. Stabilirea punctelor forte
Puncte forte:
gradul ridicat de stabilitate si autonomie financiară
trezorerie pozitivă și în creștere, generând un flux monetar net pozitiv
raportul favorabil între duratele medii de încasare a clienților și de achitare a furnizorilor
nivelul ratelor de lichiditate este satisfăcător și în creștere
solvabilitatea este mare și prezintă tendința de apreciere
2.4.2. Stabilirea punctelor slabe
Puncte slabe:
înrăutățirea rotației stocurilor, indicând formarea unor stocuri cu mișcare lentă
creșterea duratei in zile a creditului-client; valoarea indicatorului semnalează existența unor dificultăți în încasarea creanțelor
reducerea duratei în zile a creditului- furnizor
evoluția ratei profitabilității veniturilor indică o eficiență generală redusă
nivelul ratei rentabilității comerciale semnalează o eficiență redusă a valorificării produselor
rata rentabilității economice este inferioară ratei dobânzii; prin urmare firma nu beneficiază de efectul de levier
rata rentabilității financiare are o valoare redusă, reflectând o slabă remunerare globală a capitalurilor proprii
soldurile intermediare de gestiune se depreciază
CAPITOLUL 3.
APRECIEREA BONITĂȚII ECONOMICO- FINANCIARE LA S.C. MEVA S.A. ȘI CALCULUL INDICATORILOR DE PERFORMANȚĂ FINANCIARĂ
Luând în considerare date cunoscute din evidențele S.C. MEVA S.A.. precum și conținutul indicatorilor de performanță financiară prezentați în capitolul anterior, redăm rezultatele calculelor efectuate, cu referire la anii 2001,2002 și 2003.
3.1. ANALIZA PROPRIU-ZISĂ A BONITĂȚII PE DATELE ISTORICE
Bonitatea evidențiază o stare financiară legată de capacitatea de plată a datoriilor la diferite termene. Bonitatea se analizează din următoarele perspective:
lichiditatea, care reflectă capacitatea de plată a datoriilor pe termen scurt;
– solvabilitatea, ce arată capacitatea de plată a datoriilor pe termen mediu și lung.
3.1.1. Lichiditatea
Lichiditatea curentă
Tabelul 3.1.
După cum putem observa din tabelul 3.1, valorile de referință a indicatorului sunt:
valoarea minimă acceptabilă a acestui indicator este de 1,2 sub acest nivel firma aflându-se în pericol de incapacitate de plată;
valoarea maximă acceptabilă este de 2,0 peste acest nivel consemnându-se că nu se utilizează corespunzător activele curente.
În anul 2001 capacitatea întreprinderii de a-și plăti obligațiile pe termen scurt din active circulante este de 0,59 și se află sub limita minimă admisibilă (1,2) ceea ce înseamnă că firma se află în pericol de incapacitate de plată. În 2002 capacitatea întreprinderii de a-și plăti obligațiile pe termen scurt din active circulante înregistrează o tendință descrescătoare 0,51 și o tendință crescătoare în 2003, lichiditatea curentă ajungând valoarea de 1.99 . Această tendință de creștere ă reflectă starea de capacitate de plată a obligațiilor pe termen scurt în care se află întreprinderea.
Se observă o scădere a capacității de plată a obligațiilor pe termen scurt în 2002 față de 2001 cu 14% determinată de scăderea activelor circulante (14%) într-un ritm mai accelerat decât creșterea pasivelor curente (0,1%). În anii 2001 și 2002, lichiditatea este cu mult sub nivelul optim, atunci situația întreprinderii este riscantă ea fiind în situația de a înregistra plăți restante cu influiență asupra fluxurilor bănești și financiare ale întreprinderii. În acest caz remedierea situației se poate realiza prin reducerea nivelului stocurilor fără a influiența producția sau prin reducerea duratei creditului client.
În 2003, lichiditatea curentă se încadrează în intervalul optim, valoarea sa apropiindu-se foarte mult de valoarea maximă admisibilă. Lichiditatea curentă crește chiar dacă se înregistrează o scădere a datoriilor pe termen scurt(36%), deoarece creșterea activelor circulante(153%) are loc într-un ritm mai accelerat decât scăderea datoriilor pe termen scurt.
Situația întreprinderii este bună deoarece cel puțin pe termen scurt întreprinderea are capacitatea de a-și achita datoriile exigibile datorită activelor circulante mai mari decât obligațiile curente. În acest caz, apariția unor evenimente neprevăzute în mișcarea activelor circulante sau în deteriorarea valorii acestora este acoperită tocmai de diferența dintre valoarea activelor circulante și pasivele circulante.
Analiza lichidității imediate
Lichiditatea imediată Tabelul 3.2.
Valorile de referință ale indicatorului sunt:
valoarea minimă acceptabilă a acestui indicator este de 0,2 sub acest nivel firma aflându-se în pericolul incapacității de plată;
valoarea maximă acceptabilă este de 0,3 peste acest nivel considerându-se că nu se utilizează corespunzător activele curente.
Pe intervalul de timp 2001-2002, capacitatea întreprinderii de a-și achita obligațiile pe termen scurt din disponibilități este sub limita minimă admisibilă (0,2) respectiv de 0,05 în 2001, de 0,06 în 2002. Acest nivel al lichidității rapide în intervalul analizat plasează firma în situația de incapacitate de plată a obligațiilor pe termen scurt din disponibilități.
În anul 2001 rata lichidității imediate era de 0,05 ea înregistrând în continuare o tendință de creștere în 2002 reprezentând 0,06. Această creștere (cu 20%) se datorează creșterii pasivelor curente (1%) și disponibilităților (7%).
În anul 2003 lichiditatea imediată a ajuns la 0,44. A înregistrat o creștere datorită creșterii disponibilităților(361%) într-un ritm mai accentuat decât scăderea pasivelor curente(36%).
Acest nivel al ratelor de lichiditate imediată analizate pe intervalul 2001-2002 arată că nivelul lor este mult sub nivelul minim admisibil ceea ce face ca întreprinderea să nu-și poată achita obligațiile pe termen scurt din disponibilități și plasamente.
Analiza lichidității rapide
Lichiditatea rapidă Tabelul 3.3.
Valorile de referință ale indicatorului sunt:
valoarea minimă acceptabilă a acestui indicator este de 0,6 sub acest nivel firma aflându-se în pericolul incapacității de plată;
valoarea maximă acceptabilă este de 1,0 peste acest nivel considerându-se că nu se utilizează corespunzâtor activele curente.
În anii 2001 și 2002 capacitatea de plată a obligațiilor pe termen scurt din activele circulante care pot fi transformate rapid în lichidități este sub limita minimă acceptabilă (0,6) adică 0,37 în 2001, 0,3 în 2002. Această situație aduce firma în pericolul de a nu-și onora obligațiile de plată pe termen scurt din activele circulante care pot fi transformate rapid în lichidități.
Se observă o reducere a lichidității rapide cu 19% în 2002 față de 2001 și o creștere cu 227% în 2003 față de 2001. Această reducere de 19% în 2002 față de 2001 este rezultatul scăderii stocurilor(0,7%) și scăderii activelor circulante (14%).
Creșterea lichidității cu 227% în 2003 comparativ cu 2002 s-a datorat creșterii activelor circulante(153%) și stocurilor(138%) într-un ritm mai accelerat decât scăderea datoriilor pe termen scurt(36%). Nici în 2003 lichiditatea rapidă un se încadrează între limitele favorabile, depășind valoarea maximă admisă(1). Ceea ce ne duce la concluzia că există o utilizare ineficientă a creanțelor, dificultăți în încasarea lor, fie a investițiilor financiare pe termen scurt fie lipsa unei strategii în utilizarea disponibilitățiilor
3.1.2. Solvabilitatea
Indicele general de solvabilitate
Tabelul 3.4.
Indicele general de solvabilitate ne arată măsura în care activele totale ale întreprinderii pot să acopere datoriile totale.
Se observă că în anul 2001 valoarea indicelui general de solvabilitate este mult sub nivelul acceptabil al acestui indicator. Acest fapt se datorează creșterii datoriilor totale cu 6% în 2001 față de 2000.
În 2002 valoarea scade de la 0,82 cât era în 2001 la 0,73, deoarece activul total scade de la 288.014.006 la 256.300.079, ceea ce înseamnă o scădere de 12 procente în 2002 față de 2001, iar datoriile totale cresc cu o pondere de 1%.
În anul 2003 situația se îmbunătățeste, indicele ajungând la valoarea de 2,83, încadrându-se în intervalul optim, datorită creșterii activului total cu 148% și datoriile totale au crescut cu 38%. Creșterea activului total se datorează creșterii activelor circulante- disponibilităților ,stocurilor și creanțelor- dar și creșterii activelor imobilizate. Datoriile totale scad datorită scăderii datoriilor pe termen scurt (38%).
Activele totale sunt mai mari decât datoriile totale în 2003, putând afirma că întreprinderea aflată în stare de funcționare este solvabilă. O întreprindere poate fi solvabilă chiar dacă la un moment dat nu are capacitate de plată și nu dispune de lichidități financiare, lipsa capacității de plată și a lichidității pot fi temporare dacă întreprinderea este solvabilă. Din acest motiv, solvabilitatea unei întreprinderii este generată de o activitate eficientă, iar lipsa lichidității se datorează unor situații conjuncturale.
3.1.3. Capacitatea de rambursare a datoriilor
Capacitatea de rambursare a datoriilor arată măsura în care sursele potențiale de autofinanțare degajate din activitatea firmei pot acoperi datoriile totale ale firmei. Nivelul minim acceptabil este de l (corespunde achitării integrale a datoriilor) sub acest nivel firma aflându-se în pericolul incapacității de plată.
Capacitatea de rambursare a datoriilor
Tabelul 3.5.
Capacitatea de rambursare a datoriilor se situează mult sub nivelul minim acceptabil de 0,33 înregistrând o tendință de creștere de la -0.11 în 2001 la 0,04 în 2002, firma aflându-se în pericolul de incapacitate de plată. În anul 2003, indicatorul se află peste nivelul minim, având o valoare de 0,91, o valoare mai mare în comparație cu anii precedenți, creștere datorată atât sporirii capacității de autofinanțare dar și reducerii datoriilor totale.
Capacitatea brută de rambursare a datoriilor arată măsura în care sursele potențiale de autofinanțare degajate din activitatea de exploatare a firmei pot acoperi datoriile totale ale firmei.
Capacitatea brută de rambursare Tabelul 3.5.
În anii 2001 și 2002, capacitatea brută de rambursare a datoriilor are valorea de 0,15 respectiv 0,16 situându-se sub nivelul minim acceptat de 0,50; indicatorul arată că sursele potențiale de autofinanțare degajate din activitatea de exploatare a firmei nu pot acoperi datoriile totale ale firmei. Și din acest punct de vedere întreprinderea se află în pericolul incapacității de plată. În schimb în anul 2003 capacitatea brută de rambursare are valoarea de 1,55, peste nivelul minim, datorită creșterii semnificative a excedentului brut de exploatare și reducerii datoriilor totale. În anul 2002 atât excedentul brut de exploatare cât și datoriile totale se măresc, capacitatea brută de rambursare a datoriilor crescând și ea, datorită creșterii excedentului brut de exploatare într-un ritm mai alert (7%) decât datoriile totale (1%).
