. Continutul Impozitelor Indirecte Si Contributia Acestora la Formarea Veniturilor Xyz

CAPITOLUL I: IMPOZITELE ÎN ECONOMIA CONTEMPORANĂ

1.1.DEFINIREA ȘI CARACTERIZAREA IMPOZITELOR

1.1.1.CONȚINUTUL ȘI ROLUL IMPOZITELOR ÎN

ECONOMIA CONTEMPORANĂ

Impozitul este cea mai veche și cea mai importantă resursă financiară. El a apărut odată cu statornicirea organizației statale când, pentru a-și realiza sarcinile și funcțiile, statul a recurs la prelevări asupra bunurilor private. Prin urmare, impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părți din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice la dispoziția statului în vederea acoperirii cheltuielilor sale. Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil și fără o contraprestație directă și imediată.

Dacă avem în vedere obligativitatea impozitelor atunci trebuie să înțelegem că „plata acestora către stat este o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice sau juridice care realizează venituri dintr-o anumită sursă sau posedă un anumit gen de avere pentru care, conform legii, datorează impozit”. Autoritatea îndreptățită să instituie impozite este statul. El își exercită acest drept, de regulă, prin organele puterii centrale de stat și, uneori, prin organele locale (departamente, municipii, comune). Parlamentul se pronunță în legătură cu introducerea impozitelor de stat de importanță generală, iar organele de stat locale pot introduce anumite impozite în favoarea unităților administrativ-teritoriale. În anumite cazuri,dreptul de a stabili și percepe venituri asemănătoare prin conținut și funcții cu impozitele îl pot avea și unele instituții publice cum sunt Camera de comerț, Camera de industrie, Camera agricolă și chiar biserica. Indiferent care ar fi instituția care introduce impozite, ea acționează întotdeauna în numele autorizării conferite de lege, lege care este aprobată de Parlament , dar care emană de la Guvern și este aplicată de administrația fiscală.

Plata impozitelor nu este benevolă, ci ea este obligatorie pentru toate persoanele fizice și juridice care realizează venituri din categoria celor impozabile. Obligativitatea plății impozitelor rezultă din legalitatea acestora. Efectuarea plății impozitului se face deci prin constrângere putându-se ajunge ca în cazul unor rău platnici să se procedeze chiar la privarea de libertate.

În schimbul impozitelor plătite, contribuabilul nu beneficiază de un contraserviciu imediat și direct. Contraprestațiile apar doar în timp și în mod indirect sub forma utilităților publice degajate ca urmare a plații impozitelor. Apare deci diferența dintre impozite și taxe, deoarece taxele presupun o contraprestație directă. Privite din punct de vedere financiar, prelevările de impozite la fondurile publice se realizează cu titlu definitiv și nerambursabil, aspect care nu este valabil dacă privim lucrurile din punct de vedere economic, deoarece cel puțin parțial se restituie impozitele sub forma serviciilor publice.

Rolul impozitelor se manifestă pe plan financiar, economic și social. Referindu-se la rolul impozitelor, un economist francez sublinia că impozitele pot fi folosite pentru a “încuraja (sub forma exonerării) sau descuraja (pe calea suprataxării)”o anumită activitate economică. O importanță deosebită o prezintă rolul financiar al impozitelor, deoarece acestea reprezintă resursa principală necesară pentru acoperirea cheltuielilor publice. Ponderea impozitelor și taxelor în totalul resurselor financiare ale unui stat este influențată de o serie de factori specifici cum ar fi:cotele de impozit, progresivitatea lor modul de evaluare a materiei impozabile, mărimea PIB/locuitor, nevoia de resurse financiare ale statului și destinațiile acestora etc.

Caracteristic pentru evoluția impozitelor în perioada postbelică este creșterea absolută și relativă a acestora. Astfel, pentru începuturile capitalismului, s-a considerat că impozitul nu trebuie să depășească 20% din veniturile individuale; mai târziu, acest nivel s-a situat la 25%, ajungându-se ca în ultimul deceniu limita medie pentru prelevările de impozite să se situeze în jurul a 40%. În România, în anul 1990, ponderea impozitelor în PIB reprezenta 37,5% și a scăzut la 33,4% în anul 1995 . Nu se poate trage concluzia că a avut loc o slăbire a rolului financiar al politicii fiscale în economie, deoarece statul își procura venituri la buget și din surse nefiscale. Totuși, participarea impozitelor la constituirea resurselor financiare publice este sub limita atinsă în țările dezvoltate. Aceasta este consecința nivelului scăzut de dezvoltare al economiei și a randamentului fiscal redus datorat amplorii evaziunii fiscale. De aici nu trebuie trasă însă concluzia că România are un grad redus de fiscalitate deoarece un procent de impozit la un PIB scăzut semnifică o sarcină fiscală mai grea decât în cazul unui PIB mare.

Pe lângă funcția lor financiară, aceea de a procura bani bugetului, impozitele sunt folosite și ca metodă de conducere a economiei. Cu alte cuvinte, datorită efectelor majore pe care le au asupra economiei, cetățenilor și agenților economici, impozitele sunt folosite de către guverne ca pârghii de politică economică. Acționând prin impozite, autoritățile publice pot influența evoluția activităților dorite. Astfel, când se urmărește încurajarea unor acțiuni, dezvoltarea ori modernizarea de activități se procedează la detaxare(reducere, scutiri de impozite, alte facilități) dar și prin restrângerea numărului de prelevări. Frecvent se practică reducerea progresivității impozitului, având ca efect creșterea corespunzătoare a părții din profit care rămâne la dispoziția întreprinzătorului; de asemenea, se practică metoda amortizării accelerate, care duce la micșorarea impozitelor în sarcina corporațiilor; în ultimul timp se practică creditul fiscal(diminuarea din impozit a unui procent stabilit asupra profitului firmei rezultat din activități absolut noi) precum și alte metode. În toate aceste cazuri este vorba de o restrângere a sferei de acțiune a impozitului. Când, în schimb, se urmărește descurajarea unor activități, acțiuni, autoritatea publică procedează la suprataxare, multiplică numărul contribuțiilor, modifică structura acestora, folosind în acest sens fie impozite directe fie indirecte. Altfel spus se extinde sfera de acțiune a impozitelor.

În țările cu economii în tranziție, utilizarea impozitelor ca pârghii este mai restrânsă deoarece în aceste țări se acționează preponderent prin metode administrative.

„În România pârghia fiscală este folosită insuficient și numai pentru stimularea dezvoltării economice”. În țara noastră se practică reducerile de impozite pe fondurile constituite din profit destinate investițiilor, se acordă unele facilități fiscale pentru capitalul privat, alte măsuri. Este important ca înlesnirile fiscale să fie diferențiat aplicate după scopul urmărit: stimularea întreprinderilor care dispun de materii prime, resurse primare de energie sau sunt producătoare de inovații; încurajarea investițiilor în anumite zone geografice (dotate cu anumite resurse); organizarea de întreprinderi de un anumit profil sau care produc pentru export etc. De asemenea, pentru încurajarea unor activități specifice, adoptarea de mecanisme fiscale moderne cum sunt creditul fiscal constituirea fondurilor neimpozabile și altele ar avea efecte benefice asupra economiei aflate în criză.

În ceea ce privește influența impozitelor asupra consumului, deoarece economia se află în criză și cunoaște un prelungit puseu inflaționist, ar fi indicat să se acționeze prin diminuarea cererii solvabile dar nu prin impozite indirecte care lovesc în toți consumatorii, ci diferențiat, prin majorarea cotelor la impozitele existente, mai ales prin introducerea de noi impozite.

„Neajunsul major al sistemului fiscal românesc este acela că are o slabă forță de coerciție, lipsindu-i capacitatea de limitare și descurajare a acțiunilor neeconomice și dăunătoare”. Prezintă o importanță majoră descurajarea activităților nerentabile ce produc pagube în economie precum și asanarea evaziunii și fraudei fiscale.

Pe plan social, rolul impozitelor se concretizează prin faptul că ele servesc ca principal instrument în mâna autorităților publice de redistribuire a produsului național între diferite categorii sociale cu scopul de a corecta disparitățile în venituri ale cetățenilor. În acest scop, se aplică o serie de măsuri ca: scutirea de impozit a veniturilor aflate sub un nivel minim considerat, acordarea de înlesniri fiscale categoriilor defavorizate, reducerea cotelor de impozit la unele produse cu scopul stimulării cererii. Intervenționismul social prin impozite urmărește asigurarea bunăstarii, a securității și justiției sociale.

În concluzie, se poate aprecia că impozitele îndeplinesc atât un rol financiar cât și obiective nefinanciare. Există economiști care consideră că rolul financiar al impozitelor n-ar mai trebui să aibă întâietate, ci prioritare ar trebui să fie aspectele economice și sociale ale impozitelor pe motiv că ameliorarea condițiilor sociale este mai importantă decăt veniturile fiscale. În realitate, trebuie subliniat că orice exagerare care ar contrapune un obiectiv altuia duce la o slăbire a menirii impozitelor în societate. Guvernele au la dispoziție și alte instrumente de intervenție în economie(acordarea de credite avantajoase), dar nu pot însă înlocui prin nimic impozitele ca principală sursă de venituri. Prin urmare, într-o ierarhizare a opțiunilor, obiectivele financiare își dovedesc primordialitatea.

1.1.2.ELEMENTELE TEHNICE ALE IMPOZITELOR

Impozitele se caracterizează atât prin trăsături specifice date de modul de stabilire și percepere a lor, cât și prin anumite trăsături comune reprezentate de elementele lor tehnice. Prin urmare, în legea prin care se instituie un impozit se precizează toate aceste elemente, respectiv persoanele în sarcina cărora cade plata impozitului, materia supusă impunerii, mărimea relativă a impozitului, termenele de plată, sancțiunile ce se aplică persoanelor fizice și juridice care nu-și onorează obligațiile fiscale la termen, sustrag materia impozabilă de la impunere sau încalcă alte prevederi ale reglementărilor fiscale. Aceste elemente au o importanță deosebită atât pentru plătitori cât și pentru organele fiscale. Pentru plătitori ele conțin repere indispensabile de orientare în materie fiscală: cât, cui și când trebuie să plătească iar pentru organele fiscale conțin noțiunile fundamentale pentru stabilirea, strângerea și controlul realizării impozitelor.

Printre elementele impozitului se numără: subiectul impozitului, suportatorul, obiectul impunerii, sursa impozitului, baza de impunere, unitatea de impunere, cota impozitului, asieta, termenele de plată.

Subiectul impozitului reprezintă persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata impozitului. De exemplu, în cazul impozitului pe profit, subiectul este agentul economic, în cazul impozitului pe salariu, subiectul este salariatul și așa mai departe. În vorbirea curentă, subiectul impozitului mai este denumit și contribuabil. În afară de obligația de plată a impozitelor datorate, contribuabililor le mai revin și alte obligații ce se referă la: declararea obiectelor impozabile și a mărimii acestora, întocmirea anumitor evidențe specifice scrise, depunerea la fisc a unor deconturi periodice.

În mod obișnuit, contribuabilul este una și aceeași persoană cu plătitorul. Există însă două excepții de la această regulă. Prima și cea mai evidentă este în cazul impozitului pe salarii unde contribuabilul este persoana angajată, dar reținerea și virarea impozitului se face de către instituția unde este angajat contribuabilul. A doua excepție de la regula sus amintită apare în situația în care prin dispoziții legale sunt prevăzute scutiri de impozit. În această situație, calitatea de plătitor nu mai acționează spre deosebire de cea de plătitor care rămâne activă.

Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă efectivoate aprecia că impozitele îndeplinesc atât un rol financiar cât și obiective nefinanciare. Există economiști care consideră că rolul financiar al impozitelor n-ar mai trebui să aibă întâietate, ci prioritare ar trebui să fie aspectele economice și sociale ale impozitelor pe motiv că ameliorarea condițiilor sociale este mai importantă decăt veniturile fiscale. În realitate, trebuie subliniat că orice exagerare care ar contrapune un obiectiv altuia duce la o slăbire a menirii impozitelor în societate. Guvernele au la dispoziție și alte instrumente de intervenție în economie(acordarea de credite avantajoase), dar nu pot însă înlocui prin nimic impozitele ca principală sursă de venituri. Prin urmare, într-o ierarhizare a opțiunilor, obiectivele financiare își dovedesc primordialitatea.

1.1.2.ELEMENTELE TEHNICE ALE IMPOZITELOR

Impozitele se caracterizează atât prin trăsături specifice date de modul de stabilire și percepere a lor, cât și prin anumite trăsături comune reprezentate de elementele lor tehnice. Prin urmare, în legea prin care se instituie un impozit se precizează toate aceste elemente, respectiv persoanele în sarcina cărora cade plata impozitului, materia supusă impunerii, mărimea relativă a impozitului, termenele de plată, sancțiunile ce se aplică persoanelor fizice și juridice care nu-și onorează obligațiile fiscale la termen, sustrag materia impozabilă de la impunere sau încalcă alte prevederi ale reglementărilor fiscale. Aceste elemente au o importanță deosebită atât pentru plătitori cât și pentru organele fiscale. Pentru plătitori ele conțin repere indispensabile de orientare în materie fiscală: cât, cui și când trebuie să plătească iar pentru organele fiscale conțin noțiunile fundamentale pentru stabilirea, strângerea și controlul realizării impozitelor.

Printre elementele impozitului se numără: subiectul impozitului, suportatorul, obiectul impunerii, sursa impozitului, baza de impunere, unitatea de impunere, cota impozitului, asieta, termenele de plată.

Subiectul impozitului reprezintă persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata impozitului. De exemplu, în cazul impozitului pe profit, subiectul este agentul economic, în cazul impozitului pe salariu, subiectul este salariatul și așa mai departe. În vorbirea curentă, subiectul impozitului mai este denumit și contribuabil. În afară de obligația de plată a impozitelor datorate, contribuabililor le mai revin și alte obligații ce se referă la: declararea obiectelor impozabile și a mărimii acestora, întocmirea anumitor evidențe specifice scrise, depunerea la fisc a unor deconturi periodice.

În mod obișnuit, contribuabilul este una și aceeași persoană cu plătitorul. Există însă două excepții de la această regulă. Prima și cea mai evidentă este în cazul impozitului pe salarii unde contribuabilul este persoana angajată, dar reținerea și virarea impozitului se face de către instituția unde este angajat contribuabilul. A doua excepție de la regula sus amintită apare în situația în care prin dispoziții legale sunt prevăzute scutiri de impozit. În această situație, calitatea de plătitor nu mai acționează spre deosebire de cea de plătitor care rămâne activă.

Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă efectiv impozitul. În mod normal, subiectul impozitului ar trebui să fie și suportatorul acestuia. În practică, sunt frecvente cazurile în care suportatorul impozitului este o altă persoană decât subiectul. Astfel, în cazul impozitelor directe, suportatorul coincide cu subiectul impozitului, pe când în cazul impozitelor indirecte subiectului impozitului îi revine o îndatorire formală de a plăti impozitul, căci suportarea efectivă se realizează de către persoana care cumpără produsele sau serviciile a căror vânzare este supusă impozitării. „În acest cadru se manifestă fenomenul de repercusiune a impozitelor, adică de transmitere a obligației fiscale efective în sarcina altei persoane, diferită de cea care o plătește inițial la buget”.

Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. Poate fi obiect al impunerii venitul sau averea persoanelor fizice sau juridice, actele și faptele economice generatoare. Astfel, în cazul impozitului pe profit, obiectul impunerii îl constituie profitul, la impozitul pe salariu-salariul, la impozitul pe clădiri-imobilul, la impozitul pe vânzări obiectul impunerii este produsul destinat vânzării, iar la impozitele pe circulația averii(taxe de timbru) obiectul îl constituie faptul generator(eliberarea de acte). În practică, acest element mai poartă denumirea de materie impozabilă.

Sursa impozitului arată din ce anume se plătește impozitul, adică din venit sau din avere. Ca sursă a impozitului, veniturile apar sub variate forme: sub forma salariului, a profitului, dividendului sau rentei, în timp ce averea se prezintă fie sub formă de capital(ca expresie a acțiunilor emise de societățile de capital sau a altor hârtii de valoare tranzacționate prin bursele de valori) fie sub forma bunurilor mobile sau imobile.

„La impozitele pe venit, obiectul coincide în toate cazurile cu sursa”. În schimb, în cazul impozitelor pe avere acestea nu coincid deoarece impozitele se plătesc din venitul generat de acea avere. Acestea din urmă sunt plătite, în cele mai multe cazuri, din veniturile realizate de pe urma averii respective și numai în cazuri excepționale se întâmplă ca impozitul să fie plătit direct din avere.

Baza de impunere constituie elementul în funcție de care se evaluează impozitul. Baza de calcul pentru impozite poate fi dată de veniturile sau bunurile(terenuri), valoarea (la circulația averii), anumite caracteristici ale bunurilor(capacitatea cilindrică la impunerea mijloacelor de transport auto), prețul sau tariful în cazul impunerii vânzărilor de bunuri și servicii(la impozitele indirecte).

La numeroase impozite, baza de calcul se identifică cu obiectul lor, la altele însă, ele diferă(de exemplu, la imobile obiecte ale impozitului sunt acestea, iar baza de calcul este valoarea lor). Baza de calcul implică o dimensiune spațială și una temporală. De exemplu, dacă s-ar lua ca bază de calcul, venitul obținut de o întreprindere sezonieră în plin sezon, impozitul pentru celelalte perioade ar fi excesiv de mare. De aceea impozitul trebuie stabilit pe o perioadă de un an pentru a cuprinde atât perioadele de vârf cât și cele mai slabe. De asemenea, la stabilirea impozitului nu trebuie luate în considerare doar veniturile obținute în anumite teritorii administrative ci trebuie luate în considerare veniturile obținute din aceleași surse pe întreg teritoriul țării.

Unitatea de impunere servește la exprimarea dimensiunii materiei impozabile. Ca exemplu, se poate da în acest caz: unitatea monetară în cazul impozitului pe venit; hectarul la impozitul funciar metrul pătrat la impozitul pe clădiri etc.

Cota impozitului este reprezentată de impozitul aferent unei unități de impunere. Cota impozitului(cota de impunere) poate fi fixă, când impozitul aferent unității de impunere apare ca o marime invariabilă, sau procentuală(proporțională, progresivă sau regresivă). Cota de impunere se poate exprima deci în mărimi absolute sau relative.

Asieta(modul de așezare a impozitului) reprezintă „măsurile pe care le iau organele fiscale pentru stabilirea fiecărui subiect impozabil, a mărimii obiectului impozabil și a cuantumului impozitului datorat statului”. Prin urmare, prin asietă se constată existența unei creanțe fiscale și se evaluează baza de impunere. Prin creanță fiscală se înțelege dreptul statului de a încasa prin organele fiscale impozite, taxe și alte venituri în contul bugetului de la persoane fizice sau juridice. Astfel se naște obligația fiscală care semnifică îndatorirea de a plăti la buget impozite, taxe si alte venituri potrivit reglementărilor legale în vigoare.

Stingerea obligației poartă denumirea de lichidare și se face de obicei prin încasarea impozitelor. Evidența creanțelor fiscale și a lichidării lor pe fiecare subiect de impozit se ține de către organele financiare locale(fisc) prin intermediul registrului de rol.

Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie plătit, după care se percep majorări de întârziere și alte măsuri de recuperare prevăzute de lege. În legătură cu acest element, apar două noțiuni: obligație de plată și exigibilitate. Obligația de plată reprezintă îndatorirea de a vărsa impozitul la buget, iar exigibilitatea înseamnă obligație plătibilă la datele stabilite de lege. Între momentul nașterii obligației de plată(când se înregistrează faptul generator de impozit)și cel când impozitul devine exigibil poate exista un decalaj în timp, sau uneori pot coincide(de exemplu taxa pe valoarea adăugată). Cele două momente diferă în cazul impozitelor pe venit, accize și altele. Neachitarea impozitului până la termenul stabilit de lege, atrage dupa sine și obligația contribuabilului de a plăti și majorările de întârziere. Prin normele în vigoare sunt prevăzute și alte sancțiuni care se aplică contribuabililor în caz de neplată a obligațiilor față de bugetul statului, cum sunt: poprirea, executarea silită etc.

1.1.3.PRINCIPIILE IMPUNERII

Impunerea este reprezentată de un complex de măsuri și operații efectuate în baza legii, care au ca scop stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei anumite persoane fizice sau juridice.

Formele pe care le poate lua impunerea sunt variate, în funcție de variabilele ce pot interveni în desfășurarea sa. Astfel, din punct de vedere al persoanei abilitate să impună, impunerea poate fi:

a) administrativă, dacă este efectuată de organele abilitate;

b) autoimpunerea, dacă este efectuată de contribuabilul însuși;

c) impunerea provizorie, dacă se bazează pe datele preliminare pe anul în curs, urmând să aibă loc regularizări la sfârșitul anului;

d) impunerea definitivă, atunci când în momentul plății impozitului se iau în considerare datele efective.

Dacă se au în vedere persoanele vizate, impunerea poate fi:

a) impunere individuală, adică se impune fiecare persoană din grup sau familie care realizează venituri;

b) impunere colectivă, adică sarcina fiscală se așează asupra întregului grup sau familiei. Această formă de impunere se practică în cazul impozitelor agricole deoarece în acest caz, este dificil a stabili contribuția fiecarui membru al familiei la obținerea materiei impozabile.

În schimb, când se are în vedere sursa prelevării, impunerea poate fi:

a) impunere separată sau particulară pentru fiecare sursă de venit;

b) impunere globală adică pe ansamblul veniturilor realizate de o persoană.

În sfârșit, după sfera de cuprindere a subiecților și a materiei impozabile, impunerea poate fi:

a) generală, cuprinzând întreg obiectul impozabil;

b) parțială, când unele componente ale materiei impozabile sunt exceptate.

Impunerea are atât o latură de natură politică cât și una de natură tehnică(concretizată în metodele și tehnicile utilizate pentru stabilirea mărimii obiectului impozabil și a cuantumului impozitului). Din punct de vedere politic, prin impozite se urmărește ca fiecare impozit introdus să răspundă anumitor cerințe, să fie în concordanță cu anumite principii.

Din punct de vedere istoric, primul care a formulat astfel de principii a fost Adam Smith, reprezentant de seamă al economiei politice clasice, care a identificat patru principii:

Principiul justeței impunerii care constă în aceea ca supușii unui stat să contribuie cu impozite în funcție de veniturile pe care le obțin ei. Prin acest principiu, el urmărea anularea privilegiilor de care se bucurau nobilii și participarea tuturor categoriilor sociale la acoperirea cheltuielilor publice în măsura veniturilor obținute.

Principiul certitudinii impunerii presupune ca mărimea impozitelor datorate de fiecare persoană să fie certă și nu arbitrară, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie clare pentru fiecare plătitor. Prin promovarea acestui principiu se urmărea a se pune capăt domniei bunului plac în stabilirea și încasarea impozitelor.

Principiul comodității perceperii impozitelor cere ca impozitele să fie percepute la termen și în modul cel mai convenabil pentru contribuabil.

Principiul rabdamentului impozitului urmărea ca sistemul fiscal să asigure încasarea impozitelor cu minim de cheltuieli și să fie cât mai puțin apăsător pentru plătitori.

Toate aceste principii au avut un caracter progresist, fiind îndreptate împotriva arbitrariului ce domnea în acea perioadă.

Latura politică a impunerii rămâne în atenția teoriei și practicii financiare datorită faptului că impozitele generează o serie de efecte de natură psihologică asupra contribuabililor, efecte care nu trebuie să scape controlului autorităților.

Prin urmare, fiecare impozit nou introdus trebuie să corespundă principiilor de echitate, de politică financiară, de politică economică și socială. Aceste principii însă sunt interpretate de pe pozițiile clasei care deține puterea politică și aplicate în concordanță cu interesele acesteia.

1.1.3.1.PRINCIPIILE DE ECHITATE FISCALĂ

Principiile de echitate fiscală reprezintă o preocupare permanentă, fiind de fapt un deziderat al teoriei financiare dat fiind faptul că sistemele fiscale în ansamblul lor nu corespund în totalitate acestui principiu.

