Continutul Raportului Juridic Civil
Cuprins
Introducere……………………………………………………………………………………………………2
Capitolul I – generalitati privind raportul juridic civil
1.1 Noțiune…………………………………………………………………………………………………..3
1.2. Caracterele raportului juridic civil …………………………………………………………….4
1.3. Structura raportului juridic civil ………………………………………………………………..6
Capitolul II – Conținutul raportului juridic civil
2.1. Dreptul subiectiv civil …………………………………………………………………………..15
2.1.1. Noțiune …………………………………………………………………………………………….15
2.1.2. Clasificare………………………………………………………………………………………….17
2.1.3. Recunoașterea, ocrotirea și executarea drepturilor subiective civile…………..22
2.2 Abuzul de drept………………………………………………………………………………………26
Capitolul III Obligația civila…………………………………………………………………………27
3.3.1. Noțiune………………………………………………………………………………………………27
3.3.2. Clasificare………………………………………………………………………………………….30
3.3.3. Rolul și importanța obligațiilor …………………………………………………………….40
Cap.IV Studiu de caz- spete…………………………………………………………………………….41
Concluzii………………………………………………………………………………………………………59
Bibliografie
=== continutul raportului juridic civil ===
Cuprins
Introducere……………………………………………………………………………………………………2
Capitolul I – generalitati privind raportul juridic civil
1.1 Noțiune…………………………………………………………………………………………………..3
1.2. Caracterele raportului juridic civil …………………………………………………………….4
1.3. Structura raportului juridic civil ………………………………………………………………..6
Capitolul II – Conținutul raportului juridic civil
2.1. Dreptul subiectiv civil …………………………………………………………………………..15
2.1.1. Noțiune …………………………………………………………………………………………….15
2.1.2. Clasificare………………………………………………………………………………………….17
2.1.3. Recunoașterea, ocrotirea și executarea drepturilor subiective civile…………..22
2.2 Abuzul de drept………………………………………………………………………………………26
Capitolul III Obligația civila…………………………………………………………………………27
3.3.1. Noțiune………………………………………………………………………………………………27
3.3.2. Clasificare………………………………………………………………………………………….30
3.3.3. Rolul și importanța obligațiilor …………………………………………………………….40
Cap.IV Studiu de caz- spete…………………………………………………………………………….41
Concluzii………………………………………………………………………………………………………59
Bibliografie
Introducere
Viața socială fiind eminamente o viață colectivă presupune existența unei mari diversități de raporturi, interacțiuni între agenții vieții sociale, fie ei indivizi sau grupuri de indivizi. Rolul dreptului de organizator al vieții sociale, în principalul rol relativ, de disciplinator al conduitei oamenilor, în interacțiunea lor cotidiană, este, mai întâi, în plan abstract și teoretic, evidențiat de trăsăturile mecanismului reglementării juridice, mecanism conturat prin existența normelor juridice, parte componentă (subsistem) a sistemului normativ social.
Pentru ca un raport juridic să poată apărea și să se desfășoare este nevoie de existența unor premise. Îndeobște se consideră că aceste premise sunt: norma juridică, subiectele de drept și faptele juridice. Primele două premise sunt premise generale sau abstracte, în timp ce faptul juridic este premisa specială sau concretă.
Raporturile juridice constituie modalitatea cea mai frecventă prin care energia normelor de drept se întrupează în viața socială. Realizarea dreptului prin intermediul raporturilor juridice implică o manifestare explicită a voinței unor subiecte determinate în scopul valorificării prerogativelor legale. Pentru acest motiv se consideră că realizarea normelor de drept prin intermediul raporturilor juridice, reprezintă latura dinamică a reglementărilor juridice. Caracterul tipic, general, impersonal, irefragabil și injonctiv al normei de drept se particularizează, se individualizează, capătă formă concretă în cadrul raporturilor juridice.
Considerăm că am conturat un cadru general și abstract în care vom analiza tema lucrării noastre, cadru necesar pentru o bună înțelegere a noțiunilor ce vor fi definite pe linia logică gen-specie. Rămîne ca să identificăm pentru noțiunile abordate mai sus diferențele specifice relative la raportul juridic civil, conținutul și obiectul acestuia.
Lucrarea este alcatuită din patru capitole.În primul capitol am prezentat generalitățile privind raportul juridic civil.În cel de-al doilea capitol am prezentat conținutul raportului juridic civil.În cel de-al treilea capitol am prezentat obligația civilă, iar în ultimul capitol am prezentat câteva cazuri din practica judiciară.
Capitolul I – generalitati privind raportul juridic civil
Noțiune
Într-o formulare simplă raportul juridic civil poate fi definit ca o relație socială reglementată prin norme de drept civil. Relația socială este o relație dintre oameni, iar norma de drept civil este exprimată în acte normative cuprinse în ramura dreptului civil, ca izvoare ale acesteia.
Deși definiția este formulată într-un mod foarte simplu, se poate reține esența, și anume că este vorba de acele relații sociale care sunt reglementate de normele dreptului civil.
Prin prisma normelor dreptului civil, raporturile juridice civile apar ca o realizare a normelor juridice.
Într-o definiție mai elaborată, prin raport juridic civil se înțelege relația socială, patrimonială sau nepatrimonială, reglementată de norma de drept civil. Reținem deci că raportul juridic civil este o specie de raport juridic. Două aspecte trebuie relevate în definiția de mai sus:
– condiția sine qua non a raportului juridic civil o reprezintă reglementarea unei relații sociale prin norme ce intră în conținutul dreptului civil.
Așadar, dacă orice raport juridic civil este o relație socială, nu orice relație socială, prin ea însăși, este raport juridic civil.
– fiind reglementată prin norma de drept civil, relația socială nu își pierde calitatea sa primordială – aceea de a fi un raport social – adică o legătură între oameni.
O definiție mai complexă decât cele redate mai sus, nu este necesară.
1.2. Caracterele raportului juridic civil
Raportul juridic civil prezintă trăsăturile caracteristice oricărui raport juridic. Pe lângă acestea, însă, el are și unele caracteristici proprii, în număr de trei.
Caracterul social al raportului juridic civil rezultă din faptul că el este o relație socială (reglementată prin normele de drept civil), adică este o relație dintre oameni, dintre persoane. Conținutul acestui caracter rezidă în două aspecte: pe de o parte, prin reglementarea sa de către norma de drept civil, relația dintre oameni nu își pierde trăsătura sa de a fi o relație socială și, pe de altă parte norma de drept civil (ca orice normă juridică de altfel) nu se poate adresa decât conduitei oamenilor, în calitatea lor de ființe sociale dotate cu rațiune. Legea nu poate reglementa norme de conduită pentru bunuri. Chiar în situațiile când se vorbește de “ regimul juridic al bunurilor “, de fapt se are în vedere, conduita oamenilor, ei între ei, cu privire la lucruri ori bunuri.
Trebuie precizat că raportul juridic civil se poate stabili atât între oameni, priviți fiind individual, adică în calitatea lor de persoane fizice , dar și între oameni organizați în colectivități, având calitatea de persoane juridice. Este necesar să facem această precizare deoarece, atunci când este vorba despre drepturile reale îndeosebi dreptul de proprietate, autori aparținând doctrinei franceze au susținut până în secolul nostru că în asemenea cazuri ar fi vorba de o relație între titularul dreptului (proprietar) și obiectul dreptului respectiv (lucrul). Ulterior, autori de prestigiu ( Aubry , Rau , Planiol și Ripert ) au respins această teză, demonstrând că și dreptul de proprietate este un raport juridic social, stabilit între titularul dreptului ca subiect activ și toate celelalte persoane care sunt obligate să îl respecte, în calitatea de subiecte pasive .
Raportul juridic civil are un caracter volițional . Acest lucru trebuie înțeles astfel: o relație socială devine raport de drept civil pentru că s-a voit acest lucru de către legiuitor atunci când s-a adoptat norma juridică civilă. Norma juridică are o trăsătură fundamentală – este voință de stat. Aceasta se transmite și relației sociale care este reglementată prin norma juridică. Acest caracter volițional este comun tuturor raporturilor juridice. Există și un aspect specific raportului juridic civil izvorât dintr-un act juridic civil constând în manifestarea de voință în scopul de a produce efecte juridice. Prin urmare, la această categorie de raporturi juridice civile, pe lângă voința exprimată în norme de drept civil care reglementează actul juridic civil, există și voința autorilor sau autorului actului respectiv (contract sau act unilateral). Pentru această categorie se vorbește în doctrină de “ caracterul dublu volițional ” ori “ dublu caracter volițional “ fiind de preferat cea dintâi denumire, fiind vorba de un simplu caracter, care are, însă în cazul arătat, două aspecte.
De obicei, caracterul dublu volițional este raportat la momentul formării raportului juridic civil. În ceea ce privește voința colectivă exprimată prin norma de drept civil este de înțeles că trebuie să fie cunoscută, să existe în momentul în care între părți se leagă raportul juridic civil. Cea de-a doua voință , însă, poate să nu existe în momentul nașterii raportului juridic, dar să apară în momentul stingerii acestuia, când obligația născută în cadrul unui raport juridic civil doar în temeiul legii este executată în mod voluntar (nu silit). Un astfel de exemplu privește raportul de răspundere delictuală. Astfel, dintr-un delict civil (fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu) se naște raportul de răspundere civilă delictuală doar pe baza voinței exprimate în lege (art. 998 Cod Civil). Autorului faptei ilicite îi revine obligația de a repara prejudiciul, în cadrul acestui raport juridic. Autorul nu a dorit nașterea acestei obligații, care însă, s-a născut în temeiul legii, a voinței legiuitorului. Chiar dacă nu voiește să stingă acest raport juridic, autorul faptei ilicite va putea fi obligat, tot prin voința legii, la executarea obligației, constând în repararea prejudiciului cauzat. Bineînțeles, poate avea loc și o reparare voluntară a prejudiciului, ce va duce la stingerea raportului juridic respectiv . În acest caz caracterul dublu volițional este prezent nu la nașterea ci la stingerea raportului juridic.
Raportul juridic civil se caracterizează prin poziția de egalitate juridică a părților. Egalitatea juridică a părților reprezintă nu numai metoda de reglementare a dreptului civil, ci și un caracter propriu raportului juridic civil. Conținutul acestui caracter se exprimă prin nesubordonarea unei părți față de cealaltă.
Nu trebuie confundat acest caracter cu principiul fundamental al dreptului civil care este “ principiul egalității în fața legii civile ”, întrucât în cazul “caracterului ” este vorba de poziția unei părți față de cealaltă, iar nu de poziția subiectelor de drept față de legea civilă.
De asemenea, această egalitate juridică a părților nu trebuie înțeleasă în sensul egalității de patrimonii între părți sau că părțile ar avea un număr egal de drepturi subiective civile și de obligații. Indiferent că o parte din raportul juridic civil are numai drepturi, iar cealaltă parte numai obligații, ori că drepturile și obligațiile lor în cadrul raportului juridic civil nu sunt egale, poziția lor juridică va fi întotdeauna egală; nici una dintre ele nu va putea impune, pe cale unilaterală, celeilalte părți voința sa, nu va avea la dispoziție mijloace proprii de constrângere față de cealaltă parte.
1.3. Structura raportului juridic civil
Raportul juridic cuprinde structural trei elemente constitutive: părțile, conținutul , obiectul .
Părțile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice și juridice care sunt titularele drepturilor și obligațiilor civile.
Conținutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile și a obligațiilor civile pe care le au părțile.
Obiectul raportului juridic civil constă în conduita părților, adică în acțiunile sau inacțiunile la care sunt îndrituite părțile sau de care sunt ținute să le respecte.
Pentru a fi în prezența unui raport juridic civil, cele trei elemente enumerate (enunțate) mai sus trebuie să fie întrunite cumulativ.
În cele ce urmează vom analiza pe scurt aceste trei elemente, inclusiv subiectele raportului juridic civil, urmând să detaliem în cuprinsul capitolelor următoare cele două elemente ce constituie tema lucrării noastre, respectiv conținutul și obiectul raportului juridic civil.
PĂRȚILE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
În acest subcapitol ne vom referi numai la câteva noțiuni elementare privind părțile raportului juridic civil, absolut necesare înțelegerii depline a celorlalte două elemente ce constituie tema lucrării noastre.
Există două mari categorii de subiecte de drept civil:
– persoanele fizice, care sunt subiecte individuale de drept civil, adică omul, privit ca titular de drepturi și obligații civile. Această noțiune este folosită de legea de bază în materia subiectelor de drept civil, care este Decretul nr.31din 1954 privind persoanele fizice și persoanele juridice.
– persoanele juridice (numite și persoane morale) , care sunt subiecte colective de drept civil, adică un colectiv de oameni care, întrunind condițiile prevăzute de lege, este titular de drepturi subiective și obligații civile. Această noțiune este, de asemenea, folosită de Decretul nr. 31/1954.
Pentru a avea calitatea de persoană juridică, entitatea trebuie să întrunească următoarele condiții cumulativ:
– să aibă o organizare proprie ;
– să aibă un patrimoniu distinct ;
– să aibă un scop determinat, în acord cu interesele obștești ;
Așa cum dreptul civil este o parte a dreptului român, noțiunea de “subiect de drept civil ” reprezintă diferența specifică în raport cu noțiunea “subiect de drept “, care este genul proxim.
Putem formula, astfel, definiția generală a subiectului de drept civil ca fiind acea specie de subiecte de drept care cuprinde persoana fizică și persoana juridică, în calitate de titulari de drepturi subiective și obligații civile. Așadar, există două categorii de subiecte de drept civil :
– persoane fizice – subiecte individuale de drept civil ;
– persoane juridice – subiecte colective de drept civil ;
Fiecare dintre aceste două categorii se subîmparte în :
persoanele fizice :
– minorii sub 14 ani care sunt persoane lipsite de capacitate de exercițiu ;
– minorii între 14 și 18 ani, având capacitate de exercițiu restrânsă ;
– majorii, care sunt persoane fizice peste 18 ani cu capacitate de
exercițiu deplină ;
După criteriul cetățeniei, persoanele fizice se împart în :
– cetățeni români ;
– cetățeni străini, apatrizi și persoană cu dublă cetățenie (din care nici
una nu este română) ;
Deși această clasificare este importantă mai ales din punctul de vedere al dreptului public, ea are incidență și asupra dreptului privat cum este dreptul civil.
persoanele juridice :
– persoanele juridice particulare ori private ;
– persoanele juridice cooperatiste și obștești ;
– persoanele juridice mixte ;
– persoanele juridice de stat ;
După criteriul naționalității, se pot deosebi :
– persoane juridice de naționalitate română ( în principiu, cele cu sediul în România )
– persoane juridice de altă naționalitate ( străină ) ;
Prin determinarea subiectelor raportului juridic civil putem cunoaște părțile acestui raport. Pentru a determina subiectele raportului juridic civil, trebuie făcută o distincție:
– în ceea ce privește raporturile civile care au în conținutul lor un drept absolut (un drept real sau un drept nepatrimonial), este cunoscut sau determinat numai subiectul activ al raportului juridic, care este însuși titularul dreptului respectiv. Subiectul pasiv este format din totalitatea celorlalte subiecte de drept civil, deci este vorba de un subiect pasiv nedeterminat.
