Continutul Finantelor Unei Intreprinderi

Introducere

Utilitatea analizei structurii patrimoniului este evidențiată prin fundamentarea deciziilor referitoare la opțiunile strategice legate de activitatea de exploatare, de investiții și cea de finanțare dar în același timp oferă informații despre natura relațiilor cu partenerii externi, iar pentru aceștia reprezintă un mijloc de informare care vizează fundamentarea propriilor decizii privind relațiile firmei cu terții.

De altfel, toate fluxurile unei întreprinderi influențează trezoreria fie imediat sau după o perioadă de timp mai lungă pentru că dacă vrem să urmărim fluxurile, trebuie să avem grijă să luăm în calcul decalajul ce apare între momentul apariției lor și plățile sau încasările aferente.

Putem afirma ca rolul finanțelor întreprinderii este în mod deosebit acela de a contribui la desfășurarea obiectului de activitate în limitele rentabilității iar aceasta implica aproximarea cât mai exactă a fondurilor pentru exercițiile financiare respective și obținerea în timp util a necesarului de resurse în condiții cât mai avantajoase pentru firmă iar având în vedere că activitățile financiare ale tuturor întreprinderilor mobilizează fluxurile financiare, în concordanță cu solicitările financiare și economice ale întreprinderii, în cadrul unei întreprinderi sunt regăsite valoric în documentele justificative ale operațiilor.

Această temă este una de actualitate și am ales-o tocmai pentru că toate companiile care își desfășoară activitatea în cadrul unui mediu de afaceri sunt puse în fata constrângerilor și oportunităților finanțelor, ele devenind necesare, fapt determinat de existența banilor și a statului.

Analiza structurii patrimoniului urmărește evidenta raporturilor dintre diferitele elemente patrimoniale a relațiilor dintre mijloace economice și sursele de acoperire a acestora determinate de interacțiunea mediului intern cu cel extern al firmelor de aceea interpretarea ratelor firmei trebuie făcută prin comparație cu alte întreprinderi similare sau cu media sectorului și de asemenea trebuie apreciată tendința de evoluție a acestei rate.

Lucrarea este structurată pe două părți, una teoretică în care sunt surprinse elementele teoretice privind finanțele unei firme, iar în cea de a doua parte aceste elemente sunt transpuse în practică prin studiul aplicativ realizat.

Capitolul I. Introducere în finanțele unei întreprinderi

1.1. Conținutul finanțelor unei întreprinderi

Fiecare companie, indiferent de obiectul de activitate și organizarea acționarilor își îndreaptă atenția către partea de ordin financiar a acesteia de fiecare dată când apare o operațiune ce necesită cumpărarea sau vânzarea de monedă și titluri de valoare.

Astfel putem spune că toate companiile care își desfășoară activitatea în cadrul unui mediu de afaceri sunt puse în fata constrângerilor și oportunităților finanțelor, ele devenind necesare, fapt determinat de existența banilor și a statului.

Activitatea financiară din cadrul întreprinderilor implica existența unor fluxuri financiare, chiar dacă sunt pozitive sau negative, ce contribuie la dezvoltarea firmei și servesc intereselor acesteia și de aceea, pentru a funcționa într-un mod cât mai optim, care să sprijine derularea activității întreprinderii, este necesară implementarea unui plan al nivelurilor viitoare ale activelor, cheltuielilor, veniturilor și rezultatelor iar acest lucru este crucial în gestionarea în mod eficient a plăților, încasărilor, dar și a surselor de finanțare.

În condițiile în care o societate vrea să își crească nivelul vânzărilor, ea va trebui să facă noi investiții iar pentru a realiza acest lucru are nevoie de surse de finanțare cum ar fi credite suplimentare, ce vor atrage de asemenea cheltuieli cu dobânzile și indiferent dacă ar fi vorba de o companie mare și prosperă, uneori autofinanțarea nu este suficientă, creșterea necesarului de finanțare însemnând atragerea de finanțări externe.

Procesul de previziune financiară implica în mod automat asigurarea în permanentă a accesului la indicatorii de performanță a întreprinderii că de exemplu lichiditatea, solvabilitatea, indicatori de rentabilitate sau ai activității desfășurate, precum și cele de risc.

1.2. Funcțiile finanțelor unei întreprinderi

Importanta finanțelor în cadrul unei întreprinderi nu este accidentală, acestea având două roluri importante, și anume:

Funcția de repartiție;

Funcția de control.

1.2.1. Funcția de repartiție a unei întreprinderi

Toate fluxurile unei întreprinderi influențează trezoreria fie imediat sau după o perioadă de timp mai lungă pentru că dacă vrem să urmărim fluxurile, trebuie să avem grijă să luăm în calcul decalajul ce poate apărea între apariția lor și plățile și încasările.

Dintre factorii de care depind mărimea, densitatea și intensitatea fluxurilor de finanțare putem enumera aceia care au cea mai mare influență față de ceilalți, și anume:

Politica de îndatorare;

Politica de finanțare.

Indiferent de tipul lor, fluxurile interacționează între ele iar dezvoltarea este influențată de următoarele:

gestiunea financiară privind gestiunea datoriilor;

gestiunea plasamentelor;

gestiunea portofoliului imobilizărilor financiare;

deciziile financiare, care au o influență și asupra evoluției firmei.

Capacitatea de autofinanțare a întreprinderii este sursa dezvoltării de aceea pe lângă capacitatea de autofinanțare, în sursele durabile de finanțare intra și creșterea datoriilor financiare cu noi aporturi de capital și împrumuturi iar funcția de repartiție reflectă și obligațiile bănești ce decurg din constituirea și gestionarea capitalurilor sau desfășurarea activității economice și obținerea de rezultate financiare.

Funcția de repartiție contribuie la formarea și la utilizarea fondurilor proprii ale întreprinderii necesare satisfacerii nevoilor acesteia iar pe lângă această, ea mai participa și la respectarea principiului continuității, și îi permite firmei să participe pe piața financiară primară sau secundară și din acest motiv complexitatea acestei funcții depinde de:

situația generală a firmei;

obiectivele firmei;

managementul și de condițiile pieței financiare și publice.

1.2.2. Funcția de control al unei întreprinderi

Funcția de control a finanțelor are o sferă largă de acțiune, îmbrățișând toate fazele și laturile economice și financiare ale circuitului economic, toți indicatorii planificați și cei realizați, ceea ce impune, printre altele, organizarea unei evidente sistematice, corecte și reale, tehnico- operative, statistice și contabile.

Importanță acestei funcții derivă din natură să preventiva și corectiva iar acțiunea de control preventiv este crucială pentru întreprindere deoarece corecția este mai costisitoare decât prevenirea și pentru o bună desfășurare a funcției de control, trebuie cunoscute în amănunt structura și mecanismul financiar al firmei și principiile fluxurilor financiare.

În cadrul întreprinderii, controlul trebuie să îndeplinească următoarele obiective:

Să se asigure că regulile financiar- contabile și fiscale sunt respectate;

Să urmărească menținerea unui nivel eficient al producției, investițiilor și a activității financiare;

Să ajute la identificarea și utilizarea rezervelor interne ale frmei;

Să fie un instrument de prevenire, detectare și eliminare a cauzelor risipei și managementului deficitar;

Să mențină un regim de încasări și plăti optim;

Să aibă ca scop eliminarea deficientelor, prejudiciilor și responsabilizarea angajaților responsabili cu acestea.