Ca noțiune, „echitatea fiscală înseamnă dreptate socială în materie de impozite”, adică spiritul de justețe în repartizarea sarcinilor fiscale pe diverși subiecți economici. Interpretarea dată echității nu a fost aceeași în toate societățile. De exemplu, în sclavagism era echitabil să se impună numai bărbații apți de muncă; la începutul capitalismului era considerat echitabil impozitul pe avere, impozitele reale, iar mai târziu s-a socotit echitabil și impozitul pe consum.

În teoria financiară modernă, apar două concepții cu privire la echitatea fiscală.

Prima concepție se bazează pe schimbul valutar, socotindu-se că teoria prețurilor poate fi transpusă și în finanțele publice, care consideră că orice prelevare este justă dacă prin beneficiile procurate de utilitățile publice finanțate contribuabilul obține un beneficiu echivalent cu valoarea prelevărilor sale. Acest aspect este însă puțin relevant, dat fiindcă utilitățile sunt adresate colectivității, nevoilor acesteia și nu nevoilor individuale, astfel încât prelevările nu sunt nici odată egale cu beneficiile obținute și cel mai des prețul utilităților se abate de la valoarea acestora. În plus, prelevările au un caracter silit, astfel încât toți cei care dețin venituri sau averi impozabile sunt obligați să preleve o parte din acestea la bugetul statului.

Cea de-a doua concepție, mai realistă, se bazează pe principiul „facultății contributive” a plătitorilor. Cum posibilitățile financiare sunt diferite, și sarcinile fiscale trebuie să fie diferite. Se consideră că impozitul este echitabil dacă el presupune sacrificii egale pentru toți. Și această concepție cunoaște nuanțe. O primă aplicare a sa duce în final la introducerea cotelor proporționale de impunere care asigură „egalitatea în fața impozitului”. Odată cu apariția unor noi surse de venituri și cu diferențierea condițiilor de viață, a situației personale a contribuabililor, sau dacă au alte persoane în întreținere, s-a considerat că aceste cote proporționale nu mai sunt în totalitate juste, introducându-se cote progresive, ceea ce înseamnă „egalitate prin impozite” Prin aceste cote progresive se încerca eliminarea discrepanței dintre venituri, cotele crescând progresiv pe măsură ce veniturile cresc.

Din punct de vedere al echității fiscale, în ultimele decenii a apărut practica impunerii parțiale astfel încât, în funcție de situația personală a contribuabilului, se practica scutiri și facilități; pentru toți contribuabilii se practica ceea ce se numeste minimul neimpozabil sau minimul vital și care este suma considerată ca fiind necesară pentru un trai minim, sumă care nu se impune, fiind dedusă din venitul obținut de contribuabil.

Pentru atingerea principiului echității, trebuie îndeplinite în mod imperativ următoarele condiții:

a) stabilirea minimului neimpozabil, adică stabilirea prin lege a minimului neimpozabil, minim care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare;

b) stabilirea sarcinii fiscale a fiecărui contribuabil trebuie să se realizeze ținând cont de mărimea venitului sau averii de care dispune acesta, de situația personală și de atribuțiile care îi revin;

c) utilizarea unor cote de impunere care să fie în concordanță cu puterea contributivă a subiectului impozitului;

d) impunerea să fie generală adică să cuprindă toate categoriile sociale care realizează venituri sau posedă un anumit gen de avere, cu excepția celor care se situează sub un anumit nivel.

Legiuitorul, atunci când introduce un nou impozit, trebuie să țină cont de aceste cerințe, însă în conjunctura economica dificilă puține tipuri de impozite satisfac aceste cerințe, încălcările(cele mai flagrante) provenind din partea impozitelor pe avere și pe consum.

Un rol deosebit de important în respectarea echității îl are felul impunerii utilizate. Practica fiscală cunoaște impunerea în sumă fixă și impunerea în cote procentuale.

Exprimarea impozitului unitar în sumă fixă constă în aceea că statul stabilește un impozit fix care cade în sarcina fiecarei persoane. Acest tip de impozit apare sub forma unei dări pe locuitor ce nu ține seama nici de venitul, nici de averea și nici de situația personală a plătitorului. Dintre toate formele de impunere, aceasta este cea mai neechitabilă. Această formă de impozit s-a folosit în feudalism (capitația), iar astăzi este folosit în anumite situații cum ar fi impozitul pe terenurile agricole, la vânzarea unor produse, la eliberarea sau legalizarea unor acte etc.

Impunerea în cote procentuale poate fi întâlnită sub forma impunerii în cote proporționale, în cote progresive si în cote regresive.

Impunerea în cote proporționale, după cum am menționat mai sus, reprezintă o manifestare nemijlocită a principiului egalității în fața impozitului. În cazul acestei impuneri, se aplică aceeași cotă de impozit, indiferent de mărimea obiectului impozabil. Chiar dacă prin introducerea acestui tip de impunere s-a făcut un pas în față în ceea ce privește o repartizare mai justă a sarcinilor fiscale, totuși și această formă de impunere prezintă neajunsuri. Astfel, ea nu ține cont de faptul că puterea contributivă a contribuabililor crește pe măsură ce aceștia obțin venituri mai mari sau posedă averi mai importante. Impunerea în cote proporționale se folosește atât în cazul impozitelor directe(la stabilirea impozitului pe veniturile societăților de capital) cât și în cazul impozitelor indirecte(taxa pe valoarea adăugată, taxele vamale, taxele judecătorești etc).

Impunerea în cote progresive are caracteristic faptul că cota impozitului nu rămâne constantă, ci crește pe măsura sporirii materiei impozabile ceea ce face ca dinamica impozitului să devanseze pe aceea a materiei impozabile. Cotele progresiei pot crește fie într-un ritm constant, fie într-unul variabil.

În practica financiară, impunerea în cote progresive se aplică în două variante și anume: global și în tranșe.

În cazul impunerii în cote progresive simple(impunerii progresive globale), se aplică aceeași cotă de impozit asupra întregii materii impozabile aparținând unui plătitor. Cota de impozit va fi cu atât mai mare, în limitele progresivității stabilite prin lege, cu cât volumul materiei impozabile va fi mai mare. Impozitul datorat se obține multiplicând venitul sau averea cu cota de impozit aferentă acestuia. Principalul neajuns al acestui tip de impunere este acela că prin aplicarea acestei modalități, impozitul crește brusc la trecerea de la o clasă de venit la alta ca urmare a discrepanțelor mari dintre cotele aferente.

Impunerea progresivă pe tranșe (sau în cote compuse) presupune divizarea materiei impozabile în mai multe tranșe, ordonate crescător, iar pentru fiecare tranșă de venit este stabilită o anumită cotă de impozit. Prin însumarea impozitelor parțiale calculate pentru fiecare tranșă de venit în parte, se obține impozitul de plată ce revine în sarcina unui plătitor.

Impunerea în cote progresive compuse se folosește mai ales la impunerea veniturilor obținute de persoanele fizice cât și la unele impozite pe avere. Avantajele acestei forme de impunere sunt acelea că ea ține seama de situația contribuabilului, apasă mai mult asupra celor cu venituri mari și, un avantaj foarte important, promovează egalitatea sacrificiului. Ca neajuns, se invocă acțiunea sa descurajantă pentru investițiile din economie(posibilitățile de investire sunt reduse datorită practicării unor rate de impozit crescătoare).

Impunerea în cote regresive se caracterizează prin aceea că sporirea veniturilor nu este urmată de creșterea cotei de impozit ci, dimpotrivă, de scăderea ei. Prin urmare, pentru un nivel ridicat al venitului se practică o cotă de impozit redusă, iar pentru un nivel mai redus al venitului se practică o cotă de impozit mai ridicată. Această modalitate de impunere se practică atunci când se urmărește încurajarea investițiilor din profit.

Concluzia care se degajă este aceea că dintre toate sistemele de impunere utilizate în practica fiscală, cel care se apropie cel mai mult de cerințele echității fiscale este sistemul bazat pe utilizarea cotelor progresive compuse. Cu toate acestea, utilizarea unei anumite progresivități nu conduce în mod automat la respectarea echității fiscale deoarece, după cum s-a arătat mai sus, trebuie respectate și celelalte condiții.

1.1.3.2.PRINCIPII DE POLITICĂ FINANCIARĂ

Principiile cu caracter financiar se pun în legătură cu funcția de procurare a veniturilor de către guvern. Pentru îndeplinirea acestei funcții, impozitele trebuie să posede un randament ridicat, să fie stabile și flexibile.

Randamentul impozitului este efectul util al acestuia. Cu cât efectul util al impozitului este mai mare, în comparație cu efortul indicat de încasarea sa, cu atât crește randamentul.

Pentru ca un impozit să aibă un randament fiscal ridicat, se cer a fi îndeplinite mai multe condiții:

a) impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele fizice sau juridice, care obțin venituri din aceeași sursă sau posedă acelasi gen de avere. Universalitatea impozitului presupune, în aceeași măsură, ca întreaga materie impozabilă aparținând unei persoane să fie supusă impunerii;

b) să nu existe posibilități de sustragere de la impunere(pe căi licite sau ilicite) a unei părți din materia impozabilă;

c) volumul cheltuielilor privind stabilirea materiei impozabile, calcularea și perceperea impozitelor să fie cât mai redus.

Toate aceste cerințe sunt greu de realizat, ele fiind realizabile numai în cazul impozitului pe salarii. În cazul altor impozite, existând diverse modalități de sustragere de la impunere a unei părți din materia impozabilă, aceste cerințe nu se respectă.

Un impozit poate fi considerat stabil, dacă randamentul său rămâne constant de-a-lungul ciclului economic. Altfel spus, randamentul unui impozit considerat stabil nu trebuie să sporească concomitent cu creșterea volumului producției și a veniturilor în perioadele favorabile ale ciclului economic și nici să scadă în perioadele de criză și de depresiune ale ciclului economic. Cum însă economiile fluctuează ciclic, oscilând între avânt și recesiune, impozitele nu pot fi stabile deoarece baza de impunere nu rămâne stabilă. Ca urmare a faptului că randamentul lor se modifică în funcție de fluctuațiile înregistrate în creșterea economică, aplicarea practică a cerințelor stabilității impozitelor e greu de realizat.

În ceea ce privește elasticitatea impozitului, aceasta persupune ca impozitul să poată fi adaptat în permanență necesităților de venituri ale statului. Astfel, dacă se înregistrează o creștere a cheltuielilor bugetare este necesar ca impozitul să poată fi majorat și invers. Realitățile bazate pe practica fiscală au demonstrat că, de regulă, elasticitatea impozitului acționează mai ales în sensul majorării încasărilor din impozite. Aplicarea principiului flexibilității(elasticității) impozitului este dificilă și trebuie procedat cu prudență deoarece există două limite: una tehnică dată de faptul că posibilitățile de alternare a cotelor de impozit sunt restrictive si una psihologică concretizată în faptul că orice modificare a impozitelor atrage după sine reacții din partea contribuabililor. Din acest punct de vedere se pare că este mai corect să se ia în considerare elasticitatea încasărilor în funcție de starea economiei și nu propriu-zis elasticitatea impozitelor.

Aplicarea cerințelor de natura financiară se pune și în legătură cu numărul și felul impozitelor practicate într-o economie. Legat de numărul și felul impozitelor utilizate pentru procurarea veniturilor necesare statului, s-au conturat două concepții: una care susține folosirea de către stat a unui singur impozit, iar cealaltă susține necesitatea mai multor impozite.

Ideea referitoare la utilizarea unui singur impozit s-a întâlnit la fiziocrați (în secolul al XVIII-lea), care s-au pronunțat pentru introducerea unui impozit funciar unic, iar mai târziu, odată cu dezvoltarea industriei(secolul XIX), au apărut și păreri privind instituirea unui impozit unic asupra materiilor prime(idee susținută de Thiers) sau energiei(idee aparținând industriașului francez Schuller care considera că întreprinderile și familiile consumă energie proporțional cu puterea lor economică și că în acest fel controlul fiscal s-ar reduce la controlul rețelei de distribuție) care să înlocuiască toate impozitele stabilite pe baza declarației contribuabilului. Acest din urmă impozit, conceput a fi perceput asupra unor produse(hidrocarburi, electricitate, cărbuni) se considera că ar evita cheltuielile de încasare pe care le presupun celelalte impozite și ar evita evaziunea fiscală. În același timp se susținea că instituirea unui astfel de impozit ar merge în întâmpinarea progresului tehnic, deoarece cantitatea de energie consumată crește pe masură ce se dezvoltă industria. La o analiză mai atentă se poate observa însă că impozitul pe energie nu ține seama de puterea contributivă a plătitorilor, dezavantajând pe cei cu venituri mici.

A existat și propunerea instituirii unui nou sistem de impozite concretizat într-un impozit anual direct, cu rate variabile, calculat asupra valorii reale a capitalului fizic și asupra bunurilor de consum durabile. După părerea autorului acest impozit ar prezenta următoarele avantaje: posibilitatea unui control public; problemele capitalului fix sunt mult mai bine studiate; ratele impozitului pe ramuri pot fi ajustate în funcție de unele criterii economice, sociale, politice, tehnologice,sociologice; sistemul de impozite este mai ieftin.

În elaborarea acestei propuneri, autorul ei a avut în vedere faptul că toate impozitele existente în prezent sunt în final reflectate în prețuri, apreciind că nu este eficient să se stabilească impozit pe venit. În același timp se considera că prin introducerea acestui impozit veniturile publice nu vor mai fi calculate pe baza fluxurilor monetare ci pe baza mijloacelor productive(prin acestea autorul înțelege orice mijloc care face mai productivă activitatea omului), iar impunerea bazată în special pe factorul muncă ar fi inadecvată, considerând că este mai eficient și mai just ca ea să se bazeze pe munca trecută, pe factorul capital.

Prin aplicarea unui astfel de impozit, prețurile bunurilor și serviciilor vor avea o structură diferențiată, și anume: bunurile necesare existenței, produse și distribuite în masă de industria automatizată și computerizată, vor fi mai ieftine, suportând numai impozitul pe echipamentul necesar producerii, transportului, depozitării și vânzării acestora; bunurile durabile, incluzând munca de înaltă calificare vor fi mai scumpe, purtând atât impozit asupra echipamentului productiv cât și impozit asupra folosirii echipamentului personal(colectat ca impozit în momentul vânzării) determinat în funcție de durata de viată a bunului; bunurile de lux, produse manual în cantități mici vor fi foarte scumpe datorită impozitului asupra uneltelor de muncă, impozitul asupra utilizării lui ca echipament individual, cât și pentru motivul că fiind produse manual, vor include un venit mare și vor fi foarte rare.

Idei de genul celor menționate mai sus nu au fost transpuse în practică, în toate statele utilizându-se o mulțime de impozite deoarece se consideră că are eficiență mai mare practicarea unui număr mare de impozite fiind cuprinse toate sursele de impunere, aplicarea unor cote moderate de impozit și nu practicarea unui număr mic de prelevări dar în cote ridicate. De asemenea, numărul facilităților trebuie să fie cât mai mic astfel încât întreaga bază de impunere să ia în considerare, toți contribuabilii, fără excepție ceea ce ar permite într-adevăr practicarea unor cote mai reduse fără pericolul diminuării încasărilor bugatare.

În concluzie, se poate afirma că un sistem fiscal trebuie apreciat prin prisma tuturor consecințelor sale pe plan economic, politic și social și nu numai în funcție de numărul și tipul impozitelor utilizate. Aprecierile asupra unui sistem fiscal trebuie să aibă la bază următoarele: obiectul impunerii(veniturile, averile cheltuielile sau și unele și altele), felul impunerii(în sume fixe, în cote procentuale proportionale, progresive, regresive) categoriile socio-profesionale supuse impunerii, existența unor cazuri de dublă impunere economică sau juridică, dimensiunea și frecvența unor fenomene de evaziune fiscală ori de repercutare a impozitelor și taxelor și beneficiarii acestora.

1.1.3.3.PRINCIPII DE POLITICĂ ECONOMICĂ

Statul folosește impozitele nu numai ca mijloc de procurare a veniturilor bugetare ci ele sunt folosite totodată și ca pârghii foarte active de intervenție în economie. Astfel, există câteva cerințe de politică economică folosite în tehnica impunerii:

a) impozitele trebuie să îndeplinească rolul principal de instrument în redistribuirea produsului național. Astfel, o parte din veniturile existente în societate sunt prelevate la dispoziția statului și folosite în scopuri sociale;

b) impunere elastică în raport cu nevoile bugatare și ale desfășurării ciclului economic. Impozitele servesc ca instrument de intervenție asupra dezvoltării sau restrângerii unor ramuri economice, de stabilizare a economiei, pentru a extinde sau limita schimburile economice cu alte state, pentru stimularea sau descurajarea consumului unei anumite mărfi etc. În acest sens se poate acționa prin reglarea cotelor de impunere, creșterea sau scăderea numărului de prelevări, practicarea de subvenții de la buget, degrevări fiscale și altele;

c) politica fiscală trebuie să favorizeze domeniile în care cererea de investiții este mare sau să favorizeze acele domenii pentru care atracția capitalului privat este redusă dar domeniile respective sunt de importanță națională. Astfel, pentru stimularea investițiilor particulare se va proceda la o reducere a impozitului aferent profitului reinvestit sau se pot acorda anumite avantaje fiscale agenților economici;

d) impunerea să fie diferențiată în funcție de amplasamentul firmelor, favorizând pe acelea care sunt situate în localități mai puțin aglomerate sau la periferia marilor localități prin practicarea unor cote reduse de impozit;

e) practicarea de impozite diferențiate, după caz, în favoarea capitalului autohton sau străin. Astfel, se pot practica impozite mai mari pentru capitalul străin față de cel autohton atunci când concurența externă are efecte nefavorabile asupra activității interne sau invers atunci când se dorește atragerea capitalului străin în vederea completării capitalului intern insuficient;

f) practicarea flexibilității fiscale astfel încât aceasta să aibă capacitatea să reducă efectele inflației și să restrângă circulația monetară în situația în care masa monetară din economie este mai mare decât oferta economiei reale.

1.1.3.4.PRINCIPII SOCIAL-POLITICE

Politica fiscală promovată de unele state vizează, în mod special și realizarea unor obiective social-politice. Astfel, prin fiscalitate trebuie să se asigure în primul rând un minim neimpozabil precum și impunerea diferită a venitului sau averii în funcție de situația personală a subiectului impozabil.

Este cunoscută, de asemenea, practicarea unor cote maxime de impunere pentru a limita constituirea unor averi excesive care nu provin din muncă ci pe seama donațiilor și/sau a succesiunilor.

Sunt situații când impozitele sunt folosite și pentru a reduce consumul unor produse care au efecte dăunătoare asupra sănătății(tutun, băuturi alcoolice), iar în unele țări, pentru a influența creșterea natalității se practică un impozit special asupra celibatarilor și a persoanelor fără copii.

Ca o concluzie la principiile impunerii, ele nu pot fi privite separat deoarece numai privite în interlegăturile lor, ca sistem unitar, pot funcționa ca cerințe în dimensionarea sarcinilor fiscale și orientarea politicii în acest domeniu.

1.1.4.CLASIFICAREA IMPOZITELOR

În practică se folosesc numeroase impozite. Pentru a putea sesiza mai ușor efectele diferitelor categorii de impozite pe plan economic, social și politic, este necesară o grupare a acestora, o clasificare, pe baza unor criterii știintifice. În vederea acestei grupări, se pot utiliza mai multe criterii.

a) Un prim criteriu care poate fi luat în considerare este acela ce ține cont de trăsăturile de formă și de fond și în funcție de care impozitele se clasifică în două categorii: impozite directe și impozite indirecte. Această clasificare este cea mai importantă, atât teoretic cât și practic, ea fiind recunoscută de un număr mare de țări și fiind folosită și de Organizația Națiunilor Unite.

a1) Impozitele directe se stabilesc nominal în sarcina persoanelor fizice sau juridice, în funcție de venitul sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege. Ele se încasează direct de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte stabilite. În cazul acestui tip de impozit, subiectul și suportatorul impozitului ar trebui să fie una și aceeași persoană.

Potrivit criteriului ce stă la baza așezării lor, impozitele directe se împart la rândul lor în impozite reale și impozite personale.

a11) Impozitele reale se mai numesc și pe produs deoarece se așează asupra materiei impozabile brute fără să țină seama de situația subiectului impozitului. Aceste impozite se stabilesc în legătură cu deținerea unor obiecte materiale cum sunt: pământul, clădirile, fabricile etc.

a12) Impozitele personale se așează asupra veniturilor sau averii dar ținând cont de situația personală a subiectului lor.

a2) Impozitele indirecte nu se stabilesc direct și nominativ asupra subiectului impozabil ci se așează asupra vânzării bunurilor(de consum, de lux etc.) și serviciilor(de transport, hoteliere, spectacole etc.). Dacă impozitele directe vizează venitul și/sau averea, impozitele indirecte vizează cheltuirea acestora. La impozitele indirecte, chiar prin lege se atribuie calitatea de subiect(plătitor) al impozitului unei alte persoane fizice sau juridice decât suportatorul acestuia, ceea ce încalcă principiul echității. După formele de manifestare, impozitele indirecte pot fi grupate astfel: taxe de consumație sau accize, monopoluri fiscale, taxe vamale și taxe de înregistrare și de timbru.

b) După obiectul impunerii deosebim impozite pe venit, impozite pe avere și impozite pe cheltuieli. Dacă impozitele pe venit și impozitele pe avere vizează existența acestora, impozitele pe cheltuieli vizează tocmai cheltuirea averilor și a veniturilor.

c) După scopul urmărit la introducerea lor, impozitele se grupează în impozite cu caracter fiscal și impozite cu caracter de ordine. Impozitele cu caracter fiscal sunt instituite în vederea realizării de venituri pentru acoperirea cheltuielilor statului. În această categorie se includ: impozitele pe venit, taxele de consumatie ș.a.m.d. Impozitele de ordine sunt folosite atunci când se dorește limitarea unor acțiuni sau atunci când se dorește atingerea unor obiective care nu au un caracter fiscal. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este folosirea unor taxe mai ridicate la vânzarea tutunului sau a băuturilor alcoolice, taxe prin care se urmărește limitarea consumului acestor produse având în vedere nocivitatea acestora.

d) Un alt criteriu în funcție de care se pot clasifica impozitele este frecvența cu care sunt încasate la bugetul statului. Pornind de la acest criteriu, impozitele pot fi permanente, adică se încasează periodic(de regulă, anual) și întamplătoare atunci când se încasează o singură dată(cel mai bun exemplu ar fi impozitul care se percepe asupra câștigului excepțional de război).

e) Un alt criteriu împarte impozitele în impozite analitice și impozite sintetice. Impozitele sintetice sunt acele impozite care se așează asupra unui ansamblu de venituri și constau în impunerea acestui ansamblu de venituri o singură dată. Acest tip de impozit este stabilit de regulă în cote progresive, este neutru din punct de vedere economic,și are un randament fiscal mult mai ridicat decât impozitele analitice. Impozitele analitice se așează asupra unei singure categorii de venit respectiv asupra unor operații izolate. De obicei aceste tipuri de impozite se așează în cote proporționale.

f) Impozitele mai pot fi grupate și în impozite specifice si impozite advalorem. Impozitele specifice sunt calculate multiplicând o cantitate, un volum, o suprafață de materie impozabilă cu o sumă dată(de exemplu, în cazul taxelor de publicitate, afisaj și reclamă, cuantumul taxei se determină înmulțind suprafața de afișare exprimată în metrii pătrați cu tariful pe metru pătrat). Impozitele advalorem sunt cele mai frecvente și ele se determină prin aplicarea unei cote procentuale asupra valorii materiei impozabile.

g) În sfârșit, dacă avem în vedere instituția care le administrează, impozitele pot fi impozite ale administratiei centrale de stat și impozite ale colectivităților locale. Potrivit aceluiași criteriu, în statele de tip federal impozitele pot fi: impozite federale, impozite ale statelor membre ale federației și impozite locale.

