Continutul Economic Si Formele Resurselor Financiare Publice

Lista tabelelor

Lista figurilor

Continutul economic si formele resurselor financiare publice – caracterizare generală

In contextul economic actual, economia se caracterizează prin caracterul limitat al resurselor, respectiv de creșterea accentuată a necesarului de resurse. Satisfacerea nevoilor societății nu presupune numai folosirea resurselor private ci, în multe situații, este necesară intervenția statului, prin autoritățile publice în vederea satisfacerii nevoilor sociale, colective. Formarea resurselor necesare satisfacerii cererii presupune crearea de produs intern brut, respectiv un proces de redistribuire a veniturilor și averilor persoanelor fizice și juridice.

Resursele financiare ale societății sunt elementele de bogăție ale unui stat și se formează prin însumare resurselor financiare publice și resursele financiare private. Astfel, la nivelul unei societăți, resursele financiare reunesc mijloacele financiare administrate in sectorul public, dar și mijloacele bănești ale sectorului privat. Utilizarea celor două categorii de resurse nu presupunere o separare a folosirii (o folosire distinctă a) acestora în funcție de tipul de proprietate, ci relaționarea proceselor de utilizarea în vederea satisfacerii optime a nevoilor societății.

Resursele financiare publice reprezintă totalitatea mijloacelor bănești administrate de autoritățile publice în vederea îndeplinirii obiectivelor economice și sociale. Prin sistemul de resurse financiare publice, statul își indeplinește funcțiile sale cu scopul de a asigura funcționarea structurilor organizatorice.

Formarea resurselor financiare este influențată și determinată de crearea de produs intern brut, dar și de nivelul unor diferite forme de resurse extraordinare (împrumuturi de stat, donații, ajutoare externe etc.).

Nivelul resurselor financiare publice este determinat de nivelul și dinamica cheltuielilor publice, dar capacitatea de formare a acestor resurse financiare este influențată de o multitudine de factori, din care cei mai importanti sunt:

factori economici – cresterea produsului intern brut poate determina creșterea veniturilor impozabile

factori monetari – creșterea inflației are ca efect creșterea impozitelor și taxelor

factori financiari – cheltuielile publice determină dimensiunea excedentului / deficitului bugetar, prin urmare a volumului de resurselor financiare publice necesare acoperirii deficitului.

factori politici – politica economică, financiară și socială influențează dinamica resurselor financiare publice

factori sociali – influențează dinamica resurselor financiare publice alocate pentru acoperirea nevoilor de asigurări și protecție socială, ducație, sănătate etc.

factori demografici – evoluția demografica ascendentă determină creșterea contribuabilor

Structura resurselor financiare este determinată de suma tuturor factorilor (economici, monetari, sociali, demografici, politici etc.) ce influențează capacitatea statului de acoperie a cererii de resurse, la un anumit moment.

In opinia unor autori resursele financiare publice se împart în două subsisteme:

subsistemul resurselor publice bugetare – resurse financiare administrate de autoritățile publice centrale și locale. Aceste instituții nu realizează veniturile necesare acoperirii cheltuielilor proprii datorită naturii nemateriale a activității lor.

subsistemul resurselor întreprinderilor cu capital de stat și mixte – resurse financiare administrate direct de către întreprinderile cu capital de stat, inclusiv participațiile de capital ale statului la întreprinderile mixte. Resursele financiare din cadrul acestui subsistem se formează și se utilizează în funcție de particularitățile domeniului economic în care activează întreprinderile de stat dar și în funcție de natura activității fiecăreia.

Resursele financiare publice bugetare analizate ca un sistem distinct sunt formate din resursele administrației publice centrale, resursele administrației publice locale, resursele asigurărilor sociale de stat, resursele instituțiilor și autorităților publice cu caracter autonom.

Primul subsistem, respectiv resursele financiare ale administrației publice centrale se constituie în vederea satisfacerii unor nevoi generale ale întregii colectivități, considerate de interes general. Aceste resurse se formează sub forma impozitelor, taxelor și contribuțiilor generale (centrale), împrumuturi contractate la nivel central (guvern) etc.

Subsistemul resurselor financiare ale administrațiilor publice locale mobilizează resurse bănești pentru satisfacerea intereselor publice locale, a unor nevoi înregistrate la nivelul fiecărei unități administrativ teritoriale. În principiu, la nivel local sunt mobilizate acele venituri care au ca sursă activitățile desfășurate în cadrul unității administrativ teritoriale, sub forma impozitelor și taxelor locale. Alături de acestea, ca formă a veniturilor proprii, se folosesc și împrumuturile contractate de autoritățile publice locale. În practica bugetară, aceste resurse sunt total insuficiente, fiind absolut necesară susținerea cheltuielilor publice prin suplimentarea resurselor la nivelul administrațiilor publice locale. Din această cauză vom regăsi în componența resurselor publice locale cote (defalcate) din impozitele administrate de autoritățile publice centrale, subvenții sau transferuri din bugetul de stat. Totalitatea resurselor financiare publice administrate în cadrul unei unități administrativ teritoriale se reflectă în bugetul local al respectivei unități.