– în ceea ce privește raporturile civile care au în conținut un drept relativ (un drept de creanță), este determinat atât subiectul activ (creditorul) cât și subiectul pasiv (debitorul ).
Analizăm în continuare situațiile în care raportul juridic civil este stabilit între mai multe persoane, fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive, adică ceea ce în doctrină poartă denumirea de “pluralitatea subiectelor raportului juridic civil “.
În cazul raporturilor civile patrimoniale reale, având în conținut dreptul de proprietate, subiectul pasiv, nedeterminat, este constituit, întotdeauna din toate celelalte subiecte de drept civil, exclusiv titularul dreptului de proprietate. În schimb, subiectul activ poate fi o persoană – în cazul proprietății exclusive, mai multe persoane determinate – în cazul proprietății comune. Așadar, pluralitatea activă există dacă sunt mai mulți titulari ai dreptului de proprietate asupra unui bun ori asupra unei mase de bunuri.
Proprietatea comună se întâlnește sub următoarele trei forme :
– coproprietatea – mai multe persoane dețin împreună un bun sau mai multe bunuri determinate, fiecare cunoscându-și cota ideală de drept (1/2, 1/4, etc ), dar nu are o parte determinată din bunul respectiv, privit în materialitatea lui, astfel că dreptul său se întâlnește cu al celorlalți în orice părticică a bunului.
– indiviziunea – mai multe persoane dețin o masă de bunuri, fiecare coindivizar cunoscându-și cota parte de drept, dar nu are un anumit bun ori anumite bunuri determinate pe care să le dețină în exclusivitate (ex: moștenitorii defunctului dobândesc masa succesorală).
– devălmășia – este acea formă a proprietății comune caracteristică stăpânirii bunurilor dobândite în timpul căsătoriei de către soți.
Partea fiecăruia este determinată prin lege, generic, prin folosirea criteriului gradului de contribuție la dobândirea bunurilor comune.
Cele trei forme ale proprietății comune încetează prin împărțire ori partaj – judiciar sau voluntar.
În situația raporturilor juridice nepatrimoniale: izvorâte din creația intelectuală, pluralitatea activă cunoaște forma de coautorat, când opera comună este creată de mai multe persoane. Când contribuția fiecăruia este determinată, opera este divizibilă, iar când nu este determinată opera este indivizibilă. Sunt exceptate de la regula divizibilității și situațiile în care obiectul este prin natura lui indivizibil sau este privit ca indivizibil prin convenția părților.
În domeniul raporturilor obligaționale (de creanță) pluralitatea poate fi:
activă – există mai mulți creditori ;
pasivă – există mai mulți debitori ;
mixtă – există mai mulți cretori și mai mulți debitori ;
În această situație regula este divizibilitatea, precizându-se că, în principiu, obligațiile civile sunt conjuncte, ceea ce înseamnă :
– în caz de pluralitate activă, fiecare din creditori nu poate cere de la debitor decât partea sa din creanța comună .
– în caz de pluralitate pasivă, fiecare din debitori este ținut doar de partea sa din datoria comună.
Fiind o regulă, divizibilitatea se prezumă, nu trebuie prevăzută expres. Excepțiile constau în solidaritate și indivizibilitate. Astfel :
– solidaritatea activă – când sunt mai mulți creditori ;
– solidaritatea pasivă – când sunt mai mulți debitori ;
În caz de solidaritate activă, fiecare din creditori este îndreptățit să pretindă întreaga datorie de la debitor, debitorul plătitor liberându-se față de toți creditorii solidari. În caz de solidaritate pasivă, oricare dintre debitori este ținut pentru întreaga datorie. Dacă unul din debitori plătește creanța se stinge față de creditor, încetând și solidaritatea, debitorul plătitor având drept de regres contra celorlalți codebitori.
În caz de indivizibilitate, oricare dintre codebitori este ținut de întreaga datorie. Deși, aparent, între solidaritatea pasivă și indivizibilitate nu ar exista nici o diferență, în realitate există deosebiri importante privitoare la :
– izvorul lor – dacă există un izvor comun – convenția – există și un izvor propriu : solidaritatea poate rezulta (și) din lege (solidaritatea legală – ex : art. 1003 Cod Civil – “ Când delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ținute solidar pentru despăgubire”), pe când indivizibilitatea poate izvorî (și) din natura bunului care formează obiectul obligației.
– întinderea lor – solidaritatea funcționează numai față de cei între care s-a născut (față de moștenitori obligația se transmite divizată), pe când indivizibilitatea se transmite și către succesori. În continuare vom analiza problema schimbării subiectelor raportului juridic civil. Astfel, în cazul raporturilor juridice civile patrimoniale schimbarea subiectului activ se realizează prin transmiterea bunului care se află în circuitul civil în condițiile legii (de exemplu prin vânzarea bunului aflat în proprietatea cuiva către o altă persoană care devine proprietar).
Situația raporturilor juridice civile patrimoniale obligaționale este diferită, astfel : poate interveni atât o schimbare a subiectului activ (creditorul), cât și o schimbare a subiectului pasiv ( debitorul).
Schimbarea subiectului activ se face prin: cesiune de creanță, subrogația personală, novația prin schimbare de creditor.
Schimbarea subiectului pasiv se face prin: stipulația pentru altul, novația prin schimbare de debitor, delegația (perfectă și imperfectă), poprire. Pentru ca o persoană fizică sau juridică să poată participa la un raport juridic civil trebuie să aibă capacitate civilă. Capacitatea civilă cuprinde capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu. Capacitatea de folosință este aptitudinea, generală și abstractă, a omului de a avea drepturi și obligații civile. Capacitatea de exercițiu este aptitudinea omului de a-și exercita drepturile civile și de a-și executa obligațiile civile, prin încheierea de acte juridice civile.
În țara noastră, capacitatea de folosință este recunoscută tuturor persoanelor fizice, fără ca sexul, rasa, naționalitatea, religia, gradul de cultură sau originea să aibă vreo înrâurire asupra capacității .
Toate persoanele fizice pot dobândi drepturile și obligațiile recunoscute de actele normative în vigoare. De aceea, ea este generală și egală pentru toți. Capacitatea de folosință începe la nașterea persoanei și încetează la moartea acesteia.
Legea consacră și o capacitate de folosință anticipată, conform căreia: drepturile copilului sunt recunoscute încă de la data concepției cu condiția ca acesta să se nască viu. În dreptul comparat se întâlnesc și situații când copilul trebuie să fie și viabil.
Există și îngrădiri ale capacității de folosință :
– îngrădiri cu caracter de sancțiune ;
– îngrădiri care au drept scop ocrotirea unor persoane ;
În orice caz, acestea trebuie prevăzute în mod expres de lege, deoarece capacitatea de folosință este o însușire esențială și inerentă a persoanei fizice, eventualele restrângeri și limitări în acest sens existând numai în cazurile și condițiile prevăzute expres de lege.
Tot astfel, persoana fizică nu poate renunța nici total, nici parțial la capacitatea sa de folosință.
În ceea ce privește capacitatea de folosință a persoanei juridice, aceasta se deosebește de cea a persoanei fizice prin faptul că ea nu este generală și egală pentru toate persoanele juridice, ci este specială fiecăreia dintre acestea.
După cum se știe, unul din elementele constitutive ale persoanei juridice este scopul acesteia. Acest scop este determinat pentru precizarea capacității sale de folosință, deoarece el îi stabilește limitele și îi precizează conținutul. Astfel, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut . Cu alte cuvinte, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi (și obligații) ce se încadrează în specificul domeniului său de activitate. Se conturează astfel ceea ce se denumește – principiul specialității capacității de folosință. Sancțiunea pentru încălcarea acestui pricipiu este nulitatea absolută, lucru precizat expres de Decretul nr. 31/1954.
Capacitatea de folosință deplină a persoanei juridice începe, în principiu, de la momentul înființării acesteia și durează până când aceasta încetează a mai exista. Se recunoaște persoanei juridice și o capacitate de folosință anticipată, restrânsă, înainte de momentul înființării acesteia, tocmai spre a permite persoanei juridice să dobândească drepturile și să-și exercite obligațiile pentru a lua ființă în mod valabil. Această capacitate anticipată este mărginită la efectuarea operațiunilor necesare înființării, formării patrimoniului, îndeplinirea acestor formalități legale necesare înființării, etc .
Recunoașterea capacității de folosință nu include întotdeauna, și posibilitatea
persoanelor respective de a-și exercita drepturile și obligațiile prin acte proprii. Pentru ca cineva să-și poate realiza drepturile sau să-și asume obligațiile prin actele sale proprii, săvârșind personal acte juridice, trebuie să fie capabil să înțeleagă și să aprecieze consecințele actelor sale.
De aceea, exercitarea personală a drepturilor și obligațiilor în raporturile juridice este condiționată și de ponderea capacității de exercițiu așa cum am definit-o mai sus.
În cazul persoanelor fizice putem deosebi :
– minorul sub 14 ani nu are capacitate de exetcițiu ;
– minorul între 14 și 18 ani are capacitate de exercițiu restrânsă ;
– cel care a împlinit 18 ani are capacitate de exercițiu deplină ;
– minorul care se căsătorește dobândește capacitate de exercițiu deplină, cu precizarea că numai femeia se poate căsători la 16 sau 15 ani cu dispensă medicală în condițiile art.8 alin.3 din Decretul nr. 31/1954 și art.4 din Codul Familiei . Cel lipsit de capacitate de exercițiu încheie acte juridice prin reprezentanții săi legali.
Cel care are capacitate de exercițiu restrânsă încheie acte juridice personal dar cu încuviințarea părinților, a tutorelui și, uneori, a autorității tutelare.
În mod excepțional cel cu capacitate restrânsă de exercițiu poate încheia personal și singur anumite acte juridice, cum ar fi contractul de muncă, cu condiția să fi împlinit 16 ani, dispunând singur de sumele pe care le-a dobândit prin munca sa proprie.
Persoanele juridice dispun și ele de capacitate de exercițiu, cu precizarea că actele juridice se încheie de către organele de conducere ale acestora. Ea se dobândește odată cu desemnarea organelor de conducere ale persoanei juridice.
În literatura de specialitate există o controversă în ceea ce privește începutul capacității de exercițiu a persoanei juridice. Noi am achiesat la cea deja expusă anterior, o altă opinie fiind în sensul dobândirii capacității de exercițiu de la data dobândirii capacității de folosință .
Actele juridice încheiate de aceste organe, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși.
Pe de altă parte, însă, raporturile dintre persoana juridică și cei ce alcătuiesc organele sale sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, dacă nu se prevede altfel prin lege, act de înființare sau statut. Eventualele prejudicii cauzate de membrii organelor de conducere nasc obligația reparării pentru însăși persoana juridică, cu rezerva regresului ulterior al acesteia împotriva celui vinovat. Bineînțeles că principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice, imprimă o limitare capacității de exercițiu, în sensul că aceasta poate încheia acele acte ce vizează drepturi și obligații ce corespund capacității de folosință specifice acesteia.
Capitolul II – Conținutul raportului juridic civil
2.1. Dreptul subiectiv civil
Așa cum am precizat, prin conținutul raportului juridic civil se înțelege totalitatea drepturilor subiective și a obligațiilor civile pe care le au părțile.
Drepturile subiective constituie latura activă a conținutului raportului juridic civil, iar oblgațiile constituie latura pasivă a acestuia.
Oricărui drept subiectiv civil îi corespunde o obligație civilă corelativă.
În literatura de specialitate s-au formulat, de-a lungul timpului o serie de definiții ale dreptului subiectiv civil. În formularea acestora s-a plecat de la împrejurarea că nu există o definiție legală a acestuia, iar pe de altă parte există unele definiții pentru anumite drepturi subiective civile. Oricum, definițiile formulate în doctrină diferă mai mult ca formulare nu ca esență.
Matei Cantacuzino definea dreptul subiectiv ca fiind “ puterea ce o are fiecare individ de a pretinde ca facultățile, aptitudinile și puterile sale care nu sunt îngrădite, sau, mai exact în limita în care ele nu sunt îngrădite prin lege, să fie nu numai respectate, adică nesupărate de alții sau de societate prin organele sale, ci să fie, atunci când ele s-au tradus în acte de voință creatoare de raporturi cu alții, sprijinite de societate prin organele sale spre a fi aduse la îndeplinire efectele raporturilor create “.
Într-o altă formulare dreptul subiectiv este “puterea sau prerogativa recunoscută de dreptul obiectiv persoanelor fizice sau persoanelor juridice (denumite titulare ale dreptului), în calitatea lor de subiecte active ale raportului juridic, de a pretinde subiectelor pasive să dea ori să facă sau să nu facă ceva (să săvârșească sau să se abțină de la săvârșirea unei acțiuni), folosind la nevoie, aparatul de constrângere al statului ”.
Academicianul Paul Mircea Cosmovici definește dreptul subiectiv civil ca fiind “prerogativa pe care o acordă unei persoane dreptul obiectiv, prerogativă garantată prin mijloace juridice, de a avea un anumit comportament sau de a pretinde o anumită conduită subiectului pasiv”.
Ion Deleanu formulează: “dreptul subiectiv ar putea fi definit ca prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie să desfășoare o anumită conduită ori să ceară altora desfășurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub sancțiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut și actual, legitim și juridic protejat, în acord cu interesul obștesc și cu normele de conviețuire socială”.
Într-o altă formulare, Ștefan Răuschi definește dreptul subiectiv civil ca fiind “puterea (posibilitatea) sau prerogativa recunoscută de dreptul obiectiv persoanelor fizice sau juridice de a săvârși anumite acțiuni, precum și puterea de a pretinde subiectelor pasive să săvârșească sau să se abțină de la săvârșirea unei acțiuni, apelând, la nevoie, la forța de constrângere a statului”
Într-o definiție exhaustivă și lapidară în același timp, definiție pe care o reținem, dreptul subiectiv civil este “posibilitatea recunoscută de lege civilă subiectului activ – persoană fizică ori persoană juridică – în virtutea căreia aceasta poate, în limitele dreptului și moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori să nu facă ceva – de la subiectul pasiv și să ceară concursul forței coercitive, statului, în caz de nevoie “.
În literatura juridică sunt și autori care au negat existența drepturilor subiective. Astfel, Leon Duguit susținea că noțiunea de drept subiectiv trebuie eliminată, întrucât nu poate fi vorba decât, fie de situații juridice obiective care decurg din aplicarea normelor de drept într-un caz sau altul, fie din situații subiective modelate – de anumite persoane pentru folosința lor, în mod temporar, cum sunt cele care rezultă, de pildă dintr-un contract și care sunt garantate de dreptul obiectiv. În ceea ce ne privește admitem existența drepturilor subiective civile ca expresie a personalității umane și a dreptului nostru la viață în societatea în care trăim . În cuprinsul definiției reținute de noi identificăm elementele definitorii ale dreptului subiectiv civil :
– dreptul subiectiv civil este o posibilitate (putere, prerogativă sau facultate) recunoscută de legea civilă subiectului activ, persoană fizică ori persoană juridică.