1.2.FENOMENE FINANCIARE SPECIFICE IMPOZITULUI

1.2.1.EVAZIUNEA FISCALĂ

Evaziunea fiscală este un fenomen economico-social de mare amploare și importanță cu care, într-o măsură mai mare sau mai mică, se confruntă toate statele. Având în vedere cauzele apariției unui astfel de fenomen, indiferent de măsurile luate, nu se poate afirma că s-a eliminat evaziunea fiscală ci, eventual, s-ar putea afirma că s-a realizat o diminuare a fenomenului.

Evaziunea fiscală apare, de fapt, din dorința contribuabilului de a beneficia, de a profita de cât mai multe avantaje conferite de reglementările fiscale în vigoare. Cu alte cuvinte, este bine cunoscut faptul că există situații când anumite reglementări fiscale, prin conținutul lor, prezintă anumite neajunsuri(mai mult sau mai puțin ascunse), neajunsuri pe care contribuabilii le folosesc pentru evitarea plății obligațiilor fiscale.

Consecințele evaziunii fiscale pot fi dintre cele mai nefaste(nerealizarea veniturilor fiscale, cu efecte asupra apariției sau după caz asupra creșterii deficitului bugetar; afectarea stabilității economiei naționale; afectarea puterii de cumpărare a monedei naționale; crearea unei inechități în plan social, și altele), iar neglijarea și lipsa unui control eficient poate conduce la o escaladare a fenomenului.

Prin urmare, evaziunea fiscală poate fi definită ca fiind totalitatea procedeelor prin care cei interesați se sustrag, total sau parțial, de la impunere materia lor impozabilă. Ea poate fi săvârșită fără încălcarea prevederilor legale(caz în care vorbim despre evaziune legală sau „la adăpostul legii”) sau cu încălcarea legii(caz în care avem o evaziune frauduloasă sau ilicită).

„Evaziunea fiscală legală permite sustragerea de la impunere a unei părți din materia impozabilă fără ca acest lucru să fie considerat infracțiune”. Cu alte cuvinte, contribuabilul poate să ocolească legea datorită unor lacune ale acesteia, fenomen care se întâlnește mai frecvent în perioadele în care apar noi categorii de întreprinderi sau noi categorii de impozite.

În practică, situațiile de evaziune fiscală bazate pe interpretarea legilor sunt numeroase și diverse, ținând cont că inventivitatea contribuabililor crește odată cu creșterea sarcinii fiscale. Exemplele sunt numeroase: întreprinderile își constituie uneori fonduri de amortizare sau de rezervă mai mari decât cele justificate economic, micșorând astfel venitul impozabil; în SUA există posibilitatea ca un întreprinzător să-și ia ca asociați soția și copiii, prin urmare, veniturile se împart între membrii iar impozitul cuvenit statului este mai mic.

O altă posibilitate de evaziune fiscală legală este reprezentată de așa-numitele „paradisuri fiscale” Aceste „oaze fiscale” sunt reprezentate de țări cu fiscalitate redusă în care companiile transnaționale au posibilitatea de a-și deschide filiale. Prin aceste filiale, companiile organizează anumite relații oficiale(scriptice) realizând astfel o diminuare a materiei impozabile. Există numeroase exemple de țări considerate „oaze fiscale”: Elveția, Liechtenstein, Luxemburg, Bahamas, Bermude, insulele Cayman. În insulele Cayman, de exemplu, la o populație de 20000 de locuitori functionează 19000 de companii, 500 de bănci și 320 de societăți de asigurări. De remarcat că 20 din primele 25 de bănci din lume au filiale deschise în aceste insule, iar aceasta tocmai datorită fiscalității reduse. În Liechtenstein la o populatie de 25000 de locuitori sunt înregistrate circa 40000 de firme, iar aceasta deoarece orice firmă care își stabilește sediul pe teritoriul acestui stat este scutită de la plata impozitului pe profit.

Evaziunea fiscală frauduloasă este acțiunea prin care contribuabilul încalcă prevederile legale cu scopul de a nu plăti impozitul datorat. Cele mai frecvent întâlnite fraude fiscale sunt: întocmirea de declarații de impunere false, cu scopul de a nu declara toate veniturile sau de a diminua materia impozabilă; neprezentarea declarației de impunere; folosirea unor documente de plată fictive; ținerea de registre contabile nereale; efectuarea unor operații fără documente aferente, ascunzând astfel venituri; supraevaluarea cheltuielilor cu scopul de a reduce venitul impozabil; alterarea memoriei caselor de marcat și de taxat si altele. Toate aceste fraude sunt sancționate cu amendă și uneori chiar cu închisoare.

Posibilitatea pe care o are un contribuabil de a realiza evaziune fiscală depinde foarte mult de tipul de impunere. Astfel, de exemplu, la impunerea administrativă sau bazată pe declarația unei terțe persoane, posibilitățile de evaziune sunt mai reduse decât la impunerea pe baza propriei declarații deoarece în acest caz contribuabilii se folosesc de toate mijloacele de care dispun pentru a reduce sarcina fiscală. Se poate vorbi de o adevarată „psihologie a contribuabililor de a plăti doar ceea ce nu pot să nu plătească”.

În practică sunt situații când este destul de dificil de a se realiza o delimitare între evaziunea legală și evaziunea frauduloasă deoarece între ele există o continuitate. Există autori care consideră că se pot identifica trei zone: zona albă –pentru cei corecți; zona neagră-pentru cei incorecți și zona gri, în care se încadrează acei contribuabili care prin abilitate ocolesc legea fiscală reușind să se sustragă de la plata impozitelor datorate statului.

După cum am precizat mai sus, evaziunea fiscală afectează toate țările, ceea ce diferă însă este măsura în care fiecare țară este afectată de acest fenomen. Astfel, în Franța, la începutul anilor’90, frauda fiscală era estimată la circa 3% din PIB, iar din aceasta doar 20% reușea să fie identificată și recuperată de controlul fiscal.

În România, în perioada actuală, evaziunea fiscală atinge cote îngrijorătoare, iar acest lucru are implicații asupra vieții economico-sociale. De exemplu, în anul 1998 evaziunea fiscală identificată se ridica la 2085 mil. lei, provenind în cea mai mare parte din sustragerea de la plata TVA (33,4%) și de la plata impozitului pe profit(31,7%din total). În ceea ce privește contribuabilii, persoanele fizice au realizat o pondere de 3,7%, majoritatea covârșitoare a evaziunii (96,3%)fiind depistată la persoanele juridice.

Cauzele evaziunii fiscale pot fi numeroase. Cele mai importante ar fi: marimea excesivă a sarcinilor fiscale; insuficienta educație a contribuabililor pe de o parte și excesul de zel al organelor fiscale pe de altă parte; lipsa unui control fiscal eficient, bine organizat, realizat cu personal foarte bine pregătit; neajunsurile legislatiei fiscale, care prin golurile sale permite sustragerea de la plata impozitelor; erori în așezarea impozitelor și altele.

Aparent se poate spune că evaziunea fiscală este un fenomen negativ care afectează doar statul. În realitate el aduce atingere atât intereselor statului cât și intereselor contribuabililor. Statul este afectat deoarece o parte din veniturile necesare realizării atribuțiilor sale nu se mai realizează, iar contribuabilii sunt afectați deoarece totalul impozitelor se distribuie pe o masă de venituri mai mică.

Dimensiunile evaziunii fiscale înregistrate într-un stat se pot determina pe baza statisticilor realizate cu ocazia realizării operațiunilor de control. Aceste informații se limitează însă la cazurile descoperite și sancționate conform prevederilor legale.

Indiferent de dimensiunile sale, evaziunea fiscală afectează întreaga economie, incidențele sale fiind de natura politică, financiară, economică și socială.

Efectul financiar este singurul cuantificabil în anumite limite și se referă la faptul că este afectat echilibrul bugetar prin generarea de deficite bugetare și de costuri suplimentare aferente împrumuturilor publice.

Sub aspect economic, evaziunea fiscală aduce modificări fenomenului concurențial, influențând formarea prețurilor.

Sub aspect social, evaziunea fiscală are ca efect adâncirea inegalităților dintre contribuabili deoarece o parte din ei scapă de plata impozitelor, iar cealaltă parte suferă o creștere a datoriei fiscale.

Pentru a controla acest fenomen extrem de nefast asupra societății în ansamblul său, autoritățile consideră de cuviință să actioneze pe trei planuri: legislativ, administrativ și educațional. În domeniul legislativ se pune problema adoptării unei legislații fiscale mai clare, concise, cuprinzătoare, încercându-se eliminarea acelor prevederi care creează posibilitatea apariției de interpretări. Pe plan administrativ se urmărește crearea structurilor și a instrumentelor care să reușească combaterea evaziunii fiscale, formarea specialiștilor cu un nivel profesional și o moralitate ridicate, care să dea dovadă de profesionalism și intransigență față de cei care încalcă prevederile legale. Sub aspect educațional, autoritățile urmăresc crearea condițiilor necesare pentru ca cetățenii să primească educația necesară(sub aspect fiscal), dar se mai urmărește și motivarea plătitorilor prin acordarea de stimulente.

În afară de aceste măsuri, autoritățile mai au la îndemână o posibilitate de a ajusta acest fenomen, dar această posibilitate este cea mai drastică pentru cetățeni. Astfel, pentru cei care încalcă normele fiscale, legislația prevede aplicarea sancțiunilor fiscale sau penale, în funcție de gravitatea faptei.

Sancțiunile fiscale se aplică atunci când fapta săvârșită de contribuabil are un grad redus de periculozitate(în cazul contravențiilor). Sancțiunile posibile pot fi: penalități, amenzi, confiscări etc.

Sancțiunile penale apar în cazul infracțiunilor, atunci când fapta săvârșită de contribuabil prezintă un grad ridicat de periculozitate. Această sancțiune este pronunțată de o instanță jurisdicțională și este necesară dovedirea intenției contribuabilului de a se sustrage de la plata impozitului.

1.2.2.REPERCUSIUNEA IMPOZITELOR

Un alt fenomen care apare ca urmare a existenței și acțiunii impozitelor în economie este repercusiunea.

Este bine cunoscut faptul că în conformitate cu principiul echității fiscale persoana care plătește impozitul statului ar trebui să fie una și aceeași cu cea care-l suportă efectiv. Pornind de la acest aspect, putem identifica două situații. Pe de o parte există persoane care îndeplinesc această condiție de echitate , plătind și suportând în același timp impozitul. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este impozitul pe salarii, salariații fiind cei care plătesc și suportă în același timp impozitul. În această situație avem de-a face cu incidența directă.

Pe de altă parte, există și situații când persoana care plătește impozitul are posibilitatea să-și recupereze, total sau parțial, sumele pe care le-a plătit ca impozit. Această recuperare se realizează de la acele persoane cu care aceasta intră în relații comerciale. În acest caz putem vorbi despre incidența indirectă sau despre repercusiune. Repercusiunea funcționează cel mai ușor în cazul impozitelor indirecte, deoarece aceste impozite sunt plătite bugetului de către întreprinzători, iar aceștia pentru a-și recupera sumele plătite le includ în prețul de vânzare al mărfurilor și, prin urmare, impozitul este suportat de cumpărătorii finali ai mărfii respective.

Prin fenomenul de repercusiune, efectul economic al impozitului este transmis într-un alt sector al vieții economice, asupra altei persoane, pe o altă piață sau într-o altă economie.

Condiția existenței repercusiunii este existența schimbului, ea nefiind sancționată de lege deoarece chiar legiuitotul face distincție între suportator și plătitor.

Transpunerea impozitelor plătite în sarcina altor persoane se poate realiza pe următoarele căi: prin includerea în prețul de vânzare a mărfurilor și în tarifele serviciilor a impozitelor indirecte plătite la buget(accize, TVA, taxe vamale și altele) și recuperarea lor de la cumpărători în momentul încasării prețurilor sau tarifelor; prin cumpărarea în condiții conjuncturale favorabile a materiilor prime, materialelor, mărfurilor etc. la un preț sub cel normal, ceea ce înseamnă transpunerea impozitului asupra furnizorului etc.

„Transferul sarcinii fiscale este precedat de o serie de fenomene cum sunt percusiunea impozitului și translația impozitului și este succedat de difuziunea impozitului și incidența sarcinii fiscale”.

Pentru ca prelevarea fiscală să existe trebuie să aibă loc plata impozitului. Aceasta se face în legatură cu venitul obținut, o tranzacție operată sau achiziționarea unui bun de consum. Prin asieta impozitului se desemnează subiectul prelevării. Așadar, percusiunea este dată tocmai de aceste elemente adică de asietă și de plată. Ea arată contribuabilul care platește, din ce venit plătește și în urma cărui act. Contribuabilul poate să plătească și să suporte impozitul fără să-l transfere altei persoane. Dacă însă preferă să-l repercuteze atunci apare translația. De menționat că nu toți contribuabilii au această posibilitate ci numai cei care intră în relații comerciale cu alții.

Translația este acțiunea de transfer a impozitului plătit de la contribuabilul legal la contribuabilul de fapt. În urma translației, impozitul este difuzat în economie și astfel apare difuziunea impozitelor.

Difuziunea înseamnă creșterea sarcinii fiscale în mod succesiv între persoanele aflate în relații economice(răspândirea impozitelor). Contribuabilul legal face uz de actul tranzacției și introduce impozitul în preț încercând să-l repercuteze asupra altora; la rândul lor, aceste persoane vor încerca să-l repercuteze și ele în acelasi fel. Însă repercusiunea nu se poate derula la infinit, existând un suportator final(consumatotul final) care suportă incidența impozitelor.

Incidența este acțiunea impozitului asupra contribuabilului, ea încheie lanțul transferului și definitivează difuziunea. Deoarece există incidentă și atunci când nu există translație de impozit, ea poate fi directă, atunci când contribuabilul este și suportatorul impozitului și indirectă, atunci când contribuabilul de fapt este o altă persoană decât subiectul prelevării.

În funcție de formele pe care poate să le îmbrace, repercusiunea este de trei feluri: progresivă, atunci când transferul sarcinii fiscale urmează traseul produsului de la producător la consumator; regresivă, atunci când comercianții încearcă să translateze sarcina fiscală asupra producătorului de la care s-au aprovizionat, prin diminuarea prețului; oblică, atunci când se ținde să se transfere impozitul asupra altor operațiuni economice decât aceea care ia dat naștere inițial. Cel mai bun exemplu în acest caz este reprezentat de cererea creșterii de salarii și obținerea efectivă a acestei creșteri, motivată de creșterea impozitului pe consum.

În concluzie, întreaga acțiune de repercutare a impozitelor este de fapt un act de apărare în fața impozitului, nu este o sustragere, o evaziune ci mai degrabă o încercare de degrevare de sarcina fiscală.

CAPITOLUL II. IMPOZITELE INDIRECTE

2.1.TRĂSĂTURILE IMPOZITELOR INDIRECTE

O sursă importantă de venituri pe care statul o folosește pentru acoperirea cheltuielilor publice este reprezentată de impozite indirecte.

Impozitele indirecte se încasează prin adăugarea la prețul mărfurilor și la tarifele lucrărilor și serviciilor (cu deosebire ale celor de consum), odată cu vânzarea acestora, a unor cote de impozit, ele fiind numite și impozite pe cheltuieli.

Statul recurge la impozitele indirecte pentru a-și completa veniturile bugetare. Ponderea încasărilor din impozitele indirecte în totalul veniturilor publice în țările dezvoltate este mai scăzută decât a impozitelor directe, spre deosebire de țările în curs de dezvoltare, unde ponderea impozitelor indirecte o devansează pe cea a impozitelor directe. Explicația rezidă în faptul că veniturile realizate de țărani, muncitori, micii negustori, și alte categorii sociale sunt mici. Veniturile acestor categorii de persoane nu sunt cunoscute, nu pot fi cunoscute cu exactitate, evidența veniturilor este greu de ținut, toate acestea făcând ca impozitul pe venit să aibă un randament scăzut. Mai mult decât atât, încasarea impozitelor indirecte este mai comodă, mai operativă și mai puțin costisitoare.

Impozitele indirecte sunt cele cuprinse în prețurile mărfurilor de consum și în tarifele lucrărilor și serviciilor. Cumpărând aceste mărfuri sau beneficiind de anumite servicii, suntem puși în situația de a plăti și impozitul indirect.

În calcularea și încasarea impozitelor indirecte, cotele de impunere folosite nu sunt diferențiate în funcție de veniturile, averea sau de situația socială și personală a cetățenilor care cumpără mărfuri sau solicită servicii afectate de impozitul indirect.

Aceste impozite se încasează de la toate persoanele cumpărătoare de produse grevate de impozitul indirect, indiferent de veniturile, averea sau de situația personală a contribuabililor, motiv pentru care ele apar ca fiind suportate în egală măsură de toate categoriile sociale.

Impozitele indirecte sunt stabilite, de regulă, în cote fixe sau proportionale asupra prețurilor mărfurilor supuse vânzării și ale serviciilor prestate sau în sumă fixă pe unitatea de măsură a mărfurilor. În felul acesta se creează o falsă impresie că impozitele indirecte ar fi suportate în egală măsură de toate categoriile sociale și că sarcinile fiscale s-ar repartiza așadar în mod echitabil. În realitate, repartizarea impozitelor indirecte pe subiecte impozabile are loc nu pe baza veniturilor realizate ci în funcție de consumul personal al fiecarui membru al societății. Datorită discrepanței dintre mărimea veniturilor diferitelor categorii de populație, se constată că impozitele indirecte au un pronunțat caracter regresiv. Cu alte cuvinte, ponderea acestor impozite în venituri este cu atât mai mare cu cât veniturile realizate sunt mai mici. Cu cât o persoană realizează(deține) venituri mai mici , este mai săracă, cu atât suportă un impozit indirect relativ mai mare, deoarece fiecare persoană are nevoie aproximativ de aceleasi produse; aceasta înseamnă că persoanele care au venituri mici si mijlocii suportă de fapt greul impozitelor indirecte.

Inechitabilitatea impozitelor indirecte poate fi dedusă și din faptul că ele nu prevăd un minim neimpozabil, nu cuprind facilități pentru persoanele care au în întreținere alte persoane(copii, parinți, bunici etc.). Mai mult decât atât, aceste persoane se află în situația de a suporta impozite indirecte și mai mari deoarece și persoanele pe care le au în întreținere au nevoie de produse.

Mai mulți autori au considerat că impozitele indirecte au un caracter inechitabil, injust și regresiv, subliniind că aceste impozite îi avantajează pe cei cu venituri mari care, pentru existența lor, nu cheltuiesc întregul venit și realizează economii ce nu sunt impozabile; aceste impozite creează greutăți mari familiilor mai sărace comparativ cu cele bogate.

Întrucât impozitele indirecte afectează în principal bunurile de larg consum, ele sunt nedrepte, inechitabile, diminuează veniturile celor săraci și creează privilegii pentru cei bogați.

Impozitele indirecte se virează la bugatul statului, în mod obișnuit, de către agenții economici, însă ele sunt suportate de către consumatori, fiind cuprinse în prețurile mărfurilor și în tarifele serviciilor pe care le cumpără. Atât impozitele directe, cât și cele indirecte, au ca efect scăderea nivelului de trai al cetățenilor, însă pe căi diferite; impozitele directe au ca efect, mai întâi, scăderea veniturilor nominale ale populației, în timp ce impozitele indirecte micșorează nemijlocit veniturile reale , reducând puterea de cumpărare a cetățenilor; ele descurajează consumul și aduc venituri la buget. Cu alte cuvinte, impozitele directe vizează venitul obținut de populație, iar impozitele indirecte vizează consumarea acestui venit.

În timp ce impozitele directe se cunosc de către plătitori, impozitele indirete sunt necunoscute de către marea masă a cetățenilor(în ceea ce privește mărimea lor), ele fiind camuflate în prețuri sau tarife, fără ca cetățeanul să poată să-și dea seama cât din prețul plătit de el este impozit indirect.

Există teorii fiscale care precizează că impozitele indirecte ar avea un caracter benevol, și că, prin urmare, cetățenii ar fi liberi să plătească sau să nu plătească acest impozit. În realitate însă, aceste impozite nu pot fi evitate. Dacă ele ar fi așezate doar asupra bunurilor de lux, atunci s-ar verifica teoria sus menționată, dar ele se așează asupra tuturor bunurilor și serviciilor(inclusiv a celor de larg consum) și, prin urmare, plata lor nu poate fi evitată deoarece cetățenii nu se pot dispensa de bunurile absolut necesare lor.

Dacă în cazul impozitelor directe putem vorbi de o constrângere politică, în cazul impozitelor indirecte, prin așezarea și încasarea lor, statul exercită o constrângere economică, fiziologică asupra contribuabililor, asupra cetățenilor.

Există economiști care susțin că impozitele indirecte sunt resurse importante ale bugetului statului(iar aceasta mai ales în cazul țărilor în curs de dezvoltare), ei afirmând că, fiind incluse în bunurile de larg consum, se suportă treptat de către consumatori, fără să se simtă că odată cu consumarea unui bun se plătește în prețul acestuia și impozitul indirect. În realitate, după cum s-a afirmat mai sus, pentru persoanele cu venituri modeste, plata impozitului(oricât de sectionată ar fi ea) afectează serios condițiile de viață ale acestora.

Impozitele indirecte sunt eficiente, adică usor și sigur de încasat, sunt elastice, ceea ce înseamnă că pot fi lesne majorate, ele având un caracter anestezic, pentru faptul că populația nu ar reacționa imediat atunci când le suportă.

Nivelul încasărilor la buget din impozite indirecte este dependent de starea economiei. Astfel, în cazul unei situații economice bune, nivelul consumului este ridicat și prin urmare cresc și impozitele indirecte mobilizate la buget. În schimb, în perioadele de declin economic, de criză și de depresiune, impozitele indirecte mobilizate scad ceea ce periclitează veniturile bugetare, duc la deficite bugetare, lucru ce duce la introducerea de impozite și taxe extraordinare.

Există foarte mulți autori care consideră că impozitele indirecte sunt instrumentele fiscale cu cele mai mici neajunsuri, deoarece ele au unele efecte economice, sociale si financiare, dar în același timp se recunoaște că, în general, ele nu țin seama nici de persoană, nici de capacitatea contributivă a celor care plătesc, nici de împrejurările și nici de locul unde se plătesc.

Prin intermediul impozitelor indirecte, statul are posibilitatea de a încuraja consumul unor produse și în același timp de a limita consumul produselor nocive, dăunătoare sănătății.

Impozitele indirecte aduc atingere principiului echității fiscale, datorită caracteristicilor menționate mai sus. De asemenea, ele mai încalcă principiul unicității impunerii, deoarece unul și același venit(de exemplu, salariul) este impus atât cu impozitul direct pe salariu cât și cu diferite impozite indirecte.

Sistemul impozitelor indirecte cuprinde variate prelevări. Se practică frecvent: taxele de consumație, taxele vamale, monopolurile fiscale și diferite alte taxe care vor fi tratate în detaliu în cele ce urmează.

2.2.TAXELE DE CONSUMAȚIE

Taxele de consumație sunt impozite indirecte cuprinse în prețul de vânzare al mărfurilor produse și realizate în interiorul aceleiași țări. La plata acestor impozite indirecte sunt supuse de regulă bunurile de larg consum. Structura bunurilor de larg consum care fac obiectul taxelor de consumație este diferită de la o țară la alta. În general, sunt supuse taxelor de consumație următoarele produse: zahărul, sarea, uleiul, vinul, berea, tutunul, încălțămintea etc.

Taxele de consumație se întâlnesc sub diverse forme: când se percep la vânzarea tuturor mărfurilor, indiferent dacă acestea sunt bunuri de consum sau mijloace de producție se numesc taxe generale pe vânzări; dacă se stabilesc asupra anumitor produse, atunci ele se numesc taxe de consumație pe produs(accize).

2.2.1.TAXELE GENERALE PE VÂNZĂRI

Acest tip de impozit mai poartă și denumirea de impozit pe cifra de afaceri și a fost instituit dupa primul război mondial ca urmare a unei necesități crescânde de resurse financiare ale statelor capitaliste.