Resursele financiare ale asigurărilor sociale de stat formează al treilea subsistem în cadrul resurselor financiare publice ale societății. Acesta constituie «principalul sistem de relații economico-sociale de ocrotire, protecție și de ajutorare a cetățenilor activi, a pensionarilor și a membrilor de familie» . Resursele financiare ale asigurărilor sociale de stat sunt administrate de către instituții specializate în domeniul acesta. Destinația acestor resurse o constituie cheltuielile generate de realizarea drepturilor constituționale ale poporului, respectiv dreptul la ocrotirea sănătății, un nivel de trai decent, un sistem de protecție pentru copii și tineri (art. 34,47 și 49 Constituția României). Sursele de formare a resurselor financiare ale asigurărilor sociale sunt contribuțiile plătite de către angajatori (agenți economici, instituții, persoane fizice) și contribuțiile individuale ale angajaților. Pentru suplimentarea resurselor asigurărilor sociale de stat se apelează la subvenții (alocații) din bugetul de stat.

În literatura de specialitate actuală se promovează ideea că se poate crea un nou subsistem distinct, respectiv al resurselor financiare constituite la dispoziția instituțiilor publice, fiind considerate competente în a administra resursele financiare acumulate din propria activitate sau provenite din alocațiile de la bugetul de stat.

Totalitatea resurselor financiare publice formează un ansamblu caracterizat prin caracteristici comune, dar componentele acestuia se individualizează prin particularități determinate de modul de formare și utilizare a acestor resurse. Una dintre aceste particularități o constituie conținutul economic, iar în funcție de acest criteriu putem clasifica resursele financiare astfel:

venituri fiscale

venituri nefiscale

resurse de trezorerie

împrumutate pe termen mediu și lung

emisiune de monedă

Veniturile fiscale reprezintă procesele economice de redistribuire a produsului intern brut de la persoane fizice sau juridice, la dispoziția statului. Resursele fiscale sunt prelevări obligatorii sub forma impozitelor, taxelor, contribuțiilor etc. Deși constituie cea mai mare parte a resurselor financiare publice, au un caracter limitat și insuficient, nu pot avea o evoluție ascendentă accelerată. Creșterea nivelului resurselor financiare poate fi determinată de modificarea sistemului fiscal, prin majorarea nivelului cotelor de impunere sau prin introducerea de noi impozite. Datorită faptului de acesta este un proces de durată, pentru a acoperi nevoia de resurse financiare la un moment dat se apelează la alte categorii de resurse.

Resursele nefiscale se constituie din veniturile autorităților publice din exploatarea întreprinderilor de stat și a bunurilor pe care acestea le dețin. Caracterul nefiscal al acestor resurse este determinat de proveniența acestora din repartiția primară a produsului național, înregistrându-se doar «o mișcare a valorii în limitele aceleiași proprietăți». Veniturile nefiscale pot avea forma dividendelor, redevențelor, a sumelor provenite din vânzarea activelor publice, în general venituri preluate în bugetul public de la întreprinderile cu capital de stat.

Resursele de trezorerie se utilizează în vederea echilibrării curente a operațiunilor de trezorerie publică, pentru acoperirea temporară a deficitului curent al bugetului de stat, al bugetului asigurărilor sociale, dar și «acoperirea temporară a golurilor de casă înregistrate la bugetele locale și a deficitelor temporare ale bugetelor fondurilor speciale». Resursele de trezorerie constau în redistribuirea de disponibilități din conturile entităților publice și angajarea unor împrumuturi pe termen scurt (până la un an), contractate prin emisiunea și vânzarea unor titluri de stat(bonuri de tezaur, certificate de depozit etc.).

Resursele împrumutate pe termen mediu și lung reprezintă o modalitate obișnuită și frecventă de procurare a resurselor financiare în vederea acoperirii deficitului bugetar, fiind gestionate de către sistemul trezoreriei publice. Resursele împrumutate au la bază relații contractuale directe în stat, pe de o parte, în calitate de debitor, și un creditor, persoană fizică sau juridică, de cealaltă parte. Creditorul cedează pe principiile relațiilor de credit, folosirea unor sume de bani proprii. Numite si impozite amânate, aceste împrumuturi trebuie rambursate din resursele curente ce se vor încasa în viitor de către stat. Resursele împrumutate pe termen lung sunt caracterizate prin existența contraprestației, caracterul facultativ și rambursabil al acestora.

Emisiunea de monedă fără acoperire se constituie ca o resursă financiară în momentul în care statul pune în circulație o cantitate de bani superioară nevoilor obiective. Profitând de dreptul statului de a pune în circulație monedă națională fără valoare intrinsecă, guvernul își generează resursele necesare pentru acoperirea deficitului bugetar, finanțându-se astfel cheltuieli publice care depășesc veniturile ordinare. Prin emisiunea inflaționistă de monedă statul pune în circulație masă monetară, câștigând putere de cumpărare în defavoarea populației, redistribuind o parte din puterea de cumpărare a veniturilor nominale. Așadar, finanțarea deficitului bugetar prin emisiunea de monedă are un caracter fiscal, asemenea impozitelor, diferența constituind-o procesele de prelevare a puterii de cumpărare, care au loc în ordine inversă față de impozite.