1.3. Organizarea finanțelor unei întreprinderi

Rolul finanțelor întreprinderii este în mod deosebit acela de a contribui la desfășurarea obiectului de activitate în limitele rentabilității iar aceasta implica aproximarea cât mai exactă a fondurilor pentru exercițiile financiare respective și obținerea în timp util a necesarului de resurse în condiții cât mai avantajoase pentru firmă.

Stabilirea necesarului de finanțare este o acțiune cu caracter tehnic deoarece activele circulante și cele imobilizate sunt legate de cifră de afaceri estimată, însă între obținerea resurselor și utilizarea resurselor trebuie să existe o permanentă sincronizare.

Caracterul intermitent al activității de aprovizionare cu materii prime și materiale este datorat volumului și diversității resurselor de ordin material ce sunt indispensabile realizării activității întreprinderii dar procesul de producție are un caracter continuu.

Astfel că instituirea stocurilor de asortiment și mărime în prelucrare și cerere de piață, participa la asigurarea concordantei între procesul de aprovizionare și procesul de producție iar coincidență momentului de aprovizionare cu materii prime și materiale cu momentul când ele sunt solicitate în procesul de producție este un eveniment de neperceput și neeconomic, în unele etape materialele putând fi folosite în producție imediat.

Dacă localitatea furnizorului este diferită de cea a întreprinderii este imposibil ca materiile prime să ajungă în firma exact în momentul în care acestea sunt solicitate în productieiar această problemă face crucială constituirea unui stoc reprezentând un volum eficient de marfă.

1.4. Fluxurile unei întreprinderi

Având în vedere că activitățile financiare ale tuturor întreprinderilor mobilizează fluxurile financiare, în concordanță cu solicitările financiare și economice ale întreprinderii, în cadrul unei întreprinderi sunt regăsite valoric în documentele justificative ale operațiilor realizate iar fluxurile financiare sunt:

Fluxurile monetare;

Fluxurile de creante-datorii;

Fluxurile de creante-datorii survin în urma apariției unui decalaj între momentul încasărilor și a plăților.

Activitățile de investiții, finanțare și exploatare sunt analizate cu ajutorul a două tipuri de

fluxuri:

Fluxuri externe, reale și financiare prin care se realizează legăturile cu ceilalți agenți economici și cu statul;

Fluxurile interne, antrenate de calculul sau economic și financiar.

Fluxurile interne au legătură cu activitatea de exploatare, de natură financiară, dar și cu transformările, urmărind rezulatele firmei iar faptul că fluxul fundamental este excedentul brut de exploatare arată că se calculează că diferența dintre valoarea adăugată, taxele și impozitele și cheltuielile de personal.

Excedentul brut de exploatare se calculează în felul următor:

EBE= Valoarea adaugata- Impozite și taxe- Cheltuieli de personal

Valoarea adăugată= Vanzari- Consumuri de la terți

În cadrul unei companii există patru tipuri de operații ce au abilitatea de a influența fluxurile:

Operațiile de exploatare;

Operratiile de achiziții și vânzări de materiale și mărfuri ce atrag implicit un venit;

Operațiile de investiții care au ca scop sporirea patrimoniului stabil ai întreprinderii.

Operațiile de repartiție a venitului din activitatea de exploatare.

Capitolul II. Structura generală a întreprinderii

2.1. Noțiuni generale privind structura financiară a întreprinderii

Structura financiară a unei întreprinderi reprezintă un ansamblu complex al diverselor surse de finanțare folosite de departamentul financiar pentru acoperirea necesarului de finanțare.

Din acest motiv acesta exprimă raportul existent între finanțările pe termen scurt și cele pe termen lung iar structura financiară reflectă compoziția capitalurilor sau totalitatea componentelor de capital al firmei.

De altfel, structura financiară sau structura capitalurilor unei întreprinderi este totalitatea ponderilor de participare a surselor de finanțare la constituirea capitalurilor investite în cadrul unei întreprinderiiar pentru acesta este relevant capitalul permanent care este format din capitalul propriu plus datoriile, cu o alocare a resurselor, deoarece este destinat ciclului de investiții.

Din acest punct de vedere, capitalurile pe termen scurt sunt destinate ciclului de exploatare și se acordă pe termene rezonabile, care sunt determinate de nevoile exploatării dar cu toate acestea, dacă necesarul de finanțat nu este acoperit integral din fondul de rulment al firmei, se recurge la credite pe termen scurt ale căror costuri se iau în calculul capitalurilor investite ale firmei.

Pentru o societate, alegerea unei anumite structuri financiare reprezintă o importantă decizie a întreprinderii iar finanțarea prin obligații pe termen scurt  conferă certitudine pentru firma în sensul că poate să dezvolte volumul activității.

Finanțarea cu capital permanent este mai puțin costisitoare deci mai avantajoasă iar criteriul rentabilității este important, decizia privind structura financiară ține seama și de alte elemente ca suma nevoilor de finanțare și natura diverselor decizii.

O concluzie este referitor la decizia privind structura capitalului care implică o opțiune între risc și profit sau venitul firmei, utilizînd într-o proporție mai mare datoriile pentru sursele de finanțare care vor creste riscurile legate de fluxul profiturilor firmei.

2.2. Elementele structurii generale a firmei

2.2.1. Caracteristicile activelor unei firme

Activele sunt elemente controlate de unitate, provenite din evenimente trecute și care este posibil să genereze avantaje economice viitoare și în acela timp au un cost care poate fi măsurat în mod credibil.

Avantajele economice viitoare ale activelor reprezintă potențialul acestora de a contribui, în mod direct sau indirect, la fluxul de numerar sau echivalente ale numerarului prin:

utilizarea activului pentru producerea de bunuri și servicii destina livrării;

schimbarea cu alte active;

utilizarea activului pentru stingerea unei datorii;

repartizarea activelor acționarilor.

Majoritatea activelor îmbraca o formă fizică, concretă de existența finanțelor iar evidențierea lor este asociată, de cele mai multe ori, cu efectuarea unei plăți iar pentru constituirea activului cele mai frecvente modaliti utilizate sunt:

cumpărarea;

producerea;

primirea cu titlu gratuit.

Într-o accepțiune largă putem spune că activele sunt bunuri și valori indispensabile activității unei societăți comerciale, regăsite sub formă:

mijloacelor de producție cu utilizări durabile;

bunurilor și creanțelor necesare derulării activității curente și care se reînnoiesc în permanent.

Astfel că activul cuprinde, pe de o parte, bunurile și disponibilitățile deținute de către întreprindere și, pe de altă parte, drepturile și creanțele asupra terților pentru că din aceste necesități de informare, în activul bilanjului se regases și elemente de cheltuieli care nu vor aduce avantaje economice viitoare constituind activele.

Potrivit OMF 94/2001, posturile de activ sunt structurate astfel:

active imobilizate;

active circulante;

cheltuieli în avans.

Activele imobilizate sunt reprezentate de acele valori patrimoniale, care sunt bunuri imobile, corporale sau necorporale, achiziționate sau produse de prindere care sunt destinate să servească o perioadă îndelungată activitatea întreprinderii.

