Continutul Infractiunii
CUPRINS
Capitolul 1. Introducere…………………………………………………………… ..pag. 1
Aspecte introductive privitoare la instituția infracțiunii……………..pag. 1
1.1.1. Planuri de manifestare a infrațiunii …………………………….…….. pag. 4
1.2. Trăsăturile esențiale ale infracțiunii …………………………………..pag. 5
1.2.1. Preliminarii …………………………………………………….……….pag. 5
1.2.2. Pericolul social ……………………………………………………………pag. 10
1.2.2.1. Elementele pericolului social al faptei…………………………………pag. 12
1.2.2.2. Felurile pericolului social …………………………………………….. pag. 15
1.2.3. Vinovăția ………………………………………………………………pag. 16
1.2.4. Prevederea faptei în legea penală………………………………………pag. 22
Capitolul 2. Conținutul infracțiunii…………………………………………….…pag. 24
Conceptul de conținut al infracțiunii………………………………… pag. 24
2.1.1. Noțiuni……………………………………………………………… …pag. 24
2.2. Clarificarea conținutului de infracțiuni…………………………………pag. 25
2.2.1. Actul obiectiv de conduită, ca element al conținutului infracțiunii…….pag. 25
2.2.2. Actul subiectiv de conduită, ca element al conținutului infracțiunii …. pag. 25
2.2.3. Valoarea socială lezată, ca element al conținutului infracțiunii…….. . .pag. 26
2.2.4. Obiectul, ca element al conținutului infrațiunii…………………… …..pag. 26
2.2.5. Subiecții, ca element al conținutului infracțiunii……………………….pag. 32
2.2.6. Locul săvârșirii faptei, ca element al conținutului infracțiunii………….pag. 39
2.2.7. Timpul săvârșirii faptei, ca element al conținutului infracțiunii…….… pag. 39
Capitolul 3. Elemente de structură a conținutului infracțiunii……………………..pag. 41
Structura conținutului infracțiunii…………………………………..…pag. 41
3.1.1. Obiectul infracțiunii…………………………………………………… pag. 44
3.1.2. Clasificarea infracțiunilor după obiect…………………………… ……pag. 49
3.2. Subiectul infracțiunii ……………………………………………………pag. 54
3.2.1. Subiecți activi ai infracțiunii………………….……………………….. pag. 55
3.2.2. Subiecți pasivi ai infracțiunii ……………………………………………pag. 62
Capitolul 4. Aspecte din practica judiciară……………………………………..…pag. 74
Soluții din practica judiciară …………………………………………..pag. 74
Concluzii……………………………………………………………….pag. 90
Capitolul 5. Instituția conținutului infracțiunii în lumina prevederilor
noului cod penal………………………………………………….……pag. 91
5.1. Considerații generale ………………………………………………….……..pag. 91
5.2. Necesitatea adoptării unui nou Cod penal în România ……………………….pag. 94
5.3. Infracțiunea în noul cod penal ……………………………………………..…pag. 99
Planul lucrării ……………………………………………………………….…….pag. 117
Bibliografie ………………………………………………………………….…….pag. 122
LISTA DE ABREVIERI
Art. Articolul
Al. Alineatul
B.Of. Buletinul Oficial
C.D. Culegere de Decizii
C.P. Codul Penal
C.pr.pen. Codul de Procedură Penală
I.C.C.J. Inalta Curte de Casație și Justiție
Dec. Decizia
Ed. Editura
H.G. Hotărârea Guvernului României
Jud. Judecătoria
M.O. Monitorul Oficial
O.G. Ordonanța Guvernului României
O.u.G. Ordonanța de Urgență a Guvernului României
Prev. Prevazut(ă)
R.D.P. Revista de Drept Penal
R.R.D. Revista Româna de Drept
S.a.m.d. și așa mai departe
Sec. secolul
S. pen. Sentința penală
T.J. Tribunalul Județean
Trib. Tribunalul
T.S. Tribunalul Suprem
Vol. Volumul
Capitolul 1
Aspecte introductive privitoare la instituția infracțiunii
Trăsăturile esențiale ale infracțiunii
Pericolul social
Vinovăția
Prevederea faptei în legea penală
1.1. Aspecte introductive privitoare la instituția infracțiunii
Exprimarea libertății individuale constituie "dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile ; și dacă un cetățean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate pentru că și ceilalți ar putea să facă la fel" (Montesqieu "Despre spiritul legilor"). "Oamenii au fost creați egali, ei fiind înzestrați de Creator cu anume drepturi inalienabile, printre aceste drepturi se găsesc viața, libertatea și căutarea fericirii" (Declarația de Independență a SUA). Unele acțiuni – omisiuni pun în primejdie valorile umane fundamentale, fiind contrare conduitei socialmente necesară prin generarea conflictului social. Apărarea atributelor socio – umane impune doar anumite raporturi sociale prin reglementări juridice esențiale, realizându-se stabilitatea structurii sociale.
Faptele umane determinate și interzise prin lege sub sancțiunea aplicării unei pedepse constituie infracțiuni. Infracțiunea (infractio – distrugere) reprezintă o reglementare cu trăsături generale a acțiunii umane prin care s-au înfrânt regulile de conduită și care atrage aplicarea unei pedepse penale corespunzătoare. Infracțiunea este reprezentată de atitudinea individuală , ilegală și periculoasă îndreptată împotriva regulilor general – umane, a normelor de conduită socială determinând răspunderea penală și aplicarea pedepsei penale în mod “permanent, echitabil și util” (semper aequum et bonum). Legea folosește omului (“hominis causa”) prin impunerea unei conduite și stabilirea valorilor socio – umane care trebuie ocrotite prin adoptarea unor sancțiuni penale compatibile cu pericolul social concret pentru faptele contrare regulilor de drept “socialmente periculoase”. Răspunderea penală , ca fenomen social, derivă din acceptarea de către individ a condițiilor impuse în procesul interacțiunii sociale ca formă de raportare și asumare a răspunderii pentru acțiunile – omisiunile sociale.
Responsabilitatea juridică, alături de responsabilitatea morală, politică, religioasă determină reformarea individului în sensul prescripțiilor legale și asigură integritatea valorilor socio – umane fundamentale, precum și stabilitatea socială. Dacă orice individ poate să comită o infracțiune (orice acțiune – inacțiune interzisă și sancționată de legea penală), ca reacție de răspuns a societății la încălcarea regulilor sociale, dreptul de a pedepsi (“ius puniendi”) “este stabilit pentru toți” – (iura generaliter constituutur), valorile umane fiind apărate de legea penală. Conduita antisocială a infractorului va trebui să fie precizată în lege pentru a constitui o formă de comparație cu atitudinea corespunzătoare validată de societate și pentru a fi eliminată sau redusă prin aplicarea sancțiunii penale. Caracterul ilicit al acțiunilor – inacțiunilor (omisiunilor) considerate a fi infracțiuni, rezultă din încălcarea regulilor de conduită socială impusă prin norme și reguli de drept penal cât și producerea unor urmări vătămătoare pentru societate. Ilicitul penal devine socialmente periculos, fapt care determină incriminarea acțiunii – omisiunii săvârșită în sensul pedepsirii prin lege ca act criminal îndreptat împotriva întregii societăți.
Infracțiunea (“infractio” – distrugere) constituie o faptă gravă deoarece produce consecințe socialmente neconvenabile care nu pot fi combătute decât prin aplicarea pedepselor penale, prin pedeapsă instituindu-se menținera integrală a valorilor socio-umane și a structurii sociale. Infracțiunile ca fapte socialmente negative, sunt imputabile doar persoanelor fizice care au capacitatea penală de a înțelege exigența legii și necesitatea aplicării pedepsei ca formă de sancționare socială, (minorul în vârstă de peste 14 ani care posedă deplinătatea factorilor psiho-psihici și majorul căruia nu i se impută infirmități mentale). Printr-o excepție constituțională cercetarea și aplicarea pedepsei pentru infracțiunea săvârșită se suspendă în cazurile privind pe parlamentari (senatori și deputați) care beneficiază de imunitate parlamentară. Prin excepțiile care sunt reglementate în tratate internaționale, pedeapsa penală compatibilă cu gravitatea infracțiunilor produse nu se va aplica personalului diplomatic care beneficiază de imunitate diplomatică. Deși actele politice nu pot și nu trebuie să fie asimilate delictelor penale, pentru infracțiunile săvârșite în timpul funcției, membrii Guvernului pot să fie judecați în baza legii privind responsabilitatea ministerială.
Fenomenul infracțional este deosebit de complex și pentru a putea fi cunoscut, trebuie abordat multidisciplinar. Aceasta implică stăpânirea unor noțiuni de : criminologie, psihologie judiciară, sociologie judiciară, medicină legală, psihiatrie criminală, antropologie criminală, statistică infracțională.
Infracționalitatea deși este un fenomen social, trebuie cercetată ca act individual, ca act comis de o persoană concretă intr-o situație concretă. Este vorba de o acțiune umană, determinată de anumite elemente psihologice, trebuințe, tendințe, motive, scopuri etc. O viziune coerentă asupra dinamicii si interacțiunii elementelor întregului ansamblu de factori care concură la producerea actului infracțional nu o poate oferi decât o concepție sistemică integratoare asupra conduitei și a manifestărilor psiho – comportamentale. Factorii care stau la baza fundamentării teoriilor psiho-biologice, psiho-sociale și psiho-morale, luați separat, nu pot explica in mod corespunzător originea fenomenului și a comportamentului infracțional. Aceasta presupune elaborarea unui sistem teoretico-științific și metodologic cu posibilități integratorii și generalizatoare pentru realitatea concretă. .
În România, evoluția fenomenului infracțional este o consecință a impactului problemelor economico-sociale grave, caracteristice perioadei de tranziție, precum și a crizei de autoritate pe care au traversat-o instituțiile statului de drept. Legislația lacunară și supraîncărcarea sistemului justiției penale, corelate cu deficitul de personal și logistica, au făcut ca efectul măsurilor preventive și represive să fie limitat. Având în vedere rata înaltă de profit și gradul scăzut al riscurilor asumate, elemente ale crimei organizate au apărut și s-au dezvoltat cel mai rapid în domeniul economico-financiar. Corupția amenință nu numai drepturile și libertățile fundamentale ale cetațeanului, ci insăși buna functionare a instituțiilor statului de drept, societatea democratică întrgul său ansamblu. O serie de organizații transnaționale și-au creat legături în rândul grupurilor de infractori autohtoni și actionează în cooperare cu acestea, în domeniul traficului de droguri, armament, al afacerilor cu autoturisme furate, al formelor moderne de sclavie, plasării de valută falsă, introducerii ilicite de deșeuri toxice, atacul cu arme de foc etc. Prin contrabandă, au fost scoase din țară o gama largă de produse, de la cele de strictă necesitate pentru populație, până la obiecte de valoare aparținând patrimoniului național. O amploare deosebită au luat actele de înșelăciune, fals și uz de fals realizate prin cele mai diverse forme, fraude valutar-vamale și nerespectarea legislației în domeniul operațiunilor de import-export etc. De asemenea, a crescut numărul infracțiunilor legate de practicarea jocurilor de noroc, pretinderea unor sume consistente de bani pentru asigurarea “protecției”, sechestrarea de persoane, violențe între grupurile rivale de infractori.
În științele juridice tot timpul întâlnim două categorii de definiții pentru diferite categorii sau noțiuni juridice: definiții oferite de doctrina juridică și definiții legale. Situația este explicabilă prin perpetua distincție ce se face între dreptul ca și doctrină (sau dreptul ca știință) și dreptul material (sau dreptul ca practică). De regulă toate conceptele sau noțiunile legale sunt definite de doctrina juridică și doar o parte din acestea se regăsesc definite expres în cuprinsul legilor în vigoare (în dreptul material). În dreptul penal românesc infracțiunea beneficiază de ambele categorii de definiții.
În continuare vom prezenta câteva din definițiile generale ale infracțiunii vehiculate de doctrina juridică insistând ulterior mai în detaliu asupra definiției legale a acesteia. În doctrina juridică se consideră că definițiile oferite infracțiunii ar trebui să țină cont de faptul că ea reprezintă o realitate complexă, cu manifestări pe diferite planuri ale realității.
În plan juridic infracțiunea reprezintă o încălcare a ordinii de drept penale, o ignorare a comandamentului normelor juridice penale. Ea determină verificarea răspunderii penale pentru fapta comisă și aplicarea unei sancțiuni penale (în cazul în care există responsabilitate penală).
Definiție generală. Am selectat în calitate de încorporare a planurilor manifestării infracțiunii una din definițiile elaborate de către doctrina penală românească : “Infracțiunea, în sensul ei cel mai larg, este un act de conduită exterioară a omului care, din cauza tulburării pe care o produce ordinii sociale și de drept este supusă represiunii penale”.
În general definițiile oferite de doctrina penală diferă semnificativ între ele, mai ales din punct de vedere al numărului planurilor de manifestare menționate și prin accentuarea variată a unui aspect al infracțiunii.
Definiția legală a infracțiunii. Majoritatea sistemelor penale evită să dea o definiție expresă a infracțiunii în cuprinsul legii penale. Astfel, conform codului penal românesc : “Infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală”.
Este ușor să remarcăm faptul că și definiția legală a infracțiunii se referă la planurile de manifestare a infracțiunii :
infracțiunea este o faptă, un comportament exteriorizat (planul material) ;
infracțiunea constă într-o faptă ce prezintă pericol pentru societate (planul social) ;
fapta care constituie infracțiune trebuie să existe prevăzută în mod expres în normele penale (plan juridic).
Varianta de definiție legală prezentată în codul penal românesc este una din cele mai frecvente: infracțiunea nu este definită direct ci prin prisma enumerării caracteristicilor esențiale ale acesteia. Acestea sunt în numar de trei :
Periculozitatea socială a faptei penale ;
Săvârșirea faptei penale cu vinovăție ;
Prevedera faptei în legea penală.
1.1.1. Planuri de manifestare a infracțiunii
Deși diferiți autori le definesc puțin diferit, în general se consideră că infracțiunea are următoarele planuri ale realității :
Material
Uman
Social
Moral
Juridic
În plan material infracțiunea se exprimă întotdeauna printr-un comportament, printr-un act de conduită exterioară a omului care produce modificări în mediul exterior. Comportamentul nu este necesar să fie în exclusivitate legat de motricitatea fizică, adică să fie o acțiune. Unele infracțiuni precum insulta, calomnia sau amenințarea se pot produce fără ca să implice ca necesitate acțiunea : ele se pot realiza prin simplu comportament verbal sau chiar nonverbal. Oricum s-ar manifesta, ca să existe o infracțiune, afișarea comportamentului antisocial aste necesară. În dreptul penal român se aplică principiul nepedepsirii intenției criminale ci doar a faptei penale (a comportamentului antisocial).
În plan uman comportamentul antisocial este considerat de către doctrina juridica, ca fiind o “expresie a personalității infractorului”. Doctrina juridică abordează acest aspect psihologic oarecum simplist și incomplet. Este adevărat faptul că individul se exprimă prin comportamentul său, acesta trădează ceva din interiorul persoanei.
Însă ar fi greșit, din punct de vedere psihologic, să plasăm întreaga cauzalitate a conduitei umane doar pe seama intimii structurări a personalității. Psihologia socială ne demonstrează cu claritate că marea majoritate a comportamentelor umane sunt de fapt comportamente sociale : comportamente elaborate pe răspuns la influența contextului social. Comportamentele sociale sunt caracteristice majorității indivizilor demonstrând astfel impactul extrem de redus al personalității sau, conform unor opinii radicale, relativa inutilitate a conceptului de personalitate în explicarea comportamentului uman.
În dreptul penal, impactul contextului nu poate fi considerat la fel ca și în cazul psihologie sociale. Pentru jurist, infracțiunea este comisă de infractorul ce se face vinovat de producerea acesteia. Contextul sau situația socială nu pot fi trase la răspundere penală și pedepsire ; ele pot fi considerate în calitate de circumstanțe agravante sau atenuante în cazul individualizării pedepsei dar nu pot fi considerate ca fiind principalele surse ale infracțiunii. Principiul răspunderii personale care operează în drept, afirmă că fiecare trebuie să răspundă personal (în sau prin persoana sa) pentru infracțiunile comise.
În plan social, infracțiunea semnalează existența unor comportamente ce pun în pericol valorile societății (amenință existența acestora) sau le lezează. Dacă valorile unei societăți sunt atacate se pune în pericol însăși existența acelei societăți. Reacția normală a oricărei societăți este să se apere de o astfel de disociere interzicând acele acțiuni care pun în pericol sau aduc un prejudiciu valorilor sociale fundamentale. În plan social, infracțiunea determină reacția socială organizată contra infracțiunii care se realizează prin politica penală și procesul penal.
În plan moral, infracțiunea nu înseamnă numai un atac la adresa normelor și valorilor unei societăți dar și un comportament imoral față de ceilalți : infractorul își permite să comită fapte care lezează interesele și drepturile altor persoane. În același timp infractorul nesocotește niște norme de conduită pe care marea majoritate a cetățenilor le respectă.
1.2. Trăsăturile esențiale ale infracțiunii
1.2.1. Preliminarii
Săvârșirea unei infracțiuni impune răspunderea penală și adoptarea pedepsei față de persoana fizică vinovată care are capacitatea răspunderii penale. Infracțiunea reprezintă singurul temei juridic la răspunderii penale și implicit al aplicării pedepsei, deoarece reprezintă un pericol social ridicat prin lezarea valorilor sociale.
Fapta care a fost săvârșită cu vinovăție, dacă este prevăzută în legea penală ca infracțiune, are un caracter ilegal și periculos pentru societate deoarece vatămă interesele legitime ale cetățenilor și ordinea de drept existentă.
Noțiune
Potrivit disp. Art. 17 C. pen., infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală. Definiția adoptată de Codul penal prin care se indică trăsăturile esențiale ale infracțiunii are valoarea unei norme juridice obligatorii, de bază, pentru considerarea ca infracțiuni a tuturor faptelor vătămătoare din toate sectoarele de activitate umană. În acest mod s-a delimitat ilicitul penal, cu consecințe grave pentru relațiile socio-umane, de celelalte forme ale ilicitului (civil, administrativ, contravențional, fiscal, disciplinar, comercial). Examinarea elementelor care definesc conceptul de infracțiune structurează și califică acțiunile-omisiunile săvârșite în infracțiuni sau în fapte de altă natură care nu justifică prevederea în legea penală și nu atrag răspunderea și aplicarea pedepselor de natură penală.
Trăsăturile esențiale ale infracțiunii
Prin art.17 alin 1 C. pen., infracțiunea, ca normă teoretică, este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală.
Fapta care prezintă pericol social
Faptele umane sunt prin natura lor materiale în sensul că existența acestora poate să fie identificată în realitatea obiectivă. Dacă fapta umană nu va fi descoperită în existența sa reală, aceasta nu va fi calificată ca fiind infracțiune, indiferent de valoarea consecințelor sale. Legea penală evaluează ca fapte ce constituie elementele infracțiunii doar actele, acțiunile-inacțiunile (omisiunile) activitățile, manifestările, procesele și stările umane care pot să fie percepute de simțurile umane. Nu constituie fapte penale acele procese psihice interne, caracteristice gândirii individuale care nu se materializează în realitatea obiectivă, întrucât nu sunt percepute de simțurile umane și nu produc urmări concrete în raporturile și relațiile socio-umane. Deliberarea, ca hotărâre luată asupra săvârșirii unei fapte nu va constitui o trăsătură a infracțiunii dacă nu s-a “exteriorizat” în afara gândirii individuale într-un act pregătitor sau intr-o acțiune de punere a ei în aplicare. Legea nu consideră sentimentele umane ca fiind fapte de natură penală dacă nu se regăsesc într-o acțiune perceptibilă în realitatea obiectivă (“Cogiationis poena patitur” – Nimeni nu poate suferi o pedeapsă pentru gândurile lui ), fapta implicând răspunderea penală doar în cazul când se regăsește fizic în realitatea obiectivă sau în conduita exterioară a individului, influențând raporturile și relațiile socio-umane, fiind percepută de simțurile umane. Fapta, ca rezultat al unei deliberări va trebui să aparțină omului. Urmările faptei săvârșite trebuie să fie conștientizate de făptuitor pentru a-i fi imputabile și pentru a fi obligat să accepte pedeapsa penală, fiind excluse din categoria faptelor penale fenomenele naturale sau reacțiile animalelor (doar pentru cazurile când omul nu se folosește de acestea pentru realizarea acțiunilor-omisiunilor sale, prin care încalcă legea penală). Fenomenele naturii, deși sunt percepute direct prin organele senzoriale umane, nu reprezintă fapte în înțelesul legii penale deoarece nu sunt rezultatul acțiunilor-omisiunilor umane. Dacă omul acționează în sensul producerii unor dezastre naturale (ruperea digurilor care străjuiesc barajele, provocarea unor incendii catastrofale) atunci răspunderea penală și aplicarea pedepsei penale vor interveni deoarece s-a folosit de efectele devastatoare ale forțelor naturii pentru a produce pericolul social urmărit. Reacțiile animalelor pot să producă unele consecințe în realitatea obiectivă însă, vor fi considerate că reprezintă fapte penale doar în cazurile când animalele au fost folosite de om pentru a produce unele consecințe juridice (asmuțirea asupra unei persoane, dresarea pentru activități producătoare de vătămări sau pagube). Dacă nu se poate face dovada intervenției omului pentru producerea unor consecințe vătămătoare de către animale, eventuala producere a acestora va genera o răspundere de natură civilă, contravențională, iar nu penală.
Caracterul de faptă umană, ca trăsătură esențială a infracțiunii se prezumă din necesitatea săvârșirii acesteia cu vinovăție (stare specifică ființei umane, constând în săvârșirea unei greșeli, a unei fapte pedepsite de lege), deoarece dreptul reglementează relațiile dintre oameni, ca relații sociale. Legea penală califică doar faptele care produc un rezultat periculos pentru societate, o urmare, o modificare perceptibilă în mod socialmente neconvenabil a realității obiective (în raporturile și relațiile socio-umane), un efect periculos ca rezultat direct sau indirect al unei cauze, amplificat sau redus de unele condiții specifice. Fapta devine periculoasă pentru societate doar în măsura în care aduce atingere suveranității, independenței, uniunii și indivizibilității statului român, persoanei, drepturilor și libertățile acesteia precum și proprietății și întregii ordini de drept (art. 1C. pen.).
Fapta săvârșită cu vinovăție
O altă trăsătură esențială a infracțiunii este cea privind săvârșirea faptei cu vinovăție. Acțiunea-omisiunea exercitată de individ pentru a deveni infracțiune va trebui să existe numai datorită voinței făptuitorului, iar nu ca rezultat al intervenției unui fenomen natural sau a impunerii voinței unei alte persoane. Pentru a fi infracțiune fapta va trebui să fie săvârșită cu vinovăție, respectiv să fie conștientizată (gândită, însușită, acceptată, prevăzută a se produce) de către autorul acesteia. Vinovăția infractorului implivă voința acțiunii-omisiunii (intenția de a produce rezultatul urmărit, ușurința sau neglijența intervenite deși putea și trebuia să prevadă rezultatul periculos) precum si conștiința realizării acțiunii. Voința noastră nu este determinată să urmeze sau să se ferească de ceva, decât în măsura în care acesta este arătat ca bun sau rău de către intelect ("voluntas nostra non determinetur ad aliquid vel persequendum vel fugiendum, nisi quantenus ei ab intellectu exibetur tanqum bonum et malum").
Conștiința săvârșirii infracțiunii este formată din posibilitatea infractorului de a gândi modul de realizare a faptei, de a determina influența acțiunii-omisiunii asupra raporturilor socio-umane, pe baza acceptării producerii unui efect socialmente neconvenabil, însă urmărit a se produce în realitatea obiectivă. Nimeni nu ar putea nega legea decât dacă ar fi lipsit de rațiune ("nisi sit rationis expers potest negare legem"). Conștiința realizării faptei, ca factor intelectiv, va trebui să se regăsească în scopul urmărit prin producerea acțiunii-omisiunii, iar voința realizării faptei, ca factor volitiv, va trebui să se regăsească în desfășurarea acțiunii-omisiunii concepute. Fapta penală va fi doar acțiunea-omisiunea voită și conștientizată de făptuitor căruia i se va imputa vinovăția în producerea acesteia.
Un element important de natură să competeze conținutul conceptului de vinovăție este și factorul fiziologic al inhibiției care suprimă sau încetinește desfășurarea factorilor intelectiv (conștiința) și volitiv (voința) în realizarea acțiunii-omisiunii infracționale.
Fapta prevăzută de legea penală
Fapta umană, ca manifestare exterioară de voință, pentru a fi calificată ca infracțiune va trebui să fie prevăzută de legea penală, să fie incriminată de o normă penală. Incriminarea prin legea penală înseamnă descrierea conținutului faptei și stabilirea pedepsei corespunzătoare pericolului social produs prin acțiunea-omisiunea săvârșită în detrimentul relațiilor și raporturilor socio-umane. Prevederea în legea penală a faptei considerată a prezenta pericolul social grav al unei infracțiuni este justificată de necesitatea cunoașterii acesteia astfel încât, desfășurarea activității umane să se realizeze în condiții de evitare conștientă a producerii urmărilor periculoase, iar în cazul producerii acestora aplicarea pedepsei să constituie o măsură cunoscută și acceptată de infractor.
Legea penală nu explică întotdeauna conținutul faptei considerată infracțiune, însă fapta definită printr-un concept (a fura), prin descrierea conținutului simplu (abuzul funcționarului) sau prin relevarea conținutului complex (tâlhăria) va trebui să se regăsească incriminată într-o dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete (conf. art. 141 C. pen.). Prevederea faptei ca infracțiune în legea penală demonstrează că societatea prin mijloacele specifice oferite de pedepsirea infractorilor este răspunzătoare pentru modul de organizare a politicii de apărare socială și de asigurare a respectării atributelor fundamentale socio-umane, urmând realizarea responsabilității penale pentru fiecare infractor cu scopul prevenirii procedurii infracțiunilor. Incriminarea abstractă (generică) a unei fapte ca infracțiune condiționează tratamentul juridic penal al acesteia, tratament care se diferențiază în mod substanțial de celelalte forme ale ilicitului juridic (contravențional, administrativ, civil).
Necesitatea prevederii faptei ca infracțiune, este impusă de principiul legalității incriminării acțiunii-omisiunii, stabilit prin art. 2 C. pen., în sensul că doar prin legea penală se prevăd faptele care reprezintă infracțiuni, în ce condiții, pedepsele și măsurile care se pot lua în cazul săvârșirii acestora. Prin prevedera faptei, în lege, ca infracțiune, aceasta va fi incriminată în sensul că va fi introdusă în sfera ilicitului penal care atrage răspunderea și aplicarea pedepsei penale. Prevederea faptei în legea penală nu determină în mod absolut și calitatea de infracțiune a acesteia decât dacă fapta întrunește și celelalte două trăsături esențiale : prezintă pericol social și a fost săvârșită cu vinovăție. Prevederea faptei de către legea penală, ca trăsătură esențială a infracțiunii, înseamnă atribuirea caracterului penal al faptei abstracte (generice) pe toată perioada de timp cât legea penală se află în vigoare, iar urmările acesteia sunt considerate socialmente periculoase. Răspunderea penală, care atrage aplicarea pedepsei este condiționată, în primul rând de prevederea în legea penală a faptei ca infracțiune, la care se vor adăuga și celelalte două trăsături : săvârșirea cu vinovăție și pericolul social al faptei.
Lipsa prevederii faptei în legea penală
Lipsa prevederii faptei în legea penală, ca infracțiune, determină înlăturarea caracterului penal al faptei și exclude posibilitatea verificării existenței celorlalte două trăsături ale infracțiunii. Lipsa prevederii faptei în legea penală se realizează în trei variante : dezincriminarea faptei, lipsa dublei incriminări și neprevederea faptei în legea penală.
Dezincriminarea faptei reprezintă modalitatea directă de constatare, de către legiuitor a pierderii gradului de pericol social abstract (generic) necesar pentru ca fapta să fie considerată infracțiune, scoaterea aceteia din sfera ilicitului penal, înlăturarea caracterului penal și înlocuirea cu o răspundere juridică de altă natură. Dezincriminarea faptei se realizează, în mod nemijlocit, prin abrogarea legii vechi (anularea, suprimarea legii) și are ca efect imediat scoaterea din vigoare a legii vechi. Dacă legea penală veche a fost abrogată, săvârșirea unei fapte din categoria celor dezincriminate nu mai justifică reținerea acesteia ca infracțiune. Condamnările pentru faptele săvârșite în perioada anterioară apariției legii de abrogare nu se mai execută, iar efectele condamnării încetează în condițiile prevăzute de art.12 C. pen.
Înlăturarea caracterului penal al faptei are ca efect înlăturarea răspunderii penale pentru toți participanții la săvârșirea acesteia, indiferent de modul, măsura și calitatea participării. Prevederea unei fapte ca infracțiune atât de legea română cât și de legea țării unde a fost săvârșită va determina aplicarea legii penale române, în condițiile impuse de art. 6 alin. 1 lit. a C. pen., în sensul aplicării pedepsei penale, dacă fapta prezintă pericol social și a fost săvârșită cu vinovăție (condiția dublei incriminări).
Lipsa dublei incriminări (când fapta nu este considerată infracțiune în legea penală a țării străine) este asimilată lipsei prevederii faptei în legea penală și are ca efect direct neaplicarea legii penale române pentru faptele reglementate în art. 6 C. pen. Neprevederea faptei ca infracțiune, în legea penală nouă, exclude răspunderea penală a făptuitorului deoarece fapta concretă nu este reglementată de lege în mod abstract (generic) și nu-și găsește corespondent în conținutul și sfera faptelor penale. În acest sens, fapta săvârșită sub imperiul legii vechi, dacă nu mai este prevăzută în legea nouă ca infracțiune, nu va mai fi sancționată chiar dacă a produs un oarecare prejudiciu. Fapta devine astfel un simplu act de executare fără conținut penal.
Pericolul social
Din definiția legală a noțiunii de infracțiune rezultă că, în primul rând, infracțiunea se înfățișează ca o faptă, ca un act de conduită exterioară a omului (elementul material), prezentând pericol social (deci, cu semnificație socială). Din acest punct de vedere – care oferă prima trăsătură distinctivă a infracțiunii din sfera mai largă (gen proxim) a celorlalte fapte umane – periculozitatea socială reprezintă cea mai importantă însușire specifică a infracțiunii.
Importanța periculozității sociale, ca principală trăsătură distinctivă a infracțiunii, este dată de împrejurarea că numai datorită existenței și intervenției ei negative, fapta umană pe care o marchează dobândește aptitudinea de a tulbura viața socială, lezând sau punând în pericol ansamblul de valori spirituale, morale, juridice și materiale, etc., care o constituie și-i asigură o normală desfășurare.
În aceste condiții, periculozitatea socială fiind aceea care atribuie faptei penale caracterul nociv, disfuncțional și intolerabil, constituind în realitate, principala premisă material-obiectivă a însăși incriminării, recunoașterea poziției sale de însușire distinctivă esențială a infracțiunii este nu numai firească, dar și necesară.
În literatura juridică, noțiunea de pericol social este conturată în modalități și formulări diverse. Astlel, Stefani și G. Levasseur apreciază că, potrivit concepției realiste, periculozitatea socială are semnificația de faptă contrară ordinii sociale, prin aptitudinea sa de a tulbura această ordine (“tulbură sau riscă să tulbure ordinea socială”). G. Bettiol se referă la aptitudinea oricărei infracțiuni de “a compromite condițiile de existență, de conservare și de dezvoltare a societății”.
Pentru a constitui infracțiune o faptă trebuie să aibă și însușirea de a fi periculoasă pentru societate, adică de a aduce atingere vreuneia din valorile sociale fundamentale, valori pe care legea penală le apără sub sancțiunea pedepsei.
Va fi considerată ca prezentând un pericol social fapta care aduce atingere statului de drept, suveranității, independenței și unității statului, relațiilor sociale privitoare la proprietate, persoanei și drepturilor acestora, precum și întregii ordinii de drept.
Infracțiunea ca unic temei al răspunderii penale, există doar în cazurile în care fapta săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală prezintă pericol social, situație ce va determina ca împotriva autorului acesteia să se adopte mijloacele coercitive prevăzute de legea penală. Necesitatea cunoașterii și stabilirii pericolului social care rezultă dintr-o acțiune-inacțiune este justificată de responsabilitatea asumată de legiuitor în activitatea de incriminare doar a unora dintre faptele umane periculoase precum și în activitatea de individualizare legală (prin stabilirea limitelor speciale și generale pentru fiecare categorie de infracțiuni). Legea penală stabilește o anumită tipologie pentru faptele considerate infracțiuni, precum și forma și măsura de pedepsire a infractorilor cu scopul de a păstra valorile sociale fundamentale prin forța legii și posibilitatea aplicării pedepsei penale. Norma impusă prin art. 18 C. pen. Privind caracterizarea acțiunilor – inacțiunilor este o normă imperativă deoarece prin regula de drept stabilită se indică elementele componente ale pericolului social al faptei, astfel încât doar anumite fapte umane să fie considerate infracțiuni (“nullum crimen sine actione – nici o incriminare în afara acțiunii”). Comportamentul uman va trebui să fie susceptibil de receptare deoarece “nimeni nu poate suferi o pedeapsă pentru gândurile lui” – (cogitationis poena nemo patitur) însă doar legea stabilește elementele faptelor care prezintă pericol social.
Fapta comisă nu reprezintă întotdeauna infracțiune, chiar dacă prezintă un pericol social concret, întrucât pot surveni împrejurări care înlătură unul dintre elementele componente ale pericolului social (leziunile produse de operații chirurgicale consimțite). În materialitatea sa, fapta penală va trebui să fie evaluată diferențial atât sub aspect natural cât și sub aspect psihic pentru a se reține gradul concret (efectiv) al pericolului social creat și a se aprecia forma și întinderea pedepsei care se va aplica. Conduita penală individuală se află într-o continuă modificare, cu accentuări sau scăderi care determină amplificarea sau neglijarea clasificării unora dintre acțiuni-inacțiuni ca fiind periculoase, justificându-se modificarea legii, abrogarea unora dintre norme, schimbarea limitelor pedepselor, înlocuirea răspunderii penale. Elementele faptei care prezintă pericol social, stabilite prin art. 18 C. pen., sunt valabile pentru întreaga categorie de fapte umane ilicite, analizate atât în mod abstract cât și în mod concret de legea penală cât și de legile speciale, în varianta faptei consumate, a tentativei, a actelor preparatorii, a formelor agravante sau atenuante. Exclusivitatea postulării acestor elemente ca trăsături esențiale pentru orice infracțiune derivă din necesitatea stabilizării normativității pericolului social. Chiar dacă, în mod natural, pericolul social nu este contestat (fiind raportat la relațiile individului cu viața socială), totuși, în esența sa (ca specific uman), pentru anumite categorii de fapte este considerat a fi neschimbat (omorul, furtul). Acțiunea și efectul prejudiciabil vor constitui elemente de stabilire a minimului și maximului pedepsei penale pentru acțiunea tipică, urmând ca în cazul concret instanța de judecată să verifice dacă nu există motive legale de înlăturare a caracterului de pericol social al faptei (deși acțiunea-inacțiunea a produs un rezultat socialmente nefavorabil) și implicit caracterul penal al faptei.
Modul și mijloacele de desăvârșire a faptei vor fi analizate în cazul concret astfel încât pedeapsa să fie proporțională cu gradul pericolului social produs. Legiuitorul selecționează în mod abstract, faptele care prezintă un pericol social în înțelesul legii penale, iar judecătorul constată intervenția pericolului social concret în desfășurarea acțiunii-inacțiunii pe care o va califica infracțiune după natura și gravitatea pericolului social produs. Esența pericolului social constă în limitarea acțiunilor-inacțiunilor care produc efecte socialmente neconvenabile (“ad imposibilia nemo tenetur” – nimeni nu e obligat la imposibil), conduita individuală urmând să se desfășoare cu necesitate în afara faptelor periculoase. Atât faptele comisive cât și cele omisive, pentru a fi reținute ca infracțiuni, vor trebui să fie săvârșite cu vinovăție și să fie prevăzute de legea penală.
1.2.2.1. Elementele pericolului social al faptei
Legea penală califică noțiunea de faptă penală ca fiind un act material, obiectiv (fizic) prin care se exprimă conduita individuală (acțiunea-inacțiunea). Prin art. 18 C. pen., s-au instituționalizat elementele conceptului de pericol social : acțiunea (comisiunea) penală, inacțiunea (omisiunea) penală, vătămarea valorilor sociale fundamentale și incriminarea legală a pericolului social.
Acțiunea (comisiunea) penală
“Acțiunea” (actio, – nis), comisiunea penală este reprezentată de comportarea individului care face, realizează, comite, determină, amplifică sau diminuează “un proces cauzal” în urma căruia se produc efecte concrete în mediul socio-individual. Acțiunea penală presupune exercitarea unui effort psiho-fizic care va determina un efect întotdeauna contrar dreptului, moralului și licitului. Chiar dacă “acțiunea” penală se referă la un bun de natura materială, efectul licit al acesteia este definit de încălcarea valorii sociale a bunului (sustragerea unui bun care nu va fi distrus, falsificarea materială a unui act), a relației sociale care protejează valoarea socială încălcată. Acțiunea penală trebuie să se regăsească într-o manifestare comportamentală socialmente neconvenabilă (acte fizice: a lovi; proliferarea unor expresii: a insulta; măsluirea, contrafacerea unui înscris: a falsifica), efortul psiho-fizic practicat privind o apreciere socială negativă, condamnabilă.
Conceptul de acțiune penală în sensul practicării unei activități nu se confundă cu termenul de acțiune penală, ca mijloc juridic de apărare a drepturilor subiective care constă în petiția introdusă la organele judiciare. Acțiunea “actul (care constuie elementul material al infracțiunii) se poate face prin cuvinte, printr-un act scris, sau prin fapte” (actus fieri potest verbis, scriptura, factis), neavând nici un element convenabil social care să excludă caracterul său prejudiciabil social (excepție făcând doar înlăturarea prin lege a caracterului penal al faptei pentru intervenția legitimei apărări, a stării de necesitate, a constrângerii fizice și morale, a cazului fortuit, a iresponsabilității, minoritații și erorii de fapt).
Acțiunea penală presupune facerea unor acte dolosive și culpabile, o conduită activă cu specific uman a cărei aplicație exclude licitul având ca final efectul antisocial. Acțiunea penală ca un act dolosiv, culpabil și incitativ moral va trebui să fie imputabilă unei persoane pentru rezultatul său exterior, direct în mediul social. Norma penală incriminatoare care protejează relația socială determină condițiile și forma tipică de realizare concretă a acțiunii penale pentru a o deosebi de celelalte acțiuni umane nepersecutate penal. Acțiunea unică sau acțiunile multiple, în înțelesul legii penale, vor fi raportate la acțiunea tip care determină, amplifică sau reduce un proces cauzal validând un anumit efect. Acțiunea penală nu se confundă cu infracțiunile de acțiune (comisive) care se realizează prin comiterea a ceea ce legea interzice (a ucide) cât și prin inacțiune (omisiune), (mărturia mincinoasă produsă prin omiterea unor împrejurări esențiale pentru stabilirea adevărului).