Un alt criteriu de clasificare a resurselor financiare publice îl constituie regularitatea folosirii resurselor. Astfel, resursele ordinare sunt acele resurse la care statul are acces in mod obișnuit, în condiții normale. Se regăsesc în bugetul anual, iar cele mai importante forme sunt impozitele, taxele și contribuțiile obligatorii și veniturile nefiscale din exploatarea întreprinderilor și proprietăților din domeniul public. Resursele extraordinare sunt cele la care statul apelează în mod excepțional, în cazul în care resursele ordinare sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile publice. «De remarcat caracterul exceptional al acestor resurse, deși în contexul economic actual, se uzează tot mai des aceste resurse în vederea acoperirii cheltuielilor publice crescute.» În categoria resurselor extraordinare includem împrumuturile de stat și emisiunea inflaționistă de monedă, iar în proporții reduse părți din fondul de amortizare, sume rezultate din vânzarea unor bunuri publice, din lichidarea participațiilor de capital în străinătate.

Resursele financiare publice le regăsim structurate în sisteme bugetare publice determinate de forma puterii publice. Generalizând, putem întâlni două forme principale de structurare a puterii publice: statul unitar și statul compus (federal). Deși realitatea actuală nu permite o încadrare strictă a statelor într-una din cele doua forme de guvernare, literatura de specialitate preferă această delimitare clară, la extreme, a formei de organizare administrative.

În cazul statelor unitare vorbim de stratificarea resurselor financiare publice pe doua trepte, respectiv nivelul administrației centrale și treapta administrației locale. De asemenea, avem delimitate resursele asigurărilor sociale. Evidența resurselor financiare se realizează în bugete specializate, respectiv bugetul de stat, bugetele locale și bugetul asigurărilor sociale de stat. Această delimitare a bugetelor este specifică și României, regăsind în bugetul general consolidat componentele bugetare menționate. Toate bugetele de pe cele doua trepte sunt întocmite, aprobate și executate în condiții de autonomie, interrelațiile între aceste bugete se manifestă pe verticală, respectiv de sus în jos. În cazul României, fără a generaliza la toate statele unitare, componentele sistemului de bugete publice au un caracter omogen, regăsind același mod de stabilire a interrelațiilor între bugetul de stat și cel județean, între bugetul județean și cel al orașelor etc.

În cazul statelor de tip federal, resursele financiare publice se regăsesc în sisteme bugetare de tip federal, armonizate pe structura statelor federale, respectiv subsistemul bugetar federal și subsistemele bugetare al statelor federate. Prin urmare sistemul bugetar federal se organizează pe trei trepte ierarhice. Bugetul statului federal care cuprinde bugetul federal, bugetul asigurărilor sociale de sănătate și bugetul fondurilor speciale, situate pe prima treaptă centrală. Pe a doua treaptă centrală regăsim bugetul statului federat format din componente bugetare specifice unui buget de stat. Deși în relație de subordonare cu statul federal, statele federate prezintă un nivel de guvernare central, dispunând de un buget central, de stat. Pe treapta a treia se află bugetele administrațiilor publice locale organizate pe una sau doua trepte inferioare. Structurarea sistemelor de resurse publice pe baza structurii de stat, având ca puncte de reper bugetul central, federal sau federat, și bugetele locale, se află într-o strânsă relație cu delimitarea nevoilor publice în naționale și locale, nevoi ce vor fi acoperite din resursele corespunzătoare aceleiași trepte de guvernare.

Putem concluziona că, structura sistemelor de resurse financiare publice diferă de la un stat la altul, dar, independent de forma de organizare sau nivelul de dezvoltare al acestora, este necesară diversificarea metodelor de identificare și mobilizarea a resurselor financiare în vederea satisfacerii nevoilor publice. O structurare a resurselor financiare publice în cadrul unor sisteme bugetare identice în toate unitățile administrativ teritoriale nu poate fi posibilă pentru că, sistemele bugetare trebuie să fie modelate conform nevoilor sociale aflate într-o continuă dinamică, fiind necesară păstrarea flexibilității sistemului bugetar public.

Structura resurselor financiare publice ale bugetului general consolidat și factori de influență

Apariția statului ca forma de organizare a membrilor unor colectivități, a determinat structurarea nevoilor membrilor comunității și necesitatea satisfacerii acestora colectiv, în mod organizat. Apariția primelor relațiilor economice specifice finanțelor se referea în principal, la preluarea de către stat a unor părți din veniturile populației și utilizarea acestora în scopul satisfacerii nevoilor colectivității. Având o puternică determinare obiectivă, noțiunea de buget apare ca și categorie economică, prezentând particularități specifice fiecărei țări sau perioade de timp.