Dacă se are în vedere veriga la care se încasează, impozitul pe cifra de afaceri poate fi:

Impozitul cumulativ(multifazic), care constă în impunerea mărfurilor la toate verigile prin care acestea trec de la producător până când ajung la consumator, ceea ce conduce la încasarea unui impozit cu atât mai mare cu cât marfa trece prin mai multe verigi. Acest impozit mai poartă denumirea de „impozit în cascadă” sau „în piramidă”.

Impozitul unic(monofazic), care constă în încasarea lui o singură dată, indiferent prin câte verigi trece marfa până când ajunge la consumatorul final. Acest impozit se poate încasa fie la vânzarea mărfurilor de către producător, caz în care se numește taxa pe producție, fie la vânzarea mărfurilor prin comerțul cu ridicata sau cu amănuntul, caz în care poartă denumirea de impozit pe circulație sau impozit pe vânzare.

Dacă avem în vedere baza de calcul, impozitul pe cifra de afaceri poate lua forma impozitului pe cifra de afaceri brută și a impozitului pe cifra de afaceri netă. În primul caz, impozitul se determină prin aplicarea cotei de impozit asupra valorii totale a mărfurilor vândute, ceea ce înseamnă că se calculează impozit și asupra impozitelor plătite în stadiile anterioare, ducând astfel la o fiscalitate ridicată. În al doilea caz, impozitul se calculează numai asupra valorii adăugate, adică asupra diferenței dintre prețul de vânzare și prețul de cumpărare, ceea ce este mai echitabil.

Datorită dezavantajelor pe care le prezintă cele două tipuri de impozite prezentate mai sus, s-a ajuns la o înlocuire a acestora cu un al treilea tip de impozit pe cifra de afaceri și anume cu taxa pe valoarea adăugată care inițial a purtat numele de impozit pe cifra de afaceri netă.

2.2.1.1.TAXA PE VALOAREA ADĂUGATĂ

Denumirea de taxă pe valoare adăugată este inadecvată, deoarece noțiunea de taxă nu trebuie confundată cu noțiunea de impozit. O denumire mai corectă ar fi cea de impozit pe cifra de afaceri netă.

Taxa pe valoarea adăugată este un impozit relativ nou pe plan mondial, el fiind adoptat pentru prima dată în anul 1954 de către Franța. Datorită aspectelor sale pozitive, el a fost adoptat ulterior de mai multe țări din Europa, America Latină, Africa etc., cu excepția SUA și a Australiei, unde se practică un sistem de taxare asupra vânzărilor.

În urma propunerii Comisiei Financiare a Comunității Europene, taxa pe valoarea adăugată a fost adoptată la 1 ianuarie 1970 de către toate țările Pieței Comune, înlocuindu-se astfel impozitul pe circulația mărfurilor care conducea la impunerea în cascadă.

Taxa pe valoarea adăugată este de fapt un impozit indirect asupra consumului, având un caracter universal sau general, iar „instituirea sa în practica financiară românească a fost realizată cu începere de la 1 iulie 1993, înlocuind astfel impozitul pe circulația mărfurilor”. Acest impozit este calculat și aplicat în fiecare stadiu al circuitului bunurilor și serviciilor, de la producția primară până la consumul final. În fiecare stadiu al circuitului economic, taxa pe valoarea adăugată se încasează prin includerea ei în prețul de vânzare și deci are loc creșterea corespunzatoare a acestui preț.

Temeiul juridic al aplicării taxei pe valoarea adăugată în România este: O.U.nr.3/27.07.1992 privind T.V.A. modificată și completată ulterior prin O.G. nr.33/ 1994, O. nr. 9/27.01.1995 privind perfecționarea unor reglementări privind T.V.A., O.nr.34/ 25.08.1997 privind completarea și modificarea unor reglementări privind T.V.A., O. nr. 2/ 20.01.1998 privind modificarea O.G.nr.3/1992, O.G.nr.20/ 28.01.1999 privind modificarea și completarea O.G. NR. 3/ 1992, O.U.G. nr.31/25.03.1999 privind completarea și modificarea unor reglementări ale O.G. nr 371992, O.U.G. nr.17/14.03.2000 privind taxa pe valoarea adăugată, precum și de alte acte normative emanate de la organele în drept.

Indiferent dacă sunt bunuri de consum, mijloace de producție, lucrări executate sau servicii prestate, taxa pe valoarea adăugată se aplică o singură dată. Practic, taxa pe valoarea adăugă se aplică numai asupra diferenței dintre prețul de vânzare și prețul de cumpărare, respectiv numai asupra valorii adăugate de fiecare agent economic participant la procesul de producție și de circulație a mărfii respective.

Taxa pe valoarea adăugată este un impozit pe cifra de afaceri netă, un impozit multistadial, colectat asupra vânzărilor în faza de producție, comerț, precum și asupra importurilor. Urmare a voinței statului de a stimula exporturile, acestea sunt scutite de la plata taxei pe valoarea adăugată.

În vederea determinării taxei pe valoarea adăugată, se poate utiliza cota zero, cota standard precum și o cotă peste sau sub nivelul cotei standard, iar aceasta în funcție de politica financiară, socială și economică.

Calcularea taxei pe valoarea adăugată se poate realiza în două variante:

a) prin aplicarea cotei proporționale asupra valorii adăugate în fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa de la producător până la consumator;

b) prin aplicarea cotei proporționale asupra prețului de vânzare din stadiul respectiv, obținându-se astfel taxa aferentă prețului de vânzare(care în limbajul de specialitate poartă denumirea de taxă pe valoarea adăugată colectată), din care se deduce taxa aferentă prețului de vânzare din stadiul anterior(care poartă denimirea de taxă pe valoarea adăugată deductibilă). Aceasta este varianta cea mai utilizată.

Taxa pe valoarea adăugată se aplică asupra prețului de vânzare al mărfurilor sau asupra tarifului lucrărilor executate și al serviciilor prestate. În acest sens se determină volumul total al vânzărilor, respectiv al prestărilor, adică cifra de afaceri pe lună, asupra căreia se aplică cota de impozit.

Sumele care au fost vărsate anterior la bugetul statului ca taxă pe valoarea adăugată se deduc pentru a se evita impunerea repetată a acelorași valori. În acest scop, taxa pe valoarea adăugată este prevăzută separat în fiecare factură.

Plătitorii de taxă pe valoarea adăugată au dreptul la deducerea taxei aferente bunurilor și serviciilor achiziționate, destinate realizării operațiunilor supuse taxei pe valoarea adăugată, obținerii de bunuri și servicii scutite de taxă la care se prevede exercitarea dreptului de deducere, pentru acțiunile de sponsorizare, reclamă, publicitate etc., cu respectarea plafoanelor și destinațiilor legale.

Dreptul de deducere se poate exercita astfel:

a) prin reținere din suma reprezentând taxa pe valoarea adăugată pentru bunurile livrate sau serviciile prestate a taxei aferente intrărilor;

b) prin rambursarea de către organele fiscale a sumei reprezentând diferența dintre taxa aferentă intrărilor și taxa facturată de agentul economic pentru bunurile livrate sau serviciile prestate;

c) prin compensarea de către organul fiscal cu alte impozite și taxe datorate bugetului de stat a sumei reprezentând diferența dintre taxa aferentă intrărilor și taxa facturată de agentul economic pentru bunurule livrate sau serviciile prestate.

Taxa pe valoarea adăugată datorată bugetului statului se stabilește ca diferență dintre valoarea taxei facturate de agentul economic pentru bunurile livrate, lucrările executate și serviciile prestate(taxa pe valoarea adăugată colectată) și valoarea taxei aferente intrărilor(taxa pe valoarea adăugată deductibilă), dedusă conform normelor legale. Diferența de taxă în plus sau în minus se regularizează pe bază de deconturi ale plătitorilor.

Pentru a avea dreptul la deducerea taxei pe valoarea adăugată aferente intrărilor, agenții economici sunt obligați să justifice, cu documente legal întocmite, cuantumul taxei, precum și să justifice că bunurile respective sunt destinate nevoilor firmei și sunt proprietatea acesteia. Se poate deduce doar taxa înscrisă într-o factură sau în alt document legal care se referă la bunuri și servicii destinate activității agentului economic. Prin urmare, agenții economici care folosesc, pentru nevoile proprii, bunuri și servicii achiziționate au dreptul să deducă integral taxa pe valoarea adăugată aferentă intrărilor.

Taxa pe valoarea adăugată este impozitul care a înlocuit impozitul pe circulația mărfurilor deoarece acesta din urmă prezenta două inconveniente majore. În primul rând, așezarea acestui impozit se făcea pe produs, pe diferite trepte ale desfășurării circuitului economic, fapt ce determina calcularea lui în cascadă. Prin urmare, cu cât produsele care erau supuse acestui impozit aveau un circuit mai lung cu atât impozitul era mai ridicat. În al doilea rând, impozitul pe circulația mărfurilor se prezenta într-o structură pe mai multe cote diferențiate, fapt ce complica munca de calculare și verificare.

Taxa pe valoarea adăugată este un impozit general pe consum, care se stabilește asupra operațiunilor privind transferul proprietății bunurilor, precum și a celor ce privesc execuția de lucrări și prestările de servicii.

Practic, prin aplicarea taxei asupra valorii adăugate, statul are posibilitatea de a încasa o parte a impozitului mai repede, ca urmare a faptului că taxa se încasează pentru fiecare stadiu de producție și de realizare a mărfii, lucrării sau serviciului. De asemenea, organele fiscale au posibilitatea de a controla modul în care a fost calculată și evidențiată taxa, deoarece plătitorii sunt obligați să țină o evidență clară a operațiunilor de vânzare și cumpărare, precum și a taxei plătite.

Instituirea taxei pe valoarea adăugată în țara noastră poate fi considerată o premisă pentru stimularea exporturilor și diminuarea importurilor, pentru accelerarea circuitului economic dintre întreprinderi și pentru îmbunătățirea întregii activități economico-financiare.

Valoarea adăugată reprezintă de fapt diferența dintre prețul vânzărilor și prețul cumpărărilor în același stadiu al circuitului economic, reprezintă plusvaloarea creată de fiecare agent economic. Iar această taxă se aplică tocmai asupra acestei plusvalori.

Taxa pe valoarea adăugată are următoarele caracteristici: este un impozit indirect general; un impozit neutru față de prețuri; unic, dar cu plata fracționată; are caracter universal, deoarece se aplică asupra tuturor bunurilor și serviciilor din economie. Neutralitatea se referă la faptul că acest impozit, care nu permite nici un fel de discriminare, se prezintă sub forma unei cote care se aplică tuturor activităților economice, iar fracționalitatea derivă din faptul că el se calculează pe fiecare stadiu care participă la realizarea și valorificarea produsului finit. Taxa pe valoarea adăugată se caracterizează prin transparență, în sensul că permite fiecărui cetățean sau patron să cunoască exact și concret care este mărimea impozitului și a obligației de plată care îi revine. Acest impozit se caracterizează prin unicitate , adică indiferent de circuitul pe care-l parcurge materia primă până la produsul finit, taxa este aceeași ca mărime, ceea ce înseamnă că ea nu depinde de mărimea circuitului economic și evită cumulul impozitării. O altă trăsătură caracteristică a taxei pe valoarea adăugată este aceea că aplicarea ei se face numai în țara în care produsul se consumă. Taxa pe valoarea adăugată prezintă următoarele avantaje: creează condiții egale de concurență, creează condiții pentru participarea economiilor naționale la procese de integrare economică, prin baza comună de impozitare.

Plătitorii de taxă pe valoarea adăugată sunt atât persoane fizice cât și cele juridice care efectuează, de o manieră independentă, în mod obișnuit sau ocazional, una sau mai multe activități impozabile. Astfel, plătesc taxa pe valoarea adăugată agenții economici înregistrați la organele fiscale competente pentru livrările de bunuri mobile, transferul proprietății asupra bunurilor imobile și prestările de servicii.

Pentru bunurile din import, taxa pe valoarea adăugată se plătește de către persoanele juridice sau fizice importatoare direct sau prin intermediari.

De asemenea, plătesc această taxă beneficiarii bunurilor imobile închiriate, ai operațiunilor de publicitate, consultanță, beneficiarii studiilor, cercetărilor, ai cesiunilor sau concesiunilor, ai dreptului de autor, de brevete, de licențe, de mărci de fabrică și de comerț, sau ai altor bunuri similare deținute de un prestator cu sediul sau domiciliul în străinătate și folosite de beneficiarul cu sediul în România.

Agentul economic care înscrie taxa pe valoarea adăugată pe o factură sau pe un document înlocuitor este obligat să achite suma respectivă la bugetul de stat, chiar dacă operațiunea în cauză nu este impozabilă potrivit reglementărilor legale.

Taxa pe valoarea adăugată se aplică asupra operațiunilor cu plată, precum și a celor asimilate acestora , efectuate de o manieră independentă de către persoanele juridice și cele fizice, cum sunt:

a) livrările de bunuri mobile, execuția de lucrări și prestările de servicii efectuate în cadrul exercitării activității profesionale;

b) transferul proprietății asupra bunurilor imobiliare între agenții economici, precum și între aceștia și instituții publice sau persoane fizice;

c) importul de bunuri, lucrări executate și servicii prestate.

Livrările de bunuri mobile sunt considerate a fi, pe de o parte, operațiunile de vânzare obișnuite, iar, pe de altă parte, schimbul reciproc de bunuri care este interpretat ca fiind constituit din două livrări separate, ce se impozitează distinct.

Se asimilează cu livrările de bunuri, execuția de lucrări și prestările de servicii următoarele operațiuni:

a) vânzarea cu plata în rate sau închirierea unor bunuri pe baza unui contract cu clauza trecerii proprietății asupra bunurilor respective după plata ultimei rate sau la o anumită dată;

b) preluarea de către agenții economici a unor bunuri achiziționate sau fabricate de aceștia, în vederea folosirii acestora sub orice formă, în scop personal sau pentru a fi puse la dispoziția altor persoane fizice sau juridice în mod gratuit, cu excepția celor care se încadrează în plafoanele stabilite pentru donațiile făcute în scopuri umanitare și pentru sprijinirea activităților sociale, culturale, sportive și pentru cheltuieli de reclamă, protocol și publicitate;

c) prestarea de către agenții economici a unor servicii cu titlu gratuit pentru alte persoane fizice sau juridice, cu excepția celor prevăzute mai sus;

d) utilizarea de către agenții economici pentru activitatea proprie a unor noi produse, lucrări sau servicii, realizate în unitățile acestora, cu excepția celor încorporate direct în bunurile sau produsele supuse taxei pe valoarea adăugată.

În cazul în care transferul dreptului de proprietate asupra unui bun către două sau mai multe persoane se realizează prin intermediul mai multor tranzacții succesive, atunci fiecare operațiune se consideră o livrare separată, fiind impozitată distinct, chiar dacă bunul respectiv este transferat direct spre beneficiarul final.

Prestările de servicii impozabile sunt cele realizate pe bază de contract, în scopul obținerii de profit, având ca obiectiv: lucrări de construcții-montaj, servicii de poștă și telecomunicații, închirierea de bunuri mobile și imobile, operațiuni de intermediere și comision, reparațiile de orice natură etc.

Transferul proprietății asupra bunurilor imobiliare aflat în regimul de impozitare are în vedere următoarele categorii de bunuri:

a) construcțiile de orice fel;

b) terenurile pentru construcții și cele situate în intravilan, inclusiv cele aferente comunicațiilor urbane sau rurale, pe care sunt amplasate construcții sau alte amenajări;

c) bunurile de natură mobiliară care nu pot fi detașate fără a fi deteriorate sau fără a antrena deteriorarea imobilelor înseși(cum sunt, de exemplu, instalațiile de forță, conductele, butoaiele de mari dimensiuni aflate în crame etc.)

Importurile intră în sfera taxei pe valoarea adăugată, ele incluzând toate cumpărările din afară, realizate direct sau prin intermediul diferitelor persoane fizice sau juridice. Bunurile provenite din importuri sunt impozabile la intrarea în țară, când are loc de asemenea înregistrarea lor în declarația vamală.

Nu se aplică taxa pe valoarea adăugată asupra operațiunilor privind livrările de bunuri, execuția de lucrări și prestările de servicii realizate din activitatea specifică autorizată realizată de către:

a) asociațiile fără scop lucrativ, pentru activitățile cu caracter social filantropic;

b) organizațiile care desfășoară activități de natură religioasă, politică, civică;

c) organizațiile sindicale, pentru activitățile legate de apărarea colectivă a intereselor materiale și morale ale membrilor lor;

d) instituții publice, pentru activitățile lor sociale, administrative, educative, de apărare, de ordine publică, de siguranță a statului, culturale și sportive.

Aceste categorii de persoane plătesc taxa pe valoarea adăugată pentru operațiunile efectuate în mod sistematic, direct sau prin unitățile subordonate, pentru obținerea de profit.

De asemenea, sunt scutite de plata taxei pe valoarea adăugată livrările de bunuri și prestările de servicii rezultate din activitatea specifică autorizate, efectuate în țară de către:

a) unitățile sanitare, inclusiv cele veterinare și de asistență socială: spitale, policlinici, dispensare, cabinete medicale, cămine de bătrâni, sanatorii, case de copii, unități de salvare și altele, autorizate să desfășoare activități sanitare și de asistență socială; unități autorizate să desfășoare activități sanitare și de asistență socială în stațiuni balneoclimaterice; servicii de cazare, masă și tratament prestate cumulat de către agenții economici autorizați care-și desfășoară activitatea în stațiuni balneoclimaterice, a căror contravaloare este decontată pe bază de bilete de tratament;

b) unitățile și instituțiile de învățământ cuprinse în sistemul național de învățământ;

c) gospodăriile agricole individuale;

d) societățile de investiții financiare, de intermediere financiară și de valori mobiliare;

e) unitățile care desfășoară activități de cercetare-dezvoltare și de inovare, și care execută programe , subprograme, proiecte, teme, precum și acțiuni componente ale Programului național de cercetare, dezvoltare și inovare. De asemenea, sunt scutite unitățile care desfășoară activitățile menționate mai sus, realizate cu finanțare în parteneriat internațional cu Uniunea Europeană, regional și bilateral;

f) cantinele organizate pe lângă asociațiile, organizațiile și instituțiile publice care nu se cuprind în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată precum și cele de pe lângă unitățile scutite;

g) casele de economii, fondurile de plasament, casele de ajutor reciproc, cooperativele de credit și alte societăți de credit, casele de schimb valutar;

h) Banca Națională a României, pentru operațiunile specifice prevăzute în statutul său. De asemenea, sunt scutite băncile, persoane juridice române, constituite ca societăți comerciale, sucursalele din România ale băncilor, persoane juridice străine, precum și alte persoane juridice autorizate prin lege să desfășoare activități bancare, pentru activitățile permise băncilor prin Legea nr. 58/1998, cu excepția următoarelor operațiuni: vânzările de imobile către salariați, tranzacțiile cu bunurile mobile și imobile executarea creanțelor; operațiunile de leasing financiar; închirierea de casete de siguranță; tranzacțiile în cont propriu sau în contul clienților cu metale prețioase, obiecte confecționate din acestea, pietre prețioase; prestările de servicii care nu sunt rezervate în exclusivitate băncilor cum ar fi: întocmirea de studii de fezabilitate, acordarea de consultanță, evaluări de patrimoniu, închirieri de spații, cazare și altele. Sunt scutite și Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar; Fondul Român de Garantare a Creditelor pentru Întreprinzătorii Privați-SA și Fondul de Garantare a Creditului Rural-SA.

i) încasările din taxele de intrare la castele, muzee, biblioteci, târguri și expoziții, grădini botanice și zoologice;

j) lucrări de construcții, amenajări, reparații și întreținere executate pentru monumente comemorative ale combatanților, eroilor, victimelor de război și ale Revoluției anticomuniste din decembrie 1989;

k) societățile de asigurări și reasigurări, inclusiv cele de intermediere în astfel de activități;

l) Compania Națională „Loteria Româna”-SA și agenții economici autorizați de Comisia de Coordonare, Avizare și Atestare a Jocurilor de Noroc, pentru activitățile de organizare și exploatare a jocurilor de noroc;

m) operațiunile care intră în sfera de aplicare a impozitului pe spectacole, a impozitului pe veniturile din activitatea de taximetrie;

n) editarea, tipărirea și vânzarea de manuale școlare, cărți exclusiv activitatea cu caracter de reclamă și publicitate; realizarea și difuzarea programelor de radio și televiziune, cu excepția celor cu caracter de reclamă și publicitate; producția de filme destinate difuzării prin televiziune, cu excepția celor cu caracter de reclamă și publicitate;

o) producția și vânzarea de uniforme pentru copiii din învățământul preșcolar și primar;

p) producția și vânzarea de articole de îmbrăcăminte și încălțăminte pentru copii sub un an;

r) producția și vânzarea de proteze de orice fel, accesorii ale acestora, precum și produse ortopedice;

s) aportul de bunuri și servicii la capitalul social al societăților comerciale;

t) transportul fluvial al localnicilor din Deltă și pe relațiile Orșova-Moldova Nouă, Brăila-Hărșova, Galați-Grindu;

u) activitățile specifice desfășurate în zona liberă de către agenții economici autorizați în acest scop;

v) activitățile agenților economici, precum și cele care îndeplinesc condițiile unei activități economice, desfășurate de asociațiile, organizațiile, instituțiile publice și de alte persoane juridice, cu o cifră de afaceri declarată organului fiscal competent sau, dupa caz, realizată de până la 250.000.000 lei.

Sunt de asemenea scutite de plata taxei pe valoarea adăugată o serie de operațiuni de import și anume:

a) bunurile de import care, potrivit Tarifului vamal de import al României, prin legi sau prin hotărări ale Guvernului, sunt scutite de taxe vamale. Nu sunt scutite de plata taxei pe valoarea adăugată bunurile de import pentru care în legislație se prevede exceptarea, exonerarea, abolirea sau desființarea taxelor vamale;

b) bunurile introduse în țară fără plata taxelor vamale, potrivit regimului valutar aplicabil persoanelor fizice;

c) mărfurile introduse în țară și comercializate în regim duty-free, precum și prin magazinele care deservesc în exclusivitate reprezentanțele diplomatice și personalul acestora;

d) reparațiile și transformările la navele și aeronavele românești în străinătate;

e) bunurile și serviciile din import similare celor din țară, scutite de plata taxei pa valoarea adăugată;

f) mijloacele de transport, mărfurile, și alte bunuri provenite din străinătate, care se introduc direct în zonele libere;

g) licențele de filme și programe, drepturile de transmisie , abonamentele la agenții de știri externe și altele de aceeași natură , destinate activității de radio și televiziune.

„Baza de impozitare a acestui impozit reprezintă contravaloarea bunurilor livrate, a lucrărilor executate și a serviciilor prestate”, exclusiv taxa pe valoarea adăugată.

Baza de impozitare se calculează folosindu-se:

a) prețurile negociate între vânzător și cumpărător, avându-se în vedere și alte cheltuieli, datorate de cumpărător pentru livrările de bunuri și care nu au fost cuprinse în preț. Aceste bunuri cuprind și accizele;

b) tarifele negociate pentru execuția de lucrări și prestările de servicii;

c) sumele rezultate din aplicarea cotei de comision sau suma convenită între parteneri pentru operațiunile de intermediere;

d) valoarea în vamă determinată potrivit legii, la care se adaugă taxa vamală, alte taxe și accize datorate pentru bunurile și serviciile din import;

e) prețurile de piață sau, în lipsa acestora, costurile aferente bunurilor și serviciilor prestate pentru folosința proprie a agenților economici sau cu titlu gratuit pentru alte persoane fizice sau juridice;

f) prețurile vânzărilor efectuate din depozitele vămii sau stabilite prin licitații.