Inacțiunea (omisiunea) penală
Inacțiunea (omisiunea – “passio”), penală constă în lipsa oricărei acțiuni în a nu face nici un fel de activitate, în a nu face nimic, în nerealizarea unui act sau în întârzierea în realizarea la timp a unui act. Inacțiunea penală este evidențiată doar prin raportarea la obligația prevăzută a se împlini de o normă legală, de nevoia sau de trebuința umană. Comportamentul inactiv (omisiv), pasiv (“intellectus passivus”), nu generează prin simpla sa relevanță “procesul cauzal”, în sensul că nu determină apariția unui efect direct, nu amplifică, nu stagnează și nu reduce efectul însă nici nu înlătură intervenția altor factori declanșatori, favorabili sau amplificatori ai efectului care ar fi putut sa fie “anihilați” printr-o comportare dinamică, pozitivă, eficientă.
Inacțiunea (omisiunea) penală înseamnă opunerea față de acțiunea (comisiunea) penală. De regulă, legea penală se bazează pe “acțiuni (comisiuni) pozitive” care produc un efect de lezare a drepturilor și beneficiilor altor persoane, prin lege impunându-se un anumit comportament uman. Dimpotrivă, prin incriminarea inacțiunilor (omisiunilor) și considerarea acestora ca elemente ale pericolului social se impune prin lege o anumită exigență comportamentală care să realizeze o anumită “solidaritate” umană. Inacțiunea (omisiunea) nu se reduce doar la “nihil facere” – (a nu face nimic) și nu se confundă cu infracțiunile de inacțiune (omisiune).
Infracțiunile de inacțiune (omisiune) se realizează în situațiile când autorul nu face, omite să facă ceea ce legea impune printr-o normă. Acest tip de infracțiuni se poate realiza și prin acțiuni (comisiuni) care ascund inacțiunea (omisiunea), precum în situația omisiunii de a denunța de îndată săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile prev. în art. 174, 175 C. pen., etc. urmată de efectuarea unui denunț ce prezintă date false. Ori daca “acțiunea” (comisiunea) penală înseamnă a face ceea ce este interzis, inacțiunea (omisiunea) penală înseamnă a nu face ceea ce este permis (non facere quod debetur). Omisiunea (inacțiunea) are semnificație juridică “ratio particularis” doar prin raportarea la norma de drept penal care, deși impune să se îndeplinească o acțiune pentru a se îndepărta vătămarea socială, dovedește pasivitatea infractorului, fapta socialmente periculoasă realizându-se tocmai prin neprotejarea intereselor sociale de către infractor.
Capacitatea individuală de a desfășura o inacțiune (omisiune) depinde de gradul de înțelegere a mobilului social, moral, etic, ideologic, juridic, economic ocrotit de legea penală și de raportarea la interesele individuale, stabilizând elementele subiective ale unei conduite tipice de omisiune (inacțiune).
Efectele juridice
Ca element al pericolului social al faptei, constând în vătămarea valorilor sociale fundamentale, efectul este rezultatul acțiunii (comisiunii) sau al inacțiunii (omisiunii) penale, deoarece în mod direct se vatămă valorile fundamentale arătate în art. 1 C. pen. pentru care este necesară aplicarea unei pedepse. Fiind generat de o cauzalitate exterioară (unică sau dispusă într-o succesiune cronologică), identificabilă în mod obiectiv prin manifestarea conduitei individuale (tipică sau diversificată), efectul va fi prevăzut în legea penală după ierarhizarea valorilor sociale vătămate, pornind de la efectul tipic (caracteristic infracțiunii simple) și până la efectul agravat (caracteristic infracțiunii calificate). Vătămând valorile sociale fundamentale, efectul are următoarele caractere :
Caracterul material al efectului (natura materială) se identifică în plan fizic (prin acțiune-inacțiune: se distruge un bun); în plan patrimonial (furtul unul bun); în plan fiziologic (producerea unor leziuni corporale); în plan psihologic (provocarea unei stări de neliniște). Sub aspectul formei de manifestare a efectului pericolului social se pot identifica forma directă (după epuizarea acțiunii-inacțiunii apare efectul) sau forma indirectă (constând în starea de reprobare și nevoia de combatere a intervenției vătămării). De asemenea, ca rezultat al unei anumite cauze, fiind într-o legătură indestructibilă cu aceasta, efectul pericolului social se identifică atât sub o formă simplă (efect simplu) cât și sub o formă diversificată (efct multiplu).
Caracterul social (natura socială) al efectului se identifică în atingerea adusă valoriloe sociale fundamentale arătate în art. 1 C. pen., astfel : prezintă pericol social orice acțiune-inacțiune prin care se aduce atingere intereselor României, suveranității, independenței, unității și indivizibilității statului, persoanei, drepturilor și libertățșilor aceteia, proprietății precum și întregii ordini de drept (art. 18 C. pen.). Caracterul social al efectului pericolului rezultă din raporturile interindividuale în societate și din raporturile indivizilor cu societatea în sensul că prin acțiunile-omisiunile socialmente periculoase se definește caracterul pericolului: social, politic, religios,economic. Efectul pericolului social va fi determinat de natura acțiunii-inacțiunii, de gradul de vătămare a relațiilor sociale, iar ca element al pericolului social al faptei, detvăluie modul, forma și gradul vătămării ordinii de drept, care stabilizează structura social-politică.
Caracterul juridic (natura juridică) al efectului se identifică în sancționarea acțiunii-inacțiunii care a produs vătămări sociale fundamentale prin aplicarea unei pedepse. Întrucât efectul pericolului social este vătămător pentru interesele sociale proteguite prin legea penală și asigurate prin conduita generală pozitivă, în cazul unei infracțiuni concrete se va determina sancțiunea penală prin raportarea la gradul și limitele vătămării relațiilor sociale.
Incriminarea
Întrucât prin art. 17 C. pen. s-au stabilit trăsăturile esențiale ale infracțiunii, (printre care figurează și pericolul social), prin art. 18 C. pen. s-au stabilit elementele componente ale instituției juridice a pericolului social. Scopul indicării prin norma juridică a conținutului social este justificat de necesitatea cunoașterii unor limite ale acțiunilor-omisiunilor umane în sensul sancționării doar a faptelor care aduc atingere uneia dintre valorile sociale apărate de legea penală, restul faptelor „dăunătoare” neavând relevanță juridică de natură penală.
Felurile pericolului social
Pericolul social al acțiunii-omisiunii penale rezultă din lezarea valorilor sociale fundamentale apărate de legea penală. Legea penală stabilește doă forme de pericol social: generic (abstract) și specific(concret)
Pericolul social generic (abstract) se regăsește în tipul, forma și condițiile acțiunilor-omisiunilor considerate de legiuitor a infracțiunii deoarece, prin săvârșirea acestora se lezează în mod grav valorile sociale fundamentale. Legea penală stabilește un tip de pericol social generic, care va califica infracțiunile tip (omor, distrugere, furt) prin reținerea unor elemente constitutive specifice care diferă de conținutul altor infracțiuni. Gradul ridicat sau scăzut al pericolului social va califica infracțiunile și va impune o gradare a pedepselor în limite care justifică folosirea constrângerii penale în mod eficient. Pericolul social evidențiază criteriile generale de aplicare a pedepsei în funcție de gravitatea lezării valorilor sociale, în sensul că limitele minime ale pedepsei sunt prevăzute în legea penală. Corelația dintre gradul pericolului social și limitele pedepsei există din momentul reținerii ca infracțiune a unei fapte, astfel că prin modificarea limitelor pedepsei se reconsideră, de legiuitor, și gradul mai ridicat sau mai scăzut al pericolului social generic (abstract).
Pericolul social specific (concret) se regăsește în măsura juridică adoptată de instanța judiciară constând în înlăturarea sau înlocuirea răspunderii penale (întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni) sau în condamnarea infractorului (deoarece fapta prezintă un pericol social ridicat, fiind necesară aplicarea pedepsei penale ca măsură de constrângere și de reeducare a infractorului). Instanțele judiciare apreciază fapta concretă, condițiile și forma de săvârșire, atitudinea infractorului înainte și după săvârșirea faptei, stăruința depusă pentru înlăturarea rezultatului, limitele pedepselor și cu toate că aceasta este prevăzută de legea penală vor aprecia dacă fapta prezintă acel grad de pericol social care să o califice ca fiind infracțiune. În acest sens, în cadrul aceluiași tip de infracțiuni (furt) se va constata faptul că pericolul social concret diferă de la o faptă concretă la alta, din cauza condițiilor specifice de producere, a mijloacelor adoptate, a scopului și mobilului urmărit precum și a circumstanțelor personale și a conduitei infractorului. Concluzia privind lipsa pericolului social concret al acțiunii-omisiunii judecate va determina adoptarea măsurii de aplicare a unei sancțiuni administrative făptuitorului (în faza judecății).
Vinovăția
În termeni legali infracțiunea are două laturi: o latură obiectivă și o latură subiectivă. Latura obiectivă este reprezentată de comportamentul observabil al infractorului (acțiunea sau inacțiunea interzisă de legea penală) și consecințele acțiuni sale. Însă infracțiunea are și o componentă internă, o latură subiectivă alcătuită din fenomenele și procesele psihice care preced, pun în mișcare și însoțesc comportamentul antisocial.
Infracțiunea – ca act de conduită umană – comportă nu numai o latură exterioară, obiectivă, cu exprimare perceptibilă sub aspect material-fizic, dar și cu o latură interioară, subiectivă, alcătuită din fenomenele și procesele psihice care preced, pun în mișcare și însoțesc actul de conduită antisocial, imprimându-i orientarea antisocială.
Pentru existența infracțiunii nu este, prin urmare, suficientă numai săvârșirea unei fapte care să lezeze sau să pună în pericol valorile ocrotite de legea penală, ci mai este necesar ca fapta respectivă să exprime starea de antisociabilitate specifică persoanei, să-i fie imputabilă sub aspectul implicării unei atitudini psihice, adică de natură a pune în evidență conștiința și voința săvârșirii faptei ce prezintă pericol social și asumarea urmărilor acesteia.
În spiritul acestei cerințe, orice infracțiune, oricare ar fi ea, conține în mod necesar un element moral chiar dacă acesta nu ar fi reprezentat decât printr-o simplă greșeală, posibilitatea săvârșirii unei infracțiuni penale numai în temeiul unei fapte materiale fiind exclusă în dreptul modern. Din acest punct de vedere, tradiționala controversă dintre concepția obiectivă a infracțiunii – potrivit căreia elementul fundamental al incriminării consistă într-o atingere a interesului protejat – și concepția subiectivă – potrivit căreia, fundamentală ar fi acțiunea agentului, încercând să aducă atingere interesului protejat, nu trebuie în nici un caz interpretată în sensul miniimalizării rolului vinovăției atât în constituirea infracțiunii, cât și a întregului sistem de reglementări privind răspunderea și sancțiunile penale.
Infracțiunea, atât sub aspectul laturii formale, teoretice, cât și sub aspectul laturii sale obiective – își justifică existența în măsura în care crează cadrul adecvat stabiliri trăsăturilor esențiale – faptă care prezintă pericol social, prevăzută de legea penală și care este săvârșită cu vinovăție. Amploarea și importanța vinovăției stabilește semnificațiile evaluative ale actelor individuale indicând și sensul de acceptabilitate și validitate ale acestora. Etapele vinovăției individuale au o importanță practică, în funcționalitatea ei concretă deoarece indică gradul de raționalitate, afectivitate sau constrângere în realizarea actului individual.
Săvârșirea faptei cu vinovăție reprezintă cea de-a doua trăsătură esențială a infracțiunii, trăsătură obligatorie pentru existența oricărei infracțiuni. De aici decurg următoarele consecințe:
a) Vinovăția – ca trăsătură a infracțiunii – indiferent de forma sub care s-ar înfățișa (intenție sau culpă) și gradul ei, trebuie întotdeauna să reflecte o stare de conștiință a făptuitorului care să implice o atitudine psihico-morală de sfidare sau nesocotire a valorilor ocrotite de legea penală.
b) Vinovăția – ca trăsătură esențială a infracțiunii – trebuie să se exteriorizeze în conținutul concret al faptei prevăzute de legea penală și, deci, trebuie reperată atât ca semnificație, cât și ca dimensiuni numai în măsura în care se regăsește în fapta pe care a ocazionat-o.
c) În lipsa vinovăției, adică a unei componente subiective care să implice personalitatea antisocială a făptuitorului, reflectând-o apoi într-un act de conduită, nu este posibilă existența infracțiunii, aceasta neputându-și realiza conținutul constitutiv nici în plan exclusiv moral (fără o componentă materială) și nici în plan exclusiv material (fără o componentă psihico-morală). Din acest punct de vedere, literatura juridică și practica judiciară sunt unanime în a considera atât inadmisibilitatea întemeierii răspunderii penale numai pe o stare de imputabilitate subiectivă (sancționân simpla intenție, neurmată de trecerea la executare), cât și inadmisibilitatea situației opuse, și anume a posibilității întemeierii răspunderii penale pe săvârșirea unei fapte penale fără vinovăție (imputabilitate obiectivă). Cu alte cuvinte, în dreptul penal modern sunt excluse de principiu răspunderea penală pur subiectivă (fără faptă), cât și răspunderea penală obiectivă (fără vinovăție).
d) Ori de câte ori legiuitorul va considera că datorită împrejurărilor în care a fost săvârșită o faptă prevăzută de legea penală, aceasta nu este totuși imputabilă subiectiv făptuitorului – chiar dacă acesta a lucrat cu înțelegerea și voința faptei – situațiile respective vor trebuie expres și precis prevăzute de lege, constituindu-se în cauzele legale de înlăturare a elementului moral al infracțiunii (așazisele cauze de neimputabilitate).
e) În sfârșit, ca o consecință logică, ori de câte ori judecătorul sesizat cu soluționarea unei cauze penale va constata că fapta pusă în sarcina inculpatului nu a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de lege, va pronunța achitarea acestuia pentru lipsa vinovăției, ca trăsătură, și totodată – ca element constitutiv al infracțiunii.
Vinovăția penală poate fi definită ca reprezentând „acea atitudine mentală cu caracter antisocial a persoanei ce săvârșește o faptă prevăzută și pedepsită de legea penală, care fie că a avut în momentul conceperii și executării ei atât capacitatea de a se exprima liber, cât și înțelegerea semnificației antisociale a faptei comise și a urmărilor acesteia, fie că deși nu a avut nici reprezentarea faptei și nici a urmărilor acesteia, putea și trebuia să și le reprezinte în condițiile unei atitudini normal diligente” .
Pentru conturarea vinovăției ca și componentă psihică sau subiectivă a infracțiunii doctrina juridică consideră esențiali și determinanți factorul intelectiv (înțelegerea conduitei ilicite) și factorul volitiv (voința conduitei interzise). Doctrina juridică definește cei doi factori în felul următor:
Factorul intelectiv (sau aptitudinea de înțelegere) presupune reprezentarea deplină a conținutului, sensului și finalităților urmărite sau acceptate prin săvârșirea faptei, precum și prevederea întregii desfășurări cauzale a acesteia
Factorul volitiv presupune capacitatea individului – care înțelege și prevede conținutul și sensul faptei sale – de a-și dirija în mod liber și de a-și stăpâni în mod deplin actele de conduită
Mai aproape de limbajul psihologului ar fi să conceptualizăm factorul intelectiv ca fiind legat de o stare normală a conștiinței în care individul înțelege deopotrivă ce se întâmplă în jurul lui și care este comportamentul pe care îl are la fel ca și consecințele comportamentului său. Bineînțeles, ca să se realizeze o astfel de înțelegere a contextului și comportamentul individul nu trebuie să prezinte probleme din punct de vedere al procesului de percepție și reprezentare (căile senzoriale periferice și centrale trebuie să fie integre) și trebuie să fie dotat cu un anume nivel de inteligență. Conlucrarea acestor procese și stări psihice permite individului să aibă discernământ. Bineînțeles individul nu trebuie să prezinte dereglări sau destructurări psihopatologice de natură să afecteze discernământul său.
Factorul volitiv se referă, în termeni psihologici la capacitatea de auto-reglare a comportamentului de care dispune individul. Auto-reglarea este subsecventă prezenței discernământului. Voința în acest sens este capacitatea psihică prin care individul își mobilizează și orientează conștient energiile fizice, mentale și disponibilitățile afective în vederea trecerii la acțiune și susținerea acesteia, potrivit scopului urmărit. Ambii factori sunt implicați și contribuie în mod diferit la stabilirea formelor de vinovăție penală și a modalităților pe care le îmbracă aceste forme.
Formele și modalitățile vinovăției
În Art. 19 alin. 1 sunt menționate expres, sub forma unor definiții legale, formele și modalitățile vinovăției penale:
„ Vinovăție există când fapta care prezintă pericol social este săvârșită cu intenție sau din culpă
1. Fapta este săvârșită cu intenție când infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale și deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui;
2. Fapta este săvârșită din culpă când infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă”. (Art. 19 alin. 1, C. Pen)
Intenția. Intenția poate fi definită ca fiind o voință îndreptată către un anumit scop iar intenția criminală reprezintă voința îndreptată către o finalitate interzisă de legea penală.
Intenția ca formă a vinovăției poate avea două modalități:
1. Intenția directă care este și cea mai gravă manifestare a vinovăției (i se mai spune animus nocenti – voința de produce răul). Ea se caracterizează prin faptul că în momentul săvârșirii faptei infractorul înțelege ce face și care pot fi consecințele acțiunilor sale și în același timp urmărește activ și persistent producerea acelor consecințe
2. Intenția indirectă există atunci când în momentul săvârșirii faptei infractorul înțelege ce face și care pot fi consecințele acțiunilor sale și în același timp nu urmărește în mod activ producerea acelor consecințe deși acceptă că acestea s-ar putea produce
Pentru a înțelege mai bine distincția dintre cele două modalități ale intenției să exemplificăm. Să ne imaginăm că un infractor pătrunde într-o locuință cu intenția clară de a fura aparate electronice. În acest caz prin fapta sa comite concomitent două infracțiuni: violarea de domiciliu (art. 192, C. Pen.) și furt (art. 208, C. Pen). Ambele infracțiuni sunt produse cu intenție directă. Să ne imaginăm însă că hoțul a calculat greșit și în momentul în care scotocește prin casă proprietarul locuinței se întoarce. Cei doi se iau la bătaie și la un moment dat proprietarul, fiind împins de hoț, cade lovindu-se rău la cap și nu se mai mișcă. Din gură și i se prelinge o dâră de sânge cu o intensitate puternică. Hoțul își adună prada și pleacă de la locul faptei. Ulterior proprietarul a decedat. Dacă este găsit infractorul este judecat pentru un concurs de infracțiuni însă de data aceasta cea de-a doua infracțiune este mai gravă: e vorba de violarea de domiciliu (art. 192, C. Pen.) și tâlhărie în forma agravantă sau cu consecințe deosebit de grave (art. 211 alin 3, C. Pen; pedeapsa este închisoarea de la 5 la 25 de ani). Cea de a doua infracțiune – tâlhăria – deosebit de gravă este o infracțiune comisă cu intenție indirectă : infractorul nu a urmărit moartea victimei ci doar furtul unor aparate electronice dar în același timp a acceptat posibilitatea ca victima să moară de pe urma altercației avute.
Culpa. Culpa ca forma a vinovăției presupune o anumită atitudine de neglijență față de consecințele acțiunilor întreprinse. Această neglijență poate duce la comportamente cu consecințe penale, la săvârșirea unor infracțiuni.
La fel ca și intenția culpa are două modalități de manifestare consfințite expres de codul penal:
1. Culpa cu prevedere sau ușurința criminală se caracterizează prin faptul că în momentul săvârșirii faptei infractorul înțelege ce face și care pot fi consecințele acțiunilor sale și în același timp consideră fără temei că acestea nu se vor produce
2. Culpa simplă sau greșeala este prezentă în acele situații în care în momentul săvârșirii faptei infractorul nu înțelege, nu întrevede care pot fi consecințele acțiunilor sale deși în același timp putea și trebuia să le prevadă.
Drept exemplu de culpă cu prevedere ar putea servi situația în care un conducător auto se aventurează să circule cu viteza de 100 km/oră prin localitate știind că pe carosabil poate apărea oricând pe neașteptate o persoană. Deși prevede acest lucru continuă să conducă cu viteză mizând pe faptul că este o oră târzie (invocarea unei circumstanțe) și pe faptul că are o abilitate bună de a face față situațiilor neprevăzute (invocarea unei calități personale). În cazul în care comite un accident în urmă căruia a decedat o persoană el se face vinovat de infracțiunea de ucidere din culpă în forma agravantă a acesteia (art. 178 alin. 1, C. Pen.; pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani).
Să vedem și un exemplu de ucidere din culpă simplă. Să ne imaginăm un tată ce obișnuiește să-și arunce copilul de șase luni în sus și după aceea să-l prindă (activitatea care îi face plăcere micuțului). Face acest lucru frecvent fără să se gândească la faptul că ar putea să-și scape copilul jos. Se întâmplă însă o tragedie: copilul cade jos și moare. Tatăl va fi judecat pentru infracțiunea de ucidere din cuplă în forma simplă (art. 178 alin. 1, C. Pen.; pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani).
Însușirile prezentate până acum ale unei fapte nu sunt suficiente pentru a constitui infracțiune. Mai trebuie ca fapta să fie săvârșită cu vinovăție .
Ce înseamnă vinovăția ? A cerceta dacă o persoană este vinovată de fapta comisă înseamnă a analiza cugetul, gândul cu care a săvârșit fapta, cu alte cuvinte dacă fapta aparține autorului, dacă ea exprimă personalitatea acestuia, a fost gândită, judecată de acesta înainte de a o săvârși. Numai în acest caz putem vorbi despre o faptă conștientă, și, ca atare, pedeapsa aplicată va fi pe măsură să-și atingă rolul educativ, și va acționa eficace asupra acelor resorturi intime care l-au condus pe infractor la fapte antisociale.
Formele vinovăției. Legea penală nu se mulțumește numai să arate că o faptă determinată constituie infracțiune dacă a fost comisă cu vinovăție. Atunci când trece la descrierea concretă a faptelor pe care le sancționează, legea arată amănunțit diferitele forme de vinovăție cu care se poate comite o infracțiune.
Ce este intenția? O faptă este comisă cu intenție când infractorul își dă seama de consecințele pe care le produce acțiunea sa și urmărește să le producă. Ex.: gestionarul care sustrage bani din gestiune ; când cineva lovește pe altul din dorința de a-i provoca o durere. Cu intenție săvârșește fapta și acela care dându-și seama că acțiunea sa va avea multiple urmări, inclusiv moartea unui om, acceptă și această eventualitate, adică omorârea victimei, acționând în consecință. Ex.: infractorul își propune să arunce o piatră în direcția unei ținte, deși observă că în apropierea acesteia se află o mulțime de oameni pe care i-ar putea lovi. Dacă piatra lovește pe unul din cei prezenți și se stabilește că autorul a admis conștient eventualitatea de mai sus, acționând în cunoștință de cauză, va fi considerat că a comis fapta cu intenție.
Intenția poate exista și în cazul faptelor omisive. Acela care privește liniștit o persoană în primejdie fără să-i dea o mână de ajutor sau nu înștiințează autoritățile, voind să-i provoace prin aceasta un rău, grav, comite o faptă intenționată. Faptele săvârșite cu intenție sunt mai periculoase decât oricare alte fapte. De regulă, faptele intenționate sunt mai greu de descoperit deoarece făptuitorii își iau toate măsurile pentru a împiedica aflarea adevărului.
Culpa sau greșeala. O altă formă a vinovăției este culpa (greșeala). De această dată autorul nu prevede rezultatul antisocial al faptei sale, însă, dacă dovedea mai multă dibăcie, pricepere, străduință, atenție (deși era capabil de aceasta, iar în situația dată orice altă persoană ar fi arătat aceste însușiri), nu se producea infracțiunea. Sunt în culpă, de exemplu, conducătorii auto care din nebăgare de seamă, prin nerespectarea regulilor de circulație, comit accidente care se termină cu rănirea persoanelor sau cu distrugerea bunurilor; gestionarul care, neluând măsurile elementare de păstrare a mărfurilor, produc pagube; funcționarii care, tratând cu superficialitate îndatoririle de serviciu, produc tulburări în bunul mers al unității ori aduc vătămare importantă intereselor legale ale cetățenilor. Tot în acest mod acționează medicul, inginerul, tehnicianul care din nepricepere (deși față de pregătirea lor nu era justificată o atare comportare) iau măsuri care se soldează cu pagube.
În culpă sunt și cei care procedează ușuratic în îndeplinirea atribuțiilor ce le revin sau folosesc fără chibzuință mijloacele tehnice care le stau la îndemână, provocând pagube celor din jur. De exemplu, șoferul care merge cu viteză excesivă, deși are reprezentarea că ar putea produce un accident, deoarece la viteză mare autovehiculul este mai greu de stăpânit, totuși el îndepărtează cu ușurință din minte această posibilitate și continuă să acționeze în același fel producând accidentul.
Pedepsind pe cei care săvârșesc infracțiuni din culpă legea penală obligă implicit pe cetățeni să depună maximum de atenție în activitățile pe care le desfășoară.
Legea penală nu pedepsește decât acele greșeli importante care puteau fi prevenite dacă infractorul dădea dovadă de mai multă atenție.
De altfel, legea penală nu abuzează de pedepsele pentru infracțiunile din culpă. Regula generală este aceea că se pedepsesc numai infracțiunile săvârșite cu intenție. Pentru a se sancționa o faptă din culpă (când fapta se săvârșește printr-o acțiune) trebuie ca în mod expres legea să prevadă aceasta. În cazul în care este vorba despre de o inacțiune (omisiunea de a da ajutor unei persoane în pericol) regula este că se pedepsește fapta fie că este comisă cu intenție, fie din culpă.
Intenția depășită sau ”una a dorit, altceva a ieșit”. Pot fi situații când cele două forme de vinovăție apar combinate .De exemplu, o persoană lovește cu intenție victima pentru a se răzbuna. Din cauză loviturii, victima se izbește cu capul de un stâlp și moare. Acest rezultat nu a fost dorit de inculpat, ci a depășit intenția sa, însă consecințele la care s-a ajuns puteau fi prevăzute de infractor. Acest rezultat mai grav al unei fapte comise cu intenție va atrage desigur răspunderea autorului. Această formă de vinovăție se numește praeterintenție , adică intenție depășită .
Din cele prezentate până aici se poate trage concluzia că numai întrunite : activitatea ilicită, pericolul social al faptei și vinovăția conduc la existența unei infracțiuni și fac posibilă tragerea la răspundere a făptuitorului. Cu alte cuvinte, temeiul răspunderii penale îl constituie numai infracțiunea.
Prevederea faptei în legea penală
Cea de-a treia trăsătură esențială de existență a infracțiunii o reprezintă cerința ca fapta care prezintă pericol social și este comisă cu vinovăție să fie prevăzută și de legea penală. Această trăsătură – care reflectă și cea mai importantă cerință a principiului fundamental al dreptului penal, al legalității incriminatorii – se consideră a fi îndeplinită numai atunci când legiuitorul penal descrie în mod suficient și interzice în mod expres conduita antisocială sub amenințarea unei sancțiuni de drept penal.
Trăsătura obligativității faptei penale într-o dispoziție legală cu caracter incriminator, se consideră îndeplinită din momentul intrării în vigoare a normei juridico-penale, care prevede și sancționează acea faptă. Din necesitatea acestei trăsături – care este consecință esențială – decurg câteva consecințe importante :
Chiar dacă o faptă prezintă pericol social și este comisă cu vinovăție, ea nu va antrena răspunderea penală decât din momentul incriminării sale exprese, legiuitorul având sarcina de a organiza apărarea socială împotriva criminalității, în așa mod încât toate faptele care prezintă pericol social și sunt comise cu vinovăție să fie reflectate (să-și găsească rezonanța cuvenită) și în dispozițiile legii penale;
În situația în care pentru antrenarea răspunderii penale și aplicarea pedepsei este necesară o dublă incriminare, fapta se consideră prevăzută de lege numai sub condiția unei astfel de incriminări;
Dezincriminarea faptei prevăzute de legea penală înlătură în mod implicit și posibilitatea considerării ei în continuare ca infracțiune;
În condițiile prevederii formale a unei conduite antisociale, nici o persoană nu poate fi absolvită de răspundere sau beneficia de un regim de răspundere penală mai ușor decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege;
Prevederea legală a unei fapte și sancționarea ei atrag obligativitatea aplicării legii penale, în ansamblul instituțiilor și prevederilor sale;
Cauzele justificative, care au ca efect de principiu anihilarea elementuluiformal al infracțiunii, trebuie prevăzute întotdeauna în mod expres de lege.
Potrivit dispoziției din art. 17 C. pen. pentru ca o faptă care prezintă pericol social și care a fost săvârșită cu vinovăție, să constituie infracțiune trebuie ca acea faptă să fie prevăzută de legea penală.
O faptă care prezintă pericol social chiar dacă a fost săvârșită cu vinovăție nu poate fi calificată ca infracțiune decât dacă este prevăzută și sancționată de lege.
O faptă se consideră ca fiind prevăzută de legea penală atunci când o dispoziție din această lege arată în ce condiții acea faptă (acțiune-inacțiune) este socotită ca fiind susceptibilă de a fi considerată infracțiune. Fapta prevăzută de legea penală nu este prin ea însăți infracțiune, ci poate fi considerată ca atare dacă se constată că sunt îndeplinite și celelalte două trăsături esențiale ale infracțiunii (pericol social și vinovăție). Fapta prevăzută de legea penală nu este, așadar incriminată decât în cazul când sunt întrunite toate trăsăturile esențiale ale infracțiunii.
Incriminarea nu este deci tot una cu prevederea faptei de către legea penală, după cum fapta prevăzută de legea penală nu este tot una cu fapta penală. Incriminarea este posibilitatea legală ca în anumite condiții, fapta prevăzută de legea penală să fie considerată ca faptă penală, ca infracțiune.
Pentru buna înțelegere a reglementărilor din noul Cod penal, trebuie să se facă precis deosebirea între noțiunile de „faptă prevăzută de legea penală”, de „faptă penală”, de „infracțiune” și de „ilicit penal”. Între ultimile trei noțiuni se poate pune semnul egalității, fiindcă faptă penală înseamnă infracțiune, iar ambele înseamnă ilicit penal. Dimpotrivă, noțiunea de „faptă prevăzută în legea penală” este diferită de celelalte trei noțiuni.
Așadar, fapta prevăzută de legea penală nu este infracțiune și nu poate fi sancționată cu pedeapsa decât atunci când ea a fost săvârșită cu vinovăție și nu există vreo situație în care legea exclude existența pericolului social al faptei.
În codul penal faptele considerate infracțiuni sunt descrise în partea a doua a codului – partea specială. Faptele sunt organizate în funcție de valorile sociale a căror existență o periclitează sau o pun în pericol.
Partea specială a codului începe cu infracțiunile contra siguranței statului (titlul I) urmând apoi infracțiunile contra persoanei (titlul II) și infracțiunile contra patrimoniului (titlul III). Urmează celelalte infracțiunii care aduc atingere ordinii de drept (infracțiuni contra autorităților, contra unor activități de interes public etc.). În afară de infracțiunile prevăzute în codul penal există și infracțiuni care sunt prevăzute în cuprinsul altor legi.
Capitolul. 2
Conceptul de conținut al infracțiunii
Noțiuni
Clarificarea conținutului de infracțiuni
2.1. Conceptul de conținut al infracțiunii
2.1.1. Noțiuni
Conceptul de conținut al infracțiunii este reprezentat de totalitatea elementelor prevăzute de legea penală incriminatoare în raport cu sfera fiecărei fapte penale caracterizată a fi infracțiune. Conceptul de conținut al infracțiunii nu se confundă cu trăsăturile esențiale ale infracțiunii prevăzute în art. 17. C. pen. (care trebuie să se regăsească în conținuitul fiecărei acțiuni-inacțiuni calificată de legea penală ca fiind infracțiune).
În realitatea obiectivă o stare de fapt se deosebește de o altă stare de fapt, astfel că prin norma juridică penală se stabilește cadrul juridic, structura și elementele care formează conținutul unei infracțiuni, diferențiat de conținutul altei infracțiuni (deoarece în condiții sau în momente diferite de realizare, aceeași faptă penală capătă alte însușiri și trăsături socialmente periculoase). Conținutul generic al infracțiunii este compus din următoarele elemente: actul obiectiv de conduită umană, actul subiectiv de conduită umană, valoarea socială lezată, obiectul infracțiunii, subiecții infracțiunii, locul săvârșirii infracțiunii și timpul săvârșirii infracțiunii.
Conceptul abstract de infracțiune are ca trăsături esențiale: orice faptă (acțiune-inacțiune) care prezintă pericol social în general, dacă este prevăzută de legea penală și dacă a fost săvârșită cu vinovăție (art. 17 C. pen.). Aceste elemente delimitează, în general, faptele umane care conțin ilicitul penal de celelalte forme juridice ale ilicitului (civil, administrativ, comercial, financiar), devenind caracteristice și fiind valabile atât pentru infracțiunile simple cât și pentru infracțiunile complexe. Definirea acțiunii-inacțiunii care întrunește aceste trăsături ca infracțiune are importanță deoarece infracțiunea atrage răspunderea penală atrage răspunderea penală a infractorului și implică aplicarea pedepsei penale pentru combaterea socială a infracțiunii. Trăsăturile generale prevăzute de art. 17 C. pen. sunt abstracte și delimitate în mod absolut pentru a fi valabile pentru fiecare infracțiune cuprinsă în partea specială a Codului penal. Cum însă acțiunile-inacțiunile umane care prezintă pericol pentru societate sunt divesificate, doctrina penală analizează conținutul și elementele componente ale faptei pentru caracterizarea acesteia ca infracțiune.
Clarificarea conținutului de infracțiuni
2.2.1. Actul obiectiv de conduită umană, ca elemnt al conținutului infracțiunii
După structura conținutului infracțiunii, actul obiectiv exprimă sub latura sa unică acțiunea-inacțiunea (omisiunea) săvârșită de infractor și rezultatul nemijlocit al acesteia cu valoare de infracțiune. Actul obiectiv, ca element principal în structura conținutului infracțiunii subzistă în acțiunea-inacțiunea infracțională, devenind independent de realitatea mediului socio-uman, producând însă un dezechilibru social. După calitate, actele obiective sunt comisive sau omisive: un act obiectiv infracțional este comisiv (actio) dacă redă producerea acțiunii prin a face, a săvârși, a înfăptui ceva în vederea obținerii rezultatului socialmente periculos; actul obiectiv omisiv (passio) redă producerea unui rezultat infracțional prin lăsarea intenționată la o parte a ceea ce legea impunea să fi făcut pentru a se evita efectul socialmente periculos. După cantitate, actele obiective sunt în majoritatea lor acte comisive (omorul – art. 174 C. pen.; lovirea – art. 180 C. pen.; violul – art. 197 C. pen.), actele omisive fiind limitativ identificate și prevăzute în lege (nedenunțarea – art. 170 C. pen.). O importantă particularitate a actelor obiective de conduită infracțională este aceea că formează un criteriu unic, pe deplin satisfăcător, pentru reținerea acțiunii- inacțiunii (omisiunii) ca infracțiune, deoarece “acțiunile sunt ale individului care le săvârșește” (actiones suppositorum).
2.2.2. Actul subiectiv de conduită umană, ca elemnt al conținutului infracțiunii
Conduita umană, sub aspect subiectiv reprezintă suportul modului de gândire, decizie și executare a actului obiectiv infracțional, stând la baza săvârșirii efective a acestuia, implicând adoptarea unei atitudini individuale a infractorului față de faptă și rezultatul socialmente periculos al acesteia. Fiecărui tip fundamental de conduită subiectivă îi corespunde o modalitate distinctă de reprezentare a actului obiectiv săvârșit: intenția, culpa și praeterintenția. O caracteristică fundamentală a actului subiectiv de conduită umană, în general, este aceea că, deși actul obiectiv a fost săvârșit cu intenție (infractorul manifestându-și decizia infracțională) din cauza necunoașterii existenței unor împrejurări care împiedică rezultatul socialmente periculos sau validitatea acestuia, actul subiectiv de conduită infracțională poate exista în continuare deși infracțiunea nu există (infracțiune putativă). Actul subiectiv exprimă felul în care este prezentat actul obiectiv pentru infractor, astfel încât orice însușire sau caracteristică a acestuia va apărea în mod subiectiv în grade de intensitate (acțiunea-inacțiunea producând un rezultat sigur, posibil, intuit, acceptat, neacceptat). Acesta este un mijloc de întărire a actului obiectiv pe care judecata infractorului îl califică în constantele de obligatoriu, interzis, permis, acceptabil prin adoptarea soluțiilor corespunzătoare poziției sale față de fapta infracțională în care este angajat conștient și responsabil.
Gândirea infractorului arată convingerea și justificarea temeiurilor care au generat și au susținut actul obiectiv prin aprobarea volițională, prin confirmarea rezultatului ilicit ca fiind identic cu cel urmărit inițial, prin valorificarea rezultatului în satisfacerea scopurilor individuale. Orice act obiectiv, pentru a fi considerat infracțiune, are nevoie să fie admis de consimțământul infractorului, iar dacă acesta nu există, fapta nu va fi considerată infracțiune.
Valoarea socială lezată, ca elemnt al conținutului infracțiunii
Acțiuinea-inacțiunea infracțională se obiectivează într-un rezultat socialmente periculos în sensul că lezează o valoare prețuită de societate prin raportarea conținutului și însușirilor acesteia la necesitățile și exigențele sociale. După conținut, valorile sociale sunt de natură morală, economică, juridică, religioasă, filosofică, psihică, spirituală, artistică. După natură, valorile sociale sunt reprezentate de lucruri, idei, acțiuni, sentimente, evaluate de societate prin obiectivarea scopurilor, intereselor și intențiilor general-umane.