Determinată de realitățile societății actuale, diversitatea relațiilor financiare prin care se mobilizează și se utilizează resurse financiare publice, generează reflectarea distinctă a procese bugetare în diferite bugete publice. Diferențiate în mod clar prin modul de întocmire, aprobare sau execuție, prin competențele administrative, prin sursele de finanțare și nevoile care vor fi satisfăcute, bugetele publice sunt considerate un sistem unitar de bugete prin prisma interrelațiilor specifice manifestate între acestea.

În opinia unor autori, sistemul bugetar public se poate defini, în sens restrâns, ca fiind „ansamblul de bugete publice, prin care se constituie, distribuie și utilizează fonduri bănești, destinate satisfacerii nevoilor publice, relații la care participă statul, pe de o parte, și persoane fizice sau juridice, pe de altă parte”. Bugetele sunt în toate situațiile autonome, dar funcționalitatea acestora condiționează și este condiționată de relațiile existente în cadrul sistemului bugetar din care fac parte.

Pornind de la conținutul economic al bugetelor publice, alți autori definesc sistemul bugetar public astfel: „ ansamblul de relații economice sub formă bănească, rezultat al repartiției venitului național, care apar cu prilejul constituirii și repartizării de fonduri centralizate la și de la dispoziția statului, precum și a unităților administrativ teritoriale, în scopul satisfacerii de interese generale ale societății ori colectivităților publice”.

Totalitatea bugetelor, privite ca și componente ale sistemului bugetar, agregate și consolidate, formează ceea ce denumim generic bugetul general consolidat. În cadrul acestuia se elimină transferurile dintre bugete, în vederea evitării dublei înregistrări a cheltuielilor sau veniturilor ( consolidare). Bugetul general consolidat este principalul instrument de analiză a politicii fiscal-bugetare.

Bugetul general consolidat ne oferă posibilitatea de a analiza în mod global sistemul bugetar public, respectiv cheltuielile și resursele publice bugetare, dar și interrelațiile dintre bugetele publice. Componentele sistemului bugetar public sunt reflectate unitar și identic, din prisma acelorași componente, ceea ce permite analiza dinamicii componentelor bugetare și a interrelațiilor dintre acestea.

Imaginea de ansamblu pe care o oferă bugetul general consolidat asupra sistemului de resurse publice își găsește utilitatea în realizarea analizelor comparative a diverșilor indicatori utilizați în analiza politicii fiscal bugetare, a politicii economice și sociale a unui stat. Reflectarea interrelațiilor între componentele sistemului bugetar permite urmărirea evoluției și a dinamicii acestor componente, analiza acestora reprezentând datele primare folosite pentru emiterea unor judecăți de valoare privind funcționalitate și performanța fiecărei componente a sistemului bugetar public, dar și modul de funcționare, eficiența și efectele interrelațiilor dintre componente.

Analiza structurii ECONOMICE A veniturilor bugetului general consolidat

Resursele financiare publice reunesc toate mijloacele bănești administrate de către autoritățile publice, în scopul îndeplinirii obligațiilor și funcțiilor ce revin acestora. Aceste mijloace bănești sunt destinate acoperirii cheltuielilor publice generate de satisfacerea nevoilor comune cetățenilor unei comunități (țară, oraș, comună). Formarea resurselor financiare publice la nivel național, presupune în principal, ”crearea și distribuirea de produs intern brut și avuție națională”, dar în anumite condiții se pot completa cu alte resurse financiare sub forma împrumuturilor, donațiilor, ajutoarelor bănești etc.

aNALIZA VENITURILOR BUGETULUI GENERAL CONSOLIDAT PE COMPONENTE

Analizată din perspectiva bugetului general consolidat, structura resurselor financiare publice înglobează:

resurse ale bugetului de stat – venituri curente, fiscale și nefiscale, venituri din capital, sponsorizări și donații, încasări din rambursarea împrumuturilor

resurse ale bugetelor locale – venituri fiscale și nefiscale cu caracter local, care aparțin unităților administrativ teritoriale, la care se adaugă prelevările de la bugetul de stat sub forma cotele defalcate din impozite, subvenții, donații și sponsorizări, împrumuturi contractate etc.

resurse ale asigurărilor sociale – resurse constituite pe baza contribuțiilor pentru asigurări sociale, venituri diverse și subvenții

resurse cu destinații speciale (fonduri speciale) – se constituie la nivel central din contribuții care alimentează aceste fonduri

Sub aspect temporal, am optat pentru analizarea perioadei 1992-2012 cuprinzând date aferente anilor selecționați cu o ritmicitate de 4 ani. Pentru perioada analizată situația veniturilor bugetului general consolidat și a principalelor componente este următoarea:

În cadrul bugetului general centralizat, bugetul de stat are cea mai mare importanță motivată în primul rând de nevoile pe care le finanțează, care sunt ale întregii colectivități, de importanță națională (apărare națională, cultură, cercetare – dezvoltare etc.).În al doilea rând, statutul privilegiat al bugetului de stat se datorează și modalității de constituire a resurselor financiare, respectiv sursa veniturilor financiare o constituie impozite și taxe aplicate pe întreg teritoriul statului, fiind însemnate cantitativ dar foarte sensibile la situația economică.