– în temeiul acestei posibilități (putere, prerogativă sau facultate), subiectul activ: a) poate avea, el însuși, o anumită conduită (cum este cazul dreptului absolut real ori nepatrimonial). b) poate pretinde o conduită corespunzătoare subiectului pasiv (să dea, să facă, să nu facă ceva – cum este cazul dreptului de creanță – ca drept relativ).
c) poate apela la concursul forței de constrângere a statului, în caz de nevoie (în situația nerespectării, nesocotirii sau încălcării dreptului subiectiv civil).
2.1.2. Clasificare
Multitudinea de drepturi subiective civile ar prilejui o sumedenie de clasificări folosind diferite criterii. Vom reține, însă, doar câteva criterii mai importante cu consecințe teoretice și practice evidente. Astfel vom deosebi
– în funcție de opozabilitatea lor – drepturi absolute / drepturi relative ;
– în funcție de natura conținutului lor – drepturi patrimoniale / drepturi nepatrimoniale ;
– în funcție de corelația dintre ele – drepturi principale / drepturi accesorii;
– în funcție de intensitatea lor sau de gradul de certitudine acordat titularilor drepturi pure și simple / drepturi afectate de modalități ;
Sunt autori ce consideră inutilă clasificarea drepturilor subiective civile unor criterii care sunt analizate mai bine în cadrul unor anumite instituții sau în contextul altor criterii. Spre exemplu în situația primei clasificări precizate mai sus, se consideră mai corect analizată opozabilitatea lor când distingem drepturile reale de cele de creanță. Totuși, cu această din urmă precizare se impune reținerea unui număr minim de criterii ce nasc câteva clasificări reluate pe larg în cadrul unor instituții de drept civil. Vom analiza în continuare clasificarea propusă mai sus :
Dreptul absolut este acel drept subiectiv civil care produce efecte față de toate persoanele fizice și juridice (erga omnes), presupunând un raport juridic civil stabilit între una sau mai multe persoane determinate, ca subiect activ, și toți ceilalți participanți la relațiile sociale reglementate de lege, ca subiecți pasivi neindividualizați, în momentul nașterii raportului juridic, cărora le revine obligația negativă și universală de a se abține de la săvârșirea oricăror acte sau fapte de natură să aducă vreo atingere prerogativelor pe care dreptul respectiv le conferă titularului său. În momentul încălcării dreptului absolut, subiectul pasiv se individualizează în persoana autorului atingerii aduse, care va fi obligat să facă tot ceea ce este necesar pentru repunerea dreptului în starea anterioară încălcării. Sunt drepturi absolute toate drepturile personale nepatrimoniale – dreptul la viață, la integritate corporală, la sănătate, dreptul la nume, la onoare, la reputație, dreptul de autor, dreptul la viața intimă și privată ; – și unele drepturi patrimoniale – dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale.
Dreptul subiectiv civil relativ este acela în virtutea căruia titularul poate pretinde subiectului pasiv o conduită determinată, fără de care dreptul nu se poate realiza.
Caracteristicile dreptului relativ sunt:
are cunoscut titularul său, fiind cunoscut și subiectul pasiv.
îi corespunde o obligație ce are ca obiect: a da, a face ori a nu face (ceva ce s-ar fi putut face în lipsa obligației) pe care o are un subiect pasiv determinat – este opozabil numai subiectului pasiv determinat.
Pentru comparație, reluăm în aceeași structură caracteristicile dreptului subiectiv civil absolut:
– are cunoscut numai titularul său, titularul obligației corelative este nedeterminat, fiind format din totalitatea tuturor celorlalte subiecte de drept civil, cu excepția a însuși titularului dreptului subiectiv civil;
– îi corespunde obligația generală și negativă de a nu i se aduce atingere; – este opozabil tuturor – erga omnes – în sensul că tuturor subiectelor de drept civil le revine obligația de a nu-l încălca;
Dreptul patrimonial este dreptul subiectiv civil care are un conținut economic, evaluabil în bani. Aceste drepturi sunt de regulă, transmisibile în individualitatea lor de la un subiect la altul și se pot pierde prin scurgerea timpului (sunt prescriptibile), dacă titularul dreptului nu și-l exercită într-o anumită perioadă de timp expres prevăzută de lege.
În raport cu clasificarea anterioară dreptul patrimonial poate fi absolut (dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale) sau relativ (dreptul de creanță).
Dreptul personal nepatrimonial este dreptul subiectiv care nu are un conținut economic, evaluabil în bani, fiind intim legat de personalitatea umană.
În ceea ce privește clasificarea drepturilor patrimoniale în drepturi reale și drepturi de creanță, reținem:
Dreptul real – jus in re – este acel drept patrimonial în virtutea căruia titularul său își poate exercita prerogativele asupra unui bun fără concursul altcuiva. Dreptul de creanță – jus ad personam – este acel drept patrimonial în temeiul căruia subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Se impune o scurtă comparație între cele două categorii de drepturi:
Asemănări : – ambele sunt patrimoniale ; – ambele au cunoscute titularii lor ca subiecte active;
Deosebiri : – în cazul dreptului real nu este cunoscut subiectul pasiv, fiind nedeterminat, pe când, în cazul dreptului de creanță sunt determinați ambii subiecți – cel activ (creditorul) și cel pasiv (debitorul) ;
– sub aspectele obligației civile corelative, dreptului real îi corespunde o obligație generală și negativă, de non-facere, pe când dreptului de creanță îi corespunde o obligație al cărui obiect poate fi: a face (aut facere), a nu face (aut non facere) sau a da (aut dare), dar a nu face ceva înseamnă în acest caz obligația debitorului de a nu face ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat la abstențiune;
– numai dreptul real este însoțit de prerogativa urmăririi și de cea a preferinței, iar nu și dreptul de creanță. Prerogativa urmăririi constă în posibilitatea titularului dreptului real de a urmări bunul în mâinile oricui s-ar găsi, iar prerogativa preferinței constă în posibilitatea titularului dreptului real de a-și realiza dreptul său cu întâietate sau preferință – drepturile reale sunt limitate, pe când drepturile de creanță sunt nelimitate ; Revenind la dreptul personal nepatrimonial, remarcăm că acesta este un drept absolut, opozabil erga-omnes, nefăcând parte din patrimoniul persoanei, nefiind cesibil către alte persoane prin acte juridice, netransmițându-se prin moștenire, exercitându-se numai personal (nu și prin reprezentare), dreptul la acțiune privind valorificarea sa în justiție fiind imprescriptibil (cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege).
Din categoria drepturilor personale nepatrimoniale fac parte :
– drepturi care privesc integritatea fizică și morală și existența persoanei:
dreptul la viață, dreptul la sănătate, dreptul la onoare, cinste ori reputație, dreptul la demnitatea umană ;
drepturi care privesc atributele de identificare ale persoanei, astfel :
persoana fizică: dreptul la nume, dreptul la pseudonim, dreptul la domiciliu și reședință, dreptul la o stare civilă.
persoana juridică: dreptul la denumire, dreptul la sediu, etc.
– drepturi care privesc latura personal-nepatrimonială a drepturilor de creație intelectuală ce izvorăsc din opera literară, artistică ori științifică și din invenție. Un asemenea drept este cel de a fi recunoscut ca autor al operei ori invenției (numit “ dreptul la paternitatea operei sau invenției “). Fiind legate de individualitatea persoanei, încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale, nu dă naștere, în principiu, unei obligații de reparație patrimonială, deoarece ea nu atrage întodeauna o pagubă materială, ci, cel mai adesea numai un prejudiciu moral, pentru care se acordă reparații social-morale (prin aplicarea unor sancțiuni disciplinare, administrative, penale). Uneori drepturile personale nepatrimoniale pot fi legate și de drepturi patrimoniale. De exemplu – dreptul de autor dă naștere unui drept de remunerație, din dreptul de inventator decurge dreptul de recompensă. În aceste cazuri prerogativele patrimoniale urmează regimul drepturilor patrimoniale, fiind astfel transmisibile, titularul putând renunța la ele, fără ca dreptul nepatrimonial care le-a generat să dispară. Drepturile reale, la rândul lor se clasifică în drepturi reale principale și drepturi reale accesorii. Principial, drepturile nepatrimoniale sunt drepturi principale.
Este principal acel drept subiectiv civil care are o existență de sine stătătoare, soarta sa nedepinzând de vreun alt drept. Este accesoriu acel drept subiectiv civil a cărui soartă juridică depinde de existența unui alt drept subiectiv civil, cu rol de drept principal.
Această clasificare își are rezonanța în adagiul accesorium sequitur principale, în sensul că soarta dreptului accesoriu este determinată de cea a dreptului principal. Dreptul real principal este un drept subiectiv de sine stătător, care dă naștere în mod direct unui drept la acțiune și în puterea căruia, titularul poate pretinde altui sau altor persoane o anumită conduită sau să desfășoare el însuși o anumită conduită, sub protecția legii. Deci nașterea, valabilitatea și stingerea unui drept principal nu sunt condiționate de existența valabilă a unui alt drept. Dreptul real accesoriu este dreptul subiectiv care nu are o existență de sine stătătoare, în sensul că el există pe lângă un alt drept principal, astfel încât nașterea, existența lui valabilă, precum și stingerea depind de existența valabilă a dreptului principal.
Drepturile reale principale sunt limitate ca număr și anume:
– dreptul de proprietate publică ;
dreptul de proprietate privată ;
dreptul de uzufruct ;
dreptul de uz ;
dreptul de abitație ;
dreptul de servitute ;
dreptul de superficie ;
2.1.3. Recunoașterea, ocrotirea și executarea drepturilor subiective civile
Privitor la recunoașterea drepturilor subiective civile reținem că există o recunoaștere globală, generală a acestora și o recunoaștere specială. Decretul nr.31/1954 realizează recunoașterea drepturilor subiective civile în general, pentru persoanele fizice în art.1, iar pentru persoanele juridice în art.2 al aceluiași act normativ.
Art.1. prevede: “Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale și culturale, în acord cu interesul obștesc, potrivit legii și regulilor de conviețuire…”.
Art.2 prevede: “Drepturile civile pe care le au ca persoane juridice, organizațiile…, precum și organele de stat și celelalte instituții de stat, întreprinderile și organizațiile economice de stat sau cooperatiste, orice organizații obștești, ca și societățile de colaborare economică sunt recunoscute în scopul de a asigura creșterea neîncetată a bunăstării materiale și a nivelului cultural al oamenilor muncii, prin dezvoltarea puterii economice a țării”.
Dincolo de formularea tehnico-juridică inadecvată, în acest ultim caz, se păstrează ideea, de ocrotire și recunoaștere a drepturilor civile unei persoane juridice. În ceea ce privește recunoașterea specială a drepturilor subiective civile, vom identifica o serie de izvoare de drept civil, prin prisma unor categorii sau specii de asemenea drepturi.
Menționăm, astfel:
– Codul Civil recunoaște majoritatea drepturilor patrimoniale (reale și de creanță), prin chiar reglementarea lor (naștere conținut încetare).
Astfel, în Cartea a-II-a “Despre bunuri și despre deosebitele modificări ale proprietății” sunt reglementate drepturi reale principale (proprietate, uz, uzufruct, superficie, servitute abitație), iar în Cartea a-III-a “Despre diferitele moduri prin care se dobândește proprietatea” , sunt reglementate drepturile de creanță (inclusiv garantarea acestora) prin stabilirea regulilor în materia succesiunilor (legală și testamentară) și cea a contractelor civile (vinderea, schimbul, locațiunea, societatea, mandatul, comodatul, împrumutul, depozitul, jocul și prinsoarea, renta viageră).
– Decretul nr.31/1954 reglementează: atributele de identificare – nume și domiciliu, pentru persoana fizică; denumire și sediu, pentru persoana juridică; drepturile personale nepatrimoniale: la onoare, reputație, de autor al unei opere științifice, artistice ori literare, de inventator; starea civilă.
– Pactul internațional privind drepturile civile și politice ale omului și Convenția Internațională privind Drepturile Copilului, recunosc de asemenea, multe drepturi subiective civile pentru persoana fizică.
– Constituția consacră, de asemenea, anumite drepturi fundamentale ale cetățeanului român care, însă, sunt drepturi subiective civile. Astfel, potrivit art.3, alin.1 din Decretul nr. 31/1954: “Drepturile sunt ocrotite de lege”.
Iar, potrivit art. 26 din același act normativ: “Toate persoanele sunt egale în fața legii și au, fără discriminare, dreptul la ocrotire egală din partea legii. În această privință, legea trebuie să interzică orice discriminare și să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală și eficace contra oricărei discriminări, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau întemeiată pe orice altă împrejurare”.
Menționăm că Decretul nr. 31/1954 conține un întreg capitol – Capitolul -III – “Ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale”.
În cazul încălcării unui drept subiectiv civil, titularul său poate chema în judecată civilă persoana răspunzătoare de știrbirea dreptului. Instanța competentă, legal investită cu soluționarea pricinii civile va da o hotărâre judecătorească care, după ce va rămâne definitivă, având putere de lucru judecat, va putea fi pusă în executare silită ajungându-se astfel, la restabilirea ordinii de drept, în general și a dreptului subiectiv civil încălcat, în special. Deci, în mod obișnuit, mijlocul juridic de ocrotire a drepturilor subiective civile îl constituie procesul civil, reglementat, în principal, de către Codul de procedură civilă. Trebuie să punctăm două aspecte:
1. Cadrul legal special stabilit de Decretul nr. 31/1954 în Capitolul III -“Ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale”.
Astfel, potrivit art. 54: “ Persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputație, în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere științifice, artistice ori literare, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere instanței judecătorești încetare săvârșirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus arătate. Totodată, cel care a suferit o atingere a unor asemenea drepturi va putea cere instanței să oblige pe autorul faptei săvârșite fără drept să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanță, spre a ajunge la restabilirea dreptului atins”.
De asemenea, potrivit art. 55: “Dacă autorul faptei săvârșite fără drept nu îndeplinește, în termenul stabilit prin hotărâre, faptele destinate să restabilească dreptul atins, instanța judecătorească va putea să-l oblige la plata în folosul statului, a unei amenzi pe fiecare zi de întârziere, socotită de la data expirării termenului de mai sus. Această amendă poate fi pronunțată și prin hotărâre dată asupra cererii făcută potrivit art. 54”. În fine, art.56 dispune: “Drepturile personale nepatrimoniale sunt ocrotite și după moarte, în măsura stabilită de lege sau de regulile de conviețuire… “.
2. Cadrul legal special instituit prin Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ. Astfel, potrivit art.1, ali.1 din lege: “ Orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată”.
Desigur, în ceea ce privește ocrotirea drepturilor subiective civile trebuie să avem în vedere și alte acte normative, care ar consacra un anumit drept subiectiv civil și ar prevedea și particularitățile protecției sale juridice.
În ceea ce privește exercitarea drepturilor subiective civile este firesc ca aceasta să se facă conform unor principii care să asigure o ordine de drept reală, evitând ceea ce se numește abuz de drept. În acest sens, precum am văzut, dreptul subiectiv civil, care este o posibilitate juridică, nu trebuie confundat cu exercitarea lui, care este posibilitatea materializată.
