Conținutul managementului financiar al întreprinderii [618070]

Conținutul managementului financiar al întreprinderii
1 Suport de curs: Management financiar
Titular disciplină: Prof.Univ.Dr.Mihaela Onofrei
CAP.1 CONȚINUTUL MANAGEMENTULUI FINANCIAR
AL ÎNTREPRINDERII

1.1. Managementul financiar: definiție, obiective, atribuții, funcții

În condițiile economiei de piață, efic iența unei întreprinderi depinde într -o proporție
covârșitoare de capacitatea managerilor de a înțelege și aplica principiile, metodele și tehnicile
moderne de management. Calitatea actului de management este o condiție vitală pentru ca
firmele să obțină a vantaje competitive și să reziste în mecanismele concurențiale. Afirmația
anterioară este cu atât mai importantă cu cât, în ultimii ani, s -a demonstrat că factorul principal al
falimentului unei întreprinderi îl reprezintă incompetența managerilor și greșe lile de conducere
datorate unor erori în materie decizională. Într -o analiză structurală, acest factor deține o pondere
de 60%, fiind urmat la mare distanță de evoluția nefavorabilă a pieței (cu o pondere de 20%),
fenomene naturale, incendii, calamități, c utremure (cu o pondere de 10%) și alte cauze (10%).
Având în vedere că falimentul apare ca urmare a imposibilității întreprinderii de a -și
onora obligațiile de plată și este determinat de lipsa de lichidități, putem susține că
managementul activității fina nciare este cauza succesului sau eșecului întreprinzătorilor.
Așadar, conducerea prin finanțe a unei întreprinderi vine în sprijinul fundamentării politicii
financiare la nivel microeconomic, concretizându -se într -o multitudine de decizii financiare, cu
impact asupra performanțelor financiare. În aceste condiții, întreprinderea apare ca un centru
autonom de decizie care deține putere economico -financiară.
„Existența unei structuri de putere − afirma P. Conso − constituie suportul procedurii
interne de luare a deciziilor. Gradul de raționalitate al deciziei depinde de rolul oamenilor și de
sistemul de valori la care aceștia acceptă să adere.”1
Noțiunea de putere este fundamentală pentru înțelegerea procesului decizional, iar
argumentele care pledează pentru c onservarea și sporirea acesteia sunt, prin excelență, de
natură financiară .
Prin urmare, din multitudinea formelor de management, un rol fundamental a dobândit
managementul financiar care, în contextul actual al Uniunii Europene, trebuie să contribuie la
formarea unei noi mentalități despre afaceri și la sporirea competitivității. Astfel, la summit -ul
organizat la Barcelona în primăvara anului 2002 s-a ajuns la concluzia că procesul de integrare

1 Conso, P. – La gestion financière de l’entreprise. Les te chiques et l’analyse financière, tome 1, Édition Dunod, Paris ,
1981, p. 10 .

Conținutul managementului financiar al întreprinderii
2 europeană trebuie să se bazeze nu doar pe marile concerne, ci și pe întreprinderile mici și
mijlocii . Acestea din urmă, printr -un management financiar adecvat, au rolul de a reinstaura
încrederea investitorilor și consumatorilor și, implicit, de a relansa inițiativa și activitatea
economică în spațiul comunitar.
Așad ar, indiferent de mărimea și forma de proprietate a întreprinderii, managementul
financiar își asumă în cea mai mare parte răspunderea pentru politica financiară adoptată la nivel
microeconomic , care urmează a se aplica în vederea atingerii obiectivelor ur mărite de proprietarii
și/sau administratorii resurselor financiare. Din acest motiv, multitudinea definițiilor întâlnite în
literatura de specialitate identifică managementul financiar cu domeniul care se ocupă cu
fundamentarea deciziilor financiare la nivelul întreprinderii. Managementul financiar reprezintă
un ansamblu de principii, metode, tehnici, instrumente și acțiuni prin intermediul cărora se
fundamentează deciziile financiare în contextul realizării unor obiective organizaționale, formulate
printr -o strategie de firmă.
În cazul managementului financiar, obiectivul său general este de a asigura
eficiența constituirii și utilizării capitalului , realizând pe această cale suportul financiar pentru
maximizarea valorii de piață a firmei și , implicit, cre șterea averii acționarilor. În raport cu acest
obiectiv, unii autori2 definesc managementul financiar și într -o formă simplificată, focalizându -l
numai pe conducerea eficientă a procesului de alocare corectă și profitabilă a resurselor.
Apreciem că o aseme nea privire restrictivă asupra problematicii managementului
financiar conștientizează importanța fundamentării deciziei de investiții, abordată adesea cu
sintagma „alocarea c apitalului” ( capital budgeting ), dar minimizează problematica stabilirii
structuri i financiare și determinării costului capitalului. Or, capitalul reprezintă un factor important
de producț ie, dar este o resursă limitată care se procură de pe piața financiară la un anumit cost.
Acest efort financiar care face obiectul fundamentării deciz iilor de investiții și de finanțare devine
implicit limita minimă a randamentului financiar scontat cu care trebuie valorificate activele firmei
și se înscrie în preocupările managerilor financiari.
Se poate aprecia că decizia financiară devine actul funda mental al managementului
financiar, fiind rezultatul unui proces rațional de alegere conștientă , din mai multe variante
posibile, a unei soluții considerate optime în planul activităților și operațiunilor financiare.
Fundamentarea corectă a deciziilor fina nciare nu este posibilă fără o analiză financiară
prealabilă , al cărei obiectiv constă în diagnosticarea stării de performanță financiară a
întreprinderii la încheierea exercițiului. Ea își propune să stabilească punctele tari și punctele
slabe ale activit ății financiare, în vederea fundamentării unei noi strategii manageriale de
menținere și expansiune într -un mediu concurențial. De asemenea, analiza financiară face