Nu se cuprind în baza de impozitare:

a) remizele și alte reduceri de preț acordate de furnizor în mod direct cumpărătorului;

b) penalitățile prevăzute datorită nerespectării, totale sau parțiale, a prevederilor contractuale;

c) sumele pe care furnizorul sau prestatorul le-a virat în contul clientului, și care apoi sunt decontate acestuia;

d) ambalajele care circulă între furnizori și clienți fără ca ele să fie facturate(de exemplu, ambalajele de bere care nu se facturează la cumpărarea berii și care urmează să fie restituite);

e) sumele pe care agenții economici înregistrați la organele fiscale ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată le primesc de la bugetul de stat în vederea finanțării investițiilor, acoperirii diferențelor de preț și finanțării stocurilor de produse cu destinație specială.

Suma impozabilă se va reduce corespunzător în cazul în care clientul manifestă anumite refuzuri parțiale sau totale cu privire la cantitate, preț sau alte elemente prevăzute în facturi. La fel se întâmplă și în cazul în care cumpărătorii returnează ambalajele facturate în care a fost expediată marfa.

În practica fiscală actuală, se folosesc două reguli principale de aplicare a taxei pe valoarea adăugată:

a) există o serie de operațiuni care sunt impozabile obligatoriu, la acestea aplicându-se cota legală stabilită. În cazul acestor tipuri de operațiuni, taxa pe valoarea adăugată se determină astfel: are loc aplicarea cotei de impozit asupra sumelor rezultate din vânzarea de bunuri, prestarea de servicii sau execuția de lucrări, în fiecare stadiu al circuitului economic, până la consumatorul final inclusiv, obținându-se astfel taxa pe valoarea adăugată colectată. Din taxa facturată de agentul economic corespunzător sumelor reprezentând contravaloarea bunurilor livrate, lucrărilor executate și serviciilor prestate se scade apoi taxa aferentă bunurilor, lucrărilor și serviciilor achiziționate sau produse în unitățile proprii și destinate realizării operațiunilor impozabile. Taxa pe valoarea adăugată datorată de agentul economic bugetului statului este tocmai diferența sus menționată;

b) o altă categorie de operațiuni sunt cele la care se aplică așa numita cota zero.

În prezent, normele legale prevăd aplicarea cotei zero pentru următoarele operațiuni:

– exportul de bunuri efectuate de agenții economici cu sediul în România, a căror contravaloare se încasează în valută în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Națională a României;

– bunurile și serviciile în beneficiul direct al misiunilor diplomatice, al oficiilor consulare și al reprezentanțelor internaționale ale organismelor guvernamentale acreditate în România, precum și al personalului acestora, pe bază de reciprocitate;

– materialele, accesoriile și alte bunuri care sunt introduse de pe teritoriul vamal al României în zonele libere, cu îndeplinirea formalităților de export;

– bunurile cumpărate din expozițiile organizate în România, precum și din rețeaua comercială, expediate sau transportate în străinătate de către cumpărătorul care nu are domiciliul sau sediul în România;

– bunurile și serviciile finanțate direct din ajutoare sau împrumuturi nerambursabile acordate de guverne străine, de organisme internaționale, de organizații nonprofit și de caritate din străinătate și din țară, inclusiv din donații ale persoanelor fizice;

– construcția de lăcașuri de cult religios;

– reparațiile de mijloace de transport contractate cu beneficiari din străinătate;

– prestările de servicii efectuate de agenții economici cu sediul în România, contractate cu beneficiari din străinătate, a căror contravaloare se încasează în valută în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Națională a României.

La calcularea taxei pe valoarea adăugată, există și operațiuni impozabile prin opțiune. Astfel, agenții economici care efectuează operațiuni scutite de taxă au posibilitatea de a opta pentu plata acestei taxe pe întreaga activitate sau numai pentru o parte a acesteia. În acest sens, este necesară aprobarea Ministerului Finanțelor Publice, iar în cazul unui răspuns pozitiv, agentul economic solicitator va fi înregistrat ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată începând cu luna următoare datei aprobării.

Taxa pe valoarea adăugată se determină prin aplicarea unei cote standard de 19% pentru operațiunile impozabile obligatoriu privind livrările de bunuri, transferurile imobiliare, execuția de lucrări și prestările de servicii din țară și din import.

În ideea realizării unei comparații a cotei de taxă pe valoarea adăugată din țara noastră cu cotele practicate de alte țări, vom prezenta în continuare nivelul acestor cote în principalele țări europene: Spania-13%, Germania-15%, Luxemburg-15%, Portugalia-16%, Irlanda-16-21%, Marea Britanie-17.5%, Grecia-18%, Franța-18,6%, Italia-19%, Belgia-19,5%, Cehia-23%, Danemarca-15%.

Agenții economici și persoanele fizice au obligația de a calcula și plăti taxa pe valoarea adăugată începând cu data efectuării livrărilor de bunuri mobile, transferării proprietății asupra bunurilor imobile, execuției de lucrări și prestărilor de servicii. În cazul în care livrările de bunuri sau prestările de servicii se realizează parțial, atunci obligația de plată a taxei pe valoarea adăugată se determină corespunzător valorii bunurilor livrate, lucrărilor executate sau serviciilor prestate. Dacă livrările de mărfuri și prestările de servicii se plătesc în rate sau se decontează și se încasează succesiv, obligația de plată ia naștere de la data când se face decontarea sau plata ratelor. Exigibilitatea este data de când se datorează taxa pe valoarea adăugată, „ea desemnează dreptul organelor fiscale de a pretinde plătitorilor ca, la o anumită dată, să-și onoreze obligația de plată a taxei datorate bugetului de stat”.

Exigibilitatea taxei depinde de felul operațiunilor, ea putând lua naștere la următoarele date:

a) data efectuării livrării de bunuri mobile, a transferului proprietății asupra bunurilor imobiliare, a executării lucrărilor și a prestării serviciilor;

b) data livrării bunurilor către beneficiari, în cazul operațiunilor efectuate prin intermediari sau consignație;

c) data înregistrării declarației vamale, în cazul importurilor de bunuri, sau data recepției de către beneficiari, pentru serviciile de import;

d) data emiterii documentelor în care se înregistrează preluarea unor bunuri achiziționate sau fabricate de agentul economic, în vederea cederii folosirii sub orice formă sau pentru a fi puse la dispoziția altor persoane fizice sau juridice;

e) data colectării monedelor sau bancnotelor din mașină, în cazul mărfurilor vândute cu plata prin mașini automate.

Agenții economici au obligația de a depune în termen de 15 zile, o declarație semnată de persoanele autorizate în cazul în care are loc începerea unei activități impozabile, declarație prin care vor solicita înregistrarea ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată. Această declarație se va depune la organul fiscal competent. De asemenea, ei au obligația să solicite organului fiscal scoaterea din evidență ca plătitor de taxa pe valoarea adăugată, în cazul în care își încetează activitatea. Acest lucru trebuie realizat în termen de 15 zile de la data actului legal în care se consemnează situația respectivă.

„Regimul deducerilor semnifică juridic dreptul plătitorilor de taxă pe valoarea adăugată de a proceda la o scădere din valoarea taxei facturate pentru bunurile sau serviciile prestate a taxei corespunzătoare celor achiziționate de ei, ori executate în unități proprii, destinate realizării operațiilor impozabile. În acest fel, fiecare participant plătește o singură dată taxa pe valoarea adăugată în stadiul său”.

Deducerea taxei nu se face pentru fiecare operațiune în parte, ci pe ansamblul celor efectuate într-o anumită perioadă de timp, de obicei o lună. Prin urmare, în cadrul procesului de deducere se operează cu patru mărimi principale:

a) taxa pe valoarea adăugată colectată, aferentă ieșirilor pentru operațiunile impozabile(este cea facturată de agentul economic);

b) taxa pe valoarea adăugată deductibilă, aferentă intrărilor de bunuri și servicii în aceeași lună, destinate realizării operațiunilor impozabile;

c) taxa pe valoarea adăugată de plată, care este diferența pozitivă dintre taxa pe valoarea adăugată colectată și taxa pe valoarea adăugată deductibilă;

d) taxa pe valoarea adăugată de rambursat, care este diferența dintre taxa pe valoarea adăugată deductibilă și taxa pe valoarea adăugată colectată; aceasta apare în situația în care agentul economic respectiv a comercializat un volum de bunuri mai mic decât volumul achizițiilor.

Legat de procesul de deducere, se identifică două particularități:

1) la rambursarea de taxă pe valoarea adăugată este îndreptățit plătitorul și în cazul în care a livrat atât la intern cât și la export. În astfel de cazuri, taxa pe valoarea adăugată de rambursat aferentă exporturilor se calculează aplicând procentul exportului în totalul operațiunilor impozabile la taxa deductibilă pe luna în care se solicită restituirea astfel:

TVA(E)= P(E)* TVA(D). și P(E)= Q(E)/Q(I).

unde: TVA(E)= taxa pe valoarea adăugată aferentă exporturilor;

P(E)= ponderea exporturilor în ansamblul operațiilor impozabile;

Q(E)= operațiile de export;

Q(E)= operațiuni impozabile.

2) În împrejurarea în care subiecții plătitori de taxă pe valoarea adăugată realizează și operațiuni scutite și fără drept de deducere, taxa pe valoarea adăugată aferentă intrărilor de bunuri pentru nevoile firmei se deduce în mod proporțional cu ponderea acestor bunuri și servicii la realizarea operațiunilor cu drept de deducere. În acest caz se calculează indicatorul „ prorata deductibilității” dupa următoarea formulă: PD=QI/QS , unde:

PD=prorata ;

QI=valoarea operațiunilor impozabile;

QS= valoarea totală a operațiunilor de ieșire.

În vederea respectării normelor legale, plătitorii de taxă pe valoarea adăugată sunt obligați să consemneze operațiunile de desfacere realizate de ei, respectiv livrările de bunuri și prestările de servicii în facturi sau în alte documente înlocuitoare.

Taxa pe valoarea adăugată se plătește, pe baza decontului întocmit lunar, până în data de 25 a lunii următoare prin virament, CEC sau cu numerar, la organul fiscal competent sau la băncile comerciale, după caz.

Ca o excepție, plătitorii de taxă pe valoarea adăugată care, potrivit normelor legale, depun decontul la alte termene decât lunar, au obligația să plătească suma datorată în condițiile și la termenele aprobate de Guvern.

În cazul produselor din import definitiv, taxa pe valoarea adăugată se plătește la organul vamal, concomitent cu plata taxelor vamale. Prin derogare de la aceste prevederi, se suspendă plata taxei pe valoarea adăugată la organele vamale pe termen de 60-120 zile pentru utilajele, instalațiile, echipamentele, mașinile industriale și mașinile agricole care se importă în vederea efectuării și derulării investițiilor prin care se realizează o unitate productivă nouă, se dezvoltă capacitățile productive existente sau se retehnologizează fabrici, secții, ateliere,precum și pentru materiile prime necesare , pe baza unui certificat eliberat în condițiile stabilite de Ministerul Finanțelor Publice.

Cumpărătorii au obligația să solicite de la furnizori sau prestatori facturi sau documente înlocuitoare pentru toate bunurile sau serviciile achiziționate și să verifice înscrierea în documentele respective a datelor necesare.

Dacă pentru o operație impozabilă nu s-a înscris taxa pe valoarea adăugată pe factură sau în alt document înlocuitor al acesteia, sau taxa înscrisă este mai mică decăt cea legală, cumpărătorul pierde dreptul de deducere, integral, dacă taxa nu a fost înscrisă, sau parțial, dacă ea a fost subevaluată.

Legea nu prevede obligativitatea de a emite facturi pentru agenții economici care realizează urmatoarele operațiuni impozabile: taximetrie; pentru bunurile și serviciile executate și folosite în unitățile proprii; vânzările de bunuri și prestările de servicii către populație pe bază de bonuri fără a se nominaliza cumpărătorul. Aceste operațiuni trebuie evidențiate însă în documentele tehnico-operative.

Importatorii au obligația ca atunci când aduc bunuri în țară să întocmească declarația vamală de import, să determine valoarea în vamă, taxele vamale, alte taxe și accize pe care le datorează bugetului de stat și în sfârșit, să calculeze taxa pe valoarea adăugată.

Plătitorii de taxă pe valoarea adăugată au obligația de a ține în mod corect evidența operațiunilor; ei trebuie să întocmească și să depună lunar la organul fiscal la care sunt înregistrați ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată , până în data de 25 a lunii următoare, deconturi de taxă pe valoarea adăugată privind suma impozabilă și taxa exigibilă realizată. De asemenea, ei trebuie să furnizeze datele solicitate de organele fiscale care efectuează verificări sau investigații privind respectarea normelor legale cu privire la taxa pe valoarea adăugată.

La rândul lor, organele fiscale au obligația să controleze calcularea corectă și plata la timp a taxei. Agenții economici care nu reusesc să plătească în termenul stabilit taxa pe valoarea adăugată, sunt supuși la plata unei taxe majorate cu 0,25% pentru fiecare zi trecută peste scadență.

Dacă se constată întârzieri repetate în plata taxei, Ministerul Finanțelor Publice poate dispune suspendarea activității agentului economic până la efectuarea plății.

Constituie titluri executorii toate actele emise de organele de specialitate ale Ministerului Finanțelor Publice, prin care se constată obligația de plată a taxei pe valoarea adăugată. Prin urmare, băncile comerciale au obligația de a pune în aplicare aceste titluri, chiar fără a avea acordul plătitorului.

Sunt considerate contravenții, dacă legea penală nu le consideră infracțiuni, următoarele:

a) nedepunerea în termenul legal a declarației de înregistrare ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată , a declarației de scoatere din evidență ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată precum și a decontului privind suma impozabilă și taxa exigibilă;

b) refuzul de a furniza organelor fiscale informațiile necesare în vederea stabilirii operațiunilor impozabile;

c) ținerea eronată sau în mod necorespunzător a evidențelor tehnico-operative sau contabile privind operațiunile impozabile, calcularea greșită a taxei datorate bugetului de stat. Tot contravenție este considerată și refuzul băncilor de a aplica titlurile executorii referitoare la plata taxei pe valoarea adăugată.

Dacă agenții economici sunt descoperiți că au săvărșit una din aceste contravenții, ei sunt pasibili la o amendă al cărei cuantum este stabilit de reglementările în vigoare.

În cazul în care se constată că agentul economic plătitor a ținut o evidență eronată, cu scopul vădit de a reduce taxa pe valoarea adăugată sau de a obține rambursări necuvenite, el este pus în situația de a vărsa la buget taxa sustrasă cu o amendă egală cu valoarea acesteia, plus majorările de întârziere.

Constatarea tuturor acestor contravenții și aplicarea amenzilor se efectuează de către organele teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice.

În cazul în care agenții ecomonici se simt nedreptățiți, aceștia pot formula o contestație pe care o vor adresa Direcției Generale a Finanțelor Publice județene. Această contestație se timbrează cu 2% din suma contestată și se depune în termen de 30 de zile de la data primirii înștiințării de plată, urmând ca organul fiscal județean căruia ia fost adresată această contestație să o rezolve în termen de 30 de zile. Dacă unitatea plătitoare nu este satisfăcută nici de această decizie, ea o poate contesta la Ministerul Finanțelor Publice.

Dacă un agent ecomonic a depus o contestație, ea nu suspendă obligația plății taxei. Dacă totuși soluția dată de organele abilitate va fi una favorabilă plătitorului, atunci suma plătită în plus va fi restituită sau se va realiza o compensare ulterioară a acesteia. De asemenea, dacă au motive întemeiate, agenții ecomonici pot solicita o amânare sau eșalonare a plății taxei.

Termenul de prescripție a drepturilor bugetului de stat din taxa pe valoarea adăugată este de cinci ani, termen care curge începând cu data prevăzută pentru exercitarea acestora.

În concluzie, taxa pe valoarea adăugată este un instrument fiscal care pe lângă avantajele sale are și dezavantaje, iar acestea sunt legate de numărul mare de operațiuni privind administrarea sa(calcularea, evidența, controlul corectitudinii modului de determinare și de plată e.t.c.); de asemenea, acest impozit are un caracter regresiv față de veniturile populației, aspect de altfel caracteristic impozitelor indirecte.

2.2.2.TAXELE DE CONSUMAȚIE PE PRODUS(ACCIZELE)

Accizele sunt o formă specială de taxă de consumație, fiind foarte răspândite în țările cu economie de piață. Ele sunt incluse în prețul de vânzare al mărfurilor importate sau produse și realizate(vândute) în interiorul țării, considerate a nu fi de strictă necesitate în consumul populației, și se datorează bugetului de stat. Unii autori consideră că acest impozit este unul pe lux și pe vicii.

Accizele s-au dezvoltat foarte mult după cel de-al doilea război mondial, ele reprezentând unul din cele mai importante venituri bugetare ale statelor contemporane, în unele țări ele reprezentând până la 50% din totalul veniturilor bugetare indirecte.

În România, accizele s-au practicat în perioada interbelică apoi au fost abolite. Prin H.G. nr. 779/1991 au fost reintroduse, iar regimul lor juridic a suferit în timp mai multe modificări. Ultimele modificări au fost aduse prin O.U.G. nr. 158/27.11.2001 privind regimul accizelor și prin O.U.G. nr 181/2002 pentru modificarea O.U.G. 158/ 2001.

Spre deosebire de taxa pe valoarea adăugată care se percepe la vânzarea tuturor mărfurilor indiferent că sunt bunuri de consum sau mijloace de producție, accizele sunt taxe de consumație care se percep pe fiecare produs considerat de lux și destinat consumului.

Accizele se percep asupra produselor care se consumă în cantități mari și pe care consumatorii nu le pot înlocui cu altele. Se deduce astfel că accizele au un randament fiscal ridicat. Ele se percep asupra unor produse de larg consum considerate de lux, iar unele chiar nocive sănătății, care au o cerere mare și inelastică.

Potrivit legislației în vigoare, produsele pentru care se datorează accize se împart în patru categorii:

a) Alcoolul, distilate, băuturi alcoolice, vinuri, bere;

b) Produse din tutun;

c) Uleiuri minerale;

d) Alte produse și grupe de produse care vor fi prezentate detaliat în continuare.

Accizele se datorează într-o singură fază a circuitului economic, respectiv de către producători sau achizitori.

A.Accizele pentru alcool, distilate, băuturi alcoolice, vinuri, bere.

În grupa „ alcool, distilate, băuturi alcoolice, vinuri, bere” se cuprind:

a) Alcoolul etilic, distilate de origine agricolă și băuturi alcoolice distilate;

b) Vinuri;

c) Bere;

d) Băuturi fermentate, altele decât vinul și berea;

e) Produse intermediare.

Subgrupa „alcool etilic, distilate de origine agricolă și băuturi alcoolice distilate” cuprinde la rândul său unele categorii de produse care au o concentrație alcoolică în volum ce depășeste 1,2%:

a) Alcoolul etilic;

b) Distilate de origine agricolă, adică distilate din cereale, distilat din vin, distilate din fructe și orice alte distilate de origine agricolă;

c) Băuturi alcoolice distilate;

d) Alte produse destinate industriei alimentare sau consumului, care conțin alcool etilic rafinat.

Vinul este băutura obținută exclusiv prin fermentarea alcoolică, completă sau parțială, a strugurilor proaspeți zdrobiți sau nezdribiți. În subgrupa „vinuri” se cuprind: vinurile liniștite, vinurile spumoase și vinurile speciale.

Berea este produsul care se obține prin fermentarea alcoolică a mustului preparat din malț, cereale, hamei și apă. În subgrupa „ bere” sunt cuprinse toate sortimentele de bere obținute potrivit rețetei de mai sus, cu condiția ca acestea să aibă o concentrație alcoolică cuprinsă între 0,5% și maxim 10% în volum.

În subgrupa „ băuturi fermentate, altele decât berea și vinul” sunt cuprinse băuturile fermentate(de exemplu, cidru de pere), amestecurile de băuturi fermentate, precum și amestecurile de băuturi fermentate cu băuturi nealcoolice, care au o concentrație alcoolică în volum mai mare de 1,2% dar cel mult 15%.

Subgrupa „produse intermediare” cuprinde produsele cu o concentrație alcoolică cuprinsă între 1,2% și 22%,și care potrivit legii nu au fost cuprinse în subgrupele prezentate mai sus.

În cazul produselor cuprinse în aceasta grupă, plătitorii de accize sunt agenții ecomonici-persoane juridice, asociații familiale, persoane fizice autorizate- care produc sau importă astfel de produse.

De asemenea, mai sunt plătitori de accize:

a) persoanele juridice, asociațiile familiale și persoanele fizice autorizate care cumpără de la producători individuali (persoane fizice) produse supuse accizelor, pentru a le prelucra sau/și comercializa;

b) agenții economici pentru cantitățile de produse supuse accizelor, pe care le utilizează în vederea acordării ca dividende acționarilor, pentru cantitățile de produse consumate pentru reclamă și publicitate, precum și pentru cantitățile de produse înstrăinate sub orice formă sau utilizate în orice alt scop decât comercializarea.

Reglementările legale prevăd ca agenții economici care achiziționează produse supuse accizelor în vederea utilizării lor ca materii prime pentru obținerea altor produse supuse accizelor, altele decât băuturile alcoolice distilate, au dreptul de a deduce din accizele datorate pentru produsele finale facturate, accizele plătite la achiziționarea materiei prime. Deducerea este condiționată de existența documentelor justificative care să ateste proveniența legală a cantităților utilizate ca materii prime. Aceste documente justificative diferă în funcție de sursa de unde agenții economici

își procură aceste materii prime, ele(documentele) fiind expres menționate în prevederile legale.

Deducerea sus menționată se face pe răspunderea agenților economici, în raport cu cantitatea de materie primă utilizată.

În cadrul acestei grupe, sunt scutite de plata accizelor:

a) produsele exportate direct de agenții economici producători sau prin agenții economici care

își desfășoară activitatea pe bază de comision. Beneficiază de scutire doar acei producători care dețin în proprietate utilajele și instalațiile de producție necesare pentru producția acestor produse;

b) produsele aflate în regim vamal de tranzit și produsele aflate în regim vamal de admitere temporară, în conformitate cu prevederile legale în vigoare;

c) produsele livrate la rezerva de stat și la rezerva de mobilizare, în perioada în care au acest regim;

d) alcoolul etilic rafinat utilizat în producția de medicamente;

e) alcoolul etilic rafinat utilizat în producția de oțet alimentar;

g) alcoolul etilic rafinat utilizat pentru producerea de arome alimentare pentru alimente sau băuturi nealcoolice care au o concentrație alcoolică ce nu depășește 1,2%;

h) alcoolul etilic tehnic.

Accizele devin exigibile de la următoarele date:

a) data efectuării livrării, pentru produsele din producția internă;

b) data achiziționării marcajelor, pentru produsele ce intră sub incidența sistemului de marcare și care urmează să fie importate;

c) data înregistrării declarației vamale de import, pentru produsele importate, altele decât cele supuse sistemului de marcare;

d) data cumpărării produselor supuse accizelor de către persoanele juridice, asociațiile familiale și persoanele fizice autorizate;

e) data acordării produselor ca dividende sau ca plată în natură, dată la care au fost consumate pentru reclamă și publicitate și respectiv, data la care au fost înstrăinate ori utilizate în orice alt scop decât comercializarea.

Produsele care se transportă trebuie să fie prevăzute în facturile fiscale sau avizele de însoțire a mărfii.

Factura fiscală este documentul fiscal emis de furnizor, care cuprinde următoarele elemente: datele de identificare ale furnizorului și cumpărătorului, numărul de înregistrare în Registrul Comerțului, codul fiscal, sediul, contul, banca, autorizația de comercializare, numărul facturii, data, avizul de însoțire a mărfii, cursul de schimb în vigoare al monedei EURO, cota de taxă pe valoarea adăugată, numărul curent, denumirea produsului, unitatea de măsură, cantitatea, prețul cu amănuntul, prețul la livrare unitar fără taxa pe valoarea adăugată, valoarea la prețul de livrare, valoarea taxei pe valoarea adăugată, acciza specifică, acciza ad-valorum, acciza totală, semnăturile, date privind expediția etc.

Pe fiecare factură se va înscrie calitatea agenților economici, atât a furnizorului cât și a cumpărătorului de produse, respectiv cea de producător intern, importator, comerciant en-gross sau en-detail.

Fiecare transport de produse trebuie să fie însoțit de factura fiscală, cu excepția transportului de produse între gestiuni, când se folosesc avizele de însoțire.