În dreptul civil, principiul este acela că exercitarea dreptului subiectiv civil nu este obligatorie, fiind lăsată la latitudinea titularului. În dreptul procesual civil, acest principiu, din dreptul material, substanțial se cheamă “principiul disponibilității”. Dreptul subiectiv civil înseamnă, după cum am arătat, cu ocazia definirii lui, nu numai posibilitatea unei conduite ci și măsura acelei conduite. Tocmai această “măsură” cere să precizăm principiile care trebuie observate de către titularul unui drept subiectiv cu ocazia exercitării dreptului său.
Aceste principii sunt:
– dreptul subiectiv civil trebuie exercitat numai potrivit cu scopul lui economic și social – principiu instituit expres de art. 3, alin.2 din Decretul nr. 31/1954. – dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii și moralei, este principiul ce rezultă din mai multe norme de drept civil, cum este cea a art.5 Cod Civil: “ Nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare, la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri”.
– dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună-crediță. Deși art. 970, alin.1 din Codul Civil prevede: “Convențiile trebuie executate cu bună credință , deci cu referire expresă la executarea convențiilor”, trebuie admis că suntem în prezența unei dispoziții legale cu valoare de principiu, astfel că se aplică și exercitării drepturilor subiective civile, în general; acest principiu a fost ridicat la rangul de principiu constituțional (art.54), buna-credință fiind dintotdeauna o piatră de temelie a sistemului nostru de drept.
– dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale materiale sau juridice; spre exemplu, proprietarul unui teren trebuie să respecte hotarul, linia vecinătății, iar împrumutătorul nu poate cere de la împrumutat decât ceea ce datorează.
Concluzionând, putem afirma că, dacă un drept subiectiv civil este exercitat cu respectarea acestor patru principii, își va dovedi exactitatea adagiul “cine își exercită dreptul său, nu vatămă pe altcineva”.
2.2 Abuzul de drept
Drepturile subiective civile, în principiu, nu sunt absolute, ci relative. Ele sunt susceptibile de abuz și în acest caz, titularul este chemat să răspundă.
Cu privire la abuzul de drept s-au conturat două concepții:
Concepția subiectivă, mai restrictivă (consacrată de Codul civil german) consideră că este abuziv exercițiul unui drept dacă este realizat cu intenția de a păgubi pe altul sau actul de exercițiu contrar moralei.
O concepție mai largă, teleologică, cu privire la abuzul de drept este consacrată de art. 1-3 din Decretul nr.31/1954.Exercitarea unui drept subiectiv civil este abuzivă dacă se face:
– cu încălcarea scopului economic și social pentru care a fost cerut;
cu încălcarea legii și a moralei;
cu rea credință;
– cu depășirea limitelor sale, externe și interne. Dacă dreptul este exercitat cu respectarea limitelor externe, dar cu încălcarea celor interne, exercițiul este abuziv (de exemplu, dacă proprietarul ridică pe terenul său o construcție, respectând limitele externe, dar ea este ridicată cu scopul de a pricinui un prejudiciu vecinului).
Aplicația ideii de abuz de drept o găsim și în art. 723 din Codul de procedură civilă conform căruia “drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Partea care folosește aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite”. Intentarea unei acțiuni neîntemeiate (numai pentru a-l șicana pe pârât) ori nerecunoașterea unui drept a cărui existență este vădită (pentru a prelungi procesul) constituie fapte ilicite pentru că exercițiul drepturilor respective este abuziv. Există unele drepturi care nu sunt susceptibile de abuz, deoarece exercitarea lor implică o apreciere personală. De exemplu: dreptul de a revoca o dispoziție testamentară, dreptul de a dispune pentru cauză de moarte de cota – parte disponibilă, dreptul părților de a consimți la adoptarea copilului.
Cap.III Obligația civila
3.3.1. Noțiune
Așa cum am arătat latura activă a conținutului raportului juridic civil este formată din drepturi, iar cea pasivă din obligații.
Nu există o definiție cu caracter general a obligației civile, dar se stabilește, în numeroase cazuri “ obligațiile debitorului”. Doctrina a acoperit acest vid legislativ privitor la definirea conceptului de “obligație civilă”, formulând mai multe definiții, care, în esență cuprind aceleași elemente. Reținem, astfel, că, în sens larg, prin obligația civilă înțelegem acel raport juridic în conținutul căruia intră dreptul subiectului activ denumit creditor, de a cere subiectului pasiv denumit debitor – și căruia îi revine îndatorirea corespunzătoare – a da, a face sau a nu face ceva, sub sancțiunea constrângerii de stat în caz de neexercitare de bunăvoie.
Sau, punând accentul pe latura pasivă, latura activă a obligației fiind implicită, obligația poate fi definită ca acel raport juridic în virtutea căruia o persoană, denumită debitor, este ținută față de o altă persoană, denumită creditor, fie la o prestație pozitivă (a da, a face), fie la o abstențiune (a nu face).
Într-o altă formulare, obligația civilă este definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduită care poate consta în a da, a face ori a nu face ceva și care, la nevoie, poate fi impusă prin forța coercitivă a statului .
Din punctul de vedere al creditorului, raportul de obligație apare ca un drept de creanță; din punctul de vedere al debitorului, acest raport apare ca o datorie (obligație în sens restrâns).
Elementele definitorii ale raportului juridic de obligație sunt: a) subiectele raportului juridic de obligație pot fi atât persoanele juridice cât și persoanele fizice. Și statul poate apărea, în cazuri excepționale, ca subiect într-un raport de obligație. Subiectul activ poartă denumirea de creditor iar subiectul pasiv poartă denumirea de debitor. Complexitatea unor obligații poate determina ca același subiect să întrunească deodată calitatea de creditor și debitor. Spre exemplu într-un contract de vânzare-cumpărare vânzătorul este și debitor și creditor: este creditor al prețului, dar și debitor al obligației de a transfera dreptul de proprietate.
b) Conținutul raportului juridic de obligație este format din dreptul de creanță aparținând creditorului și obligația corespunzătoare acestui drept, care incumbă debitorului.
c) Obiectul raportului juridic de obligație, conceput ca acțiune sau abstențiune concretă la care este îndatorat subiectul pasiv și îndreptățit subiectul activ poate consta fie într-o prestație pozitivă – a da, a face ceva -, fie într-o abstențiune – a nu face ceva la care, în lipsa obligației asumate, subiectul pasiv ar fi fost îndreptățit.
Obligația de a da nu se confundă cu obligația de a preda; a da înseamnă a constitui sau a transmite un drept real oarecare, iar a preda este o obligație de a face. Obligația de a face este îndatorirea ce revine subiectului pasiv de a efectua o lucrare și, în general, orice prestație pozitivă, în afara acelora care se încadrează în noțiunea de a da.
Obligația de a nu face constă, după cum am menționat și mai înainte, într-o abținere la care este îndatorat subiectul pasiv, de la ceva ce ar fi putut să facă în lipsa obligației asumate. Nu avem în vedere obligația negativă generală, cum este aceea a subiectelor pasive de drept civil, nedeterminate, ale unui drept real, de a nu face nimic de natură a stânjeni existența și exercițiul acestui drept. Este vorba aici, de o obligație concretă, individualizată, de a nu face ceva, o abstențiune bine definită.
Din punct de vedere terminologic expresia “obligația civilă” ori termenul “obligație” se folosește cu trei sensuri:
1. Obligație civilă – îndatorirea subiectului pasiv de a da, a face sau a nu face ceva;
2. Obligație civilă – raport obligațional, adică raport civil, în care subiectul activ (creditorul) poate pretinde subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă ori să nu facă ceva;
3. Obligație – înscris constatator al unei creanțe (cum este obligațiunea C.E.C.În definițiile de mai sus am folosit sensurile arătate la punctele 1 și 2, iar elementele raportului juridic obligațional le-am analizat evident prin prisma sensului de la punctul 2. De aceea, revenim și analizăm elementele obligației, în sensul de la punctul 1.
Aceste elemente definitorii ale obligației sunt: – obligația civilă înseamnă, întotdeauna, o îndatorire a subiectului pasiv (iar nu o posibilitate) de a avea o conduită corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ;
– îndatorirea poate consta, așa cum am arătat,în a da,a face sau nu face ceva;
– în caz de neconformare de bună-voie, îndatorirea poate fi impusă subiectului pasiv prin forța de constrângere a statului;
3.3.2. Clasificare
Obligațiile pot fi clasificate în baza unor criterii diferite. Vom reține următoarele criterii, ca fiind mai importante: criteriul izvorului care a generat obligația; criteriul obiectului obligației; criteriul opozabilității obligației.
Fiecare dintre criteriile precizate sunt aplicabile întregii sfere a obligațiilor, ele nu se exclud reciproc, ci reprezintă abordări diferite, prin prisma cărora poate fi examinată una și aceeași obligație. Clasificarea obligațiilor nu este o operație gratuită, ci se reflectă în regulile speciale aplicabile obligațiilor de diferite categorii.
Clasificarea obligațiilor după izvoare.
Precizăm că din punct de vedere al faptului juridic generator de obligații, acestea pot fi născute din: contracte, acte juridice unilaterale, fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu (delicte și quasidelicte),îmbogățirea fără just temei, gestiunea intereselor altuia, plata nedatoratului. Primele două categorii menționate sunt obligații născute de acte juridice, celelalte sunt obligații născute din fapte juridice – stricto sensu.
Natura izvoarelor generatoare de obligații prezintă interes din punctul de vedere al regimului aplicabil. În ceea ce privește clasificarea obligațiilor după izvoare (delicte și quasidelicte) dorim să expunem o speță interesantă ridicată în fața instanței la Judecătoria Petroșani.
Astfel, chiar dacă persoana care a suferit o diminuare a capacității de muncă ar putea să realizeze, după săvârșirea faptei prejudiciabile, venituri la același nivel cu cel obținut anterior, ea este îndreptățită să primească echivalentul efortului suplimentar depus în acest scop la care a fost obligat prin fapta culpabilă a pârâtului (art.998 din Codul Civil).
(Decizia Secției civile nr.2545 din 22 noiembrie 1991)
A.V. a chemat în judecată Întreprinderea Minieră Livezeni, solicitând obligarea pârâtei la plata diferenței dintre salariul realizat ulterior datei de 9 aprilie 1985 și cel avut anterior producerii accidentului de muncă, la 21 noiembrie 1984, și în continuare la o prestație periodică, care să acopere prejudiciul efectiv ce i s-a cauzat prin reducerea capacității de muncă datorită traumatismului suferit, la cheltuielile de transport la diferite unități spitalicești suportate pentru el și însoțitorul său precum și la contravaloarea hranei suplimentare în perioada de spitalizare și de convalescență.
În motivarea acțiunii s-a arătat că la 21 noiembrie 1984, reclamantul a fost victima unui accident de muncă, produs din culpa prepusului pârâtei, C.T. în urma căruia a suferit un traumatism cranio cerebral care a determinat numeroase internări în spital și diminuarea capacității sale de muncă cu consecința realizării unor venituri reduse.
În ședința de judecată din 19 decembrie 1988 instanța a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât, a numitului C.T. care prin sentința penală nr. 1039 din 25 decembrie 1985, pronunțată de Judecătoria Petroșani rămasă definitivă, a fost condamnat pentru vătămarea corporală a reclamantului, stabilindu-se culpa lui exclusivă în producerea accidentului.
Judecătoria Petroșani, prin sentință civilă nr.2408 din 1 septembrie 1988 a admis în parte acțiunea formulată de A.V. împotriva pârâtei Întreprinderea Minieră Livezeni și cererea de chemare în garanție a lui C.T. și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 66.830 lei cu titlul de despăgubiri civile, reprezentând 85.930 lei echivalentul efortului suplimentar depus de reclamant în perioada aprilie 1985 – octombrie 1988 și 900 lei cheltuieli de transport.
Chematul în garanție C.T.a fost obligat să plătească pârâtei suma de 66.830 lei, despăgubiri civile. Celelalte capete de cerere au fost respinse, fiind apreciate ca nedovedite. Tribunalul Județean Hunedoara, prin decizia civilă nr. 1328 din 6 decembrie 1988, a admis recursurile declarate de părți și a casat sentința reținând cauza spre rejudecare.
Rejudecând cauza în fond, același tribunal prin decizia civilă nr. 534 din 10 iulie 1990 a admis în parte acțiunea formulată de A.V. și cererea de chemare în garanție și a obligat Întreprinderea Minieră Livezeni să plătească reclamantului suma de 10.548 lei despăgubiri civile, o prestație periodică de 421 lei lunar, începând cu data de 1 iulie 1990, atât timp cât reclamantul este încadrat în gradul III de invaliditate, precum și suma de 10.455 lei, cheltuieli de judecată în ambele instanțe.
Chematul în garanție C.T. a fost obligat să plătească pârâtei suma de 10.548 lei despăgubiri civile, prestație periodică de 421 lei lunar, precum și suma de 10.456 lei cheltuieli de judecată. Considerând vădit netemeinică și esențial nelegală această decizie, procurorul general prin recursul extraordinar de față, solicită casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât:
– greșit s-a reținut că diminuarea veniturilor reclamantului, nu are nici o legătură cu accidentul de muncă suferit și în consecință nejustificat nu i s-au acordat despăgubiri civile nici pentru perioada în care s-a aflat în concediu medical și nici pentru perioada aprilie 1985 – iulie 1988;
– eronat a fost calculată prestația lunară cuvenită reclamantului pentru perioada anterioară punerii în aplicare a deciziei de pensionare pentru gradul III de invaliditate.
Recursul extraordinar este întemeiat, efectele acestuia urmând a fi extinse și asupra sentinței civile nr.2408 din 1 septembrie 1988 a Judecătoriei Petroșani, precum și asupra deciziei nr.1328 din 6 decembrie 1988 a Tribunalului Județean Hunedoara, pentru considerente ce face necesară casarea tuturor hotărârilor pronunțate în cauză și reluarea judecății în fața primei instanțe.
Potrivit art. 998-999 din Codul Civil repararea prejudiciului trebuie să-i asigure celui vătămat acoperirea integrală a daunelor suferite, restabilindu-se astfel , situația anterioară faptei prejudiciabile, urmează ca, în cazul în care cel vătămat trebuie să depună un efort suplimentar de muncă, este necesar să primească un echivalent al acestui efort suplimentar. Numai astfel se restabilește situația existentă înainte de săvârșirea faptei, fără a i se impune celui vătămat să suporte indiferent sub ce formă, consecințele unei activități ilicite a cărei victimă a fost.
Partea vătămată are dreptul la despăgubiri corespunzătoare chiar și la situația în care ulterior producerii accidentului realizează la locul de muncă aceeași retribuție sau chiar una mai mare, dacă se dovedește că, datorită invalidității a fost nevoită să facă un efort în plus care, în final, a dus la cheltuieli suplimentare, pentru o alimentație mai bogată și medicamentație adecvată invalidității dobândite etc.