2 Bran, P. – Finanțele întrep rinderii , Editura Economică, București, 1997.

Conținutul managementului financiar al întreprinderii
3 obiectul preocupărilor externe ale partenerilor economici și financiar -bancari pentru
funda mentarea unor posibile acțiuni de cooperare cu respectiva întreprindere. În sfârșit ,
„bugetarea” oricărei acțiuni a întreprinderii, atragerea de capitaluri externe (proprii și
împrumutate), păstrarea și extinderea segmentelor de piață găsesc în analiza fin anciară o bază
de fundamentare ca premisă esențială în efectuarea unei judecăți profesionale și adoptării de
decizii financiare optime.
Așadar, analiza financiară3 este integrată în activitatea de conducere a întreprinderii și
oferă cele mai bune soluții p entru fundamentarea deciziilor financiare. Calitatea deciziilor
financiare adoptate va exercita un impact direct asupra gestiunii financiare care reprezintă
„ansamblul acțiunilor de administrare (gospodărire − n.a .) a resurselor bănești ale întreprinderii. ”4
În linii mari , putem distinge o gestiu ne financiară pe termen scurt ( a activelor și pasivelor
circulante de trezorerie, localizate în partea de jos a bilanțului) și o gestiune financiară pe termen
mediu și lung (a activelor și pasivelor permanente, situ ate în partea de sus a bilanțului).
Gestiunea financiară pe termen scurt are ca obiectiv asigurarea echilibrului financiar
între nevoile de capitaluri circulante și de trezorerie, pe de o parte , și sursele de capitaluri atrase
temporar (inclusiv creditele de trezorerie și de scont), pe de altă parte. Gestiunea financiară pe
termen lung are ca obiectiv alegerea unei strategii financiare de creștere și consolidare a valorii
întreprinderii. O viziune de ansamblu asupra inter -relațiilor dintre analiza financiar ă, deciziile
financiare și gestiunea financiară este prezentată în Figura nr. 1 .

3 Isfăneșcu, A., Stănescu, C., Băicuși, A. − Analiza economico -financiară , Editura Economică, București, ediția a II-a,
1999, p. 10.
4 Stancu, I. – Gestiunea financiară , Editura Economică, București, ediția a I I-a, 1994, p. 27.

Starea x a unui obiectiv
y la momentul t 0
(gestiunea financiară a
exercițiului financiar la
momentul t 0)

Starea x a unui obiectiv
y la momentul t 1
(gestiunea financiară a
exercițiului financiar la
momentul t 1) Analiza financiară
Diagnostic financiar

Identificarea punctelor
tari și punctelor slabe ale
gestiunii finan ciare
Adoptarea deciziilor
financiare Execuția
deciziilor
financiare
(acțiune)
Figura nr. 1

Conținutul managementului financiar al întreprinderii
4 Implicarea analizei financiare în procesul decizional al întreprinderii
Natura acțiunilor întreprinse de managementu l financiar într -un context dat se
subordonea ză în exclusivitate obiectivelor de bază ale organizației. Pentru marile întreprinderi,
acest obiectiv vizează maximizarea valorii întreprinderii (a acțiunilor sale), iar pentru
întreprinderile mici și mijlocii obiectivul substanțial este asigurarea rentab ilității și autonomiei
financiare.
În cazul firmelor cu caracter productiv , la care se urmărește cucerirea unor noi
segmente de piață, nu în toate cazurile obiectivul primordial al managementului financiar îl va
reprezenta maximizarea valorii întreprinderi i, ci asigurarea resurselor de finanțare , de susținere a
manevrelor strategice pentru a putea crea putere economică. Un asemenea obiectiv de
anvergură va pune pe un plan secundar realizarea protecției mediului înconjurător, salarizarea
mai bună a lucrător ilor și îmbunătățirea condițiilor de muncă ale acestora, care vor trebui să se
supună constrângerilor financiare datorate expansiunii.
În cazul firmelor mici și mijlocii , obiectivul de bază al organizației este influențat de
afirmarea calităților personale ale managerului în a dobândi succesul. În acest caz, în atenția
managementului financiar se vor afla acele acțiuni prin care se vor sublinia performanțele de
excepție ale managerului cum ar fi: acțiuni surpriză la bursă, plasamente de capital
surprinzătoa re, asocieri în afaceri, în scopul obținerii unor nivele deosebite de profitabilitate,
uneori ieșite din comun. Este de remarcat că nu întotdeauna ideile de afaceri ale managerilor
sunt agreate de acționari/proprietarii de capitaluri, fapt care generează c onflicte de interes,
asupra cărora vom reveni ulterior.
În sfârșit , în cazul firmelor aflate în lichidare , fie ca urmare a unei acțiuni voluntare,
fie a uneia judecătorești, obiectivul managerial este acela de a continua afacerile, până la
desființare, pri n atenuarea cât mai mult posibil a efectelor nefavorabile rezultate prin aplicarea
deciziei de lichidare. Pentru managementul financiar este important ca la sfârșitul perioadei de
lichidare să se stabilească o concluzie clară privind situația financiară și modul în care se sting
obligațiile de plată și se recuperează creanțele.
Se poate afirma că , prin acțiunile sale, management ul financiar trebuie să asigure atât
supraviețuirea firmei, cât mai ales consolidarea situației sale, probată prin obținerea unor
performanțe de piață notabile.
Pornind de la aceste obiective, managementul financiar îndeplinește succint
următoarele atribuții :
• evaluează eforturile financiare ale tuturor acțiunilor care urmează a fi întreprinse într –
o perioadă de gestiune dată;

Conținutul managementului financiar al întreprinderii
5 • asigură la momentul oportun, în structura și condițiile reclamate de necesități,
capitalul, la un cost cât mai scăzut posibil;
• urmărește modul de utilizare al capitalului și gradul de influență a l factorilor de
decizie din celelalte centre de responsabilitat e, în direcția asigurării unei utilizări eficiente a tuturor
fondurilor atrase în circuitele financiare;
• asigură și menține echilibrul financiar pe termen scurt și pe termen lung în
concordanță cu necesitățile întreprinderii;
• urmărește obținerea rezult atului financiar scontat și îl repartizează pe destinații.
Managementul financiar, în calitate de componentă de bază, de sine stătătoare a
managementului general al organizației, îndeplinește două funcții esențiale și anume:
a) planificarea și controlul ac tivității organizației prin prisma criteriilor și mijloacelor
specifice finanțelor;
b) fundamentarea și adoptarea de decizii financiare, legate de îndeplinirea obiectivelor
propuse prin programe, cu luarea în considerare a criteriilor de eficiență financia ră.
Rolul managementului financiar este de a crea un cadru de acțiune favorabil, în care
urmează să se stabilească conexiunile firești dintre obiectivele financiare ale firmei, valoarea de
piață a acesteia, mijloacele și instrumentele folosite pentru măsur area performanțelor sale
financiare. Această triadă este absolut necesară deoarece , o dată ce obiectivele firmei au fost
identificate, definite și evaluate, performanțele obținute la nivel microeconomi c trebuie
monitorizate și analizate.
În vederea îndepli nirii atribuțiilor și realizării funcțiilor specifice managementului
financiar, este necesar ca întreprinderea să dețină personal calificat în posturi ce reclamă
competențe decizionale. Nu se poate susține că numai personalul de specialitate din
compartime ntul financiar al firmei realizează acțiuni specifice managementului financiar. Prin
implicațiile de natură financiară pe care le exercită, orice acțiune din domeniul tehnic, comercial,
aprovizionare, resurse umane etc. face ca diferiți decidenți de diferi te profesii, din diferite centre
de responsabilitate , să se implice în același timp în înfăp tuirea managementului financiar eficient.
Avantajele unui management financiar eficient sunt următoarele:
• controlul mai ușor al fluxurilor de venituri și cheltuie li;
• adoptarea în cunoștință de cauză a deciziilor financi are importante pentru viitorul
întreprinderii;
• furnizarea către investitorii potențiali, î n orice moment, de informații d espre planurile
financiare ale î ntreprinderii;
• întocmirea de rapoarte și analize financiare profesi oniste, bine fondate, care iau î n
considerare vari abilele interne și externe ale î ntreprinderii;

Conținutul managementului financiar al întreprinderii
6 • creșterea gradului de profitabilitate a afacerii.