În lipsa facturii fiscale, se consideră că marfa are proveniență ilicită. În acest scop, comisarii Gărzii Financiare pot opri mijloacele de transport pentru verificarea documentelor de însoțire a mărfii.

B. Accizele pentru produsele din tutun

Produsele din tutun cuprind: țigaretele, țigaretele și țigările din foi, tutunul destinat fumatului.

Țigaretele sunt considerate cilindrii din hârtie specială, cu sau fără filtru, cu lungimi și diametre diferite, umpluți cu tutun tăiat, sosat și/sau aromatizat.

Țigaretele și țigările de foi sunt considerate, dacă sunt fumate ca atare, rulourile de tutun care conțin tutun natural integral și au înveliș exterior din hârtie de tutun natural.

Tutunul destinat fumatului este tutunul care a fost tăiat sau în alt mod fărămițat, bătut sau presat în bucăți, și care poate fi fumat fără prelucrare industrială. În această categorie se includ tutunul pentru pipă, tutunul destinat rulării în țigarete, tutunul de prizat și tutunul de mestecat.

Tutunul de prizat este o pulbere de tutun fin măcinat, de culoare galbenă până la brun, aromată sau nearomată.

Tutunul de mestecat este tutunul realizat dintr-un amestec de tutun închis la culoare, uscat, îndulcit cu miere sau cu sirop.

Pentru produsele din tutun, plătitorii de accize sunt agenții economici(persoanele juridice, asociațiile familiale, persoanele fizice autorizate) care produc sau care importă astfel de produse.

De asemenea, agenții economici sunt plătitori de accize pentru cantitățile de produse supuse accizelor, acordate acționarilor sub formă de dividende, produse consumate pentru reclamă și publicitate, precum și pentru produsele înstrăinate sub orice formă, sau utilizate sub orice alt scop decât comercializarea.

Pentru țigarete, indiferent de proveniența și de calitatea acestora, se datorează bugetului de stat o acciză specifică, stabilită în echivalent EURO pe 1000 de țigarete, la care se adaugă o cotă procentuală aplicată asupra prețurilor maxime de vânzare cu amănuntul declarate.

La aceste produse există prețuri maxime de vânzare cu amănuntul care sunt stabilite de fiecare agent economic producător intern sau importator și care se notifică Ministerului Finanțelor Publice.

Este interzisă comercializarea țigaretelor de către oricare agent economic autorizat să comercializeze astfel de produse la prețuri mai mari decât prețurile maxime de vânzare cu amănuntul în vigoare.

Agenții economici autorizați să comercializeze țigarete sunt obligați să aibă afișat permanent, în locuri vizibile, lista care cuprinde prețurile maxime de vânzare cu amănuntul în vigoare pentru toate sortimentele pe care le comercializează.

Legislația fiscală în vigoare interzice comercializarea sortimentelor de țigarete care nu se regăsesc în listele ce cuprind prețurile maxime de vânzare cu amănuntul declarate de agenții economici.

Baza de impozitare a țigaretelor din producția internă sau din import cu cotele procentuale de accize o constituie prețul maxim de vânzare cu amănuntul declarat.

În cadrul acestei grupe, se acordă scutiri de la plata accizelor pentru următoarele produse:

a) produse exportate direct de agenții economici producători sau prin agenți economici care-și desfășoară activitatea pe bază de comision, cu condiția ca producătorii respectivi să dețină în proprietate utilajele și instalațiile necesare producerii acestor produse;

b) produsele aflate în regim vamal de tranzit și produsele aflate în regim vamal de admitere temporară. În acest caz, scutirea se acordă cu condiția ca agentul economic importator să depună o garanție egală cu valoarea accizelor aferente, garanție care va fi restituită numai cu condiția încheierii la termen a regimului vamal acordat;

c) produsele livrate la rezerva de stat și la rezerva de mobilizare, în perioada în care au acest regim.

Ca o particularitate, produsele exportate și ulterior reintroduse în țară au același regim cu produsele provenite din import.

Din punct de vedere al exigibilității, accizele pentru produsele din tutun au exact același regim cu accizele pentru alcool, distilate, băuturi alcooloce, vinuri, bere.

Livrările de produse din tutun efectuate atât de agenții economici producători interni și importatori, cât și de ceilalți agenți economici care comercializează astfel de produse, se realizează pe bază de factură fiscală. Totuși, transferurile de țigarete între gestiuni se pot efectua pe bază de avize de însoțire a mărfii.

Pe fiecare factură fiscală specială emitentul acesteia va înscrie atât calitatea furnizorului cât și pe cea a cumpărătorului de produse, respectiv de producător intern, importator, comerciant en-gross sau en-detail.

C. Accizele pentru uleiuri minerale.

Accizele se datorează pentru următoarele produse:

a) benzine cu plumb;

b) benzine fără plumb;

c) motorine;

d) petrol turboreactor;

e) alte uleiuri medii și grele utilizate drept combustibil pentru încălzit;

f) gaze petroliere lichefiate(propan, butani simplii sau în amestec);

g) hidrocarburi ciclice: benzen, toluen, xileni și amestecuri de izomeri și xilenuri;

h) uleiuri pentru motoare auto.

Pe lângă produsele menționate mai sus, este considerat carburant și este impozitat la fel ca benzina cu plumb, orice produs utilizat pentru a crește volumul final al carburanților.

Pentru uleiurile minerale, accizele datorate bugetului de stat sunt stabilite în sumă fixă pe unitatea de măsură, respectiv în echivalent euro/tona de produs.

Plătitorii de accize pentru uleiurile minerale sunt agenții economici producători, procesatori sau importatori de astfel de produse.

Agenții economici producători sau procesatori sunt plătitori de accize pentru toate uleiurile minerale obținute, inclusiv pentru cele rezultate din operațiuni de procesare efectuate în baza contractelor încheiate între agentul economic prestator și beneficiarul prestației. În acest din urmă caz, la preluarea produselor rezultate din procesare, agentul economic beneficiar va plăti procesatorului pe lângă tariful procesării și o sumă egală cu valoarea accizelor aferente cantității preluate.

În cazul uleiurilor minerale importate în vederea procesării în baza contractelor încheiate între procesator și importator, plata accizei se efectuează în momentul întocmirii formalităților de vămuire.

Agenții economici plătitori de accize datorează la bugetul de stat accize și pentru cantitățile de uleiuri minerale folosite pentru consumul propriu, altul decât cel utilizat în scop tehnologic pentru realizarea altor produse.

În cadrul acestei grupe, sunt scutite de la plata accizelor următoarele produse:

a) produsele exportate de o rafinărie care le-a obținut în calitate de beneficiar al unui contract de prestări de servicii încheiat cu o altă rafinărie procesatoare;

b) produsele rezultate din operațiuni de procesare a unor materii prime provenite din import, în cazul în care sunt exportate direct de agentul economic care a efectuat importul de materii prime;

c) produsele aflate în regim vamal de tranzit și produsele aflate în regim vamal de admitere temporară, cu condiția ca agentul economic importator să depună o garanție egală cu valoarea accizelor aferente, garanție care va fi restituită agentului economic numai cu condiția încheierii la termen a regimului vamal acordat;

d) produsele livrate la rezerva de stat și la rezerva de mobilizare, pe perioada în care au acest regim;

e) produsele de la rezerva de stat și de la rezerva de mobilizare acordate cu titlu gratuit sub formă de ajutor umanitar, în conformitate cu reglementările legale în acest sens;

f) combustibilii pentru încălzit achiziționați direct de la producători, pe bază de contracte, de către spitale, sanatorii, cămine de bătrăni și de copii, utilizați pentru consumul propriu;

g) combustibilii pentru încălzit utilizați de persoanele fizice pentru consumul casnic;

h) combustibilii pentru încălzit achiziționați direct de la producători, pe bază de contracte, de către agenții economici pentru consumul tehnologic propriu sau pentru producerea de agent termic și apă caldă pentru populație;

i) benzină de aviație și petrolul torboreactor, utilizate drept carburant în aviație;

j) produsele destinate a fi utilizate tehnic și consumate pentru exploatarea navelor de transport maritim internațional;

k) hidrocarburile ciclice achiziționate direct de la producători, în baza unui contract, de către agenții economici , pentru utilizarea în scop industrial.

Produsele exportate și apoi reintroduse în țară au același regim ca și produsele provenite din import.

Accizele devin exigibile la următoarele date:

a) data efectuării livrării pentru produsele din producția internă;

b) data înregistrării declarației vamale de import, pentru produsele importate;

c) data întocmirii documentului de trecere în consum, pentru produsele folosite pentru consumul propriu.

Pentru toate livrările și transferurile de astfel produse se vor întocmi facturi fiscale sau avize de însoțire a mărfii. Pe aceste documente emitentul va înscrie atât calitatea furnizorului cât și a beneficiarului, percum și destinația uleiurilor minerale livrate. Dacă un transport de uleiuri minerale nu este însoțit de aceste documente atunci se consideră că marfa are proveniență ilicită.

Cuantumul accizelor aferente tuturor bunurilor cuprinse în grupele: „alcool, distilate, băuturi alcoolice, vinuri, bere”, „produse din tutun”și „uleiuri minerale” este evidentiat în tabelul nr.2.1.

D. Accizele pentru alte produse și grupe de produse

În afară de produsele sus menționate, mai sunt supuse accizelor și alte categorii de produse, denumirea și acciza datorată pentru acestea fiind prezentate în tabelul nr. 2.2.

Sunt plătitori de accize agenții economici, persoane juridice, asociații familiale, persoane fizice autoriozate, care produc, importă și comercializează astfel de produse. De asemenea, agenții economici sunt obligați să plătească accize pentru:

a) produsele acordate ca dividende sau ca plată în natură acționarilor sau asociaților;

b) produse consumate pentru reclamă și publicitate;

c) produse înstrăinate sub orice formă, ori utilizate în orice alt scop decât comercializarea.

Tot plătitori de accize sunt și persoanele fizice care introduc în țară autoturisme și autoturisme de teren, inclusiv rulate.

Agenții economici care comercializează poduse incluse în această categorie, provenite de la persoane fizice, inclusiv bunurile amanetate de persoane fizice, care au devenit proprietatea caselor de amanet, sunt obligați să rețină și să vireze la bugetul de stat accizele stabilite, cu excepția autoturismelor și a autoturismelor de teren.

Accizele prerced taxa pe valoarea adăugată, ele calculându-se o singură dată prin aplicarea cotelor procentuale pervăzute în tabelul nr.2.2. asupra unei baze de impozitare care reprezintă:

a) pentru produsele din producția internă- prețul de livrare, mai puțin accizele, respectiv prețul producătorului, care nu poate fi mai mic decât suma costurilor ocazionate de obținerea produsului respectiv;

b) pentru produsele din import- valoarea în vamă, la care se adaugă taxele vamale și alte taxe speciale, după caz;

c) pentru bunurile provenite de la persoane fizice neînregistrate ca agenți economici, dar comercializate prin agenți economici- contravaloarea ce se cuvine deponentului;

d) pentru bunurile amanetate de către persoanele fizice și devenite proprietatea caselor de amanet- contravaloarea încasată de casele de amanet la vânzarea bunurilor respective, mai puțin accizele.

În cazul cafelei, cafelei cu înlocuitori și a cafelei solubile, inclusiv amestecuri cu cafea solubilă, accizele se datorează o singură dată, ele calculându-se prin aplicarea sumelor fixe stabilite în echivalent euro pe unitatea de măsură(tonă sau kilogram) asupra cantității importate.

În cadrul acestei grupe de produse, sunt scutite de la plata accizelor:

a) produsele exportate direct de agenții economici producători sau agenți economici care-și desfășoară activitatea pe bază de comision, cu condiția ca producătorii respectivi să dețină în proprietate utilajele și instalațiile necesare producerii bunurilor respective;

b) produsele aflate în regim vamal de tranzit și produsele aflate în regim vamal de admitere temporară;

c) bunurile din import provenite din donații acordate instituțiilor de învățământ și cultură, ministerelor și altor organe publice, de către guverne străine, organisme internaționale și organizații nonprofit și de caritate;

d) produsele livrate la rezerva de stat și la rezerva de mobilizare, pe perioada în care au acest regim.

Agenții economici exportatori de cafea prăjită, obținută prin operațiuni proprii de prăjire a cafelei verzi importate direct de către aceștia, pot solicita organelor fiscale ca pe baza documentelor justificative să li se restituie accizele plătite în vamă, aferente numai cantităților de cafea verde utilizate ca materie primă pentru cafeaua exportată.

Această restituire se poate realiza fie prin compensarea cu alte impozite și taxe datorate bugetului de stat fie prin restituirea propriu-zisă a accizelor plătite pentru cafeaua verde.

Produsele exportate și ulterior reintroduse în țară urmează regimul accizelor pentru produsele din import.

De menționat că deducerea accizelor aferente materiei prime se face pe răspunderea agenților economici, limita scăzământului maxim admis la prăjire fiind de 20%.

Pentru calcularea accizelor la cafea datorate bugetului statului se procedează astfel:

a) se evidențiază distinct în jurnalul privind cumpărările de materii prime toate cantitățile de cafea cumpărate în vederea prelucrării;

b) se evidențiază distinct în jurnalul privind vânzările de produse finite supuse accizelor toate cantitățile de cafea rezultate din prelucrare și livrate lunar.

Jurnalul pivind cumpărările de materii prime și cel privind vânzările de produse finite supuse accizelor se întocmesc lunar în baza documentelor de evidență operativă.

Livrările de cafea, cafea cu înlocuitori și cafea solubilă, inclusiv amestecuri cu cafea solubilă, efectuate de agenți economici producători interni, importatori și comercianți în sistem en-gross, se facturează în momentul livrării, utilizându-se pentru aceasta facturi fiscale. Transferurile de produse între gestiuni se efectuează pe bază de avize de însoțire a mărfii. În lipsa acestor documente, se consideră că marfa are proveniență ilicită.

Cotele procentuale și cele în sumă fixă sunt unice atât pentru produsele realizate le intern, cât și pentru cele din import, ele fiind prezentate în tabelele nr. 2.1 și 2.2 după cum urmează:

-Tabelul nr.2.1.-

Taxele speciale de consumație(accizele).

Sursa: O.U.G. nr.158 privind regimul accizelor.

-Tabelul 2.2.-

Taxele speciale de consumație (accize) pentru alte produse și grupe

de produse din import și din țară.

Sursa:O.U.G. nr.158 privind regimul accizelor.

În cazul bunurilor cuprinse în grupa „ alte produse și grupe de produse”, accizele se datorează de la următoarele date:

a) data efectuării livrării- pentru produsele din producția internă;

b) data înregistrării declarației vamale, pentru produsele importate;

c) data vânzării bunurilor, în cazul bunurilor provenite de la persoane fizice neînregistrate, dar care se comercializează prin agenți economici, precum și în cazul bunurilor amanetate de persoanele fizice;

d) data acordării produselor ca dividende sau ca plată în natură, data la care au fost consumate pentru reclamă și publicitate respectiv data înstrăinării sau utilizării în orice alt scop decât comercializarea.

Accizele datorate de agenții economici pentru produsele prezentate pe larg în cadrul celor patru grupe se plătesc în lei. Valoarea în lei a accizelor, stabilită pe unitatea de măsură a mărfurilor, se determină prin transformarea sumelor exprimate în euro la cursul de schimb valutar stabilit de Banca Națională a României pentru ultima zi a fiecărei luni. Acest curs se utilizează pentru calcularea accizelor și a altor impozite indirecte pe toată durata lunii următoare.

Plătitorii sunt răspunzători de calcularea corectă și de plata la timp a accizelor la bugetul de stat. Ei au obligația să țină evidența accizelor potrivit normelor metodologice emise de Ministerul Finanțelor Publice.

Toți agenții economici plătitori de accize și alte impozite și taxe indirecte sunt obligați ca, în baza unei declarații scrise, să se înregistreze la organele fiscale teritoriale, primind astfel un cod special. Plătitorii au obligația să depună la organul fiscal teritorial decontul privind accizele. Acestea se plătesc până la data de 25 a lunii următoare, pe baza declarației privind obligațiile de plată, depuse la organul financiar, plata putându-se realiza prin virament sau în numerar. Pentru produsele din import, plata accizelor se face la organele vamale, concomitent cu plata taxelor vamale.

Ministerul Finanțelor Publice poate aproba, în cazuri bine justificate, eșalonarea, amânarea plății accizelor, precum și eșalonarea, amânarea, reducerea sau scutirea de la plată a majorărilor de întârziere.

În scopul descurajării agenților economici de a-și crea datorii față de bugetul statului, se aplică sancțiuni severe în cazul nerespectării termenelor de plată a accizelor. Astfel, neplata la timp a accizelor sau a impozitului la țițeiul și gazele naturale din producția internă se sancționează cu aplicarea unei majorări pentru fiecare zi de întârziere. Aceste majorări se calculează din ziua imediat următoare expirării termenului de plată până în ziua plății, inclusiv.

Organele de specialitate ale Ministerului Finanțelor Publice și ale aparatului său teritorial supraveghează și controlează calcularea corectă și plata accizelor. Dacă prin controlul efectuat rezultă diferențe în minus, acestea trebuie plătite în termen de 7 zile de la data încheierii actului de control, împreună cu majorările de întârziere aferente, iar diferențele în plus se compensează cu plățile ulterioare sau se restituie la cererea plătitorilor.

Toate actele emise de organele Ministerului Finanțelor Publice sunt titluri executorii, iar unitățile bancare au obligația de a pune în aplicare aceste titluri, chiar dacă nu au acceptul plătitorilor.

Sunt considerate contravenții următoarele fapte dacă, în conformitate cu legea, nu sunt infracțiuni:

a) producția și comercializarea de alcool etilic obținut prin fermentarea materiilor prime agricole de origine vegetală, altul decât cel rezultat ca produs secundar din procesul de obținere a alcoolului etilic rafinat;

b) comercializarea alcoolului brut de către agenții economici, precum și utilizarea acestuia la obținerea băuturilor alcoolice de orice fel;

c) achiziționarea alcoolului etilic rafinat și a distilatelor de origine agricolă din alte surse decât de la agenții economici producători interni sau importatori legal autorizați;

d) nedeclararea de către micii producători de bere a modificării capacităților de producție;

e) neînscrierea în facturile fiscale a prețurilor maxime de vânzare cu amănuntul declarate a produselor pentru care s-au stabilit astfel de prețuri;

f) comercializarea la prețuri mai mari decât prețurile maxime de vânzare cu amănuntul declarate a produselor pentru care s-au stabilit astfel de prețuri;

g) comercializarea produselor care nu se regăsesc în listele care cuprind prețurile maxime de vânzare cu amănuntul declarate de către agenții economici producători sau importatori;

h) procesarea benzinelor de prima distilare, de cocsare, de cracare termică, de piroliză și a oricăror alte semifabricate rezultate din prelucrarea țițeiului , provenite de la alți agenți economici decât agenții economici producători sau importatori;

i) comercializarea produselor rezultate din prelucrarea țițeiului sau a altor materii prime, de natura uleiurilor minerale accizabile, pentru care nu se datorează accize, de către agenții economici producători, procesatori sau importatori, către alți beneficiari decât utilizatorii finali;

j) efectuarea de operațiuni privind prelucrarea, procesarea, etilarea precum și orice alte operațiuni legate de opținerea uleiurilor minerale, de către orice persoana fizică sau juridică, neautorizată ori neînregistrată ca agent economic producător sau prestator de astfel de produse;

k) practicarea de către agenții economici producători sau importatori a unor prețuri de vânzare mai mici decât costurile ocazionate de producerea sau de importul produselor vândute, la care se adaugă taxa pe valoarea adăugată;

l) neînscrierea distinctă a valorii accizelor în facturile emise de agenții economici producători sau importatori;

m) neutilizarea documentelor fiscale speciale;

n) nesolicitarea plajelor de serii și numere pentru emiterea documentelor fiscale prin utilizarea sistemelor financiar-contabile proprii;

o) neînscrierea în facturile fiscale speciale a calității furnizorului și a cumpărătorului de produse supuse accizelor, precum și a destinației produselor, atunci când legea prevede acest lucru;

p) tot contravenție este considerată și neîndeplinirea obligației legale ca decontările dintre agenții economici producători sau importatori de produse supuse accizelor și agenții economici cumpărători de astfel de produse să se realizeze prin unitățile bancare;

q) deținerea de către agenții economici producători sau importatori de produse supuse accizelor a unor cantități de astfel de produse, a căror proveniență nu poate fi dovedită cu documente legal întocmite.

Contravențiile se sancționează cu amendă de la 100000000 la 5000000000 lei.

Dacă se constată neînregistrări sau înregistrări eronate ale operațiunilor supuse accizelor, care au drept urmare diminuarea acestor obligații față de bugetul statului, faptele constituie infracțiuni și se pedepsesc în consecință.

Constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor se face de către personalul de specialitate din Ministerul Finanțelor Publice și din unitățile sale teritoriale. Atât constatarea cât și sancționarea contravențiilor se prescriu în cinci ani.

Plătitorii au dreptul să conteste stabilirea accizelor și majorările de întârziere în termen de 30 de zile de la data la care au fost înștiințați. Aceasta contestație se depune la Direcția Generală a Finanțelor Publice județeană, care trebuie să o rezolve în termen de 30 zile emițând astfel decizii motivate. Împotriva unei astfel de decizii se poate face contestație la Ministerul Finanțelor Publice în termen de 40 zile.

Depunerea contestației nu suspendă obligațiile plătitorului cu privire la virarea sumelor datorate bugetului de stat.

În ultimele decenii, mai multe țări au folosit accizele ca instrument fiscal pentru realizarea unor obiective sociale. Astfel, accizele sunt utilizate pentru a reduce consumul de tutun sau alcool care are efecte nocive asupra sănătății, precum și alte urmări cum ar fi: absenteismul de la locul de muncă, comiterea de infracțiuni, accidente rutiere etc. S-a constatat că între accize și consumul de alcool există o relație directă: acolo unde accizele sunt mici consumul de alcool este mare și invers.

2.2.3.IMPOZITUL PE ȚIȚEI ȘI GAZE NATURALE

DIN PRODUCȚIA INTERNĂ

Agenții economici autorizați datorează bugetului statului un impozit pentru țițeiul și gazele naturale din producția internă în momentul livrării.

Acest impozit a fost pus inițial sub incidența accizelor, iar apoi, din 1993 se aplică o impozitare specifică asupra țițeiului și a gazelor naturale din producția internă. Temeiul juridic este dat de: N.M.nr.5188/1993 ale Ministerului Finanțelor Publice, O.G. nr.82/1998, O.U.G. nr.158/27.11.2001 privind regimul accizelor și O.U.G. nr.48/ 18.04.2002 pentru modificarea O.U.G. nr. 158/2001.

Impozitul datorat precede taxa pe valoarea adăugată și se calculează prin aplicarea cotelor în sumă fixă în echivalent euro asupra cantităților de țiței și gaze naturale livrate, după cum se poate observa din tabelul nr.2.3.

-Tabelul nr.2.3.-

Impozitul la țiței și la gaze naturale din producția internă

Sursa: O.U.G. nr. 158/2001 privind regimul accizelor.

La propunerea Ministerului Finanțelor Publice, Guvernul poate corecta impozitul în funcție de modificările care intervin în nivelul prețurilor de import și al celor cu ridicata.

Sunt scutite de la plata acestor impozite cantitățile de țiței și gaze naturale din producția internă, exportate direct de agenții economici producători.

Termenele de plată și răspunderile agenților economici sunt aceleași ca și la celelalte impozite indirecte.

2.3.MONOPOLURILE FISCALE DE STAT

Dreptul exclusiv al statului de a produce și eventual de a vinde la un anumit preț produse și de a-și însuși, pe această cale, venituri poartă denumirea de monopol fiscal. Prețurile la care se comercializează mărfurile respective depășesc valoarea, adică ele includ pe lângă cost și profit, și impozitul indirect. Altfel spus, impozitul(I) este egal cu diferența dintre prețul de vânzare stabilit de către stat(PV) și costul de producție(CP), inclusiv profitul(P)

I=PV-(CP+P)

Prin urmare, monopolul fiscal de stat nu este un impozit special, ci o modalitate de percepere a impozitului indirect(pe cheltuieli).