În speță, se constată că în urma accidentului de muncă, produs la 21 iunie 1984, din culpa lui C.T., angajat al Întreprinderii Miniere Livezeni, victima acestuia A.V. angajat al aceleiași unități și-a pierdut parțial capacitatea de muncă, fiind încadrat în gradul III de invaliditate, astfel cum rezultă din expertizele medico-legale. Ulterior accidentului, reclamantul care a fost nevoit, datorită stării sănătății sale, să se interneze în repetate rânduri în diferite unități spitalicești a continuat să presteze, în aceeași unitate, o normă întreagă de muncă, în perioada 1 aprilie 1985- 31 iulie 1988, realizând venituri inferioare celor obținute anterior accidentului. De menționat este că pe tot parcursul procesului, reclamantul, constant a pretins că până la 21 noiembrie 1984, a lucrat la Întreprinderea Minieră Livezeni fiind încadrat șef de brigadă în subteran, iar ulterior producerii accidentului, conform recomandărilor medicale a solicitat schimbarea locului de muncă în sectorul întreținere, în suprateran , fiind salariat în regie Pârâta și chematul în garanție au contestat această susținere. Într-o astfel de situație era necesar ca instanțele să adâncească cercetarea judecătorească, să verifice prin administrarea de probe afirmațiile reclamantului și să stabilească fără echivoc dacă în perioada aprilie 1985-iulie 1988, acesta în adevăr a prestat munca în sectorul întreținere realizând venituri diminuate, precum și dacă schimbarea locului de muncă, în cadrul aceleiași întreprinderi, din subteran la suprateran a fost urmarea traumatismului suferit prin accident.
În măsura în care susținerile reclamantului erau confirmate de probele administrate se impunea ca instanțele să stabilească diferența de venit și să acorde despăgubirile solicitate, prin raportarea la veniturile realizate de membrii echipei din subteran din care a făcut parte și reclamantul, până la producerea accidentului, deoarece numai astfel se poate constata cu certitudine existența sau nu a unei diferențe de venit.
De altfel, este neîndoielnic că efortul suplimentar depus de reclamant pentru a presta munca cu o normă întreagă, chiar dacă nu ar fi condus la agravarea afecțiunilor suferite ca urmare a accidentului, a necesitat aplicarea unor tratamente medicale prin spitalizare și în final, în iulie 1988, punerea în aplicare a deciziei de pensionare pentru gradul III de invaliditate.
Întemeiată este și critica privind neacordarea diferenței de venituri pentru perioada în care A.V. s-a aflat în concediu medical și a primit numai îndemnizația de asigurări sociale, aceste perioade rezultând din adeverințele medicale și aceea de venituri. Față de cele arătate rezultă că nejustificat instanțele nu au acordat reclamantului despăgubirile civile reprezentând veniturile sale de care acesta a fost lipsit urmare accidentului.
În consecință recursul extraordinar urmează a se admite, a se casa toate hotărârile pronunțate în cauza aceleiași judecătorii spre rejudecare, portivit art.312, pct.2, lit.b din Codul de procedură civilă.
Cu ocazia rejudecării procesului urmează să fie examinate și pretențiile reclamantului privind cheltuielile determinate de hrana suplimentară, pentru refacerea capacității de muncă și cele referitoare la cheltuielile de transport la unitățile spitalicești, suportate pentru el și însoțitor, dacă a fost cazul.
Clasificarea obligațiilor după obiectul lor
Pornind de la natura prestației datorate de subiectul pasiv se pot reține mai multe clasificări:
A) O primă categorie reține trei feluri de obligații, avându-se în vedere obiectul fiecăruia:
obligațiile de a da;
obligațiile de a face;
obligațiile de a nu face;
Clasificarea prezintă interes, deoarece fiecare fel de obligație are reguli specifice.
B) O altă clasificare, ce reprezintă de fapt o variantă a celei anterioare este:
– obligații pozitive – obligațiile de a da și a face;
obligații negative – obligațiile de a nu face;
C) O altă clasificare, contestată uneori în literatura juridică, este următoarea:
obligații determinate sau de rezultat;
obligații de prudență și diligență sau de mijloace;
Ceea ce este caracteristic pentru obligația de rezultat este faptul că obligația este strict precizată sub aspectul obiectului și scopului urmărit, debitorul obligându-se ca, desfășurând această activitate, să atingă un rezultat bine stabilit. Astfel, de exemplu, într-un contract de transport, cărăușul se obligă să transporte încărcătura într-un anumit loc; vânzătorul să transfere dreptul de proprietate asupra unui anumit lucru, etc. Neatingerea rezultatului vizat face să se presupună că debitorul nu a fost suficient de diligent, că s-a aflat în culpă, și că, deci, este răspunzător de urmările neîndeplinirii obligației.
Caracteristic pentru obligația de mijloace este faptul că obligația debitorului nu constă în îndatorirea precizată de la început de a atinge, un anumit rezultat determinat, ci în îndatorirea sa de a depune toată diligența necesară pentru ca rezultatul dorit să se realizeze.
Astfel, de exemplu, raportul juridic dintre pacient și medic, obiectul obligației ce îi revine medicului constă în îndatorirea de a acționa cu toată prudența și diligența cerute de știința și etica medicală, în vederea atingerii rezultatului dorit – însănătoșirea pacientului. Neatingerea acesteia, face să se presupună, lipsa de diligență din partea sa, deci neîndeplinirea obligației însușite. Revine pacientului să facă dovada culpei de care ar fi dat dovadă medicul în executarea obligației sale, culpă care, spre deosebire de neîndeplinirea obligației de rezultat, numai este prezumată.
Din cele arătate, rezultă că unul din principalele aspecte ale distincției dintre obligațiile de rezultat și cele de mijloace se situează pe terenul probatoriu: în primul caz, neatingerea rezultatului dorit constituie o dovadă a culpei debitorului – o prezumție de culpă a acestuia; neatingerea rezultatului în cel de-al doilea caz nu mai este, prin ea însăși, o dovadă a culpei, ci revine creditorului sarcina de a dovedi în mod direct împrejurarea că debitorul nu a depus pentru atingerea rezultatului preconizat, prudența și diligența care erau obligatorii.
Această distincție este, fără îndoială, utilă mai ales dacă avem în vedere caracterul său simplificator în examinarea unor raporturi de obligații.
Analizând mai atent, însă, se va putea observa că între obligațiile de rezultat și obligațiile de mijloace nu există deosebiri atât de tranșante cum se afirmă chiar dacă luăm în considerare numai aspectul probatoriu.
Să luăm ipoteza unei obligații de rezultat, de exemplu ipoteza obligației de a furniza un anumit produs. Dacă produsul este livrat și este corespunzător celor convenite, nici o problemă de culpă nu se poate pune; sub acest aspect, distincția între obligația de rezultat și cea de mijloace apare ca fiind indiferentă. Presupunând, însă, că produsul a fost livrat cu lipsuri calitative, la prima vedere rezultatul fiind atins – livrarea produsului – nu va exista nici o prezumție de culpă cât privește executarea, deocamdată.
Creditorul care pretinde că produsul prezintă lipsuri de ordin calitativ va trebui să facă, el, dovada concretă a acestor lipsuri, numai astfel putând să fie întrunite elementele pentru o prezumție de culpă a debitorului. În realitate, ceea ce s-a dovedit în mod direct, aici au fost lipsurile calitative, prezumția de culpă a fost subsecventă acestei dovezi.
Să examinăm acum o obligație de mijloace, de exemplu obligația ce și-o asumă un medic de a presta tratament unui pacient. Dacă obiectul obligației sale îl constituie așa cum am arătat, prestarea tratamentului cu prudență și diligență necesare, potrivit cerințelor științei și eticii medicale, mecanismul executării acestei obligații se va desfășura astfel: prestând tratamentul medical, până la proba contrarie se presupune că acest tratament a fost acordat în conformitate cu cerințele prudenței și diligenței. Ar fi o situație asemănătoare obligației de rezultat mai sus menționate, dusă până la faza în care obiectul obligației a fost livrat.
Dacă pacientul pretinde că tratamentul a fost necorespunzător, el trebuie să facă dovada necorespunderii; tot astfel a trebuit să facă și beneficiarul obligației de rezultat dovada caracterului necorespunzător al executării obligației de rezultat – în exemplul luat, al obligației de livrare a unui obiect. Dovada făcută de pacient că tratamentul a fost necorespunzător face să se presupună lipsa de prudență și diligență din partea debitorului, deci face să se declanșeze o prezumție de culpă pe seama debitorului.
Rezultă din cele arătate, că o analiză foarte strictă – pornind de la premisa clasificării, după care unele obligații au ca obiect final atingerea rezultatului prevăzut, în altele desfășurarea unei activități cu prudență și diligența și necesare – nu poate duce la concluzia, chiar sub aspect probatoriu, că între cele două categorii de obligații nu există, în esență deosebiri.
Dacă menționăm totuși această clasificare, considerând-o utilă, o facem pentru faptul că așa cum arătam, ea are meritul de a simplifica analiza, în mod convențional considerându-se că nu este necesar să pătrundem în toate amănuntele mecanismului de desfășurare a obligațiilor pentru că, dacă pătrundem în aceste amănunte și suntem consecvenți cu premisele pe care le adoptăm în definirea obiectului obligației – la unele rezultatul, la altele prudența și diligența – putem ajunge la concluzia că între cele două categorii nu există deosebiri.
În concluzie deci, numai privind lucrurile în aspectele lor generale, se poate afirma că unele obligații sunt obligații de rezultat și altele sunt obligații de mijloace.
Clasificarea obligațiilor după sancțiunea juridică care le este proprie
Ca orice raport juridic, și raportul juridic de obligație are ca element însoțitor inerent o anumită sancțiune: neexecutarea de bunăvoie a obligației de către debitorul ei, îndreptățește pe titularul dreptului de creanță să obțină executarea silită, pe calea constrângerii de stat.
Obligațiile, ele însele, sunt obligații juridice numai în măsura în care există această posibilitate de apelare la constrângerea de stat, în caz de neexecutare de bunăvoie. Tocmai prin aceasta ele se deosebesc de obligațiile morale, acestea din urmă fiind cerințe care nu se impun prin forța de constrângere a statului, ci în virtutea convingerii intime, proprii, a subiectelor, însoțită de influența pe care o exercită opinia publică – eventuala dezaprobare din partea acesteia, neînsoțită însă de intervenția forței coercitive a statului.
Va trebui să abreviem că sancțiunea de ordin statal ce însoțește obligațiile juridice, nu se prezintă în toate situațiile la fel: unele obligații se bucură integral de această sancțiune, iar altele, din motive diferite, nu mai beneficiază în întregime de ea. Din acest punct de vedere distingem între:
a) obligațiile civile perfecte, întrucât se bucură integral de sancțiunea juridică, în sensul că creditorul poate apela la forța coercitivă a statului pentru a obține, prin constrângere, executarea, dacă aceasta nu se realizează de bună-voie. Cvasitotalitatea obligațiilor intră în această categorie.
b) obligațiile civile imperfecte (naturale), spre deosebire de primele, nu se mai bucură de integralitatea sancțiunii juridice; ele apar ca niște obligații civile degradate, imperfecte. Ceea ce este caracteristic pentru aceste obligații – care nu se confundă cu obligațiile morale, deși unii autori le denumesc astfel – este faptul că în privința lor nu se mai poate cere executarea silită, dar, de îndată ce au fost executate, debitorul nu mai are dreptul să pretindă restituirea prestației. Ele sunt obligații juridice, nu simple comandamente morale; dar, așa cum am spus, și-au pierdut ceva din forța juridică, prin care de regulă, sunt caracterizate raporturile de obligații.
Un exemplu de astfel de obligație îl regăsim în art. 20, alin.1 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă în conformitate cu care “debitorul care a executat obligația, după ce dreptul de acțiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul de prescripție este împlinit”. Vom completa definiția obligației naturale, dacă vom alătura textului precizat și textul art. 1092, alin 2 din Codul Civil potrivit căruia “repetițiunea nu este admisă în privința obligațiilor naturale, care au fost achitate de bună-voie”.
Clasificarea obligațiilor după opozabilitatea lor
După sfera persoanelor cărora le sunt opozabile, obligațiile se pot clasifica în: – obligații obișnuite care alcătuiesc regula și cărora le sunt proprii, sub aspectul opozabilității, toate regulile care cârmuiesc drepturile relative;
obligații reale;
obligații opozabile terților;
Aceste două categorii din urmă constituie o excepție de la regulă, în sensul că, deși sunt raporturi de obligații se caracterizează printr-o opozabilitate mai largă, care le situează la limita dintre drepturile de creanță și drepturile reale.
Obligațiile reale (propter in rem) apar ca un accesoriu al unui drept real, ca adevărate sarcini reale ce incumbă titularului cele prevăzute pentru deținătorii terenurilor agricole de a asigura cultivarea acestora și protecția solului (art. 53 din Legea nr. 18/1991).
Obligațiile opozabile terților (scriptae in rem) se caracterizează prin aceea că sunt atât de strâns legate de posesia lucrului, încât creditorul nu poate obține satisfacerea dreptului său decât dacă posesorul actual al lucrului va fi obligat să respecte acest drept, deși nu a participat direct și personal la formarea raportului de obligație.
Este cazul, așa cum am mai arătat, al obligației ce revine unui locator de a asigura locatarului folosirea lucrului închiriat. În ipoteza în care, înainte de expirarea contractului de închiriere locatorul înstrăinează lucrul, noul proprietar, deși nu a fost parte în contract, va fi obligat totuși să respecte dreptul locatarului conform prevederilor art. 1441 Cod Civil. Obligația născută din acest contract este, așadar, opozabilă față de un terț străin de contract.
3.3.3. Rolul și importanța obligațiilor
Obligațiile joacă în viața juridică un rol covârșitor, cum foarte bine s-a spus în doctrină – alcătuiesc temeiul vieții juridice. Ele se află la temelia oricărui raport de drept. Le întâlnim în toate materiile dreptului; până și în raporturile juridice extrapatrimoniale, derivând din căsătorie, filiație, etc, nu sunt decât obligații: obligații între rude, între soți, etc.
În condițiile economiei de piață, a amplificării diviziunii sociale a muncii, a schimbului de servicii sociale, importanța obligațiilor crește, deoarece ele constituie mijlocul juridic prin care se realizează toate acestea. Obligațiile se întâlnesc de asemenea în materia drepturilor reale. Modul cel mai important al creării drepturilor reale este contractul, adică un act creator de obligații; așa încât dobândirea drepturilor reale are la bază obligația de a da.
Pe de altă parte, obligațiile dau expresie într-o formă abstractă și generală principiilor ce alcătuiesc teoria reglementării formelor în care se manifestă voința omului și efectele pe care le poate produce această voință, reprezentând un fel de parte generală și fundamentală a dreptului, aplicabilă în toate sectoarele lui, în dreptul civil, drept comercial și chiar în alte ramuri de drept.
Cap.IV Spete
Speta 1
( Decizia Secției civile nr. 1767 din 29 septembrie 1992)
S.C.I. a chemat în judecată pe pârâții M.S. și M.Gh. , solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea contactului de vânzare- cumpărare, încheiat în formă autentică la 10 martie 1984, cât și să se restituie cotravaloarea folosinței imobilului și a bunurilor personale însușite de pârâți, fără consimțământul reclamantei, cât și a fructelor rezultate de pe teren pe ultimii trei ani. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâții și-a rezervat dreptul de a locui în camera de la mijloc a casei, cu acces la bucătărie și cămară însă, pârâții s-au extins în tot imobilul interzicându-i folosirea spațiului de proprietate; de asemenea, a mai precizat că pârâții au interzis accesul persoanelor care o îngrijau sau o vizitau, fiind nevoită să se mute la fiul său din Târgoviște. Judecătoria Târgoviște, prin sentința civilă nr. 1552 din 17 septembrie 1991, a admis, în parte acțiunea reclamantei și a anulat contractul de vânzare-cumpărare intervenit între părți, reclamanta urmând să restituie pârâților prețul de 100.000 lei plătit la data cumpărării imobilului.