1.2. Decizia financiară − actul fundamental al managementului financiar al
întreprinderii

1.2.1. Tipologia deciziilor financiare la nivel microeconomic

Pentru a -și îndeplini misiunea la nivel microeconomic, managementul financiar se
bazează pe un ansamblu diversificat de decizii financiare . Acestea reprezintă produsul final al
procesului de conducere înfăptuit în planul acțiunilor financiare ale întreprinderii și se iau în
funcție de situațiile concrete care apar în planul vieții cotidiene. Decizia financiară necesită un
efort de gândire din partea managerilor cu astfel de responsa bilități, pentru a alege cea mai bună
variantă de acțiune din mai multe posibile.
Varietatea situațiilor care sunt luate și aplicate generează o multitudine de decizii
financiare, iar clasificarea acestora poate fi făcută după mai multe criterii. În opinia noastră,
considerăm că merită să insistăm asupra a două criterii de bază, care pun în evidență cele mai
reprezentative decizii financiare ale întreprinderii, astfel:
a) după natura obiectivelor urmărite (orizontul de timp vizat) , se disting trei categorii
de decizii financiare: decizii strategice, decizii tactice, decizii operaționale (a se vedea Figura nr.
2).

Tipul deciziei financiare Incidență Numărul informațiilor
necesare Luarea deciziei
Strategică termen lung Ridicat Lentă
Tactică termen mediu Limitat Lentă
Operațională termen scurt Limitat Rapidă

Figura nr. 2
Clasificarea deciziilor financiare ale întreprinderii după natura obiectivelor urmărite
Sursa: Avare, Ph ., Ravary, L. ș.a. – Gestiune și analiză financiară , Editura Economică, București, 2002, p.
15.

Deciziile strategice se raportează la angajarea unor obiective de mare amploare,
având un conținut complex și un rol determinant în evoluția întreprinderii. Ele stabilesc

Conținutul managementului financiar al întreprinderii
7 coordonatele majore ale strategiei financiare promovate pe termen lung. În unele opinii5 se
consideră că de aceste decizii depinde supraviețuirea întreprinderii. Este vorba, de exemplu, de
introducerea unui nou produs, de o investiție costisitoare sau de o extindere în exterior prin
achiziția unei alte societăți. Luarea unei asemenea decizii cere o analiză completă a întreprinderii
și a mediului său pentru limitarea riscului de eroare. Procesul decizional este în acest caz lung și
face apel la numeroase tehnici posibile (studii de piață, planuri de finanțare, analiza rentabili tății
investițiilor), după cum se observă în Figura nr. 3 .

5 Avare, Ph., Ravary, L. ș.a. – op. cit ., p. 15 . Studii de Analiza
piață concurenței

Cunoașterea Cota de
nevoilor piață
consumatorilor potențială Analiza mediului Capacitatea întreprinderii
– a ști s ă faci ( “savoir faire” )

– tehnologie existentă

– capacități financiare
Analiza rentabilității investițiilor
Capacitatea de
împrumut Nevoia de finanțare
a investiților Nevoia de finanțare
a exploatării Capacitățile financiare
ale întreprinderii
Anal iza posibilităților de finanțare
Planul de finanțare
Sursa: Avare, Ph.; Ravary, L. ș.a. – op. cit.; p. 16 Figura nr. 3 Procesul de luare a unei decizii strategice

Conținutul managementului financiar al întreprinderii
8 O strategie6 reușită trebuie să armonizeze î n mod creator oportunitățile pieței cu
posibilitățile societății, etaloanele de valoare cu obligațiile. Oportunitățile pieței determină ceea
ce compania ar putea produce, iar identificarea acestora necesită o evaluare meticulo asă a
ocaziilor și pericolelor î n afaceri. Posibilitățile societății se referă la ceea ce compania poate
produce, iar cunoașterea acestora implică o analiz ă a punctelor tari și slabe ale firmei din punct
de vedere tehnic, financiar, uman etc. Etaloanele valorice ale societății reflectă ceea ce
compania dorește să producă din punct de vedere al valorii și aspirațiilor principalilor factori de
decizie și al cu lturii sale. La rândul lor, obligațiile societății determină ceea ce compania ar
trebui să producă din punct de vedere al responsabilităților non -economice, cu scopul de a
răspunde așteptărilor sociale.
Deciziile tactice corespund realizării operațiunilor financiare curente, sunt
subordonate deciziilor strategice, reprezentând continuarea logică a acestora, pe care le vor
detalia și segmenta. Ele sunt mai numeroase, dar mai simple prin conținut și mai precis
conturate. Este vorba , de exemplu, de întocmirea bugetelor sau de politica de aprovizionare.
Aceste decizii cer informații limitate, dar care rămân importante.
Deciziile operaționale sunt cele mai numeroase. Este vorba de rezolvarea unei
probleme de oprire a producției, ca urmare a defectării unui utila j sau a unor disfuncționalități în
aprovizionare , care a generat o ruptură de stocuri. Asemenea decizii solicită un număr redus de
informații, dar au o importanță deosebită, întrucât d e rapiditatea cu care se adoptă depind
eficacitatea și productivitatea î ntreprinderii.
b) după natura activităților care generează fluxurile financiare, deciziile financiare
sunt de trei tipuri:
• decizii de investiții , cu influență directă asupra structurii activelor întreprinderii, deci
asupra gradului lor de lichiditate;
• decizii de finanțare care determină structura pasivului și exercită modificări în
gradul de exigibilitate al pasivelor și în costul capitalului;
• decizii de repartizare a profitului care influențează modalitățile de repartizare a
dividendelor, exercitând implicații directe asupra investițiilor și autofinanțării.
 Decizia de investiții poate fi considerată una dintre cele mai importante decizii
luate de către managerii financiari, dacă nu chiar cea mai importantă. De corecta fundamentare a
deciziei de inve stiții depind afirmarea în mediul de afaceri a întreprinderii și creșterea cotei sale
de piață. Decizia de investiții abordează problematica alocării capitalului pentru active fizice sau
active financiare; locul central revine activelor imobilizate, dobând ite ca rezultat al investițiilor de
capital. Prin această decizie, resursele bănești de care dispune întreprinderea sunt alocate