Ca o regulă, se constată că în cele mai multe țări, constituie monopoluri fiscale acele produse a căror consum trebuie ținut sub control și care aduc venituri mari. Astfel de mărfuri sunt: sarea, tutunul, alcoolul, chibriturile, zahărul, petrolul, cărțile de joc, precum și unele servicii ca telecomunicațiile, poșta și altele. De asemenea, există țări unde există monopolul de stat asupra loteriilor.

Având în vedere sfera de cuprindere, monopolurile fiscale pot fi depline și parțiale. Monopolurile fiscale depline se stabilesc de către stat atât asupra producției cât și asupra vânzării cu ridicata sau amănuntul. Monopolurile fiscale parțiale se instituie fie asupra producției și comerțului cu ridicata, fie numai asupra comerțului cu amănuntul.

Față de trecut, aria de acțiune a monopolurilor fiscale precum și importanța lor a scăzut. Totuși, ele se mai păstrează în unele țări cum ar fi: „Germania(asupra alcoolului și a băuturilor alcoolice), Italia(asupra chibriturilor și tutunului), Spania(asupra tutunului și petrolului), Elveția(asupra alcoolului, sării, apelor și minelor), România(asupra chibriturilor, tutunului, hârtiei de țigarete, parțial asupra alcoolului și a diferitelor băuturi alcoolice, timbrelor fiscale, judiciare și poștale, Loteriei Naționale, subsolului etc.) și în alte țări”.

Deoarece mărfurile asupra cărora se instituie monopolurile fiscale aparțin statului, acesta poate fixa un nivel ridicat de preț care să aducă pe lângă profit și impozite indirecte care se încasează de la cumpărători. În concluzie, se poate deduce că monopolurile fiscale aduc atingere veniturilor reale ale consumatorilor.

2.4.TAXELE VAMALE

Taxele vamale sunt impozite pe care le percep organele vamale pentru mărfurile importate, exportate sau pentru tranzitul de mărfuri. Prin intermediul acestor taxe, statul poate realiza o protecție a economiei naționale, dar în același timp, ele reprezintă și venituri care se încasează la bugetul statului. În calitate de plătitori ai taxelor vamale apar atât persoanele fizice cât și cele juridice care au ca activitate importul, exportul sau tranzitul de mărfuri.

În România se practică exclusiv taxe vamale de import. Ele sunt cuprinse în tariful vamal de import, prevăzut în anexa nr.1a a H.G. nr. 673/1991, iar normele juridice privind acest tarif sunt reglementate de O.G. nr. 26/ 1993, Legea nr.141/ 1997 și H.G. nr. 626/ 1997.

În situația actuală a economiei românești, taxele vamale au rolul de a procura venituri fiscale bugetului de stat, dar și de a proteja economia națională de concurența străină.

Cele mai frecvent utilizate sunt taxele vamale de import, ele având rolul de a alimenta bugetul statului cu venituri, dar în același timp ele au menirea de a reduce importurile, creând astfel condițiile ca produsele autohtone să nu fie concurate de cele străine. Uneori aceste taxe se constituie în adevarate bariere vamale care nu permit intrarea mărfurilor străine în țară. În practică sunt întâlnite situațiile în care unele state acordă anumite avantaje altor state, stabilind astfel taxe vamale de import preferențiale pentru mărfurile importate din țările respective. Cele mai multe state practică taxe vamale de import, și doar la unele produse introduc și taxe vamale de export.

Taxa vamală este cu atât mai mare cu cât condițiile de producție pe piața națională sunt mai defavorabile decât cele ale exportatorilor străini. De asemenea, la fixarea nivelului taxelor vamale de import se are în vedere și diferența de cost dintre cele două țări, precum și prețul mărfii respective pe piața națională și pe cea externă. În vederea corectării eventualelor diferențe, taxele vamale pot îndeplini funcții de egalizare a nivelului prețurilor, de protecție a unor ramuri ale economiei naționale sau a unor produse, în funcție de interesele economiei naționale.

Prin natura lor, taxele vamale exercită o mare influență asupra competitivității și a schimbului internațional de mărfuri.

Taxele vamale se pot clasifica după următoarele criterii:

A. În funcție de obiectul impunerii:

a) taxe vamale de import;

b) taxe vamale de export;

c) taxe vamale de tranzit.

B. După scopul lor, taxele vamale pot fi:

a) taxe vamale fiscale;

b) taxe vamale protecționiste(prohibitive);

c) taxe vamale preferențiale;

d) taxe vamale de retorsiune(de răspuns, sancționale).

C. După modul de percepere:

a) taxe vamale specifice;

b) taxe vamale ad-valorem;

c) taxe vamale alternative;

d) taxe vamale sezoniere;

e) taxe vamale compuse(mixte).

D. În funcție de modul de stabilire:

a) taxe vamale autonome;

b) taxe vamale convenționale.

Taxele vamale de import sunt instituite asupra importurilor pe care le realizează cetățenii; prin ele statul urmărește să-i stimuleze pe agenții economici astfel încăt ei să examineze cu mai mult simț de răspundere necesitatea, oportunitatea și eficiența importurilor.

Cuantumul taxelor vamale de import este diferențiat în funcție de felul mărfurilor importate: instalații, utilaje, materii prime, bunuri de consum.

Mărfurile importate în țara noastră se supun taxelor vamale potrivit tarifului vamal de import. Nivelul acestor taxe este același pentru toate mărfurile importate din țările care în domeniul vamal ne aplică clauza națiunii celei mai favorabile. Ele pot fi majorate însă pentru mărfurile importate din țările care nu ne aplică această clauză sau în cazul mărfurilor importate din țările care au majorat taxele lor de import pentru produsele provenite din țara noastră, fără ca acest lucru să fi fost convenit în prealabil.

În mod obișnuit, taxele vamale de import pentru produse finite sunt mai mari decât la materii prime și semifabricate. Dacă statul nu dispune de materii prime, el poate reduce sau chiar elimina taxele vamale de import pentru aceste materii prime. De exemplu, țările în curs de dezvoltare acordă reduceri sau chiar elimină taxele vamale pentru mașini, utilaje, mijloace de transport, deoarece dezvoltarea lor depinde de aceste bunuri. Țările care nu au suficiente produse agroalimentare promovează o politica vamală de stimulare a importurilor fără taxe vamale.

În cazuri bine motivate, Ministerul Industriei poate solicita Ministerului Finanțelor Publice stabilirea unor suprataxe de import cu caracter temporar, respectiv atunci când anumite importuri pot prejudicia grav producția internă a mărfurilor respective. Aceste taxe se elimină atunci când nu se mai manifestă influențele negative pentru care ele au fost instituite.

Taxele vamale de export se aplică de obicei la materii prime și semifabricate. Prin aceasta se urmărește împiedicarea agenților economici să exporte materii prime, stimulându-i pe aceștia să prelucreze materia primă respectivă și apoi să exporte produsele finite obținute.

În practică, nivelul acestor taxe vamale depinde de relațiile comerciale existente între exportator și importator. Există acorduri încheiate între diverse state prin care ele se angajează să-și ofere reciproc diverse avantaje vamale. În lipsa unor astfel de acorduri, se aplică tariful vamal general, fără înlesniri.

Taxele vamale pot fi: specifice, care se calculează, se aplică și se încasează pe unități de măsură naturale(bucăți, cutii e.t.c.); ad-valorem, care se stabilesc și se încasează asupra valorii mărfurilor(prețul mărfii importate, exportate sau tranzitate); protecționiste, cu rol în crearea de bariere vamale la mărfurile care ar putea concura produsele indigene; prohibitive, stabilite la un nivel excesiv de ridicat de către un stat pentru mărfurile care urmează a se importa, cu scopul de a încuraja producția națională; de retorsiune, care se încasează suplimentar, fiind folosite de către un stat ca mijloc de represalii și constituind un răspuns față de măsurile discriminatorii aplicate de alte state față de exporturile de mărfuri ale statului în cauză; antidumping, ce se aplică față de statele care pun pe piețele străine mărfuri la prețuri mai mici decăt cele mondiale; taxe vamale autonome, care se încasează pentru importurile pe care o țară le efectuează din țările cu care nu întreține relații comerciale pe baza clauzei națiunii celei mai favorizante; taxe vamale compensatorii, care se încasează de către un stat asupra importurilor ce provin din țările care subvenționează exportrurile anumitor mărfuri sau acordă prime de export; taxe vamale compuse, care rezultă din combinarea taxelor vamale ad-valorem cu taxele vamale specifice și se aplică împreună prin însumare; taxe vamale fiscale, care au un nivel mediu și se percep numai cu scopul de a aduce venituri la bugetul statului; taxe vamale sezoniere, se practică de țările membre ale Uniunii Europene în cadrul politicii agrare; taxe vamale deferențiate sunt stabilite cu scopul de a stimula folosirea unor căi de comunicație, mijloace de transport e.t.c.(de exemplu, taxa de favorizare a transportului maritim național).

Taxele vamale de tranzit se încasează asupra mărfurilor care trec pe teritoriul unei țări. Ele sunt folosite mai rar, deoarece statele urmăresc stimularea tranzitului de mărfuri, încasându-se astfel venituri din utilizarea infrastructurii țării respective.

Taxele vamale se aplică la valoarea în vamă sub forma unei cote procentuale din prețul mărfii importate. Valoarea în vamă este formată din prețul de import transformat în lei la cursul oficial al zilei, la care se adaugă cheltuielile de încărcare, descărcare și manipulare achitate pe parcursul extern, primele de asigurare și alte cheltuieli efectuate pe parcursul extern.

Valoarea în vamă trebuie să rezulte din facturile emise de exportator, facturi care se depun la organele vamale.

Importatorii au obligația să depună la organele vamale o declarație vamală, la care se anexează: autorizația de import, documentul de transport al mărfurilor, facturile în original sau copie, certificatul de origine, certificatul sanitar-veterinar acolo unde este cazul. Taxele vamale de import nu se aplică mărfurilor importate din țările cu care schimburile comerciale se realizează fără taxe vamale, în baza acordurilor și protocoalelor internaționale.

Taxele vamale se calculează și încasează în baza tarifului vamal.

Tariful vamal este actul normativ care stabilește cuantumul taxelor vamale; este lista sau tabelul în care sunt enumerate taxele vamale ce se percep asupra mărfurilor importate, exportate sau tranzitate.

Tarifele vamale se pot clasifica după mai multe criterii:

A. După felul operației:

a) tariful vamal de import;

b) tariful vamal de export;

c) tariful vamal de tranzit.

B. În funcție de acordurile încheiate între state:

a) tarife vamale convenționale;

b) tarife vamale autonome.

C. Ținând seama de politica vamală a statului:

a) tarife vamale duble;

b) tarife vamale protecționiste;

c) tarife vamale prohibitive.

D. După structură:

a) tarife vamale cu o singură coloană(simple);

b) tarife vamale cu mai multe coloane:-coloana taxelor generale;

-coloana taxelor convenționale;

-coloana taxelor preferențiale.

E. După modul de calcul:

a) tarife vamale ad-valorem;

b) tarife vamale convenționale;

c) tarife vamale autonome;

d) tarife vamale specifice;

e) tarife vamale comune.

F. După originea mărfurilor;

a) vegetale;

b) animale;

c) industriale;

d) mixte.

G. După gradul de prelucrare a mărfurilor:

a) materii prime;

b) materiale;

c) producție neterminată;

d) produse finite.

Tariful vamal de import al României este un instrument al politicii comerciale și financiare a statului român, prin care este stabilit și se aplică regimul vamal al mărfurilor importate. Practic, tariful vamal este o listă, un catalog care cuprinde nomenclatorul mărfurilor supuse taxelor vamale, precum și taxele vamale ce se percep asupra acestora.

Actualul tarif vamal al României îndeplinește următoarele funcții: de racordare a economiei românești la economia mondială; de protejare a economiei naționale de concurența străină; fiscală, deoarece taxele vamale sunt venituri ale bugetului de stat; de negociere bilaterală sau multilaterală, prin care se pot dobândi unele concesii de ordin tarifar.

Tariful vamal de import cuprinde următoarele coloane: una în care sunt înscrise taxele vamale convenționale, acordate mărfurilor importate din țările care ne-au acordat clauza națiunii celei mai favorizate; altă coloană care cuprinde taxele vamale preferențiale; precum și o a treia coloană care cuprinde taxele vamale preferențiale, dar speciale.

Taxele preferențiale sunt acelea prin care se acordă regim de favoare(reduceri, scutiri etc.) unor sau tuturor mărfurilor provenite din anumite țări.

Tariful vamal comun este stabilit și practicat între țările membre ale Uniunii Europene, înlocuiește protecțiile particulare în raport cu exteriorul și suprimă protecțiile între țările membre.

De la plata taxelor vamale se scutesc următoarele categorii de bunuri: ajutoarele și donațiile cu caracter social, umanitar, cultural, sportiv, didactic, primite de organizații sau asociații nonprofit umanitare, culturale, ministere, sindicate, partide politice, organizații de cult, instituții de învățământ; probele și materialele pentru experimentări; cărțile și alte tipărituri; mostrele și modelele de referință fără valoare comercială; materialele de reclamă și documentare; bunurile de origine română; bunurile destinate exclusiv exportului; bunurile pentru unitățile militare și cele destinate apărării naționale; bunurile folosite cu prilejul unor maifestări politice, economice, stiințifice, culturale, sportive etc.

Se scutesc de la plata taxelor vamale pe o perioadă de doi ani de activitate a investiției, de la data punerii în funcțiune a obiectivului, materiile prime, materialele și subansamblele necesare producției, aduse de investitori străini. De asemenea, se scutesc de la plata taxelor vamale mașinile, utilajele, instalațiile, echipamentele, mijloace de transport și orice alte dotări din import necesare investiției, care constituie aport al investitorului străin.

De asemenea, sunt scutite de la plata acestor taxe: bagajele personale și alimentele călătorilor, cărțile și alimentele studenților și doctoranzilor care studiază în străinătate, diferite alte bunuri.

Mărimea taxelor vamale percepute influențează prețul de vânzare al mărfurilor importate, influențând de asemenea și veniturile bugetare.

Taxele vamale se plătesc de către importator sau comisionar în vamă, în contul unității vamale care a efectuat vămuirea, prin folosirea formelor și instrumentelor de decontare sau în numerar. După efectuarea plății, mărfurile se consideră introduse legal în țară, întocmindu-se în scris liberul de vamă.

„Liberul de vamă este documentul ce se eliberează de organul vamal după ce importatorul a îndeplinit toate condițiile și a realizat toate formalitățile de vămuire, inclusiv în urma încasării taxelor vamale de import”. După obținerea liberului de vamă, mărfurile în cauză pot fi descărcate.

Acordarea liberului de vamă se poate realiza și cu caracter provizoriu(30 de zile) dacă agentul economic sau reprezentantul acestuia depune o garanție suficientă pentru acoperirea taxelor vamale.

Declarațiile vamale și actele constatatoare sunt titluri executorii care se pun în aplicare chiar fără a avea acordul plătitorilor.

Întârzierile la plata taxelor vamale se sancționează prin aplicarea unor majorări de 0,3% pentru fiecare zi de întârziere, calculată de la ziua imediat următoare expirării termenului de plată, până în ziua plății, inclusiv. Aceste majorări se suportă de către importator.

Dacă plătitorii sunt nemulțumiți de modul de stabilire a valorii în vamă, ei pot depune o contestație în termen de 30 de zile la unitatea la care sa efectuat vămuirea. Împotriva soluției date de șeful unității de vămuire se poate face întâmpinare în termen de 30 de zile la Direcția Generală a Vămilor. Dacă nici această soluție nu îl mulțumește, importatorul poate apela la o instanță competentă.

Încălcarea normelor vamale de către persoanele fizice și juridice atrage dupa sine răspunderea disciplinară, contravențională, materială sau penală.

Constituie contravenție vamală următoarele: neprezentarea la termen de către importator a calculațiilor și a documentelor necesare calculării și încasării taxelor vamale sau pentru verificări ulterioare; falsa declarare de către importator a bunurilor în fața organelor vamale, cu scopul de a beneficia de scutiri sau reduceri de taxe vamale; sustragerea de la vămuire a mărfurilor; descărcarea, încărcarea sau transbordarea mărfurilor pe nave, fără permisul vamal; nerespectarea de către importatori sau exportatori a termenelor de reimport sau reexport pentru mărfurile exportate sau importate temporar; depunerea declarației vamale sau a documentelor însoțitoare care conțin date nereale privind felul, cantitatea, originea și valoarea mărfurilor.

Contravențiile vamale se sancționează cu amenzi, diferențiate în funcție de gravitatea abaterii săvărșite, reprezentând de la 10% până la 100% din valoarea mărfurilor.

Aceste contravenții se constată și sancționează de către organele vamale în incintele vamale sau în alte locuri unde se desfășoară operațiuni de supraveghere vamală.

2.5.TAXELE DE TIMBRU

Taxele, ca forme de venituri bugetare, constituie de regulă echivalentul serviciilor prestate de anumite instituții de drept public. Ele au însă și unele trăsături specifice impozitelor și anume: sunt obligatorii, au caracter nerambursabil și se urmăresc în mod silit în caz de neplată.

Instituite prin Decretul 199/ 1955, taxele de timbru au fost reglementate prin H.G. nr. 1295/1990, O.G.nr. 10/1993, O.G. nr.37/ 1995, Legea nr. 146/1997, O.G. nr. 11/1998.

Taxele de timbru se plătesc de către persoanele fizice sau juridice care solicită instanțelor judecătorești, notarilor publici sau altor organe ale puterii legislative și administrative de stat să li se presteze anumite servicii. Acestea se plătesc numai dacă persoanele respective solicită organelor de stat stabilirea de drepturi patrimoniale sau nepatrimoniale(dobândirea, valorificarea, apărarea acestor drepturi). Dacă în realizarea și apărarea acestor drepturi nu este necesară intervenția organelor statului atunci nu se percepe nici o taxă de timbru. Pentru unul și același fapt, taxa de timbru se plătește o singură dată. Taxele de timbru sunt un venit pentru stat, dar în același timp reprezintă un mijloc de dezvoltare a simțului de răspundere și de stăvilire a fenomenelor negative, de limitare a deschiderii cu ușurință și uneori fără temei de acțiuni în instanțele judecătorești etc.

Obiectul taxelor de timbru sunt actele și faptele efectuate de instanțele judecătorești, organele notariale sau alte organe de stat.

Taxele de timbru se percep asupra următoarelor categorii de acte și servicii: deschiderea și introducerea de cereri la instanțele judecătorești; exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecărorești; cereri pentru eliberarea de copii de pe anumite acte, pentru soluționarea litigiilor în fața organelor judecătorești; prestarea de servicii de către notarii publici; autentificarea anumitor acte; înregistrarea, rectificarea și reconstituirea, la cerere, a actelor de stare civilă; eliberarea și vizarea unor acte de identitate și cetățenie; eliberarea anumitor autorizații și pașapoarte, a permiselor de conducere, a permiselor de vânătoare și pescuit.

Taxele de timbru percepute de notarii publici au ca obiect eliberarea sau prestarea următoarelor servicii: redactarea unor scrisori cu conținut juridic la cererea părților; autentificarea înscrisurilor redactate de notarul public, de avocat sau personal de către parte; autentificarea actelor de înstrăinări imobiliare și mobiliare; legalizarea semnăturilor de pe înscrisuri, a specimenelor de semnături și a sigiliilor; efectuarea procedurii succesorale, notariale; darea de dată certă înscrisurilor care li se prezintă; certificarea unor fapte; legalizarea de copii de pe înscrisuri; efectuarea și legalizarea traducerilor; eliberarea de titluri executorii notariale pentru unele datorii s.a.m.d.

Aceste taxe se pot stabili în sumă fixă sau în cote proporționale, progresive sau regresive, în funcție de felul serviciului solicitat, de valoarea actului, de rolul educativ pe care această taxă trebuie să-l exercite asupra populației. Taxele de timbru se plătesc anticipat prin virament sau în numerar.

Taxele judecătorești sau notariale se achită prin achiziționarea și aplicarea timbrului judiciar. Acest timbru judiciar poate avea diverse valori care se stabilesc de către organele în drep și el se aplică actelor și serviciilor care sunt de competența tuturor instanțelor judecătorești, a Ministerului Justiției și a instituțiilor subordonate acestui minister, precum și actelor notariale care se îndeplinesc de către notarii publici.

Nu plătesc timbru judiciar pentru cererile introduse, persoanele care se consideră vătămate în drepturile lor printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a le rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege.

Răspunderea pentru realizarea emisiunilor și pentru circulația timbrului judiciar revine Ministerului Justiției, iar vânzarea lor se face prin intermediul unităților autorizate în acest sens. Sumele încasate din vânzarea timbrelor judiciare sunt venituri ale bugetului de stat și ele se cuprind distinct în bugetul Ministerului Justiției.

Cererile pentru care se datorează taxa de timbru judiciar nu se primesc și nu se înregistrează dacă nu sunt timbrate corespunzător.

În practică se întâlnesc mai multe categorii de taxe de timbru:

a) Taxe judecătorești, care se percep de către instanțele judecătorești pentru acțiunile introduse în instanțe de către persoanele fizice sau juridice;

b) Taxe notariale, care se încasează pentru eliberarea, legalizarea sau autentificarea anumitor acte, certificate, copii etc.;

c) Taxe consulare, care se încasează de către consulate pentru eliberarea la cerere a certificatelor de origine, acordarea de vize de tranzit sau ședere etc.;

d) Taxe de înregistrare, care se încasează la vânzarea de imobile, terenuri, la constituirea, fuzionarea sau dizolvarea societăților de capital, asupra operațiunilor de vânzare la bursă etc.;

e) Taxe de administrație, care se percep de către organele administrației de stat pentru eliberarea de autorizații, permise, legitimații etc.;

f) Taxe parafiscale, se încasează de către stat pentru eliberarea de autorizații, permise, legitimații etc.; Aceste taxe parafiscale, se practică în unele țări în afara bugetului de stat și se percep, cu titlu obligatoriu, de către unele persoane juridice de drept public sau privat, altele decăt statul. Astfel de taxe se încasează în sectorul agricol sau de către unele organe care se ocupă de organizarea pieței, în domeniul cercetării stiințifice e.t.c.

În România, se acordă următoarele scutiri de la plată: toate cererile și acțiunile privind dobândirea, apărarea și păstrarea drepturilor provenite din muncă; cererile privind drepturile în natură și în bani ale membrilor asociațiilor agricole; cererile privind drepturile de autor, de invenții de inovații; cererile și acțiunile privind obținerea indemnizațiilor și a pensiilor de asigurări sociale, a pensiilor de întreținere; actele eliberate pentru a fi prezentate la unitățile militare sau emise pentru a fi folosite în legătură cu situația elevilor și studenților. De asemenea, se scutesc de la plata taxei înregistrarea nașterii, înfierii, căsătoriei și decesului, recunoașterea sau stabilirea filiației rezultate din hotărări judecătorești, înscrierea mențiunilor asupra înfierii e.t.c.

2.6.TAXA DE TRECERE A FRONTIEREI ROMÂNIEI

Această taxă a fost instituită în anul 1995 în vederea constituirii resurselor financiare necesare acordării ajutoarelor sociale și a altor categorii de asistență socială cuvenite unor categorii de cetățeni.

Temeiul juridic al acestei taxe este reprezentat de Legea nr.67/ 1995 privind ajutorul social.

Taxa se plătește anticipat de cetățenii români care trec frontiera României în vederea deplasării în străinătate în scop turistic sau personal (Legea 67/1995 privind ajutorul social). Această taxă se varsă în contul bugetului de stat și ea se plătește în numerar la unitățile C.E.C. sau la casieriile trezoreriilor finanțelor publice, acestea eliberând chitanța corespunzătoare pe care se menționează „taxa pentru trecerea frontierei”.

Taxa este stabilită în sumă fixă care este actualizată în permanență de organele abilitate.