Valoarea socială se regăsește în rezultatele activității umane (bunuri, creații, sentimente) care stabilizează necesitățile și trebuințele individuale prin comparație cu cele general umane. Modul de evaluare socială a tuturor valorilor umane este dependent de starea economico-politică existentă care asigură conviețuirea socială în general. Infracțiunea implică săvârșirea unei acțiuni-inacțiuni injuste care lezează o valoare socială ocrotită de legea penală: viața, integritatea corporală și sănătatea (omorul – art. 174 C. pen.; vătămarea corporală – art. 181 C. pen.); libertatea persoanei (lipsirea de libertate în mod ilegal – art. 189 C. pen.); demnitatea (calomnia – art. 206 C. pen.); patrimoniul (furtul – art. 208 C. pen.); ofensa adusă statului (ofensa adusă unor însemne – art. 236 C. pen.). Infractorul apreciază în mod intuitiv sau în mod concret atât forma cât și întinderea prejudicierii valorii sociale urmărită prin săvârșirea infracțiunii. În unele cazuri, infractorul deși a apreciat valoarea prejudiciului, prin modalitatea producerii faptei poate să premediteze întinderea acestuia dar, în alte situații prejudiciul se poate amplifica fără intervenția acestuia devenind din grav în mai grav.
Obiectul, ca element al infracțiunii
Activitatea umană este creatoare de valori și de relații sociale care au o existență obiectivă. Valorile sociale sunt rezultatul acțiunii gândirii umane și transformării acesteia în produse necesare existenței, realizându-se mediul material și spiritual al oricărei societăți. Procesul de elaborare a valorilor sociale implică raporturi necesare, relativ stabilite între obiecte sau fenomene care acționează independent de conștiința sau de voința indivizilor. Interacțiunea acestor obiecte și fenomene determină corelația necesară dintre activitatea umană, în general, și existența umană ca o reflectare obiectivă a fenomenelor după legile obiective.
În societate, pe lângă legile obiective care reflectă necesitățile obiective, acționează și legile juridice care stabilizează și reglementează raporturile sociale prin norme juridice. Infracțiunile reprezentând acțiuni-inacțiuni săvârșite de om, prin care se vatămă valorile sociale ocrotite de lege, impun sancționarea infractorului prin aplicarea pedepsei penale.
Legea penală indică în art. 1 C. pen. valorile soaciale apărate împotriva infracțiunilor: România, suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, precum și întreaga ordine de drept. Aceste valori, relații, cerințe și principii fundamentale proprii unei activități umane, ocrotite prin legea penală, devin obiect al infracțiunii. Legea penală guvernează regulile elementare de conviețuire socială, protejând valorile general-umane de excese, pericole și primejdii, asigurând structura, stabilitatea și existența socială ca o necesitate a cerințelor concrete, prin norme juridice. Păstrarea, conservarea și ocrotirea valorilor sociale prin forța legii penale transformă caracteristica acestor valori de obiect al infracțiunii în obiect juridic. Valorile, scopurile și idealurile activității umane trebuie să fie apărate prin legea penală pentru a se asigura stabilitatea fenomenelor sociale, a relațiilor sociale existente (apărute ca legături între oameni în desfășurarea activității materiale și spirituale).
Ocrotind relațiile sociale grupate în jurul valorilor sociale, legea penală distinge între relațiile sociale materiale (cu rol determinant în viața socială) și relații sociale spirituale care au derivat din relațiile sociale materiale. Lezând sau vătămând o anumită categorie de relații sociale, infracțiunile vor avea obiecte juridice distincte, calificate de natura relațiilor care apără anumite valori sociale încălcate, vătămate, lezate sau periclitate prin elementul material al infracțiunii concrete. Reglementarea juridică a acțiunilor-inacțiunilor ca infracțiuni exprimă specificul social. Politic și economic al unei anumite forme de organizare socială deoarece prin lege se asigură ocrotirea tuturor valorilor sociale.
Felurile obiectului infracțiunii. Determinarea noțiunii de obiect al infracțiunii arată esența obiectului prin afirmarea unei caracteristici, printr-o sistematizare formală a obiectelor infracțiunii după criteriul sensului acestora (obiect juridic și obiect material al infracțiunii), după criteriul specificului acestora (obiect juridic generic – de grup și obiect juridicspecific – individual), după criteriul valorii acestora (obiect juridic principal și obiect juridic secundar – adiacent). Aceste criterii corespund delimitării conceptului de obiect al infracțiunii în procesul cunoașterii sferei naționale și determinării definitive a acestora în practica judiciară.
După criteriul sensului, există : obiect juridic și obiect material
obiectul juridic al infracțiunii este reprezentat de valorile și relațiile sociale ocrotite și apărate prin legea penală care au fost amenințate, lezate sau vătămate de acțiunea-inacțiunea infracțională. La baza elaborării unei norme juridice ce va constitui o infracțiune, stau anumite reguli de evaluare a relațiilor și valorilor sociale care au importanță socială și a căror degradare prin acțiunea volitivă infracțională ( al cărei scop sau orientare pune în pericol existența umană și structura socială existentă) tulbură desfășurarea normală a relațiilor sociale. Actele infracționale aduc prejudicii unor valori sociale concrete care sunt ocrotite în mod nemijlocit prin legea penală incriminatoare : ordinea socială, independența statului, viața, proprietatea, libertatea și demnitatea persoanei.
Orice faptă antisocială este îndreptată împotriva unei relații sau a unei valori sociale : omorul – viața persoanei, furtul – patrimoniul persoanei, calomnia – demnitatea persoanei. Infracțiunea fiind îndreptată spre modificarea relației sociale existente sau spre lezarea unei valori sociale concrete va avea ca obiect juridic însăși aceste relații sau valori sociale care sunt ocrotite de legea penală împotriva acțiunii-inacțiunii socialmente periculoasă. Infracțiunea are un obiect juridic concret deoarece este concepută să apere relații sociale și valori umane concrete, identificate, individualizate și evaluate în funcție de importanța lor socială și de scara valorică atribuită în existența socio-umană. În acest sens, legea penală ordonează, în partea specială a codului, valorile sociale astfel : infracțiuni contra vieții, integrității corporale și ale sănătății, infracțiuni contra libertății persoanei, infracțiuni contra demnității, infracțiuni contra patrimoniului, infracțiuni contra autorităților, etc. Orice lezare sau subminare a acestor valori periclitează ordinea de drept, structura și stabilitatea socială astfel că legea penală incriminează atât fapta directă cât și fapta indirectă, fapta tentată sau fapta consumată.
Obiectul juridic al infracțiunii este considerat și obiect nemijlocit al infracțiunii deoarece privește relația socială directă afectată sau prejudiciată de acțiunea-inacțiunea săvârșită. Obiectul juridic al infracțiunilor este calificat de relația socială pe care o ocrotește legea penală în mod nemijlocit sau mijlocit împotriva actelor socialmente periculoase.
obiectul material al infracțiunii este reprezentat de valorile materiale (bunurile materiale) asupra cărora s-a îndreptat acțiunea-inacțiunea socialmente periculoasă, doar pentru categoria de fapte care lezează o valoare materială (infracțiunea de furt are ca obiect material bunul luat din proprietatea, posesia sau detenția unei persoane).
În consecință, infracțiunile care nu lezează un bun material nu au obiect material, calificarea acestora fiind dată de specificul obiectului juridic afectat.
Conceptul de bun material se referă la lucrurile care corespund unor necesități umane având o valoare economică sau afectivă și care prezintă un interes concret (un bun mobil, acte, scrisori, fotografii, manuscrise). Orice bun material, pentru a constitui obiectul material al infracțiunii trebuie să aibă importanță prin calitatea concretă de a satisface o anumită necesitate socială indiferent de forma sub care se prezintă bunul: fizică (solid, lichid, gazos) sau electro-termică (energia electrică sau termică). Când bunul material nu există sau nu se poate transforma într-una din aceste forme, infracțiunea nu va exista deoarece nu a lezat un obiect material concret (distrugerea unui bun lipsit de valoare, încercarea de furt a unui obiect care nu se mai află la locul cunoscut de infractor). De regulă, obiectul material al infracțiunii este exprimat sub formă de bunuri mobile însă poate proveni și din categorie bunurilor imobile (distrugerea unui imobil prin incendiere), deoarece afirmă existența unei valori sociale și a unei stari de lucruri concrete (degradarea sau distrugerea acestora).
Obiectul material al infracțiunii fixează în mod formal valoarea prejudiciului infracțional, fiind un element de apreciere a gravității infracțiunii și impunând adoptarea unor mijloace specifice pentru repararea integrală a pagubei produse prin actul infracțional.
Cunoașterea obiectului material al infracțiunii fixează în mod definitoriu specificul faptei socialmente periculoase (distrugerea unui bun sau furtul acestuia), precizându-se aspectul juridic al infracțiunii. În general, există o corelație între acțiune-inacțiune și obiectul material al infracțiunii, corelație care se manifestă în delimitarea infracțiunilor ce au un obiect material (toate faptele care lezează bunuri și obiecte) și infracțiuni care nu au un obiect material (toate faptele care lezează relații, raporturi, atitudini sociale: (infracțiuni contra demnității).
Pentru obiectul material, ca element al conținutului infracțiunii, este caracteristic faptul că nu se confundă cu mijloacele de producere a infracțiunii (bunuri, obiecte) și nici cu bunurile rezultate din săvârșirea faptei (obiecte, mijloace), fiecare categorie de obiecte având un regim juridic distinct. Privit din punctul de vedere al sferei, obiectul material al infracțiunii reprezintă în fapt un gen de obiecte care se încadrează în clasa obiectelor materiale ce au proprietatea de a fi identificate, evaluate și prețuite de societate. Obiectul material al infracțiunii apare astfel ca fiind obiectul material asupra căruia se răsfrânge acțiunea-inacțiunea socialmente periculoasă.
După criteriul specificului există: obiect juridic generic (de grup) și obiect juridic specific (individual)
– obiectul juridic generic (de grup) al infracțiunii este reprezentat de totalitatea relațiilor sociale care privesc unul și același domaniu de valori și de relații proteguitoare. În sistemul de elaborare a unui obiect juridic generic (de grup) sunt identificate o mulțime finită de valori sociale, astfel încât înțelesul acestora să fie evident prin elementele esențiale pe care le cuprind (infracțiuni contra siguranței statului, infracțiuni contra persoanei, infracțiuni contra patrimoniului, infracțiuni contra autorității).
Relațiile sociale dobândesc caracterul de obiect generic al infracțiunii deoarece au trasături fundamentale pentru existența umană și sunt ocrotite de legea penală împotriva faptelor socialmente periculoase. Obiectul juridic generic este reprezentat de ansamblul relațiilor specifice vieții sociale apărate prin normele penale care ocrotesc valorile sociale fundamentale.
– obiectul juridic specific (individual) al infracțiunii este reprezentat de o categorie de relații sociale ce ocrotesc o anumită valoare socială, a cărei sferă este mai restrânsă, însă fără de care structura socială nu ar fi garantată. Valoarea socială specifică este subordonată valorii sociale fundamentale pe care o completează, fiind astfel o parte a unui întreg (infracțiunile contra vieții, integrității corporale și sănătății fac parte din categoria fundamentală de infracțiuni contra persoanei).
Din această cauză, obiectul juridic specific (individual) face parte, în mod evident, din obiectul juridic generic, deducându-se din acesta. Sensul se schimbă de fiecare dată iar semnificația acestuia este impusă de comunitatea (gruparea) relațiilor sociale și de necesitatea sistematizării lor. La baza obiectului juridic stă noțiunea de relație socială care ocrotește și apără valoarea socială fundamentală pentru care se săvârșește acțiunea-inacțiunea socialmente periculoasă sau față de care se manifestă periculozitatea socială. Sunt unele relații sociale care impun un obiect juridic specific (individual), pentru a nu se confunda cu un alt obiect juridic (infracțiunea contra vieții), dar se aseamană cu obiectul juridic generic (de grup) al infracțiunilor ce ocrotesc valoarea umană fundamentală: persoana.
După criteriul valorii există: obiect juridic principal și obiect juridic secundar (adiacent)
– obiectul juridic principal al infracțiunii este reprezentat de existența în conținutul unei infracțiuni complexe a două sau mai multe acțiuni, dintre care una este principală, definitorie în apărarea unei valori fundamentale iar celelalte sunt acțiuni secundare, cu o valoare socială diminuată (conținutul infracțiunii de tâlhărie este format dintr-un obiect juridic principal constând în luarea din detenția sau posesia unei persoane a unui bun mobil ocotit de relațiile sociale de ordin patrimonial la care se adaugă un obiect juridic secundar – adiacent – constând în întrebuințarea de violențe pentru a fura sau a păstra bunul, relație ocrotitoare a valorilor sociale privind viața, integritatea corporală și sănătatea). Suma celor două forme de acțiuni formează infracțiunea complexă prin care se ocrotesc două relații sociale distincte (relația socială privind proprietatea și relația socială privind persoana), iar dacă sunt izolate în mod corespunzător, vor genera apariția uneia dintre cele două posibile infracțiuni: infracțiunea contra persoanei sau infracțiunea contra patrimoniului (în funcție de aportul acțional prioritar al infractorului pentru una dintre acțiuni).
Conceptul de obiect juridic principal este folosit într-un sens care lasă să se înțeleagă faptul că infractorul a urmărit realizarea infracțiunii complexe a cărei gravitate este mai mare față de oricare dintre acțiunile simple care o compun. Structura obiectului juridic principal este dependentă de prioritatea acțiunilor care compun infracțiunea complexă, de coerență internă, de schimbările și de rezultatele acestora în sensul abordării îtâietății uneia dintre relațiile sociale ocrotite prin norma legală (la tâlhărie în principal este ocrotită relația socială privind proprietatea) ;
– obiectul juridic secundar (adiacent) al infracțiunii se formează prin ocrotirea secundară a unei valori sociale asociate în cadrul infracțiunii complexe cu o valoare și o relație socială prioritară (în contextul infracțiunii de tâlhărie valoarea și relația socială secundară constă în ocrotirea persoanei prin comparație cu valoarea și relația socială principală constând în ocrotirea patrimoniului).
Schematic, obiectul secundar (adiacent) al infracțiunii tinde către ansamblul relațiilor privind persoana întrucât domeniul de aplicare al acestora este extins, suprapunându-se pe toate celelalte domenii în care relațiile sociale au un specific definit de valorile sociale ocrotite prin lege. Semnalarea deosebirilor dintre cele două forme de obiecte juridice (principal si secundar) determină clasificarea infracțiunii complexe într-o anumită categorie de infracțiuni precum și cunoașterea transformărilor prin care trec obiectele juridice, ca urmare a acordării priorității uneia dintre acțiuni, cunoașterea acestora permițând înțelegerea și aplicarea normei legale la necesitățile vieții sociale ;
– condițiile incriminării faptei după obiectul infracțiunii. Obiectul infracțiunii desemnează anumite cerințe și implicit principii de ocrotire a valorii și relației sociale care va trebui să fie ocrotită prin lege.
Obiectul infracțiunii ca element component al conținutului acesteia, se identifică cu termenii care indică fapta ce va trebui să fie guvernată de norma juridică incriminatoare. Acestea sunt de fapt regulile elementare constituite în interdicția de a produce unele urmări, de a realiza un scop socialmente periculos (atingerea securității statului prin acte de diversiune art. 163 C. pen.).
Acțiunea trebuie să se refere la un sistem de valori mai mult sau mai puțin implicit care rezultă din conținutul faptei incriminate. Conținutul infracțiunii nu trebuie să fie dificil de diferențiat. Tipologiile în care se pot clasa condițiile incriminatorii prin raportarea lor la obiectul infracțiunii au drept criterii natura obiectului infracțiunii documente, înscrisuri privind drepturile statului când sunt distruse, alterate ori ascunse pentru a se compromite interesele de stat, art. 168 CV.pen.; locul situării bunului în momentul săvârșirii faptei: la infractorul care refuză restituirea bunului în cazul abuzului de încredere, art. 213 C. pen.; felul bunului : bun mobil în cazul infracțiunii de furt, art. 208 C.pen.
Identificarea condițiilor care trebuie să fie prin natura lor edificatoare în definirea unui conținut al infracțiunii determină ca acțiunea să fie considerată infracțiune doar dacă obiectul îndeplinește condițiile specifice unei infracțiuni, în caz contrar fapta urmând să nu fie reținută ca infracțiune. Atributele fundamentale ale obiectului infracțiunii definesc poziția care fapta o ocupă în sistemul infracțional, identitatea relațiilor și valorilor apărate iar în cazul neîndeplinirii acestor condiții, se anulează caracterul penal al faptei.
Subiecții, ca element al conținutului infracțiunii
Atitudinea, manifestarea psiho-fizică a unei persoane în sensul săvârșirii unei acțiuni-inacțiuni, care prezintă pericol social precum și suferința psiho-fizică de pe urma unei infracțiuni califică aceste persoane ca fiind subiecți ai infracțiunii.
Conceptul de subiect „subiectum” – ceva așezat dedesupt (lat. sub – dedesupt și jacco – a sta) al infracțiunii este asociat atât cu atitudinea activă, participativă, de săvârșire, de producere, de acționare, de aplicare, de adoptare a unor acțiuni-inacțiuni producătoare de pericol social, cât și cu atitudinea pasivă, de a suferi o vătămare din cauza producerii unei infracțiuni. Subiecții infracțiunii dispun și își modelează acțiunea-inacțiunea conform mobilului și scopului infracțional urmărit, calificarea calității acestora în cazurile individuale concrete (infractor sau victimă) presupunând un proces de adaptare la interesul acțional urmărit. Atunci când comportamentul subiecților este ambiguu, imprecis sau neclar, unul dintre criteriile după care trebuie să se califice atitudinea acestora în aflarea sensului și a limitelor de comportament trebuie să fie acela al echității.
Deoarece factorii subiectivi urmăresc anumite obiective, comportamentul indivizilor este permis de relațiile sociale care ocrotesc valori fundamentale, însă, în momentul în care au săvârșit unele acțiuni-inacțiuni infracționale, prin încălcarea normelor prohibitive, aceste persoane devin subiecți activi, iar dacă au suferit o vătămare psiho-fizică de pe urma infracțiunii devin subiecți pasivi. Sunt astfel subiecți ai infracțiunii atât persoanele care nu au respectat obligațiile, normele penale obligatorii stabilite în cadrul raportului juridic penal de conformare și au săvârșit faptele interzise, urmând să suporte consecințele acestor fapte în cadrul raportului juridic penal de conflict cât și persoanele care beneficiază de ocrotirea valorii sociale vătămate prin fapta penală săvârșită.
Calitatea de subiecți ai unei infracțiuni exprimă caracteristica încălcării obligației de conformare față de normele penale, urmând să răspundă penal pentru săvârșirea infracțiunii, sau caracteristica suferirii unor consecințe de pe urma infracțiunii, spre deosebire de calitatea de subiecți ai raportului juridic penal de conformare și de persoanele care au săvârșit fapte penale nu poartă răspunderea penală a acestora (având doar calitatea de subiecți de drept penal). Subiecții adoptă un anumit comportament, în relațiile cu mediul lor fizic și social care influențează mobilurile, scopurile, trebuințele și motivațiile acestora.
Subiecții infracțiunii reprezintă un element al conținutului infracțiunii și sunt reprezentați de persoanele care săvârșesc fapte penale, cât și de persoanele care au fost vătămate de infracțiuni. Subiecții infracțiunilor se clasifică, după participarea fizico-afectivă directă în realizarea acțiunii-inacțiunii infracționale și după consecințele suferite prin infracțiune, în subiecți activi și subiecți pasivi. Calitatea de subiecți activi derivă din atitudinea, energia activă a persoanei care săvârșește infracțiunea, iar calitatea de subiecți pasivi derivă din suferința de origine fizică, psihică sau materială suportată de o persoană considerată victima a faptei infracționale. Rezultă că, în orice raport juridic penal se disting două atitudini: atitudinea agresivă, ostilă, amenințătoare, nocivă având un caracter socialmente periculos prin rezultatul vătămător față de relația socială, atitudine manifestată de subiectul activ și o atitudine de apărare pe plan fizic, moral și material tinzând să evite rezultatul socialmente periculos al infracțiunii, atitudine manifestată de subiectul pasiv.
Efortul depus în sensul realizării unoir cerințe individuale cu un caracter socialmente periculos califică atitudinea subiectului activ, iar efortul depus pentru împiedicarea unui rezultat infracțional precum și suferirea unor vătămări fizice, psihice sau materiale califică atitudinea subiectului pasiv.
Subiecții activi ai infracțiunii
Categoria de subiecți activi ai infracțiunii este desemnată de persoanele care efectuează, coordonează acțiunea-inacțiunea infracțională în sensul săvârșirii nemijlocite sau a participării la producerea acesteia. Esențial în înțelegerea conceptului de subiect activ al infracțiunii este caracterul activ, operațional al persoanei denumită infractor constând în săvârșirea, înfăptuirea, pricinuirea, exercitarea, producerea, îndeplinirea sau comiterea unei infracțiuni aflată în faza tentativei sau consumată, precum și persoană care dobândește calitatea de participant la săvârșirea infracțiunii în calitate de coautor, instigator sau complice. Actul volitiv-acțional apare astfel ca un rezultat al tentativei realizării unor trebuințe, necesități, scopuri care vor determina subiectul activ să declanșeze acțiunea-inacțiunea infracțională, negând caracterul prohibitiv al legii penale, situație în care va interveni activitatea de identificare a pericolului social concret în vederea nuanțării și aplicării pedepsei penale. În mod obiectiv, calitatea de subiect activ al oricărei infracțiuni este determinată de activitatea concretă desfășurată de o persoană pentru împlinirea unor trebuințe, scopuri, pentru exercitarea unor deprinderi sau pentru realizarea unor convingeri sau idealuri.
Acțiunea-inacțiunea infracțională implică procese psihofiziologice active orientate întotdeauna spre realizarea unor urmări socialmente periculoase prin prejudicierea valorilor sociale ocrotite prin legea penală. Legea penală, în art. 144 definește comiterea unei infracțiuni ca săvârțire a oricăreia dintre infracțiunile consumate sau ca tentative și participarea la comiterea acestora.
Prin calitatea de subiect activ al infracțiunii se rezumă fenomenul social infracțional la acțiunile-inacțiunile individuale și se cercetează motivele producerii faptei, infractorul fiind considerat purtătorul responsabilității sociale, urmând să fie pedepsit și determinat să adere în mod conștient la normele comportamentale sociale.
Subiect activ al infracțiunii pot să fie doar persoane fizice (care îndeplinesc condițiile de vârstă și responsabilitate), persoanele juridice neputând îndeplini această calitate . Săvârșirea cu vinovăție a acțiunii-inacțiunii prevăzută de legea penală sub forma tentativei pedepsibile sau a infracțiunii consumate, indiferent de calitatea în care acționează (autor, coautor, instigator, complice) desemnează pe autorul acesteia (persoană fizică) împotriva căruia nu a început urmărirea penală ca fiind făptuitor sau infractor. Dacă împotriva făptuitorului (infractorul) s-a declanșat urmărirea penală însă nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală (prin rezoluție și proces verbal) acesta este denumit învinuit. Persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală devine parte în procesul penal și se numește inculpat („in” – în și „culpa” – vină). Când asupra învinuirii aduse inculpatului, instanța că constatând fapta există și că reprezintă infracțiune și a fost săvârșită de acesta, va pronunța condamnarea inculpatului, acesta fiind numit condamnat.
Calitatea de subiect activ al infracțiunii aparține doar persoanelor fizice care desfășoară activități variate în structura cărora trebuie să se distingă conștientizarea unor scopuri și mobiluri individuale.
Deoarece activitatea infracțională presupune acțiuni de mobilizare și de concentrare a energiilor psihonervoase și fizice, pentru îndeplinirea calității de subiect activ al infracțiunii, legea penală impune existența unor condiții generale: vârsta responsabilității penale; responsabilitatea asupra faptei penale și libertatea de gândire și acțiune pentru săvârșirea faptei penale. Practica judiciară atestă în mod invariabil (în actuala reglementare legislativă) întrunirea calității de subiect activ al infracțiunii doar de persoanele fizice, deoarece acestea sunt amenințate efectiv de a fi private de libertate sau de a suferi alte pedepse penale. Însă unele elaborări teoretice definesc și tendința potrivit căreia infracțiunile pot să fie săvârșite și de persoanele juridice (în special, infracțiunile de natură economică, fiscală, comercială) ca rezultat al voinței acționarilor fără însă a se explca faptul că pedepsele constând în suspendarea activității persoanei juridice sunt definite de alte ramuri de drept (comercial) iar nu de dreptul penal.
Vârsta responsabilității penale. Săvârșirea unei acțiuni-inacțiuni implică pentru făptuitor adoptarea unui mod de organizare a activității sub aspect intelectual, volitiv, emoțional și fizic, pentru realizarea unui interes individual, exprimat în plan psihic, de scopul urmărit. Realizarea oricărei fapte determină pregătirea prealabilă a acesteia prin gândirea unei forme de acțiune, prin deliberarea asupra condițiilor de desfășurare, prin evaluarea urmărilor faptei. Urmează îndeaproape activitatea de adoptare a hotărârilor în vederea realizării scopului propus, făptuitorul reprimându-și sau diminuându-și actele de frânare sau de perturbare a acțiunii ce va fi realizată. După exprimarea intenției de săvârșire a acțiunii-inacțiunii, făptuitorul procedează la verificarea modalității de realizare a faptei, la stabilizarea motivațională și la executarea efectivă a acțiunii.
Responsabilitatea pentru rezultatul socialmente periculos al faptei săvârșite, ca o condiție esențială pentru calificarea subiectului activ al infracțiunii, impune cu necesitate existența unei capacități psihofizice de determinare în mod liber a voinței spre scopul urmărit, de înțelegere și apreciere a caracterului periculos al faptei, de evaluare de către făptuitor a urmărilor acțiunii-inacțiunii comise și de formulare a unor concluzii pentru acțiunile care vor urma. Aceste faze acționale trebuie să fie conștientizate de făptuitor care va proceda la confruntarea și adaptarea unor mijloace și măsuri la împrejurările concrete de realizare a scopului urmărit.
Acțiunile complexe săvârșite de infractori au impus ca prag de a se considera stabilizate aptitudinile individuale, în vederea răspunderii penale pentru acțiunile-inacțiunile săvârșite, împlinirea vârstei de 14 ani. Până la împlinirea acestei vârste, răspunderea penală este exclusă, deoarece fapta nu este considerată infracțiune (art. 50 C.pen.) întrucât minorul este lipsit de discernământ pentru faptele comise.
Conceptul de discernământ (fr. discernement) este reprezentat de capacitatea (facultatea, calitatea) psihointelectuală, afectivă și volitivă a individului de a aprecia, de a judeca, de a discerne și de a horărî executarea unei acțiuni-inacțiuni, evaluând rezultatele acesteia ca acceptabile sau inacceptabile, din punct de vedere social. Discernământul presupune existența certă, verificabilă a unei motivații afective, voliționale, cognoscibile privind comiterea faptei concrete, acesta lipsind minorului în vârstă de până la 14 ani și bolnavului mintal.
Evaluarea discernământului individual este impusă de existența unei capacități intelective (inteligența și rațiunea individului) și volitive care nu trebuie să fie afectate, situație în care se procedează la pedepsirea făptuitorului iar, în cazul irespnsabilității (stare psihofizică ce caracterizează lipsa simțului de răspundere), se va înlătura caracterul penal al faptei.
Conceptul de discernământ are un conținut distinct de conceptul de responsabilitate deoarece discernământul se referă la acțiunea-inacțiunea săvârșită în mod concret de făptuitor, după adoptarea unei atitudini influențată și determinată de mediul ambiental și educațional, de efortul individual și experiența de viață. Responsabilitatea se identifică în existența capacității intelective și volitive a persoanei de a exercita și de a înțelege semnificația actelor și faptelor independente pe care este posibil să le săvârșească. Responsabilitatea este, pentru majoritatea indivizilor, o condiție de existență normală iar lipsa discernământului se referă doar la modul concret de a acționa sau a se abține de la săvârșirea unei fapte distincte, separate de totalitatea acțiunilor desfășurate până la acel moment. Lipsa discernământului nu se confundă cu iresponsabilitatea care exprimă starea psihovolițională a individului de a nu putea răspunde de faptele sale periculoase (fiind caracterizată prin lipsa simțului de răspundere al făptuitorului), deoarece lipsa discernământului presupune doar lipsa de a aprecia necesitatea și rezultatul acțiunii săvârșite în mod concret. Minorii în vârstă de până la 14 ani nu înțeleg starea de pericol social creată printr-o faptă și nu apreciază caracterul periculos al acesteia din cauza lipsei capacității fizice și psihice necesare, a lipsei de judecată, motiv pentru care sunt considerați ca lipsiți de discernământ.
Norma juridică, pentru a fi aplicată, trebuie ca în prealabil să fie înțeleasă sub aspectul aflării sensului exact și a limitelor sale de aplicare. Înțelegerea normei juridice este determinată de gradul de dezvoltare al gândirii (capacitatea de cunoaștere, de apreciere și de stabilitate emoțională) precum și de afirmarea voinței individuale, acești factori impunând împletirea judecării constatative cu ce apreciativă în cadrul acțiunii-inacțiunii comise. Astfel, norma de conduită impune limite permise în relațiile sociale, însă interzice săvârșirea unor fapte sau acte juridice sau, prevede obligații de la care subiecții nu trebuie să se abată, în toate cazurile fiind necesară existența unei facultăți individuale de apreciere a urmărilor acțiunilor săvîrșite. Dacă făptuitorul nu a împlinit vârsta de 14 ani, indiferent de capacitatea sa psihointelectivă și de dezvoltarea sa fizică, prin lege (art. 50 C.pen.) nu este considerat a avea discernământ asupra faptelor săvârșite (indiferent de modul de acțiune sau de gravitatea faptei). Când se încalcă o normă juridică de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani și care sunt considerați prin puterea legii că nu au discernământ, împotriva acestora, prin lege specială se adoptă măsuri de ocrotire socială constând în supravegherea sau internarea într-o școală specială de reeducare din subordinea Ministerului Muncii și Protecției Sociale.
Responsabilitatea asupra faptei penale (discernământul), exprimă existența capacității psiho-fizice a persoanei de a înțelege și a accepta sensul acțiunii-inacțiunii exercitate în mod liber precum și de a evalua rezultatul socialmente periculos al faptei prin raportarea la scopul urmărit. Conceptul de responsabilitate penală se deosebește de răspunderea penală. Astfel, responsabilitate penală reprezintă o condiție esențială pentru existența calității de subiect activ a făptuitorului infracțiunii (condiție caracterizată prin capacitatea de înțelegere a faptei și a efectelor acesteia).
Răspunderea penală reprezintă o instituție a dreptului penal (având ca temei săvârșirea infracțiunii) și constă în obligarea făptuitorului să suporte și să execute măsurile, sancțiunile și pedepsele aplicate de organele judiciare. Responsabilitatea poate fi înțeleasă, în sens generic, ca o cerință esențială reținerii vinovăției făptuitorului pentru săvârșirea unei fapte sau a aplicării răspunderii penale, prin opoziție cu iresponsabilitatea făptuitorului, care înlătură răspunderea penală.
Responsabilitatea apare doar în momentul în care făptuitorul își poate controla modul de gândire și de acțiune în vederea modificării evenimentului într-un scop profitabil, chiar dacă devine socialmente periculos. Starea psiho-fizică normală a unei persoane înseamnă maturitatea în gândire și acțiune “acțiunea trebuie să urmeze doar evidența rațiunii și nu a simțurilor” – (Solam evidentiam rationis actio sequi debent non autem sensuum), aprecierea corespunzătoare a momentului săvârșirii faptei din propria voință precum și a rezultatului socialmente periculos al faptei sau posibilitatea de a se abține de la producerea acestui rezultat. Responsabilitatea implică facultatea de păstrare și recunoaștere ulterioară a consecinței faptei comise chiar dacă acționează contra propriului interes, stările afective și volitive provocând tensiune intrapsihică, ce este stabilizată doar în cazurile când gândirea și voința prezintă starea de echilibru (psiho-fizic) în contextul unei existențe integrată în normele sociale, cu păstrarea unui mod comportamental normal. Responsabilitatea faptei penale impune existența capacității de autonomie în gândire și acțiune, o independență conștientizată ce va evolua corespunzător gradului de vinovăție a infractorului care nu a adoptat măsurile normale pentru evitarea situațiilor conflictuale.
Normalitatea comportamentului individual reprezintă o formă concretă de acceptare a exigențelor sociale prin raportarea acțiunii-inacțiunii la vârstă, gradul de cultură și intensitatea implicării emotiv-acționale a infractorului în comiterea aceteia.
Anormalitatea comportamentului individual se regăsește sub următoarele forme: anormalitate psihică situațională, anormalitate generată de o boală cronică, anormalitate generată de consumul de droguri și de alcool și anormalitate generată de o boală psihică. Anormalitatea psihică situațională constă în stări reactive, de dezaprobare, determinate de accidente, iritabilitate, astenie, anxietate. Aceste stări tulbură comportamentul, însă pe durata trăirii anormalității, făptuitorul dispune de o voință independentă în producerea faptei și de puterea discernământului asupra acesteia, astfel că nu va fi înlăturată responsabilitatea infractorului. Anormalitatea generată de o boală cronică (handicapații fizic, surdomuții, orbii) dacă nu au gândirea și voința alterate de maladii răspund pentru faptele săvârșite, deoarece dispun de o voință independentă în luarea și dirijarea acțiunii spre scopul fixat în prealabil. Bolnavii cronici care sunt condamnați pentru săvârșirea unor categorii de infracțiuni pot benefucia de întreruperea executării pedepsei dacă se constată că suferă de o boală care îi pune în imposibilitatea de a executa pedeapsa pe durata până se vor găsi în situația de a putea continua executarea pedepsei (art. 453 – 455 C.pen). Anormalitatea generată de consumul de droguri și alcool, constă în afectarea capacității de a gândi, de a judeca, de a înțelege și de a raționa în mod normal, fapt care determină adoptarea unor acțiuni nesăbuite, o deteriorare mentală, dezorientarea în timp și spațiu, agresivitatea, pierderea memoriei, starea depresivă, euforia, paralizii sau pierderea sensibilității. Substanțele toxice, imbolnăvesc sistemul nervos în sensul pierderii de către individ a facultăților mintale. Consumul de droguri modifică atitudinea făptuitorului în sensul diminuării activității fizico-intelectuale sau excitării psihice constând în producerea unor sentimente și pasiuni care neglijează exigența socială și determină disperarea, deziluzia, furia, agresivitatea necontrolată, delirul, voluptatea sau pasivitatea. Consumul de alcool generează tulburări fizice și psihice prin diminuarea capacității intelective, starea de spirit a făptuitorului fiind stapânită de depresii, psihoze, deliruri, nevroze, demențe presenile. Anormalitatea generată de o boală psihică, constă în orientarea comportamentului spre irațional, spre inconștient astfel că bolnavii majori care au săvârșit fapte infracționale vor fi declarați iresponsabili dacă, în momentul comiterii, nu puteau să-și dea seama de sensul acțiunilor-inacțiunilor, ori nu puteau fi stăpâni pe ele.
Subiecții pasivi ai infracțiunii
Subiectul pasiv al infracțiunii este definit de persoana care îndură o suferință de natură fizică, morală, psihică sau materială ca urmare a producerii faptei soacialmente periculoasă de către subiectul activ. Esențial în înțelegerea conceptului de subiect pasiv este caracterul său de rămânere în pasivitate (chiar și în situația când ar încerca să înlăture efectele faptei infracționale, să apere valoarea socială lezată, să restabilească relația socială afectată de infracțiune). Calitatea de subiect pasiv revine atât persoanelor fizice cât și persoanelor juridice care au fost vătămate prin infracțiune sau prin încercarea de punere în executare a hotărârii de săvârșire a faptei, chiar dacă executarea nu și-a produs efectul urmărit sau a fost întreruptă. Pentru persoana fizică, subiect pasiv, vătămarea relevă întreg dinamismul suferinței umane: fizică, psihică, morală sau materială, definind acea realitate a personalității subiectului afectat în interesele sale de actul victimizator comis de subiectul activ. Victimizarea reprezintă trăsătura care diferențiază calitatea de subiect pasiv (persoana fizică sau juridică vătămată efectiv de infractor) de atributul persoanei care a suferit o daună de natură civilă prin acțiunea unei alte persoane.
Relevant este faptul că în mod obișnuit subiectul pasiv suportă atât o vătămare cât și o daună civilă, urmând să recupereze atât suferința (fizică, psihică, morală) cât și dauna (materială), ca subiect al raportului juridic penal de conflict, în timp ce persoana prejudiciată civil va recupera doar dauna civilă întervenită în urma producerii faptei (moștenitorii victimei decedate în urma producerii unui accident mortal din culpa infractorului), dauna fiind o “consecutio actionis” (consecință a acțiunii) iar nu a suferinței directe.
Calitatea de subiect pasiv al infracțiunii aparține persoanelor fizice și persoanelor juridice. Deoarece activitatea infracțională determină efecte vătămătoare pentru subiectul pasiv, îndeplinirea acestei calități se realizează în următoarele condiții:
persoana fizică va trebui să probeze intervenția suferinței fizice, psihice, materiale și morale ca rezultat al agresiunii subiectului activ;
persoana juridică va dovedi intervenția suferirii unei daune morale sau materiale;
persoana fizică trebuie să probeze pe lângă suferință și dauna materială, morală sau psihică în urma infracțiunii produse;
persoana prejudiciată va folosi ca temei al interesului afectat existența pagubei astfel că numai dacă există victimizare va exista și calitatea de subiect pasiv.
Calitatea de subiect pasiv al infracțiunii, într-un sens special impune condiția ca persoana fizică să îndeplinească, in mod obligatoriu, o anumită calitate astfel încât, dacă această calitate nu se realizează, conținutul juridic al infracțiunii nu va exista.
În doctrina juridică penală, subiecții au fost calificați după anumite criterii în următoarele categorii:
subiect pasiv general și subiect pasiv special (ex. Statul și persoana fizică sau juridică);
subiect pasiv principal și subiect pasiv secundar, adiacent (cazul atentatului);
subiect pasiv simplu (necircumstanțial) și subiect pasiv calificat (circumstanțial).
Locul săvârșirii faptei, ca element al conținutului infracțiunii
Semnificația locului săvârșirii infracțiunii este determinată de importanța stabilirii competenței teritoriale a organelor juridice (art. 30 C. pen.), pentru adoptarea măsurilor de adoptare socială (locus commisi delicti).
În definiția conceptului de infracțiune se menționează că intră sub incidența legii penale acțiunile-inacțiunile săvârșite pe teritoriul țării noastre. În realizarea conținutului infracțiunii, legea impune anumite condiții referitoare la locul săvârșirii faptei (ex. în cazul calomniei, art. 206 C. pen. – fapta să fie săvârșită în public.
Timpul săvârșirii faptei, ca element al conținutului infracțiunii
De regulă, conceptul de timp nu are o semnificație juridică deosebită pentru existența infracțiunii, însă în anumite cazuri legea condiționează existența infracțiunii în mod direct, de timpul săvârșirii acesteia (unele infracțiuni “săvârșite în timp de război” sau în timpul unei “lupte”). Alteori săvârșirea infracțiunii într-un anumit timp (tempus commisi delicti) constituie o circumstanță agravantă pentru acea infracțiune (“în timpul nopții”, “în timpul calamității”).