6 Charkham, J . − In search of good directors , apud Piperea, Gh ., op.cit ., p. 554.

Conținutul managementului financiar al întreprinderii
9 eficient pentru achiziționarea, construirea, modernizarea activelor fixe și acum ularea de stocuri
materiale etc. în volumul și structura adecvată funcționării ei la parametri cât mai înalți. De
asemenea, lichiditățile di sponibile se pot plasa respectând cerințele eficienței pe piața de capital
pentru achiziționa rea de active financiare. Indiferent de variantele alese, decizia de i nvestiții
trebuie să se subordoneze îndeplinirii obiectivelor pe termen mediu și lung stabilite prin politica
generală a întreprinderii.
 Decizia de finanțare urmărește alegerea structurii de finanțare a întreprinderii,
analizând pe criterii de optim costul fiecărei surse de capital. În cadrul său se optează asupra
proporțiilor ce revin capitalului propriu, respectiv capitalului împrumutat. De asemenea, trebuie
luată în considerare și posibilitatea atragerii temporare a unor resurse bănești ce aparțin alto r
persoane (fizice, juridice, stat) cu care întreprinderea întreține relații financiare. În acest context,
se optează asupra limitelor emisiunii de acțiuni și ale distribuirii profitului pentru autofinanțare pe
de o parte și a le celor ale îndatorării, pe d e altă parte, ținând cont de diversitatea surselor de
finanțare prezentate în Figura nr. 4 .

Modalități de
finanțare prin fonduri
proprii
prin angajamente
la termen 1. Autofinanța re prin:
– profit net reinvestit
– amortizare
2. Creșteri de capital prin:
– aporturi în numerar și în
natură
– încorporarea rezervelor
– conversiunea datoriilor
1. împrumuturi obligatare
2. împrumuturi de la instituții
financiare specializate
3. credite bancare
4. leasing (credit -bail)
Finanțare internă
Finanțare externă
Figura nr. 4 Modalități de finanțare a întreprinderii

Conținutul managementului financiar al întreprinderii
10 Decizia de finanțare la nivel microeconomic este influențată într -o manieră
semnificativă de modul în care funcționează mecanismele economice l a nivel regional, național și
chiar mondial.
 La rândul său, decizia de repartizare a profitului marchează finalitatea procesului
de management financiar și constă firesc în distribuirea de dividende. Această decizie se
concretizează, în esență, prin opț iunile întreprinderii între reinvestirea parțială sau integrală a
profitului net și/sau distribuirea acestui profit sub formă de dividende către acționari. Decizia
privind dividendele are un caracter controversat, fiind influențată de fiscalitate, nivelul ratei
dobânzii, prețul acțiunilor emise etc. În plus, ea trebuie să armonizeze dorința firească a
acționarilor de a câștiga bani în prezent, cu aceea de a se asigura o dezvoltare durabilă a firmei
în viitor.
În afara acestor decizii financiare, în sistemul decizional se regăsesc și altele,
structurate conform obiectivelor urmărite și configurației ierarhice manageriale și prezentate
succint în Tabelul nr. 1 .
Tabel ul nr. 1 Integrarea deciziilor financiare ĩn sistemul decizional al ĩntreprinderii
Nr.
crt. Criterii de
clasificare Tip de decizie Trăsături

1.

Frecvența cu care
se adoptă
decizii periodice – se adoptă la intervale neregulate de timp
– sunt d ificil de anticipat
– depind exclusiv de potențialul decizional al
decidentului
decizii unice – au caracter excepțional
– nu se repetă în viitorul apropiat

2.

Posibilitatea de
anticipare
decizii anticipate – se cunoaște perioada adoptării și principalele
elemente implicite, cu mult timp înainte

decizii imprevizibile – perioada adoptării și pr incipalele elemente
implicate se cunosc cu puțin timp înainte
– calitatea deciziilor depinde de inițiativa și de
capacitatea decidentului

3.
Amploarea sferei
decizionale a
decidentului
decizii integrale – au caracter curent
– se adoptă din inițiativa decidentului fără avizul
eșalonului ierarhic superior
decizii avizate – necesită avizul eșalonului ierarhic superior
– sunt de tipul deciziilor strategice și tactice

Conținutul managementului financiar al întreprinderii
11

4.

Sfera de cuprindere
a decidentului
decizii participative – sunt adoptate de o rganele de management
participativ
– consumă mult timp
– sunt de tipul deciziilor strategice și tactice

decizii individuale – se adoptă de către un singur cadru de conducere
– se bazează pe experi ența și capacitatea
decizională a managerului financiar respectiv

Indiferent de nivelul la care se adoptă, deciziile financiare necesită informații
complexe, deoarece întreprinderea nu -și poate permite să lucreze în condiții de incertitudine.
Pentru a se asigura o eficiență maximă, deciziile financiare trebu ie să satisfacă următoarele
cerințe:
• să fie fundamentate științific;
• să fie adoptate de compartimentele sau persoanele care au
competența/împuternicirea legală în acest sens;
• să fie formulate clar și concis pentru a putea fi bine recepționate;
• să fie luate și transmise în timp util.
Un rol fundamental revine calității comunicării care , în condițiile economiei de piață , a
devenit la f el de im portantă ca și informația. Comunicarea este considerată „materia primă” a
deciziei și se derulează în primul r ând între oameni, apoi între servicii și compartimente, precum
și între întreprindere și mediu.

1.2.2. Categorii de part icipanți (Stakeholders ) implicați în fundamentarea deciziilor
financiare ale întreprinderii
Deciziile financiare care formează conținut ul managementului financiar al întreprinderii
pot fi reprezentate sub forma unui circuit financiar, după cum se observă în Figura nr. 5 .