Sunt scutite de la plata acestei taxe:

a) cetățenii români care se deplasează în străinătate în interes de serviciu;

b) elevii și studenții care studiază în străinătate, pentru deplasările făcute cu această ocazie;

c) persoanele beneficiare de ajutor social;

d) bolnavii care călătoresc în scopul de a beneficia de tratament medical, precum și însoțitorii acestora;

e) soțul supraviețuitor, precum și rudele până la gradul al patrulea inclusiv ale persoanei decedate în străinătate, în cazul deplasării în legătură cu decesul.

„La trecerea frontierei, cetățenii trebuie să prezinte la punctul de trecere chitanța din care să rezulte plata acestei taxe sau să prezinte actele doveditoare ale beneficierii de scutire. Dacă pe moment nu pot dispune de acele acte, ei vor plăti taxa, urmând ca la întoarcere să poată să-și recupereze suma plătită”.

Au dreptul la restituirea sumei plătite drept taxă de trecere a frontierei, persoanele care nu au mai efectuat călătoria precum și cele cărora li sa refuzat intrarea în țara de destinație. În acest ultim caz, organele de control pentru trecerea frontierei vor confirma pe versoul chitanței refuzul intrării în țara străină respectivă.

Taxa de trecere a frontierei este supusă controlului din partea organelor financiare.

2.7.TAXA PENTRU JOCURILE DE NOROC

Au obligația de a plăti această taxă societățile comerciale înregistrate legal în România și autorizate pe bază de licență să exploateze și să organizeze jocuri de noroc.

Temeiul juridic este reprezentat de O. nr. 16/ 09.08.1993 privind taxele pentru acordarea licențelor în vederea practicării jocurilor de noroc, O.G.nr.69/ 29.12.1998 privind regimul de autorizare a activității în domeniul jocurilor de noroc, O.nr.36/10.01.2000 privind modificarea și completarea O.G. 69/1998. precum și alte acte normative emanate de la autoritățile în drept.

Pentru jocurile de noroc organizate pe teritoriul României se datorează la bugetul de stat o taxă al cărei nivel este stabilit și actualizat de organele abilitate,iar această taxă se aplică asupra veniturilor realizate din exploatarea jocurilor de noroc, venituri calculate ca diferență între totalul încasărilor pentru fiecare tip de joc și totalul premiilor acordate jucătorilor, în limitele prevăzute de lege. Taxa se plătește lunar, până la data de 25 a lunii următoare pentru luna precedentă.

Agenții economici care dețin cazinouri plătesc taxa anuală în patru rate trimestriale egale, până la data de 25 a ultimei luni a fiecărui trimestru.

Plătitorii au aceleași răspunderi ca și în cazul celorlalte tipuri de impozite.

CAPITOLUL III. CONTRIBUȚIA IMPOZITELOR INDIRECTE

LA FORMAREA VENITURILOR B.A.C.S

3.1.MECANISME FISCALE DE STIMULARE A ECONOMIEI

BAZATE PE IMPOZITE INDIRECTE

Este bine cunoscut faptul că autoritățile publice din diferite țări se implică, mai mult sau mai puțin, în mersul economiei. Astfel, unul din mijloacele cele mai utilizate pentru a redresa activitatea economică, pentru a o limita sau pentru a corecta anumite distorsiuni ale acesteia, este cel de natură fiscală. Pornind de la această stare a lucrurilor, economiștii de astăzi subliniază că impozitele sunt instrumente esențiale ale politicii economice și sociale ale statului. Prin urmare, pe lângă rolul financiar, adică acela de a procura venituri la bugetul de stat, impozitele mai sunt utilizate de către stat pentru a coordona într-o manieră indirectă activitatea întreprinderilor. Referindu-se la această problemă, un renumit economist român a menționat că „puterea statului de a impune se opune puterii capitaliștilor de a întreprinde”.

Referitor la modul concret în care diferite mecanisme fiscale pot fi utilizate pentru a stimula mersul economiei, acesta diferă de la o țară la alta și de la o perioadă la alta. În principal, cea mai mare diferențiere are loc între țările dezvotate și cele în curs de dezvoltare. Astfel, țările dezvoltate pe lângă experiența pe care au dobândit-o în timp, mai dispun și de toate reglementările legale necesare unei eventuale intervenții în economie. Ele dispun de o legislație bine „închegată” care în timp sa tot perfecționat eliminându-se astfel lacunele existente.

Spre deosebire de țările dezvoltate, utilizarea mecanismelor fiscale de stimulare a economiei în țările în curs de dezvoltare prezintă anumite particularități. Ele sunt determinate de apariția unor neconcordanțe dintre instrumentele fiscale utilizate și obiectivele urmărite de organele cu drept de decizie. Marea problemă cu care se confruntă aceste țări este legată de faptul că ele au preluat oarecum mecanic anumite sisteme de impunere și tipuri de impozite, acestea neavând un randament fiscal ridicat deoarece țările în cauză nu dispun de condițiile necesare implementării și aplicării unor astfel de impozite.

Există numeroase situații în care statul utilizează diferite categorii de impozite pentru a încadra activitatea economică pe cel mai potrivit drum. Astfel, întâlnim frecvent intervenții ale statului în sfera consumului prin majorarea sau micșorarea cererii solvabile. Practic, atunci când dorește o reducere a consumului, statul procedează la o suprataxare introducând noi impozite sau majorând cotele de impunere la cele existente. Cel mai bun exemplu în acest sens este modul în care statul mânuiește accizele pentru a controla consumul anumitor categorii de bunuri. Este cunoscut faptul că accizele sunt considerate a fi impozite pe lux și vicii. Prin urmare, cea mai simplă și mai eficace modalitate de a-i determina pe cetățeni să consume mai puțin alcool sau tutun(spre exemplu) este de a crește accizele aferente acestor produse.

În ce privește cea de-a doua direcție, și anume atunci când dorește o creștere a consumului, statul procedează la o reducere a impozitării. Dacă se dorește orientarea cererii de consum spre anumite produse, atunci statul apelează la sistemul taxelor de consumație cu ajutorul cărora, prin diferențierea cotelor de impunere, poate influența, într-un sens sau altul, consumul.

Mecanismele fiscale mai sunt utilizate frecvent și în vederea gestionării relațiilor comerciale cu străinătatea. În acest sens, instrumentul de bază îl constituie taxele vamale. Astfel, la produsele care pot fi aprovizionate din străinătate dar și de la producătorii interni, de cele mai multe ori, țările procedează la aplicarea de taxe vamale de import pentru aceste produse. Aceste taxe vamale vor fi la un asemenea nivel încât să-i protejeze pe producătorii interni. Această modalitate de intervenție se regăsește mai ales în cazul țărilor în curs de dezvoltare deoarece produsele autohtone ale acestor țări nu pot suporta concurența exercitată de produsele străine care pe calea importului pătrund în țară. Prin urmare, taxele vamale de import se constituie în adevarate bariere care limitează accesul în țară a produselor din import.

În ce privește taxele vamale de export, și acestea constituie un instrument utilizat de autorități pentru a interveni în mersul activității economice. Sunt frecvente situațiile de introducere sau creștere a taxelor vamale de export pentru materiile prime sau materialele pe care agenții economici dintr-o țară doresc să le exporte. Scopul urmărit în acest caz este acela de a limita tendința agenților economici de a exporta materii prime, stimulându-i pe aceștia să prelucreze în țară materiile prime respective și abia apoi să efectueze exportul.

Evident că statul utilizează toate aceste mecanisme în funcție de necesitățile concrete ale economiei la un moment dat. Dacă, de exemplu, statul în cauză are un deficit de materii prime pe plan intern, atunci se va promova o politică de reducere a taxelor vamale de import pentru materiile prime respective. Dacă luăm ca exemplu o țară în curs de dezvoltare atunci este foarte probabil că demnitarii statului respectiv vor lua măsura de a nu percepe taxe vamale de import pentru intrările de utilajele, instalații, tehnologii moderne, mijloacele de transport și alte asemenea care sunt strict necesare dezvoltării țării respective.

Tot la categoria taxe vamale, multe state iau măsura de a nu introduce taxe vamale de tranzit. Obiectivul urmărit de aceste state este ca în acest fel să stimuleze tranzitul de mărfuri prin țara respectivă, încasându-se venituri din exploatarea rețelei de infrastructură.

Concluzia care se impune este aceea că prin aceste macanisme fiscale, statul reușește de multe ori să intervină în mod benefic în activitatea economică. Aceste mecanisme își arată pe deplin eficacitatea atunci când apar mici dezechilibre care trebuie corectate. Din nefericire însă, în cazul țărilor în curs de dezvoltare problemele sunt mult mai profunde astfel încât ele nu pot fi rezolvate doar prin intermediul acestor mecanisme, oricăt de bine ar fi adoptate acestea. Depășirea tuturor obstacolelor care stau în calea dezvoltării acestor țări presupune orientarea atenției spre realizarea unei economii funcționale, adoptarea măsurilor economice și legislative care să conducă într-un final la accentuarea rolului proprietății private în economie. Pentru a realiza toate acestea, este necesar însă și sprijinul din partea țărilor dezvoltate și în special a organismelor financiare internationale.

3.2.CONTRIBUȚIA IMPOZITELOR INDIRECTE LA

FORMAREA VENITURILOR B.A.C.S

Modul în care contribuie impozitele indirecte la formarea veniturilor Bugetului Administrației Centrale de Stat depinde foarte mult de țara pe care o avem în vedere. Astfel, în cazul țărilor dezvoltate, ponderea cea mai mare în cadrul veniturilor bugetare o dețin impozitele directe. Se ajunge la o asemenea situație deoarece economiile acestor țări sunt bine definite, există capacitați de producție care generează venituri substanțiale și prin urmare există posibilitatea ca autoritațile statelor respective, în vederea constituirii veniturilor bugetare, să apeleze mai mult la impozitele directe. În afară de acest aspect, există desigur o serie de argumente în vederea promovării mai importante a impozitelor directe, printre care unul foarte important este legat de faptul că acestea sunt mai echitabile din punct de vedere fiscal.

Spre deosebire de țările dezvoltate, se observa că în cazul țărilor slab dezvoltate și a celor în curs de dezvoltare, impozitele indirecte depășesc impozitele directe ca și pondere in veniturile bugetare. Acest lucru se datorează faptului că în cadrul acestor țări, datorită unei structuri necorespunzătoare a economiei, veniturile bugetare care se pot constitui din impozite directe sunt foarte reduse și prin urmare, în aceste condiții impozitele indirecte sunt singurele asupra cărora se acționează în vederea sporirii veniturilor bugetare.

În cele ce urmează, vom proceda la o prezentare a modului în care contribuie impozitele indirecte la formarea veniturilor bugetare în țara noastră.

În tabelul 3.1.am reflectat dinamica impozitelor și taxelor indirecte în România în perioada 1997-2001. Din datele prezentate în acest tabel rezultă că în România pe parcursul celor cinci ani impozitele indirecte au crescut într-un ritm mai accelerat decât au crescut veniturile fiscale. Acest lucru denotă faptul că în cadrul acestor venituri fiscale, impozitele indirecte au deținut cu fiecare an care trecea o pondere tot mai însemnată.

-Tabelul 3.1.-

Dinamica impozitelor si taxelor indirecte în

România în perioada 1997-2001

-miliarde lei-

Sursa: Bugetul de stat initial pe anii 1997-2001;

Bugetul de stat rectificat pe anii 1997-2001;

Anuarul statistic pe anii:1997, 1998, 1999, 2000.

În tabelul 3.2. am evidențiat ponderea impozitelor indirecte in totalul veniturilor bugetare și a celor fiscale, având la bază bugetul de stat rectificat.

-Tabelul 3.2.-

Ponderea impozitelor indirecte in totalul veniturilor

bugetare si a veniturilor fiscale conform bugetului rectificat

-procente-

Sursa: Bugetul de stat rectificat pe anii 1997-2001

Având la bază bugetul de stat rectificat, datele din tabelul de mai sus reflectă defapt ceea ce am menționat mai sus și anume aceea că începând din 1997 și până în anil 2000 ponderea deținută de impozitele indirecte în veniturile fiscale și chiar în cele bugetare a crescut in mod constant. Situatia începe să se schimbe însă în anul 2001 când se observă o ușoară regresie a acestei ponderi. Concluzia pe care o trag eu de aici este că după mai bine de zece ani de restructurări, în sfărșit, în anul 2001 încep să se vadă primele semne de îmbunătațire a activității economice. Mediul de afaceri din România a început să fie unul benefic, există numeroși investitori străini care activează pe piața românească, toate acestea conducând la o creștere a activității economice și implicit la o sporire a încasărilor din impozite indirecte.

În tabelul 3.3. este reflectată ponderea detinută de impozitele indirecte în veniturile fiscale și bugetare însă de această dată având la bază execuția bugatară.

-Tabelul 3.3.-

Ponderea impozitelor indirecte în venituri fiscale

conform execuției bugetare

Sursa: Raportul anual al B.N.R. pe anii 1997-2000

Situația prezentată în tabelul 3.3. se apropie foarte mult de cea din tabelul nr.3.2., existând foarte mici abateri între bugetul de stat rectificat și execuția bugetară.

Din cele prezentate până acum am putut deduce cu ușurință că în cazul țării noastre autoritățile apelează la impozitele indirecte pentru a-și completa veniturile bugetare. Cât timp încasările din impozite directe sunt reduse, modalitatea cea mai bună pe care o are statul de a-și spori veniturile este de a apela la impozite indirecte. Deoarece există mai multe tipuri de impozite indirecte, ne interesează nivelul și dinamica veniturilor procurate de fiecare din aceste tipuri de impozite. Grupând impozitele indirecte în patru grupe principale, în tabelul nr. 3.4. am urmărit nivelul și dinamica impozitelor indirecte pe tipuri de impozite.

-Tabelul nr.3.4.-

Dinamica impozitelor indirecte pe tipuri de impozite

în perioada 1997-2001

-miliarde lei-

Sursa: Bugetul de stat inițial pe anii 1997-2001

Bugetul de stat rectificat pe anii 1997-2001

Raportul anual al B.N.R. pe anii 1997-2000

Din tabelul nr. 3.4.rezultă că pe parcursul celor cinci ani analizați toate impozitele indirecte au crescut în mărimi absolute de la un an la altul. Acest lucru vine să confirme încă o dată că pe perioada analizată impozitele indirecte totale au crescut, iar la această creștere au contribuit deopotrivă toate categoriile de impozite indirecte.

Având în vedere faptul că ponderea impozitelor indirecte totale în total venituri fiscale a crescut de la un an la altul, se pune întrebarea care este ponderea fiecărui tip de impozit indirect în total venituri fiscale. Pornind de aici, am întocmit tabelul nr.3.4.

-Tabelul nr.3.5.-

Ponderea accizelor, T.V.A., taxelor vamale și a altor impozite indirecte în

veniturile fiscale conform bugetului de stat rectificat

-procente-

Sursa: Bugetul de stat rectificat pe anii 1997-2001

Din tabelul nr. 3.5. rezultă că TVA deține ponderea cea mai importantă în cadrul veniturilor totale fiscale. Având la bază bugetul de stat rectificat, se poateobserva că, dacă în 1997 impozitele indirecte totale dețineau 48,66%din totalul veniturilor fiscale, doar TVA deținea 28,81%, ajungând ca în 2000 acest impozit indirect să reprezinte 34,47%din totalul veniturilor fiscale. Se poate trage deci concluzia că TVA este cel mai important impozit pe care îl au la dispoziție organele statului, deoarece acesta aduce cele mai însemnate venituri la buget. În prezent s-a ajuns în situația ca doar acest impozit să reprezinte o treime din veniturile fiscale ale statului. Prin urmare este foarte eficient pentru stat să intervină asupra acestui impozit atunci când doreste să producă anumite modificări în nivelul veniturilor fiscale. Cea mai mare pondere în veniturile fiscale înregistrată de TVA s-a realizat în anul 2000, observându-se că în 2001 această pondere s-a redus cu circa șapte procente.

O creștere însemnată a ponderii în veniturile fiscale au avut-o accizele, acestea crescând de la 10,81% în 1997 la 21,82% în 2001. În ce privește taxele vamale, tendința acestora a fost de creștere în perioada 1997 – 1999, urmând ca după anul 1999 să scadă cu circa două procente.

În tabelul nr.3.6. am evidențiat ponderea TVA, accizelor, taxelor vamale și a altor impozite indirecte în total venituri fiscale, conform execuției bugetare.

-Tabelul nr. 3.6.-

Ponderea accizelor, TVA, taxelor vamale, și a altor impozite indirect

în veniturile fiscale totale conform execuției bugetare

-procente-

Sursa: Raportul anual al BNR pe anii 1997-2000

După cum se poate observă, și conform execuției bugetare TVA deține ponderea cea mai mare în cadrul veniturilor fiscale. Se observă însă că în timp ce TVA a crescut de la un an la altul, ajungând ca în anul 2000 să reprezinte 44,09% din veniturile fiscale totale, ponderea accizelor s-a redus în anul 2000 comparativ cu 1999 ajungând astfel de la 19,01% în 1999 la 18,035 în 2000. În ce privește taxele vamale, acestea au urmat un trend descendent începând din 1998. Astfel, de la nivelul de 9,46% în 1998, taxele vamale au ajuns la 9,22% în 1999 și la 7,60% în 2000.

În tabelul nr. 3.7. am dorit să scot în evidență locul deținut de fiecare impozit indirect în totalul impozitelor indirecte.

-Tabelul nr.3.7.-

Ponderea TVA, accizelor, taxelor vamale și a altor impozite indirecte

în impozitele indirecte totale conform bugatului de stat rectificat

-procente-

Sursa:Bugetul de stat rectificat pe anii 1997-2001

Datele din tabelul 3.7. ne arată faptul că TVA este pincipalul impozit indirect, ea deținând o pondere în totalul impozitelor indirecte de 59,21% în 1997 și respectiv 49,67% în 2001. Ponderea accizelor în total impozite indirecte se situează la nivelul de 20%-30%, iar taxele vamale dețin 10%-20% din totalul impozitelor indirecte.

În tabelul nr. 3.8. am prezentat ponderea fiecărui tip de impozit indirect în total impozite indirecte, însă de această dată având la bază execuția bugetară.

-Tabelul nr.3.8.-

Ponderea TVA, accizelor, taxelor vamale și a altor impozite indirecte

în total impozite indirecte conform execuției bugetare

-procente-

Sursa:Raportul anual al BNR pe anii 1997-2000

Având în vedere importanța deosebită a indicatorului PIB, am considerat importantă surprinderea ponderii impozitelor indirecte totale precum și a fiecărui tip de impozit indirect în PIB.

În tabelul nr. 3.9. am surprins aceste ponderi.

-Tabelul nr. 3.9.-

Ponderea impozitelor indirecte totale și a fiecărui tip

de impozit indirect în PIB

-procente-

Sursa:Raportul anual al BNR pe anii 1997-2001

Se observă că ponderea impozitelor indirecte în PIB a fost relativ constantă începând din 1998, această pondere situându-se în jurul a 10%.

-Tabelul nr.3.10.-

Actualizarea la inflație a impozitelor indirecte conform execuției bugetare.

-miliarde lei-

Sursa:Raportul anual al B.N.R. pe anii 1997-2001

-Tabelul nr. 3.11.-

Actualizarea la inflație a impozitelor indirecte conform bugetului de stat rectificat

-miliarde lei-

Sursa:Rapoartele anuale ale B.N.R. pe anii 1997-2001

Din datele prezentate pe parcursul capitolului III se poate observa că în perioada analizată ponderea impozitelor imdirecte în totalul veniturilor fiscale ale statului a crescut în mod continuu ajudgând ca de la nivelul de 48,77% în 1997 să ajungă la 72,48% în 2000. Ca urmare a acestei evoluții, impozitele indirecte s-au constituit în adevărate „oaze de salvare” pentru autorități, deoarece în perioada sus menționată impozitele directe neaducând venituri suficiente, guvernul a putut să-și realizeze veniturile apelând la impozitele indirecte.

În ceea ce privește impozitele indirecte pe tipuri de impozite, se poate observa că dinamica cea mai accentuată a avut-o taxa pe valoarea adăugată, ajungând ca în anul 2000 să reprezinte 44,09% din totalul veniturilor fiscale ale statului. Desigur că și celălalte tipuri de impozite indirecte au înregistrat creșteri însă taxa pe valoarea adăugată rămâne impozitul de bază al economiei contemporane.

Studiind modul în care contribuie impozitele indirecte la formarea veniturilor Bugetului Administrației Centrale de Stat, concluzionez că în perioada analizată impozitele indirecte au adus la buget aproximativ două treimi din veniturile acestuia.

Apreciez că această situație se va menține și în viitor, deoarece economia românească nu dispune încă de capacitățile productive care să genereze venituri ridicate, și implicit, să conducă la încasări mai ridicate din impozite directe.

BIBLIOGRAFIE

1. Basno, C. Introducere în teoria Finanțelor Publice, Editura Didactică și

Pedagogică, București, 1997;

2. Brezeanu, P. Fiscalitate, Editura Economică, București, 1999;

3. Cătinianu,F. și colab. Finanțe Publice, Editura Mirton, Timișoara, 1997;

4. Cătinianu, F. Finanțe Publice-studii de caz-, Editura Mirton, Timișoara, 1999;

5 Darie, V. și colab. Manualul Expertului Contabil și a Contabilului Autorizat, Editura

Agora, Bacău, 1998;

6. Hoanță, N. Economie și Finanțe Publice, Editura Polirom, Iași, 2000;

7.Leonte, Doina Finanțe Publice, Editura Fundației „ România de Mâine”,

București, 2001

8. Matei, G. Finanțe Publice, Reprografia Universității din Craiova, Craiova, 1998

9. Moșteanu, Narcisa Impozite și taxe, Editura Economică, București, 2001;

10. Talpoș, I. Finanțele României, Editura Sedona, Timișoara, 1995;

11. Văcărel,I. și colab. Finanțe Publice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1992; 12. Văcărel, I. și colab. Finanțe Publice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2000.

13 xxx Ordonanța nr.3/27.07.1992 privind taxa pe valoarea adăugată,

publicată în Monitorul Oficial nr.200/17.08.1992;

14 xxx Legea nr.67/24.06.1995 privind ajutorul social, publicată în

Monitorul Oficial nr.131/29.06.1995;

15 xxx Raportul anual al BNR pe anul 1997;

16 xxx Legea nr.72/29.04.1997 privind bugetul de stat pe anul 1997, publicată

în Monitorul Oficial nr.76/29.04.1997;

17 xxx Ordonanța de Urgență nr.77/24.11.1997 cu privire la rectificarea

bugetului de stat pe anul 1997, publicată în Monitorul

Oficial nr.328/25.11.1997;

18 xxx Raportul anual al BNR pe anul 1998;

19 xxx Legea nr.109/3.06.1998 privind bugetul de stat pe anul 1998, publicată

în Monitorul Oficial nr.207/3.06.1998;

20 xxx Ordonanța de Urgență nr.48/8.12.1998 cu privire la rectificarea

bugetului de stat pe anul 1998, publicată în Monitorul

Oficial nr.475/10.12.1998;

21 xxx Raportul anual al BNR pe anul 1999;

22 xxx Legea nr.36/8.03.1999 privind bugetul de stat pe anul 1999, publicată

în Monitorul Oficial nr.97/8.03.1999;

23 xxx Ordonanța de Urgență nr.135/20.09.1999 cu privire la rectificarea

bugetului de stat pe anul 1999, publicată în Monitorul

Oficial nr.458/21.09.1999;

24 xxx Raportul anual al BNR pe anii 2000-2001

25 xxx Legea nr.76/4.05.2000 privind bugetul de stat pe anul 2000, publicată

în Monitorul Oficial nr.195/5.05.2000;

26 xxx Legea nr. 216/26.04.2001 privind bugetul de stat pe anul 2001,

publicată în Monitorul Oficial nr.214/26.04.2001;

27 xxx Ordonanța de Urgență nr 158/2001 privind regimul accizelor,

publicată în Monitorul Oficial nr.767/ 30.11.2001.