Prelevările fiscale ale bugetului de stat reprezintă cele mai importante pârghii ale politicii fiscal-bugetare, influențând activitatea economică și socială, având pe alături de funcția de asigurare a resurselor și o funcție de reglare a economiei naționale. Așadar, bugetul de stat este instrumentul care poate influența viața economică și socială la un moment dat, un ”instrument de politică a statului în domeniul fiscalității”.

Datele prezentate în tabel arată faptul că implicarea bugetului de stat în mobilizarea veniturilor prezintă o tendință descrescătoare în perioada analizată, corelată cu creșterea ponderii bugetelor locale. Aceste manifestări apar pe fondul procesului de descentralizare și deconcentrare promovat în România. Ponderea bugetelor locale în bugetul general consolidat înregistrează o creștere remarcabilă de la 9,01% în 1992 până la 27,67% în anul 2012, depășind cu două procente bugetul asigurărilor sociale de stat. Veniturile bugetului de stat s-au diminuat, dar ponderea acestora rămâne semnificativă ceea ce ne demonstrează că autoritățile centrale au încă o gamă largă de atribuții.

Sursa: prelucrare proprie după date cuprinse în Buletinele Ministerului Finanțelor Publice, www.insse.ro și Florin Oprea, Sisteme bugetare publice, Editura Economică, 2008, pag. 198-200

In perioada 2004-2008, ca efect al procesului de descentralizare și deconcentrare, bugetele locale își consolidează poziția de bugete autonome din punct de vedere juridic, determinând o creștere a ponderii acestor bugete în bugetul general consolidat. Urmare a acestei evoluții se observă o diminuare a ponderii bugetului de stat în bugetul consolidat, cel puțin până în 2008.

Se poate remarca evoluția spre convergență a bugetelor de stat și locale în 2008, înregistrându-se o diferență sub zece procente între ponderile celor două bugete din cadrul bugetului general consolidat. Cauza acestei evoluții crescătoare a ponderii bugetelor locale se consideră a fi reconsiderarea repartizării competențelor între autoritățile publice aflate pe cele două trepte de guvernare. Interelațiile dintre bugetul de stat și bugetele locale s-au manifestat în special sub forma transferurilor pentru echilibrare.

Așa cum se poate remarca din datele cuprinse în tabel, la începutul perioadei analizate, bugetele locale reprezintă o componentă minoră a bugetului general consolidat, cu o proporție de numai 9,01% din totalul resurselor financiare, situație generată de apropierea temporară de sistemul socialist de gestionare a veniturilor, în care toate resursele financiare au fost mobilizate de către bugetul de stat. Pe parcursul perioadei analizate, greutatea specifică a bugetelor locale în bugetul general consolidat crește prin prisma veniturilor de la 9,01% în 1992 la 27,67% în 2012. În condițiile în care bugetele locale își triplează ponderea în bugetul general consolidat, bugetul de stat se degrevează de diferite acțiuni prin procesul de descentralizare și deconcentrare. Transferul de competențe către nivelul de guvernare inferior determină cedarea unor surse de venit către aceste autorități administrative, generând creșterea ponderii veniturilor locale în totalul resurselor financiare publice.

Bugetul asigurărilor sociale de stat este reprezentarea relațiilor economice în formă bănească, generate de constituirea și repartizarea resurselor financiare în vederea satisfacerii nevoilor „populației aflate într-o anumită structură socio-demografică”.

Începând din anul 1991 bugetul asigurărilor sociale de stat nu mai reprezintă un capitol al bugetului de stat, el devine buget independent. Din acest moment, bugetul asigurărilor sociale de stat își asumă satisfacerea necesităților de asigurări sociale, la nivel național, prin mobilizarea și alocarea resurselor financiare publice destinate asigurărilor sociale. S-au creat astfel premise pentru controlul resurselor financiare, al modului de alocare a acestora, dar si pentru eficientizarea relațiilor financiare publice, având ca scop autoechilibrarea bugetului asigurărilor sociale de stat. Deși în practică se întâlnește mai rar sau deloc, trebuie menționat că eventualul excedent al bugetului de asigurări sociale de stat se reportează în anii următori.

Specific bugetului asigurărilor sociale de stat este forma de constituire a resurselor financiare, respectiv contribuțiile pentru asigurări sociale , suportate de angajatori și angajați. A doua sursă de resurse financiare a bugetului asigurărilor sociale o constituie subvențiile de la bugetul de stat, deși în România BASS este conceput în baza principiului contributivității. Cheltuielile specifice ale acestui buget susțin diverse forme de ocrotire socială a populației,concretizate în plata ajutoarelor , indemnizațiilor, a pensiilor, a diverselor forme de protecție socială, cheltuieli generate de situația în care se află populația la un moment dat (ex.: persoane ce au depășit limitei de vârstă pentru a fi salariat, starea de sănătate sau de handicap, persoane fără venit sau cu venituri foarte mici, sub venitul minim garantat, șomeri, persoane fără locuință etc.). Potrivit principiului contributivității, oferă bugetului asigurărilor sociale de stat un statut unicat în cadrul sistemului financiar public al României, întrucât această cerință nu se regăsește la nici un alt fond special.