Conținutul managementului financiar al întreprinderii
12

Conform Figurii nr. 5, circuitul fi nanciar rezultat prin execuția î ntr-o manieră
concertată a celor trei decizii financiare de bază ale întreprinderii (investiții, finanțare, dividende)
presupune derularea următoarelor faze:
• într-o primă fază (1), agenții economici care dispun de lichidități acordă
întreprinderilor fondurile necesare realizării operațiunilor de investiții. Astfel, apare o confruntare
între cererea de lichidități a întreprinderii și oferta de lichidități a deținătorilor de capitaluri. Ca
urmare, întreprinderea emite titlur i (active financiare) care sunt fie titluri de proprietate (acțiuni), fie
titluri de creanță. Piața de capital rezultă din confruntarea ofertei cu cererea de titluri financiare.
Operațiunile de colectare a capitalurilor constituie operațiuni de finanțare (finanțare externă);
• în faza a doua (2), conducătorii înt reprinderii alocă fondurile procurate în
achiziționarea de active, decizie care generează fluxuri de investiții. Activele achiziționate constau
fie în active industriale sau comerciale, fie în active financiare emise de alte întreprinderi sau
instituții fi nanciare. Întreprinderea poate ulterior să cedeze activele achiziționate și primește, în
contrapartidă, un flux de lichidități; acesta este un flux de dezinvestire (2b);
• investiția în active industriale și comerciale este efectuată în vederea realizării
ulterioare de fluxuri de lichidități (3) provenind din operațiile de exploatare (aprovizionare,
producție, desfacere), care implică achiziția sau crearea de active de exploa tare (stocuri, creanțe,
clienți etc.). Aceste active sunt finanțate parțial prin cr editul obținut de la furnizori. Fluxurile de Structura de finanțare
Operațiuni de finanțare Activ imobilizat

Operațiuni de investiții

Activ net de exploatare

Operațiuni de
exploa tare Capitaluri proprii

Acționari

Datorii financiare

Creditori financiare Decizii
financiare

Conducători  1 Finanțare
4a 
Remunerare
salariați și
rambursarea
creanțelor   2a Investiții
2b Cedare
Active 
3 Flux de 
lichidități de
exploatare Decizia de investiții Decizia de finanțare
Portofoliu de active Dividende
(Decizia privind dividendele)
Figura nr. 5 Integrarea deciziilor financiare în circuitul financiar al întreprinderii
Sursa : Vasile, I. – Gestiunea financiară a întrepri nderii , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999, p. 137 . Reinvestire  4b

Conținutul managementului financiar al întreprinderii
13 lichidități rezultate din operațiile de exploatare sunt completate de fluxurile determinate de
activele financiare (titluri de participare, titluri de plasament);
• fluxurile de lichidități din exploatare, major ate eventual cu fluxurile determinate de
activele financiare și de operațiile de dezinvestire și diminuate de prelevările fiscale, pot fi utilizate
în trei direcții :
– rambursarea creditelor și plata dobânzii (4a);
– plata dividendelor către acționari (4 a);
– reinvestirea în întreprindere (4b).
Operațiile de remunerare (sub formă de dobândă) și de rambursare țin de categoria
operațiilor de finanțare, întrucât ele rezultă din deciziile de colectare de capitaluri. Operația de
reinvestire a fluxurilor consti tuie, în același timp, o operație de finanțare (finanțare internă sau
autofinanțare).
În derularea operațiunilor financiare specifice unui circuit financiar intervin următorii
participanți, cu rol direct sau indirect, în fundamentarea deciziilor financiare ale întreprinderii:
acționarii, conducătorii, creditorii, statul.
Acționarii sunt deținătorii de titluri de proprietate asupra întreprinderii, a cestea
prezentându -se îndeosebi sub formă de acțiuni. Acționarii își asumă un risc, remunerarea lor fiind
determinată de rezultatele financiare pe care le va obține întreprinderea. Ei caută o remunerare
maximă pentru aportul lor, ținând cont de riscul pe care și -l asumă. Dacă acțiunile sunt cotate la
bursă, riscul se apreciază în funcție de evoluția cursurilor. Remunerarea acționarilor este
determinată de doi factori aleatori: dividendele și evoluția valorii titlurilor financiare.
Riscul legat de evoluția valorii titlurilor financiare de pinde de:
● evoluția mediului economic ca re determină riscul de piață c e afectează ansamblul
întreprinderii;
● politica urmată de întreprindere în materie de investiții și de finanțare care determină
riscul specific de întreprindere. Riscul, la rândul său, poate fi de mai multe tipuri: risc de
exploatare, risc financiar, risc de faliment. Riscul de exploatare este determinat de politica de
investiții a întreprinderii și este legat de operațiile de exploatare. Riscul financiar este legat de
folosirea capital ului de împrumut. Cu cât gradul de îndatorare este mai mare, cu atât riscul
financiar este mai ridicat pentru proprietarii firmei. Riscul de faliment rezultă din incapacitatea
întreprinderii de a face față plăților antrenate de datoriile financiare.
În cal itate de coproprietari, acționarii vor elabora analize -diagnostic care să le permită
adoptarea unor decizii pertinente privind vânzarea sau păstrarea acțiunilor de care dispun.
În general, micii acționari dispun de puține informații asupra activității într eprinderii.
Din acest motiv analiza lor va fi sumară și se va întemeia, în principal, pe rentabilitatea pe care o

Conținutul managementului financiar al întreprinderii
14 obțin și riscul financiar la care sunt expuși. Spre deosebire de micii acționari, marii acționari au
mai multe posibilități de informare, eval uare și decizie, ei participând efectiv la adunările generale.
Pentru aceștia, diagnosticul financi ar se întemeiază în primul rând pe indicatori care exprimă
creșterea economică, autonomia și flexibilitatea întreprinderii și, în al doilea rând, pe indicato ri de
rentabilitate. Ei se găsesc în situația de a alege între interesele lor pe termen lung/scurt; de
regulă, optează pentru prima variantă, singura în măsură să conducă la maximizarea valorii
întreprinderii și să asigure supraviețuirea acesteia în lupta de concurență.
Conducătorii întreprinderii . În întreprinderile mici și mijlocii (IMM) este frecventă
confuzia între persoanele care conduc și acționari. Obiectivul urmărit în calitate de conducător
coincide cu cel urmărit în calitate de acționar. Totuși, î n acest caz, conducătorul primește, pe de o
parte, un salariu pentru funcția sa de director și , pe de altă parte, o remunerare în calitate de
acționar. Absența frecventă a dist ribuirii de dividende în I.M.M. nu înseamnă că rolul de acționar
nu este remuner at. Con ducătorul care este și acționar primește o remunerare superioară față de
cea pe c are ar primi -o ca salariat neacț ionar sau beneficiază de alte avantaje.
În marile întreprinderi, co nducătorilor li s -a încredințat de către acționari rolul de a
conduce întreprinderea. Obiectivul lor principal este să -și conserve funcția de conducere, însă ei
sunt constrânși să conducă în conformitate cu interesul acționarilor. Acționarii dispun de diferite
mijloace pentru a controla modul în care managerii conduc întrep rinderea. Spre deosebire de
acționari, managerii întreprinderii dispun de informații economico -financiare multiple, iar
diagnosticul lor urmărește descoperirea unor eventuale dezechilibre financiare, în scopul
depistării cauzelor și luării celor mai potriv ite decizii financiare.
Manifestarea dezechilibrelor are loc diferit pentru societățile comerciale cotate la
bursă, față de cele necotate.
Astfel, în cazul societăților cotate, dacă acționarii nu obțin dividende la nivelul riscurilor
asumate, vor avea tend ința de a vinde acțiunile, ceea ce conduce la scăderea cursului acțiunilor
până la nivelul la care rentabilitatea capitalului propriu permite satisfacerea așteptă rilor
acționarilor. Scăderea cu rsului acțiunilor este un semnal incontestabil al degradării st ării de
sănătate economico -financiară a întreprinderii și o manifestare a dezechilibrului financiar.
La societățile comerciale necotate nu există indicatorul „curs bursier”, de aceea
simptomele dezechilibrelor financiare sunt greu de sesizat pe termen scur t. Astfel, este necesară
recurgerea la alți indicatori de analiză care să conducă la concluzii realiste privitoare la starea
sănătății financiare a firmei. Asemenea indicatori sunt cei de flexibilitate financiară și creștere
economică, autonomie și păstrar e (conservare) a puterii economice, pentru a constata în ce
măsură sunt compatibili pe termen lung cu rentabilitatea.