3.1.4. Rata de prelevare a cheltuielilor financiare
Rata de prelevare a cheltuielilor financiare arată măsura în care cheltuielile financiare consumă numerar din acumulările brute din activitatea de exploatare. Nivelul maxim acceptabil este de 50%, peste acest nivel firma aflându-se în pericol de numerar negativ.
Rata de prelevare a datoriilor Tabelul 3.7.
Se observă că în anii 2001 și 2002 nivelul ratei de prelevare a cheltuielilor financiare este peste valoarea maxim acceptată, urmând o îmbunătățire a indicatorului în anul 2003, valoarea ratei scâzând și ajungând la 5,4. Această scădere se datorează creșterii semnificative a excedentului brut de exploatare în 2003 față de 2002 și reducerii cheltuielilor financiare. Se observă și o reducere a indicatorului în 2002 față de 2001, din cauza micșorării cheltuielilor financiare (33%) și creșterii excedentului brut de exploatare (7,7%).
3.2. ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ FINANCIARĂ A SOCIETĂȚII COMERCIALE
Prin intermediul acestor rate se pot identifica la un moment dat existența sau inexistența unei structuri financiare adecvată pentru întreprinderea analizată, rezultat al politicii financiare promovate de managementul acesteia.
Rata stabilității financiare
Tabelul 3.8.
Valoarea minimă acceptabilă este de 50. În intervalul 2001-2002 nivelul ratei stabilității nu are un efect benefic asupra întreprinderii. Rata stabilității financiare a scăzut în anul 2002 față de 2001 de la -36% în 2002 la -20% în 2001. Această scădere cu 16% s-a datorat scăderii capitalului permanent cu 61% și scăderii pasivului total cu 11%.
Scăderea capitalului permanent s-a datorat scăderii capitalului propriu cu 61%. Deci nu este o situație favorabilă pentru firmă deoarece capitalurile proprii se modifică într-un ritm inferior datoriilor pe termen lung. În anul 2003 comparativ cu anul 2002 rata stabilității financiare a crescut de la -36% la 65%.
Rata stabilității financiare se află în anul 2001 și 2002 sub limita minimă acceptabilă. Reducerea capitalului permanent s-a datorat modificării într-un ritm accelerat de scădere a capitalurilor proprii în raport cu datoriile pe termen scurt. Valorile ratei stabilității financiare se situează sub valoarea minimă de 66% semnificând faptul că firma nu dispune de resurse financiare cu caracter permanent față de totalul resurselor .
Rata stabilității financiare din 2002 este mai mică decât cea din 2001, fapt ce a avut loc datorită diminuării capitalului social, pierderilor în cursul exercițiului, repartizarea rezervelor exercițiului pentru dividende, diminuarea sau anularea provizioanelor, creșterea datoriilor pe termen scurt într-un ritm superior creșterii capitalului permanent
În anul 2003, valoarea ratei stabilității financiare este inclusă în intervalul optim. În comparație cu anul precedent(2002), rata stabilității financiare a crescut, deoarece au existat majorări ale capitalului permanent social prin aporturi în numerar sau natură, creșteri ale profitului nerepartizat, creșterea rezervelor, constituirea de provizioane, primirea de subvenții, lichidarea unor datorii pe termen scurt.
Rata autonomiei financiare
Rata autonomiei financiare globale arată gradul de independență financiară a societății, arată cât din patrimoniul întreprinderii este finanțat pe baza resurselor proprii.
Rata autonomiei financiare
Tabelul 3.9.
Această rată are importanță pentru instituțiile financiare în cazul în care întreprinderea solicită un împrumut.
Valoarea acestei rate este de -20% în anul 2001 și a scăzut la -36% în anul 2002, ceea ce înseamnă că firma poate contracta un împrumut cu un anumit grad de risc. Deci autonomia financiară a scăzut în 2002 față de 2001 datorită scăderii capitalurilor proprii cu 61% în timp ce pasivele totale au scăzut cu 11% în același interval de timp, are loc reducerea resurselor proprii în total resurse de finanțare ca urmare a modificării într-un ritm mai mic a capitalurilor proprii față de modificarea resurselor totale.. Deci firma nu se poate finanța din surse proprii dar poate apela la împrumuturi. Ratele de autonomie financiară înregistate în anii 2001 și 2002 se încadrează în categoría ratelor mai mici de 30%, deci întreprinderea un prezintă garanții pentru a obține creditul.
Rata autonomiei financiare globale este de 65% în anul 2003 față de -36% cât a fost în 2002. Se observă o tendință de creștere a ratei autonomiei financiare ca urmare a modificării capitalului propriu într-un ritm mai mare decât ritmul modificării resurselor totale. Totuși rata se află peste valoarea minimă acceptabilă, între intervalul 30-50% deci firma poate angaja un împrumut dar crește gradul de risc. Această creștere a ratei autonomiei financiare s-a datorat creșterii capitalurilor proprii și creșterii pasivelor totale.ca urmare a modificării capitalului propriu într-un ritm mai mare decât ritmul modificării resurselor totale.
Indicele autonomiei financiare globale
Tabelul 3.10.
Indicele autonomiei financiare globale arată raportul de finanțare între resursele proprii și cele străine. Arată măsura în care datoriile pot fi acoperite din capitaluri proprii. Se consideră că resursele proprii ar trebui să poată acoperi datoriile totale cel puțin într-o proporție de 100%.
Observăm că în anii 2001 și 2002 întreprinderea nu este capabilă să acopere datoriile din capitalul propriu, cunoscând și o tendință de scădere în 2002 față de 2001, atât nivelul datoriilor cât și cel al capitalului propriu. În schimb, în anul 2003 capitalul propriu prezintă de tendință de creștere ață de 2002 fiind suficient pentru a acoperi datoriile totale care prezintă o tendință de descreștere față de anul precedent.
Rata autonomiei financiare la termen
Tabelul 3.11.
Datorită lipsei de datorii pe termen mediu și lung în perioada analizată, capitalul propriu al întreprinderii este egal cu capitalul permanent, ceea ce ne duce la concluzia că rata autonomiei financiare la termen este 100%.
Astfel că autonomia financiară la termen se situează peste valoarea minim admisibilă de 50% reflectând proporția în care capitalurile proprii participă la formarea capitalurilor permanente.
Nivelul ratei are o mare importanță pentru deciziile viitoare de politică financiară pe care managementul întreporinderii intenționează să le ia. Se consideră că întreprinderea beneficiază de o structură financiară sănătoasă, căreia îi este asociat un grad scăzut de risc, atunci când ponderea surselor proprii în sursele permanente este de cel puțin 50%, respectiv 50%.
Rata de îndatorare
Îndatorarea globală
Tabelul 3.12.
În anul 2002 valoarea acestei rate a crescut cu 16% față de 2001 (de la 120% la 136% în 2002). Totuși se află peste limita maximă admisibilă de 66%. Cu cât rata îndatorării globale ia valori mai apropiate de 100%, cu atât riscul imposibilității de a onora aceste datorii este mai mare.
Rezultă că întreprinderea depinde în mare măsură de creditorii săi. Creșterea ratei îndatorării globale s-a datorat creșterii datoriilor totale cu 1% și scăderii pasivului total cu 11 %. Creșterea indicatorului semnifică modificarea datoriilor într-un ritm mai rapid decât modificarea pasivului.
Nivelul ratei este mai mare de 100% decât în situația în care pierderile financiare înregistrate de întreprindere în exercițiile financiare anterioare (2001, 2002) au consumat integral capitalul propriu al acesteia, situație în care falimentul este mai mult decât imprevizibil.
În anul 2003 față de anul 2002 rata îndatorării globale a scăzut cu 65% de la 136% la 35% în anul 2003. Rata îndatorării globale se află sub valoarea maximă acceptabilă ceea ce înseamnă că dependența întreprinderii de creditorii săi este mai scăzută. Scăderea ratei se datorează creșterii pasivului total cu 1486% în timp ce datoriile totale au scăzut cu 36%. Pe ansamblu se observă o tendință de scădere a ratei de îndatorare globală care, dacă continuă și în viitor aduce firma în situație de independență față de creditori.
3.3. ANALIZA GESTIUNII STOCURILOR
Rata de gestiune a stocurilor totale arată de câte ori într-o perioadă de gestiune stocurile materiale trec succesiv prin fazele de aprovizionare, fabricație, vânzare, respectiv durata în zile a unei rotații complete.
Durata de rotație a stocurilor asigură o eficiență acceptabilă a gestiunii stocurilor dacă este mai mare de 8 rotații, care corespunde unui termen mediu de parcurgere a fazelor circuitului economic și de revenire sub formă bănească inițială de 45 de zile.
În perioada analizată, numărul de rotații a stocurilor totale acrescut în 2002 față de 2001 cu 0,43 rotații, apoi să crească în 2003 față de 2002 cu 2,18 rotații. Valorile acestor rotații ale stocurilor totale, în 2001 și 2002 se situează sub valoarile minime de 8 rotații, ceea ce înseamnă ineficiență în utilizarea a stocurilor totale ale întreprinderii. Observăm că în 2003 numărul de rotații (7,24 rot) se apropie destul de mult de nivelul minim acceptabil.
Creșterea numărului de rotații a stocurilor totale a fost determinată atât de modificarea cifrei de afaceri cât și de modificarea stocurilor totale :
modificarea cifrei de afaceri care a crescut cu 2%, în 2002 față de 2001 și cu 241% în 2003 față de 2002;
modificarea stocurilor totale care au scăzut cu 7% în 2002 față de 2001 și au crescut cu 138% în 2003 față de 2002.
Rata de gestiune a stocurilor totale Tabelul 3.14.
Atât modificarea cifrei de afaceri cât și modificarea stocurilor totale au contribuit la creșterea numărului de rotații a stocurilor totale, dar ponderea cea mai mare avut-o modificarea cifrei de afaceri.
Durata în zile a vitezei de rotație a stocurilor totale a scăzut în 2002 față de 2001 cu 6,58 zile, iar în 2003 față de 2002 a scăzut cu 21,75 zile. Nivelurile duratei medii în zile, în perioada analizată, se situează peste nivelul minim de 45 zile.
Reducerea duratei în zile a unei rotații a stocurilor totale în 2002 față de 2001, dar și reducerea duratei în 2003 față de 2002 au fost determinate atât de modificarea cifrei de afaceri, cât și de modificarea stocurilor totale:
– creșterea cifrei de afaceri de la 365.056.927mii lei la 370.849.048 mii lei, din 2001 până în 2002, ceea ce a produs o reducere cu 6,58 zile, dar creșterea cifrei de afaceri de la 370.849.048 mii lei la 1.264.318.164 mii lei din 2002 până în 2003, ceea ce a produs o reducere cu 21,75 zile
– scăderea stocurilor totale de la 78.698.518 mii lei la 73.262.673 mii lei, din anul 2001 până în anul 2002 și creșterea stocurilor de la 73.262.673 mii în 2002 la 174.441.085 mii lei în 2003.