Conceptul de condiție, în general, este reprezentat de un fapt (o acțiune-inacțiune), o împrejurare care influențează apariția sau desfășurarea unui fenomen, în sensul frânării sau stimulării producerii acestuia. Pentru realizarea conținutului infracțiunii sunt necesare îndeplinirea unor condiții clasificate după următoarele criterii:
după criteriul factorilor influențați de condiții, acestea se referă la actul de conduită individuală (desfășurată de infractor, în momentul săvârșirii infracțiunii); la obiectul infracțiunii (valorile sociale ocrotite prin legea penală); la subiecții infracțiunii (persoana care săvârșește infracțiunea și persoana care suportă consecințele vătămătoare ale infracțiunbii); la timpul săvârșirii infracțiunii (criteriul prin care se determină legea valabilă, vârsta necesară responsabilității infractorului, intervenția prescripției acțiunii penale, aplicarea actelor de clemență și reținerea stării de recidivă, se califică unele infracțiuni săvârșite în timpul nopții); la locul săvârșirii infracțiunii (stabilește competența teritorială a organelor judiciare);
după criteriul rolului în determinarea existenței infracțiunii, condițiile se clasifică în esențiale (constitutive); fundamentale deoarece exprimă ceea ce este principal și stabil în conținutul infracțiunii, natura internă a acesteia astfel că, lipsa unei condiții esențiale determină inexistența infracțiunii, accidentale (circumstanțiale) care arată împrejurările imprevizibile, care întrerup desfășurarea normală a acțiunii-inacțiunii sau indică o însușire de agravare sau de atenuare a acesteia, însă, în cazul lipsei unei condiții accidentale, infracțiunea va exista în forma sa tipică. Condițiile neesențiale sunt caracterizate prin faptul că se pot modifica în anumite limite sau pot fi înlăturate, fără ca infracțiunea să înceteze a mai exista. O modificare a acestora sau o dispariție nu schimbă faptul că infracțiunea există în forma sa tipică;
după criteriile existenței în momentul producerii acțiunii-inacțiunii, condițiile se clasifică în: preexistente (care au existat mai înainte de săvârșirea faptei penale); concomitente (care există în același timp, simultan, cu săvârșirea acțiunii-inacțiunii) și subsecvente (care au urmat după săvârșirea faptei penale).
Capitolul 3
Structura conținutului infracțiunii (elemente)
Subiectul infracțiunii
3.1.Structura conținutului infracțiunii
Conținutul infracțiunii poate fi definit ca totalitatea condițiilor sau elementelor prevăzute de lege pentru ca fapta să constituie infracțiune. În acest sens, art. 10 din Codul de Procedură Penală folosește sintagme de “elemente constitutive ale infracțiunii”. Altfel spus, pentru ca o faptă să constituie infracțiune, ea trebuie să îndeplinească toate condițiile și elementele prevăzute în dispoziția incriminatoare, adică să se săvârșească în asemenea împrejurări încât să satisfacă tiparul sau modelul legal abstract al infracțiunii, îndeplinind toate condițiile specificate în acest cadru, toate cerințele care determină conținutul incriminării.
Conținutul incriminării (sau al infracțiunii) este, deci, echivalent cu conținutul noțiunilor diferitelor infracțiuni și îndeplinește în procesul adoptării, interpretării și aplicării legii funcția generală de determinare, cunoaștere și identificare a oricărei infracțiuni, constituind singura bază de caracterizare juridico-penală a unei fapte, fie în etapa calificării ei juridice (în cursul procesului legislativ), fie în etapa încadrării juridice a unor fapte concrete.
În consecință, dacă o faptă concretă nu prezintă vreuna din trăsăturile prevăzute de lege, ea nu poate fi considerată ca infracțiune, lipsind unul din elementele constitutive ale acesteia, situație care atrage fie scoaterea persoanei de sub urmărire penală, fie – după caz – achitarea sa în temeiul art. 10, lit. d – Cod Procedură Penală.
În timp ce noțiunea de infracțiune exprimă trăsăturile esențiale ale oricărei infracțiuni, care o deosebesc de faptele nepenale, noțiunea de conținut al infracțiunii cuprinde trăsăturile specifice ale fiecărei infracțiuni în parte și care o deosebesc în sfera ilicitului penal de celelalte infracțiuni (de pildă, conținutul infracțiunii de viol va fi diferit de conținutul infracțiunii de omor, etc.).
În vederea studierii trăsăturilor comune ale tuturor conținuturilor unor infracțiuni individuale de pe poziția unei metodologii științifice, întemeiate pe cerințele de abstractizare și generalizare a acestor trăsături de conținut care reprezintă tiparul sau modelul de bază al elaborării oricărui conținut incriminator, știința dreptului penal a elaborat și noțiunea de conținut generic al infracțiunii, care spre deosebire de diferitele conținuturi incriminatorii individuale, interesând partea specială a dreptului penal, este studiată în cadrulpărții generale a științei dreptului penal.
Structura conținutului de infracțiune cuprinde toate conținuturile ce aparțin realității obiective, necesare pentru a putea caracteriza o acțiune – inacțiune, ca fiind infracțiune sau o anumită variantă (formă) a unei infracțiuni. Această diferențiere a conținuturilor de infracțiune își are originea în diferențierea criteriilor de clasificare, după stările de lucru concrete, după înțelesul și premisele acestor stări. Clasificarea se face cu ajutorul următoarelor criterii :
a) După criteriul structurii, conținuturile infracțiunii se clasifică în conținut juridic, format de totalitatea condițiilor cerute de norma penală incriminatoare, pentru ca o anumită acțiune-inacțiune să fie considerată infracțiune prevăzută de norma legală (omorul este definit de art. 174 C. pen., ca fiind uciderea unei persoane) ; conținut constitutiv (cuprinde întreaga conduită a infractorului) ; latura obiectivă și latura subiectivă a comportamentului infractorului (pruncuciderea este definită de art. 177 C. pen., ca fiind uciderea copilului nou-născut, săvârșită imediat după naștere, de către mama aflată într-o stare de tulburare, pricinuită de naștere).
Uneori conținutul juridic coincide cu conținutul constitutiv, deoarece norma incriminatoare nu impune îndeplinirea unor condiții speciale de către un infractor, infracțiunea constând doar în realizarea acțiunii : uciderea unei persoane (art. 174 C. pen.) ; conținutul simplu, cuprinde o singură formă (variantă) de realizare a acțiunii-inacțiunii, care va fi suficientă pentru caracterizarea acesteia, ca fiind infracțiune (uciderea unei persoane realizează conținutul simplu al infracțiunii de omor, prev. de art. 174 C. pen.) ; conținut complex – întrunește mai multe laturi sau elemente diferite, cuprinzând condiții pentru mai multe variante ale aceleiași infracțiuni. Îndeplinirea mai multor condiții alternative prevăzute de norma incriminatoare, în diferite forme (variante) califică acțiunea-inacțiunea ca infracțiune simplă, dacă legea nu impune cumularea condițiilor, deoarece conținutul acestora este simplu (punerea sau ținerea unei persoane în sclavie, precum și traficul de sclavi, realizează în oricare dintre variante conținutul simplu al infracțiunii unice de sclavie, prev de art. 190 C. pen). Eventualitatea mai multor condiții dintre cele alternative nu schimbă calificarea juridică a infracțiunii unice, deoarece toate variantele alternative alcătuiesc conținutul aceleiași infracțiuni.
b) După criteriul variantelor de incriminare, conținuturile infracțiunii se clasifică în: conținut de bază (tipic) – întrunește condițiile necesare pentru existența unei infracțiuni tip (luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l insuși pe nedrept – furtul art. 208 C. pen.) ; conținut agravat format de îndeplinirea unor condiții speciale de timp (furtul săvârșit în timpul nopții – art. 209 lit. g) care imprimă faptei o periculozitate socială sporită ; conținutul atenuat, ca urmare a adoptării unei anumite forme de vinovăție, necesară pentru un conținut de infracțiune tip sau agravat (intenția). Astfel, uciderea din culpă a unei persoane (art. 178 C. pen.) reprezintă o formă atenuată de omor (art. 174 C. pen.), deoarece uciderea în cazul art. 178 C. pen. se produce din culpa infractorului, iar nu cu intenție (condiție obligatorie pentru reținerea infracțiunii de omor) :
c) După criteriul formei infracțiunii, conținuturile se clasifică în : conținut tipic (integral), care cuprinde toate condițiile ce formează conținutul juridic al infracțiunii (lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice – art. 180 C. pen.) ; conținut atipic (trunchiat), care se abate de la caracteristicile infracțiunii obișnuite (tip), de la tipul comun de săvârșire a acesteia (tentativa de furt, art. 20 rap. la art.. 208 C. pen., constă în punerea în executare a hotărârii de a lua un bun mobil din posesia sau detenția altuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, însă executarea a fost întreruptă sau nu și-a produs efectul). Conținutul atipic impune necesitatea ca, pe lângă îndeplinirea condițiilor de realizare a infracțiunii tip (integrale), să se realizeze și condițiile atipice (actele preparatorii, tentativă, instigarea sau complicitatea), astfel că, dacă nu sunt întrunite condițiile atipice, nu se realizează conținutul infracțiunii atipice (tentativa de furt).
d) După criteriul trăsăturilor caracteristice tuturor conținuturilor de infracțiuni există: conținut specific, reprezentat de conținutul prevăzut în norma juridică pentru o infracțiune concretă, acesta deosebindu-se de conținutul oricărei alte infracțiuni; conținut generic, care cuprinde trăsăturile comune tuturor infracțiunilor stabilite prin legislația penală. Trăsăturile conținutului generic reprezintă matricea care se regăsește în toate infracțiunile, însemnând că, în toate cazurile de infracțiuni specifice, se întâlnesc premisele generice, acestea fiind baza de reținere în norma penală a conținutului generic al infracțiunii. Conținutul generic al infracțiunii este format din următoarele elemente : 1. actele-premisă ; 2. conținutul constitutiv ; 3. obiectul infracțiunii ; 4. subiecții infracțiunii; 5. locul și timpul săvârșirii infracțiunii.
Prin structura conținutului infracțiunii se înțelege modul în care se organizează și se configurează ca părți ale aceluiași ansamblu diferitele elemente componente ale conținutului infracțiunii.
Cunoașterea structurii este importantă atât pentru determinarea elementelor componente ale conținutului, cât și pentru cunoașterea diferitelor condiții sau elemente pentru existența infracțiunii, a relațiilor reciproce, precum și a naturii și poziției acestora în raport cu actul de conduită interzis.
Această înțelegere permite a se cunoaște care din elementele și condițiile prevăzute de norma penală incriminatoare sunt determinate pentru existența infracțiunii și, deci, esențiale și care accidentale sau circumstanțiale, etc.
În general, elementele de structură – sau altfel spus condițiile de existență ale infracțiunii – se referă la aumite coordonte, fără de care nu se poae concepe existența infracțiunii. Coordonatele sau jaloanele ce polarizează condițiile de existență ale infracțiunii sunt :
actul de conduită al unei persoane, atât sub raportul elementelor ce configurează compoenta obiectivă, cât și cea subiectivă a infracțiunii ;
valoarea socială și relațiile corespunzătoare acestei valori împotriva cărora se îndreaptă, deci obiectul infracțiunii ;
subiecții actului de conduită, fie în persoana infractorului, fie a celui vătămat prin infracțiune ;
locul, timpul, modul, mijloacele ori consecințele săvârșirii infracțiunii care pot apărea, de asemenea, printre condițiile ce particularizează și condiționează existența unei fapte penale ori caracterul ei agravat.
Ultima coordonată are însă o incidență restrânsă, strict legată de specificitatea unor comportamente criminale.
Structura infrațiunii cuprinde patru elemente : obiect, subiect, latură obiectivă și latură subiectivă.
Obiectul infracțiunii, ne arată întotdeauna interesul, valoarea lucrurile, bunurile juridice, sau etice prejudiciate prin faptul de pericol social.
Subiectul infracțiunii indică pe autorul acțiunii sau inacțiunii, ori o persoană ce cooperează la efectuarea acestei acțiuni sau inacțiuni. Subiectul infracțiunii trebuie să fie o persoană fizică, umană care este responsabilă.
Latura obiectivă a infracțiunii implică cu necesitate o acțiune sau inacțiune, un proces material, uneori simplu, alteori complex, care se desfășoară după legile cauzalității.
Latura subiectivă a infracțiunii constă într-un raport determinat de natură psihică între infractor și fapta sa.
Obiectul infracțiunii.
În doctrina dreptului penal este unanimă opinia că obiectul infracțiunii este valoarea socială și relațiile sociale care sunt create în jurul acesteia și care sunt periclitate ori vătămate prin infracțiune.
Reprezentând o disfuncție în raport cu desfășurarea normală a vieții sociale, a valorilor și relațiilor ce-i asigură existența, dezvoltarea și progresul, criminlitatea – și prin ele, totalitatea actelor de conduită interzise de legea penală atentează împotriva societății în ansamblu. Infracțiunea, ca act de conduită individuală, nu poate fi însă îndreptată împotriva tuturor relațiilor sociale dintr-o dată, ea vizând anumite valori sau relații sociale determinate, caracterul ei antisocial derivând din aceea că lezează sau pune în pericol o parte sau un fascicol din valorile sau relațiile de a căror integritate depinde până la urmă, de existența și buna desfășurare a vieții sociale în ansamblul ei. Pe cale de consecință, obiectul infracțiunii va fi reprezentat de o anumită valoare și relațiile sociale formate în jurul ei.
De pildă, activitatea de justiție constituie o valoare democratică și juridică, ocrotită prin intermediul unor relații de natură a-i ocroti desfășurarea eficientă, imparțială și echitabilă. Ca atare, faptele cu caracter antisocial – care tind să împiedice desfășurarea actului de justiție sunt sancționate pentru că aduc atingere justiției, ca valoare, prin intermediul vătămării relațiilor sociale specifice, care tind s-o promoveze. În același fel, infracțiunile de tăinuire și favorizare a infractorului, mărturie mincinoasă, represiune nedreaptă sau evadare se subscriu unei sfere de relații strâns legată de finalitatea promovării unei justiții întemeiată pe eficiență, corectitudine, echitate și adevăr. Definindu-se, prin urmare, ca fiind valoarea socială care este lezată sau pusă în pericol de fapta penală, obiectul infracțiunii apare, în mod necesar, în cadrul organizării apărării sociale, și ca obiect al ocrotirii juridico-penale.
Pe cale de consecință, ansamblul valorilor și relațiilor sociale de protecție a acestora împotriva cărora acționează criminalitatea, devin tocmai prin acest fapt echivalente, ca sferă și conținut, cu valorile și relațiile sociale de protecție, care în ansamblul lor, constituie obiect general al ocrotirii juridico-penale. În sensul acestei noțiuni, de extremă extensie, art. 1 din codul penal, determină valorile ce constituie obiectul general al infracțiunii, indicând enumerativ pe unele din cele mai importante ce îl compun și definind ansamblul acestora prin expresia ”ordine juridică”.
Art. 1 Cod Penal cuprinde următoarea formulare: ”Legea penală apără, împotriva infracțiunilor, România, suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea precum și întreaga ordine de drept”.
Datorită caracterului complex al valorilor și relațiilor sociale care constituie obiectul infracțiunii, cât și necesităților de organizare practică atât a înțelegerii, cunoașterii și ocrotirii penale a acestor valori sau puneii lor în pericol, prin săvârșirea unor fapte antisociale din cele mai variate, știința dreptului penal, și practica legislativă trebuie să ia în considerare mai multe nivele posibile de lezare sau periclitare a acestora.
De aici, necesitatea distingerii pe diverse criterii de nivel de corelație a următoarelor categorii de obiecte de infracțiuni: Obiect juridic și obiect material; obiect juridic generic și obiect juridic specific (special); obiect juridic principal și obiect juridic secundar (adiacent).
Obiect juridic și obiect material. Prin obiect juridic al infracțiunii se înțelege obiectul propriu-zis al acesteia, adică valorile și relațiile sociale de protecție, vătămate sau amenințate prin săvârșirea infracțiunii.
Prin obiect material se înțelege entitatea materială (obiect, lucru, energie, etc.) asupra căreia se îndreaptă, în materialitatea sa, conduita interzisă și prin intermediul căreia este lezată sau pusă în pericol însăși valoarea sau relația socială ocrotită de legea penală.
De pildă, în cazul infracțiunii de furt, bunul luat fără consimțământ este doar expresia materială, deci obiectul material, prin intermediul căruia sunt atinse unele din prerogativele dreptului de proprietate (posesia sau chiar detenția) adică valoarea ocrotită de legea juridică sau obiectul juridic.
Nu toate infracțiunile aduc însă atingere obiectului lor juridic, prin intermediul unui obiect material. În cazul în care un asemenea obiect material există și el se interpune lezării obiectului juridic propriu-zis, ca în cazul infracțiunilor contra proprietății (unde se poate înfățișa sub forma unui bun mobil, energie sau înscris); în cazul infracțiunilor contra vieții, integrității sau sănătății persoanei (unde ca obiect material apare nu dreptul la viață al persoanei, ci însăși corpul acesteia); sau în cazul infracțiunilor contra siguranței pe căile ferate (unde obiectul material poate fi reprezentat prin material rulant, instalații, mărfuri și persoane) – vătămarea sau punerea sa în pericol presupunând, în același timp și atingerea obiectului juridic pe care-l exprimă, existența obiectului material condiționează însăși existența obiectului juridic propriu-zis.
În consecință, inexistența obiectului material când este prevăzută expres de lege, face imposibilă săvârșirea infracțiunii, aceasta neputâdu-și realiza conținutul în plenitudinea elementelor și cerințelor sale constitutive.
De aceea, fapta care se îndreaptă împotriva unui obiect inexistent nu se poate constitui într-o infracțiune, pe când absența relativă a obiectului material în momentul și timpul comiterii faptei, nu exclude – de principiu – răspunderea autorului pentru forma tentată a infracțiunii.
Nu au obiect material infracțiunile la care valoarea amenințată nu este încorporată într-o entitate materială, de pildă, infracțiunile contra justiției, contra demnității sau contra regulilor de conviețuire socială, când faptele antisociale nu se exprimă prin lezarea unor bunuri materiale.
Tocmai datorită acestui fapt, infracțiunile de rezultat material, care presupun lezarea unui obiect material, se deosebesc de așa-zisele infracțiuni formale, care sunt lipsite de un asemenea obiect. Există ce-i drept, posibilitatea ca și o infracțiune tipică de atitudine sau așa-zis formală, cum este injuria, să se comită prin intermediul lezării unui obiect material, de pildă, atunci când acțiunea de ofensare a persoanei se face prin intermediul lezării unui bun material care simbolizează și reprezintă demnitatea acesteia (cum ar fi, aruncarea pe jos a unei lucrări reprezentative aparținând unei persoane).
Cunoașterea obiectului material al infracțiunii este importantă, în cazul infracțiunilor de rezultat, atât pentru încadrarea juridică corectă a faptei, cât și pentru stabilirea gradului real de atingere adus valorii ocrotite de legea penală, a determinării naturii urmăririi imediate și întinderii acesteia, elemente necesare pentru soluționarea corectă a răspunderii penale civile.
Obiectul juridic generic și obiectul specific (special). Prin obiect juridic generic sau comun se înțelege fascicolul de valori și relțții sociale de protecție, comun pentru un grup de infracțiuni, cum ar fi, proprietatea și prerogativele sale – în cazul infracțiunilor contra avutului public sau particular, persoana – în cazul infracțiunilor contra persoanei; justiția cu valorile și prerogativele sale – în cazul infracțiunilor contra înfăptuirii justiției sau – în cazul infracțiunilor contra regulilor de conviețuire socială etc.
În antiteză, obiectul juridic propriu fiecărei infracțiuni în parte poartă denumirea de obiect juridic specific sau special. Obiectul juridic specific este – după cum se poate lesne observa – subordonat și face parte integrantă din obiectul juridic generic sau comun, astfel încât oricare din infracțiunile concrete aduc atingere obiectului special lezat implicit și obiectul de grupă sau generic supraordinat.
Obiectul juridic specific sau special poate fi reprezentat printr-o valoare unică și poartă denumirea de obiect specific unic (ca de pildă, în cazul infracțiunii de omor, unde dreptul la viață este unica valoare juridică protejată) sau de două sau mai multe valori juridice ce pot fi lezate simultan sau în mod independent și poartă denumirea de obiect juridic special multiplu.
Între aceste valori pot exista raporturi de subordonare ierarhică (unele fiind principale, celelalte secundare), de echivalență, lezarea oricăreia din ele consumând infracțiunea, sau de alternanță, când infracțiunea se consideră consumată fie prin lezarea uneia, fie prin lezarea tuturor valorilor alternative.
Obiectele juridice principale atrag atât denumirea infracțiunii cât și clasificarea ei în sistematica legii penale (cum ar fi, libertatea vieții sexuale, la viol sau posesia ori detenția bunului, la tâlhărie).
Obiectele juridice specifice alternative – cum ar fi dreptul persoanei la integritate fizică sau la sănătate în cazul infracțiunii de vătămare – pot fi lezate cumulativ sau în mod independent.
Opoziția relativă dintre obiectul specific și cel generic pune în evidență cel mai pregnant, ierarhia și legăturile stabilite în cadrul sistemului penal între diferitele valori și relații sociale care formează ansamblul de valori și relații sociale ce formează obiectul ocrotirii legii penale. În acest sistem , valorile sociale nu sunt grupate în mod întâmplător ci în jurul valorilor fundamentale, nuanțate pe cele mai importante valențe și corelații, organizarea întregului sistem vizând diferențierea apărării sociale pe tipuri de coportamente ilicite și nivel de însemnătate a valorilor periclitate.
Cât privește relațiile dintre cele două obiecte juridice, criteriul principal de sistematizare a legii penale este acela de diferențiere și subordonare a diferitelor valori individuale a unor grupuri de valori comune. De aici, derivă, de altfel, și interesul teoretic și practic al distincției – care servește de fapt, ca una din principalele coordonate ale sistematizării, pe grupe, a infracțiunilor din partea specială a codului penal. Legile extrapenale ce conțin dispoziții penale vizează, la rându-le, grupe de relații speciale, care sunt organizate în subsisteme speciale de ocrotire penală, ținându-se seama de aceeași distincție ordonatoare.
Datorită unor deosebiri inevitabile de atitudine, tradiție și concepție între diferiți legiuitori cu privire la însemnătatea, rolul și locul unor valori sau relații sociale în sistemele lor naționale de apărare socială contra infracțiunilor, și modul specific de organizare a diferitelor grupe de infracțiuni în diverse coduri penale prezintă unele deosebiri și particularități.
Indiferent de modul în care poate fi abordată chestiunea, este aproate evident că, valorile sociale privind existența statului și a persoanei, condițiile de mediu și cele legate de drepturile și libertățile individului trebuie să reprezinte principalele valori sociale care să beneficieze de ocrotire penală într-un stat de drept. Desigur, ocrotirea penală trebuie să acorde, în același timp, o importanță aparte valorilor care constituie condițiile de existență și securitate ale comunității internaționale.
Obiectul juridic principal și obiectul juridic secundar (adiacent). Reprezintă noțiuni de utilitate predominant tehnică privind mai ales infracțiunile complexe, a căror urmare imediată sau rezultat presupune lezarea a două sau mai multe obiecte: unul principal și altele secundare – corespunzător celor două sau mai multe acțiuni sau inacțiuni reunite în conținutul aceleiași infracțiuni. De exemplu, în cazul infracțiunii de tâlhărie, acțiunea de furt va leza un drept patrimonial, pe când acțiunea de violență – care a mijlocit deposedarea victimei – va leza integritatea corporală a acesteia (art. 211 C. penal).
În cazul infracțiunilor complexe cu obiecte juridice multiple – două sau chiar trei obiecte juridice – unul din acestea, și anume acela care este considerat determinant pentru instituirea infracțiunii complexe înseși, va fi întotdeauna obiect juridic principal, celelalte fiind considerate ca având valoare secundară, adiacentă. Distingerea obiectului principal de cel secundar – uneori anevoioasă sub raportul aprecierii valorii mai importante – este realizată de însăși legiuitorul penal, prin încadrarea infracțiunii într-un anumit fascicol de relații sau valori sociale și nu în altul
De pildă, în cazul infracțiunii de tâlhărie, aceasta este reglementată în capitolul vizând infracțiunile contra avutului, iar nu în cadrul infracțiunilor contra persoanei, considerându-se mai importantă lezarea adusă patrimoniului în condiții de violență, decât lezarea adusă persoanei deposedate de un bun mobil.
Pe cale de consecință, se impune și ierarhizarea valorică a acțiunilor ce compun infracțiunea complexă, fiind considerată principală – acțiunea care vizează obiectul juridic principal și secundară, acțiunea care vizează obiectul juridic secundar sau adiacent. Prin urmare, așezarea infracțiunii complexe în una din grupele de infracțiuni din partea specială a legii penale se face de regulă, în preferință de opțiunea pe care o impune obiectul principal și acțiunea principală, astfel încât infracțiunea respectivă va fi considerată ca o infracțiune contra siguranței naționale (ca în cazul atentatului) sau contra patrimoniului (ca în cazul tâlhăriei), după cum obiectul principal aparține uneia sau alteia din grupe.
Același tip de relație poate fi întâlnit și în cazul altor infracțiuni (decât cele complexe), în structura cărora deși figurează mai multe obiecte juridice speciale au aceiași importanță pentru constituirea infracțiunii și clasificarea ei în sistemul legii penale. Astfel, de pildă, în ipoteza infracțiunii de viol, valoarea juridică principală lezată și chiar determinantă pentru existența faptei este libertatea vieții sexuale în timp ce demnitatea femeii, reprezintă o valoare juridică secundară și adiacntă, lezarea ei fiind întotdeauna presupusă o dată cu lezarea valorii principale.
Deși obiectul infracțiunii nu face parte din actul de conduită interzis, deci din conținutul constitutiv al faptei penale (în unitate ca obiectiv-subiectivă), atunci cînd legea penală instituie conținutul juridic al unor infracțiuni, trebuie să prevadă ca elemente constitutive ale acestui conținut (și deci, în sens larg, ca elemente constitutive ale infracțiunii) și acele cerințe referitoere la obiect, fără de a căror existență nu este posibilă săvârșirea și nici individualizarea unor acte.
De cele mai multe ori, obiectul infracțiunii rezultă din descrierea faptei incriminate, operație ce face necesară o referire directă sau indirectă la valorile sau relațiile sociale vizate.
În cazul unor infracțiuni, obiectul juridic special rezultă – fie prin prevederea unui anume scop urmărit de făptuitor, de pildă, ca în caz art. 155 Cod penal (de a suprima sau știrbi unitatea, suveranitatea sau independența statului), – fie de cerința producerii unei anumite urmări, ca de pildă, în ipoteza art. 249 Cod penal, care se referă în forma sa agravantă la producerea unei tulburări însemnate a bunului mers al unei organizații publice; – fie din posibilitatea de a pune în pericol unele relații, cum se întâmplă în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 273 – alin 1, art. 274 – alin. 2 și art. 275 alin. 1 Cod penal, care se săvârșesc prin punerea în pericol a siguranței circulației feroviare.
Într-o situație diferită, dar la fel ca semnificație, față de cerințele de constituire a conținutului juridic al infracțiunii se află acele infracțiuni pentru a căror existență, normele incrminatorii condiționează obiectul material al infracțiunii de îndeplinirea anumitor însușiri sau trăsături. Astfel, potrivit unor reglementări, se cere ca obiectul material să fie constituit neapărat dintr-un bun mobil (la care art. 208 Cod – penal a asimilat energiile de orice fel, înscrisurile și vehiculele), care în cazul infracțiunilor de furt, tâlhărie, abuz de încredere, înșelăciune, etc., să fie de o anumită natură, ca în cazul infracțiunii de sustragede de înscrisuri (dosar, registru, document sau alt înscris), să se afle într-o anumită situație premiză, ca în cazul abuzului de încredere (unde, în prealabil, sustragerea bunului trebuie să fi ajuns pe bază de încredere în posesia delicventului) și altele.
Evident, în toate aceste cazuri, pentru existența infracțiunii în plinătatea conținutului său juridic, trebuie realizate și condițiile referitoare la existența obiectului sau determinarea cerințelor sale specifice, întrucât, în lipsa lor, atunci când sunt expres prevăzute de lege, nu se poate considera că infracțiunea și-a întrunit toate elementele constitutive, impunându-se achitarea făptuitorului, prin aplicarea dispoziției înscrisă în art. 10 lit. d. (codul de procedură penală).
Clasificarea infracțiunilor după obiect.
Calitatea obiectului juridic generic al infracțiunilor, ca valoare socială fundamentală protejată de legea penală, determină gruparea infracțiunilor care reglementează relțiile sociale ale căror sfere coincid, după acest criteriu. Totalitatea sensurilor obiectului juridic generic al infracțiunilor formează structura clasificării infracțiunilor după obiect. Acest criteriu constituie modul rațional de prezentare a obiectelor juridice concrete conform cu ipotezele incriminate accentuând trăsături care impun regula generală. Criteriul rezultă din aplicarea elementelor de concordanță care se regăsesc in obiectul juridic sau în obiectul juridic complex al infracțiunilor. Această univocitate face posibilă coordonarea infracțiunilor prin întemeierea lor pe elementele definitorii ale obiectului juridic cuprins în fiecare infracțiune, definind sistemul părții speciale a dreptului penal prin gruparea sau clasificarea normelor penale speciale în categorii sau grupe bazate pe aceste criterii.
Sistematizarea normelor penale din partea specială după obiectul juridic și gruparea acestora în 11 titluri reprezintă atributul legislativului pentru realizarea politicii penale.
Obiectul juridic al infracțiunilor contra siguranței statului.
Fiind prevăzute în titlul I, infracțiunile contra siguranței statului sunt reprezentate de acțiunile-inacțiunile săvârșite cu vinovăție, prin care se vatămă atributele fundamentale ale statului român: suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea. Obiectul juridic generic al acestor infracțiuni este reprezentat de siguranța statului ca valoare socială fundamentală și de relațiile sociale generate de această valoare socială.
Legea specială (Legea nr. 51 din 29 iunie 1991) privind siguranța națională a României definește conceptul de ”siguranță națională” ca fiind starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român, ca stat unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și climatului de exercitare neîngradită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție.
Sensul obiectului juridic generic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în obiectul juridic special al fiecărei infracțiuni în parte astfel: infracțiunea de trădare prin ajutarea inamicului, are ca obiect juridic special (adiacent) relațiile sociale privind capacitatea de apărare a statului care este în strânsă legătură cu siguranța națională, ca valoare fundamentală a statului; infracțiunea de trădare prin transmiterea de secrete, are ca obiect juridic special relațiile sociale referitoare la siguranța statului a căror apărare se realizează prin păstrarea secretelor de stat; infracțiunea privind acțiunile dușmănoase contra statului, are ca obiect juridic special relațiile sociale prevăzute de infracțiunile de trădare prin ajutarea inamicului; infracțiunea de spionaj, are ca obiect juridic special relațiile sociale prin care se păstrează secretele de stat; infracțiunea de atentat care pune în pericol securitatea statului – apără relațiile sociale privind siguranța statului cât și relațiile sociale care ocrotesc dreptul persoanei fizice la viață, integritate corporală ori sănătate pe perioada cât îndeplinețte o activitate importantă de stat.
Obiectul juridic al infracțiunilor contra persoanei.
Fiind prevăzute în titlul II, infracțiunile contra persoanei sunt reprezentate de acțiunile – inacțiunile săvârșite cu vinovăție, prin care se vatămă atributele fundamentale ale persoanei: viața, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea și demnitatea. Sensul obiectului juridic generic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în obiectul juridic special al fiecărei infracțiuni în parte, astfel infracțiunile contra vieții, integrității corporale și sănătății, au ca obiect juridic special relațiile sociale privind dreptul la viață al persoanei; infracțiunile de lovire și vătămarea integrității corporale sau a sănătății au ca obiect juridic special relațiile sociale privind ocrotirea integrității corporale sau sănătății persoanei care se realizează prin sancționarea actelor de violență cauzatoare de suferințe fizice, vătămări, moartea victimei sau întreruperea sarcinii în alte condiții decât cele legale; infracțiunile contra libertății persoanei au ca obiect juridic special relațiile sociale privind ocrotirea persoanei, privind libertatea de a circula după propria voință, de a gândi, de a acționa, de a comunica în mod liber, asigurarea independenței realizându-se prin sancționarea actelor prin care se îngrădesc aceste libertăți; infracțiunile privitoare la viața sexuală au ca obiect juridic special relațiile sociale care ocrotesc libertatea sexuală a persoanei prin sancționarea faptelor de constrângere sau prin care s-a pus în pericol viața, sănătatea sau integritatea corporală a victimei; infracțiunile contra demnității au ca obiect juridic special relațiile sociale care ocrotesc onoarea, demnitatea și reputația persoanei prin sancționarea faptelor stânjenitoare sau ofensatoare.
c) Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra patrimoniului.
Fiind prevăzute în titlul III, infracțiunile contra patrimoniului sunt reprezentate de acțiunile-inacțiunile săvârșite cu vinovăție, prin care se vatămă patrimoniul. Obiectul juridic generic al acestor infracțiuni constă în relațiile sociale prin care se apără statutul juridic al patrimoniului și bunurile (care-l compun) în individualitatea lor, sancționându-se sustragerea, degradarea, distrugerea sau gestionarea frauduloasă a acestora.
Obiectul juridic al infracțiunilor contra autorităților.
Fiind prevăzute în titlul V, infracțiunile contra autorităților sunt reprezentate de acțiunile săvârșite cu vinovăție, prin care se vatămă autoritatea organelor de stat. Obiectul juridic generic constă în relațiile sociale prin care se apără prestigiul, respectul și autoritatea organelor publice precum și regimul juridic garantat pentru respectarea unor simboluri sau semne distinctive ale organelor de stat.
e) Obiectul juridic generic al infracțiunilor care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege.
Fiind prevazute în titlul VI, infracțiunile care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege sunt reprezentate de acțiunile săvârșite cu vinovăție, prin care se vatămă activitățile de interes public sau unele activități specifice privind nerespectarea regimului unor materiale. Obiectul juridic generic constă în relațiile sociale prin care se apără exercițiul atribuțiilor publice, îndatoririle de serviciu și specificul unor activități.
Sensul obiectului juridic generic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în obiectul juridic special al fiecărei categorii de infracțiuni, astfel: infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul au ca obiect juridic special relațiile sociale care implică respectarea sau îndeplinrea atribuțiilor de serviciu în cadrul autorităților publice sau persoanelor juridice; infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției au ca obiect juridic special relațiile sociale care implică activitatea de înfăptuire a justiției; infracțiunile contra siguranței circulației pe căile ferate au ca obiect juridic special relațiile sociale care reglementează desfășurarea în siguranță a circulației mijloacelor de transport ale căilor ferate; infracțiunile privitoare la regimul stabilit pentru unele activități reglementate de lege au ca obiect juridic special relațiile sociale care impun respectarea unui regim de reguli pentru desfășurarea activităților specifice.
f) Obiectul juridic al infracțiunilor de fals.
Fiind prevăzute în titlul VII, infracțiunile de fals aduc atingere relațiilor sociale privind încrederea publică (fides publica) în valorile, lucrurile sau bunurile pe baza cărora se desfășoară activitățile sociale și economice fiind reprezentate de acțiunile săvârșite cu vinovăție, prin care se falsifică documentele, înscrisurile de valoare. Obiectul juridic generic constă în relațiile sociale privind protejarea încrederii în valoarea înscrisă a monedelor, titlurilor, timbrelor, în instrumentele oficiale.
Sensul obiectului juridic generic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în obiectul juridic special al următoarelor categorii de infracțiuni: falsificarea de monede, timbre sau alte valori au ca obiect juridic special relațiile sociale privind siguranța stabilității valorii monedelor metalice, monedelor de hârtie, titlurilor de credit public, cecurilor, titlurilor de plată, timbrelor, mărcilor, biletelor de transport; falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare au ca obiect juridic special relațiile sociale privind siguranța valorii în utilizarea instrumentelor de autentificare sau de marcare folosite de instituțiile de drept public; falsuri în înscrisuri au ca obiect juridic special relațiile sociale privind asigurarea autenticității sau veridicității înscrisurilor oficiale, a identității persoanei, a folosirii unor embleme sau a unor semne dacă fapta a cauzat pagube materiale.
g) Obiectul juridic generic al infracțiunilor privind regimul stabilit pentru anumite activități economice.
Fiind prevăzute în titlul VIII, infracțiunile la regimul stabilit pentru anumite activități economice practicate fără respectarea prevederilor legale vatămă relațiile sociale privind activitatea economică, cauzând perturbarea activității economico-financiare sau produc pagube unui organ sau unei unități publice. Obiectul juridic generic al acestor infracțiuni este reprezentat de relațiile sociale care ocrotesc activitățile comerciale, economice și financiare în sensul evitării producerii unor pagube economice.
Sensul obiectului juridic generic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în obiectul juridic special al fiecărei infracțiuni în parte.
h) Obiectul juridic al infracțiunilor care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială.
Fiind prevăzute în titlul IX, infracțiunile care aduc atingere unor relații privind conviețiurea socială, sunt reprezentate de acțiunile-inacțiunile săvârșite cu vinovăție prin care se vatămă regulile de conviețuire socială privind familia, sănătatea publică și asistența celor în primejdie. Obiectul juridic generic al acestor infracțiuni este reprezentat de relațiile sociale care ocrotesc familia, sănătatea publică, asistența celor în primejdie.
Sensul obiectului juridic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în obiectul juridic special al fiecărei infracțiuni în parte, astfel: infracțiunile contra familiei au ca obiect juridic special relațiile privind conviețuirea în familie; infracțiunile contra sănătății publice au ca obiect juridic special relațiile sociale privind ocrotirea sănătății publice; infracțiunile privitoare la asistența celor în primejdie au ca obiect juridic special relațiile sociale privind asigurarea asistenței celor aflați în primejdie; alte infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială au ca obiect juridic special ocrotirea relațiilor sociale prin care se asigură conviețuirea socială a cetățenilor indiferent de rasă sau de naționalitate.
i) Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra capacității de apărare a României.
Fiind prevăzute în titlul X, infracțiunile contra capacității de apărare aduc atingere relațiilor sociale privind menținerea capacității de apărare a țării care se regăsește în menținerea ordinii și disciplinei militare determinată de necesități militare, în loialitatea conducătorilor militari.
Sensul obiectului juridic generic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în obiectul juridic special al următoarelor categorii de infracțiuni: infracțiunile săvârșite de militari au ca obiect juridic special relațiile sociale de asigurare și menținere a ordinii și disciplinei în unitățile militare; infracțiunile săvârșite pe câmpul de luptă au ca obiect juridic special relțiile sociale prin care se menține loialitatea cadrelor față de forțele militare pe care le comandă, precum și păstrarea mijloacelor de luptă; infracțiuni specifice aviației și marinei militare au ca obiect juridic special relațiile sociale de asigurare și menținere a securității zborului și operațiilor navale; infracțiunile săvârșite de militari sau civili au ca obiect juridic special relațiile sociale de menținere a rezistenței morale a populației și de punerea la dispoziția armatei a bunurilor rechiziționate.
j) Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra păcii și omenirii.