Conținutul managementului financiar al întreprinderii
15 Dacă o bună capacitate de adaptare financiară a întreprinderii conduce la
maximizarea valorii, a avuției acesteia, în schimb creșterea eco nomică nu contribuie întotdeauna
la realizarea aceluiași obiectiv. Astfel, conducătorii întreprinderii care sacrifică rentabilitat ea
(interesele pe termen scurt) în favoarea creșterii economice (interese pe termen lung) se pot
confrunta cu dificultăți în g ăsirea de resurse de finanțare; motivul este acela că, uneori, deținătorii
de capitaluri preferă rentabilitatea în locul creșterii economice.
De asemenea, urmărirea exclusivă a indicatorilor de conservare a puterii sau de
autonomie poate fi contrară maximi zării valorii întreprinderii; aceasta generează performanțe
inferioare, iar întreprinderea poate fi dominată în lupta de concurență.
Conducătorii întreprinderii, ca și acționarii, trebuie să aleagă între interesele lor pe
termen lung (maximizarea valorii, creșterea economică) și cele pe termen scurt (rentabilitatea și
lichiditatea).
În raport cu ierarhizarea obiectivelor urmărite, în cadrul managementului financiar
interacționează trei mari categorii de manageri și anume:
• managerii de vârf ( top managerii) ;
• managerii de la nivele medii ( middle managerii);
• managerii de la nivelele de bază ( first line managerii).
Top managerii se află la nivelele superioare ale organizației și adoptă decizii care
privesc obiectivele fundamentale , care îmbracă întotdeauna și o tentă financiară. Ei se implică
direct în fundamentarea deciziilor privind alocarea resurselor, pornind de la obiectivele
investiționale ale întreprinderii și, implicit , a deciziilor de finanțare și de repartizare a rezultatelor
financiare.
Managerii de la nivelele medii au rolul intermediar în procesul de comunicare
dinspre top manageri spre managerii de la nivelele de bază și reciproc. Ei acționează ca o „curea
de transmisie” a dispozițiilor către managerii din „primă linie” de la managerii de vârf, precum și a
rezultatelor obținute în procesul de implementare a deciziilor, dinspre managerii din „p rima linie”
către cei de vârf. Middle managerii sunt extrem de implicați în derularea corespunzătoare a
operațiunilor financiare ale întreprinderii, în atri buțiile lor incluzându -se:
• elaborarea de planuri și programe de acțiune;
• defalcarea sarcinilor, inclusiv a celor de natură financiară, pe colective de muncă și
centre de responsabilitate, precum și urmărirea realizării lor în practică;
• efectuarea de comparații între nivelul prognozat și cel realizat al obiectivelor propuse
și analiza impactului diferențelor constatate asupra evoluției viitoare a firmei;
• stabilirea factorilor de influență și propunerea de măsuri pentru redresarea unor
situații deveni te nefavorabile.

Conținutul managementului financiar al întreprinderii
16 Conducătorul compartimentului financiar poate fi încadrat, de regulă, la această
categorie de manageri. El trebuie să verifice, prin prisma criteriilor financiare, nivelul de eficiență
al tuturor celorlalte programe de acțiune elaborate și implementarea de către conducătorii altor
centre de responsabilitate. În acest sens colaborează pe orizontală cu toți acești factori decidenți
pentru a contura cea mai bună alternativă de acțiune în plan financiar, fără a diminua însă din
punct de vedere cantitativ și calitativ acțiunea economică întreprinsă.
De multe ori apar conflicte, iar soluția cea mai bună de rezolvare a acestora este
compromisul (concilierea) , în care esențial este să se pornească întotdeauna de la un nivel minim
acceptat de eficien ță. Natura problemelor pe care le rezolvă m anagerii financiari îi obligă să
monitorizeze prin instrum ente specifice acțiunile întreprinse de alte centre de responsabilitate,
sub toate aspectele lor. Aceasta este permisă datorită calității de excepție atrib uită instrumentelor
financiare de a sintetiza operații, procese, fenomene, prin evaluarea lor în unități monetare. Ca
urmare, acțiunile managementului financiar se extind întotdeauna și în celel alte sfere specifice
celorlalte tipuri de management practicat în întreprindere.
În sfârșit, managerii de „primă linie” ( first line managerii) sunt persoane care conduc
nemijlocit colective de lucru. Ei operează cu prezentul și au obligația de a transpune în practică,
într-un orizont imediat de timp, obiectivele însc rise în programul de acțiune elaborat pentru
resortul lor de către managerii d e la nivelele medii. Totodată, first line managerii au și sarcina de
a raporta sistematic rezultatele obținute și de a supune spre analiză managerilor de la nivelul
mediu cauzele și efectele acțiunilor întreprinse, pentru a îmbunătăți calitatea deciziilor financiare
viitoare.
Al treilea grup de participanți implicați în fundamentarea deciziilo r financiare ale
întreprinderii este reprezentat de creditori (creanțieri ). Aceștia care sunt de mai multe tipuri , și
anume:
• creditorii obligatori , ale căror creanțe apar adesea sub forma unui titlu, cotat pe
piață și ușor negociabil, numit obligațiune. Numai marile întreprinderi au acces pe piața
obligațiunilor;
• băncile și diferite insti tuții financiare care finanțează majoritatea întreprinderilor;
• creditori care închiriază diferite active fixe, operațiile de finanțare fiind făcute sub
forma locației sau locației cu opțiune de cumpărare ( leasing ).
Creditorii primesc o dobândă stabilită contractual și își recuperează la scadență
capitalul împrumutat. Nefiind proprietari ai întreprinderii, remunerarea lor nu este variabilă, în
funcție de rezultatele întreprinderii. Prin urmare, dobânda la împrumut trebuie plătită indiferent de
mărimea prof itului obținut de întreprinzător. Ținând seama și de necesitatea rambursării