Din punct de vedere financiar, acestea sunt elemente stabile, care se uzează și se utilizează lent și a căror depreciere este reflectată prin amortizare iar participând la mai multe cicluri de exploatare, activele imobilizate își transmit valoarea în mod treptat asupra bunurilor, lucrărilor și serviciilor la a căror obținere au ajutat.

La rândul lor, activele imobilizate sunt formate din:

imobilizări necorporale sau intangibile;

imobilizări corporale;

imobilizări financiare.

Activele circulante sunt elementele patrimoniale necesare realizării activității de exploatare care, datorită destinației și naturii lor, nu au vocația de a fi utilizate pe o perioadă mare de timp în unitate. Din acest motiv activele circulante sunt bunuri curente care se reînnoiesc în permanent, fiind caracterizate printr-o viteză de rotație mare și o durată de utilizare mai mică de un an iar în cadrul unui ciclu ele trebuie să devină din formă de active fizice în cea de creanțe și apoi în disponibilitățile bănești. Un activ se clasifica în activ circulant atunci când:

este achiziționat sau produs pentru consum propriu sau în scopul comercializării și se așteaptă să fie realizat în termen de 12 la data bilanțului;

este reprezentat de creanțe aferente ciclului de exploatare;

este reprezentat de numerar sau de echivalente de numerar a căror utilizare nu este restricționată.

În categoria activelor circulante se cuprind:

stocuri;

creanțe;

investiții financiare pe termen scurt;

casă și conturi la bănci.

Participând, în general, la un singur circuit economic ceea ce le fac regăsite pe o perioadă scurtă în activitatea unei întreprinderi, ele se reînnoiesc în permanent iar la nivelul unei societăți comerciale, pentru asigurarea intrării lor se utilizează una din următoarele modalități:

achiziție;

producție proprie;

aport;

donație.

Cheltuielile înregistrate în avans cuprind următoarele:

cheltuielile cu reparațiile capitale neprevizibile;

reparații curente și revizii tehnice;

abonamente și chirii;

alte cheltuieli.

2.2.2. Caracteristicile pasivelor unei firme

Pasivul unei întreprinderi evidențiază prin natura sa, compoziția, modul de utilizare a bunurilor economice precum și gradul de exigibilitate al surselor de finanțare iar obligațiile cuprinse în pasivul bilanțier pot fi stinse prin:

plata din disponibilități;

compensarea cu avansurile acordate furnizorilor;

transfer de alte active;

prestare de servicii;

acceptarea efectelor comerciale de plătit;

înlocuire cu o altă obligație;

conversia obligației în capital propriu.

De astfel, o structură a datoriilor este următoarea:

datorii mai mari de un an;

datorii mai mici de un an;

provizioane pentru riscuri și cheltuieli;

venituri în avans;

capital și rezerve.

Aceasta modalitate de structurare a elementelor de pasiv evidențiază pe de o parte, accentul pus pe important acoperirii datoriilor, iar pe de altă parte rolul de element rezidual al capitalului propriu.

Datoriile financiare reprezintă împrumuturile pe termen scurt, mediu și lung dattorate la instituțiile financiare specializate pentru finanțarea activității pentru investiții și pentru utilizarea cărora agentul economic plătește o remunerație. Sunt incluse în această categorie:

împrumuturile din emisiune de obligațiuni;

sumele datorate instituțiilor de credit.

Datoriile comerciale cuprind resursele bănești atrase tempor de partenerii de afaceri, pentru desfășurarea activității curente, pentru care plătesc dobânzi și care sunt grupate în:

avansuri încasate în contul comenzilor;

datorii comerciale către furnizori;

efecte de cornert de plătit.

Provizioanele constituie resurse care acoperă cheltuielile de riscuri sau cheltuieli pe care evenimentele survenite le lac probabile iar astfel de evenimente privesc cazuri când probabilitatea producerii lor este nesigură.

Aceste provizioane pentru riscuri și cheltuieli se constituie dacă sunt prezente următoarele situații:

Provin dintr-o obligate curentă generată de un eveniment probabil generat de efectuarea unor plăti pentru onorarea obligației;

Nu poate fi estimată.

Agenții economici constituie provizioane pentru riscuri și cheltuieli a căror plata este incertă sau pentru acelea care sunt exigibile în perioada următoare și anume:

provizioane pentru pensii și alte obligații similare;

provizioane pentru litigii;

provizioane pentru garanții acordate clienților, generate de obligația întreprinderii că în perioada de garanție să efectueze gratis lucrări de remediere a defecțiunilor apărute;

provizioane pentru dezafectarea imobilizărilor corporale;

provizioane pentru restructurare;

provizioane pentru despăgubiri, daune și alte datorii incerte;

provizioane pentru amenzi și penalități.

Veniturile înregistrate în avans reprezintă sumele allocate de buget sau alte unități pentru realizarea de investiții, respectiv încă creanțe aferente unor bunuri nelivrate, a unor lucrări sau prestații care nu afectează veniturile exercițiului current, iar în această categorie se includ:

subvenții pentru investifii care reflectă sumele nerambursabile pimite pentru finanțarea investițiilor cu ar fi subvenții pentru echipament, pentru crearea de noi locuri de muncă,

bunurile de natura imobilizărilor primite cu titlu gratuit și mijloacele fixe constatate în plus la inventariere;

veniturile înregistrate în avans ca de exemplu chirii, locații de gestiune, abonamente, prime de asigurare, etc.

Capitalul și rezervele

Acestea reprezintă sumele nedatorate de întreprindere în momentul întocmirii bilanțului, ele aparținând proprietarilor iar aceste sume sunt dobândite prin aporturi ale proprietarilor sau din reevaluarea patrimonului.

Capitalul social reprezintă ansamblul aporturilor în bani sau natura în mod permanent de către asociat, fie în momentul înființării, fie pe parcursul funcționarii acesteia, cu ocazia creșterii de surse de finanțare, prin următoarele metode:

aport nou în numerar;

aport nou în natură;

incorporarea primelor legate de capital;

incorporarea rezervelor;

absorție sau fuziune;

transformarea obligațiunilor în acțiuni;

transformarea datoriilor în acțiuni.

Capitolul III. Rolul elementelor de activ și pasiv în structura întreprinderii

3.1. Rolul și modul de organizare a structurii activului

Posturile de activ sunt structurate astfel:

active imobilizate;

active circulante;

cheltuieli în avans.

3.1.1. Activele imobilizate

Acestea sunt reprezentate de acele valori patrimoniale, mobile sau imobile, corporale sau necorporale, care sunt achiziționate sau produse și care sunt destinate să servească o perioadă îndelungată activitatea firmei.

La rândul lor, activele imobilizate sunt formate din:

imobilizări necorporale sau intangibile;

imobilizări corporale;

imobilizări financiare.

3.1.1.1. Imobilizările necorporale

Acestea se caracterizează prin faptul că nu se concretizează în bunuri materiale, fiind deținute pentru utilizare în procesul de facbircatie sau furnizare de bunuri sau servicii, pentru a fi închiriat terților sau vândut.

A.Cheltuielile de constituire reprezintă cheltuielile ocazionate de înființarea sau dezvoltarea ulterioară a societății, fiind concretizate în:

taxe și alte cheltuieli de înscriere și înmatriculare;

cheltuieli privind emiterea și vânzarea de acțiuni și obligațiuni;

cheltuieli de prospectare a pieței și de publicitate;

alte cheltuieli de această natură.