Fiind prevăzute în titlul XI, infracțiunile contra păcii și omenirii aduc atingere relațiilor sociale privind menținerea păcii și asigurarea unor reguli de conduită pentru protejarea vieții membrilor unei colectivități. Obiectul juridic generic al acestor infracțiuni este reprezentat de relațiile sociale care ocrotesc pacea și previn și reprimă infracțiunile contra omenirii.
Sensul obiectului juridic generic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în obiectul juridic special al fiecărei infracțiuni în parte.
Subiectul infracțiunii
Subiect al infracțiunii este acea persoană care, îndeplinind condițiile legii, realizează acțiunea – inacțiunea prevăzută de norma de incriminare, sau contribuie la realizarea acesteia și care lezează valorile sociale ocrotite de lege, precum și persoana care suportă consecințele acțiunii.
În literatura de specialitate se face distincție între subiectul activ și subiectul pasiv al infracțiunii.
Prin însăși natura comenzii sau dispoziției de conformare pe care o implică norma penală, aceasta instituie relații de drept penal cu toți membrii societății care apar, de principiu, fie ca beneficiari, fie ca destinatari ai legii penale.
În cazul săvârșirii unor infracțiuni, membrii societății – care au nesocotit dispoziția penală de conformare – intră într-un raport juridic penal de conflict cu statul, ca mandatar al societății în organizarea apărării sociale, dobândind calitatea de subiect de drept penal al raportului juridic de conflict sau contradicție.
Persoanele fizice care apar, într-o primă ipostază a raportului juridic de conformare, ca beneficiari și destinatari virtuali ai legii penale se pot transforma deci, prin săvârșirea unei infracțiuni, în subiecți ai raportului juridic penal de conflict și, prin aceasta, în subiecți activi ai infracțiunii.
Pe de altă parte, tot ca urmare a comiterii unei infracțiuni, și persoanele fizice vătămate în drepturile sau interesele lor legitime devin titularele unor drepturi și obligații specifice în cadrul raporturilor de drept penal și civil adiacente ce se nasc prin săvârșirea infracțiunii între făptuitori și persoana vătămată, devenind subiecți pasivi. Prin urmare, subiecții infracțiunii sunt acele persoane implicate prin însăși săvârșirea infracțiunii – adică subiecții activi ai infracțiunii, precum și acele persoane obligate să suporte consecințele sau răul cauzat prin săvârșirea acesteia – adică subiecții pasivi ai infracțiunii.
Ambele categorii de subiecți sunt titulare de drepturi și obligații penale (și, uneori, chiar civile) derivate din săvârșirea unei infracțiuni determinate și își pot valorifica drepturile și obligațiile ca subiecți ai unor raporturi juridice procesuale și, după caz, în cadrul raporturilor juridice procesual civile, alăturate procesului penal.
Noțiunea de subiect de drept penal are o sferă mai largă decât aceea de subiect al infracțiunii, diferența reprezentând-o cazurile în care persoana fizică urmărită sau trimisă în judecată, în calitatea sa generală de subiect de drept penal, beneficiază, în fina, de o soluție judecătorească prin care se constată că fapta ce i s-a reproșat nu constituie infracțiune și deci, nu poate fi considerată și ca subiect real al infracțiunii. Până la obținerea unei astfel de soluții, subiectul de drept penal implicat într-un raport procesual penal beneficiază de toate prerogativele, drepturile și garanțiile prevăzute de lege în favoarea oricărui subiect al infracțiunii.
Distincția între subiecții activi ai infracțiunii, deci, infractorii propriu-ziși, și subiecții pasivi ai acesteia, deci persoanele vătămate prin infracțiune, derivă din modul în care aceștia sunt implicați în săvârșirea infracțiunii (activ sau pasiv), poziția de interes, funcția și rolul cu totul diferit pe care îl au în realizarea raportului juridic penal de conflict. Ambele categorii de subiecți preexistă momentului săvârșirii infracțiunii, reprezentând premisele subiective ale acesteia (sau, după denumirea dată de alți autori, factorii subiectivi ai infracțiunii).
3.2.1. Subiecți activi ai infracțiunii.
Subiectul activ al infracțiunii nu poate fi decât persoana fizică ce săvârșește în mod nemijlocit o infracțiune sau participă la săvârșirea acesteia în calitate de autor, instigator sau complice.
Potrivit art. 144 Cod penal, poate deveni subiect activ al infracțiunii și persoana care săvârșește o tentativă pedepsibilă.
Din cuprinsul definiției de mai sus, întemeiată pe întregul sistem de idei și principii al organizării apărării sociale prin mijloace de drept penal, și finalitatea pe care aceasta o urmărește în planul combaterii și prevenirii criminalității, subiect activ al infracțiunii nu poate fi decât infractorul, deci persoana fizică.
Din acest punct de vedere – susținut instituțional de întregul drept penal pozitiv – posibilitatea considerării unei persoane juridice (sau ”morale”) și, eventual, penalizarea acesteia prin sancțiuni de drept penal ca subiect activ al infracțiunii sunt excluse.
Dacă, prin urmare, în cadrul activității unei societăți sau organizații deținătoare a calității de persoană juridică s-ar comite o infracțiune, chiar cu știrea și conlucrarea mai multor persoane ori a tuturor persoanelor fizice ce o compun, tragerea la răspunderea penală se va face numai prin urmărirea individuală a infractorilor vinovați, deci a unor persoane fizice determinate, care vor trebui să răspundă atât penal, cât și civil pentru faptele comise sub oblăduirea unei asemenea persoane morale. Soluția este aplicabilă chiar în cazul săvârșirii infracțiunii de concurență neloială, când, potrivit art. 301 Cod penal, răspunderea consecințelor faptei revine nu organizației în bloc, ci persoanelor care au implicat-o într-o astfel de activitate.
În literatura și jurisprudența occidentală, opiniile sunt împărțite, G. Stefani și G. Levasseur relevând tendința jurisprudenței franceze de a admite responsabilitatea penală a persoanelor morale (echivalentul persoanelor juridice din legislația noastră) prin aplicarea unor interdicții sau sancțiuni pecuniare. Tendința este susținută de unele dispoziții legale care permit posibilitatea aplicării unor pedepse pecuniare, dizolvarea, suspendarea sau chiar ridicarea dreptului de exercițiu al unor persoane morale din cauza comiterii unor fapte cu caracter penal prin conducătorii sau reprezentanții lor.
Astfel, în cazul reținerii unor fapte fiscale săvârșite de o persoană juridică, jurisprudența franceză, deși recunoaște că responsabilitatea penală este, de principiu, în mod esențial individuală și personală, a decis și asupra existenței unei responsabilități penale a organizației respective, răspunderea penală individuală revenind conducătorilor acesteia. Alteori, jurisprudența nu a ezitat să fundamenteze răspunderea penală a conducătorilor unei persoane morale pe instituția răspunderii pentru fapta altuia (instituție și ea inaplicabilă în dreptul penal autohton).
Tendința jurisprudenței franceze – resimțită și în alte țări occidentale, sub presiunea diversificării și rafinării neîncetate a manifestărilor infracționale la nivelul unor organizații criminale de grup, care funcționează la adăpostul unor firme de acoperire – nu este împărtățită însă de toți specialiștii domeniului.
După cum relevă autorii citați mai sus, răspunderea penală nu poate reveni decât unei persoane fizice determinate, întrucât numai aceasta poate săvârși ”o faptă” în sensul legii penale și numai aceasta poate suporta răspunderea, care este eminamente individuală și personală, însuși sistemul de pedepse (cu excepția celor pecuniare) existent în ansamblul mijloacelor represive fiind destinat și aplicabil numai persoanelor fizice. În sistemul nostru penal, care nu acceptă nici instituția răspunderii penale pentru persoanele juridice și nici răspunderea penală pentru fapta altuia, subiect al infracțiunii nu poate fi decât persoana fizică, întregul sistem al răspunderii penale și sancțiunii penale fiind orientat și organizat după principiile caracterului penal al răspunderii și al sancțiunii de drept penal.
Condițiile necesare pentru ca o persoană fizică să devină subiect activ al infracțiunii au fie un caracter general, definind condiția juridică a delincventului în raport cu oricare dintre infracțiunile ce le-ar putea săvârși, fie un caracter special, când se referă la anumite cerințe particulare cerute în mod expres de diferite norme penale pentru dobândirea calității de subiect activ în cazul unor infracțiuni (infracțiuni cu subiect special).
Condițiile generale de existență a subiectului activ al infracțiunii se referă la: cerința îndeplinirii unei limite de vârstă, minimă, cerința ca persoana fizică să fie responsabilă și cerința ca fapta să fi fost săvârșită cu libertate de voință și acțiune.
Condiția unei vârste minime. În sistemul legii noastre penale se consideră că, prin dezvoltarea sa biopsihică, persoana atinge parametrii necesari pentru a-și asuma în cunoștință de cauză și în mod liber consecințele încălcării unei norme de drept penal în jurul vârstei de 14 ani; limita de vârstă din Codul nostru penal, în art. 99, alin. 1, stabilește și debutul capacității juridice de drept penal. În privința determinării vârstei minime de la care începe capacitatea juridică de drept penal se observă unele deosebiri de la o legislație la alta. Astfel, în timp ce Codul penal român stabilește această limită la 14 ani, Codul penal ceh o stabilește la 15 ani, iar Codul penal polonez, la vârsta de 16 ani.
După cum se semnalează în literatura de specialitate, tendința actuală în planul științei dreptului penal este aceea de a ridica cât mai sus limita de vârstă de la care se poate considera că minorul, prin dezvoltarea sa psihomentală, a ajuns la un grad de înțelegere, stăpânire și experiență de viață care i-ar conferi o capacitate penală deplină.
În acest sens, de pildă, în Franța – care prin Codul penal din 1810, prevedea pentru minori începutul capacității penale de la 13 ani. Prin Ordonanța din 2 februarie 1945 s-a constituit din minoritatea penală (13 – 18 ani) o cauză legală de responsabilitate penală, astfel încât, în cazul săvârșirii de către minori a unei fapte prevăzute de legea penală, împotriva acestora nu se mai pot aplica nici un fel de pedepse, ei beneficiind doar de posibilitatea de a fi supuși unor măsuri de protecție, asistență, supraveghere sau reformă.
O soluție similară cu cea din legislația noastră, dar puțin diferită ca tranșă de vârstă, este oferită de Codul penal elvețian, potrivit căruia (art. 89) sunt considerate infracțiuni faptele comise de adolescenții de la 15 ani în sus, dar nu mai mult de 18 ani împliniți.
În ce privește regimul vârstei la care debutează capacitatea juridică penală în țara noastră, potrivit dispozițiilor legale în vigoare, această limită începe, de principiu, la 14 ani împliniți. În acest sens, art. 99 Cod penal prevede în mod expres regula că: ”Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu poate răspunde penal”, iar, în completarea sa, art. 50 Cod penal prevede că: Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinește condițiile legale pentru a răspunde penal”.
Potrivit art. 99, alin. 2, ”minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ”.
În sfârșit, potrivit art. 99, alin. 3 Cod penal: ”minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal”.
Față de conținutul acestor texte, rezultă că, în sistemul dreptului penal român în vigoare, capacitatea juridică penală începe, de principiu, la vârsta de 14 ani și continuă, într-o formă deplină, peste vârsta de 16 ani – aceasta fiind limita de vârstă de care specialiștii din domeniul psihologiei, sociologiei, moralei și al dreptului penal leagă un asemenea nivel de dezvoltare medie psiho-morală a personalității încât, de regulă, individul dispune nu numai de facultățile psihice necesare înțelegerii conținutului, semnificației și consecințelor faptelor sale, dar și de capacitatea de a le dirija în mod liber.
Pe de altă parte, atingându-se vârsta de 14 ani, se presupune că individul beneficiază și de aparatul de cunoștințe, deprinderi și valori psiho-morale și sociale necesar integrării sale firești și neconflictuale în viața socială, putându-și asuma în deplină cunoștință de cauză consecințele faptelor sale în raport cu exigențele legii penale. Cum însă nu toți adolescenții parcurg la fel și în același ritm dezvoltării lor psiho-morale, în unele cazuri, formarea personalității uneori conturându-se chiar peste pragul vârstei de 14 ani, dar, în genere, nu mai târziu de 16 ani, legiuitorul a instituit pentru acest interval un regim de capacitate penală având caracterul unei prezumții legale relative, în timp ce, pentru celălalt interval, de la 16 ani înainte, un regim de capacitate penală cu caracterul unei prezumții legale absolute.
Pe cale de consecință, deși minorul aflat între limitele de 14 și 16 ani este prezumat legal a dispune de capacitate penală, el poate răsturna această prezumție făcând dovada lipsei discernământului, în timp ce minorul mai mare de 16 ani nu are posibilitatea înlăturării prezumției legale de capacitate, aceasta având un caracter absolut (”juris et de jure”).
Cu toate acestea, dacă minorul mai mare de 16 ani va face dovada lipsei discernământului, această împrejurare, deși nu va afecta capacitatea sa penală, va putea elimina, după caz, fie responsabilitatea (în cazurile de iresponsabilitate vizate de art. 48 Cod penal), fie imputabilitatea (ca, de pildă, în cazul unei beții complete accidentale).
În concluzie, potrivit legislației în vigoare, nu îndeplinesc condiția generală de vârstă minimă pentru a deveni subiecți ai infracțiunii minorii sub 14 ani.
Cerința responsabilității (capacitatea de a lucra cu vinovăție). Cerința responsabilității constituie cea de a doua condiție pe care trebuie să o îndeplinească orice persoană fizică pentru a deveni subiect activ al infracțiunii și reprezintă starea psihico- fizică normală – în pragul înțelegerii și dirijării conștiiente a faptelor – pe care trebuie să o dețină toate persoanele ce posedă capacitate juridică penală.
Cum , în sistemul nostru penal, capacitatea juridică penală este presupusă a fi împlinită o dată cu împlinirea vârstei de 14 ani și cum atingerea acestei vârste implică un asemenea grad de dezvoltare psihico-mentală a minorului încât se presupune că acesta dispune de factorul intelectiv, cât și de cel volitiv pentru conturarea vinovăției (deci, întrunirea celor doi factori ai laturii subiective a infracțiunii), rezultă că responsabilitatea penală, ca suport al capacității juridico-penale, corespunde acelui grad de dezvoltare psihică a unei persoane fizice normale care îi conferă aptitudinea de a comite fapte prevăzute de legea penală cu vinovăție.
Responsabilitatea apare, prin urmare, ca o aptitudine și posibilitate reală a persoanei în vârstă de peste 14 ani de a lucra cu vinovăție penală, vocație care se întemeiază pe un grad relativ dezvoltat de formare a factorilor care girează procesele intelective și volitive necesare formării vinovăției, care, la rândul ei, fundamentează, din punct de vedere științific, instituirea de la aceeași vârstă a capacității juridico-penale.
Datorită strânsei legături reciproce dintre aceste niveluri sau unghiuri de evaluare, responsabilitatea depinzând de dezvoltarea factorilor volitivi și intelectivi, iar capacitatea juridică penală – de responsabilitate, în sistemul dreptului nostru penal, atât capacitatea penală (care implică, deci, conlucrarea corectă a celor doi factori caracterizanți ai vinovăției), cât și responsabilitatea, ca rezultantă a acestei conlucrări, se bucură de beneficiul unei prezumții legale, în sensul că toate persoanele fizice care au împlinit vârsta de 14 ani sunt prezumate de lege a poseda discernământ și, pe această bază, capacitate juridică penală.
În sensul sus arătat, capacitatea juridică penală semnifică starea persoanei fizice responsabile de a-și putea asuma, în temeiul faptelor săvârșite, printre alte forme de răspundere juridică, și pe aceea a răspunderii penale, exercitând toate drepturile și obligațiile pe care această răspundere le implică, atât în planul dreptului penal material, cât și al celui instrumental.
Responsabilitatea nu trebuie confundată cu răspunderea penală însăși, aceasta din urmă referindu-se la obligația făptuitorului de a suporta consecințele juridico-penale ale unei fapte penale determinate.
Răaspunderea penală, pe de altă parte, putându-se naște numai pe suportul săvârșirii unei fapte cu vinovăție, deci, de către o altă persoană responsabilă, nu se rezumă la o simplă posibilitate de a răspunde, ci la o răspundere juridică precis conturată. Evident, rersponsabilitatea nu trebuie confundată cu culpabilitatea, care presupune starea persoanei care a comis o faptă concretă cu vinovăție, și nici cu imputabilitatea – care se referă la posibilitatea de a atribui persoanei săvârșirea unei fapte cu conștiința deplină și voința neconstrânsă (liberă).
Din punctul de vedere al acestor noțiuni – cu largă circulație în literatura occidentală și nu întotdeauna cu același înțeles – în timp ce culpabilitatea este elementul moral al infracțiunii, cu alte cuvinte, reflectă raportul dintre subiect și conduita sa, imputabilitatea este o stare, o calificare a subiectului însuși. Cu alte cuvinte, pentru a exista responsabilitatea penală (în sens de răspundere juridică penală) trebuie ca delincventul să fi comis o greșeală (culpabilitate) și ca această greșeală să-i poată fi imputată.
Cât privește responsabilitatea juridică penală (în înțeles de răspundere penală juridică), aceasta este fondată pe greșeala comisă și, ca atare, ea nu va exista atunci când greșeala (”la faute”) nu-i este imputabilă din orice cauză autorului ei. Astfel, în caz de demență sau de constrângere nu este posibilă imputabilitatea.
Față de opiniile citate mai sus, relevăm înțelesul pe care doctrina franceză îl dă imputabilității, în sensul de calificare subiectivă a făptuitorului de a fi responsabil (în înțelesul aptitudinii naturale de a lucra cu vinovăție) și de a acționa în speța dată cu conștiință și voința liberă (neconstrânsă), corelând neimputabilitatea atât față de cauzele de demență, cât și de cele în care autorul a acționat sub imperiul constrângerii căreia nu i-a putut rezista. Din acest punct de vedere, noțiunea de neimputabilitate este mai largă decât aceea de neresponsabilitate penală și, invers, aceea de responsabilitate penală – mai restrânsă decât cea de imputabilitate.
Pe de altă parte, semnalăm înțelesul curent ce se dă în literatura de specialitate conceptului de responsabilitate juridică, adică acela al accepțiunii date de noi conceptului de răspundere juridică penală.
În literatura clasică s-a discutat mult în legătură cu chestiunea de a se ști dacă starea de responsabilitate presupune și gradul necesar de exprimare liberă a conștiinței și voinței făptuitorului, necesar pentru a-i atrage și imputabilitatea vreunei fapte penale, cu alte cuvinte, dacă un subiect responsabil dispune și de libertatea de decizie și acțiune.
Fără a implica, prin soluția dată, formula absolută a liberului arbitru și nici pe aceea a libertății de exprimare numai în măsura înțelegerii necesității (care concepe libertatea ca fiind capacitatea de a decide în cunoștință de cauză), putem afirma că științele penale moderne și inclusiv criminologia actuală acceptă, de regulă, punctul de vedere potrivit căruia, deși individul normal acționează întotdeauna sub impulsul unor factori exo- sau endogeni (în proporții, corelații și ecuații foarte variate), el deține capacitatea controlării și stăpânirii acestor factori prin declanșarea și întreținerea unor procese de autodeterminare a opțiunilor, deciziilor și acțiunilor în astfel de condiții încât alegere formulei de comportament ilicit se situează la nivelul unor manifestări reproțabile sub raport juridico-penal.
Libertatea de voință și acțiune (imputabilitatea). După cum s-a arătat, există posibilitatea ca o persoană responsabilă să comită o faptă prevăzută de legea penală sub imperiul unei constrângeri externe căreia să nu-i poată rezista, situație în care exprimarea sa materială să nu poată fi atribuită unei conștiințe și voințe libere și, ca atare, fapta să nu-i fie imputabilă. Într-adevăr, în cazul în care autorul acționează sub imperiul unei constrângeri externe căreia nu-i poate rezista, nu se poate considera că fapta comisă i-ar aparține din punct de vedere moral și că nici această faptă i-ar exprima personalitatea sau starea de antisociabilitate pe care o presupune asumarea cu conștiința și voința liberă – săvârșirea unei infracțiuni. Ca atare, nu se pot naște nici vinovăția și nici răspunderea penală.
Datorită importaței deosebite a posibilității infractorului de a acționa cu conștiința deplină și voința liberă în săvârșirea vreuneia dintre faptele prevăzute de legea penală pentru nașterea răspunderii penale, legiuitorul român a introdus în codul penal doă cauze legale de împiedicare a constituirii infracțiunii pentru cazurile când făptuitorul a acționat sub imperiul unor constrângeri fizice sau psihice (morale) cărora nu le-a putut rezista (art. 46 Cod penal).
Condițiile speciale pentru existența subiectului activ al infracțiunii sunt acelea care – adăugându-se celor generale – sunt necesare pentru ca o persoană fizică să poată săvârși infracțiunea pentru care legea cere în mod expres un subiect special sau calificat, cum ar fi calitatea de cetățean român, în cazul infracțiunii de trădare, ori aceea de funcționar, în cazul infracțiunii de abuz în serviciu sau luare de mită (funcționar sau ”alt salariat” asimilat funcționarului).
Cerința calității speciale, întotdeauna prevăzută expres, este cerută numai autorului infracțiunii, nu și participanților săi (instigatori ori complici), iar aceasta poartă denumirea de subiect propriu sau calificat, spre deosebire de subiecții necalificați sau simpli, care nu îndeplinesc calitatea respectivă și nu pot săvârși nici infracțiunea proprie, pentru realizarea căreia legea pretinde un subiect cu calitate specială sau proprie.
Calitatea necesară subiectului, în cazul infracțiunilor proprii, este esențială pentru existența infracțiunii respective, si ca atare, trebuie să fie prezentă în momentul săvârșirii faptei, căreia îi justifică în mare măsură profilul criminologic și penal (ca în cazul infracțiunilor de serviciu, care există tocmai datorită pericolului social al faptelor comise de funcționari prin încălcarea unor atribuții de serviciu).
Calitatea specială a subiectului unfracțiunii poate atrage, de altfel, și calificarea conținutului unor infracțiuni prin instituirea unor agravante care decurg exclusiv din acea calitate a subiectului, infracțiuni care, însă, în varianta lor de bază, se pot realiza și de către un subiect necalificat, ca în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 243 și 244 Cod penal, unde calitatea de custode a făptuitorului funcționează ca un element circumstanțial de agravare, sau ca în cazul infracțiunii prevăzute de art. 288 Cod penal, unde calitatea de funcționar atrage o variantă de agravare a falsului în înscrisuri oficiale. În dreptul procesului penal, calitatea specială a subiectului unor infracțiuni proprii – cum este cea de militar – poate atrage chiar o competență de jurisdicție penală specială.
Categorii de subiecți activi ai infracțiunii. Spre deosebire de criminologie, unde clasificarea infractorilor se face din unghiuri extrem de variate, corespunzător concepțiilor ce domină școlile sau curentele luate în considerație, în teoria dreptului penal se întâlnesc câteva clasificări cu caracter tehnic – normativ ale subiecților activi ai infracțiunii.
Astfel, în raport cu vârsta și uneori cu reglementarea unor regimuri de represiune penală sensibil diferențiate, se face o primă clasificare a subiecților activi majori, minori și tineri, ultimii ocupând vârsta rezervată în criminologie postadolescenței (18 – 22 ani). În raport cu posibilitatea naturală ca o infracțiune să fie săvârșită ca autor numai de un singur subiect (ca, de pildă, omisiunea denunțării, etc.) sau, uneori, de două sau mai multe persoane împreună (ca, de pildă, în cazul relațiilor sexuale între persoane de același sex) sau prin asocierea mai multor persoane pentru săvârșirea de infracțiuni (art. 323 Cod penal), subiecții infracțiunii pot fi subiecți activi unici sau subiecți activi plurali.
Specific penru aceste categorii de subiecți este că, spre deosebire de subiecții obișnuiți, care pot săvârși faptele, în funcție de împrejurări, atât în coautorat, cât și în participație cu alte persoane (ca, de pildă, în cazul omorului, furtului, distrugerii etc.), în cazul ultimei categorii, calitatea de autor al infracțiunii nu o poate dobândi decât o singură persoană sau mai multe împreună, indiferent de circumstanță – participația simplă fiind și aici posibilă.
În sfârșit, teoria dreptului penal mai distinge o clasificare a subiecților activi ai infracțiunii, în funcție de o anumită calitate cerută pentru existența sbiectului (cum ar fi aceea de funcționar, cetățean străin, militar etc.), în sensul că subiecții pentru care se cere calitatea sunt denumiți subiecți calificați sau proprii ori circumstanțiați, pe când ceilalți – subiecți simpli sau necircumstanțiați.
Subiecți pasivi ai infracțiunii
În teoria dreptului penal, prin subiect pasiv al infracțiunii sau persoană vătămată se înțelege persoana fizică sau juridică ce a suferit răul cauzat prin săvârșirea infracțiunii în calitate de titulară a valorii lezate.
a) Condițiile generale de existență a subiectului pasiv al infracțiunii. În principiu, orice persoană fizică sau juridică poate fi vătămată prin intermediul unei infracțiuni și poate dobândi calitatea de subiect pasiv al infracțiunii.
Trebuie deosebită însă calitatea de subiect pasiv al infracțiunii sau de persoană vătămată (calitatea presupisă a subiectului pasiv) de aceea de persoană dăunată (păgubită) prin infracțiune. Prima decurge din răuil produs unei persoane prin infracțiune, indiferent de prejudicierea sa materială – cum ar fi în cazul infracțiunii de omor, când sbiect pasiv al infracțiunii este însăși victima, iar a doua – din faptul prejudicierii unei persoane prin infracțiune.
Într-adevăr, dacă, de cele de mai multe ori, persoana vătămată este, în același timp, și persoana dăunată, poziția sa vizând atât raportul juridic de drept penal, cât și cel de drept civil – deci ambele acțiuni devin exercitabile în procesul penal (și cea penală și cea civilă) – nu este exclusă posibilitatea ca o persoană să devină subiect pasiv al infracțiunii fără a putea întruni și calitatea de persoană dăunată (cum este cazul victimei într-o infracțiune de omor), cupă cum este posibil ca o persoană să poată dobândi calitatea de persoană dăunată fără a fi suferit și răul cauzat prin infracțiune (cum este cazul soției sau copiilor victimei în cazul aceleiași infracțiuni de omor). Între cele două situații se mai produce și o diferențiere sub raportul implicării lor procesual – penale. Astfel, în timp ce persoana vătămată care a suferit nemijlocit și răul produs prin infracțiune (ca în cazul infracțiunii de vătămare corporală) poate dobândi, în procesul penal, atât calitatea de parte vătămată, cât și cea de parte civilă, în ambele cazuri, poziția sa de subiect pasiv oferindu-i temeiul de a putea trece la exercitarea activă atât a acțiunii penale, cât și a celei civile, în ipoteza persoanei fizice care nu a suferit nemijlocit paguba (persoana dăunată), dar nu și răul produs de infracțiune, aceasta nu poate exercita în procesul penal (sau civil) decât o acțiune civilă.
b) Condiții speciale de existență a subiectului pasiv al infracțiunii. Condițiile speciale de existență a subiectului pasiv al infracțiunii sunt prevăzute întotdeauna expres de lege și se referă la acele situații care, prin specificul faptelor penale incriminate, presupun în mod necesar persoane vătămate cu o anume calitate, deci, un subiect pasiv calificat.
Astfel se întâmplă în cazul infracțiunilor care se pot comite împotriva unor persoane oficiale din conducerea statului, cum ar fi cea prevăzută de art. 160 – Cod penal, potrivit căreia pentru a exista infracțiunea de atentat care pune în pericol siguranța statului este necesar ca acțiunea infracțională specifică atentatului să vizeze o persoană care îndeplinește o activitate importantă, de stat sau publică; în cazul infracțiunii de ultraj – prevăzută de art. 239 Cod penal – care presupune calitatea subiectului pasiv de funcționar ce îndeplinețte o funcție ce implică exercițiul autorității de stat – sau în cazul infracțiunii de pruncucidere, prevăzută de art. 177 Cod penal, care presupune calitatea victimei de copil nou-născut al făptuitorului etc.
c) Categorii de subiecți pasivi ai infracțiunii. Teoria dreptului penal a elaborat și cu privire la subiecții pasivi ai infracțiunii mai multe clasificări. Astfel, într-o primă clasificare, subiecții pasivi speciali și imediați, adică persoanele fizice sau juridice care sunt titulare nemijlocite ale valorilor sociale vătămate prin diverse acte infracționale, în parte, sunt opuse subiectului pasiv general mediat al tuturor infracțiunilor, care este statul, ca reprezentant al societății și titular al organizării apărării sociale prin mijloace de drept penal. Din aceste două calități se nasc poziții diferite în procesul penal, statul devenind titular al acțiunii penale, pe care fie o exercită direct (în numele societății și în interesul persoanei vătămate), fie o încredințează spre exercitare (deplină sau limitată), în anumite cazuri, persoanei vătămate însăși (ca în cazul acțiunii directe).
O altă clasificare se referă la subiectul pasiv principal și subiectul pasiv secundar sau adiacent. Distincția operează în cazul infracțiunilor care, prin specificul lor, aduc simultan atingere la doă valori sociale cu titulari distincți, dintre care una – vizată în principal, iar a doua – în mod secundar sau adiacent.
În sfârșit, în teoria dreptului penal se mai întâlnește clasificarea de subiect pasiv simplu (necircumstanțiat) și subiect pasiv calificat (sau circumstanțiat). Din ultima categorie fac parte acei subiecți pasivi pentru a căror existență norma penală cere o calitate specială, cum ar fi, de exemplu, aceea de funcționar, militar, rudă apropiată etc., și a cărei prezență poate condiționa fie existența conținutului de bază al infracțiunii (de pildă, art. 239 Cod penal), fie agravarea acesteia (de pildă, art. 175 lit. C, Cod penal).
Capitolul 4
Soluții din practica judiciară
Concluzii
Soluții din practica judiciară
Grup infracțional organizat. Contrabanda
Prin sentința penală nr. 642 din 20 decembrie 2007, Tribunalul Maramureș a condamnat, între alții, pe inculpatul H.M. pentru infracțiunea de inițiere și constituire a unui grup infracțional organizat, prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., precum și pentru infracțiunea de contrabandă, prevăzută în art. 270 raportat la art. 274 din Legea nr. 86/2006, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Pe latura civilă, în baza dispozițiilor art. 14 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata, în solidar cu coinculpații din cauză, a sumelor de 57.000 de lei și de 64.000 de lei părții civile Ministerul finanțelor publice prin A.N.A.F. București, ambele cu titlu de despăgubiri civile. În baza art. 118 alin. (1) lit. e, C. pen., s-a dispus confiscarea , în favoarea statului, a cantității de 14.000 pachete de țigări.
Pentru a pronunța hotărârea, instanța a reținut că, spre sfârșitul lunii octombrie 2006, inculpatul H.M. i-a comunicat coinculpatului B.A. că el cunoaște cetățeni ucrainieni care se ocupă cu contrabanda de țigări și, luând legătura cu ei și implicându-se, ar putea câștiga bani. Odată ce B.A. a acceptat, cei doi s-au înțeles să se întâlnească la Sighetu Marmației, aici urmând să stabilească planul de acțiune.
În dimineața zilei de 5 decembrie 2006, coinculpatul B.A. s-a deplasat la Sighetu Marmației împreună cu inculpatul H.M. și aici au stabilit amănuntele activităților, inclusiv necesitatea de a-l contacta pe S.M. , persoană cunoscătoare de limbă ucraineană, acesta urmând să ia legătura cu membrii rețelei și să preia țigările. După acest moment, țigările preluate trebuiau încărcate în vehicul, conducerea acestuia fiind asigurată de coinculpatul B.A. totodată s-a stabilit ca activitatea să fie supravegheată de inculpatul H.M., el făcând acest lucru prin deplasarea cu un alt vehicul ce trebuia poziționat înaintea celui care transporta cantitățile de țigări.
În jurul orei 19, la 5 decembrie 2006, inculpatul H.M. l-a contactat pe coinculpat și i-a cerut să se deplaseze cu vehicolul în comuna unde au fost duse țigările, după ce fuseseră scoase din apa râului Tisa. Ca atare, coinculpatul a procedat la încărcarea țigărilor, în zonă inculpatul H.M., la volanul unui autoturism, supraveghind operațiunea. După terminarea încărcării țigărilor, inculpatul, rulând cu mașina în fața celei conduse de coinculpat, au ajuns la casa lui M.L., unde au descărcat 28 baxuri de țigări. După aceste acțiuni, coinculpatul i-a dat lui R.M. (condamnat în cauză) suma de 200 de lei, din aceștia 100 de lei urmând a fi dați lui Z.V. (de asemenea condamnat în cauză). În continuare, în mai 2007, coinculpatul, după o înțelegere cu inculpatul H.M., l-a contactat pe R.M. căruia i-a propus să ia parte din nou la activitatea de primire a țigărilor și, după ce acesta a acceptat, au stabilit să se întâlnească, la întâlnire urmând să fie de față și inculpatul H.M. a doua zi, inculpatul, telefonic, i-a comunicat lui R.M. să meargă pe malul râului Tisa, aici el având de urmărit traseul polițiștilor de frontieră. Baxurile cu țigări, conform înțelegerii dintre cei amintiți, urmau să fie aduse noaptea, cu o barcă. Pentru că R.M. era cel ce trebuia să preia țigările și să le transporte la cca 100 m de malul râului și să le ascundă, i-a cerut coinculpatului Z.V. să-l ajute.
La 12 mai 2007, R.M., însoțit de Z.V., s-au deplasat în zona de frontieră și a a scos din apă 20 de baxuri, în tot acest timp Z.V. asigurând paza, iar inculpatul H.M. supraveghind operațiunea. Odată ascunse țigările, R.M., telefonic, i-a comunicat inculpatului că a terminat ce avea de făcut. Coinculpatul B.A., conducând un autoturism, s-a prezentat la locul unde se găseau țigările, le-a încărcat în vehicul și le-a transportat și depozitat în garajul lui. Din garajul lui B.A., țigările au fost preluate cu un autoturism, iar B.A. a dat lui R.M. și Z.V. suma de 200 de lei.
La data de 22 mai 2007, același inculpat, telefonic, i-a cerut lui R.M. să ia parte la o nouă acțiune de contrabandă și, după ce a primit acceptul acestuia, l-a transportat până la intrarea într-o comună. De aici, cel din urmă, parcurgând cca 4 km, a ajuns în zona unde fuseseră lăsate 20 de baxuri de țigări. Ajutat de Z.V., R.M. a transportat 12 baxuri într-o vegetație, ele fiind preluate de coinculpatul B.A. și aduse tot în garajul propriu. Restul baxurilor, ramase în vegetație, au fost descoperite de poliție. și această operațiune a fost supravegheată de inculpatul H.M.
În noaptea de 23 mai 2007, inculpații au întreprins, în aceeași modalitate, o altă acțiune de preluare a țigărilor, R.M. fiind surprins de poliția de frontieră, aaceasta descoperind pe lângă încărcătura adusă (20 de baxuri) și pe celelalte 8 ascunse.
Împotriva sentinței a declarat apel, între alții, inculpatul H.M., motivele invocate fiind, în principal, greșita sa condamnare pentru infracțiunea prevăzută în art 7 din Legea nr. 39/2003, greșita reținere a aplicării art. 41 alin (2) C. pen., greșita încadrare juridică afaptei, aceasta fiind infracțiunea de tăinuire prevăzută de art. 221 C. pen și greșita stabilire a calității sale privind infracțiunea de contrabandă, el susținând că nu este autor, ci complice, precum și greșita soluționare a laturii civile.
Curtea de Apel Cluj, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 46/A din 27 martie 2008, a admis recursul, a schimbat încadrarea juridică a faptelor din infracțiunea prevăzută în art. 7 alin (1) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 41 alin (2) C. pen., în infracțiunea prevăzută în art. 7 alin (1) din aceeași lege, și din infracțiunea de contrabandă prevăzută în art. 270 raportat la art. 274 din Legea nr. 86/2006, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen, în complicitate la aceeași infracțiune prevăzută în art 26 C. pen., raportat la art. 270, art. 274 din aceeași lege, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Nemulțumit și de hotărârea pronunțată în apel, inculpatul, în termenul legal, a declarat recurs, motivele invocate fiind aceleași cu cele supuse apelului.
Referitor la soluționarea laturii civile a cauzei, inculpatul, la data de 27 martie 2008, a susținut că este de acord să despăgubească statul român cu contravaloarea țigărilor care nu au fost confiscate, dar în solidar cu restul inculpaților. În aceste condiții, acțiunea civilă alaturată acțiunii penale în procesul penal fiind guvernată de principiul disponibilității, instanța a luat act de poziția inculpatului.
În consecință, hotărârea pronunțată în apel fiind legală și temeinică, în baza dispozițiilor art. 385 ind. 15 pct. 1 lit. (b) C. pen., recursul a fost respins, ca nefondat.
Comentariu
În conformitate cu dispozițiile art. 2 lit. (a) din Legea nr. 39/2003, prin grup infracțional organizat se înțelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă și acționează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a obține direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material. Potrivit art. 7 alin. (1) din aceeași lege, inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup se pedepsește cu închisoare de la 5 la 20 de ani și interzicera unor drepturi.
În accepțiunea textelor menționate, există un grup infracțional organizat, a cărui inițiere sau constituire se încadrează în art. 7 alin.(1) din Legea nr. 39/2003, dacă inculpații au acționat coordonat, fiecare dintre aceștia îndeplinind roluri determinate, în scopul comiterii infracțiunii de contrabandă, pentru a obține un beneficiu ilicit.
Fapta de a introduce în țară bnuri sau mărfuri, prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal, săvârțită de mai multe persoane împreună, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de contrabandă prevăzută în art. 270 raportat la art. 274 din Legea nr. 88/2006. Înlesnirea introducerii în țară de bunuri sau mărfuri prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal, prin organizarea transportului și a preluării bunurilor ori mărfurilor, în urma unei înțelegeri prestabilite cu ceilalți coinculpați, constituie complicitate la infracțiunea de contrabandă.
Recursul nu este fondat. Din verificarea probatoriului administrat, se reține că situația de fapt și vinovăția inculpatului au fost stabilite fără dubiu, iar instanța de apel, schimbând încadrarea juridică a faptelor, a pronunțat o hotărâre legală.