În motivarea soluției s-a reținut că, între reclamantă și pârâți s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, prin care vânzătoarea și-a rezervat dreptul de a locui pe tot restul vieții într-una din camere cât și de a folosi bucătăria imobilului înstrăinat, clauză care, așa după cum rezultă din probele administrate, nu a fost respectată de cumpărători, care au alungat-o din casă pe vânzătoare. Recursurile declarate de reclamanta S.C.I. și pârâții M.D. și M.Gh. împotriva sentinței au fost respinse, de Tribunalul județean Dîmbovița, prin decizia nr. 77 din 29 ianuarie 1992. Constatând că prima instanță a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare pentru cauze ulterioare și nu concomitente momentului încheierii convenției, tribunalul județean a menținut soluția dar a substituit motivarea.
S-a arătat că, soluția primei instanțe este justă întrucât din probele administrate rezultă că pârâții cumpărători nu au respectat clauza potrivit căreia vânzătoarea are dreptul de a locui pe toată durata vieții într-una din camerele casei cu acces la bucătărie și cămară, astfel că, aceasta din urmă este îndreptățită să solicite rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică la 10 martie 1984.
S-a mai menționat că, problema prescripției nu se pune deoarece dreptul la acțiune s-a născut abia în iulie 1990, în momentul în care pârâții au interzis accesul reclamantei la încăperea a cărei folosință și-a rezervat-o.
În conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr. 60/1968 și ale art. 329 din Codul de procedură civilă, împotriva hotărârilor pronunțate în cauză s-a declarat recurs extraordinar de procurorul general pe motiv că sunt vădit netemeinice și esențial nelegale. În motivarea recursului extraordinar s-a susținut că instanțele au făcut o incompletă analiză a probelor dosarului omițând să analizeze declarațiile unor martori din care rezultă că timp de mai mulți ani pârâții au fost în bune relații cu reclamanta căreia i-au asigurat normala folosință a spațiului locativ pe care și l-a rezervat, dar că din iulie 1990, sub influența unor rude, vânzătoarea și-a părăsit fără justificare locuința și s-a mutat la fiul său.
Recursul extraordinar este întemeiat, pentru motivele ce se vor arăta în continuare. Prin acțiune reclamanta a solicitat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare pe motiv că pârâții cumpărători nu și-au îndeplinit obligațiile pe care și le-au asumat.
Reclamanta nu a negat că pârâții au plătit prețul convenit și că au luat bunul cumpărat în primire și că deci și-au satisfăcut obligațiile asumate în calitate de cumpărători, dar a pretins că aceștia o împiedică să locuiască în încăperea a cărei folosință și-a rezervat-o.
Din examinarea contractului de vânzare-cumpărare, se constată că acesta cuprinde în fond, două acte juridice distincte, încorporate în același înscris și anume, pe de o parte, contractul de vânzare-cumpărare, act translativ, având ca obiect proprietatea asupra casei și celorlalte construcții și prețul, iar, pe de altă parte, convenția prin care părțile au constituit un drept de abitație viageră asupra unei camere care este “titlul abitației” prin “voința omului” ca act constitutiv.
Nerespectarea de către pârâți a celui de-al doilea act juridic cuprins în contractul încheiat prin care s-a constituit în favoarea reclamantei un drept real imobiliar de abitație, chiar în cazul în care culpa cumpărătorilor ar fi dovedită, nu justifică soluția instanțelor care au dispus rezoluționarea contractului de vânzare-cumpărare. În vederea valorificării dreptului său derivând din actul juridic cu caracter constitutiv, încorporat în contractul încheiat în formă autentică, reclamanta are la dispoziție, la alegere pentru a reintra în spațiul locativ a cărui folosință și-a rezervat-o, fie o acțiune reală (confesorie), care îndeplinește pentru titularul unui drept de abitație același rol pe care îl are acțiunea în revendicare pentru proprietar, fie o acțiune personală fundată pe actul juridic care constituie titlul abitației.
Rezultă, deci, că reclamanta nu avea posibilitatea să solicite rezoluțiunea actului translativ de proprietate deoarece pârâții cumpărători și-au executat obligațiile asumate prin contractul de vânzare-cumpărare.
Cum instanțele nu au clarificat obiectul cererii reclamantei și au soluționat pricina în afara cadrului legal arătat, curtea urmează să admită recursul extraordinar, să caseze hotărârile atacate și să trimită pricina pentru rejudecare la Judecătoria Găești.
Speta 2
( Decizia Secției civile nr.2275 din 23 octombrie 1991)
C. Gh. și C.F. au chemat în judecată pe A.D., A.M., A.V., și Statul Român prin Primăria Județului Vâlcea pentru ca pârâții persoane fizice să fie obligați să le permită trecerea pe terenul ce constituie cale publică, în porțiunea de la curtea reclamanților la drumul național, să desființeze gardul și să defrișeze pomii fructiferi plantați pe acest traseu.
În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că au folosit drept cale de acces de la proprietatea lor la o uliță paralelă cu șoseaua, pe care pârâții au ocupat-o abuziv, au împrejmuit-o cu gard, în primăvara anului 1990.
Prin sentința civilă nr.4576 din 8 octombrie 1990, Judecătoria Râmnicu Vâlcea, a fost respinsă acțiunea ca nefondată.
Recursul declarat de reclamanți împotriva acestei hotărâri a fost admis, prin decizia civilă nr. 43 din 14 ianuarie 1991, a Tribunalului Județean Vâlcea, prin care a fost casată sentința, cu reținerea cauzei spre rejudecare.
Rejudecând cauza, același tribunal, prin decizia civilă nr. 437 din 25 martie 1991, a admis acțiunea și a stabilit servitutea de trecere în favoarea reclamanților în varianta a II a raportului de expertiză tehnică.
Considerând vădit netemeinice și esențial nelegale toate hotărârile pronunțate în cauză, prin recursul extraordinar de față, procurorul general a solicitat casarea lor și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, pentru a se administra probe noi spre a se stabili fără dubiu dacă proprietatea reclamanților are sau nu ieșire la calea publică. Recursul extraordinar fiind întemeiat, va fi admis în sensul celor ce urmează: Potrivit art. 616 și următoarele din Codul Civil prin loc înfundat se înțelege acel loc care nu are nici o ieșire la calea publică. Se are în vedere imposibilitatea absolută de a ieși la calea publică, precum și cazurile în care ieșirea la calea publică ar prezenta inconveniente grave sau ar fi periculoasă. Dimpotrivă, ori de câte ori locul are ieșire la calea publică pe drum un care în anumite împrejurări este impracticabil, dar care poate deveni practicabil cu oarecare cheltuieli, textul menționat nu-și găsește aplicarea. Inconvenientele sau greutățile pe care le-ar prezenta trecerea la calea publică rămân la aprecierea instanței, care trebuie să se întemeieze pe o cunoaștere temeinică a situației de fapt.
În speță, rezultă din raportul de expertiză făcut de ing. I.V. și schița anexă că reclamanții au acces de la terenul lor spre calea publică, printr-o poartă secundară, dar că acest acces este greoi, cu diferență de nivel de 150, deci peste normativul tehnic normal ce prevede o pantă de 80.
S-a constatat, deci, că reclamanții au ieșire la calea publică, numai că se remarcă lipsa de vizibilitate la drumul public, ce este specifică și celorlalte curți limitrofe.
Expertul a indicat această înclinație a pantei de acces de 150, fără a întocmi schița acesteia și a indica eventuale posibilități de reducere a înclinației și costul unor atari amenajări. Cum și alți proprietari de terenuri folosesc această cale de acces este de examinat temeinicia acțiunii și în raport de această situație se va aprecia comparativ dezavantajele ce ar fi create celeilalte părți prin recunoașterea servituții de trecere.
Din modificarea acțiunii și răspunsul pârâților la interogatoriu rezultă că pe terenul pârâților sunt plantați pomi fructiferi. Aceasta impune a se constata și evalua eventuala pagubă produsă proprietarilor terenului aservit prin defrișarea terenului în cazul confirmării punctului de vedere al reclamanților.
Speta 3
(Decizia Secției civile nr. 2018 din 2 noiembrie 1992)
M.M. a chemat în judecată pe S.N. și pe S.C. pentru a se dispune evacuarea lor din apartamentul nr.116 în str.Turda, nr.127, bl.2, sc.C, et.5, Sectorul 1, București, susținând că pârâții în prezent nu au nici un titlu legal pentru deținerea acestui apartament, întrucât ordonanța de adjudecare în baza căreia au ocupat locuința a fost desființată de Curtea Supremă de Justiție
Prin sentința civilă nr.897 din 12 martie 1991, Judecătoria Sectorului 1 București a admis acțiunea și a dispus evacuarea pârâților pentru lipsa titlului locativ, obligându-i la plata cheltuielilor de judecată. Recursul declarat de pârîți a fost respins de Tribunalul Municipiului București – Secția a III civilă, prin decizia nr.1595 din 22 octombrie 1991. Considerând că hotărârile enunțate sunt vădit netemeinice și esențial nelegale, procurorul general a declarat recurs extraordinar și a cerut modificarea acestora în sensul respingerii acțiunii de evacuare, întrucât cauza în care s-a dat ordonanța de adjudecare în favoarea pârâților nu este definitiv soluționată, și a fost trimisă de către Curtea Supremă de Justiție,spre rejudecare.
Examinând cauza în raport de actele dosarului ce constată următoarele:
Apartamentul din litigiu a fost atribuit reclamantei M.M.cu ocazia împărțirii bunurilor comune dobândite împreună cu Gh.D. Pentru realizarea creanțelor stabilite în favoarea sa prin hotărârea de partaj, Gh.D.a solicitat vânzarea la licitație publică a apartamentului. Urmare a procedurii executorii silite, apartamentul a fost adjudecat de soții S.N.și S.C. la prețul de 134.000.lei, prin sentința civilă nr. 4196 din 28 august 1989 a Judecătoriei Sectorului 1 București confirmată prin respingerea recursului debitoarei, de către Tribunalul Municipiului București-Secția a-IV-a civilă (decizia nr.2907 din 13 noiembrie 1989).
În baza acestor hotărâri, S.N. și S.C. au ocupat apartamentul adjudecat. Hotărârile menționate au fost însă casate de Curtea Supremă de Justiție – Secția civilă – prin decizia nr. 2135 din 7 noiembrie 1990, cauza fiind trimisă pentru rejudecare cu îndrumarea de a fi respectate cerințele legale referitoare la vânzarea prin licitație publică.
Împrejurarea că dosarul având ca obiect executarea silită prin vânzare la licitație publică a apartamentului în litigiu se află în rejudecare nu justifică, prin ea însăși, respingerea cererii de evacuare formulată de M.M. proprietar al apartamentului deoarece titlul legal al pârâților pentru deținerea acestui apartament a fost desființat, iar dobândirea proprietății printr-o nouă ordonanță de adjudecare este incertă. În aceste condiții, propunerea din recursul extraordinar în sensul de a fi modificate hotărârile și respinsă acțiunea în evacuare nu poate fi primită.
Speta 4
Secția civilă, decizia nr.437 din 6 februarie 2002
Tribunalul Botoșani – Secția civilă, prin sentința nr.46 din 19 aprilie 2000, a admis în parte acțiunea reclamantei APERD-DOR împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a dispus retrocedarea în proprietate a imobilului revendicat. Prin aceeași sentință s-a luat act de renunțarea reclamantei la capătul de cerere privind restituirea fructelor, s-a respins ca nefondată acțiunea față de pârâta C.A.R S.I.D. și s-a respins acțiunea față de pârâtul Municipiul Dorohoi pentru lipsa calității procesuale pasive.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că fosta A.I.J.D., persoană juridică, a cumpărat cu actul autentic din 9 iulie 1938 de la familia P.G. și P.M. imobilul în litigiu, care a fost naționalizat în baza Decretului nr.92/1950 de la „moștenitorii S. și E.C.”, situație în care trecerea bunului în proprietatea statului a reprezentat o operațiune nelegală, deoarece nu a existat identitate între persoanele menționate în listele anexe la Decret și adevăratul proprietar.
A mai reținut tribunalul că, deși naționalizat în anul 1950, imobilul a făcut obiectul Decretului de expropriere nr.43 din 3 februarie 1986 emis de fostul Consiliu de Stat, scopul actului fiind construirea unui cartier de locuințe și, cum scopul exproprierii nu s-a realizat, a apreciat că sunt incidente prevederile art.35 din Legea nr.33/1994 care permit retrocedarea imobilului către reclamantă.
Apelurile declarate împotriva acestei sentințe de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și C.A.R.S.I.D. au fost admise de Curtea de Apel Suceava-Secția civilă, prin decizia nr.10 din 21 martie 2001, a schimbat în tot hotărârea tribunalului în sensul că a respins acțiunea reclamantei.
Recursul declarat de reclamantă nu este fondat.
Este necontestat în cauză că, după anul 1945, Asociația A.I.J.D., fostă proprietară a imobilului revendicat, s-a dizolvat în forma prevăzută de art.53 pct.II lit.b) din Legea nr.21/1924, potrivit căreia asociația își pierde personalitatea juridică de plin drept când scopul asociațiunii nu mai poate fi realizat.
Prin sentința civilă nr.59 din 18 decembrie 1998, pronunțată de Tribunalul Botoșani, în temeiul Legii nr.21/1924, s-a acordat personalitate juridică A.P.E.R.D.D.O.R., dispunându-se înregistrarea acesteia în registrul special al instanței. În dispozitivul acestei hotărâri se face trimitere la statutul societății autentificat sub nr.2170 din 11 iunie 1998.
În art.4 din statut se menționează că asociația se constituie pe durată nedeterminată și continuă tradiția fostei A.I.J.D., iar art.33 din același statut stipulează că patrimoniul asociației se constituie și din imobilul care a fost proprietatea fostei asociații, “ai căror continuatori suntem”.
La rândul lor, pârâții au negat susținerea reclamantei în sensul că aceasta ar fi continuatoarea fostei asociații, arătând totodată că sentința civilă nr.59 din 18 decembrie 1998 a Tribunalului Dorohoi, pronunțată în condițiile Legii nr.21/1994 nu le este opozabilă; mai mult, pârâta C.A.R.S.I.D. neagă reprezentativitatea reclamantei, afirmând că asociația are 50 de membri, în timp ce în municipiul Dorohoi și în cele 12 comune alăturate își desfășoară activitatea 2456 membri ai corpului didactic cotizanți la C.A.R.S.I.D.