B.Cheltuielile de dezvoltare sunt deterrminate de lucrări care contribuie la crearea unor noi structuri de exploatare, la modernizarea celor existente, la introducerea de noi aplicații iar în categoria acestor cheltuieli pot fi incluse:

proiectarea, construcția și testarea producției intermediare sau folosirea intermediară a prototipurilor și modelelor;

proiectarea uneltelor și materialelor care implică tehnologie nouă;

proiectarea, construcția și testarea unei alternative alese pentru aparatele, produsele, procesele, sistemele sau serviciile noi sau îmbunătățite.

C. Concesiunea constituie dreptul de exploatare a unor bunuri iar din punct de vedere financiar cuprinde valoarea bunurilor pentru acest titlu în patrimoniu de către unitatea primitoare și se poate referi fie la exploatare proprietății a domeniului public fie la acordul printr-o altă firmă de a fi reprezentantul cu comercializarea anumitor produse sau servicii. Concesiunea se amortizează pe o durată egală cu cea a contractului de concesiune.

D.Brevetele și mărcile sunt titluri atribuite pentru inventarea unui procedeu sau activitate de fabrică sau cornert care dă titularului dreptul de exploatare pe o anumită perioadă iar dacă titularul brevetului sau a unei mărci consimte în anumite circumstanțe prevăzute în contract că are drept la exploatarea efectuată de către un terț, el va încasa o redevență.

E.Fondul comercial reprezintă acea parte din fondul de comerț care figurează în celelalte elemente de patrimoniu dar care poate concura cu dezvoltarea potențialului activității firmei.

Nivelul fondului comercial este determinat de factori obiectivi precum:

vadul comercial sau clientelă;

calitatea gestiunii afacerii;

component tehnică;

calitatea personalului;

accesul la utilități;

debușee și reputație, etc.

Fondul comercial se determina că diferența între valoarea de achiziție a fondului de comerf și valoarea contabilă a acestuia sau că diferența între valoarea întreprinderii și activul net contabil corectat iar în cazul în care fondul comercial este tratat ca un activ, el reprezintă diferența dintre costul de achiziție și valoarea justă, la data tranzacției.

F.Alte imobilizări necorporale se referă la programele informatice care sunt create sau achizitionte precum și la alte imobilizări necorporale neregasite în grupele anterioare.

Programele informatice, asimilate altor imobilizări necorporale, nu se referă la elementele materiale ci la prestația necesară elaborării programelor.

G.Avansurile pentru imobilizări necorporale se referă la avansurile legate de imobilizări care sunt imobilizările necorporale în curs și imobilizările necorporale nefinalizate până la sfârșitul exercițiului, iar modificarea valorii imobilizărilor necorporale, la sfârșitul perioadei de gestiune față de începutul exercițiului, precum și evoluția în timp, poate înregistra următoarele valori:

de reducere, ca urmare a înregistrării amortizării anuale în urma vânzării de active necorporale, respectiv ca urmare a cedării sau casării;

de creștere, ca urmare a emisiunii de noi acțiuni sau o efectuării de noi studii sau lucrări de cercetare-dezvoltare, în urma înregistrării de noi licence, brevete, mărci, realizării sau achiziției de programe informatice;

de creștere sau reducere ca urmare a acțiunii de reevaluare.

3.1.1.2. Imobilizările corporale

Acestea constituie substanța unei firmei reprezentată de bunurile fizice cu utilizare îndelungată și care dețin cea mai mare pondere în totalul imobilizărilor unei întreprinderi productive, de aceea imobilizările corporale sunt active care:

sunt detinute pentru a fi utilizate în producția proprie de prestarea de servicii, pentru a fi închiriate tertilor sau pentru scopuri administrative;

sunt utilizate pe parcursul unei perioade mai mari de un an;

au valoare mai mare decât limita prevăzută în reglementările în vigoare.

A.Terenurile cuprind:

terenurile propriu-zise;

amenajările de terenuri care reprezintă valoarea lucrărilor privind racordarea la sistemul de alimentare cu energie, împrejmuirile, valoarea căilor de acces, etc.

B.Construcțiile sunt spațiile destinate asigurării de condiții pentru desfășurarea activităților de exploatare sau social-culturale ori administrative, asigurând protejarea împotriva factorilor de mediu.

In această categorie se includ construcțiile speciale, concretizate în acele bunuri de folosință îndelungată care pot fi utilizate pentru destinația pentru care au fost create, ca de exemplu sonde de gaze, platforme de foraj marin, centrale de energie electrică ferată, șosele, autostrăzi, drumuri.

C.Instalațiile tehnice și mașinile cuprind echipamente tehnologice precum mașini, utilaje și instalații de lucru care contribuie la realizarea bunurilor, serviciilor și lucrărilor, aparate și instalații de măsurare și control, mijloacele de transport, animale și plantații.

D.Categoria de alte instalații, utilaje și mobilier cuprinde imobilizări corporale care nu au fost incluse în posturile anterioare cum mobilierul, aparatura birotică, echipamentele de protecție a valorilor materiale și alte active corporale.

E.Avansurile și imobilizările corporale în curs de execuție cuprind avansurile achitate de întreprindere pentru imobilizările corporale precum și valoarea investițiilor neterminate, efectuate în regie proprie sau antrepriza iar valorile lor se includ în categoria de imobilizări corporale după recepția, sau punerea funcțiune a acestora.

3.1.1.3. Imobilizările financiare

A.Titlurile de participare reprezintă drepturile sub forma activelor privind alte titluri de valoare în capitalul altor unități patrimoniale, care asigură exercitarea unui control precum și realizarea unui venit în cadrul acelei intreprideri.

Deținerea titlurilor de participare oferă posibilitatea de reprezentanta în structurile de conducere a unității emitente sau de a avea relații tehnice sau comerciale privilegiate cu firmă dar pentru a putea considerate participații, titlurile trebuie să fie deținute într-o perioadă mai mare de un an și să fie de o anumită pondere în capitalul social al unității emitente, și anume:

între 10-20% din capitalul social al emitentului considerată o investiție strategică;

între 20-50% din capitalul social al emitentului cu posibilitatea exercitării unei influențe semnificative;

mai mult de 50%, care înseamnă controlul asupra societății emitente luând decizii asupra activtatii financiare și operaționale.

B.Titlurile imobilizate de portofoliu sunt dobândite de unitatea patrimonială în vederea realizării unor venituri financiare, cu posibilitatea să poată interveni în gestiunea unității patrimoniale emitente.

C.Alte titluri imobilizate provin din consecința unui fapt petrecut fără a fi rezultatul unei voințe exprimate de unitate la achizia acestora iar deținerea lor nu este judecată de unitate că a fi parte din activitatea societății deci sunt rezultate din re unor obligații impuse unității.

D.Creanțele imobilizate sunt reprezentate de acele investiții financiare pe termen mediu și lung cum ar fi:

împrumuturile acordate societăților;

titluri de participare;

împrumuturi acordate altor societăți;

alte imobilizări cum sunt garanțiile și dobânzile aferente creanțelor imobizate.

3.1.2. Activele circulante

Acestea sunt elementele patrimoniale necesare realizării activității de exploatare care, datorită destinației și naturii nu au vocația de a rămâne o perioadă mare de timp în unitate iar din acest motiv activele circulante sunt considerate bunuri curente care se reînnoiesc în permanență, și care sunt caracterizate printr-o viteză de rotate mare cu o durată de utilizare mai mică de un an.