Astfel, în accepțiunea textului incriminator (art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003), grupul infracțional organizat exista în cauză, inculpații (trei sau mai multe persoane) au acționat coordonat, fiecare a întreprins roluri determinate, faptele infracționale convenite prezintă gravitate și ele au antrenat obținerea de foloase materiale ilicite.
În altă ordine de idei, infracțiunea prevăzută în art. 221 C. pen. nu se poate reține în cauză, inculpatul, în mod repetat, a organizat transportarea și preluarea țigărilor, astfel acestea fiind introduse fraudulos în România, toate acestea urmare a înțelegerilor prealabile. Reținerea, în cauză, a infracțiunii continuate este corectă; inculpatul, în modalitățile descrise, este complice la infracțiunea de contrabandă, întrucât țigările erau introduse în țară prin alte locuri decât cele stabilite de lege și în scopul sustragerii de la vămuire, iar inculpatul este cel care a înlesnit desfășurarea activităților infracționale pe o perioadă relativ întinsă de timp.
b) Evaziune fiscală
Prin sentința penală nr. 1673 din 21 decembrie 2007 pronunțată de Judecătoria Bistrița a fost condamnat inculpatul N.M. pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 11 lit. b) din Legea nr. 87/1994, preluată de art. 9 lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen și art 13 C. pen, la pedeapsa de 3 ani închisoare.
Același inculpat a fost condamnat pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994, preluată de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen și art. 13 C. pen., la pedeapsa de 2 ani și 8 luni închisoare și pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen., la pedeapsa de 2 ani și 10 luni închisoare.
S-a constatat că infracțiunile reținute în sarcina inculpatului N.M. în cadrul dosarului penal nr. 5742/P/2006 al Judecătoriei Bistrița la care au fost conexate dosarele penale nr. 3442/190/2007 și nr. 1526/190/2007 ale judecătoriei Bistrița sunt în concurs cu infracțiunea de evaziune fiscală reținută în sarcina inculpatului N.M. și pentru care a fost condamnat la o pedeapsă de 6 luni închisoare prin sentința penală nr. 1743/2006 a Judecătoriei Bistrița.
Conform art. 85 C. pen. s-a anulat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 6 luni închisoare dispusă prin sentința penală nr. 1743/2006.
În baza art. 34 lit. b) raportat la art. 33 lit. a) C.pen. s-au contopit pedepsele de 3 ani închisoare, 2 ani și 8 luni închisoare, 2 ani și 10 luni închisoare și 6 luni închisoare în pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare care a fost sporită cu 3 luni, inculpatul N.M. urmând a executa astfel o pedeapsă de 3 ani și 3 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 raportat la art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.
S-a dispus comunicarea respectivei hotărâri Oficiului Național al Registrului Comerțului potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 și s-a constatat că partea civilă S.C. ”T.A.” SRL Lunca Ilvei nu a formulat pretenții civile în cadrul dosarului penal, având ca obiect evaziunea fiscală.
Inculpatul a fost obligat să plătească părții civile Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată în proces de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Bistrița – Năsăud, suma de 382.399 lei, cu titlul de despăgubiri civile, iar statului suma de 500 lei cu titlul de cheltuieli judiciare.
Împotriva acestei sentințe inculpatul N.M. a declarat recurs. Apelul declarat în cauză este fondat. Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate și examinând întreaga cauză sub toate aspectele de fapt și de drept, Tribunalul reține că în baza probelor administrate, prima instanță a reținut o corectă stare de fapt în cele trei dosare conexate, dând încadrări juridice corespunzătoare faptelor reținute în dosarele nr. 5742/190/2006 și nr. 1526/190/2007, aplicând pedepse în limite legale și just individualizate, în raport cu natura faptelor comise, de numărul acestora, de pericolul social al infracțiunilor dar și de persoana făptuitorului.
Cu toate acestea, prima instanță a dat o greșită încadrare juridică faptei dedusă judecății în dosarul nr. 3442/190/2007.
În concret, fapta reținută în dosarul mai sus menționat constă în omisiunea înregistrării în evidența contabilă a S.C. ”D.” SRL Bistrița al cărei administrator a devenit inculpatul din data de 11.07.2006, a Facturii fiscale seria BN VFK nr. 1338026, a ordinului de plată și a chitanței prin care se atestă încasarea sumei de 196.385 lei, cauzând astfel bugetului de stat un prejudiciu de 57.965 lei.
Comentariu
Deși omisiunea înregistrării vizează un număr de 3 documente, fapta de a nu le înregistra pe acestea este constituită dintr-un singur act material, astfel ăncât nu se impunea reținerea dispozițiilor art. 41 alin (2) C. pen. referitoare la infracțiunea continuată. Pe de altă parte, în raport de momentul comiterii infracțiunii mai sus menționate – anul 2006 – de dispozițiile Legii nr. 241/2005 și de limitele de pedeapsă cuprinse în aceasta, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 13 C. pen referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile.
De altfel, este de reținut că, deși în dispozitivul hotărârii apelate se face aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen, în raport cu fapta de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, în considerentele sentinței de condamnare aceste prevederi legale nu sunt menționate.
Ca urmare, apelul declarat în cauză va fi admis, hotărârea atacată va fi desființată în parte, în latura penală și rejudecând în aceste limite, se va înlătura din încadrarea juridică dată de instanța de fond faptei dedusă judecății, în dosarul nr. 3442/190/2007, dispozițiile referitoare la aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen în raport cu prevederile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.
Cum instanța de apel nu a identificat și alte motive de reformare a hotărârii atacate, celelalte dispoziții ale sentinței pronunțate de instanța de fond vor fi menținute.
c) Infracțiune de înșelăciune
Prin sentința penală nr. 99 din 22 iunie 2001, Tribunalul Buzău a condamnat pe inculpata P.E., între altele, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în convenții prevăzută în art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Instanța a reținut că, în perioada 1999 – mai 2000 inculpata, administrator al SC „M” SRL din Pitești și contabil la SC „Y” SRL Pitești a emis, în mod repetat, 36 bilete la ordin și 36 file cec pentru achitarea unor mărfuri în valoare de 2.691.340.013 și respectiv3.960.314635 de lei, deși știa că pentru valorificarea lor nu dispune de provizia necesară în conturile bancare.
Apelul inculpatei a fost admis prin decizia penală nr. 402 din 12 septembrie 2001 a Curții de Apel Galați și s-a redus pedeapsa aplicată de prima instanță.
Prin decizia nr. 4342 din 15 octombrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, recursurile declarate de procuror și de inculpată au fost respinse. Împotriva hotărârilor pronunțate în cauză s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că, în lipsa unor probe din care să rezulte că inculpata a indus în eroare părțile vătămate, emiterea de cecuri fără acoperire constituie infracțiunea prevăzută în art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1994, iar emiterea biletelor la ordin fără acoperire constituie o faptă cu caracter civil, neconstituind infracțiune.
Examinând cauza în raport cu criticile formulate, se constată următoarele: potrivit art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1994, oricine emite un cec fără a avea la tras disponibil suficient, constituie delict și se pedepsește cu amendă sau închisoare de la 6 luni la un an. Conform art. 215 alin. (4) C. pen., emiterea unui cec, știind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, în scopul prevăzut în alin. (1) și dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului, constituie o formă agravantă a infracțiunii de înșelăciune.
Se constată deci, existența unui concurs de texte sub aspectul elementului material al laturii obiective, și anume emiterea unui cec fără acoperire; ele se diferențiază, însă, prin cerința inexistentă în Legea nr. 59/1994 și prevăzută în art. 215 alin. (4) partea finală, ca fapta să fie comisă în scopul arătăt în alin. (1), și anume de a obține pe această cale un folos material injust, și să se fi pricinuit o pagubă posesorului cecului. Ca atare, emiterea unui cec fără să existe la tras disponibilul necesar acoperirii acestuia constituie infracțiunea prevăzută în art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1994 dacă această situație a fost cunoscută și acceptată de beneficiar, iar când s-a făcut prin inducere în eroare a acestuia, în scopul unui folos material ilicit și dacă s-a cauzat beneficiarului o pagubă, fapta constituie infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 215 alin. (4) C. pen. Probele administrate în cauză fiind insuficiente pentru clarificarea elementelor susmenționate, recursul în anulare este fondat sub acest aspect.Cum din actele cauzei se constată că nici sub acest din urmă aspect situația de fapt nu a fost clarificată, recursul în anulare a fost admis și s-au casat hotărârile atacate, cu trimiterea cauzei la prima instanță pentru rejudecare.
Comentariu
Emiterea unui cec, știind că pentru valorificarea lui nu există, la data emiterii, provizia sau acoperirea necesară, constituie infracțiunea prevăzută în art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1994, afară de cazul în care fapta constituie o infracțiune sancționată cu o pedeapsă mai grea.
Cu privire la emiterea biletelor la ordin fără acoperire în cont, se constată că, în cazul în care biletul la ordin nu este emis în condițiile prevăzute în art. 104 pct. 2 din Legea nr. 59/1994, sunt aplicabile dispozițiile acestei legi privitoare la gir, scadență, plata acțiunea sau executarea cambială, regres în caz de neplată și protest, fapta neconstituind infracțiune, ci se situează în domeniul dreptului civil. În cazul în care, însă, prin emiterea biletului la ordin fără acoperire creditorul este indus în eroare, în scopul obținerii unui folos materiual injust și dacă s-a cauzat acestuia o pagubă, fapta constituie infracțiuna de înșelăciune în convenții prevăzută în art. 215 alin. (3) C. pen.
d) Infracțiune de tâlhărie
Prin sentința penală nr.27 din 8 februarie 2001, Tribunalul Bacău a condamnat pe inculpatul G.M. pentru săvârăirea tentativei la infracțiunea de tâlharie prevazută în art.20 raportat la art.211 alin.(2) lit.a) și f) C. pen., în urma schimbării încadrării juridice din infracțiunea consumată de tâlharie. Instanța a reținut că, la 4 octombrie 2000, inculpatul a pătruns prin efracție in locuința părții vătămate, căutand lucruri de valoare în sertare și dulapuri , pentru a le fura. În timp ce inculpatul se afla în apartament, a sosit acasă partea vătămata însotită de o altă persoană.
Zgomotul produs de încercarea acestora de a descuia ușa a alertat pe inculpat care a voit să iasa din locuință, dar persoanele de afară au blocat ușa pentru a nu permite inculpatului să plece. În această situație s-a produs o încăierare, în cursul căreia partea vătămată a fost lovită de inculpat, suferind o fractură la picior.
Curtea de Apel Bacău, secția penală, prin decizia nr.155 din 29 mai 2001, a admis apelul procurorului și a majorat pedeapsa; susținerea din recurs că fapta constituie infracțiune consumată de talharie, iar nu tentativă, nu a fost primită.
Recursul declarat de procuror este întemeiat în ceea ce privește individualizarea pedepsei, dar critica referitoare la încadrarea juridică a faptei nu este fondată.
În conformitate cu prevederile art.20 alin.(1) C. pen., tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a savârși infracțiunea, executare care a fost intreruptă.
Potrivit art. 211 alin. (1) C. pen., constituie infracțiunea de tâlhărie, între altele, furtul urmat de întrebuințarea de violențe sau amenințări pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea. Din examinarea acestor texte se constată că infracțiunea de tâlharie este consumată când executarea acțiunii principale, de furt, a fost consumată. Când după întreruperea executării acțiunii principale de furt, rămasă în faza de tentativă, faptuitorul întrebuințează violența sau amenințarea pentru asigurarea scăpării, fapta constituie, în întregul său, tentativă la infracțiunea complexă de tâlharie.
În cauză, așa cum rezultă din probe, inculpatul, după ce a patruns prin efracție, în scopul de a fura, în locuința persoanei vătămate și a răvășit lucrurile din casă în căutarea unor valori, fără a-și apropia vreunul dintre bunuri, activitatea de executare a furtului fiind întreruptă de apariția părții vătămate asupra căreia a exercitat violențe pentru asigurarea scăpării prin fugă, fapta săvârșită a fost corect încadrată de instanțe ca tentativă la infracțiunea de tâlhărie.
Susținerea din recursul procurorului, în sensul că prin mutarea unor lucruri de la locul lor, furtul s-ar fi consumat nu poate fi primită, de vreme ce, așa cum s-a arătat, nici unul din acestea nu a intrat în stăpânirea sa. Constatându-se că pedeapsa aplicată inculpatului este prea ușoară, recursul procurorului a fost admis numai pentru acest motiv, dispunându-se majorarea pedepsei de la 5 la 7 ani închisoare.
Comentariu
Pentru ca infracțiunea complexă de tâlharie să fie consumată, se cere ca principala sa componentă, furtul, să se fi epuizat prin insușirea bunului; dacă acțiunea de luare a bunului din posesia sau detenția altuia a fost întreruptă, rămânând în faza de tentativă, iar componenta sa adiacentă, întrebuințarea de violențe sau amenințări s-a consumat, fapta, în întregul ei, constituie tentativă la infracțiunea de tâlharie.
Infracțiune de ucidere din culpă
Prin sentința penală nr. 1232 din 17 octombrie 2002, Judecătoria Bîrlad a dispus achitarea inculpatului A.I. în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) Codul de procedură penală, pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă prevazută în art. 178 alin. (1) C. pen.
Instanța a reținut că, la 4 decembrie 2001, inculpatul a lăsat nesupravegheați 2 tauri, care au ucis prin împungere pe N.G.
Instanța a constatat că fapta inculpatului A.I. nu este prevazută de legea penală. Potrivit legislației romane, numai fapta proprietarului sau deținătorului temporar al unui câine, constând în neluarea măsurilor de prevenire a atacului canin, constituie infracțiune, însa nu infracțiunea de ucidere din culpă, ci o infracțiune distinctă prevazută in art. 11 din O. U. G. nr. 55/2002.
Hotărârea primei instanțe a rămas definitivă prin decizia penală nr. 1005 din 28 octombrie 2003 a Curții de Apel Iași, prin care au fost respinse recursurile declarate de procuror și civilă.
Recursul în anulare declarat în cauză, cu privire la greșita achitare a inculpatului, este nefondat.
Sub aspectul laturii subiective, infracțiunea de ucidere din culpă prevazută în art. 178 alin. (1) C. pen. se savârșește cu vinovăție, fie sub forma culpei din ușurință, fie sub aceea a culpei din neprevedere. Potrivit art. 19 alin. (1) pct. 2 C. pen., fapta este savârșită din culpă când infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă socotind fără temei că el nu se va produce ori nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.
În stabilirea culpei sub această din urmă formă este necesar a se avea în vedere atât criteriul obiectiv, cât și criteriul subiectiv. Sub aspect obiectiv, în stabilirea obligației de a prevedea rezultatul se au în vedere împrejurările în care a fost săvârșită fapta, pentru a constata dacă orice om atent, din categoria autorului faptei, avea în momentul săvârșirii acesteia posibilitatea să prevadă rezultatul . Dacă în raport cu împrejurările cauzei se stabilește că rezultatul nu era previzibil, deci autorul nu trebuia să-l prevadă, fapta nu poate fi considerată ca fiind săvârșită cu vinovăție, iar dacă se stabilește că rezultatul era previzibil, trebuie să se facă dovada că făptuitorul putea să-l prevadă.
Cât privește criteriul subiectiv, posibilitatea de prevedere este evaluată în raport cu însușirile, capacitatea, experiența de viață și starea psiho-fizică a făptuitorului în momentul săvârșirii faptei . Dacă în raport cu datele speței făptuitorul nu a putut să prevadă rezultatul, vinovăția sub forma culpei nu poate fi reținută datorită imposibilității subiective a acestuia de a-l prevedea. Prin urmare, numai prin examinarea conduitei făptuitorului în lumina ambelor criterii se poate decide dacă există sau nu vinovăție sub forma culpei din neprevedere
În spetă, din actele dosarului rezultă că inculpatul, la 4 decembrie 2001, a dat drumul la 2 tauri, proprietatea sa, pentru a-i duce la cismea, cum a procedat, de altfel, in fiecare zi. Animalele au alergat spre cismea, inculpatul aflându-se în urma lor, iar unul dintre tauri s-a îndreptat spre victima și a târât-o prin zăpadă, provocându-i un traumatism cranio-cerebral care i-a cauzat decesul .
Din împrejurările concrete în care a fost comisă fapta, analizate sub aspectele menționate, se constată că nu poate fi reținută vinovația inculpatului sub forma culpei prevazute în art. 19 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. pen.
Rezultatul socialmente periculos nu era previzibil, întrucât animalele nu s-au manifestat anterior violent, iar inculpatul a mers în urma lor la cismea, procedand în același mod de fiecare dată, fără a se produce incidente.
Prin urmare, neputând fi reținută culpa sub nici una dintre formele prevazute de lege, infracțiunea de ucidere din culpa a fost, în mod corect, înlăturată. În cauză sunt, însă, incidente, prevederile art. 1001 C. civ., care urmează a fi aplicate în cadrul unei acțiuni civile separate. Potrivit acestor prevederi, proprietarul unui animal este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se află sub pază sa, ori că a scăpat.
În consecință, recursul în anulare declarat în ă a fost respins.
Comentariu
Existența vinovăției sub forma culpei prevăzute în art. 19 alin. (1) pct. 2 lit. b) Codul penal se evaluează atât în raport cu criteriul obiectiv, al posibilității oricărui om atent, aflat în aceleași împrejurări ca și făptuitorul, de a prevedea rezultatul, cât și cu criteriul subiectiv al posibilității făptuitorului de a prevedea rezultatul în raport cu însușirile, capacitatea, experiența de viață și starea psiho-fizica a acestuia în momentul savârșirii faptei.
În cazul uciderii unei persoane prin acțiunea animalelor aflate în proprietatea inculpatului, lipsa culpei, constatată în raport cu aceste criterii, deși înlatură existența infracțiunii de ucidere din culpă, nu înlatură răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat de animale prevazuta in art. 1001 C. civ., deoarece această formă de răspundere se intemeiază pe prezumția de culpă în supraveghere, de vinovăție în exercitarea pazei juridice și pe ideea de garanție din partea paznicului juridic al animalului.
Infracțiune contra confidențialității și integritații datelor și sistemelor informatice
Prin sentința penală nr. 21/2006 a Tribunalului Hunedoara au fost condamnați inculpații C.C., G.M., T.I. și I.F. pentru săvârșirea infracțiunii contra confidențialității și integrității datelor și sistemelor informatice prevazută în art. 42 alin. (1) si (3) din Legea 161/2003, a infracțiunii de falsificare a instrumentelor de plată electronică prevazută în art. 24 alin. (1) din Legea 365/2002, a infracțiunii de falsificare a instrumentelor de plată electronică prevazută în art. 24 alin. (2) din Legea 365/2002, a infracțiunii de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos prevazută în art. 27 alin. (1) din Legea 365/2002 și a infracțiunii de furt calificat prevazută în art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a) si e) C. pen., toate cu aplicarea art. 41 alin. (2), a art. 33 lit. a) si b) și a art. 34 alin. (1) lit. b) Codul penal. Instanța a reținut că, în luna mai 2005, inculpații C.C., G.M., T.I. și I.F. s-au înțeles să folosească dispozitivele de citire a benzii magnetice a cardurilor și o minicameră, pe care le-au procurat anterior, în vederea obținerii datelor necesare pentru clonarea mai multor carduri și pentru efectuarea retragerilor de numerar. În acest scop, la mai multe date, inculpații s-au deplasat în diferite localități, au montat dispozitivele de citire a benzii magnetice a cardurilor și minicamera pe mai multe bancomate și au obținut datele de pe cardurile folosite la aceste bancomate, pe care le-au descărcat și le-au stocat într-un computer de la domiciliul inculpatului I.F. După ce toate datele obținute au fost stocate în computer, inculpații au achiziționat carduri neinscripționate și au lipit pe fiecare dintre acestea câte o etichetă colantă pe care au scris codul sau codurile PIN citite anterior cu minicamera, la computerul inculpatului I.F. fiind atașat și un dispozitiv de inscripționare electronică, cu ajutorul căruia inculpatul G.M. a realizat inscripționarea benzii magnetice a fiecarui blank, cu contul copiat anterior, corespunzător codului PIN înscris pe etichetă. La 28 iunie, 7 iulie, 8 iulie, 11 iulie și 21 iulie 2005, inculpații au retras numerar cu ajutorul cardurilor clonate de la bancomatele mai multor bănci. Prin decizia nr. 197/A din 22 iunie 2006, Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, a admis apelurile declarate de inculpați, a schimbat încadrarea juridică din infracțiunile prevăzute în art. 27 alin. (1) din Legea 365/2002 și art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a) și e) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod, într-o singură infracțiune prevazută în art. 27 alin. (1) din Legea 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpați în baza acestor din urmă texte de lege și a redus pedepsele aplicate inculpaților.
Recursul declarat, între alții, de inculpatul C.C., prin care a invocat cazul de casare prevăzut în art. 385 ind. 9 alin. (1) pct. 12 Codul de procedură penală, este nefondat. Referitor la cererea inculpatului C.C. prin care solicita achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) Codul de procedură penală, pentru infracțiunile prevazute în art. 42 alin. (1) și (3) din Legea 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) Codul penal și art. 24 alin. (2) din Legea 365/2002, în varianta punerii în circulație a instrumentelor de plata electronică falsificate, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., se constată că nu este fondată.
Dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea 365/2002 prevăd că falsificarea unui instrument de plată electronică se sancționează cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi, iar art. 24 alin. (2) din aceeași lege incriminează punerea în circulație, în orice mod, a instrumentelor de plată electronică falsificate sau deținerea lor în vederea punerii în circulație.
Din examinarea laturii obiective a acestor fapte, rezultă că există două infracțiuni distincte, prima privind falsificarea instrumentelor de plată electronică, iar cea de-a doua, punerea în circulație sau deținerea în vederea punerii în circulație a instrumentelor de plată electronică falsificate.
În cauză punerea în circulație a instrumentelor de plată electronică s-a realizat prin retragerea de numerar, nefiind necesară transmiterea posesiei cardurilor falsificate altor persoane. Or, faptele celor patru inculpați care, în baza aceleiași rezoluții infracționale, au falsificat circa 200 de instrumente de plată electronică, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de falsificare a instrumentelor de plată electronică, prevazută în art. 24 alin. (1) din Legea 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
De asemenea, faptele inculpaților care, în baza aceleiași rezoluții infracționale, au deținut în vederea punerii în circulație și au pus în circulație instrumente de plată electronică falsificate, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de falsificare a instrumentelor de plată electronică, prevazută în art. 24 alin. (2) din Legea 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Prevederile art. 42 alin. (1) din Legea 161/2003 incriminează accesul, fără drept, la un sistem informatic, acesta fiind pedepsit cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, iar alin. (3) al aceluiași articol prevede că, dacă fapta de la alin. (1) este săvârșită prin încălcarea măsurilor de securitate, pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 3 la 12 ani.
Este de precizat faptul că bancomatul este un mijloc de colectare, prelucrare și transmitere a unor date informatice, reprezentate de numărul de cont al titularului, care este stocat pe nivelul 2 al benzii magnetice de culoare neagră. Pe de altă parte, prin montarea dispozitivului de citire a benzii magnetice a cardurilor („skimmer”) în fanta bancomatului, prin care se introduce cardul și se realizează citirea benzii magnetice a fiecarui card în parte, stocându-se informația astfel obținută, au fost încălcate măsurile de securitate care aveau drept scop asigurarea secretului numărului de cont și al al operațiunilor efectuate, precum și apărarea împotriva folosirii de către o altă persoană a acestor carduri în vederea fraudării.
Or, din probele dosarului rezultă că inculpații au accesat un sistem informatic, fără drept, încălcând astfel măsurile de securitate .
Pentru aceste considerente, recursul inculpatului a fost respins.
Comentariu
Fapta de a monta, la un bancomat, un dispozitiv de citire a benzii magnetice a cardurilor întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de acces, fară drept, la un sistem informatic prin încălcarea măsurilor de securitate, prevăzută în art. 42 alin. (1) și (3) din Legea 161/2003, întrucât bancomatul constituie sistem informatic în sensul art. 35 alin. (1) lit. a) din această lege, iar prin montarea dispozitivului de citire a benzii magnetice se incalcă măsurile de securitate ale bancomatului, care au ca scop asigurarea secretului numărului de cont și al operațiunilor efectuate, precum și prevenirea folosirii frauduloase a cardurilor.
Faptele de a falsifica instrumente de plată electronică, cum sunt cardurile, de a deține astfel de instrumente falsificate și de a retrage sume de bani în numerar cu ajutorul acestora, întrunesc elementele constitutive ale infractiunii prevazute in art. 24 alin. (1) din Legea 365/2002 referitoare la falsificarea instrumentelor de plată electronică și ale infracțiunii prevăzute în art. 24 alin. (2) din aceeași lege referitoare la punerea în circulație a instrumentelor de plată electronică falsificate sau deținerea lor în vederea punerii în circulație, întrucât punerea în circulatțe a instrumentelor de plată electronică falsificate se poate realiza prin retragerea sumelor de bani în numerar, nefiind necesară transmiterea posesiei instrumentelor de plată electronică falsificate către alte persoane.
Așadar, faptele inculpaților care, în baza aceleiași rezoluții infracționale, au montat pe diverse bancomate un dispozitiv de citire a benzii magnetice a cardurilor, precum și o minicameră, accesând astfel fără drept, prin încălcarea măsurilor de securitate, bancomatele bancilor, care reprezintă un sistem informatic în sensul legii, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii contra confidențialității și integrității datelor și sistemelor informatice, prevăzută în art. 42 alin. (1) si (3) din Legea 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Cum, în cauză, faptele săvârșite de inculpatul C.C. întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute în art. 42 alin. (1) și (3) din Legea 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., și art. 24 alin. (2) din Legea 365/2002 privind comerțul electronic, în varianta punerii în circulație a instrumentelor de plată electronică falsificate, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., nu există temeiuri pentru achitarea sa în sensul solicitat.
g) Infracțiune de omor
Prin sentința nr. 469 din 7 aprilie 2005, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat pe inculpatul C.N. pentru săvârșirea infracțiunilor de omor prevăzută în art. 174 Codul penal , prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de omor deosebit de grav prevazută în art. 174 raportat la art. 176 lit. d) din același cod, și de furt prevazută în art. 208 alin. (1), prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (3) lit. c) Codul penal.
Instanța a reținut că, la 22 mai 2002, inculpatul, care avusese anterior o relație extraconjugală cu victima, a mers la domiciliul acesteia unde, în urma unor certuri, folosind cablul telefonului a strangulat femeia, care a decedat. Dupa săvârșirea omorului, inculpatul a sustras telefonul fix, un telefon mobil și bijuteriile din aur aflate asupra victimei. Curtea de Apel Bucuresti, secția I penală, prin decizia nr. 565 din 25 iulie 2005, a respins apelurile inculpatului și al părților civile. Inculpatul și părtile civile au declarat recurs împotriva deciziei, primul cu motivarea că nu a comis fapta, iar parțile civile susținând că faptele inculpatului constituie infracțiunile de omor deosebit de grav și tâlhărie.
Recursurile nu sunt fondate. Atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății au fost administrate probe pertinente din care rezultă, neîndoielnic, săvârșirea faptelor de către inculpat astfel cum au fost reținute de instanțe. Motivul de recurs susținut de părțile civile, cu privire la greșita încadrare juridică a faptei, este lipsită de temei.
Prima instanță a stabilit că probele administrate nu au dus la concluzia ăa mobilul omorului ar fi fost jaful și că hotararea de însușire a unor bunuri aflate asupra victimei a fost ulterioară uciderii acesteia, inculpatul urmărind probabil să însceneze o tâlharie comisă de altul ca mobil al omorului.
Se constată, deci, că prima instanță, în baza probelor administrate a stabilit temeinic faptele inculpatului și, procedand la schimbarea încadrării juridice în sensul menționat, a stabilit corect, sub toate elementele lor constitutive, cele două infracțiuni pentru care a dispus condamnarea.
Comentariu
Uciderea în urma unor certuri între foști concubini și apoi însușirea de către inculpat a unor obiecte ale victimei, nu confirmă neîndoielnic intenția acestuia de a o ucide pentru a săvârși o tâlhărie. Nefiind stabilit un atare mobil, faptele se încadrează în infracțiunile de omor prevazută în art. 174 și de furt prevazută în art. 208 alin. C.pen.
4.2. Concluzii
În incriminarea faptelor din capitolul menționat s-a avut în vedere specificul acestora, specific ce constă în faptul că valorile ocrotite privesc nemijlocit omul, persoana omului în complexul ființei sale. Numai prin asigurarea inviolabilității acesteia, drepturile sale sunt ocrotite în mod real și pot fi puse în valoare nestingherit.
De asemenea, s-au avut în vedere gravele și, adesea, ireparabilele urmări pe care aceste fapte le pot avea pentru societate, mijloacele și procedeele violente în raport cu infracțiunile din alte grupe. Apărarea omului este o condiție sine qua non a însăși existenței societății, a realizării progresului pe toate planurile activității sociale. Problema este importantă în cadrul infracțiunilor contra vieții, dată fiind frecvența săvârșirii acestora în participație. Cercetarea aspectelor pe care le ridică se impune pentru calificarea exactă a contribuției fiecărui participant la săvârșirea infracțiunii și pentru determinarea pericolului social al faptei și a gradului de vinovăție a fiecăruia, în scopul unei juste sancționări a acestora. Raportată la tratamentul juridic al participației, indivizibilitatea faptei apare ca o sursă de solidaritate activă sau pasivă între diferiții participanți, în sensul că unele situații constatate sau realizate în persoana unui participant pot profita (sens activ) sau pot dăuna (sens pasiv) și celorlalți participanți.
În sens pasiv, de exemplu, în cazul faptelor prevăzute de legea penală, pentru care acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare decât la plângerea persoanei vătămate, plângerea prealabilă făcută contra unuia dintre participanți atrage răspunderea penală a tuturor participanților (art. 31, al.4 C. penal – „Lipsa plângerii prealabile”).
La fel, în cazul prescripției răspunderii penale, întreruperea cursului prescripției față de unul dintre participanți are efect față de toți ceilalți participanți (art. 123, al.3 C. penal – „întreruperea cursului prescripției”). Aceste cazuri de solidaritate pasivă sunt, de asemenea, consecința indivizibilității faptei în sine săvârșită de participanți: fapta nu poate fi dedusă trunchiat în fața instanței penale și, deci, în urma plângerii prealabile, ea nu poate exista pentru unii dintre participanți, iar pentru ceilalți să rămână ca inexistentă. De asemenea, nu se poate ca prescripția răspunderii penale pentru aceeași faptă să fie întreruptă față de un participant și să continue a curge față de ceilalți (principiul solidarității pasive). Astfel, în sens activ, constatarea făcută cu privire la unii dintre participanți, că există o cauză obiectivă legată de fapta în sine, care exclude răspunderea penală (fapta nu a fost săvârșită, fapta nu este prevăzută de legea penală, fapt datorată unui caz de forță majoră, fapta a rămas în formă de tentativă nepedep; lege) va profita tuturor participanților. Aceste cazuri de solidaritate activă sunt consecințe firești ale indivizibilității faptei săvârșite, privită în sine, obiectiv, în raport cu toți participanții; aceeași realitate obiectivă nu poate conduce la constatări contradictorii pentru diferiții participanți, așa încât, în mod firesc și logic, ceea ce s-a constat relativ la unii dintre participanți este bine constatat pentru toți participanții (principiul solidarității active). Indivizibilitatea faptei comise nu găsește o negație în pluralitatea contribuțiilor diferiților participanți, ci o explicație obiectivă a participației: fapta unică realizată prin contribuția mai multor persoane.
Capitolul 5
Instituția conținutului infracțiunii în lumina prevederilor noului Cod Penal
5.1. Considerații generale
Instituțiile fundamentale ale dreptului penal sunt : infracțiunea, răspunderea penală și pedeapsa ; în cadrul și în jurul acestora gravitează toate reglementările legii penale. Noul Cod penal prevede reglementări care privesc infracțiunea în aspectele ei generale. Aceste reglementări au ca principal obiect stabilirea prin norme de drept a trăsăturilor esențiale ale infracțiunii.
Într-un cod penal o atare reglementare este deosebit de importantă fiindcă aruncă o puternică lumină asupra caracterului și conținutului tuturor infracțiunilor, cuprinse atât în partea specială a codului penal cât și a legilor speciale.
Înainte de a trece la examinarea reglementărilor din noul Cod penal, este necesar să prezentăm câteva considerații generale asupra infracțiunii privită din punct de vedere material, social și juridic, considerații care explică, pe de o parte, modul în care sunt sistematizate normele privitoare la instituția infracțiunii și ajută, pe de altă parte, la aflarea diferitelor implicații pe care normele care reglementează această instituție le au în întregul câmp al dreptului penal.
Aspecte generale ale infracțiunii.
a) Aspectul material (obiectiv) : privită din punct de vedere material, infracțiunea este o activitate omenească îndreptată împotriva regulilor de conviețuire socială, este o activitate antisocială, neconvenabilă pentru relațiile sociale. Dacă majoritatea manifestărilor omenești reprezintă, în cadrul vieții sociale, activități socialmente convenabile, activități de colaborare și respect al regulilor de conduită socială, există însă o seri de activități care se abat de la această linie, care vin în conflict cu aceste reguli de conduită și care sunt deci soicialmente neconvenabile.
Unele dintre aceste activități antisociale reprezintă un pericol social mai mic, altele un pericol social mai mare. Acestea din urmă sunt considerate și apreciate ca activități infracționale. Astfel, trădarea, omorul, furtul, tâlhăria etc. sunt fapte deosebit de periculoase. Unele dintre acestea se comit prin violență, altele prin fraudă (înșelăciune), iar altele sunt producătoare de grave prejudicii materiale. Într-o formă sau alta, astfel de activități, astfel de fapte sunt neconvenabile pentru societate, sunt antisociale, prin materialitatea lor, prin urmările lor.
b) Aspectul social: privită din punct de vedere al cauzelor care au determinat apariția sa, infracțiunea este un fenomen social-istoric. Este un fenomen social, fiindcă se produce numai în societate, în viața de relații sociale. Infracțiunea este o încălcare a unor norme de conduită, norme care apar și sunt posibile numai în societate, în relațiile sociale. În același timp, infracțiunea este un fenomen istoric, fiindcă a apărut într-un anumit moment al dezvoltării societății, anume, atunci când s-au ivit cauze și condiții social-politice care au determinat și favorizat apariția ei.
c) Aspectul juridic: cu privire la acest fenomen antisocial, se emit reguli de drept, reguli garantate în executarea lor de către stat. Prin astfel de reguli de drept, fenomenul antisocial este proclamat infracțiune și sancționat cu pedeapsă. Din acest moment, fenomenul antisocial primește o nouă apreciere, o apreciere din partea statului și, prin aceasta devine un fenomen juridic sau o faptă juridică, adică un fapt generator de o anumită obligație, aceea de răspundere penală. Atât timp cât un fenomen antisocial nu este cuprins în sfera de acțiune a normelor de drept, el rămâne un fenomen antisocial și reprobat de societate, dar nu este încă o infracțiune în sens juridic. Din momentul însă în care un asemenea fenomen este reglementat prin norme de drept, el devine un fenomen juridic, devine o faptă juridică. Pe scurt, fapta îmbracă o formă juridică și devine o categorie juridică. Ea trece de pe planul social-material pe planul social-juridic, primind o nouă caracterizare, aceea de infracțiune. Fapta fiind incriminată prin lege ca infracțiune, ca fenomen juridic, toți cetățenii și toate organele de stat trebuie să o considere și să o aprecieze așa cum este considerată și apreciată de lege, adică precum o infracțiune, ca un fenomen juridic, care implică anumite consecințe juridice, anumite răspunderi.
Normele privitoare la infracțiune sunt numeroase, unele se referă la noțiunea de infracțiune privită în trăsăturile ei esențiale, altele la formele infracțiunii et. Ele alcătuiesc, în acest sens, reglementarea unei adevărate instituții juridice, instituția juridică a infracțiunii. Și cum aceste norme ocupă un loc important în ansamblul normelor de drept penal, la fel și instituția infracțiunii ocupă un loc important printre instituțiile dreptului penal.
Sistemul normelor privitoare la infracțiune. Noul Cod penal a adoptat pentru denumirea faptelor cu caracter penal termenul de infracțiune fără nici un alt calificativ, termen care, de altfel, este adoptat și de literatura de specialitate și de practica judiciară. Nu este nevoie, bunăoară, să se spună infracțiune penală, deoarece termenul de infracțiune este denumirea rezervată exclusiv încălcărilor de lege cu carcter penal. În schimb, când se folosește termenul de abatere sau ilicit este nevoie să se precizeze și să se spună „abatere penală” sau „ilicit penal”, fiindcă termenul de abatere se folosește și în dreptul civil și în dreptul administrativ. Termenul de infracțiune are un sens larg, echivalent cu termenul de faptă penală sau ilicit penal. Termenul de infracțiune, folosit pentru denumirea generală a oricăror fapte penale include și denumirile de crimă sau delict, acestea fiind categorii de infracțiuni. Din această cauză nu se poate folosi termenul de crimă sau delict, ca denumire generică, în locul termenului de infracțiune.
Infracțiunea, singurul temei al răspunderii penale. Instituția infracțiunii este intim legată de celelalte doă instituții de bază ale dreptului penal: răspunderea penală și pedeapsa. Săvârșirea oricărei infracțiuni atrage ca sancțiune o pedeapsă. Sancțiunea nu se consideră realizată practic decât dacă este aplicată unei persoane, iar această persoană nu poate fi decât aceea care a săvârșit infracțiunea și care răspunde pentru aceasta. Răspunderea penală își are, așadar, cauza în infracțiunea săvârșită și are drpt consecință aplicarea pedepsei. Fără infracțiune nu poate fi vorba de răspundere penală și fără răspundere penală nu se poate aplica o pedeapsă. Unde nu există infracțiune este exclusă răspunderea penală și, invers, când răspunderea penală este exclusă înseamnă că nu există infracțiune.
În noul Cod penal, această legătură organică dintre infracțiune și răspunderea penală este precis prevăzută în dispoziția din art. 15 alin. (2) C. pen.
Potrivit acestei dispoziții, unicul temei al răspunderii penale este infracțiunea. Această normă cuprinde în termenul de infracțiune, în mod sintetic, cele trei trăsături esențiale fără de care, potrivit dispoziției din art. 15 alin. (2) C. pen., nu poate exista infracțiune. Analitic, deci, răspunderea penală are ca temei existența conjugată a celor trei trăsături esențiale : faptă care prezintă pericol social, care a fost săvârșită cu vinovăție și care este prevăzută de legea penală. Lipsa oricăreia dintre aceste trăsăsturi face ca fapta să nu constituie infracțiune, iar inexistența infracțiunii exclude răspunderea penală.