Măsuri pentru îmbunătățirea vitezei de rotație a stocurilor totale sunt:
dimensionarea optimă a stocurilor totale în toate fazele ciclului economic;
reducerea cheltuielilor de exploatare;
creșterea veniturilor de exploatare.
Pentru a obține o imagine mai detaliată asupra gestiunii stocurilor, viteza de rotație a stocurilor se analizează pe componentele principale, corespunzător fazelor ciclului de exploatare-comercializare:
– stocul de materii prime și materiale,
– stocul de producție neterminată;
– stocul de produse finite.
Viteza de rotație a stocurilor de materii prime și materiale arată eficiența activității de aprovizionare.
Viteza de rotație a stocurilor de materii prime și materiale
Tabelul 3.15.
Durata de rotație a stocurilor de materii prime și materiale scade în 2002 față de 2001 cu 0,2 zile , ceea ce semnifică o îmbunătățire a duratei de aprovizionare, iar în 2003 față de 2002 scade cu 23,5 zile, ceea ce înseamnă o îmbunătățire a situației. În 2003 durata de rotație a stocurilor de materii prime este de 77,6 zile, fiind departe de cea înregistrată în 2001 care a fost de 101,3 zile. Aceste durate de rotație în zile sunt foarte mari în comparație cu cele considerate normale, reflectând o ineficiență a activității de aprovizionare.
Se observă că numărul rotațiilor a crescut de la 3,6 în 2001, la 4,70 în 2003, datorită creșterii cheltuielilor cu materiile prime și materiale din 2003 într-un ritm mai accelerat decât creșterea stocurilor ce se înregistrează la sfârșitul aceluiași an.
Pentru reducerea duratei medii de rotație a stocurilor, este necesară o dimensionare optimă a stocurilor, dar și reducerea cheltuielilor de exploatare și comercializare. Pentru a asigura o durată medie de rotație corespunzătoare se acționează asupra cifrei de afaceri si asupra volumului stocurilor.
În anul 2002 a avut loc e eliberare de stocuri de materii prime și materiale de 86.881 mii lei, iar în 2003 de 44.645.124 mii lei, datorită scăderii duratei în zile a stocurilor de materia prime și materiale.
Viteza de rotație a stocurilor de producție în curs arată eficiența activității de producție.
Viteza de rotație a stocurilor de producție în curs
Tabelul 3.16.
Durata de rotație a stocurilor de producție în curs de execuție crește în 2002 față de 2001 cu 0,3, ceea ce semnifică o înrăutățire a duratei de producție, pentru ca în 2003 față de 2002 să scadă cu 13,2 zile, ceea ce înseamnă o îmbunătățire a situației. În 2003 durata de rotație a stocurilor de producție în curs de execuție este de 5,9 zile, fiind sub cea înregistrată în 2002 care a fost de 19,1 zile. Aceste durate de rotație în zile sunt mari, reflectând o ineficiență a activității de producție. Ponderea stocurilor de producție în curs de execuție este mică în comparație cu stocurile de materii prime și materiale.
Datorită creșterii duratei de rotație în zile, în 2002 a avut loc o imobilizare a stocurilor de producție în curs de execuție în valoare de 257.199 mii lei. În 2003 a avut loc o eliberare de stocuri de producție în curs de execuție în valoare de 45.361.611 mii lei, datorită reducerii duratei de rotație.
Viteza de rotație a stocurilor de produse finite arată eficiența activității de desfacere.
Viteza de rotație a stocurilor de produse finite
Tabelul 3.17
Durata de rotație a stocurilor de produse finite a crescut în anul 2002 față de 2001 cu 2,34 zile, ajungând de la 2,53 cât era în 2001 la 4,87 cât s-a înregistrat în 2002. În anul 2003 durata unei rotații scade cu 3,35 zile față de 2002, ajungând la 1,52 zile. Numărul de rotații a stocurilor de produse finite a scăzut în 2002 față de 2001 cu 68,9 rotații datorită creșterii stocurilor de produse finite într-un ritm mai accelerat (94%) în comparație cu creșterea producției vândute. Stocurile de produse finite cresc în 2002 față de 2001 cu 94%, în timp ce în 2003 față de 2002 cresc cu 8%.
Observăm o imobilizare a stocurilor de produse finite în 2002 de 2.268.691 mii lei și o eliberare de stocuri de produse finite în 2003 în valoare de 11.371.663 mii lei.
Viteza de rotație a stocurilor de mărfuri arată eficiența activității comerciale.
Viteza de rotație a stocurilor de mărfuri
Tabelul 3.18
Durata în zile a unei rotații a stocurilor de mărfuri a crescut în anul 2002 față de 2001 cu 45,24 zile, ajungând de la 59,86zile cât înregistra în 2001 la 105,1, valoarea din 2002. Observăm că în 2003 durata în zile a stocurilor de mărfuri a scăzut față de 2002 înregistrând valoarea de 70 zile.
Numărul de rotații a stocurilor de mărfuri a scăzut de la 6,10 rotații în 2001 la 3,47 în 2002. acest fapt se datorează creșterii stocurilor de mărfuri (94%) într-un ritm mai accelerat în comparație cu creșterea veniturilor din vânzarea mărfurilor (11%).
Se observă că în 2002 are loc o imobilizare a stocurilor de mărfuri de 2.036.176 mii lei, iar în anul 2003 are loc o eliberare de stocuri de mărfuri de 2.587.398 mii lei.
Măsuri de ameliorare a situației:
obținerea unui anumit nivel al cifrei de afaceri cu un volum cât mai mic de stocuri;
modernizarea și înnoirea tehnologiilor de fabricație;
găsirea de furnizori care practică prețuri scăzute în raport cu calitatea oferit;
rotația stocurilor prin menținerea unui stoc de siguranță minim;
îmbunătățirea politicilor de markething care să ducă la creșterea vitezei de rotație;
evitarea fabricării unor produse fără desfacere asigurată;
să se asigure o constanță în realizarea producției și comercializării;
folosirea capacităților de producție rentabile și închiderea celor care presupun costuri ridicate
3.4. ANALIZA DECALAJULUI ÎNTRE DURATA ÎN ZILE A
CREDITULUI CLIENT ȘI CREDITULUI FURNIZOR
Rata de gestiune a clienților exprimă creditul client acordat de firmă, adică durata medie în zile de încasare a contravalorii mărfurilor de la beneficiari, adică decalajul mediu în zile între data facturării și data încasării contravalorii mărfurilor vândute.
Durata în zile a creditului clienți exprimă decalajul în zile de la data facturări până la data încasării contravalorii facturii.
Mărimea duratei în zile a creditului clienți este influiențată de:
– strategia întreprinderii furnizoare care dacă este în expansiune va acorda un interval de tinp de plată mai mare decât concurenții ei.
– relații stabilite cu clienții când se acordă un termen de plată mai mare pentru :
– clienții tradiționali,
– marile întreprinderi a căror ciclu de producție este important;
– întreprinderile străine care permit întreprinderii să-și dezvolte exportul;
– întreprinderilor care prezintă garanții serioase.
– specificul producției când pentru produsele perisabile favorabile intervalul de plată este mullt mai mic.
– conjunctura economică care dacă este favorabilă determină întreprinderea să acorde un interval de plată mai mare.
– politica de credit practicată pe piață care determină ca atunci când dobânzile cresc să scadă durata creditului client, iar atunci când acestea scad să crească.
Rata de gestiune a clienților
Tabelul 3.19.
Numărul de rotații a creditului-client în 2002 față de 2001 a crescut cu 0,94 rotații, ajungând în 2002 la 4,6 rotații în comparație cu 3,66 rotații cât s-a înregistrat în 2001 pentru ca apoi în anul 2003 față de 2002 să crească cu 4,76 rotații, având valoarea de 9,36 rotații. Nivelurile acestor rotații ale creditului-client, în 2001 și 2002 se situează sub valoarea minimă considerată acceptabilă care este de cel puțin 8 rotații, ceea ce înseamnă o durată medie mare de rambursare a datoriilor avute de clienții. În schimb, în anul 2003 numărul de rotații depășește valoarea minimă considerată acceptabilă.
Creșterea numărului de rotații a creditului-client în anul 2002 față de 2001 a fost determinată de următoarele modificării:
modificarea cifrei de afaceri care a crescut de la 365.056.927mii lei la 370.849.048 mii lei, ceea ce a produs o creștere a numărului de rotații cu 0,94 rotații;
modificarea clienților care a scăzut de la 99.605.993 mii lei la 80.653.697 mii lei.
Creșterea numărului de rotații a fost influențat negativ de modificarea cifrei de afaceri, pe când influența modificării creditului-client a contribuit la creșterea numărului de rotații. În ansamblu influența modificării creditului-client a fost puțin mai mare decât a cifrei de afaceri, ceea ce a dus la creșterea numărului de rotații.
Creșterea numărului de rotații a creditului-client în 2003 față de 2002 a fost determinată de următoarele modificării :
modificarea cifrei de afaceri care a crescut de la 370.849.048 mii lei la1.264.318.164 mii lei, ceea ce a determinat o creștere a numărului de rotații cu 4,76 rotații;
modificarea clienților care au crescut de la 80.653.697mii lei la 135.025.583 mii lei;
creșterea cifrei de afaceri într-un ritm mult mai accelerat decât creșterea clienților.
Atât modificarea cifrei de afaceri cât și modificarea creditului-client au contribuit la creșterea numărului de rotații a creditului-client, dar ponderea cea mai mare a avut-o influența modificării cifrei de afaceri.
Observăm că în anii 2001 și 2002 durata în zile a creditului client depășește valoarea maximă accesibilă, singurul an în care această durată se încadrează în limitele normalului este 2003 când atinge valoare de 39 zile.
Rata de gestiune a furnizorilor exprimă creditul-furnizor primit de firmă, adică durata medie în zile de plată a contravalorii mărfurilor achiziționate de la furnizori. Rata de gestiune a furnizorilor se analizează cu numărul de rotații a creditului furnizor respective durata în zile a unei rotații.
Pentru analiza creditului furnizor trebuie să avem în vedere următoarele :
1. o viteză de rotație mică (durată în zile mare) înseamnă că întreprinderea folosește resursele furnizorului, și cu toate că reflectă o situație favorabilă pentru întreprindere poate conduce la înrăutățirea relațiilor comerciale ;
2. dacă durata în zile a unei rotații este mai mare de 30 de zile și nu este efectul unei înțelegeri prealabile atunci întreprinderea trebuie să-și analizeze condițiile de plată și cauzele lipsei de lichiditate ;
3. dacă tendința vitezei de rotație (durata în zile) este de creștere există semnale că firma se confruntă cu greutăți de plată ;
4. în situația în care cumpărătorul se găsește în poziție dominantă față de furnizor el poate negocia credite furnizor avantajoase.