În categoria activelor circulante se cuprind:

stocurile;

createle;

investițiile financiare pe termen scurt;

casă și conturile la bănci.

I.Stocurile reprezintă acele bunurilor și servicii din cadrul activelor patrimoniale, care sunt destinate penru a fi vândute în aceeași stare sau după prelucrarea procesului de producție, fie consumate la prima lor utilizare.

La nivelul unei societăților comerciale, pentru asigurarea valorii stocurilor, se utilizează una din următoarele modalități:

achiziție;

producție proprie;

aport;

sau donație.

1.Stocurile de materii prime participa direct la fabricarea produselor sau semifabricatelor sau lucrărilor regăsindu-se în totalitate în formă iinitiala sau transformată în bunul la a cărui realizare au contribuit.

2.Stocurile de materiale consumabile participa la procesul de fabricație sau exploatare fără a se regăsi în produsul finit iar în această categorie intră materialele auxiliare, combustibilii, materialele de ambalat, piese schimb, ustensilele de plantat, furajele, alte materiale consumabile.

3.Stocurile de natura obiectelor de inventar sunt bunuri cu o valoare mai mică decât limita stabilită pentru a fi considerate mijloace fixe, indiferent durata lor sau durata de folosire mai mică de un an, precum bunurile asimilate acestora cum sunt echipamentele de protecție, de lucru, îmbrăcămintea specială, sculele, aparatele de măsură și control și alte obiecte similare.

4.Ambalajele sunt bunuri materiale destinate să protejeze materialele și produsele finite, mărfurile, pe timpul transportului, manipulării sau vânzării lor.

5.Stocurile în curs de execuție sunt acelea care nu au parcurs toate fazele de prelucrare, prevăzute precum și produsele nesupuse probelor și recepției tehnice necompletate în întregime iar în această categorie se includ și semifabricatele precum lucrările, serviciile și studiile în curs de execuție.

Nivelul producției în curs de execuție este influențat de patru factori, și anume:

volumul fizic al producției;

durata ciclului de fabricație;

structura producției sau costul de producție.

6.Stocurile de produse finite

Produsele finite sunt acele bunuri materiale care au parcurs toate fazele procesului de fabricate și sunt destinate livrării terților.

Produsele reziduale sunt bunurile secundare, rezultate din procesul de fabricație, cum sunt rebuturile, deșeurile sau materialele recuperabile.

Mărfurile reprezintă bunurile materiale achiziționate în scopul de a fi vândute în aceeași stare sau produsele predate spre vânzare magazinelor.

Valoarea produselor finite aflate în stoc este influențată de elemente precum:

volumul fizic al produselor aflate în stoc;

structura produselor în stoc;

costul efectiv al produselor.

II.Creanțele

Creanțele reflectă sumele de bani ce urmează să fie încasate de către agentul economic și care sunt generate de relațiile acestuia cu partenerii de afaceri, personalul propriu, bugetul asigurărilor sociale, bugetul statului precum și cu debitorii.

A.Creanțele comerciale cuprind cele asupra furnizorilor, decurgând din sumele achitate anticipat acestora pentru achiziționarea de bunuri, prestarea unor servicii sau executarea de lucrări, precum și contravaloarea bunurilor livrate și executate sau prestărilor de servicii către client care urmează a se transfera ulterior prin virament sau prin intermediul efectelor de comerț.

B.Sumele de încasat de la societățile din cadrul grupului și care reprezintă contravaloarea livrărilor de bunuri, prestării de servicii sau executării de servicii precum și virării de sume către alte unități ale grupului, peste valori primite de la celelalte unități ale grupului.

C.Sume de încasat din interese de participate reprezintă val primit în urma derulării operațiunilor de participate.

D.Postul de alte creanțe este un post bilanțier care grupează creanțele în legătură cu relațiile cu personalul propriu, organismele de asigurări și protecție bugetul statului, organismele publice sau debitori diverși.

E.Creanțe privind capitalul subscris nevărsat reflectă creanțele de capital social pentru valoarea capitalului subscris și nevărsat până la încheierea exercițiului iar pentru analiza creanțelor se pot folosi mai multe criterii de clasificare astfel:

1.după natura lor se disting:

creanțe comerciale;

creanțe necomerciale:

creanțe generate de relațiile de asociere din cadrul grupului sau din afara lui.

2.după riscul de neîncasare a creanțelor:

debitori incerți;

debitori rău platnici;

debitori în litigiu;

3.după vechimea lor, creanțele se împart în:

create sub 30 de zile;

creanțe între 30 și 60 de zile;

creanțe între 60 și 90 de zile;

creanțe peste 90 de zile.

III.Contul de casă și conturi la banca este postul bilanțier care cumulează elementele lichide ale activului, și anume:

cecuri și efecte comerciale de încasat;

conturi la bănci, în lei și în valută;

casa în lei și în valută;

sume în curs de decontare;

acreditive, în lei și în valută;

anvansuri de trezorerie și alte valori.

3.2. Rolul și modul de organizare a structurii pasivului

Pasivul evidențiază prin natura sa, compoziția, modul de finanțare a bunurilor economice precum și gradul de exigibilitate al surselor unei firme, iar caracteristica esențială a lui consta în faptul că arată ce obligații actuale există și care sunt rezultate ca o consecință a unui contract sau a obligațiilor statutare sau legale.

Obligațiile cuprinse în pasivul bilanțier pot fi stinse prin următoarele moduri:

plata din disponibilități;

compensarea cu avansurile acordate fumizorilor;

transfer de alte active;

prestare de servicii;

acceptarea efectelor comerciale de plătit;

înlocuire cu o altă obligație;

conversia obligației în capital propriu.

prescrierea sau anularea obligației.

Potrivit OMF 94/2001, posturile de pasiv sunt structurate în ordine descrescătoare a exigibilității, astfel:

datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de un an sau datorii pe termen scurt;

datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an sau pe termen lung;

provizioane pentru riscuri și cheltuieli;

venituri în avans;

capital și rezerve.

Aceasta modalitate de structurare a elementelor de pasiv evidențiază de o parte, accentul pus pe importanta acoperirii datoriilor, iar pe de altă parte, rolul de element rezidual al capitalului propriu.

A. Datoriile

I.Datoriile financiare cuprind resursele de finanțare externă pe o perioadă de timp mai mult sau mai puțin îndelungat și reprezintă împrumuturile pe termen scurt, mediu și lung de la instituțiile financiare specializate pentru finanțarea activității de investiții și pentru utilizarea cărora agentul economic plătește dobânda. Acestea cuprind:

împrumuturile din emisiune de obligațiuni;

sumele datorate instituțiilor de credit.

Soldul datoriilor într-o perioadă de gestiune, poate să:

crească, prin contractarea de noi datorii într-o sumă mai mare decât sumele rambursate din aceeași perioadă;

să scadă, prin rambursarea datoriilor într-o sumă mai mare decât eventualele datorii contractate în cursul perioadei.

De regulă, datoriile se urmăresc pe categorii de datorii:

datorii din emisiunea de obligațiuni;

datorii din împrumuturi bancare;

datorii nerambursate la scadență;

dobânzi aferente datoriilor;

datorii interne sau externe.