Când se săvârșește o faptă, ceea ce relevă dacă acea faptă interesează sfera dreptului penal este trăsătura esențială privitoare la prevederea acelei fapte de către legea penală. În cazul când se constată că fapta săvârșită este prevăzută de legea penală, aceasta nu înseamnă că există o infracțiune; dar dacă vor fi constatate ca existente și celelalte două trăsături esențiale: vinovăția și pericolul social, atunci fapta va constitui infracțiune și va atrage răspunderea penală. Din contra, chiar atunci când fapta este prevăzută de legea penală, dacă există vreo cauză care exclude vinovăția sau vreo situație în care legea exclude existența pericolului social, nu va exista nici infracțiune, nici răspundere penală.
Implicații privind alte instituții de drept penal. Dispozițiile privitoare la noțiunea de infracțiune, în general, având caracter de norme generale, au largi implicații în cadrul tuturor reglementărilor din Codul penal.
O primă implicație, pe care o au aceste dispoziții, privește temeiurile și limitele răspunderii penale, răspunderea penală nu poate interveni decât în caz că s-a săvârșit o faptă care întrunește trăsăturile esențiale ale infracțiunii (prevăzute în art. 15). În caz contrar, lipsind temeiul răspunderii penale, aceasta rămâne exclusă.
A doua implicație, pe care o au dispozițiile care reglementează instituția infracțiunii, privește toate normele din partea specială a Codului penal. O faptă concretă va fi infracțiune în măsura în care întrunește trăsăturile esențiale indicate în reglementarea generală (art. 15 C.pen.), adică în măsura în care ea este o faptă care prezintă pericol social, a fost săvârșită cu vinovăție și este prevăzută de legea penală. Din acest punct de vedere, întregul sistem de infracțiuni din partea specială sau din legile speciale este subordonat dispoziției din art. 15 C. pen.
Dispozițiile generale privind infracțiunea au, în al treilea rând, implicație în sfera acelor dispoziții din partea generală care reglementează alte aspecte generale ale infracțiunii. De exemplu în sfera dispozițiunilor privitoare la tentativă sau privitoare la participație ori la cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Tentativa va fi considerată infracțiune în măsura în care, fiind incriminată de lege, întrunește trăsăturile esențiale ale infrațiunii prevăzute în dispozițiile din art. 15 C. pen. De asemenea, actele de participație vor fi sancționate în măsura în care ele privesc o faptă care întrunește trăsăturile esențiale ale unei infracțiuni.
Dispozițiile privitoare la infracțiune au, de asemenea, implicație în materia normelor de individualizare a pedepselor. Individualizarea pedepselor se face, cu precădere, după gradul de pericol social pe care îl reprezintă infracțiunea. Realizarea dispozițiilor cu privire la individualizarea pedepsei trebuie, așadar, să fie făcută în lumina dispozițiilor privitoare la infracțiune.
5.2. Necesitatea adoptării unui nou Cod penal îm România
Răspunzând cerințelor procesului de monitorizare al Comisiei Europene, s-a impus necesitatea elaborării unui nou Cod penal (2009), care să preia elementele ce pot fi menținute din Codul în vigoare și din Legea nr. 301/2004 și să le integreze pe baza unei concepții unitare alături de elemente preluate din alte sisteme de referință dar și din reglementările adoptate la nivelul Uniunii Europene pentru realizarea spațiului de libertate, securitate și justiție.
Noul Cod penal urmărește îndeplinirea următoarelor obiective:
1. Crearea unui cadru legislativ coerent în materie penală, cu evitarea suprapunerilor inutile de norme în vigoare existente în actualul Cod penal și în legile speciale.
2. Simplificarea reglementarilor de drept substanțial, menită să faciliteze aplicarea lor unitară și cu celeritate în activitatea organelor judiciare.
3. Asigurarea satisfacerii exigențelor decurgând din principiile fundamentale ale dreptului penal consacrate de Constituție și de pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.
4. Transpunerea în cadrul legislativ penal național a reglementarilor adoptate la nivelul Uniunii Europene.
5. Armonizarea dreptului penal material român cu sistemele celorlalte state membre ale Uniunii Europene, ca o premisă a cooperării judiciare în materie penală bazată pe recunoaștere și încredere reciprocă.
Prin atingerea obiectivelor menționate se va realiza racordarea legislației penale naționale la exigențele contemporane ale principiilor fundamentale ale dreptului penal.
De asemenea, în plan social, simplificarea reglementărilor de drept substanțial, coroborată cu modificările preconizate în proiectul Codului de procedură penală, ar trebui să conducă la asigurarea previzibilității legii penale, precum și la creșterea încrederii generale în actul de justiție penală.
În elaborarea proiectului s-a urmărit pe de o parte, valorificarea tradiției legislației penale române, iar pe de altă parte racordarea la curentele de reglementare actuale ale unor sisteme juridice de referintă în dreptul penal european. Aceste două direcții avute în vedere la elaborarea proiectului au putut fi conciliate tocmai prin analiza atentă a evoluției legislației penale române. Astfel, în valorificarea tradiției legislației noastre penale s-a pornit de la prevederile Codului penal din 1936, multe dintre ele menținute și de Codul penal în vigoare. Așa cum este cunoscut, codul din 1936 a avut două surse de inspirație principale – codul penal italian și codul penal din Transilvania (în esență, de inspirație austriacă). În același timp, este o realitate că, în prezent, reglementarile penale cu cea mai largă influență în dreptul european aparțin în continuare spațiului german și italian. Convergenta reglementărilor propuse de proiect cu cele din aceste legislații, și cu cele pe care ele le-au inspirat (dreptul spaniol, elvețian, portughez), a permis valorificarea creativă a tradiției naționale concomitent cu realizarea unor reglementări racordate la tendințele actuale ale dreptului penal european. Fidelitatea față de tradiția italo-germană nu presupune însă preluarea unor dispoziții din aceste legislații în forma în care ele se regăseau la momentul elaborarii Codului penal din 1936, ci, dimpotrivă, luarea în considerare a evoluțiilor intervenite în aceste sisteme, a teoriilor și reglementărilor moderne dezvoltate între timp .
Pentru toate aceste considerente, membrii comisiei nu s-au raliat opțiunii comisiei de elaborare a Legii nr. 301/2004, care a adoptat modelul francez (abandonat de legiuitorul nostru penal în 1936) ca principala sursă de inspirație pentru reglementările nou introduse. Această orientare a comisiei de elaborare a proiectului nu a presupus însă în nici un caz ignorarea soluțiilor adoptate de alte sisteme europene, cum este cazul dreptului francez, belgian, olandez sau cel al unora dintre țările scandinave.
Au fost, în egală măsură, păstrate o serie de instituții specifice legislației penale române, unele introduse prin Codul penal în vigoare, care și-au dovedit funcționalitatea (spre exemplu, a fost menținută participația improprie, deși majoritatea legislațiilor operează în aceste ipoteze cu instituția autorului mediat). Nu în ultimul rând, au fost preluate din Legea nr. 301/2004, dar mai ales din anteproiectul întocmit de Institutul de Cercetări Juridice care a stat la baza elaborării proiectului respectivei legi, o serie de elemente în acord cu tendințele actuale ale legislațiilor penale europene (renunțarea la instituția pericolului social, consimțământul victimei etc.).
Proiectul noului Codul penal cuprinde, urmându-se structura consacrată, două părti: partea generală și partea specială.
Partea generală reunește regulile aplicabile ansamblului infracțiunilor reglementate de legislația penală, indiferent de natura acestora, delimitând cadrul general de aplicare a legii penale, definind infracțiunea, stabilind trăsăturile sale generale și elementele constitutive, reglementând totodată condițiile generale de tragere la răspundere penală, sancțiunile și modul lor de aplicare.
Partea specială, care cuprinde principalele infracțiuni, grupate în funcție de valorile sociale a caror ocrotire se realizează prin incriminare. Au fost avute în vedere, spre a fi incluse în partea specială a Codului, categoriile de infracțiuni cu care practica judiciară se confruntă în mod frecvent, cele prin care se aduce atingere unor valori sociale fundamentale pentru o societate democratică, dar și faptele a căror incriminare este impusă de dezvoltarea societății contemporane.
În ceea ce privește partea specială, sub aspectul sistematizării, s-a renunțat la structura codurilor penale anterioare, fiind reglementate mai întâi infracțiunile care aduc atingere persoanei și drepturilor acesteia și abia după aceea infracțiunile care aduc atingere atributelor statului. Această structură se regășeste la majoritatea codurilor europene recente Austria, Spania, Franța, Portugalia, etc. și reflectă concepția actuală privind locul individului și al drepturilor și libertăților acestuia în ierarhia valorilor care se bucură de protecție, inclusiv prin mijloace penale.
Elaborarea și adoptarea unui nou Cod penal reprezintă un moment crucial în evoluția legislativă a oricărui stat. Decizia de a se trece la elaborarea unui nou Cod penal nu este o simplă manifestare a voinței politice, ci reprezintă, în egală măsură, un corolar al evoluției economico-sociale, dar și a doctrinei și jurisprudenței.
Profundele transformări în plan politic, social și economic, care au avut loc în societatea românească în cele aproape patru decenii care au trecut de la adoptarea Codului penal în vigoare, și mai ales în perioada de după 1989, nu lasă loc pentru nici o îndoială în privința necesității adoptării unui nou Cod penal.
Pornind de la aceste premise, pentru elaborarea proiectului noului Cod penal a fost constituită în cadrul Ministerului Justiției o comisie formată din cadre didactice universitare, judecători, procurori, cu participarea reprezentanților Consiliului Legislativ. Decizia elaborării unui nou Cod penal are la bază o serie de neajunsuri existente în actuala reglementare, neajunsuri evidențiate atât de practică, cât și de doctrină. Astfel, actualul regim sancționator penal reglementat de Codul penal în vigoare, supus unor frecvente intervenții legislative asupra diferitelor instituții, a condus la o aplicare și interpretare neunitară, lipsită de coerență, a legii penale, cu repercusiuni asupra eficienței și finalității actului de justiție.
De asemenea, decizia elaborării unui nou Cod penal a avut la bază neajunsurile Legii nr. 301/2004, semnalate de doctrină în intervalul de timp care a urmat publicării sale, dintre care cele mai importante sunt următoarele:
– în privința modelelor care au stat la baza reglementării, legiuitorul nostru s-a limitat la două modele principale – codul penal în vigoare și codul penal francez, îndepărtându-se astfel de tradiția de inspirație italo-austriacă dezvoltată sub incidența Codului penal anterior;
– diferențierea infracțiunilor în crime și delicte, deși corectă din punct de vedere științific, a fost reglementată într-un mod defectuos, astfel încât ea creează probleme a căror soluție nu poate fi găsită în cuprinsul codului. Așa se întâmplă, de exemplu, cu privire la calificarea tentativei de crimă ca fiind crimă sau delict. Mai trebuie remarcat faptul că, în prezent, noțiunile de crimă și delict nu mai au o semnificație juridică nici pentru specialiști și, evident, nici pentru opinia publică. Reintroducerea lor în aceste condiții ar reprezenta doar o sursă de confuzie. Pentru a avea sens, distincția în plan penal ar trebui corelată cu adoptarea unor instituții corespunzătoare în plan procedural. Sistemele de drept în care există împărțirea în crime și delicte cunosc și instituții procedurale specifice care dau substanță acestei împărțiri, cum ar fi, spre exemplu, Curtea cu jurați. O astfel de instituție are ca fundament tradiția, experiența acumulată în timp și o anumită cultură juridică în spațiul civic. În lipsa acestora, instituția ar fi artificială, ineficace;
– Legea nr. 301/2004 reia o serie de prevederi deja declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională, așa cum este cazul obligației reparării prejudiciului pentru dispunerea anumitor măsuri de individualizare a executării pedepsei – art. 108, 109 din Lege, al regimului plângerii prealabile în cazul infracțiunilor contra bunurilor aflate în proprietatea privată a statului – art. 266 alin. (6) din Lege etc. În plus, numeroase alte prevederi pun probleme serioase de constituționalitate (de pildă, imunitatea penală a tuturor instituțiilor publice);
– reglementarea ierarhiei pedepselor principale în materia delictelor, prevăzută în art. 58 alin. (4) din Legea nr. 301/2004, nu își găsește reflectare în conținutul altor instituții. Astfel, din enumerarea legală rezultă că amenda este o sancțiune mai severă decât munca în folosul comunității. Pe această bază, și prin aplicarea dispozițiilor art. 35 alin.(2) din Lege, se ajunge la concluzia că tentativa la o infracțiune sancționată doar cu amendă va fi pedepsită cu munca în folosul comunității. Art. 69 din Lege prevede, însă, că în caz de sustragere cu rea-credință de la plata amenzii se poate aplica munca în folosul comunității;
– unele dintre instituțiile nou-introduse suprapuse reglementării regimului sancționator al minorilor, care a rămas clădită pe vechile principii, conduc la crearea unui regim sancționator mai sever în cazul minorului decât al majorului (de exemplu, în cazul amânării aplicării pedepsei sau al suspendării executării pedepsei aplicate minorului, dacă se aplică și obligația de a presta o muncă neremunerată);
– răspunderea penală a persoanei juridice a fost preluată din varianta inițială a Codului penal francez din 1994, variantă ce nu s-a dovedit viabilă și la care legiuitorul francez a renunțat parțial ulterior (de exemplu, sub aspectul clauzei speciale de răspundere a persoanei juridice);
– în privința părții speciale, se remarcă introducerea în textul Codului a numeroase prevederi din legislația specială, demers pe deplin justificat, însă acestea au fost în cea mai mare parte luate ca atare, fără a fi supuse unei selecții riguroase și cu atât mai puțin unei ameliorări a reglementării. Așa se face că paralelismele de reglementare existente actualmente între Cod și legislația penală specială au fost uneori transferate în interiorul Codului. În același timp, unele texte din legislația specială aduse în Codul penal au fost între timp abrogate sau modificate.
Elaborarea unui nou Cod penal este cerută și de necesitatea reașezării în limite normale a tratamentului sancționator. În acest sens, practica ultimului deceniu a demonstrat că nu mărirea exagerată a limitelor de pedeapsă este soluția eficientă pentru combaterea criminalității. Astfel, deși pedeapsa pentru furtul calificat este în legea în vigoare închisoarea de la 3 la 15 ani, această sancțiune legală – nemaiîntâlnită în niciun alt sistem de drept din Uniunea Europeană – nu a dus la o scădere semnificativă a numărului acestor fapte. De altfel, în perioada anilor 2004-2006, aproximativ 80% dintre pedepsele aflate în curs de executare prin privare de libertate pentru furt și furt calificat erau de cel mult 5 ani închisoare, ceea ce indică faptul că instanțele de judecată nu au simțit nevoia să aplice sancțiuni spre limita superioară maximă prevăzută de lege (12 ani în cazul furtului simplu, respectiv 15 ani, 18 ani și 20 de ani în cazul furtului calificat). Pe de altă parte, intervalul extrem de larg dintre limita minimă și cea maximă a pedepsei (de la 1 la 12 ani, de la 3 la 15 ani, de la 4 la 18 ani) a dus în practică la soluții mult diferite în ceea ce privește pedepsele concret aplicate pentru fapte asemănătoare ori la pedepse mari pentru infracțiuni cu o periculozitate scăzută, fapt care nu asigură caracterul previzibil al actului de justiție. Soluția de dorit nu este deci o majorare dusă la absurd a limitelor de pedeapsă, care nu face altceva decât să nesocotească ierarhia valorilor sociale într-o societate democratică (de exemplu, furtul unui autoturism ce valorează mai mult de 200.000 lei este sancționat de legea astăzi în vigoare la fel ca omorul). Într-un stat de drept, întinderea și intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanța valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracțiuni înainte de a fi definitiv condamnați și cu atât mai mult pentru cei aflați în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispozițiile părții generale, care vor permite o agravare proporțională a regimului sancționator prevăzut pentru pluralitatea de infracțiuni.
Analiza Codului penal în vigoare pune în evidență un alt imperativ al noilor reglementări din partea specială, și anume simplificarea pe cât posibil a textelor de incriminare, evitarea suprapunerilor între diferitele incriminări și evitarea suprapunerilor cu textele părții generale. Astfel, în cazul în care o circumstanță este prevăzută în partea generală ca și circumstanță agravantă generală, ea nu mai trebuie reluată în conținutul incriminărilor din partea specială, urmând a se aplica textul general.
Pentru asigurarea unității în reglementarea infracțiunilor este necesară includerea în conținutul proiectului Codului penal a unor infracțiuni prevăzute în prezent în legi penale speciale și care au o mai mare frecvență în practica judiciară (infracțiuni la regimul circulației rutiere, infracțiuni informatice, infracțiuni de corupție etc.).
Infracțiunea în noul Cod penal
PARTEA GENERALĂ, TITLUL I al părții generale este consacrat legii penale și limitelor ei de aplicare.
Comisia, urmând modelul codurilor penale europene, și împărtășind și argumentele autorilor anteproiectului redactat de Institutul de Cercetări Juridice, a decis renunțarea la definirea scopului legii penale, definiție întâlnită doar în codurile penale din statele aflate în sfera de influență sovietică și justificată de imperative care nu își mai găsesc locul într-un stat democratic.
În același timp, codul acordă importanța cuvenită principiului legalității incriminării (art.1) și principiului legalității pedepsei (art. 2), devenite principii constituționale odată cu adoptarea Constituției din 1991. Pentru a atrage atenția asupra consecințelor ce decurg, atât pentru legiuitor cât și pentru practicieni, din fiecare dintre aceste principii – cu precădere interzicerea aplicării retroactive – s-a apreciat că este preferabilă reglementarea lor în două texte de lege distincte.
În privința aplicării în timp a legii penale, s-a impus completarea dispozițiilor privind aplicarea legii penale mai favorabile în cursul procesului cu prevederea din art. 5 alin.(2), referitoare la situația actelor normative neconstituționale, respectiv a ordonanțelor de urgență respinse sau aprobate cu modificări, dat fiind că aceste acte, deși își încetează – în tot sau în parte, după caz – activitatea, continuă să se aplice situațiilor juridice aflate la un moment dat sub imperiul lor, în măsura în care sunt mai favorabile. O reglementare a acestui gen de situații, se regăsește și în art. 2 alin. final din Codul penal italian (soluția legiuitorului italian fiind însă diferită, pentru că are la bază o reglementare constituțională diferită).
În contextul consacrării explicite în Constituție a principiului separației puterilor în stat, o altă problemă care s-a cerut soluționată a fost stabilirea relației între principiul autorității de lucru judecat și aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. În mod cert, principiul constituțional enunțat impune reducerea la minimul necesar a atingerilor aduse autorității de lucru judecat, astfel că o restrângere a acestei autorități se justifică doar în măsura în care ea are la bază tot un principiu de natură constituțională, cum este cazul principiului legalității pedepsei. În consecință, s-a optat pentru menținerea reglementării aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile (art. 6) și renunțarea la aplicarea facultativă a acestei legi în cazul pedepselor definitive, aceasta din urmă neputând fi justificată prin raportare la principiul legalității.
În reglementarea aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile au fost aduse o serie de modificări față de reglementarea actuală, menite a înlătura dificultățile de aplicare a textului. În acest sens, ipoteza măsurilor educative a primit o reglementare distinctă (art.6 alin.4), ele fiind sancțiuni principale și neputând fi asimilate pedepselor complementare. De asemenea, s-a avut în vedere că legea mai favorabilă intervenită după condamnarea definitivă se apreciază în primul rând prin raportare la sancțiunea principală, chiar dacă pedeapsa complementară sau măsura de siguranță ar fi mai severă, astfel că pedepsele complementare din legea veche care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta [alin.(5)]. Dacă însă legea nouă nu modifică pedeapsa principală, pedepsele complementare și măsurile de siguranță, prevăzute de ambele legi, se execută în limitele legii noi, dacă acestea din urmă sunt mai favorabile (alin.6).
În privința aplicării în spațiu a legii penale române (art. 8 – 14) s-a impus, de asemenea, operarea unor modificări. Astfel, în reglementarea principiului personalității, a fost introdusă cerința dublei incriminări, cerută de majoritatea doctrinei române și urmând unui model acceptat de majoritatea legislațiilor europene (§7 alin.2 C. pen. german, art.6 C. pen. elvețian, art. 5 alin.(1) pct.2 C. pen. olandez, art. 23 alin.(2) din Legea de organizare judecătorească din Spania), dar s-a considerat oportună limitarea acesteia la situația infracțiunilor de gravitate mică și medie, sancționate de lege cu închisoarea de cel mult 10 ani (o dispoziție similară conține și art. 113-6 alin.(2) C. pen. francez). De asemenea, pentru a evita încărcarea inutilă a organelor judiciare române cu cauze care nu vor putea fi soluționate niciodată datorită imposibilității instrumentării lor, s-a prevăzut ca o condiție de punere în mișcare a acțiunii penale autorizarea procurorului general al parchetului de pe lângă Curtea de apel. Cât privește principiul realității legii penale române, s-a decis aducerea în sfera sa de incidență a oricărei infracțiuni comise în străinătate contra Statului român, a unui cetățean român sau a unei persoane juridice române, pentru a evita situațiile în care s-ar impune intervenția legii penale române, dar aceasta nu este posibilă datorită neîncadrării infracțiunii în categoriile restrictive reglementate de legea în vigoare. S-au avut în vedere în acest context mai ales infracțiunile de criminalitate organizată care sunt comise în străinătate contra unui cetățean român ori contra statului român, fără a viza însă viața sau integritatea corporală a cetățeanului, respectiv siguranța națională (lipsire de libertate, trafic de minori, fraude informatice etc.). Noua reglementare nu va duce însă în practică, așa cum s-ar putea crede, la o extindere nejustificată a competenței legii penale române, căci punerea în mișcare a acțiunii penale rămâne condiționată de autorizarea procurorului general, care va aprecia oportunitatea unei proceduri în astfel de situații.
Cât privește principiul universalității, textul a fost complet reformulat, având în vedere că reglementarea din Codul penal în vigoare, deși pare a conferi o competență extrem de largă organelor judiciare române, nu a fost aplicată în practică în cele aproape patru decenii de la intrarea în vigoare a codului. Noua formulare a principiului universalității circumscrie mai exact sfera sa de incidență, limitând-o la situațiile în care intervenția legii penale române se impune în considerarea unor angajamente asumate în plan internațional. Astfel, competența universală a legii penale române va interveni în două ipoteze: cazul infracțiunilor pe care România s-a angajat să le reprime în temeiul unei convenții internaționale; cazul în care s-a refuzat extrădarea, când principiul aut dedere aut judicare impune statului solicitat să instrumenteze cauza. O formulare similară a principiului universalității întâlnim și în alte legislații, cum este cazul: § 6-7 C. pen. german, art. 7 alin.(2) C. pen. elvețian (forma în vigoare de la data de 1 ianuarie 2007), art. 5 alin.(1) lit. e) și alin.(2) C. pen. portughez).
În fine, au fost aduse modificări importante și în ceea ce privește reglementarea în materia extrădării (art. 14). Sub aspect terminologic, în noua reglementare s-a renunțat la folosirea termenului de „convenție” în favoarea celui de „tratat” pentru a se realiza punerea de acord atât cu Convenția de la Viena din 1969 pentru dreptul tratatelor cât și cu Legea nr. 590/2003 privind tratatele, acte în cuprinsul cărora termenul de „tratat” reprezintă denumirea generică pentru actele juridice internaționale interstatale indiferent de denumirea dată acestora (convenție, acord etc.). Pe de altă parte textul a fost completat pentru a reglementa predarea către sau de către statul român a unei persoane în relațiile cu statele membre ale Uniunii Europene dar și predarea unei persoane către un tribunal penal internațional. În primul caz completarea se impune având în vedere Decizia – cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene, prin care s-a materializat hotărârea luată în cadrul Consiliului European de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, de înlocuire, între statele membre ale Uniunii Europene, a procedurii formale de extrădare, în cazul persoanelor care se sustrag executării unei pedepse privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre de condamnare rămasă definitivă, cu o procedură de predare simplificată, respectiv, de a se accelera procedura formală de extrădare. Decizia – cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre UE este transpusă în dreptul român prin Titlul III din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu modificările și completările ulterioare, titlu care a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2007.
TITLUL II din noul Cod penal este consacrat instituției infracțiunii.
Reglementarea dată acesteia reprezintă unul dintre principalele elemente de noutate aduse de prezentul proiect.
Având în vedere tradiția instaurată de codul penal în vigoare privind includerea unei definiții a infracțiunii într-un text al codului – deși în majoritatea legislațiilor o astfel de definiție nu există, ea fiind considerată ca intrând în competența doctrinei – s-a decis menținerea acestui model de reglementare și formularea definiției infracțiunii în art. 15.
Definiția propusă este însă substanțial modificată față de cea conținută în art. 17 din Codul penal în vigoare. Astfel, s-a renunțat la pericolul social ca trăsătură generală a infracțiunii, trăsătură specifică legislațiilor de inspirație sovietică, fără legătură cu tradițiile dreptului nostru penal. Renunțarea la reglementarea pericolului social – și implicit la categoria faptelor care nu prezintă pericolul social al infracțiunii – nu atrage după sine aducerea în sfera infracțiunii pedepsibile a unor fapte vădit lipsite de gravitate, căci situația acestora se va rezolva, în contextul reglementărilor unui nou Cod de procedură penală, pe baza principiului oportunității urmăririi penale, o asemenea soluție fiind tradițională în legislațiile europene occidentale.
Definiția infracțiunii propusă în art. 15 a ținut cont atât de tradiția dreptului penal român interbelic, cât și de reglementări europene care consacră o asemenea definiție în codul penal. În acest sens, este de subliniat că încă în 1923, profesorul Traian Pop definea infracțiunea ca o faptă antijuridică, imputabilă și sancționată de legea penală. Textul propus de proiect pornește de la această definiție doctrinară și, având în vedere și reglementarea din art. 14 al Codului penal grec, reține trei trăsături generale ale infracțiunii, acceptate de majoritatea sistemelor penale europene: prevederea în legea penală, caracterul nejustificat (antijuridic) și caracterul imputabil.
Prevederea faptei în legea penală presupune cerința ca fapta concret săvârșită, ce urmează a fi calificată ca infracțiune, să corespundă întru-totul descrierii pe care legiuitorul o face în norma de incriminare. Această corespondență se realizează atât în planul elementelor de factură obiectivă (acțiune, urmare, calitatea subiectului activ sau pasiv etc.) cât și al elementelor de factură subiectivă (forma de vinovăție). Așa de pildă, dacă se comite din culpă luarea unui bun al altuia, se va decide, prin raportare la infracțiunea de furt, că fapta comisă nu este prevăzută de legea penală, căci legiuitorul a incriminat luarea unui bun al altuia numai atunci când este săvârșită cu intenție.
Caracterul nejustificat al faptei prevăzute de legea penală presupune că aceasta nu este permisă de ordinea juridică, cu alte cuvinte are un caracter ilicit. Astfel, este posibil ca o faptă deși prevăzută de legea penală, să nu fie ilicită, întrucât săvârșirea ei este permisă de o normă legală. Spre exemplu, uciderea unei persoane în legitimă apărare corespunde întru-totul descrierii realizate de legiuitor în textul care incriminează omorul, dar fapta nu are caracter ilicit pentru că legea autorizează săvârșirea ei în condițiile date. Împrejurările care înlătură caracterul nejustificat al faptei sunt reglementate – sub denumirea de cauze justificative.
Ultima trăsătură generală a infracțiunii este caracterul imputabil. Pentru ca o faptă să atragă răspunderea penală, nu este suficient ca ea să corespundă descrierii realizate de legiuitor în norma de incriminare și să fie nejustificată, ci trebuie să poată fi imputată făptuitorului, adică acestuia să îi poată fi reproșată săvârșirea ei. Pentru ca această imputabilitate să poată fi adusă în discuție, sunt necesare anumite premise, și anume: făptuitorul să fi avut reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale și să poată fi stăpân pe ele (să nu fi acționat în condițiile iresponsabilității, intoxicației sau minorității); făptuitorul să fi avut posibilitatea să acționeze în conformitate cu cerințele legale (să nu fi fost constrâns la comiterea faptei prevăzute de legea penală); făptuitorul să fi avut reprezentarea caracterului ilicit al faptei (să nu se fi aflat în eroare). Cauzele care înlătură premisele imputabilității sunt reglementate distinct, sub denumirea de cauze de neimputabilitate.
Faptul că vinovăția nu mai apare menționată explicit în cuprinsul definiției infracțiunii nu înseamnă însă că aceasta și-a pierdut în vreun fel din importanță, ci doar că s-a dorit o clarificare a funcțiilor pe care ea le îndeplinește în cadrul infracțiunii. De altfel în prezent este unanim admis că noțiunea de vinovăție are o dublă accepțiune: ea reprezintă în primul rând un sub-element al laturii subiective a infracțiunii, context în care se înfățișează sub forma intenției, a intenției depășite (praeterintenției) și a culpei; într-o a doua accepțiune, vinovăția apare ca trăsătură generală a infracțiunii. În noua reglementare, vinovăția, în prima sa accepțiune, joacă același rol, ca element în structura internă a faptei prevăzute de legea penală, prin prisma căruia se analizează concordanța faptei concret comise cu modelul descris de legiuitor în norma de incriminare. Cât privește a doua accepțiune, s-a considerat preferabilă consacrarea unui termen distinct – imputabilitate – pentru a o defini, din mai multe rațiuni: a) evitarea unei confuzii terminologice cu vinovăția ca sub-element al laturii subiective, confuzie nefericită în condițiile în care, vinovăția privită ca trăsătură generală a infracțiunii, fie există, fie nu există, astfel încât nu prezintă nici o importanță delimitarea între intenție și culpă. Astfel, sub aspectul trăsăturii generale, o persoană, după cum este sau nu responsabilă penal, va acționa cu sau fără vinovăție, nefiind posibilă o diferențiere între intenție și culpă pe acest plan. Distincția intenție/culpă prezintă relevanță doar în planul încadrării juridice, adică doar sub aspectul de sub-element al laturii subiective. b) deplasarea abordării vinovăției ca trăsătură generală a infracțiunii, dinspre teoria psihologică înspre teoria normativă, îmbrățișată astăzi de majoritatea sistemelor penale europene (dreptul german, austriac, elvețian, spaniol, portughez, olandez etc.). Așa cum s-a mai menționat, potrivit teoriei normative, vinovăția ca trăsătură generală este privită ca un reproș, ca o imputare făcută infractorului pentru că a acționat altfel decât îi cerea legea deși a avut reprezentarea clară a faptei sale și deplină libertate în manifestarea voinței, ea neconfundându-se cu sub-elementul laturii subiective.
Pe baza acestei concepții privind trăsăturile esențiale ale infracțiunii a fost concepută și sistematizarea articolelor în Titlul II. Astfel, după enunțarea trăsăturilor esențiale ale infracțiunii, următoarele două articole (art. 16 și 17) sunt consacrate unor elemente care țin de prima trăsătură generală – prevederea faptei în legea penală. Este vorba de o reglementare ce privește elementul material al infracțiunii (reglementarea comisiunii prin omisiune) și respectiv de definirea elementului subiectiv (vinovăția). Așa cum am arătat, ambele sunt elemente prin prisma cărora se analizează concordanța între modelul descris de legiuitor în norma de incriminare și fapta concret săvârșită.
În ceea ce privește infracțiunea comisivă prin omisiune (art. 16), ea este recunoscută ca atare de doctrina și practica judiciară română, dar până în prezent nu există un text de lege care să o consacre. Asimilarea inacțiunii cu acțiunea, în absența unui text de lege, constituie o analogie în defavoarea inculpatului. Acesta este motivul pentru care unele sisteme juridice, cum este cazul dreptului francez și belgian, resping de principiu admiterea acestor infracțiuni. Majoritatea legislațiilor europene admit însă infracțiunile comisive prin omisiune, dar includ în partea generală un text care precizează în ce condiții inacțiunea poate fi asimilată acțiunii. Așa se întâmplă în dreptul german (§ 13 C. pen.), spaniol (art. 11 C. pen.), portughez (art. 10 C. pen.), italian [art. 40 alin.(2)] etc. Este de menționat că și dreptul elvețian, aflat printre foarte puținele sisteme în aceeași situație cu dreptul român – în sensul că practica judiciară recunoștea existența infracțiunii comisive prin omisiune în absența unui text legal – a consacrat de dată recentă o reglementare legală acestei instituții (art. 11 C. pen., în vigoare de la 1 ianuarie 2007).
Reglementarea propusă în noul Cod penal este inspirată de art. 11 C. pen. spaniol, și are în vedere cele două principale ipoteze în care inacțiunea poate fi asimilată acțiunii:
a) existența unei obligații legale sau contractuale de a acționa (spre exemplu, mama care refuză să îl mai alăpteze pe noul-născut în scopul de a-l ucide, iar victima decedează, sau funcționarul dintr-un penitenciar care refuză să ia măsurile necesare pentru a asigura tratamentul medical unui deținut ce suferă de o afecțiune gravă, iar deținutul decedează, vor răspunde pentru o infracțiune de omor sau omor calificat, după caz; la fel și persoana care are în întreținere contractuală o persoană imobilizată la pat și îi suprimă viața prin neacordare de hrană);
b) o acțiune anterioară a autorului, care a creat o stare de pericol pentru valoarea ocrotită și lezată ulterior ca efect al inacțiunii (proprietarul care lasă liber un animal periculos într-un parc, comite o acțiune prin care este pusă în pericol integritatea persoanelor aflate în acel spațiu public; dacă ulterior animalul rănește o persoană, proprietarul acestuia va răspunde pentru o infracțiune de vătămare corporală, în forma faptei comisive prin omisiune).
În ceea ce privește vinovăția, s-a introdus dispoziția din alin.(1) al art. 17 în scopul de a se sublinia faptul că intenția și culpa se analizează în contextul faptei prevăzute de legea penală, ca elemente prin prisma cărora se evaluează concordanța între fapta concretă și modelul descris de legiuitor în norma de incriminare. De asemenea, a fost consacrată explicit intenția depășită (praeterintenția) ca formă de vinovăție, ea fiind general acceptată de practică și de doctrină. În fine, a fost unificat regimul sancționator prevăzut pentru acțiunea și inacțiunea comisă cu aceeași formă de vinovăție [alin. (3) și (4)].
Capitolul al II- lea este consacrat cauzelor justificative, împrejurări care înlătură cea de-a doua dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii – caracterul nejustificat. Este vorba de împrejurări care operează in rem, efectele lor fiind extinse și asupra participanților.
În privința legitimei apărări, au fost avute în vedere atât opiniile exprimate în doctrină cât și experiența altor legislații (art. 15 C. pen. elvețian, art. 20 C. pen. spaniol, art. 122-5 C. pen. francez) și s-a renunțat la condiția pericolului grav generat de atac, gravitatea acestuia și a acțiunilor comise pentru înlăturarea sa fiind apreciate pe terenul proporționalității.
Exercitarea unui drept și îndeplinirea unei obligații are aceeași sferă de cuprindere ca și „ordinul sau autorizarea legii și comanda autorității legitime” consacrată de codul penal din 1936, reprezentând însă o formulare modernă a acestei cauze justificative, pentru care a optat majoritatea legislațiilor (art. 20 pct.7 C. pen. spaniol, art. 51 C. pen. italian, art. 36 C. pen. portughez etc.).
În fine, consimțământul persoanei vătămate a fost prevăzut ca o cauză justificativă, după modelul altor legislații (art. 50 C. pen. italian, art. 38 C. pen. portughez etc.). Consimțământul nu va opera însă ca o cauză justificativă în cazul acelor valori sociale de care persoana nu poate dispune, fie pentru că nu îi aparțin (spre exemplu, consimțământul unui soț dat pentru ca celălalt să încheie o nouă căsătorie nu este valabil, pentru că valoarea lezată nu îi aparține), fie pentru că ar duce la o pierdere totală și ireversibilă a valorii sociale (spre exemplu, consimțământul dat de victimă ca autorul să îi amputeze un picior, fără a exista o necesitate medicală în acest sens). De asemenea, consimțământul nu va produce efecte în cazul infracțiunilor contra vieții, atunci când legea îi exclude valoarea justificativă (spre exemplu, în cazul traficului de persoane).
Capitolul al III- lea este consacrat cauzelor de neimputabilitate, care înlătură cea de-a treia trăsătură esențială a infracțiunii – imputabilitatea. Cauzele de neimputablitate sunt cauze personale, care nu se răsfrâng asupra participanților, de ele urmând a beneficia doar persoana care a acționat sub imperiul lor. Principalele modificări în această materie sunt:
a) Introducerea în această categorie – și nu în cea a cauzelor justificative – a excesului justificat de legitimă apărare sau stare de necesitate. Această abordare, acceptată de numeroase sisteme europene – § 33 și 35 C. pen. german, art. 16 alin.(2) și art.18 alin.(2) C. pen elvețian (forma în vigoare de la 1 ianuarie 2007), art. 33 și 35 C. pen. portughez – se justifică prin aceea că în respectivele situații suntem în prezența unor cauze cu caracter personal, care nu se răsfrâng asupra participanților, spre deosebire de cauzele justificative. Dacă spre exemplu, două persoane aflate împreună comit o faptă în legitimă apărare depășind limitele unei apărări proporționale, însă numai una a acționat sub imperiul unei stări de tulburare, doar aceasta va beneficia de efectele excesului neimputabil, nu și cea care a depășit limitele apărării în deplină cunoștință de cauză.
b) înlocuirea termenului de „beție” utilizat în codul în vigoare cu cel de „intoxicație”, acesta din urmă redând mai fidel și mai corect din punct de vedere medico-legal conținutul respectivei cauze. Termenul este folosit și de alte legislații (art. 20 pct.2 C. pen. spaniol).
c) reglementarea erorii, pe baza clasificării moderne care distinge între eroarea asupra elementelor constitutive ale infracțiunii și eroarea asupra caracterului interzis al actului. Această abordare este astăzi promovată de numeroase legislații europene (§ 16-17 C. pen. german, art. 14 C. pen. spaniol, art. 16-17 C. pen. portughez, art. 13 și 21 C. pen. elvețian, § 8 și 9 C. pen. austriac) și este în concordanță cu concepția proiectului privind trăsăturile esențiale ale infracțiunii. Dispozițiile alin.(1), (2) și (4) ale art. 30 privesc eroarea asupra elementelor constitutive ale infracțiunii, eroare care înlătură intenția, ca sub-element al laturii subiective. Această eroare înlătură și culpa dacă este invincibilă, respectiv lasă să subziste răspunderea penală pentru o faptă din culpă dacă eroarea este culpabilă, iar fapta este incriminată și în modalitatea respectivă. Spre exemplu, dacă o persoană, dorind să facă o glumă, îndreaptă spre o altă persoană o armă pe care o știa neîncărcată, deși în realitate nu era așa, și ucide victima, autorul nu va răspunde pentru o faptă intenționată de omor datorită erorii, dar va răspunde pentru o ucidere din culpă datorită faptului că această eroare îi este imputabilă.