În raport cu situația de fapt expusă mai sus, se constată că recursul de față pune în discuție forța probantă a unei hotărâri judecătorești pronunțată în materie necontencioasă (art.331-339 C.proc.civ.) sub aspectul dovedirii existenței unei continuități între două persoane juridice cu referire specială la patrimoniul acestora. Această continuitate patrimonială reclamanta și-o atribuie din prevederile Statutului său de organizare și funcționare, pe care l-a creat și adoptat singură și la care hotărârea judecătorească de acordare a personalității juridice face trimitere. Soluția ce se dă prezentei acțiuni în revendicare trebuie să răspundă la întrebarea legată de întinderea controlului exercitat de judecătorii care au acordat personalitate juridică reclamantei, în sensul dacă acest control a trebuit și a putut viza atât legitimitatea continuității invocată de reclamantă, cât și întinderea ori componența patrimoniului viitoarei persoane juridice.
Astfel, spre deosebire de procedura contencioasă, procedura necontencioasă se caracterizează prin lipsa unui litigiu, prin inexistența unui conflict de interese și de aceea o atare procedură se mai numește și grațioasă sau voluntară.
Potrivit art.331 C.proc.civ., procedura necontencioasă se aplică în ceea ce privește cererile pentru dezlegarea cărora este nevoie de mijlocirea instanței fără însă să se urmărească stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană, precum sunt cererile referitoare la darea autorizațiilor judecătorești, la luarea unor măsuri legale de supraveghere, de ocrotire sau de asigurare.
De aceea, este reputat în drept că, în materie grațioasă judecătorul nu tranșează un litigiu, nu acționează în calitate de judecător ce exercită funcția jurisdicțională și nu pronunță o veritabilă hotărâre, ci săvârșește mai degrabă un act administrativ prin natura lui.
Întrucât nu tranșează un conflict de drepturi, cel ce decide în jurisdicția grațioasă acționează într-o zonă de frontieră dintre funcția jurisdicțională și cea administrativă.
Din perspectiva acestei interpretări, se constată că instanța care a pronunțat sentința civilă nr.59 din 18 decembrie 1998, prin care s-a acordat personalitate juridică reclamantei, nu a exercitat un control jurisdicțional nici asupra susținerii legate de continuitatea dintre cele două persoane juridice și nici asupra întinderii și componenței drepturilor din patrimoniul reclamantei. De aceea, cele două chestiuni stipulate de reclamantă însăși în propriul statut, neformând obiectul unui proces datorită caracterului unilateral al cererii de acordare a personalității juridice, nu se bucură de puterea lucrului judecat și nu au opozabilitate față de cel de al treilea.
Cum reclamanta nu a făcut dovada că este continuatoarea fostei asociații care a avut în proprietate imobilul arătat și cum o atare dovadă este greu de administrat, cât timp reclamanta recunoaște că fosta asociație a încetat a mai exista prin dizolvare, în mod legal instanța de apel a respins acțiunea în revendicare, situație care justifică și soluția de respingere ca nefondată a recursului declarat de reclamantă.
Speta 5
Legat cu titlu particular sub condiție suspensivă având ca obiect un imobil abuziv naționalizat. Efecte. Calitatea procesuală activă a legatarului de a revendica imobilul
Legatul cu titlu particular, instituit asupra unui imobil abuziv naționalizat, sub condiția retrocedării, conferă legatarului calitatea procesuală activă de a revendica imobilul de la stat.
Secția civilă, decizia nr.3412 din 9 octombrie 2002
Prin sentința civilă nr.711 din 21 iunie 2000, Tribunalul București a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei D.A.R. care, în contradictoriu cu C.G.M.B., U.V., U.M. și I.A.V., a solicitat instanței să constate că imobilul în litigiu a fost abuziv naționalizat, iar contractul de vânzare-cumpărare prin care pârâta I.A.V. a dobândit imobilul, precum și contractul de schimb încheiat de aceasta cu pârâții U.V. și U.M. sunt lovite de nulitate absolută.
În motivarea sentinței, privitor la excepție, instanța a reținut că certificatul de moștenitor invocat de reclamantă atestă calitatea de legatar cu titlu particular a reclamantei asupra unor bunuri determinate individual în certificat, printre care nu este menționat și apartamentul revendicat, care figurează numai într-un codicil întocmit de numita H.P.S. la 5 iulie 1994 și care conține legate cu titlu particular privind șase imobile, toate afectate de condiția suspensivă ca aceste imobile să-i revină testatoarei prin “desnaționalizare”.
În conformitate cu prevederile art.925 C.civ., prima instanță a reținut că dispoziția testamentară din codicil este făcută sub condiție suspensivă și devine caducă în cazul în care legatarul a murit înaintea îndeplinirii condiției. Întrucât, în cauză, testatoarea a decedat înainte de îndeplinirea condiției, s-a apreciat că legatul invocat de reclamantă având ca obiect apartamentul revendicat este caduc, astfel încât reclamanta nu are calitate procesuală activă în cauză.
Prin decizia nr.35 din 24 ianuarie 2001, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamantei, a desființat sentința tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal, cu motivarea că tribunalul a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 925 C.civ., întrucât acest text se referă la decesul legatarului înainte de îndeplinirea condiției suspensive, ceea ce nu este cazul în speță.
Recursurile declarate de pârâții I.A., U.V. și U.M. sunt nefondate.
Astfel, recurenții au susținut, în esență, că soluția instanței de apel este greșită, deoarece intimata nu este legatară asupra apartamentului revendicat decât sub condiția suspensivă a revenirii imobilului în patrimoniul testatoarei, care însă a decedat înaintea îndeplinirii acestei condiții. De asemenea, au mai susținut că art. 978 C.civ., invocat de instanța de apel în motivare, nu se aplică interpretării testamentelor, astfel încât, în mod greșit instanța de apel a reținut, în baza art. 1016 C.civ. că, în speță, acțiunea în revendicare este un mijloc de apărare și conservare a dreptului de proprietate. Totodată, decizia instanței de apel a fost criticată și pentru considerentul că nu s-a făcut nici o referire în motivare la art. 926 C.civ., text pe care reclamanta și-a fondat apelul, fiind examinat doar art. 925 C.civ., iar, pe de altă parte, din certificatul de moștenitor depus la dosar nu rezultă și calitatea de moștenitoare a reclamantei asupra apartamentului în litigiu.
În speță, testamentul, ca act juridic unilateral mortis causa, cuprinde atât două legate – unul având ca obiect un apartament situat în imobilul din litigiu și celălalt un loc de veci, ambele fiind pure și simple, adică neafectate de nici o modalitate -, cât și legatele menționate în codicil – parte integrantă a testamentului care se supun acelorași reguli și au aceeași valoare juridică ca și testamentul – având ca obiect mai multe bunuri individual determinate, printre care și apartamentul revendicat de reclamantă, deci tot legate cu titlu particular, dar toate afectate de condiția suspensivă “dacă vor reveni la proprietar prin desnaționalizare”.
Beneficiara testamentului, a legatelor pure și simple, ca și a legatelor sub condiție suspensivă, este intimata – reclamantă.
La data întocmirii testamentului, 26 iunie 1975, posibilitatea revenirii imobilelor în patrimoniul foștilor proprietari nu exista, dar ulterior o atare posibilitate a apărut și, în temeiul ei, la 5 iulie 1994, testatoarea a redactat codicilul. De altfel, autoarea testamentului a și valorificat posibilitatea redobândirii imobilelor naționalizate în baza Decretului nr.92/1950, promovând o acțiune în instanță pentru obținerea apartamentului nr.1 din imobilul aflat în litigiu, finalizată după decesul ei, printr-o hotărâre judecătorească.
În calitate de titulară a legatelor sub condiție suspensivă, intimata-reclamantă este îndreptățită să acționeze în instanță, în temeiul art.1016 C.civ., corect evocat de instanța de apel, potrivit căruia “creditorul poate, înainte de îndeplinirea condiției, să exercite toate actele conservatoare dreptului său”.
Actele de conservare înglobează toate actele prin care se tinde la evitarea pierderii materiale sau dispariției juridice a unui drept, iar “desnaționalizarea”, la care face referire codicilul, nu se produce de drept, adică în puterea legii, ceea ce face necesară promovarea unei acțiuni prin care legatara reia exercițiul dreptului de proprietate, drept pe care autoarea ei, dacă se dovedește o naționalizare abuzivă a imobilului, nu l-a pierdut niciodată.
Din acest motiv, în condițiile analizate, acțiunea în revendicare poate constitui un mijloc de apărare și, sub un anumit aspect, chiar de conservare a dreptului de proprietate, cum a calificat-o instanța de apel.
În acest context, este fără relevanță juridică susținerea recurenților U.V. și U.M., în sensul că instanța de apel a omis a analiza prevederile art.926 C.civ., chiar dacă a fost evocat de intimata-reclamantă în apelul ei, iar, pe de altă parte, prevederile art.978 C.civ. conțin reguli de interpretare nu doar a convențiilor, ci a oricărui act juridic, inclusiv a unui act juridic unilateral mortis causa, cum este testamentul. În ceea ce privește art.925 C.civ., textul se referă la legatar, iar nu la testator, cum greșit a reținut tribunalul, în sensul că legatarul trebuie să fie în viață atât în momentul decesului testatorului, cât și în momentul îndeplinirii condiției suspensive care se poate realiza oricând, înainte sau după decesul testatorului.
Speta 6
Imobil preluat de stat în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare liber consimțite de foștii proprietari. Inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 33/1994 pentru restituirea imobilului
Dacă preluarea imobilului de către stat, în scop de utilitate publică, nu s-a făcut prin procedura exproprierii, ci prin încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare, liber consimțite de foștii proprietari, calea restituirii nu este deschisă nici în baza Legii nr. 10/2001, nici în baza art. 35 din Legea nr. 33/l994, pentru repunerea totală ori parțială în situația anterioară vânzării foștii proprietari sau moștenitorii lor având la îndemână acțiunile întemeiate pe contract de care beneficiază orice vânzător.
Decizia nr.1461 din 10 aprilie 2002
Prin încheierea din 6 aprilie 2001, Tribunalul Brașov a suspendat judecata cauzei, în baza art. 47 din Legea nr.10/2001, luând act de cererea formulată de reclamanți în acest sens.
Apelul declarat împotriva acestei încheieri de pârâta CNCF-CFR-SA – Regionala CF Brașov a fost admis de Curtea de Apel Brașov – Secția civilă, care, prin decizia nr.100/Ap din 26 octombrie 2001, a desființat încheierea dată de Tribunalul Brașov și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prin Legea nr. 10/2001 s-a instituit cadrul legal pentru restituirea imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum și a celor preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor. Prin aceeași lege s-a dat posibilitatea ca partea să aleagă soluționarea pretențiilor pe baza acestei legi, solicitând suspendarea cauzei sau renunțând la judecată .
S-a mai reținut că imobilul ce face obiectul cauzei nu a fost preluat abuziv de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 –22 decembrie 1989 pentru a face obiect de restituire în baza Legii nr. 10/2001 ci, fiind expropriat, face obiect al Legii nr. 33/1994. Ca urmare, cauzei nu-i sunt aplicabile dispozițiile art.47 din Legea nr.10/2001 cu privire la suspendarea judecății, astfel că măsura luată de tribunal prin încheierea apelată a fost calificată ca nelegală.
Recursul declarat de reclamanți este nefondat.
Bunul imobil a cărui retrocedare se solicită a trecut din proprietatea privată a antecesoarelor reclamanților-recurenți în proprietatea pârâtei, fosta S.C. F. R., prin două contracte intitulate „acte de vânzare-cumpărare pentru cauză de utilitate publică” , înscrisurile doveditoare ale celor două acte juridice fiind autentice. Primul, s-a încheiat la data de 20 decembrie l945 între A..I . M. și M.B., pe de o parte, și cumpărătoarea S. C. F. R., pe de altă parte, și a avut ca obiect cota de ¾ din imobil pentru care vânzătoarele au primit un preț de 62.ooo.ooo lei. Al doilea act s-a încheiat la data de l8 decembrie 1948 și a avut ca obiect restul cotei de ¼ din același imobil, pentru care vânzătoarea E.E.T. a consimțit că primească un preț de 157.505 lei ( conform valorii monetare de la acea dată ) .
Din examinarea celor două contracte rezultă, pe de o parte, că vânzătoarele au primit în schimbul transmiterii dreptului de proprietate un preț , iar nu o despăgubire , pe de altă parte, cele două acte juridice au fost rodul acordului de voință al părților , ele nefiind încheiate nici în temeiul Încheierii de expropriere nr. 27 din 4 septembrie l943 a Curții de Apel București – Secția a II – a, ale căror prevederi nu au fost urmate și respectate, și nici în temeiul Legii de expropriațiune în vigoare la data încheierii contractelor, aspect, de altfel, recunoscut de reclamanți atât prin considerentele acțiunii, cât și prin motivele de casare.
În speță, trecerea nemișcătorului din proprietate privată în proprietatea S.C.F.R. , deși s-a făcut în scop de utilitate publică, nu a operat în temeiul unui act unilateral al autorității publice, ci în temeiul unor contracte civile, în care ambele părți au fost egale în drepturi și obligații, vînzătoarele consimțind ca, în schimbul unui preț, proprietatea lor privată să fie transmisă unei societăți care să o folosească pentru un scop de interes general ( public ).
Cum trecerea in proprietate publică s-a realizat pe cale consensuală, în temeiul unor contracte sinalagmatice care și-au produs efectele urmărite de părți la încheierea lor, tot astfel și revenirea bunului sau a unei porțiuni din el în proprietatea privată a vânzătoarelor ori a succesorilor trebuie realizată pe aceeași cale, întrucât cauza actelor juridice, la încheierea cărora vânzătoarele au consimțit, a fost dobândirea prețului – echivalent al nemișcătorului vândut.
Pe de altă parte, potrivit art.481 C.civ., nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire. Or, autoarele recurenților „ nu au fost silite ” a ceda proprietatea lor, ci, în cauză, schimbarea titularului și a destinației proprietății s-a realizat pe cale consensuală, în temeiul unor contracte civile.
Pe cale de consecință, vânzătoarele ori succesorii lor, care au pierdut proprietatea asupra nemișcătorului în mod voluntar, nu au deschisă calea retrocedării, nici în baza Legii nr. 10/2001, nici în temeiul dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/l994, cum greșit a motivat instanța de apel, ci, pentru repunerea totală ori parțială în situația anterioară vânzării, ei au la îndemână acțiunile izvorând din contract de care beneficiază orice alt vânzător.
Față de cele ce preced și care înlocuiesc considerentele instanței de apel, recursul reclamanților se respinge ca nefondat.
.
Speta 7
Imobil preluat de stat fără titlu valabil, cu plata unei despăgubiri. Admisibilitatea acțiunii în revendicare
Imobilul preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 poate fi restituit în natură fostului proprietar, chiar dacă acesta a primit, la data preluării o despăgubire.Restituirea despăgubirii primite,actualizată cu indicele de inflație se poate dispune în cazul în care se formulează cerere în acest sens.
Secția civilă, decizia nr.1962 din 21 mai 2002
Prin sentința civilă nr.1026 din 24 octombrie 2000,Tribunalul București – Secția a IV a civilă, a admis acțiunea principală formulată de reclamanta G.I.M. împotriva pârâților SC “H.N.” SA și C.G.M.B., pe care i-a obligat să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul revendicat și a respins ca neîntemeiată cererea de intervenție formulată de D. E.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a aparținut reclamantei și că a fost nelegal preluat de stat în baza Decretului nr.223/1974.