II.Datoriile comerciale cuprind resursele bănești atrase temporar de partenerii de afaceri, pentru desfășurarea activității curente, pentru că plătesc dobânzi și care sunt grupate în:

avansuri încasate în contul comenzilor;

datorii comerciale față de furnizori;

efecte de cornert de plătit.

Avansurile încasate în contul comenzilor exprima datoriile față de clienți care decurg din avansurile primite de la aceștia prin livrări ulterioare de produse, efectuării unor livrări, prestării de servicii, valoarea ambalajelor care circulă în sistem de restituire, facturate clienților.

Datoriile comerciale față de furnizori este un post ce reflectă datriile societății comerciale față de cei care asigură fluxul de intrări în unitate, de natura mijloacelor circulante sau imobilizărilor, respectiv de lucrări sau prestarea de servicii.

Efectele de comerț de plătit reflectă obligațiile de plătit pentru efecte comerciale că biletul la ordin, cambie, cec, etc. regăsite în efecte de plată sau efecte de plată pentru imobilizări.

III.Datoriile din exploatare sunt surse gratuite de capital, care trebuie gestionate eficient, ceea ce înseamnă că este benefic pentru societatea comercială dacă se realizează un volum al decalajelor dintre încasări și plăti.

Categoria de alte datorii se referă la:

datorii ce privesc imobilizările financiare:

datorii către societățile din cadrul grupului său datorii către societățile la care dețin interese de participare;

alte împrumuturi și datorii asimilate:

garanții primite prin valoarea concesiunilor;

valoarea imobilizărilor financiare primite în leasing financiar;

datoriile față de personalul propriu:

salarii datorate;

drepturi de asigurări sociale și stimulente din profit neachitat;

drepturi de personal neridicate;

sume nevirate către terți din reținerile făcute personalului;

sume datorate personalului propriu pentru care nu s-au achitat statele de plată;

datoriile față de bugetul asigurărilor sociale:

datorii față de bugetul de stat;

obligații față de fondurile speciale;

decontări din operațiuni în curs de clarificare.

B.Provizioanele pentru riscuri cheltuieli constituie resurse necesare acoperirii de riscuri și cheltuieli pe care evenimentele survenite sau în desfășurare le fac probabile iar astfel de evenimente privesc cazuri concrete dar realizarea lor este nesigură.

Constituirea de provizioane reflectă politica de prudență economică sau de reducere a riscurilor care apar în activitatea agenților economici, astfel se constituie dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

există o obligație curentă generată de un eveniment anterior;

este probabilă efectuarea unor plăti pentru onorarea obligației respective;

suma poate fi estimată.

Nivelul agenților economici se constituie provizioane pentru riscuri și cheltuieli pentru a căror realizare ori plata este incertă sau pentru acele cheltuieli care devin exigibile în perioada următoare iar acestea sunt:

provizioane pentru pensii și alte obligații similare;

provizioane pentru litigii;

provizioane pentru garanții acordate clienților, generate de obligația întreprinderii că în perioada de garanție să efectueze gratis lucrări de remediere a defecțiunilor apărute;

provizioane pentru dezafectarea imobilizărilor corporate;

provizioane pentru restructurare;

provizioane pentru despăgubiri, daune și alte datorii incerte;

provizioane pentru amenzi și penalități.

C.Veniturile înregistrate în avans reprezintă sumele alocate de buget sau alte unități pentru realizarea de investiții, respectiv încă creanțe aferente unor bunuri nelivrate, a unor lucrări sau prestații care nu afectează veniturile exercițiului curent.

D.Capitalul social reprezintă ansamblul aporturilor în bani sau natura puse la dispoziție în mod permanent de către asociați, fie în momentul constituirii societății, fie pe parcursul funcționarii acesteia, cu ocazia creșterii de capital.

Ca mărime, capitalul social este egal cu suma valorii nominale în raport cu părțile sociale aflate în circulate. Acesta poate fi subscris nevărsat sau subscris vărsat.

Mărirea capitalului social poate avea loc prin:

aport nou în numerar;

aport nou în natură;

incorporarea primelor legate de capital

incorporarea rezervelor;

absorție sau fuziune;

transformarea obligațiunilor în acțiuni;

transformarea datoriilor în acțiuni.

Contul de capital și rezerve reprezintă sumele nedatorate de întreprindere în momentul întocmirii bilanțului, ele aparținând proprietarilor iar aceste sume sunt dobândite prin aporturi ale proprietarilor, reevaluare și autofinanțare.

Capitolul IV. Ratele de analiză a structurii întreprinderii

4.1.Analiza ratelor de structură a activului

Analiza structurii patrimoniului urmărește evidenta raporturilor dintre diferitele elemente patrimoniale a relațiilor dintre mijloace economice și sursele de acoperire a acestora determinate de interacțiunea mediului intern cu cel extern al firmelor.

Utilitatea analizei structurii patrimoniului este evidențiata prin fundamentarea deciziilor referitoare la opțiunile strategice legate de activitatea de exploatare, de investiții și cea de finanțare iar în același timp oferă informații despre natura relațiilor cu partenerii externi, iar pentru aceștia reprezintă un mijloc de informare care vizează fundamentarea propriilor decizii privind relațiile cu respectivele părți.

Obiectul de activitate, intensitatea capitalizării, durata de viață a imobilizărilor, influențează în mod direct mărimea și dinamica imobilizărilor corporale, precum și structura lor de aceea un grad ridicat de mecanizare, automatizare sau robotizare a producției presupune o pondere ridicată a acestor imobilizări.

Mărimea întreprinderii este într-o relație nemijlocită cu imobilizările necorporale iar practica demonstrează că firmele mari dezvolta activități de cercetare, fac cheltuieli pentru achiziționarea și obținerea de licențe sau de mărci de fabricate etc.

Pe termen lung, acest gen de investiții se vor revedea în performanțele economico-financiare îmbogățite ale firmei, ceea ce va conta la întărirea poziției acesteia pe piața prin aspectele reliefate de analiza structurală a activului bilanțier care evidențiază:

destinația economică a capitalurilor firmei;

lichiditatea patrimoniului;

opțiunile strategice ale firmei;

schimbările intervenite în cadrul activelor ca efect al activității și interacțiunii cu mediul extern.

Ratele de structură ale activului pot fi:

sintetice ca de exemplu rata activelor imobilizate sau rața activelor circulante

analitice ca de exemplu rata imobilizărilor corporale, imobilizărilor financiare, rata stocurilor, rata creanțelor, rata disponibilităților bănești etc.

Nivelul și evoluția lor trebuie interpretate în strânsă legătură cu nivelul activității desfășurate de agenții economici, dimensiunile acesteia și alți factori iar principalele rate de structură ale activului sunt următoarele:

rata activelor imobilizate: rata imobilizărilor necorporale; rata imobilizărilor corporale; rata imobilizărilor financiare;

rata activelor circulante: rata stocurilor, rata creanțelor; rata disponibilităților.

Ratele menționate, la rândul lor, pot fi detaliate în alte rate construite în funcție de elementelw componente ale posturilor respective.

1.Rata activelor imobilizate (Rai) se calculează ca raport între activele imobilizate și totalul activului:

Rai = Active imobilizate / Activ total * 100

Aceasta reflectă ponderea elementelor patrimoniale aflate permanent în patrimoniu și măsoară gradul de investire a capitalului și se apreciază în funcție de specificul activității desfășurate în diferite sectoare.