În perioada 2002-2003 a avut loc o creștere a duratei de plată a furnizorilor de la 20,5 zile la 29,1 zile (adică cu 8,6 zile). Această modificare se datorează într-o măsură foarte mare modificării furnizorilor , care au crescut cu 383,6% față de 2002, și într-o măsură mai mică modificării cifrei de afaceri, deoarece creșterea furnizorilor are loc într-un ritm mai accelerat decât creșterea cifrei de afaceri (241%).
Rata de gestiune a furnizorilor
Tabelul 3.20
În 2001-2002, are loc o reducere a duratei de plată a furnizorilor de la 36,1 zile la 20,5 zile, deci o modificare cu 15,6 zile, datorată într-o măsură mai mare creșterii cifrei de afaceri, dar și scăderii furnizorilor, ajungând de la 36.087.921 mii lei în 2001 la 20.872.274 mii lei în 2002.
Se știe că durata unei rotații a furnizorilor trebuie să fie în jurul valorii de 30 zile pentru a reflecta o relație sănătoasă cu furnizorii, iar din datele prezentate s-a constatat că întreprinderea supusă analizei se află destul de aproape de acestă valoare în anul 2003 (29,1), în 2001 o depășește (36,1) iar în 2002 este mai mică (20,5).
Observăm că numărul de rotații în 2002 crește față de 2001 cu 6,7 rotații deoarece crește cifra de afaceri dar scad și furnizorii într-un ritm mai rapid decât creșterea cifrei de afaceri. Iar în 2003 față de 2002 numărul rotațiilor scade datorită creșterii furnizorilor într-un ritm mai accelerat decât creșterea cifrei de afaceri.
Putem observa că durata în zile a creditului client în perioada analizată este mai mare decât durata în zile a creditului furnizor, atunci la nivelul întreprinderii se crează un deficit de resurse financiare.
3.5. RENTABILITATEA ECONOMICĂ ȘI FINANCIARĂ
Se poate vorbi de rentabilitate doar atunci când se compară surplusul realizat de investitor cu capitalul pe care el l-a investit într-o afacere și aducem în sprijinul acestei interpretări afirmațiile lui P. Vernimmen, care spunea, că: “ nu se poate vorbi de rentabilitate decât, raportând la capitalurile investite rezultatul aferent acestor capitaluri…Este un abuz de limbaj să vorbești de rentabilitate comercială raportând un rezultat la o cifră de afaceri. “
Având în vedere că în literatura economică sunt uzitate mai multe tipuri de rate de rentabilitate, considerăm că un pas important în analiza rentabilității este stabilirea scopului urmărit, sau altfel spus, pentru ce calculăm un anumit tip de rată de rentabilitate și nu alta. Pentru a clarifica acest aspect, se impune identificarea intereselor dominante dintr-o întreprindere, iar aceste interese aparțin aporturilor de capital, indiferent dacă aceștia sunt proprietarii sau împrumutătorii.Cunoscând aceste interese, putem fi de acord că rentabilitatea se referă fie la ansamblul capitalurilor investite (indiferent de sursa lor de proveniență), fie doar la capitalurile proprii aparținând proprietarilor.
Indiferent de nivelul de performanță la care se referă sau de interesele pe care le caracterizează, ratele de rentabilitate se formează întotdeauna ca raport între un “ efect economic” ( desemnat de un indicator de rezultate, ce exprimă profitul) și “ efortul” depus pentru obținerea acestuia ( capitalul alocat în acel scop).
Ratele de rentabilitate sunt indicatorii cu ajutorul cărora se apreciază nivelul de rentabilitate al unei întreprinderi sau al unei investiții.
Rentabilitate
După cum se poate observa, la numărătorul raportului avem profitul și nu un rezultat de natura profitului deoarece calculul ratelor de rentabilitate cu un rezultat negativ (pierdere) este nerelevant informațional, practic un există rentabilitate. Treapta de profit aleasă pentru calculul rentabilității trebuie să fie în concordanță cu capitalul pe care îl retribuie, astfel dacă avem la numitor capital investit vom folosi la numărător profitul din exploatare, iar dacă avem la numitor capital propriu vom folosi profitul net.
La numitor avem capitalul, acesta regăsindu-se în construcția ratelor de rentabilitate, atât sub formă de surse (elemente de pasiv) cât și sub formă de utilizări (elemente de activ).
Utilizarea elementelor de activ pentru reflectarea capitalului, în construcția ratelor de rentabilitate, poate avea următoarele justificări:
– capitalul investit într-o afacere este materializat în patrimoniul care asigură derularea afacerii
– elementele patrimoniale (activele) sunt mai sugestive informațional atuci vorbim de gestiunea resurselor, profitabilitatea activității și implicit în derularea procesului de exploatare.
Ratele de rentabilitate poate avea o dublă semnificație informațională și anume:
– reprezintă o măsură a succesului întreprinderii în a utiliza sursele de finanțare pentru a genera profit;
– evidențiază nivelul de remunerare a capitalului investit într-o afacere, comparativ cu alte oportunități de investiții.
Rentabilitatea economică reprezintă remunerarea brută a capitalurilor investite, atât proprii cât și împrumutate ( capitalul investit = capital propriu +împrumuturi pe termen lung + împrumuturi pe termen scurt), și arată cât profit brut revine unei unități de capital investit.
Analiza ratelor de rentabilitate ale întreprinderii urmărește reflectarea raporturilor de eficiență între efectele de natura rezultatelor și eforturile financiare depuse pentru obținerea lor.
Rata rentabilității economice măsoară performanțele patrimoniului total al întreprinderii, reflectând performanța economică a acestuia independent de modul de finanțare.
Rata rentabilității economice
Tabelul 3.21
În 2001 și 2002 rata rentabilitatii economice are valori mici, care nu depășesc nivelul standard. In 2003 situatia se îmbunătățește: nivelul ratei este peste nivelul standard cu 15,3%, ceea ce înseamnă că este îndeplinită condiția prin care se asigură menținerea substanței economice a unității. Rata rentabilității economice cunoaște o evoluție crescătoare, de la 2,69 în 2001, 2,92 în 2002 ajunge în 2003 la o valoare de 35,3%.
În anul 2002, observăm o scădere a rezultatului exploatării cu 4,6% față de 2001, dar și o scădere a activului total în proporție de 11% față de anul precedent. Ceea ce explică creșterea ratei rentabilității este această scădere a rezultatului exploatării într-un ritm mai puțin accelerat decât scăderea activului total. În anul 2003 se observă o creștere a ratei rentabilității datorată atât creșterii rezultatului exploatării cât și activului total față de 2002. Creșterea activului total în 2003 este datorată creșterii elementelor componente cu ar fi creșterea activelor imobilizate, dar și creșterea stocurilor, a creanțelor și disponibilităților bănești de care dispune întreprinderea. Scăderea activului total în 2002 se datorează micșorării activelor imobilizate, dar și reducerii activelor circulante, în special a disponibilităților. Reducerea rezultatului exploatării ce a avut loc în 2002 se explică prin scăderea veniturilor de exploatare cât și prin înregistarea unei scăderi a cheltuielior de exploatare.
Rata rentabilității economice brute
Tabelul 3.22
Rentabilitatea economică brută reprezintă remunerarea în termeni de acumulare brută a capitalurilor investite, atât proprii cât și împrumutate. Arată cât excedent brut din expolatare revine unei unități de capital investit.
Excedentul brut de exploatare depinde de structura financiară a firmei, costul capitalurilor, mărimea investițiilor, sistemul de amortizare și politica fiscală a statului.
În perioada analizată, excedentul brut de exploatare a înregistrat o creștere semnificativă, iar pentru ca indicatorul să înregistreze în continuare un trend crescător, este necesar să se realizeze o sporire a elementelor componente ale excedentului brut din exploatare.
Cum firma nu primește subvenții, singurele venituri care ar putea spori sunt cele din categoria Alte venituri din exploatare. În ceea ce privește cheltuielile, cele care ar putea fi reduse sunt cheltuielile cu despăgubirile și donațiile. Se observă că au scăzut cheltuielile cu alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate.
Se observă că excedentul brut de exploatare a crescut de-a lungul perioadei analizate deoarece valoarea adăugată a crescut de la 147.845.324 mii lei în 2001 la 154.838.788 mii în 2002.
În ultimul an, excedentul brut de exploatare a înregistrat o creștere semnificativă în primul rând datorită creșterii substanțiale a valorii adăugate, ajungând la 502.112.354 mii lei în 2003. Pe întreaga perioadă, firma nu a beneficiat de subvenții de exploatare. Datorită faptului că am mărit capacitatea de producție și implicit, a crescut numărul de personal, am mărit cheltuielile cu personalul.
Rata rentabilității economice nete
Tabelul 3.23
Rentabilitatea economică netă reprezintă remunerarea prin rezultatul exploatării a capitalurilor investite în activitatea de exploatare.Arată cât din rezultatul exploatării revine unei unități de capital investit.
Se observă a reducere a rezultatului exploatării înregistrată în 2002 datorată scăderii veniturilor din exploatare și cheltuielilor din exploatare. În ciuda faptului că producția vândută și veniturile din vânzarea mărfurilor cresc, produția imobilizată este cea care scade semnificativ în anul 2002 față de 2001.
Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderii de a degaja profit net prin capitalul propriu angajat în activitatea de exploatare și comercializare. Rentabilitatea financiară este un indicator prin care posesorii de capital apreciează eficiența investițiilor lor, respectiv oportunitatea menținerii acestora în afacere.
Rentabilitatea financiară remunerează proprietarii întreprinderii prin acordarea de dividende și rezerve constituind un mijloc de stimularea participării la creșterea capitalului social atât pentru acționarii existenți cât și pentru noii acționari.
Rata rentabilității financiare
Tabelul 3.24
Observăm faptul că în anii 2001,respectiv 2002 întreprinderea a înregistrat pierderi, în anul 2001 în valoare de 54.518.172 mii lei, iar în anul 2002 de 33.512.411 mii lei, ajungând ca în anul 2003 întreprinderea să obțină profit în valoare de 199.459.373 mii lei. Drept urmare, nu putem calcula rata rentabilității finanicare aferentă anilor 2001 și 2002.
În anul 2003, nivelul ratei rentabilității atinge valoarea de 48,37 %, peste valoarea orientativă cu 23,37%. Capitalul propriu a scăzut în 2002 față de 2001 ajungînd de la -57.801.689 mii lei în 2001 la -93.112.818 mii lei în 2002, datorită creșterii pierderilor neacoperite. Urmând o perioadă de creștere semnificativă a nivelului capitalului propriu în 2003, ajungând la 412.322.372 mii lei.această creștere este datorată creșterii semnificative a capitalului subscris vărsat, a rezervelor legale și altor rezerve, profitului nerepartizat.
Creșterea ratei rentabilității este favorabilă pentru întreprindere și reflectă o îmbunătățire a eficienței utilizării capitalului propriu.
CAPITOLUL 4.