Curtea de Apel București – Secția a IV a civilă, prin decizia civilă nr.149 din 14 martie 2001, a respins ca nefondate apelurile formulate de pârât și intervenientă.
Recursurile declarate de pârâți și intervenientă sunt nefondate.
Mai întâi, este neîntemeiată critica pârâtului S.C.”H.N.”S.A. privind lipsa calității procesuale active a reclamantei.
Astfel, potrivit art. 52 din Legea nr.4/1973 (în prezent abrogată), titlul de proprietate asupra locuinței cumpărate în condițiile acestei legi se dobândea având la bază autorizația de construcție, contractul pentru construire sau vânzare, contractul de împrumut și procesul verbal de predare-preluare sau de dare în folosință, administrațiile financiare înregistrând dreptul de proprietate asupra locuinței și eliberând actul care atesta titlu de proprietate.
Totodată, potrivit art.53 din aceeași lege, titlurile de proprietate se înscriau în registrele de transcripțiuni imobiliare.
În speță, reclamanta a făcut dovada calității sale procesuale active cu titlul de proprietate nr.5350 din 3 ianuarie 1984, emis în condițiile legii mai sus menționate, titlu de proprietate care, de altfel, a și fost transcris în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni.
De asemenea, nu pot fi primite nici motivele de recurs ale pârâtului C.G.M.B. și ale intervenientei D.E. cu privire la legalitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului în litigiu, în raport cu împrejurarea că reclamanta a primit o sumă de bani cu titlu de despăgubiri, cu respectarea dispozițiile Decretului nr.223/1974.
Astfel, potrivit art.6 din Legea nr.213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritorale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.
Această reglementare pornește de la constatarea că, în lumina principiilor de drept, categoria de bunuri la care se referă articolul menționat sunt în proprietatea statului, numai dacă aceste bunuri au fost dobândite cu respectarea condițiilor enumerate în textul menționat.
În caz contrar, în situația imobilelor preluate de stat fără respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desființat, iar statul nu a devenit proprietar.
În speță, la data când imobilul revendicat a fost trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.223/1974, era în vigoare Constituția din 1965, iar potrivit art.36, dreptul de proprietate personală era ocrotit. Mai mult, România ratificase Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, care, în art.17 alin.1 și 2, prevede că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur, cât și în asociere cu alții și nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
Totodată, din interpretarea prevederilor art.480 Cod civil rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a dispune de el, iar potrivit art.481 din același cod, nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prelabilă despăgubire.
Trecerea imobilului în proprietatea statului, prin Decretul nr.223/1974 s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale menționate, conferind caracter abuziv acestei măsuri, astfel că titlul statului nu poate fi considerat valabil.
Prin urmare, în mod corect, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au considerat că acțiunea reclamantei se impune a fi admisă, neavând nici o relevanță împrejurarea că reclamanta a primit o sumă de bani cu titlu de despăgubiri.
Totodată, susținerea recurentei interveniente D.E. conform căreia imobilul nu poate fi restituit în natură decât condiționat de rambursarea sumei, actualizată cu indicele inflației, este deci nefondată în raport de legislația în vigoare, neexistând nici o dispoziție legală expresă în acest sens.
Speta 8
Revendicarea imobilului nelegal naționalizat în baza Decretului nr.92/1950 și anularea contractului prin care statul a vândut chiriașului o parte din imobil, în temeiul Legii nr.112/1995
Actul naționalizării este lipsit de eficiență când au fost încălcate dispozițiile art.II din Decretul nr.92/1950, prin care s-au exceptat de la naționalizare imobilele unor categorii de proprietari și statul nu poate invoca proprietatea în baza unui titlu nevalabil, prin a vinde o parte din imobil în baza Legii nr.112/1995.Contractul de vânzare-cumpărare este nul, conform art.966 și 968 C.civ. și față de chiriașul cumpărător care nu a fost de bună-credință, care nu a efectuat demersuri pentru a afla că, la data respectivă, proprietarii acționaseră pentru redobândirea proprietății.
Secția civilă, decizia nr.4623 din 17 decembrie 2002
Tribunalul București–Secția civilă, prin sentința civilă nr.1116/20 noiembrie 2000, a admis în parte acțiunea și pârâtul Consiliul General al Municipiului București a fost obligat să lase reclamanților B.C. și alții deplina proprietate și liniștita posesie asupra unui imobil situat în București, compus din teren în suprafață de 303 mp și construcții, mai puțin apartamentul nr.2 situat în Corpul A, et.1; s-a respins cererea privind revendicarea apartamentului nr.2 din Corpul A, et.1, pentru lipsa calității procesuale pasive a C.G.M.B.; s-a respins cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.343/112/1998.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că imobilul revendicat a fost preluat de stat fără titlu valabil, deoarece autorii reclamanților – pe numele cărora s-a făcut naționalizarea – erau persoane exceptate de la actul de naționalizare – Decretul nr.92/1950; că, imobilul revendicat nu se mai afla în posesia Consiliului General al Municipiului București, la data revendicării, ci se afla în posesia și proprietatea pârâtei I.E. – cumpărătoare de bună-credință.
Prin decizia civilă nr.455/25 septembrie 2001, a Curții de Apel București, s-a respins ca nefondat apelul declarat de Consiliul General al Municipiului București; s-a admis apelul declarat de reclamanți, a fost schimbată, în parte, sentința, în sensul că s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr.343/112/1998; au fost menținute restul dispozițiilor sentinței atacate.
Instanța de apel a reținut următoarele: pierderea calității procesuale pasive a pârâtului C.G.M.B., în acțiunea în revendicare formulată de reclamanți, nu poate fi primită în raport de prevederile art.4, 20 lit.g și 77 din Legea nr.69/1961; dobândirea de către stat a imobilului în litigiu s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art.II din Decretul nr.92/1950 și a Constituției din 1948; apartamentul nr.2 a fost cumpărat de pârâta I.E. conform contractului de vânzare-cumpărare nr.343/112/02.10.1998; aceasta din urmă a fost cumpărător de rea-credință.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta I.E., susținând că în mod greșit s-a reținut nu a fost cumpărător de bună credință.
Recursul nu este fondat.
Formulând acțiunea în revendicare, reclamanții au dedus judecății încălcarea dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu, solicitând restabilirea acestui drept, încălcat prin aplicarea greșită a dispozițiilor Decretului nr.92/1950. În acest sens, reclamanții au invocat calitatea autorilor lor: C.B. (avocat) și L.V. (inginer) și dispozițiile art.II din Decretul nr.92/1950 privind exceptarea anumitor categorii de persoane de la naționalizare.
Într-adevăr, potrivit textului menționat, așa cum a fost modificat prin Decretul nr.524/1955 „nu intră în prevederile decretului de față și nu pot fi naționalizate imobilele clădite proprietatea muncitorilor și pensionarilor proveniți din muncitori, precum și a funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și a celorlalți pensionari, provenite din muncă”.
Încălcarea dispozițiilor legale amintite, respectiv art.II din Decretul nr.92/1950, conferă caracterul abuziv al măsurii de naționalizare și un astfel de titlu emis cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil, fiind lovit de nulitate absolută.
Prin urmare, cum statul nu poate invoca proprietatea asupra imobilului în litigiu în baza unui titlu nul, în speță nu sunt aplicabile prevederile Legii nr.112/1995.
Contestarea titlului statului, de către adevărații proprietari ai imobilului, – rezultând din cererea de restituire în natură formulată în temeiul Legii nr.112/1995 și din acțiunea în revendicare formulată în justiție, putea fi cunoscută la momentul contractării, cu minime diligențe, de cumpărătoare, lucru ce exclude buna sa credință la încheierea contractului.
Anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanții au formulat acțiunea în revendicarea imobilului în litigiu, respectiv la data de 13.04.1998. Și tot anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanții au formulat cerere în vederea restituirii în natură a imobilului în litigiu (adresată Comisiei Locale Sector 1 de aplicare a Legii nr.112/1995, la data de 10.06.1997).
Verificarea faptului dacă imobilul a făcut obiectul unei cereri de restituire, formulată în temeiul Legii nr.112/1995, sau al unei acțiuni în revendicare, s-ar fi înscris în cadrul minimelor diligențe pe care cumpărătorul trebuia să le facă înainte de încheierea actului de dobândire, pentru că numai astfel buna sa credință, întemeiată pe eroarea comună și invincibilă asupra calității de proprietar a vânzătorului, este lipsită de orice culpă sau îndoială, cu consecința salvării actului de la nulitate.
Legea ocrotește buna credință înțeleasă ca atitudine a aceluia care a făcut demersuri pentru a afla care este situația juridică a bunului; doar o astfel de conduită poate duce la recunoașterea valabilității actului încheiat cu un neproprietar.
În speță, este exclusă buna credință a pârâtei cumpărătoare I.E. care, cu minime diligențe, putea să afle că titlul statului a fost contestat prin demersurile făcute de adevărații proprietari la Comisia de aplicare a Legii nr.112/1995 și în instanță.
Potrivit art.I pct.5-6 din H.G.nr.11/29.01.1997: „Imobilele care nu intră sub incidența Legii nr.112/1995 și pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor formulate de persoanele îndreptățite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun” (pct.5);
„În cazul în care pe rolul instanțelor judecătorești se află cereri referitoare la astfel de imobile, procedurile administrative reglementate de Legea nr.112/1995, de restituire în natură, de acordare de despăgubiri sau de vânzare către chiriași, se suspendă de drept până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererilor respective” (pct.6).
În raport cu normele mai sus enunțat și în contextul probelor existente la dosarul cauzei, se constată că actul de vânzare-cumpărare, cu nr.343/112/02.10.1998, a fost întocmit cu încălcarea prevederilor legale.
Cum părțile contractului de vânzare au cunoscut situația juridică a imobilului în litigiu, acționând în cunoștință de cauză, actul este nul absolut pentru cauză ilicită, conform art.966 și 968 Cod civil.
Pentru aceste considerente, Curtea a respins ca nefondat recursul.
Concluzii
Urmărind firul reglementărilor și al literaturii de specialitate relative la tema lucării noastre, am încercat să conturăm o expunere cât mai cuprinzătoare și, în același timp, concisă a noțiunilor și conceptelor ce alcătuiesc substanța acesteia. Pornind de la o expunere generală, folosind noțiunile fundamentale în domeniu (raport juridic, subiecte ale raportului juridic, conținut al raportului juridic, obiect al raportului juridic, etc) caracterizate de un grad ridicat de abstractizare, am continuat cu abordarea conceptelor concrete, specifice, utilizate în materia dreptului civil.
Relația logică gen-specie, cu determinarea diferențelor specifice ne-a ajutat să ne formăm o imagine corectă asupra noțiunii de raport juridic civil.
Deși excede tema lucrării, am considerat necesară o expunere și a ceea ce reprezintă subiectele raportului juridic civil, expunere în lipsa căreia nu am fi realizat decât o abordare trunchiată a respectivei teme. Subiectul raportului juridic civil, ca titular al drepturilor subiective civile și al obligațiilor civile ce constitue conținutul raportului juridic civil este, în ultimă instanță elementul fundamental al vieții juridice (din perspectiva dreptului civil, în acest caz particular). O abordare din punct de vedere sociologic situează individul în centrul nexusului relațional, ca inițiator al relațiilor sociale, ca factor de dezvoltare a acestora. Prin prisma științei dreptului, nexusul relațional se traduce într-o infinitate de raporturi juridice între indivizi, care capătă, în această perspectivă, calitatea de subiecte de drept, respectiv de drept civil. Cronologic, procesul de instituționalizare și reglementare a acestor relații sociale are o vechime considerabilă. Evitând o analiză a istoricului acestui proces, precizăm doar că evoluția și dezvoltarea în domeniu a urmat evoluția și dezvoltarea societății umane, cu toate particularitățile conjuncturale aferente (istorice, geografice, politice, economice, culturale).
Revenind la structura pe care am înțeles să o conferim lucrării de față, este de remarcat, în primul rând , stabilitatea și continuitatea de-a lungul timpului a concepțiilor în ceea ce privește elementele acestei structuri.
Elemente de noutate există doar la nivelul practicii judiciare – raport juridic concret, între persoane fizice sau juridice determinate, cu drepturi și obligații diferite și ușor identificabile.Literatura de specialitate a consolidat de-a lungul timpului o definire exactă a noțiunilor de raport juridic civil, subiect al raportului juridic civil, obiect al raportului juridic civil, conținut al raportului juridic civil. Diversității de forme în ceea ce privește aceste definiții îi corespunde, însă, o identitate de substanță, de esență. Am remarcat o relativă diferență între definițiile formulate cu privire la noțiunea de obligație, dar și în acest caz se observă o accentuare a laturii pasive sau luarea în considerare a ambelor laturi – pasivă și activă – ale raportului juridic obligațional, fără a exista o diferență de substanță.
Am remarcat, de asemenea, că în dreptul civil se definește foarte exact subiectul colectiv de drept, ceea ce nu se întâmplă și pentru celelalte ramuri de drept. În diversitatea de drepturi și obligații civile există un sistem coerent, acela al Codului Civil (în primul rând), și al altor reglementări în vigoare (spre exemplu – Decretul nr.31/1954).
Există drepturi subiective civile precizate, definite și reglementate, mai mult sau mai puțin, în amănunt, în textele de lege amintite și există un sistem întreg de reglementare a nașterii, executării și garantării executării obligațiilor civile. Am dedicat un subcapitol importanței covârșitoare a obligațiilor civile în viața juridică, sperăm noi convingătoare în acest sens. În încheiere, concluzia ce considerăm că se impune a fi exprimată este aceea că, în ceea ce privește conținutul temei lucrării noastre, există un sistem normativ destul de bine închegat, ceea ce explică și longevitatea acestuia, dar, dincolo de acesta, există un sistem de gândire specific acestei teme, coerent și bine argumentat, operă a generații de juriști eminenți. Rezonanțele în vastul domeniu al practicii judiciare sunt facilitate tocmai de claritatea noțiunilor specifice în cadrul acestui sistem care s-a dovedit funcțional.
Bibliografie
Bacaci, Alexandru Drept civil , Editura C.H. Beck, 2006
Bîrsan, Corneliu Drept civil ,Editura Hamangiu, 2007
Boroi, Gabriel Drept civil , Editura Hamangiu, 2008
Calotă-Ponea, Ad Drept civil , Editura Didactic, 2007
Cercel, Sevastian Drept civil, Universitaria, 2007
Ciutacu, Florin Drept civil, Editura Themis Cart, 2008
Chirică, Dan Tratat de drept civil- Editura C.H. Beck, 2008
Dinu, Gheorghe, Raportul juridic civil, Ex Ponto, 2003
Dogaru, Ion, Drept civil , Editura C.H. Beck, 2007
Lupan, Ernest Drept civil Editura C.H. Beck, 2007
Palade, Constanti Actul juridic civil , Editura Universitaria, 2008
Pop, Liviu, drept Tratat de drept civil- Editura C.H. Beck, 2006
Trușcă, Petric Drept civil,Editura Universul Juridic, 2007
Ungureanu, Ovidiu Tratat de drept civil , Editura Hamangiu, 2008
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Continutul Raportului Juridic Civil (ID: 126064)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.