Așadar, analizat din perspectiva conținutului economic, bugetul asigurărilor sociale de stat reflectă relațiile de constituire și utilizare a resurselor financiare publice destinate satisfacerii nevoilor persoanelor aflate în anumite situații, fiind specifică depersonalizarea veniturilor, care sunt repartizate pe destinații prestabilite.

Din punct de vedere al conținutului juridic, bugetul de asigurări sociale de stat reprezintă un act aprobat de Parlament, legea bugetară, un document care reflectă veniturile și cheltuielile generate de asigurările sociale, autorizate de către puterea legislativă. Asemenea celorlalte componente ale sistemului bugetar public, considerăm bugetul asigurărilor sociale de stat ca fiind plan financiar în baza căruia autoritățile publice conduc și planifică activitatea în domeniul asigurărilor sociale.

Bugetul asigurărilor sociale de stat este o componentă importantă a bugetului general consolidat încă de la începutul perioadei analizate, reprezentând aproximativ o cincime din acesta, depășind până în anul 2005 bugetele locale.

Structura sistemului de venituri ale bugetului asigurărilor sociale este simplă, înglobând puțini indicatori cum ar fi: contribuția pentru asigurările sociale de stat, contribuția pentru constituirea fondului de șomaj, mobilizate de la angajatori și de la angajați. La capitolul cheltuieli structura indicatorilor este mai complexă, limitată fiind de specificul bugetului.

Trebuie precizat că, pentru prima dată după 1989, se acordă subvenții pentru bugetul asigurărilor sociale de stat în 1996 în valoare de 312 miliarde lei, reprezentând o pondere de 5,3% din totalul veniturilor bugetului asigurărilor sociale de stat. Subvențiile de la bugetul de stat au înregistrat o evoluție ascendentă cu un minim înregistrat în 1998 cu o pondere de 2,25% și un maxim de 26,92% înregistrat în anul 2012.Din datele înregistrate la institutul național de statistica reiese că sursa cea mai importantă a veniturilor au reprezentat-o contribuțiile de asigurări sociale.

În practică se remarcă efectul negativ al lipsei de criterii clare și ferme în vederea stabilirii dreptului de a beneficia de o anumită formă de asigurare sau protecție socială. Asumarea de către autoritățile publice a unor sarcini de protecție socială, fără o analiză pertinentă și responsabilă a posibilelor efecte, poate determina imposibilitatea gestionării corecte a bugetului asigurărilor sociale. În aceste condiții se impune o analiză a sarcinii care se dorește a fi integrată în cheltuiala publică, dacă nu este mai eficientă gestionarea acesteia de către entități private (de exemplu sistemul privat de pensii).

Analizând bugetul asigurărilor sociale de stat din prisma ponderii veniturilor acestora in bugetul general consolidat, evoluția ponderilor veniturilor bugetului asigurărilor sociale de stat în veniturile totale ale bugetului general consolidat, înregistrează o scădere în prima parte a perioadei (1992-1996) urmată de o creștere constantă atât ca pondere cât și în mărime nominală în perioada 1996-2012.

Comparat cu celelalte componente ale bugetului general consolidat, bugetul asigurărilor sociale de stat își menține greutatea specifică în cadrul sistemului bugetar public, reprezentând aproximativ 20% din totalul veniturilor bugetare, depășind până în 2004 ponderea veniturilor bugetelor locale. Raportat la ponderea din bugetul general consolidat, se poate considera că bugetul asigurărilor sociale de stat reprezintă a doua componentă a acestuia, în condițiile în care diverse forme de asigurări sociale au fost evidențiate distinct sau cuprinse în cadrul bugetului de stat. Avem în vedere aici pensiile militare, pensiile pentru agricultori etc.

Bugetul asigurărilor sociale de sănătate este reflectare relațiilor economice sub formă bănească, prilejuite de mobilizarea și utilizarea resurselor în vederea satisfacerii unor nevoi colective ale populației.

Analizat ca o balanță financiară, bugetul asigurărilor sociale de sănătate reunește veniturile generate de contribuția suportată de angajați și angajatori, iar pe de altă parte cheltuieli…………………

Din tabel se poate observa că ocrotirea sănătății a fost finanțată până în 1998 din bugetul de stat, bugetele locale și unele fonduri speciale. În 1998 ponderea cheltuielilor a scăzut la 30% , scădere datorată faptului că majoritatea relațiilor bugetare s-au realizat prin Casa Națională de Asigurări de Sănătate, prin bugetul fondului unic. Referindu-ne la finanțarea sănătății din bugetele locale, putem afirma că în perioada anterioară creării Casei NAS ponderea cheltuielilor pentru sănătate era de 20,32% în 1996, evoluând puternic descendent în perioada imediat următoare ajungând la sub 1% din totalul cheltuielilor la nivel local. După 2010 cheltuielile pentru sănătatea revin în bugetele locale pe fondul descentralizării spitalelor și trecerii acestora în subordinea autorităților publice.