APRECIEREA INDICATORILOR DE PERFORMANȚĂ FINANCIARĂ AI SOCIETĂȚII COMERCIALE MEVA S.A. ÎN PRACTICA BANCARĂ ȘI ANALIZA RISCURILOR
4.1. CONDIȚII DE CREDITARE ALE SOCIETĂȚILOR COMERCIALE
Conform prevederilor legii nr. 33/1991 privind activitatea bancară și a legii 58/1998, la acordarea creditelor, societățile bancare au obligația să urmărească la solicitanții creditelor îndeplinirea condițiilor de credibilitate, iar toate operațiunile de credit și de garanție ale societăților bancare vor trebui consemnate în documente contractuale, din care să rezulte clar toți termenii și toate condițiile tranzacției.
Pentru creditele acordate, banca percepe dobânzi și comisioane care se negociază cu agenții economici, în funcție de condițiile pieței și se inscriu în contractele de credite. Creditele pe termen scurt acordate de bancă au destinație precisă, obligatorie pentru împrumutați.
În situația în care împrumutatul încalcă condițiile contractuale stabilite, inclusiv pe cele referitoare le destinația creditului, banca poate, conform prevederilor Legii /1998 privind activitatea bancară, întrerupe imediat, fără preaviz, utilizarea creditului aprobat.
Împrumuturile cumulate acordate unui singur debitor nu pot depăși, conform prevederilor articolului 29 din legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, 20% din capitalul și rezervele băncii.
Creditele se acordă pe bază de garanții, banca având dreptul să certifice la agenții economici modul cum sunt utilizate și garantate creditele primite, iar în cazul în care se constată nerespectarea prevederilor contractuale, să retragă creditele înainte de scadența stabilită sau în lipsă de disponibilități, să le treacă la credite restante și să urmărească rambursarea acestora în ordinea stabilită prin lege.
Banca verifică împrumutații de la acordarea creditului și până la rambursarea integrală a acestuia ca urmare, activitatea de creditare implică în permanență analiza privind situația patrimonială precum și a rezultatelor economico-financiare ale clienților, în cazul predării de către client a unor date ireale, după expirarea unui termen de preaviz de 5 minim zile calendaristice, banca poate întrerupe utilizarea de către client a unui credit aprobat, înștiințare care va fi comunicată în scris acestuia (clientului).
Banca poate întrerupe imediat, fără preaviz, utilizarea de către client a unui credit aprobat, în cazul în care aceasta a încălcat condițiile contractului de credit sau în cazul în care situația economică și financiară a acestuia nu mai asigură condițiile de garanție și rambursare .
Întreprinderea MEVA S.A. folosește cu preponderență serviciile Băncii Comerciale Române, având conturi deschise în lei și în valută.
Creditele acordate de către băncile comerciale, în funcție de performanțele financiare ale clientului și de capacitatea acestuia de a-lora obligația la scadență5, se împart în 5 categorii:
– credit standard (A) – se referă la agenții economici cu performanțe financiare foarte bune, care permit achitarea la scadență a dobânzii și a ratei și care pot menține în continuare performanțele la nivel ridicat;
– credit în observație (B) – performanțele financiare sunt bune sau foarte bune dar nu pot menține acest nivel într-o perspectivă mai îndepărtată;
– credit substandard (C) – performanțele financiare sunt satisfăcătoare, dar au o evidentă tendință de înrăutățire;
– credit îndoielnic (D) – performanța financiară este scăzută și cu o evidentă ciclicitate la intervale scurte de timp;
– credit pierdere (E) – situația financiară arată pierderi și există perspective clare că nu pot fi plătite nici dobânzile.
În funcție de modul de încadrare a clienților în aceste credite se stabilește și rata dobânzii corespunzătoare fiecărui tip de credit: creditele performante beneficiază de rata normală a dobânzii pieței interbancare; creditele în observație; rata normală a dobânzii majorată cu 3%, creditele substandard; rata normală a dobânzii majorată cu 5%; creditele incerte; rata normală a dobânzii majorată cu 10%; creditele pierdere – nu se acordă.
Evaluarea performanțelor creditelor se face ținând cont de criteriile stabilite de fiecare societate bancară, procesul decizional cuprinzând minimal următoarele etape:
a)analiza managerială și economico – financiară a societății comerciale care solicită creditul;
b)analiza solicitării de credit;
c)adoptarea deciziei de creditare;
d)analiza periodică a portofoliului de credite.
Pentru parcurgerea acestor etape se folosesc informații care provin de la întreprindere, din sistemul bancar, de pe piața financiară și din economia națională, putându-se apela, în unele cazuri, și la informații de pe piața financiar – monetară internațională.
În mod curent, se folosesc:
> informații obținute de la clienți: din cererea de deschidere a contului; din contractul de societate și statutul societății; din bilanțurile contabile, contul de profit și pierdere, raportările trimestriale, balanțele de verificare lunare și din alte situații financiare.
> informații din evidențele anterioare privind: volumul total de credite aprobat și acordat, pe natura creditului și durate de rambursare; volumul de încasări și plăți lunare; incidente apărute în derularea operațiunilor de plăți și rambursări de credite, precum și volumul și frecvența acestora.
> informații din alte surse precum Banca Națională Română, Registrul Comerțului, mijloace mass-media, alte bănci și organisme care au relații cu clientul, agenți economici care au relații contractuale cu clientul, date statistice, camerele de comerț, judecătoriile și primăriile locale etc.
a) Analiza managerială și economico – financiară a societății comerciale care solicită creditul urmărește identificarea gradului de risc care însoțește cererea de credit și evaluarea acceptabilității lui pentru bancă.
Riscul de credit este riscul nerealizării veniturilor scontate de către bancă, determinat de incapacitatea debitorului de a acționa în termenii și condițiile contractului încheiat cu banca. Nivelul riscului asociat unei întreprinderi sau unui credit acordat întreprinderii depinde atât de nivelul de performanță al întreprinderii cât și de impactul posibil al factorilor externi.
Factorii de risc care pot avea impact asupra întreprinderii se regăsesc în: performanțe manageriale slabe; relații nesigure cu clienții și furnizorii; restrângerea pieței produsului; intensificarea concurenței; creșterea prețurilor la materii prime, materiale, energie; evoluția nefavorabilă a inflației și ratei dobânzii; modificarea politicii guvernamentale; fluctuații ale pieței valutare; resurse disponibile insuficiente.
Pentru efectuarea analizei, în funcție de tipul creditului solicitat (obiect, durată) și de organizarea juridică, agentul economic trebuie să depună o documentație economică și financiară care poate cuprinde următoarele componente:
– cerere de credit semnată de persoane autorizate;
-ultimul bilanț contabil, aprobat și avizat de un expert contabil;
– bugetul de venituri și cheltuieli pentru anul în curs;
– planul de afaceri și fluxul de numerar;
– studiu de fezabilitate a proiectului de investiții;
– acte privind situațiile juridice ale terenului de construcții și a clădirilor;
-documente doveditoare ale garanțiilor depuse.
Analiza managerială și economico – financiară a întreprinderii cuprinde două faze:
– analiza formală
– analiza de fond.
Analiza formală are ca și obiectiv realizarea unei analize prealabile pentru inventarierea documentelor agentului economic a conținutului acestora precum și a condițiilor existente la nivelul acestuia, care să permită formularea unui diagnostic geeral documentar.
Pe baza informațiilor cuprinse în documentele prezentate și a celor de care dispune banca, ofițerul de credite va purta o discuție cu solicitantul de credite în vederea identificării unor factori.sau simptome de risc în activitatea clientului.
Analiza de fond constă în verificarea și interpretarea unoi indicatori ai managementului și indicatori economico-financiari pe baza datelor din cererea de credite și a situațiilor financiare din dosarul de credite.
Analiza managerială trebuie să evidențieze lipsa riscurilor majore privind activitatea economică, în perioada de utilizare a creditului.În acest scop, mediul intern și extern al întreprinderii este supus unor analize și interpretări riguroase din care să rezulte „imaginea întreprinderii în perioada următoare. Riscul managerial se referă la capacitatea managerială a clientului, relațiile și reputația acestuia pe piață.
Pentru analiza capacității manageriale se analizează elementele:
– experiența în domeniul de activitate;
– existența în echipa de conducere a unor specialiști care cunosc sectorul de activitate și problemele cu care se confruntă întreprinderea (experiență, studii, realizări);
-efortul întreprinderii pentru a găsi noi piețe, de a rezista concurenților;
– dependența față de piețele de aprovizionare și desfacere;
– caracterul, integritatea și comportamentul conducerii;
– calitatea garanțiilor reale.
Relațiile și reputația întreprinderii pe piață se stabilesc în cadrul ramurii, subramurii și a localității prin:
– verificarea modului în care clientul își onorează obligațiile față de terți;
– evaluarea pe piață a produselor livrate și serviciilor prestate;
– calitatea și starea financiară a principalilor clienți;
– condițiile de muncă și relațiile cu sindicatele;
– asigurarea cu forță de muncă calificată;
– relațiile cu alte instituții financiare, în speță alte bănci.
Analiza performanțelor economico-financiare presupune o analiză concretă a bonității agentului economic pe baza indicatorilor de lichiditate, solvabilitate, rentabilitate și de echilibru.
Rezultatele analizei performanțelor economico-financiare se centralizează în tabelul 4.1.
Evoluția performanțelor financiare ale clientului
Tabelul 4.1
În evaluarea riscului de credit trebuie să luăm în considerare și serviciul datoriei aferent unui credit acordat anterior.Acesta arată gradul în care datoriile din fiecare an financiar sunt acoperite din rezultatele obținute ale aceluiași an, și poate fi:
bun – ratele și dobânzile sunt plătite la scadență, sau cu o întârziere maximă de 7 zile;
slab – ratele și dobânzile sunt plătite cu o întârziere de până la 30 zile;
– necorespunzător – ratele și dobânzile sunt plătite cu o întârziere de peste 30 de zile.
Prin combinarea celor 3 categorii de risc cu cele 3 calificăm serviciului datoriei rezultă matricea încadrării creditelor în 15 clase de risc. (Tabel 4.2).
La nivelul băncii, dacă pentru agenții economici din categorii) de credite A și B se manifestă prudență când aprecierile serviciului datoriei sunt slabe și necorespunzătoare pentru agenții economici din categoriile D și E se poate adopta decizia de refuz de creditare.
Confirmarea creditelor bancare
Tabelul 4.2.
In practică, referitor la riscul de credit, se vorbește de cei 4C:
– caracterul: privește onestitatea clientului, dacă este sau nu demn de încredere;
– capacitatea: se referă la capacitatea clientului de a gestiona eficient resursele puse la dispoziție prin credit, astfel încât să își poată îndeplini obligațiile contractuale;
– capitalul: contribuția la capital a clientului trebuie să fie adecvată;
– colateralul: se referă la existente unui colateral care să protejeze banca împotriva situațiilor neprevăzute, atunci când este cazul, și să disciplineze clientul.