Eroarea asupra caracterului ilicit al faptei este cea care înlătură imputabilitatea. Ea poate fi o eroare de fapt – autorul crede că se află în fața unui atac ce ar legitima o apărare, deși în realitate nu este așa (legitimă apărare putativă), considerând astfel că poate comite fapta în mod licit – ori o eroare de drept extrapenal (autorul crede că o anumită normă din dreptul civil referitoare la transferul dreptului de proprietate îi conferă dreptul de a vinde un anumit bun, el comițând în realitate un abuz de încredere) sau penal. Eroarea asupra caracterului ilicit înlătură imputabilitatea doar atunci când este invincibilă. În situațiile în care această eroare este culpabilă ea poate fi valorificată doar ca o circumstanță atenuantă judiciară.
Din aceste considerente, alin.(1) al art.30 precizează că „nu constituie infracțiune fapta (…)”, nefiind folosită formularea „nu este imputabilă fapta (…)”,ca în cazul celorlalte cauze reglementate în acest capitol, căci eroarea asupra elementelor constitutive ale infracțiunii nu înlătură imputabilitatea, ci intenția (eventual și culpa) ca sub-element al laturii subiective. Din considerente legate de o mai bună sistematizare, s-a optat pentru reglementarea celor două forme ale erorii în cuprinsul aceluiași articol (după modelul art. 14 C. pen. spaniol).
d) renunțarea la reglementarea cazului fortuit. Într-adevăr, reglementarea legală a cazului fortuit nu se justifică, în condițiile în care pentru a înlătura existența infracțiunii este suficientă imposibilitatea subiectivă de prevedere. Astfel, dacă existența infracțiunii este exclusă în condițiile în care autorul nu a putut prevedea rezultatul (ceea ce înseamnă că nu există nici măcar o culpă fără prevedere, lipsind deci vinovăția), ce importanță mai are să constatăm că nici o altă persoană nu ar fi avut această posibilitate? Este de semnalat și faptul că nici dreptul francez, german, elvețian, portughez, sau olandez nu cunoaște o reglementare în materie, iar legiuitorul spaniol a renunțat în 1995 la dispozițiile anterioare din codul penal privitoare la cazul fortuit.
Capitolul al IV- lea este consacrat reglementării tentativei ca formă atipică a infracțiunii.
În această materie proiectul propune mai multe modificări, dintre care unele se referă la definiția legală a tentativei, iar altele la pedepsirea acesteia.
În alin.(1) al art. 31 din proiectul noului Cod penal se definește tentativa ca fiind „punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea”, spre deosebire de Codul penal de la 1968 [art. 20 alin.(1)], în concepția căruia tentativa constă în „punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea”. Această din urmă soluție promovată de legiuitor a ridicat ample discuții în doctrina și practica judiciară, deoarece prin „hotărârea de a săvârși infracțiunea”, unii autori au înțeles că tentativa se poate săvârși numai cu intenție directă, pe când alții au considerat că tentativa poate fi comisă și cu intenție indirectă. Pe aceleași poziții contradictorii s-au situat și instanțele de judecată în hotărârile pe care le-au pronunțat.
Formularea propusă de proiect înlătură această controversă și conduce la consacrarea fără echivoc a soluției conform căreia, în cazul tentativei, intenția poate fi directă sau indirectă.
A doua modificare vizează renunțarea la dispozițiile art. 20 alin.(2) Cod penal în vigoare. S-a considerat că aceste prevederi nu se justifică atâta vreme cât nu au relevanță motivele neproducerii rezultatului în cazul tentativei, ele putând fi de orice natură, dar independente de voința făptuitorului pentru a angaja răspunderea penală a acestuia. Reglementarea tentativei relativ improprii a fost socotită oportună de către redactorii Codului penal Carol II (de unde a fost preluată ulterior în Codul penal în vigoare), pentru a pune capăt discuțiilor referitoare la sancționarea sau nesancționarea așa-numitei infracțiuni imposibile. În prezent aceste chestiuni au fost definitiv tranșate, astfel încât nu se mai justifică menținerea textului în discuție. Tentativa relativ improprie nu este reglementată expres nici în legislațiile penale străine (Codul penal francez, Codul penal italian, Codul penal suedez, Codul penal german, Codul penal spaniol etc.).
În privința pedepsirii tentativei, au fost păstrate prevederile Codului penal în vigoare care reduce limitele speciale ale pedepsei cu 1/2 față de cele prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată.
Capitolul al V –lea, intitulat Unitatea și pluralitatea de infracțiuni, conține mai multe modificări în raport cu reglementările cuprinse în Codul penal în vigoare. O primă modificare vizează denumirea capitolului. În Codul penal în vigoare acest capitol este denumit „Pluralitatea de infracțiuni”, în conținutul căruia se reglementează formele pluralității de infracțiuni, infracțiunea continuată și cea complexă, în această ordine. În proiect se modifică denumirea capitolului din „Pluralitatea de infracțiuni” în „Unitatea și pluralitatea de infracțiuni” pentru că în realitate se reglementează ambele instituții, dându-se prioritate infracțiunii continuate și acelei complexe în raport cu pluralitatea de infracțiuni.
În materia unității de infracțiune o primă modificare se referă la definiția legală a infracțiunii continuate în care a fost introdusă o nouă condiție și anume unitatea de subiect pasiv. Dreptul comparat oferă trei soluții în privința compatibilității unității infracțiunii continuate cu pluralitatea de subiecți pasivi – incompatibilitate totală, compatibilitate totală și respectiv compatibilitate limitată la categoria infracțiunilor contra patrimoniului. Este preferabilă prima dintre aceste soluții, la care se raliază și proiectul, căci infracțiunea continuată a fost creată ca o excepție de la aplicarea tratamentului sancționator prevăzut pentru concursul de infracțiuni, și trebuie să rămână o excepție. Acceptarea compatibilității infracțiunii continuate cu pluralitatea subiecților pasivi deschide calea extinderii nejustificate a domeniului de incidență al acesteia în cazuri în care este în mod vădit vorba despre un concurs de infracțiuni, așa cum se întâmplă în prezent. O astfel de tentație va fi cu atât mai mare în viitor, în condițiile înăspririi tratamentului sancționator prevăzut de lege pentru concursul de infracțiuni, astfel că soluția propusă de noul Cod penal își găsește pe deplin justificarea.
A doua modificare are în vedere definiția infracțiunii complexe la care expresia „ca element sau circumstanță agravantă”, se înlocuiește cu expresia „ca element constitutiv sau ca element circumstanțial agravat”, modificare cerută de doctrina penală.
A treia modificare vizează stabilirea pedepsei în cazul infracțiunii continuate. Dacă potrivit Codului penal în vigoare [art. 42 alin.(1)] infracțiunea continuată se sancționează cu pedeapsa principală prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, la care se poate adăuga un spor similar cu cel de la concursul de infracțiuni, în proiect se prevede că pedeapsa pentru infracțiunea continuată săvârșită se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii. Se justifică un asemenea mod de a raționa întrucât la infracțiunea continuată chiar dacă există o pluralitate de acte similare, toate au la bază o rezoluție unică, pe când la concurs de infracțiuni identificăm mai multe hotărâri infracționale. În privința pedepsei în cazul infracțiunii complexe praeterintenționate, s-a instituit regula că „dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acțiunii secundare, se aplică pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată. Această soluție legislativă vine să confirme, ceea ce practica judiciară și doctrina penală au promovat, în urma unui efort de interpretare a normei de incriminare a unor astfel de fapte.
Referitor la formele pluralității de infracțiuni, spre deosebire de Codul penal în vigoare, noul Cod reglementează trei forme ale pluralității de infracțiuni reținute în doctrina penală și confirmate de practica judiciară și anume: concursul, recidiva și pluralitatea intermediară de infracțiuni.
În art. 37 din proiect se definește concursul real de infracțiuni făcându-se precizarea că infracțiunile concurente sunt săvârșite „prin acțiuni sau inacțiuni distincte”, aceasta pentru a răspunde precizărilor făcute în doctrina penală în materia concursului real de infracțiuni.
În privința pedepsei principale, în caz de concurs de infracțiuni, s-a optat pentru sistemul absorbției în ipoteza în care pentru una dintre infracțiunile concurente s-a aplicat pedeapsa detențiunii pe viață, respectiv cumulul juridic în cazul în care pentru infracțiunile concurente s-au aplicat numai pedepse cu amenda ori o pedeapsă cu închisoarea și alta cu amenda.
Dacă s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea operează cumulul juridic, la fel ca în Codul penal în vigoare, cu deosebirea că la pedeapsa cea mai grea se adaugă un spor care nu poate fi mai mare de 1/2 din totalul celorlalte pedepse stabilite, cu condiția ca pedeapsa astfel rezultată să nu depășească maximul general al pedepsei închisorii.
Nu în ultimul rând, în materia sancționării concursului a fost introdusă o dispoziție de excepție, care permite ca în situația comiterii mai multor fapte deosebit de grave, instanța să poată aplica pedeapsa detențiunii pe viață, chiar dacă aceasta nu a fost stabilită pentru niciuna dintre infracțiunile concurente. Spre exemplu, autorul a comis 4 fapte de viol sau tâlhărie urmate de moartea victimei și pentru fiecare instanța a stabilit câte o pedeapsă de 20 de ani. Aplicând sistemul clasic de sancționare a concursului, s-ar putea adăuga la pedeapsa cea mai grea un spor de cel mult 10 ani, cu toate că față de numărul și gravitatea infracțiunilor comise se justifică aplicarea detențiunii pe viață. De aceea, art. 38 alin.(2) oferă judecătorului această posibilitate, urmând a se aprecia de la caz la caz dacă o asemenea opțiune este sau nu justificată. În reglementarea recidivei identificăm, în proiect, elemente noi atât în ceea ce privește definirea și termenii recidivei, cât și referitor la pedeapsă. Caracterul temporar al recidivei este evidențiat chiar în definirea acestei forme a pluralității de infracțiuni. Termenii recidivei au fost modificați (limitele acestora au crescut) pentru a califica drept recidivist numai acea persoană condamnată care a săvârșit noi infracțiuni de un anumit grad de pericol social.În materia tratamentului sancționator reglementarea a fost simplificată, recurgându-se la un cumul aritmetic în cazul recidivei postcondamnatorii, respectiv la majorarea legală a limitelor speciale de pedeapsă cu jumătate în cazul recidivei postexecutorii. Pentru ipoteza în care termenul al doilea al recidivei este alcătuit dintr-un concurs de infracțiuni, a fost stabilit un algoritm de aplicare a pedepsei diferit de cel existent astăzi, aplicându-se mai întâi dispozițiile referitoare la concurs și apoi cele incidente în cazul recidivei. Acest tratament este aplicabil chiar dacă numai una dintre infracțiunile concurente se află în stare de recidivă, restul fiind în pluralitate intermediară, deoarece calitatea de recidivist trebuie să atragă tratamentul specific acestei forme de pluralitate. În același timp, tratamentul sancționator propus este mai puțin sever decât cel care ar rezulta din aplicarea mai întâi a dispozițiilor privind recidiva sau pluralitatea intermediară pentru fiecare infracțiune în parte și apoi regulile referitoare la concursul de infracțiuni. A fost consacrată și în materia recidivei postcondamnatorii, cu titlu de excepție, posibilitatea aplicării detențiunii pe viață chiar dacă pedepsele stabilite constau în închisoare, atunci când numărul și gravitatea faptelor comise ar justifica acest lucru.În Capitolul al VI- lea – Autorul și participanții – proiectul corectează greșeala din Codul penal în vigoare care enumără pe autor, alături de instigatori și complici, ca participant la infracțiune, deși între aceștia există o deosebire calitativă; autorul comite în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, iar instigatorii și complicii săvârșesc fapta în mod mijlocit prin autor.
Proiectul, ca și Codul penal în vigoare, reglementează participația penală prin referire la „fapta prevăzută de legea penală” și nu prin raportarea activității autorului, instigatorilor și complicilor la infracțiune, așa cum apreciază unii autori de drept penal.
Proiectul aduce o reglementare explicită a coautoratului, cerută de doctrină și practică și întâlnită și în alte legislații (spre exemplu, art. 28 C. pen. spaniol). De asemenea, proiectul păstrează instituția participației improprii, devenită tradițională în dreptul nostru și care s-a dovedit funcțională fără dificultăți în practică, în detrimentul teoriei autorului mediat. Reglementarea participației improprii a fost însă completată cu prevederile referitoare la coautorat.
TITLUL III al părții generale din noul Cod penal reglementează pedepsele.
În reglementarea sistemului pedepselor principala preocupare a fost aceea de a crea un mecanism care, prin flexibilitate și diversitate, să permită alegerea și aplicarea celor mai adecvate măsuri, pentru a putea asigura în acest fel atât o constrângere proporțională în raport cu gravitate infracțiunii săvârșite și periculozitatea infractorului cât și o modalitate eficientă de recuperare socială a infractorului.
O asemenea abordare este susținută pe de o parte de reglementările similare din majoritatea codurilor penale europene (a se vedea noua parte generală a Codului penal elvețian, în vigoare de la 1 ianuarie 2007, Codul penal spaniol, Codul penal francez), care în ultimul deceniu au manifestat o preocupare constantă în acest sens, dar și de realitățile practicii judiciare care, deși a evidențiat în perioada postdecembristă o infracționalitate din ce în ce mai variată sub aspectul modalităților faptice de comitere, a motivelor ori a scopurilor urmărite, nu a avut la dispoziție un sistem sancționator adaptat acestor noi realități.
Sistemul pedepselor este reglementat în Titlul III și este structurat pe capitole și secțiuni:
Capitolul I Categoriile pedepselor ( art. 53 – art. 55);
Capitolul al II- lea Pedepsele principale:
Secțiunea 1 – Detențiunea pe viață ( art. 56 – art. 59);
Secțiunea a 2-a – Închisoarea (art. 60);
Secțiunea a 3-a – Amenda (art. 61 – art. 64);
Capitolul al III- lea Pedeapsa accesorie și Pedepsele complementare:
Secțiunea 1 -Pedeapsa accesorie (art. 65),
Secțiunea a 2-a – Pedepsele complementare (art. 66 – art. 70);
Capitolul al IV – lea Calculul duratei pedepselor (art. 71 – art. 73);
Capitolul al V- lea Individualizarea pedepselor:
Secțiunea 1 – Dispoziții generale (art. 74);
Secțiunea a 2-a – Circumstanțele atenuante și agravante (art. 75 – art. 79);
Secțiunea a 3-a – Renunțarea la aplicarea pedepsei (art. 80 – art. 82);
Secțiunea a 4-a – Amânarea aplicării pedepsei (art. 83 – art. 90);
Secțiunea a 5-a -Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (art.91-art.98);
Secțiunea a 6-a – Liberarea condiționată (art. 99 – art. 106).
În ceea ce privește categoriile pedepselor, proiectul le menține pe cele din codul penal în vigoare însă procedează la o altă sistematizare folosind drept criteriu ordinea în care acestea, odată aplicate, urmează să se execute. De aceea, noua reglementare a categoriilor de pedeapsă începe cu pedepsele principale, continuă cu pedepsele accesorii și se încheie cu pedepsele complementare, iar ca elemente de noutate, în categoria pedepselor complementare a fost diversificat conținutul pedepsei interzicerii unor drepturi și a fost introdusă o nouă pedeapsă constând în afișarea sau publicarea hotărârii definitive de condamnare.
În materia pedepselor principale, pentru consecvență, proiectul definește fiecare dintre cele trei pedepse principale și nu doar pedeapsa amenzii așa cum se întâmplă în codul penal în vigoare.
De asemenea, s-a renunțat la dispozițiile actuale din codul penal privitoare la regimul general al executării pedepselor privative de libertate, la regimul de detenție și cele privitoare la regimul de muncă, întrucât acestea fac obiectul legii de executare a pedepselor unde de altfel sunt deja reglementate.
Instituția liberării condiționate nu mai este reglementată în capitolul privitor la pedepsele principale, ci în capitolul privind individualizarea pedepsei, rațiunea noii sistematizării fiind aceea că liberarea condiționată reprezintă o formă de individualizare a executării pedepsei.
Reglementarea pedepsei detențiunii pe viață nu a suferit modificări semnificative față de codul penal în vigoare, însă s-a renunțat la interdicția absolută a neaplicării acestei pedepse în cazul inculpaților care au împlinit vârsta de 60 de ani până la pronunțarea hotărârii de condamnare. Pentru a asigura posibilitatea unei cât mai bune individualizări în raport de particularitățile diferitelor situații concrete care pot apărea în practică s-a dat posibilitatea instanței de judecată să aprecieze, ținând seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei – unul dintre aceste criterii fiind personalitatea, nivelul de educație, vârsta și starea de sănătate – dacă într-un caz concret se impune sau nu aplicarea pedepsei detențiunii pe viață. O modificare în același sens și având la bază aceleași rațiuni privește renunțarea la înlocuirea obligatorie a pedepsei detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii când condamnatul a împlinit vârsta de 60 de ani.
Obligativitatea înlocuirii detențiunii pe viață cu închisoarea, din actuala reglementare, condiționată exclusiv de vârsta condamnatului este criticabilă întrucât nu se ține seama în nici un fel de conduita condamnatului în timpul executării pedepsei și în plus, dacă partea din detențiune executată este cel puțin egală cu durata închisorii cu care s-a făcut înlocuirea, este obligatorie eliberarea condamnatului pentru executarea pedepsei închisorii la termen, deși este evident că nu aceasta a fost intenția legiuitorului. Potrivit Codului penal în vigoare, o persoană în vârstă de 35 de ani condamnată la pedeapsa detențiunii pe viață ar trebui eliberată în mod obligatoriu în momentul împlinirii vârstei de 60 de ani întrucât pedeapsa închisorii de 25 de ani, cu care s-a înlocuit detențiunea pe viață, se constată ca fiind executată.
Perspective legislative
Se menține definiția legală a infracțiunii, însă noul cod penal modifică ordinea în care sunt enumerate cele trei trăsături esențiale ale infracțiunii, acordând prioritate prevederii faptei în legea penală. „Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social și este săvârșită cu vinovăție” (art. 17 alin. 1).
Se consacră expres, alături de intenție și culpă, forma de vinovăție a praeterintenției (intenția depășită), care există atunci când rezultatul mai gravprodus printr-o acțiune sau o inacțiune intenționată se datorează culpei făptuitorului (art. 20 alin. 4).
De asemenea, noul Cod penal reglementează condițiile răspunderii penale a persoanelor juridice potrivit dispozițiilor art. 45 care prevede că persoanele juridice cu excepția statului, a autorităților publice și a instituțiilor publice, răspund penal în cazurile prevăzute de lege, pentru infracțiuni săvârșite în numele sau în interesul persoanelor juridice de către organele sau reprezentanții acestora. Răspunderea penală a persoanelor juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a participat la săvârșirea aceleiași fapte.
Spre deosebire de actuala reglementare se consacră o răspundere penală specializată în cazurile prevăzute de lege pentru infracțiunile susceptibile de comitere și de către persoanele juridice. În partea specială a Codului penal, cadrul legal al anumitor categorii de infracțiuni se încheie printr-un articol cu nota marginală “sancționarea persoanei juridice”. Spre exemplu, sancționarea persoanei juridice pentru infracțiunile privind manipularea genetică (art. 197) sau infracțiunile contra protecției muncii (art. 242) ori pentru unele dintre infracțiuni contra libertății persoanei (art. 216).
Infracțiunile trebuie să fie comise de către organele sau reprezentanții persoanelor juridice și, totodată, săvârșite în numele sau în interesul acestora.
Este exclusă răspunderea penală a statului, a autorităților publice și a instituțiilor publice.
În concepția legiuitorului, în noul Cod penal, incriminarea tentativei diferă în funcție de gravitatea faptelor prevăzute de legea penală ca infracțiuni tipice (în forma consumată), distingând între incriminarea tentativei la crimă – incriminare nelimitată – si incriminarea tentativei la delict – incriminare limitată. Această concepție rezultă din prevederile art. 35 alin.1, articol potrivit căruia tentativa la crimă se pedepsește întotdeauna, iar tentativa la delict numai când legea prevede aceasta.
În ceea ce privește tratamentul penal aplicabil, legea consacră o sancționare diferențiată în raport cu pedepsirea infracțiunii consumate, conform sistemului diversificării de pedeapsă (regula în materie). Pentru anumite categorii de infracțiuni de gravitate sporită, pe cale de dispoziții speciale s-a prevăzut si sistemul parificării de pedeapsă (aceeasi pedeapsă pentru tentativă ca si pentru infracțiunea consumată).
Legea consacră sistemul general al diversificării pedepsei pentru tentativă, sistem operant în sancționarea tentativei comise de persoana fizică sau juridică.
Potrivit art. 35 alin.2 se prevede că în cazul persoanelor fizice, tentativa se sancționează cu o pedeapsă imediat inferioară categoriei de pedeapsă prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată (regula diversificării), dacă legea nu prevede altfel.
Prin unele dispoziții speciale, legiuitorul înscrie și sancționarea tentativei potrivit sistemului parificării, în cazul infracțiunilor (crime) contra umanității, al crimelor de omor (simplu și calificat), al actelor de terorism, stabilind că tentativa se sancționează cu pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea consumată sau cu o pedeapsă în cadrul limitelor imediat inferioare pedepsei prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată.
În cazul persoanei juridice, tentativa se sancționează cu o amendă cuprinsă între minimul special și maximul special al amenzii prevăzută de lege pentru
infracțiunea consumată, reduse la jumătate (diversificarea pedepsei amenzii), dacă legea nu prevede altfel; la această pedeapsă – potrivit art. 35 alin. 3 teza a II-a – se pot adăuga una sau mai multe dintre pedepsele complementare, cu excepția dizolvării persoanei juridice.
Infracțiunea continuată îsi găseste reglementarea într-un singur text de lege, potrivit art. 55 alin. 2 noul Cod penal, fiind menținută aceeasi definiție, însă cu modificarea modului de sancționare, prin aplicarea pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârsită, la care se poate adăuga un spor până la maximul special, iar când acest maxim nu este îndestulător se poate aplica un spor fără ca pedeapsa să poată depăși maximul general al acelei pedepse.
PLANUL LUCRĂRII
1. Instituțiile fundamentale ale dreptului penal
Instituțiile fundamentale ale dreptului penal sunt reprezentate de infracțiune, răspunderea penală si sancțiunile de drept penal, instituția infracțiunii fiind, pe drept cuvânt, apreciată în doctrină ca „piatra de temelie” a oricărui sistem de drept penal, infracțiunea determinând răspunderea penală si sancțiunea penală.
Instituția infracțiunii este consacrată în Titlul II al pării generale a Codului penal, cadrul reglementărilor în materie incluzând dispoziții generale privind infracțiunea (art. 17-19), tentativa (art. 20-22), participația (art. 23-31), pluralitatea de infracțiuni (art. 32-43) si cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 44-51).
2. Aspecte generale privind infracțiunea
Definiție. Trăsături esențiale
Infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârsită cu vinovăție și prevăzută de legea penală, constituind singurul temei al răspunderii penale (art. 17 C.pen.).
Definiția legală relevă cele trei trăsături esențiale ale faptei ce constituie Infracțiune:
– fapta care prezintă pericol social;
– fapta săvârșită cu vinovăție;
– fapta prevăzută de legea penală.
Trăsăturile esențiale ale infracțiunii se cer întrunite cumulativ, în lipsa uneia dintre acestea existența infracțiunii fiind exclusă. Aceste trăsături sunt trăsături comune pentru ansamblul faptelor ce constituie infracțiuni semnificând ilicit penal, delimitându-se astfel, atât de faptele ce reprezintă alte forme de ilicit juridic, dar extrapenal (spre exemplu, contravențiile, abaterile disciplinare), dar si de faptele licite.
Infracțiunea – faptă care prezintă pericol social. Fapta care prezintă pericol social în înțelesul legii penale este orice acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art.1 si pentru sancționarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse (art. 18 C.pen.).
Fapta incriminată este o faptă periculoasă pentru societate, de natură să lezeze sau să pericliteze valorile sociale ocrotite de legea penală, pentru sancționarea căreia este necesară aplicarea sancțiunii tipice (pedeapsă).
Pericolul social
Pericolul social al infracțiunii se manifestă sub două forme, distingând între pericolul social abstract si pericolul social concret.
Pericolul social abstract este avut în vedere si apreciat de legiuitorul penal cu ocazia incriminării faptelor (în funcție de anumite criterii, cum ar fi: importanța valorii sociale ocrotite, gravitatea vătămării ce i se poate aduce etc.) si se reflectă în specia de pedeapsă prevăzută pentru fiecare faptă incriminată.
Pericolul social concret caracterizează infracțiunea ca faptă concretă săvârsită și se apreciază de instanță potrivit unor criterii legale, obiective si subiective, referitoare la modul si mijloacele de săvârsire a faptei, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, de scopul urmărit, precum si de persoana si conduita făptuitorului. Pericolul social concret se reflectă în sancțiunea (pedeapsa) concretă
aplicată în urma judecării faptei comise, de gravitatea acesteia ținându-se cont la
stabilirea si aplicarea pedepsei (potrivit art. 72 C.pen. reprezintă unul dintre criteriile
generale de individualizare judiciară a pedepsei).
Vinovăția
Săvârșirea faptei cu vinovăție reprezintă cea de-a doua trăsătură esențială a infracțiunii, trăsătură obligatorie pentru existența oricărei infracțiuni. De aici decurg următoarele consecințe :
a) Vinovăția – ca trăsătură a infracțiunii – indiferent de forma sub care s-ar înfățișa (intenție sau culpă) și gradul ei, trebuie întotdeauna să reflecte o stare de conștiință a făptuitorului care să implice o atitudine psihico-morală de sfidare sau nesocotire a valorilor ocrotite de legea penală.
b) Vinovăția – ca trăsătură esențială a infracțiunii – trebuie să se exteriorizeze în conținutul concret al faptei prevăzute de legea penală și, deci, trebuie reperată atât ca semnificație, cât și ca dimensiuni numai în măsura în care se regăsește în fapta pe care a ocazionat-o.
c) În lipsa vinovăției, adică a unei componente subiective care să implice personalitatea antisocială a făptuitorului, reflectând-o apoi într-un act de conduită, nu este posibilă existența infracțiunii, aceasta neputându-și realiza conținutul constitutiv nici în plan exclusiv moral (fără o componentă materială) și nici în plan exclusiv material (fără o componentă psihico-morală). Din acest punct de vedere, literatura juridică și practica judiciară sunt unanime în a considera atât inadmisibilitatea întemeierii răspunderii penale numai pe o stare de imputabilitate subiectivă (sancționând simpla intenție, neurmată de trecerea la executare), cât și inadmisibilitatea situației opuse, și anume a posibilității întemeierii răspunderii penale pe săvârșirea unei fapte penale fără vinovăție (imputabilitate obiectivă). Cu alte cuvinte, în dreptul penal modern sunt excluse de principiu răspunderea penală pur subiectivă (fără faptă), cât și răspunderea penală obiectivă (fără vinovăție).
d) Ori de câte ori legiuitorul va considera că datorită împrejurărilor în care a fost săvârșită o faptă prevăzută de legea penală, aceasta nu este totuși imputabilă subiectiv făptuitorului – chiar dacă acesta a lucrat cu înțelegerea și voința faptei – situațiile respective vor trebuie expres și precis prevăzute de lege, constituindu-se în cauzele legale de înlăturare a elementului moral al infracțiunii (așazisele cauze de neimputabilitate).
e) În sfârșit, ca o consecință logică, ori de câte ori judecătorul sesizat cu soluționarea unei cauze penale va constata că fapta pusă în sarcina inculpatului nu a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de lege, va pronunța achitarea acestuia pentru lipsa vinovăției, ca trăsătură, și totodată – ca element constitutiv al infracțiunii.
Vinovăția penală poate fi definită ca reprezentând „acea atitudine mentală cu caracter antisocial a persoanei ce săvârșește o faptă prevăzută și pedepsită de legea penală, care fie că a avut în momentul conceperii și executării ei atât capacitatea de a se exprima liber, cât și înțelegerea semnificației antisociale a faptei comise și a urmărilor acesteia, fie că deși nu a avut nici reprezentarea faptei și nici a urmărilor acesteia, putea și trebuia să și le reprezinte în condițiile unei atitudini normal diligente”
Prevederea faptei în legea penală
Cea de-a treia trăsătură esențială de existență a infracțiunii o reprezintă cerința ca fapta care prezintă pericol social și este comisă cu vinovăție să fie prevăzută și de legea penală. Această trăsătură – care reflectă și cea mai importantă cerință a principiului fundamental al dreptului penal, al legalității incriminatorii – se consideră a fi îndeplinită numai atunci când legiuitorul penal descrie în mod suficient și interzice în mod expres conduita antisocială sub amenințarea unei sancțiuni de drept penal.
Trăsătura obligativității faptei penale într-o dispoziție legală cu caracter incriminator, se consideră îndeplinită din momentul intrării în vigoare a normei juridico-penale, care prevede și sancționează acea faptă. Din necesitatea acestei trăsături – care este consecință esențială – decurg câteva consecințe importante :
Chiar dacă o faptă prezintă pericol social și este comisă cu vinovăție, ea nu va antrena răspunderea penală decât din momentul incriminării sale exprese, legiuitorul având sarcina de a organiza apărarea socială împotriva criminalității, în așa mod încât toate faptele care prezintă pericol social și sunt comise cu vinovăție să fie reflectate (să-și găsească rezonanța cuvenită) și în dispozițiile legii penale;
În situația în care pentru antrenarea răspunderii penale și aplicarea pedepsei este necesară o dublă incriminare, fapta se consideră prevăzută de lege numai sub condiția unei astfel de incriminări;
Dezincriminarea faptei prevăzute de legea penală înlătură în mod implicit și posibilitatea considerării ei în continuare ca infracțiune;
În condițiile prevederii formale a unei conduite antisociale, nici o persoană nu poate fi absolvită de răspundere sau beneficia de un regim de răspundere penală mai ușor decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege;
Prevederea legală a unei fapte și sancționarea ei atrag obligativitatea aplicării legii penale, în ansamblul instituțiilor și prevederilor sale;
Cauzele justificative, care au ca efect de principiu anihilarea elementuluiformal al infracțiunii, trebuie prevăzute întotdeauna în mod expres de lege.
Potrivit dispoziției din art. 17 C. pen. pentru ca o faptă care prezintă pericol social și care a fost săvârșită cu vinovăție, să constituie infracțiune trebuie ca acea faptă să fie prevăzută de legea penală.
O faptă care prezintă pericol social chiar dacă a fost săvârșită cu vinovăție nu poate fi calificată ca infracțiune decât dacă este prevăzută și sancționată de lege.
3. Conținutul infracțiunii
În lumina definiției acordate infracțiunii, ilicitul penal se delimitează de alte forme de ilicit juridic. Legislația noastră penală cuprinde un număr considerabil de infracțiuni, fapte de o mare varietate. Astfel, se ajunge la distincții între tipuri de infracțiuni, deosebind o faptă ce constituie infracțiune de o altă faptă penală, de alte infracțiuni.
Conținutul infracțiunii este definit în doctrină ca totalitatea condițiilor obiective și subiective, prevăzute în norma de incriminare, necesare pentru existența unei anumite infracțiuni (care determină un anumit tip de infracțiune).
Conținutul specific al fiecărei infracțiuni – prin trăsăturile proprii pe care le prezintă – permite diferențierea între ele a faptelor ce constituie infracțiuni. Sub acest aspect, nu trebuie confundate definiția infracțiunii si trăsăturile esențiale ale acesteia cu noțiunea de conținut al infracțiunii (structura infracțiunii), interesând în acest caz condițiile infracțiunii si elementele constitutive.
Dispozițiile legale prin care sunt incriminate diferite fapte (conform unor modele legale de incriminare) implică analiza textelor cu referire la obiectul si subiecții infracțiunii, latura obiectivă si latura subiectivă, ce alcătuiesc conținutul legal (sau conținutul generic de incriminare).
Condițiile preexistente ale infracțiunii le reprezintă obiectul infracțiunii si subiecții.
Obiectul infracțiunii este apreciat în doctrina ca reprezentând valorile sociale și relațiile sociale apărate de legea penală, împotriva cărora sunt îndreptate faptele penale și care sunt lezate sau puse în pericol prin săvârșirea acestora.
Felurile obiectului infracțiunii. Determinarea noțiunii de obiect al infracțiunii arată esența obiectului prin afirmarea unei caracteristici, printr-o sistematizare formală a obiectelor infracțiunii după criteriul sensului acestora (obiect juridic și obiect material al infracțiunii), după criteriul specificului acestora (obiect juridic generic – de grup și obiect juridicspecific – individual), după criteriul valorii acestora (obiect juridic principal și obiect juridic secundar – adiacent). Aceste criterii corespund delimitării conceptului de obiect al infracțiunii în procesul cunoașterii sferei naționale și determinării definitive a acestora în practica judiciară.
Obiectul infracțiunii cunoaste mai multe forme:
– obiect juridic generic care reprezintă o grupă de valori sociale de aceeasi natură, vătămate de o grupă de infracțiuni. Pe baza acestui obiect s-a sistematizat partea specială a C.pen. pe un număr de 10 titluri în vigoare.
– obiect juridic special care reprezintă o anumită valoare socială și căreia i se aduce atingere prin infracțiune. Fiecare infracțiune prezintă un obiect juridic specific.
În cazul anumitor infracțiuni se întâlneste și un obiect material care constă în lucrul corporal sau ființa asupra căreia se îndreaptă activitatea infracțională.
Subiectul activ al infracțiunii poate fi o persoană fizică sau juridică, persoană care, îndeplinind condițiile legii, săvârșeste fapta penală.
Subiectul activ al infracțiunii – când este reprezentat de o persoană fizică – trebuie să îndeplinească cumulativ anumite condiții (condiții generale), și anume: o anumită limită de vârstă; responsabilitate; libertatea de hotărâre și acțiune.
În ceea ce privește limitele răspunderii penale, art. 99 C. pen. prevede că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, iar cel care are vârsta între 14 și 16 ani, răspunde penal numai dacă se dovedeste că a săvârșit fapta cu discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii.
Pe planul reglementărilor penale, starea de minoritate se reflectă, pe de o parte, ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, interesând categoria minorilor nerăspunzători penal, lipsiți de discernământ (până la împlinirea vârstei de 14 ani cât și pe segmentul de vârstă cuprins între 14 si 16 ani), pe de altă parte, ca o cauză de diferențiere a răspunderii penale față de cea a infractorilor majori, în cazul minorilor răspunzători penal (cu vârsta cuprinsă între 14 si 16 ani si discernământ dovedit în săvârșirea faptei și al celor care au împlinit vârsta de 16 ani).
BIBLIOGRAFIE
TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII :
C. Bulai – Manual de Drept Penal – Partea Generală – Ed. All, București, 1997;
C. Dumitrache – Drept Penal Român – Partea Generală – Ed. Șansa, București,1971 ;
Florin Streteanu – Concursul de infracțiuni, Editura Lumina Lex, București, 1999;
George Antoniu, în colab. – Codul penal comentat și adnotat ; Partea generală, Editura Știintifică, București, 1979 ;
Gh. Nistoreanu , Vasile Dobrinoiu – Drept Penal – Partea Generală – Ed. Europa Nova, București, 1997;
Gh. Nistoreanu, M. Apetrei, N. Laurențiu – Drept Procesual Penal – Ed. Europa Nova, București, 1999 ;
Ilie Pascu, V. Dobrinoiu – Drept Penal – Parte Generală – Ed. Europa Nova, București, 1997 ;
Maria Zolyneak – Maria loana Michinici, Drept penal, Partea generală, Editura Chemarea, lași, 1999;
Maria Zolyneak, Formele Concursului de Infracțiuni in Literatură și Legislație – Examen de Drept Comparat ;
Narcis Giurgiu – Drept penal general, Ed. Sunset, Iași, 1997;
Narcis Giurgiu – Drept Penal Român – doctrină, legislație, jurisprudență – Ed. Sunset, Iași, 1997;
Vasile Păvăleanu – Drept penal general, Editura Lumina Lex, București, 2005;
Vasile Păvăleanu – Drept penal general, Editura Lumina Lex, București, 2007;
Vintilă Dongoroz, în colab. – Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea generală, vol. I, Editura Academiei București, 1969;
V. Dobrinoiu, Gheorghe Nistoreanu ș.a. – Drept penal, Partea generală, Editura Europa Nova, București, 1999;
V. Rămureanu – Codul Penal Român comentat, Partea Generală;
17. Valentin Mirisan – “Considerații privind unele cauze care fac ca fapta sa nu constituie
Infracțiune”, Ed. Gill, Zalău, 1996 ;
18. George Antoniu – “Vinovatia penala”, Editura Academiei Romane, București, 1995 ;
19. Dima Traian–Drept penal, partea generala–Infracțiunea, Ed. Lumina Lex,Bucuresti-2004 ;
2. STUDII SI ARTICOLE DE SPECIALITATE
1. V. Mirișan – Eroarea de fapt cu privire la infracțiunile din culpa, in Revista Dreptul, nr. 5/1995
2. Daneș S. – Considerații in legătura cu circumstanțele agravante legale si judiciare, R.R.D. nr. 11/1984
2 . Radu Bodea – „Caz fortuit. Conditii” in R.R.D. nr 3/2004
PRACTICA JUDICIARĂ
Culegere de Practică Judiciară – Ed. Sansa SRL, București, 1995 ;
G. Antoniu, C. Bulai – Repertoar de Practică Judiciară ;
G. Antoniu, V. Papadopol – Îndrumările date de Plenul Tribunalului Suprem și Noua Legislație Penală – Ed. Științifică, București, 1971;
T.S. sent, penală, decembrie, nr. 316/1975 – Repertoriu Decizia de Îndrumare nr. 1/1984;
V. Dobrinoiu – Notă la dec. pen. nr. 182/15.03.1977, Tribunalul Judetului Timiș, în RRD nr.3/1978;
Dr. Constantin Sima. Codul penal adnotat cu practica judiciară 1969 – 2000. Editura Lumina LEX, București 2001 ;
4. LEGISLATIE
1. Constituția României, revizuită prin Legea nr.429/2003, publicată în M.Of. nr. 767 din 31 oct. 2003
2. Legea nr.15 din 21 iunie 1968 Codul Penal al României publicata in B. Of. Nr. 79 – 70 bis/21 iun. 1968, republicata in B.of. nr. 55/23 apr.1973, cu ultimile modificari si completari:
L. nr.197/2000 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal ;
O.U.G. nr.207/2000 privind modificarea și completarea Codului penal și a Codului de procedură penală ;
4. Legea nr.301 / 28 iunie 2004 privind noul Cod penal, publicata in Monitorul Oficial nr.575 / 29 iunie 2004 ;
5. DICTIONARE
1. Dicționar de Termeni Juridici , Emil Derdișan , Pavel Abraham , Editura Național , 2000
2. Dictionarul Explicativ al Limbii Romane
6. ADRESE WEB
1. Www.scj.ro
2. Www.cdep.ro
3. Www.avocatura.com
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Continutul Infractiunii (ID: 127019)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.