În perioada analizată, 1992-2012 , finanțarea sănătății s-a realizat și din diverse fonduri regăsite in Bugetul general consolidat. Astfel, în perioada 1992-2000 a funcționat Fondul special pentru sănătate, iar începând din 1998 apare Fondul pentru asigurările sociale de sănătate. Cele două fonduri au funcționat concomitent în perioada 1998-2000, iar din 2002 Fondul special pentru sănătate nu se mai regăsește în proiecțiile bugetare. Având din vedere că din Fondul special pentru sănătate avea puterea de finanțare a numai 1/5 din totalul cheltuielilor cu sănătatea din bugetul general consolidat, putem afirma că acest fond a fost conceput ca o sursă complementară a finanțare a acestor activități. După 1998 ca o urmare a procesului de reformare a sănătății, Fondul național unic pentru sănătate preia aproape în totalitate cheltuielile pentru sănătate din întreg sistemul bugetar. Nu pot fi neglijate subvențiile din bugetul de stat pentru echilibrarea acestui buget, subvenții acordate pe fondul imposibilității echilibrării bugetului . Câteva din cauzele posibile ale deficitului bugetar ar putea fi majorările salariale din sectorul sanitar, angajările în sistem , un control administrativ scăzut, promovarea subvențiilor de la bugetul de stat ca o resurse nerambursabilă etc.

Bugetele fondurilor speciale se regăsesc ca și bugete autonome în cadrul bugetului general consolidat, ce reflectă relații economice generate de mobilizarea și utilizarea fondurilor la și de la dispoziția statului, în vederea susținerii unor activități bine definitive și pentru o perioadă stabilită de timp. În practică, bugetele fondurilor speciale separă venituri ale bugetului central și le reține pentru acoperirea unor cheltuieli prestabilite

În prima parte a perioadei analizate, respectiv 1992-2001 în sistemul bugetar public al României se remarcă prin utilizarea excesivă a fondurilor speciale extrabugetare pentru evidențierea unor relații bugetare. În perioada următoare, 2002-2012 majoritatea fondurilor extrabugetare vor fi incluse în bugetul de stat. Pentru perioada în care au funcționat, fondurile extrabugetare nu au adus nici o îmbunătățire funcționării sistemului bugetar public, din contră, funcționarea acestor fonduri pune în evidență lipsa de maturitate în politica financiar-bugetare. Utilizarea fondurilor extrabugetare nu asigură transparența fluxului de constituire a resurselor financiare publice și nu asigură condițiile unui control politic sau al opiniei publice. Principalele probleme ale fondurile extrabugetare remarca ar fi:

lipsa unei fundamentări clare a sursei veniturilor și cheltuielilor fondului

situația negativă a echilibrărilor bugetare prin subvenții de la bugetul de stat

mai multe fonduri instituite și utilizate pentru activități diferite dar cu caracteristici similare

lipsa unei programări multianuale, toate fondurile funcționând în baza unor programe anuale

Referindu-ne la utilizarea fondurilor extrabugetare, concluzionăm că, modul de structurare a sistemului bugetar public în perioada 1992- 2002 scoate în evidență lipsa de consecvență a decidenților în materia financiar-bugetară, generând lipsa de funcționalitate a sistemului bugetar în ansamblu. S-au creat astfel condiții pentru lipsa de responsabilitate a actorilor implicați în instituirea și utilizare fondurilor extrabugetare, controlul fiind ineficient. Principalele urmări au fost complicarea relațiilor bugetare, scăderea randamentului fiscal general dar și lipsa comodității impunerii.

2.3 Interdependențe între componentele bugetului general consolidat în formarea și utilizarea veniturilor

În vederea satisfacerii necesităților social-economice, sistemul bugetar trebuie creat și conceput pe baza interrelațiilor dintre componentele acestuia, fiind exclusă posibilitatea de a crea sau analiza o componentă bugetară independent, fără a lua în calcul relațiile sale cu celelalte componente bugetare. Existența interrelațiilor între componentele sistemului bugetar public este impetuos necesară pentru funcționarea optimă a sistemului bugetar.

Practic fiecare componentă bugetară nu este concepută și creată individual, ci se configurează prin raportare la celelalte componente bugetare, pe o bază rațională, stabilirea interrelațiilor cu celelalte componente fiind așezată temporal nu ulterior, ci concomitent cu crearea noii verigi bugetare și cu individualizarea acesteia față de componentele sistemului bugetar. Modalitatea prin care stabilesc și se aplică practic aceste relații între componentele bugetare determină buna funcționare a sistemului bugetar, având ca rezultat imediat și măsurabil ritmul și gradul de dezvoltare economică a statului. În practică este posibilă reașezarea acestor relații stabilite între componentele sistemului, ca urmarea a constatării ineficienței sau modului mai puțin adecvat de funcționare a sistemului bugetar. Astfel, realitățile economice existente la un moment dat în cadrul economiei naționale, determină transformările care sunt necesare în cadrul interrelațiilor din sistemul bugetar, cu scopul de a determina o mai bună dezvoltare economică și socială a statului.