Pe parcursul efectuării analizei manageriale și economico- financiare a întreprinderii se pot identifica situații și informații care pot fi interpretate ca semnale de avertizare privind o posibilă deteriorare a calității clientului.
Dintre acestea, frecvent pot fi întâlnite:
– nefurnizarea la timp a situațiilor financiare;
– schimbarea contabilului sau a cenzorului;
-.plan.de.afaceri.și.studiu.de.fezabilitate.nerealiste;
– avertismente care reies din analiza bilanțului: schimbări semnificative de structură; creșterea accentuată a stocurilor; creșterea ponderii creanțelor mai mari de 30 de zile; creșterea rapidă a datoriilor pe termen scurt; investiții în mijloace fixe fără asigurarea finanțării corespunzătoare; deteriorarea lichidității și a solvabilității; creșterea duratei medii de încasare a creanțelor și de plată a datoriilor; reducerea vitezei de rotație a stocurilor; accentuarea gradului de îndatorare.
-avertismente care reies din analiza contului de profit și pierdere: schimbări semnificative de structură; reducerea cifrei de afaceri; înregistrarea de pierderi în activitatea de exploatare; reducerea ratei rentabilității; înregistrarea de pierderi în ultimul exercițiu,
În urma analizei manageriale și a performanțelor economico- financiare agenții economici care solicită credite se grupează în cinci categorii, astfel:
– categoria A: agenți economici cu activitate rentabilă, care pot rambursa creditul și plăti dobânzile la timp
– categoria B: agenți economici cu activitate economică bună în prezent, dar în perspectivă pot să apară aspecto negative;
– categoria C: agenți economici la care se anticipează înrăutățirea situației lor economice;
– categoria D: agenți economici cu indicatori economici financiari oscilante între satisfăcători și nesatisfăcător;
– categoria E: agenți economici care înregistrează pierderi și pentru care nu este certă rambursarea creditului și plata dobânzilor.
Agenții economici din categoria E și uneori D, nu sunt admiși în procesul de creditare, considerându-se agenți economici fără vocație de credit, în timp ce agenții economici ce se încadrează în categoriaA și B au acces rapid la creditare, prezentând o vocație de creditare. Analiza performanțelor economico-financiare ale întreprinderii poate fi completată, în cazul creditelor pe termen lung, cu calculul.unor mărimi ca: perioada de recuperare, fluxurile de numerar actualizate, rata medie de rentabilitate și rata internă de rentabilitare, seriozitatea proiectului.
4.2. INDICATORII DE PERFORMANȚĂ FINANICIARĂ URMĂRIȚI ȘI CALCULUL ACESTORA LA S.C. MEVA S.A.
Calculul indicatorilor de performanță financiară
Tabelul 4.3.
Încadrarea în categorii de performanță se face folosind următoarea grilă de clasificare:
Grilă de clasificare
Tabelul 4.4.
Observăm că în urma calculării indicatorilor de performanță, întreprinderea analizată se încadrează în următoarele categorii:
în anul 2001, întreprinderea se încadrează în categoría E datorită punctajului mic obținut ( sub 40 puncte),
în anul 2002, întreprinderea se încadrează tot în categoría E;
în anul 2003, întreprinderea se încadrează în categoría C deoarece punctajul obținut este inclus în intervalul 56-70 puncte(64 puncte).
Faptul că în anii 2001 și 2002 întreprinderea se află în categoria E se datorează pierderilor care s-au înregistrat. Serviciul datoriei este inexistent. Recuperarea integrală a creditului este foarte puțin probabilă. Este necesară declanșarea procedurilor de executare silită.
În anul 2003, întreprinderea se în categoría C – substandard – clienți cu situație financiară slabă. Garanțiile reale sunt insuficiente sau inadecvate. Necesită urmărire permanentă. Observăm o ameliorare a nivelului lichidității în 2003 față de 2002. Același lucru putem afirma și de nivelul gradului de îndatorare, care deși prezintă o tendință de creștere în 2002 față de 2001, în anul 2003 indicatorul prezintă o tendință de scădere semnificativă.
Un lucru destul de important este și reușita realizării profitului în 2003, în comparație cu anii precedenți supuși analizei când întreprinderea prezenta pierderi.
Potrivit unor lucrări de specialitate, printre indicatorii de performanță financiară urmăriți de bănci se numără și rentabilitatea în funcție de cheltuieli și gradul de acoperire a cheltuielilor din venituri.
,: (4.1)
, unde: (4.2)
– rentabilitatea în funcție de cheltuieli
– gradul de acoperire a cheltuielilor din venituri
Tabelul 4.5.
Conform acestui algoritm de calcul, în anul 2001 și 2002 întreprinderea se caracterizează printr-o situație cu un număr important de aspecte nesatisfăcătoare din punct de vedere financiar, care afectează și-i periclitează capacitatea de rambursare a creditelor scadente.
În anul 2003, întreprinderea are o situație financiară destul de stabilă, chiar dacă există și unele aspecte nesatisfăcătoare din punct de vedere financiar.
Se observă că nivelul gradului de acoperire a cheltuielilor din venituri crește în 2002 față de 2001 cu 4,3%, iar în 2003 acest indicator ajunge la 121,6%, cunoscând o creștere destul de semnificativă față de 2002, fapt ce se datorează măririi veniturilor, nivelul indicatorului având un trend crescător. În anii 2001 și 2002 se poate observa că datorită pierderilor înregistrate de întreprindere nu pot fi calculate ratele rentabilității în funcție de cheltuieli aferente acestor ani.
4.3. RISCURILE SOCIETĂȚILOR COMERCIALE
Nu putem să apreciem rentabilitatea unui agent economic decât în funcție de riscul asumat și invers. Riscul, într-o accepțiune generală, semnifică variabilitatea rezultatului obținut sub presiunea mediului. Mai exact putem aprecia că, riscul reprezintă prejudiciul potențial la care sunt expuse patrimoniul, interesele și activitatea agentului economic. Asumarea riscului este strâns legată de rentabilitatea activității, ceea ce înseamnă că agenții economici nu-și asumă un risc decât în funcție de rentabilitatea pe care ei o așteaptă, în acest caz rentabilitatea trebuie să compenseze riscul asumat.
Cu cât nivelul riscului este mai ridicat cu atât agenții economici sunt nevoiți să ia în considerare posibilitatea înregistrării de pierderi.
Cauzele care generează riscul pot fi :
• specificul activității desfășurate ;
• concurența ;
• calitatea actului managerial (imprudența managerială) ;
• relațiile cu clienții, furnizorii, băncile, etc. ;
• lipsa informațiilor sau inexactitatea acestora ;
• împrejurări de forță majoră (calamități naturale) sau fortuite (incendii, furt, accidente).
Formele pe care le îmbracă riscul sunt diverse, ele putându-se manifesta mai intens sau mai puțin intens la nivelul agentului economic, în practică cel mai adesea se vorbește de : riscul de țară, riscul valutar, riscul tehnic, riscul de exploatare, riscul de faliment, riscul financiar și riscul comercial.
Fiind supusă unui număr atât de mare de riscuri activitatea unui agent economic este cu atât mai puțin riscată cu cât atât manifestă un grad mai mare de flexibilitate. Cum niciodată nu pot fi stăpânite în totalitate riscurile se pune problema stăpânirii unui anumit nivel de risc pentru a crește rentabilitatea pe care acesta o permite.
Într-un sens general putem spune că riscul reprezintă prejudiciul potențial la care sunt expuse patrimoniul, interesele, activitățile și rezultatele unu agent economic. Orice activitate este supusă riscului, dar în proporții diferite. Cu cât riscul este mai mare, cu atât crește și pretenția investitorilor pentru ca remunerația capitalului investit să se facă la nivelul riscului asumat.
Ca si efect, riscul devine o frână în desfășurarea activității economice si a expansiunii ei deoarece generează efecte în procesul de decizie prin:
– reducerea volumului de afaceri;
– suportarea unor pagube materiale.
Clasificarea riscurilor din domeniul economic se poate face după trei criterii :
• după natura lor, riscurile pot fi :
– riscuri speculative;
– riscuri pure;
• după originea lor , identificăm :
– riscuri interne , genereate de activitatea desfășurată;
– riscuri externe, generate de mediu;
• după consecințe, riscurile pot fi :
– riscuri generatoare de pagube pentru agenții economici;
– riscuri generatoare de pagube pentru terți.
Riscul intern reprezintă o categorie de risc la care este supus un agent economic și care își are cauzele în interiorul unității fiind localizat In domeniul managementului, respectiv al producției.
În domeniul managementului există posibilitatea ca întreprinderea să fie condusă de persoane care nu au calificarea și aptitudinile necesare unui bun conducător.
În sfera producției se pot manifesta :
– riscul de inovație (modernizarea producției);
– riscul de funcționare a produselor ;
– riscul de exploatare ;
– riscul de cooperare în producție ;
– riscul de neexecutare.
Riscul extern se manifestă ca urmare a acțiunii unor factori din afara unității, zonali sau naționali. Această categorie de risc poate fi :
– de neexecutare, când beneficiarul nu mai vrea să ridice mărfurile contractate ;
– de insolvabilitate, când beneficiarul se găsește în imposibilitatea de a plăti contravaloarea mărfurilor;
– valutar;
– de natură politică ;
– cu caracter natural.
Împărțirea riscurilor în pure și speculative se face în funcție de transparența sistemului si de elementele comune ale acestora.
Riscurile pure sunt consecințe ale unor evenimente accidentale sau fortuite care prin acțiunea unor forțe exterioare necontrolate, produc evenimente de forță majoră (uragane, surpări de teren, inundații, grindină, înghețuri deosebite, etc.) sau au ca suport comportamentul psihologic al omului în sistemul economic și social existent, (război, atentate, etc.). Fiind evenimente întâmplătoare, chiar dacă au o anumită probabilitate de apariție, dificultatea constă în stabilirea timpului de apariție, a intensității fenomenelor, respectiv în găsirea mijloacelor de protecție și aplicarea acestora.
Riscurile speculative sunt dependente de apariția sau existența unor factori ca: fiscalitate, drepturile si obligațiile întreprinderilor (decizia puterii publice), tehnicile de producție (brevete, informații), factorul uman (vârstă, sex, ni el de pregătire), factori organizatorici și de structură (reorganizare, fuziuni, absorbții).
Consecințele riscurilor, prin caracteristici și intensitatea acțiunii fenomenului, pot afecta persoanele sau securitatea financiară a întreprinderii, ambele efecte generând dificultăți , în derularea corespunzătoare a activității agenților economici.
La nivelul unei întreprinderi riscul poate îmbrăca variate forme care pot fi grupate în :
riscul exploatării sau economic;
riscul financiar;
riscul de faliment
4.3.1. Riscul economic (de exploatare)
Riscul de exploatare(economic) este specific activității productive și comerciale a unei întreprinderi , modul său de manifestare având drept rezultat variabilitatea rezultatului exploatării, ca efect al modificării condițiilor economice dion mediul în care acționează întreprinderea. Se poate afirma că riscul de exploatare reprezintă incapacitatea întreprinderii de a se adapta la timp și cu cel mai scăzut cost la variația condițiilor din mediul în caqre activează, incapacitate care va avea drept efect diminuarea profitului din exploatare sau chiar intrarea în pierdere.