Conținutul managementului financiar al întreprinderii
17 capitalului la scadență, pot rezulta cheltuieli financiare fixe mai greu sau mai ușor de suportat
pentru debitori.
Riscurile creditorilor pot fi diverse: risc de dobândă, risc de inflație, risc de faliment al
debitorilor.
Creanțierii urmăresc obținerea dobânzii contractuale și recuperarea capitalului, dar o
fluctuație în sens crescător ( à la hausse ) a ratei dobânzii poate provoca pierderi pentru aceștia, ei
putând să -și plaseze cap italurile cu dobânzi mai avantajoase. Invers, o fluctuație în sens
descrescăto r (à la baisse ) poate aduce un câștig suplimentar creanțierilor, debitorii fiind forțați să
plătească dobânzi mai mari la nivelul valorilor prevăzute în contractul încheiat anter ior reducerii
ratei dobânzii.
Variația prețurilor datorată proceselor inflaționiste poate afecta puterea de cumpărare
a capitalului recuperat de creanțieri . Aceștia pot înregistra o pierdere sau, dimpotrivă, un câștig
de oportunitate.
Pentru a cuantifica influența riscurilor generatoare de pierderi, creditorii sunt direct
implicați în efectuarea de analize financiare bazate pe indicatorii care permit evaluarea capacității
de plată a debitorilor, capacitatea lor de a rambursa datoriile și de a plăti dobânzi le. În mod
deosebit, creditorii urmăresc stabilirea diagnosticului financiar pe baza indicatorilor care
marchează riscul de faliment și insolvabilitate. Riscul de faliment al debitorilor rămâne cel mai
important risc pentru creanțier, care nu -și poate recu pera capitalul din cauza insolvabilității
acestora. Împotriva acestui risc creditorii nu se pot p roteja decât prin politica lor prudentă și
inteligentă, motiv pentru care aceștia solicită clauze asiguratorii în contractele încheiate.
În sfârșit , statul intervine la diferite niveluri ale circuitului financiar și influențează
ansamblul deciziilor financiare, modificând valorile variabilelor care stau la baza calculelor
agenților economici. Posibilitățile de acțiune statală sunt multiple, între care menționăm
modificarea fiscalității și a ofertei și cererii de capital. Intervenția statului în activitatea
întrepr inderilor este realizată atât prin instituții și organisme ale puterii publice, cât și printr -un
evantai de instrumente de politică financiară între ca re se pot menționa acordarea de garanții,
facilități fiscale și subvenții, asistență financiară și ajutoare financiare, credite în condiții
avantajoase etc.
În literatura de specialitate anglo -saxonă, categoriile de participanți implicați în
fundamentarea d eciziilor financiar e ale întreprinderii se numesc stakeholders7 – („stakeholderi”).
Termenul a fost preluat ca atare în vocabularul de afaceri românesc recent și reprezintă toți
agenții care acționează în relație cu firma sau care au un interes în companie .

7 Nicolescu, O. (coord.) – Strategii manageriale de firmă , Editura Ec onomică, București, 1998 (citat după V . Dragotă
ș.a. – Managementul financiar , vol. I, Editura Economică, București, 2003, p. 27) .

Conținutul managementului financiar al întreprinderii
18 Din această categorie fac parte: acționari, salariați, manageri, creditori, furnizori,
organe fiscale, oficialități publice etc . și sunt prezentați în Figura nr. 6 .

Acționari majoritari Acționari minoritari Salariați Clienți
Furnizori Creditori Comunitate Guvern / Societate civilă ÎNTREPRINDERE
– Consiliu de administrație
– Adunarea generală a acționarilor
Figura nr. 6 Interrelațiile dintre stakeholders la nivelul întreprinderii

Conținutul managementului financiar al întreprinderii
19 Categoriile de stakeholders prezentate în Figura nr. 6 sunt direct implicate în procesul
de dezvoltare a întreprinderii marcat de numeroase contradicții interne. În prezent, întreprinderea
nu mai este un ansamblu omogen în care managerii și salariații muncesc pentru maximizarea
averii proprietarilor, conform vi ziunii tradiționale. Fiecare dintre stakeholders are propriile aspirații
și interese, care se reflectă în decizii greu de armonizat.
În acest context, se pot invoca drept exemple o serie de decizii financiare raționale
dintr-un anumit punct de vedere, dar care generează ostilitate din alte puncte de vedere, astfel:
a) acționarii doresc o creștere a dividendelor distribuite pentru a -și recupera cât mai
rapid investiția și pentru a obține o rentabilitate personală cât mai ridicată. În aceste condiții,
salarii le (inclusiv cel al managerului) ar trebui reduse, iar fondurile orientate spre investiții ar trebui
limitate la un nivel care să asigure creștere a dividendelor. O asemenea decizie poate implica
reacții adverse din partea salariaților , materializate în cre șterea absenteismului, dezinteres față
de firmă etc. Reacții identice se pot întâlni și în cazul firmelor în care directorii au venituri mult mai
mari față de ceilalți salariați;
b) atât salariații , cât și managerii urmăresc propria bunăstare în activitate a pe care o
desfășoară și mai puțin îmbunătățirea nivelului de viață al acționarilor. În aceste condiții, în cazul
în care acționarii nu asigură un control eficient al modului în care angajații lor își îndeplinesc
sarcinile, pot constata în termen scurt că nu mai există acumulări de capital și bunuri în
patrimoniu. Practic, avuția lor poate fi risipită și dispare chiar obiectul controlului;
c) la rândul lor, furnizorii urmăresc încasarea cât mai rapidă a contravalorii materiilor
prime sau serviciilor presta te și încasarea unui preț cât mai ridicat, în condițiile depunerii unui
efort minim. Atât timp cât firma nu ia nici o atitudine, ei vor fi tentați să continue activitatea în
aceleași condiții. O reacție violentă a firmei, de rupere a relațiilor contractual e cu aceștia, poate
genera însă dificultăți până la găsirea unor furnizori înlocuitori, motiv pentru care această decizie
trebuie luată la momentul oportun;
d) proprietarii și managerii au tendința de a -și asuma un risc ridicat comparativ cu
alți agenți, m ult mai prudenți prin natura activității desfășurate (de exemplu băncile). Fenomenul
este ușor explicabil dacă ne gândim că, din câștigul total ce revine acționarilor și creditorilor,
prioritate au creditorii. Astfel, cheltuielile cu dobânzile și ratele sc adente la credite se plătesc
înaintea dividendelor, după cum se observă și în Figura nr. 7 .