Dacă în dinamica rata imobilizărilor are o tendință de creștere, poate fi îi inițiala politicii de investiții accelerate a firmei, cara va însemna sporirea principiului economic al firmei și implicit a poziției acesteia pe piață.

Tendinta respectivă trebuie apreciată în legătură și cu evoluția indicatorilor de performanță a cifrei de afaceri, valoarea adăugată, rezultatul exercițiului, ceea ce scoate în evidență aspecte calitative referitoare la eficienta utilizării imobilizărilor.

În funcție de natura imobilizărilor care pot fi necorporale, corporale sau imobilizări în curs, se pot calcula rate analitice pe diferite tipuri de imobilizări și din acest punct de vedere, datorită ponderii elementelor de imobilizări, se vor calcula rata imobilizărilor corporale și rata imobilizărilor financiare.

A.Rata imobilizărilor corporale care se calculează astfel:

Ric = Imobilizări corporale / Activ total * 100

Nivelul acestei rate trebuie apreciat în primul rând, în funcție de natura activității desfășurate iar ramurile industriale care solicită echipamente numeroase și costisitoare vor înregistra un nivel ridicat al ratei respective.

De aceea interpretarea ratei trebuie făcută pe orizontală, prin comparație cu alte întreprinderi similare sau cu media sectorului și de asemenea trebuie apreciată tendința de evoluție a acestei rate, o dinamică ascendenta a ei însemnând o intensitate sporită a investițiilor ceea ce creează premisele unei activități superioare în viitor.

Situația imobilizărilor corporale apreciată prin prisma ratei menționate trebuie completată cu informații privind evoluția indicatorilor de performanță pentru aprecierea eficienței utilizării imobilizărilor și cu informații despre structura acestora iar creșterea ponderii imobilizărilor direct productive este de natură să sporească capacitatea de producție a întreprinderilor.

B.Rata imobilizărilor financiare (Rif) reflectă intensitatea legăturilor și relațiilor financiare pe care le stabilesc întreprinderile cu alți agenți economici, ca urmare a politicii de investiții financiare și care se calculează pe baza relației:

Rif = Imobilizări financiare / Activ total * 100

Desigur că trebuie să ne axam pe structura imobilizărilor financiare care adâncește cunoașterea politicii de investiții financiare a firmei iar investifiile financiare sunt destinate realizării unor venituri financiare sau fără posibilitatea intervenției în gestiune și pot fi în același timp un mijloace de protecție a disponibilităților bănești împotriva inflației prin formarea unor depozite sau acordarea unor împrumuturi pe termen lung, la care de regulă se adăugă dobânda superioară dobânzii din contul curent.

Nivelul ratei depinde de dimensiunea întreprinderii, având valori scăzute în întreprinderile mici și mijlocii și valori ridicate la întreprinderile mari iar evoluția ratei în sensul creșterii acesteia, oglindește angajarea firmei pe piața de capital și pe piața monetară, ceea ce constituie o sursă suplimentară de venituri și o valorificare eficientă a disponibilităților bănești.

2. Rata activelor circulante (Rac) se calculează ca raport procentual între activele circulante și totalul activului cu formula:

Rac = Active circulante / Activ total * 100

Rata este complementara ratei activelor imobilizate și în consecință depinde de:

natura activității desfășurate, concretizata pentru firmele industrial în specificul procesului tehnologic;

durata ciclului de exploatare;

politica de credit a firmei;

viteza de rotatie a stocurilor, conjunctura pieței etc.

O dinamică crescătoare a acestei rate poate fi consecință:

creșterii stocurilor pe seama reducerii vitezei de rotație a acestora

sporirii creanțelor;

majorării disponibilităților bănești.

Pentru a obține informații mai complete cu privire la evoluția activelor circulante, procesul de analiza economică se adâncește pe baza studierii analitice, și anume:

A.Rata stocurilor (Rs) care se calculează cu formula:

Rs = Stocuri / Activ total * 100

Această rată înregistrează valori diferite în funcție de:

obiectul de activitate;

dimensiunea activității;

durata ciclului de fabricare;

factorii de conjunctura a pieței;

politica de aprovizionare și desfacere.

Evoluția ratei trebuie apreciată în funcție de evoluția cifrei de afaceri iar dinamica superioară a cifrei de afaceri față de dinamică ratei stocurilor înseamnă sporirea vitezei de rotație a acestora, cu consecințe pozitive asupra indicatorilor economico-financiari ai firmei.

Dimpotrivă, încetinirea vitezei de rotație a stocurilor datorată stocurilor fără mișcare sau cu mișcare lentă, cauzează dilicultati financiare datorită lipsei de lichidități iar pentru procesul de analiză este util să se dcscompuna rata stocurilor în rate care să reflecte ponderea diferitelor categorii de stocuri de materii prime, producție neterminată, produse finite, mărfuri, în totalul activelor circulante.

B.Rata creanțelor comerciale (Rc) reflectă relațiile cu clientiii și are influență asupra lichidității imediate a firmelor iar un nivel ridicat al acestuia poate generadificultati, conducând de regulă la blocaj financiar.

Se calculează că raport între valoarea creanțelor comerciale și activul total al firmei.

Rc = Creanțe comerciale / Activ total * 100

Nivelul ratei depinde de modalitatea de plată convenită cu clienții în numerar sau prin virament, precum și de termenele de decontare.

Aprofundarea procesului de analiză a creanțelor se poate face analizând structura acestora concretizata în rate analitice calculate în funcție de:

natura creanțelor de exploatare, din operațiuni diverse;

certitudinea realizării acestora, certe și incerte;

termenul de realizare : scurt < 10 zile; mediu <30 zile; lung > 30 zile).

Desigur că sporirea cifrei de afaceri este de natură să conducă la o creștere a creanțelor, de aceea o concluzie pertinenta asupra evoluției creanțelor o putem trage după ce comparăm indicele de creștere cu cel al cifrei de afaceri.

C. Rata disponibilităților bănești (Rdb) este calculată astfel:

Rdb = Disponibilități bănești / Activ total * 100

O valoare ridicată a acestei rate poate reflectă o situație favorabilă pentru echilibrul financiar, dar poate fi și semnalul valorificării ineficiente a unor resurse de aceea interpretarea ei trebuie făcută nuanțat, mai ales că valorile ei pot fi foarte diferite la intervale reduse de timp.

4.2. Analiza ratelor de structură a pasivului

Structura pasivului oferă informații privind politica financiară a firmelor și referitor la aspecte legate de stabilitatea și autonomia financiară a frmei, informații care sunt oferite de ratele de structură ale pasivului construite, fie ca ponderi pe grupe de posturi în totalul pasivului, fie ca raporturi între două subgrupe.

Principalele rate de structură a pasivului patrimonial și semnificațiile lor sunt reflectate prin rata stabilității financiare.

Rata stabilității financiare (Rsf) reflectă legătura dintre capitalul de care dispun agenții economici în mod permanent și totalul patrimoniului:

Rsf = Capitalul permanent / Pasiv total * 100

Nivelul ratei arata gradul de stabilitate financiară a firmei și implicit siguranța financiară respectiv riscul acesteia iar o dinamică crcscatoare a ratei arata sporirea stabilității și siguranței financiare și se realizează prin majorarea compenentelor care alcătuiesc capitalul permanent adică:

capitalul și rezervele;

provizioanele;

rezultatul reportat;

subvenții pentru investiții;

datorii pe termen lung.