Activitatea de exploatare a întreprinderii se desfășoară într-un mediu dinamic, mediu care poate induce asupra activității o serie de influențe, cum ar fi : modificarea prețurilor de achiziție sau desfacere; accentuarea concurenței ; presiuni salariale; inovații tehnice și tehnologice.
Toate aceste influențe pot avea drept efect restrângerea volumului de activitate a întreprinderii, respectiv diminuarea nivelului de rentabilitate a acesteia, riscul ca întreprinderea să devină nerentabilă, într-un timp mai lung sau mai scurt, este cu atât mai mare cu cât ea este mai sensibilă la interacțiunea cu mediul.
Prin implicațiile pe care le poate genera asupra activităților productive această categorie de risc este urmărită cu interes de două categorii de participanți la activitatea întreprinderii, și anume:
Managementul întreprinderii care este interesat de stăpânirea unui nivel al riscului care să asigure maximizarea profitului și creșterea averii proprietarilor;
Investitorii externi care sunt interesați de un plasament cât mai bun al capitalului plasament care îi va satisface atunci când se asigură un nivel scontat de retribuire a capitalului investit la un grad de risc pe care sunt dispuși să și-l asume.
Măsurarea nivelului riscului de exploatare ce caracterizează o activitate se poate face prin două modalități și anume:
Metoda pragului de rentabilitate sau a punctului critic;
Metoda elasticității rezultatului exploatării ( levierul exploatării).
Pragul de rentabilitate reprezintă acel nivel al volumului valoric de activitate în care veniturile generate de activitatea de exploatare sunt egale cu cheltuielile de exploatare, iar rezultatul este nul. Când sedepășește acest prag activitatea începe să devină rentabilă.
Dacă avem în vedere faptul că scopul oricărei activități productive este obținerea unui profit scontat atunci se poate ușor deduce că pentru a face obiectul unei activități lucrative un produs trebuie să genereze un nivel minim scontat de profit. Dacă fiecare unitate de produs generează un nivel minim de profit, atunci activitățile productive trebuie să fie rentabile indiferent de gradul de utilizare a capacităților de producție de care dispun. Acest lucru nu este posibil datorită structurii cheltuielilor de exploatare, o parte a acestora fiind dependente, ca nivel total, de volumul de activitate ( cheltuieli variabile), în timp ce o altă parte sunt independente ( cheltuielile fixe).
Datorită faptului că cel puțin o anumită perioadă de timp cheltuielile fixe rămân nemodificate indiferent de volumul activității, cota de cheltuieli fixe care revine la o unitate de produs va fi cu atât mai mică cu cât gradul de utilizare a capacităților se situează la un nivel mai ridicat. În aceste condiții pragul de rentabilitate este echivalent cu acel volum de activitate la care cheltuiala fixă ce revine fiecărui produs egalează marja cheltuielilor variabile pe produs.
Modul de calcul al pragului de rentabilitate:
(4.3)
Unde: CAprg – volumul valoric de activitate în punctul critic;
CF – cheltuieli fixe totale;
CV – cheltuieli variabile totale;
CA – cifra de afaceri;
– marja cheltuielilor variabile;
– rata marjei cheltuielilor variabile.
Prin interpretarea rezultatelor se asigură aprecierea gradului de risc de exploatare cu care se confruntă o activitate sau o activitate productivă. Riscul de exploatare va fi cu atât mai mare cu cât întreprinderea respectivă se situează ca nivel de activitate în proxima vecinătate a pragului de rentabilitate.
Această vecinătate se apreciază cu ajutorul unei marje de siguranță ( Ms) care se poate exprima în mărimi absolute, în mărimi relaative sau în zile.
În mărimi absolute: = CA- CAprg (4.4)
Marja de siguranță în mărimi absolute exprimă diferența valorică existentă între volumul de activitate realizat sau previzionat și volumul de activitate în punctul critic. Un rezultat pozitiv consistent semnifică un risc de exploatare scăzut pentru activitatea respectivă.
În mărimi relative: (4.5)
În acest caz marja de siguranță exprimă în procente vecinătatea volumului de activitate realizat sau previzionat față de pragul de rentabilitate. Din observații statistice s-a ajuns la următoarele asocieri între marja de siguranță în mărimi relative și riscul de exploatare:
– când < 10% riscul de exploatare prezintă o probabilitate mare de apariție și întreprinderea poate intra în pierdere la o fluctuație mică a factorilor mediului economic în care acționeză;
– când este cuprinsă între 10 și 20% riscul de exploatarese situează la un nivel considerat normal;
– când >20% probabilitatea de apariție a riscului de exploatare este scăzută iar situația întreprinderii este confortabilă din acest punct de vedere.
Metoda elasticirății rezultatului exploatării ( levierul exploatării) pune în evidență gradul de sensibilitate a rezultatului exploatării la modificarea volumului de activitate, respectiv acel rezultat marginal al exploatării care se obține sau se pierde prin creșterea sau scăderea volumului de activitate.
Gradul de reacție a rezultatului exploatării la modificarea volumului de activitate se poate măsura cu ajutorul coeficientului de elasticitate (e) calculat dupa următoarea formulă:
e = / (4.6)
Unde: Q – volumul producției fizice;
p – prețul unitar;
cv – costul variabil unitar.
Valoarea coeficientului de elasticitate permite aprecierea mărimii riscului de exploatare în următoarele situații:
un nivel ridicat al coeficientului de elasticitate (e>11) evidențiază o sensibilitate mare a rezultatului exploatării la modificarea volumului de activitate ori în condițiile în care întreprinderea se situează în proximitatea pragului de rentabilitate riscul ca ea să intre în pierdere sub acțiunea factorilor de mediu este foarte mare.
un nivel scăzut al coeficientului de elasticitate (e<6) evidențiază o multiplicare mai lentă a rezultatului exploatării odată cu sporirea volumului de activitate dar această reacție mai lentă asigură întreprinderii un timp mai mare de reacție la modificarea condițiilor de mediu și implicit un risc de exploatare mai scăzut.
Se poate constată că între cele două metode de măsurare a riscului de exploatare există două legături importante pe care le vom evidenția în cele ce urmează.
Prima dintre legături constă în faptul că atunci când pragul de rentabilitate se situează la un nivel ridicat se va înregistra un nivel ridicat al coeficientului de elasticitate și invers.
Această legătură derivă din structurarea cheltuielilor în fixe și variabile, ceea ce face ca acolo unde există o importanță relativă a cheltuielilor fixe mai mare în raport cu cele variabile (activitatea întreprinderii depinde într-o măsură mai mare de cadența tehnologică decât de îndemânarea forței de muncă) pragul de rentabilitate să fie la un nivel ridicat iar sensibilitatea profitului să fie mare. Dimpotrivă acolo unde importanța relativă a costurilor fixe față de cele variabile este scăzută se va înregistra un nivel mai moderat al pragului de rentabilitate iar sensibilitatea profitului este redusă.
A doua legătură se referă la corelația care există între nivelul coeficientului de elasticitatea și poziția volumului de activitate realizat sau previzionat față de pragul de rentabilitate.
Cu cât volumul de activitate al întreprinderii se îndepărtează de pragul de rentabilitate cu atât sensibilitatea profitului este mai redusă și riscul de exploatare mai mic. În proximitatea pragului de rentabilitate al exploatării sensibilitatea profitului este mai mare iar riscul de exploatare crescut.
O altă concepție împarte riscul economic în risc partenerial și risc comercial.
Riscul partenerial este generat de relațiile agenților economici cu partenerii de afaceri (clienți, furnizori,bănci) și poate fi: riscul privind negocierea neurmată de contractare; riscul privind modificarea condițiilor de executare a contractelor comerciale; risc de nexecutare, executare tardivă sau necorespuzătoare a obligațiilor contractuale; riscul privind scumpirea materiilor prime și a serviciilor; riscul privind pierderile din timpul transportului; riscul privind bonitatea clienților; riscul privind lipsa de operabilitate în desfacere sau de practicarea unor forme de decontare neadecvate; riscul privind vânzări pe credit; riscul privind neplata prețului; riscul acționării în justiție
Riscul comercial decurge din activitatea agenților economic fiind localizat în domeniul managementului, respectiv al producției. În sfera producției se pot manifesta următoarele riscuri: riscul generat de acțiunea factorilor naturali;riscul neasigurării stocurilor de materia prime și materiale sau aprovizionare cu stocuri peste necesar; riscul imobilizărilor resurselor în mijloace fixe neproductive; riscul privind modernizarea produselor; riscul neacoperirii costurilor de către veniturile întreprinderii, riscul de funcționare al produselor realizate.
4.3.2. Riscul financiar
Riscul financiar apare ca urmare a variabilitații rezultatului curent al întreprinderii sub efectul îndatorării financiare a acesteia. Finanțarea prin credite presupune un cost al finanțării, cost care reduce rezultatul activității de exploatare iar în anumite situații poate merge până la consumarea integrală a acestuia și înregistrarea unui razultat curent negativ.
O componentă a riscului financiar este reprezentată de variabilitatea rentabilității capitalului propriu în funcție de structura financiară a întreprinderii și în funcție de diferența dintre rentabilitatea capitalului investit și costul capitalului împrumutat.
Măsurarea riscului financiar se poate realiza prin două metode:
-Metoda pragului de rentabilitate;
-Metoda levierului financiar.
Caracteristicile metodei pragului de rentabilitate sunt identice cu cele prezentate la analiza riscului de exploatare, specifică pentru riscul financiar este influența cheltuielilor financiare care au caracter fix și pot conduce la modificarea pragului de rentabilitate afarent întregii activității.
Levierul financiar are la bază finalitatea oricărei investiții realizată de un întreprinzător și anume rentabilitatea capitalului propriu investit într-o afacere. Având în vedere că finanțarea afacerilor se realizează atât din surse proprii cât și din surse împrumutate prin levierul financiar se pune în evidență modul cum se modifică rentabilitatea capitalului propriu sub incidența politicii financiare practicate.
Efectul de levier financiar constă în variabilitatea rezultatului curental întreprinderii ca urmare a practicării unei anumite structuri financiare, variabilitate crae va conduce la creșterea sau scăderea rentabilității capitalului propriu.
Ecuația principală a levierului financiar este următoarea:
Rf= Re+ ( Re- Rd)x Datorii
Cpr (4.7)
Unde:
Rf – rata rentabilității financiare care exprimă rentabilitatea capiatlului propriu;
Re- rata rentabilității economice care exprimă rentabilitatea capitalului investit;
Rd – rata dobânzii;
Datorii – gradul de îndatorare ( brațul levierului financiar).
Cpr
Această ecuație măsoară efectul de levier financiar în cazul în care se face abstracție de nivelul fiscalității în mediul în care acționează întreprinderea.