Conținutul managementului financiar al întreprinderii
20

Ĩn plus, pentru fiecare firmă care are o strategie clară de acțiune și dorește să se
mențină viabilă, există anumite baremuri minimale de pro fitabilitate fixate de proprietari, a căror
În plus, pentru fi ecare firmă care are o strategie clară de acțiune și se dorește să se
mențină viabilă, există anumite baremuri minimale fixate de proprietari, a căror nerealizare
determină penalizarea manageri lor. Pentru a evita asemenea consecințe negative, unii manageri
se vor angaja în proiecte profitabile, dar extrem de riscante , care necesită recurgerea la credite
bancare. În aceste împrejurări, monitorizarea activității unei firme îndatorate de către banc a
creditoare apare pe deplin justificată, chiar dacă generează neplăceri pentru debitori.
Pe de altă parte, este necesar să precizăm că raporturile juridice dintre societăț ile
comerciale și manageri sunt, î n primul rând, raporturi contractuale de mandat. T eoria mandatului
oferă o viziune contractuală î ntreprinderii organizate sub formă de societate come rcială. Deși
managerul se află în centrul relațiilor dintre întreprindere și stakehol ders, în baza mecanismelor
contractului, comportamentul său poate fi con trolat. Ca atare, acționarii (aflați î n ipostaza de
mandanți) au dreptul de a cere socoteală managerului (aflat î n ipost aza de mandatar),
acționându -l în judecată sau eliberându -l din funcție, ca sancțiune. Conștie nt de acest pericol,
managerul î și va exer cita cu prudență atribuțiile, astfel î ncât să nu prejudicieze drepturile
investitorilor.
Cheltuielile cu
dobânzile Câștigul din punctul de
vedere al băncii
Câștigul din punctul de
vedere al firmei Cheltuieli cu dobânzile
Cheltuieli c u dobânzile Profit net + Cheltuieli cu dobânzile
Profit net + Cheltuieli cu dobânzile
Figura nr. 7 Repartizarea câștigului (profit net + cheltuieli cu dobânzi) între acționari și creditori
Sursa: Dragotă, V. – op. cit ., p. 31 .

Conținutul managementului financiar al întreprinderii
21 1.3. Implicarea investitorilor instituționali î n controlul managementului financiar

În economia de piață , mecanisme le de soluționare a problemelor conducerii
corporațiilor , cu aportul investitorilor instituționali , sunt diverse. Din această categorie fac
parte: bănci cu o gestiune activă (în sensul diversificării portofoliului), societă ți de investiții care
urmăresc î mbunătățirea lichidității, precum și companii ca re aleg alter nativa plasamentelor în
titluri financiare în locul depozitelor bancare. În afară de legi și regulamente care definesc cu
precizie rolul și responsabilitățile celor numiți să conducă afacerile societății, există și o
infrastructură adecvată ca re are ca s cop asigurarea î ncrederii investitoril or. Această infrastructură
asigură anumite mecanisme de control a puterii managerilor corporațiilor.
Încrederea investitorilor î n valor ile mobiliare ale unui emitent înseamnă, înainte de
toate, încredere î n capacitatea managementului de a maximiza profitul acesteia. De aceea,
numirea managerilor trebuie să se efectueze pe criterii de merit, iar criteriile de selecție trebuie
cunoscute de acționari. Acționarii au dreptul să fie informați asupra principiilor de remuner are atât
ale administratorilor, cât și ale managerilor și de a corela remunerarea cu performanța. Sarcina
de control și supraveghere a managerilor revine Consiliului de administrație care, fiind ales de
acționari, este răspunzător î n primul rând fa ță de aceștia.
Rolul investitorilor instituționali î n controlul managementului este esențial. Refuzul
finanță rii din partea investitorilor exercită o presiune considerabilă pentru manageri , fiind foarte
dificil ca societatea să procure capital suplimentar de la terți. Dacă managerii ap elează la
creditori, gradul de îndatorare al întreprinderii se transformă î ntr-un instrument de control,
deoarece î ndatorarea limitează libertatea de conducere, impunând constrângeri extrem de dure.
Complexitatea și eficacita tea piețelor financiare le permit investitorilor instituționali să
joace un rol importa nt în disciplinarea managerilor, fie că vorbim de S.U.A. sau de continentul
european. Astfel, prin intermediul fuziunilor și achizițiilor , al preluărilor sau al cumpărăr ilor
integrale, piețele financi are permit investitorilor inst ituționali să preia controlul asupra capitalului
societății , care va fi mai bine valorificat de o nouă administrație. Realizarea acestui demers este
posibilă ca urmare a cerințelor stricte de inf ormare pentru manageri. Managementul societăților
cotate are obligația de a furniza informații financiare complete care să permită monitorizarea și
evaluarea permanentă a activității soc ietății, pentru a se evita riscul de piață/variație a valorii
activelo r financiare, precum și riscul de faliment.
Comportamentul investitorilo r instituționali este diferit însă pe continentul nord –
american, față de cel european. Astfel, î n S.U.A. , acțiunile societăților cotate sunt larg dispersate,
pachete mari de acțiuni f iind deținute de fonduri de pensii și fonduri mutuale. Nicio companie nu
deține acțiuni la o altă companie, iar băncilor le este interzis prin lege să dețină acțiuni sau să se

Conținutul managementului financiar al întreprinderii
22 asocieze cu o bancă de investiții care deține acțiuni. Totodată, băncilor care s unt proprietare de
companii le este interzis să dețină pachete de control la societăți care nu au legătură cu ba nca.
Spre deosebire de S.U.A., în Germania, rolul băncilor î n controlul societăților de acțiuni este mai
semnificativ. Băncile au dreptul de con trol direct al capitalului societăților pe acțiuni, precum și
rolul de custode al pachetelor de acțiuni ale investitorilor individuali, aceștia fiind a doua categorie
de investitori instituționali importanți, după corporații.
În țara noastră, apreciem că avem de -a face cu o criză a investitorilor instituționali,
care a apărut pe fondul lipsei de î ncredere determinată de marile scandalu ri financiare ca S.A.F.I.
sau F. N.I. În plus, piața pentru controlul corporațiilor (piața preluărilor) este aproape inexist entă,
ca urmare a concentrării structurilor de putere și lichidității scăzute a activelor financiare. A ceastă
piață se poate dezvolta î n cadrul fazei post -privatizare, prin procese de restructurare și realoc are
a capitalului, dar mai ales printr -o reglemen tare corespunzătoare care să prevină tranzacțiile
abuzive și conflictele de interese.