Deoarece capitalul permanent este format din capital propriu și capital împrumutat, se pot calcula rate analitice care oferă informații suplimentare asupra situației financiare a firmelor cu ajutorul următoarelor rate:

1.Rata autonomiei financiare globale (Rafg) reflectă gradul în care se poate făta obligațiilor de plată și se calculează astfel:

Rafg = Capitalul propriu / Pasiv total * 100

Scara de apreciere a autonomiei financiare este următoarea:

sub 33% : necorespunzătoare;

între 33 – 50% : satisfăcătoare;

între 50 – 66%: bună;

peste 66%: ridicată.

Sub valoarea minimă a raței, firma prezintă un risc ridicat de insolvabilitate iar un nivel al acesteia de peste 66% reflectă o solvabilitate ridicată, firma nu va avea probleme financiare cu furnizorii și alți creditori deci de asemenea oferă garanții de rambursare a creditelor.

Creșterea în dinamica nivelului ratei reflectă creșterea autonomiei firmei și se realizează în special pe seama măririi capitalului propriu și a rezultatului exercițiului.

2.Rata autonomiei financiare la termen (Raft) este mai semnificativ decât rata autonomiei financiare globale deoarece permite și o apreciere a structurii capitalului permanent și se calculează astfel:

Raft = Capitalul propriu / Capitalul permanent * 100

Valoarea minimă acceptată pentru această rată este de 50%, nivel sub care firma prezintă un grad ridicat al riscului de solvabilitate.

O dinamică ascendenta a ratei reprezintă întărirea pozifiei financiare a firmei și este de dorit ca acest lucru să se realizeze pe baza majorării rezultatului net al exercifiului, ceea ce ar însemna creșterea rentabilității firmei.

În situația în care firmele apelează la împrumuturi pe termen lung, nivelul ratei se va diminua situație care trebuie apreciată în funcție de rentabilitatea împrumuturilor respective.

3.Rata securitfitii financiare (Rf) reflectă gradul în care capitalul propriu asigura finanțarea activității:

Rsf = Capitalul propriu / Datorii pe termen lung și mediu * 100

Majorarea nivelului ratei în dinamica se face pe seama sporirii capitalului propriu sau rambursării împrumuturilor și înseamnă creșterea securității financiare a firmei, iar diminuarea valorii indicatorului se datorează fie diminuării capitalului propriu, fie contractării de noi împrumuturi pe termen lung care însă trebuie să fie rentabile.

4.3.Capacitatea de îndatorare

4.3.1. Definire și caracteristici ale capacității de îndatorare

Dacă stăm să facem o analiză mai detaliată, vom vedea că realizarea structurii financiare depinde în mare măsură de capacitatea de îndatorare a unei firme iar cei care aduc capitaluri cum sunt investitorii sau creditorii, sunt dispuși să investească doar când întreprinderea are capacitatea de a returna capitalurile care au fost împrumutate și de a le remunera conform cerințelor.

Din acest motiv se impun o serie de limite exprimate sub forma unor rate și indicatori financiari care stau la baza deciziilor și care încadrează firma într-o anumită clasa de risc iar unul dintre aceste frecvente riscuri este tendința de a se antrena în acțiuni speculative atunci când fondurile au fost împrumutate.

Astfel, se pot obține câștiguri foarte mari prin asumarea unor riscuri pe măsură dar în caz de faliment se suportă consecințele deoarece majoritatea capitalului nu le aparține firmei, iar riscul este transferat asupra creditorilor.

Cei mai utilizați indicatori de apreciere sunt următorii:

coeficientul de îndatorare globală (CIG) ;

coeficientul de îndatorare la termen (CAT).

1.Coeficientul de îndatorare globală se calculează că raport între datorii totale și pasivul total sau datorii totale și capital propriu.

2.Coeficientul de îndatorare la termen se calculează că raport între datoriile firmei pe termen scurt și capitalul permanent sau datorii la termen și capitalul propriu.

Din aceste formule reiese că îndatorarea totală este exprimată matematic de relația:

Cp = Dt = Dts

Valorile date acestor indicatori sunt orientative, fiecare întreprindere financiară poate utiliza nivelul pe care îl considera optim iar principalele rate utilizate sunt acelea care exprimă gradul de îndatorare și gradul de acoperire a dobânzilor.

4.3.2. Analiza ratelor de îndatorare

Această analiză a gradului de îndatorare a întreprinderii se face cu ajutorul ratei de îndatorare globală.

Rata de îndatorare globală (Rig) este calculată astfel:

Rig = Datorii totale / Pasiv total * 100

Nivelul maxim admisibil al ratei este de 66%, deci nivelul datoriilor nu poate depăși 2/3 din totalul surselor de finanțare.

Această rată este complementara ratei autonomiei financiare globale de aceea între cele două rate există relația:

Rafg + Rig = 100

Pentru a spori solvabilitatea firmei este necesar că dinamica de îndatorare globală să scadă ceea ce înseamnă creșterea finanțării firmei pe seama capitalurilor proprii și implicit reducerea finatarilor pe seama împrumutului pe termen mediu și lung sau a creditelor de trezorerie.

Creșterea indicatorului în anumite limite poate fi apreciată că situație normal și favorabilă întreprinderii, doar dacă împrumuturile se dovedesc a fi rentabile , adică rata rentabilității economice să fie superioară ratei dobânzii.

Gradul de îndatorare al firmei se apreciază în practică pe seama a trei rate analitice, și anume:

A.Rata îndatorării la termen (Rit) care reflectă ponderea datoriilor pe termen mediu și lung în capitalul permanent sau capitalul propriu și este calculată astfel:

a.

Rit = Datorii pe termen mediu și lung / Capital permanent * 100

b.

Rit = Datorii pe termen mediu și lung / Capital propriu * 100

Dacă nivelul datoriilor depășește nivelul capitalului propriu atunci securitatea financiară a firmei este amenințată, de aceea valoarea maximă admisă pentru aceasta rata este de :

50% pentru primul caz;

respectiv 100% pentru al doilea caz.

B.Rata datoriilor financiare (Rdt) care măsoară ponderea datoriilor financiare totale în capitalul propriu:

Rdf = Datorii financiare totale / Capitaluri proprii * 100

Scara de apreciere a gradului de îndatorare financiară este următoarea:

până la 30% : grad de îndatorare financiară bun;

între 30-70% : grad de îndatorare financiară satisfăcător;

peste 70% ; grad de îndatorare financiară necorespunzător.

Evoluția în dinamica ratei îndatorării trebuie însă corelată cu rentabilitatea economică obținută în urma împrumuturilor, care dacă este superioară ratei dobânzii, înseamnă că gradul de îndatorare a contribuit la creșterea rentabilității capitalurilor proprii, ceea ce este o situate favorabilă pentru întreprindere.

C.Rata rentabilității financiare (Rf) reflectă capacitatea capitalului propriu de a aduce profit și este calculată astfel:

Rf= Rezultatul exercițiului / Capitalul propriu * 100

Valoarea minimă a ratei trebuie să se situeze teoretic deasupra ratei dobânzii și a ratei inflației, altfel se consideră că nu a fost valorificat eficient capitalul propriu sau chiar s-a produs o decapitalizare a firmei.