Atunci când nivelul fiscalității este luat în calcul ecuația levierului financiar devine:
Rf= Re+ ( Re- Rd)x Datorii x ( 1- t) (4.8)
Cpr
Unde t reprezintă rata fiscalității.
Politica financiară a unității poate conduce la trei situații privind efectul de levier financiar:
Re> Rd este o situație propice îndatorării când utilizarea resurselor împrumutate în procesul de exploatare conduce la creșterea rentabilității capitalului propriu, nivelul de creștere fiind cu atât mai mare cu cât gradul de îndatorare este mai ridicat, fără să depășească un prag al îndatorării considerat normal din punct de vedere al riscului financiar ( 67%);
Re< Rd, în această situație costul îndatorării devansează nivelul de rentabilitate al capitalului investit ceea ce înseamnă că sursele împrumutate sunt mai scumpe decât efectele pe care le generează, conducând astfel reducerea rentabilității capitalului propriu proporțional cu gradul de îndatorare;
Re= Rd, această egalitate conduce la efectul de indiferență a structurii financiare a întreprinderii asupra rentabilității capitalului propriu, nivelul acesteia fiind egal cu nivelul rentabilității capitalului investit.
În datele privind calculul efectului de levier sunt nu se ia în considerare efectul de fiscalitate, iar profitul net se obține prin deducerea din profitul exploatării a cheltuielilor cu dobânzile.
Riscul financiar este legat de structura financiară a întreprinderii și influiența acestora asupra reultatelor și privește: riscul de îndatorare, riscul valutat, riscul ratei dobânzii, riscul inflației și riscul de insolvabilitate.
Riscul de îndatorare este datorat creșterii împrumuturilor fără a se lua în considerare corelația ratei rentabității economice a întreprinderii, rata dobânzii la împrumuturile bancare. Dacă rata rentabilității economice este superioară ratei dobânzii practicată pe piața de capital se recomandă apelarea la credite pentru extinderea activității. În caz contrar îndatorarea are ca și efect decapitalizarea întreprinderii cu influiență asupra echilibrului financiar. Corelația amintită este pusă în evidență cu ajutorul efectului de levier.
Riscul valutar reflectă deprecierea monedei naționale în raport cu alte monede și se referă la corelația dintre încasări și plățile în valută când:
pentru exportator această depreciere crează disponibilități bănești suplimentae cu efect ‚+’ asupra lichidității;
pentru importator efectul este invers determinând pierderi financiare cu efect ‚-‚ asupra efortului agenților ecocomici.
Riscul ratei dobânzii se urmărește în corelație cu veniturile și chletuielile generate de modificarea acestor rate. Dacă rata dobânzii crește, în cazul împrumuturilor există pericolul ca să fie depășită rata rentabiblității economice, când se accentuează efectul de bumerang.
Riscul inflației afectează rezultatele întreprinderii ca urmare a necorelării inflației ca factor asupra veniturilor și chletuielilor întreprinderii.
Riscul de insolvabilitate este datorat de incapacitatea întreprinderii de a-și achita datoriile fie din angajamente anterioare fie din operațiuni curente. Indicatorii care anticipează insolvabilitatea sunt: deprecierea fluxului de numerar, reducerea profitului, creșterea gradului de îndatorare, reducera ponderii activelor lichide în total active, reducerea veniturilor de exploatare.
4.3.3. Riscul de faliment
Metodele statistice de determinare a riscului întreprinderii, față de factorii perturbatori ai mediului său, se bazează pe studiul statistic al întreprinderilor luate în studiu.
Riscul de faliment este strâns legat de starea de solvabilitate, reflectând posibilitatea ca o întreprindere să nu-și mai poată îndeplini obligațiile de plată.
Pe parcursul desfășurării activității, întreprinderea poate cunoaște, din punct de vedere al posibilității de a-si onora obligațiile, diferite situații:
-dificultăți temporare sau ocazionate de neacoperirea în termen a unei creanțe, datorată unor neconcordanțe de moment, care nu pun în pericol echilibrele fundamentale și nu afectează imaginea întreprinderii;
-dificultăți financiare periodice care deși nu pun în pericol viabilitatea întrerpinderii conduc la degradarea imaginii întrerpinderii;
-dificultăți financiare permanente care reflectă o fragilitate economică si financiară structurală, cu efecte în restrângerea activității, reducerea numărului de salariați, restructurarea sistemului de gestiune sau, în cazurile grave, falimentul întrerpinderii.
Cauzele care conduc la falimentul unei întrerpinderi pot fi cauze externe si cauze interne.
Cauzele externe, provenite din mediul economico-social si concurențial în care întreprinderea funcționează se regăsesc în: accentuarea concurenței; apariția unor produse de substituție; pierderea unui client important sau falimentul acestuia; falimentul unui furnizor important; falimentul băncii cu care întreprinderea avea relații financiare preponderente; apariția unor reglementări pe linia protecției mediului.
Cauzele interne își au originea într-o gestiune defectuoasă, reflectată în: rotația stocurilor și clienților inferioară medici pe ramură; existența unor mijloace fixe depășite din punct de vedere tehnic; prelungirea duratei crcditului-client și diminuarea duratei creditului-furnizor; grad redus de reînnoire al produselor, respectiv de adaptare la cerințele pieței; pierderi repetate din exploatare; imposibilitatea reînnoirii creditelor; nivel calitativ slab al produselor; ponderea marc a cheltuielilor financiare; organizarea deficitară a întreprinderii;
Datorită efectelor falimentului asupra activității economice, majoritatea oraganizațiilor financiare sunt preocupate de elaborarea unor metode de predicile a riscului de faliment, pornind de la o grupare de rate strâns corelate cu starea de sănătate sau cu cea de slăbiciune a întreprinderii.
In principiu se determină o funcție care estimează probabilitatea ca o întreprindere să înregistreze pierderi si în consecință să fie în imposibilitatea de a-si onora obligațiile.
Indicatorul sintetic ce se calculează este numit scor și el departajează întreprinderile cu risc de cele normale.
Metoda scorurilor are ca obiectiv furnizarea unor modele predictive pentru evaluarea riscului de faliment al unei întreprinderi. Aplicarea metodei presupune observarea mai multor întreprinderi împărțite în două grupuri distincte: un grup de întreprinderi cu dificultăți financiare și un grup de întreprinderi sănătoase. Pentru fiecare din cele două grupuri se stabilește o serie de rate, după care se determină cea mai bună combinație liniară de rate, care să permită diferențierea celor două grupuri de întreprinderi.
4.4. ANALIZA RISCULUI DE FALIMENT LA S.C. MEVA S.A.
Cele mai folosite metode pentru predicția riscului de faliment sunt cele care utilizează funcții scor, aceste funcții având la bază tehnici statistice de analiză discriminantă. Elaborarea unei astfel de funcții scor presupune observarea statistică a două grupuri de întreprinderi, un grup de întreprinderi cu probleme financiare și un grup fără probleme, observațiile se realizează post factum și se urmăresc perioade mari de timp între 5 și 10 ani. Pe baza observațiilor se calculează o serie de rate pentru ambele grupuri de întreprinderi și se alege cea mai bună combinație liniară a ratelor astfel încât să se separe întreprinderile cu probleme de cele fără probleme.
Dintre funcțiile scor cele mai auzite sunt următoarele:
-Modelul Altman;
-Modelul Canon-Holder.
Modelul Altman se bazează pe următoarea funcție:
Z= 3.3*T1+ 1*T2+ 0.6*T3+1.4*T4+ 1.2*T5 (4.9)
Interpretarea valorilor funcției:
Z< 1,8: situație critică, probabilitate mare de intrare în faliment;
1,8 <Z<3: riscul de faliment este înt-o marjă normală;
Z>3: riscul de faliment este aproape inexistent.
Datele privind calculul funcției Z sunt prezentate în tabelul următor:
Tabelul 4.6.
În anii 2001 și 2002 observăm că riscul de faliment se menține într-o marjă normală fapt evidențiat de nivelele funcției scor.(2,023 în 2001 și 2,113 în 2002)
În 2003, nivelul funcției Z este de 5,552 (> 3) ceea ce înseamnă că probabilitatea de apariție a riscului de faliment este practic inexistentă.
La baza modelului Canon- Holder stă următoarea funcție scor:
Z= 16* R1+ 22*R2- 87*R3- 10*R4+ 24*R5 (4.10)
Prezentăm în tabelul următor calculul funcției Z:
Tabel 4.7.
Interpretarea modelului Canon-Holder
Tabelul 4.8
Situația este critică în 2001 și 2002, când nivelul funcției scor este mai mic de 4, starea întreprinderii fiind nefavorabilă. Riscul de faliment ajunge la 80%
În 2003 funcția scor depășește pragul de 16%, indicând o situație financiară bună a întreprinderii, probabilitatea de faliment fiind sub 15%;
BIBLIOGRAFIE
1. Gh.Băileșteanu, Diagnostic,risc și eficiență în afaceri, Editura Mirton, Timișoara, 1997
2. A.Buglea, L.Eros Stark, Evaluarea întreprinderii, Editura Mirton, Timișoara, 2003
3.A.Buglea, L.Eros Stark, Investițiile și finanțarea lor, Editura Universității de Vest, Timișoara,2002
4. H.Cristea, C.Corduneanu, I.Talpoș, A.Lăbuneț, M. Pirtea, Gestiunea financiară a întreprinderii, Eitura Mirton, Timișoara, 1999
5. S. Dalotă, Analiza și evaluarea firmei, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 2000
6. A. Deaconu, Diagnosticul și evaluarea întreprinderii, Editura Intelcredo, Deva, 1998
7. N. Dobrotă, Dicționar de economie, Editura Economică, București, 1999
8. M. Epuran, I.Mihai, Analiza economică a întreprinderii, Editura Mirton, Timișoara, 1986
9. A.Ișfănescu, C.Stănescu, A.Băicuși, Analiza economică financiară, Editura Economică, București, 1999
10. A.Ișfănescu, V.Robu, I.Anghel, Evaluarea întreprinderii, Editura Tribuna Economică, București, 2001
11. A.Ișfănescu, Ghid practic de analiză economică financiară, Tribuna Economică, București 1999
12. D.Mărgulescu, Analiza economică financiară a întreprinderii, Supliment la Tribuna Economică, București, 1994
13. I.Mihai, A.Buglea, P.Ștefea, Analiza financiară a întreprinderii, Editura Mirton, Timișoara,1999
14. I.Mihai, I.Cazan, Analiza economică financiară, Editura Mirton, Timișoara,1999
15. I.Mihai-coordonator, Analiza situației financiare a agenților economici, Editura Mirton, Timișoara, 1997
16. C.Ouatu, Analiza economică, Editura Fundației Conorea, Iași, 1995
17. P.Ștefea, Analiza rezultatelor întreprinderii, Editura Mirton, Timișoara, 2002
18. M.Țole, Analiza economico-financiară a firmelor, Editura Fundației Romania de Maine, București, 2000
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Continutul Si Diagnosticul Bonitatii Economice Finaciare la S.c. Xxx. S.a (ID: 130281)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.