Analizând global, interrelațiile care se stabilesc între componentele sistemului bugetar public se pot clasifica după cum urmează:

transferuri de funcționare, generale

transferuri de regularizare în vederea formării veniturilor bugetelor

transferuri de echilibrare – subvenții

transferuri de întrajutorare

transferuri de cofinanțare

împrumuturi între diferite bugete publice

Conceperea și promovarea relațiilor între componentele sistemului bugetar public are ca scop principal asigurarea condițiilor pentru crearea echilibrului bugetar. Starea de echilibru bugetar este determinată și de modul de stabilire a veniturilor și cheltuielilor fiecărei componente bugetare, alături de relațiile care intervin între bugete în cazul în care o componentă înregistrează un dezechilibru bugetar. Așadar echilibrul sistemului bugetar privit ca un întreg, este determinat de echilibrul fiecărei componente bugetare în particular, de oportunitatea și buna funcționare a relațiilor dintre componente.

În practica bugetară actuală, în derularea execuției bugetelor sunt perioade în care se înregistrează goluri, cauzate de factori de conjunctură, chiar dacă veniturile și cheltuielile au fost dimensionate realist. În aceste condiții pentru atenuarea acestor sincope, se aplică „principiul vaselor comunicante”, în baza căruia deficitele unor bugete sunt acoperite din excedentele altora, în limite rezonabile, fără a fi vorba de transferuri automate.

Structura resurselor financiare publice la bugetul de stat și factori de influență

Bugetul de stat constituie principalul instrument financiar al executării puterii de stat, principalul plan financiar anual în baza căruia se mobilizează și se utilizează resursele financiare publice .Bugetul de stat este întocmit de Guvern, se aprobă în Parlament, iar Ministerul Finanțelor este responsabil de execuția acestuia. Este singur buget care se poate întocmi, aproba și executa cu deficit bugetar.

Bugetul de stat este principalul instrument financiar al statului care reflectă toate relațiile economice sub formă bănească care apar în procesul de repartiție al venitului național, cu ocazia constituirii resurselor financiare și al repartizării acestora în vederea satisfacerii nevoilor de interes general, național.

Bugetul de stat este reflecția relațiilor economice generate în procesul de repartiție al venitului național, cu ocazia constituirii și repartizării fondurilor centralizate, în vederea satisfacerii nevoilor generale ale societății.

Pentru a avea o imagine unitară și de ansamblu asupra evoluției resurselor financiare publice din evidențiate în bugetul de stat, am selectat pentru analiză datele înregistrate de către Institutul Național de Statistică pentru perioada 1992 – 2012.

Table mărimea și ponderea resurselor financiare publice ale bugetului de stat și a PIB, în perioada 1992-2012

Analizând datele statistice, remarcăm faptul că la început perioadei analizate, bugetul de stat reprezenta cea mai importantă componentă a bugetului general consolidat, ca urmare firească a transformărilor intervenite în sistemul de guvernământ. Dacă până în 1989 toate resursele financiare publice erau reflectate in bugetul de stat, după 1990 acesta se restrânge treptat, ajunând în perioada 2000-2012 la o medie de 45% din totalul resurselor financiare publice. Așadar, veniturile bugetului de stat au o evoluție descendentă pe parcursul perioadei analizate. În 1992 veniturile bugetului de stat reprezintă 61,53% din totalul resurselor financiare publice din România, această pondere fiind explicabilă prin apropierea temporală de perioada economiei centralizate. Ponderea cea mai mică a veniturilor bugetului de stat se înregistrează în anul 2008, cu o valoare de 37,11% din veniturile bugetului general consolidat, ca efect al procesului de descentralizare și deconcentrare. Diminuarea greutății bugetului de stat în bugetul general consolidat se regăsește în creșterea greutății specifice a celorlalte bugete publice (bugetele locale, bugetul asigurărilor de stat, fondurile speciale etc.).

Degrevarea bugetului de stat se manifestă pe fondul unui proces de descentralizare și deconcentrare, într-o perioadă de reformare a sistemului bugetar public și nu numai. Deși politica fiscal-bugetară promovează reformarea și principiul descentralizării, bugetul de stat deține încă o ponderea însemnată în cadrul bugetului general consolidat. Promovarea și respectarea principiului echilibrării bugetelor locale,………, a determinat necesitatea și obligativitatea echilibrării bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale și a celorlalte bugete prin acordarea unor transferuri de la bugetul de stat către aceste bugete. Transferurilor au luat forma transferurilor de echilibrare, subvenții de echilibrare sau venituri cu destinație specială, ponderea acestora fiind considerabilă. Analizând global, rezultatul final al existenței transferurilor de echilibrare, indiferent de forma de manifestare a acestora, este reflectarea în bugetul de stat a soldurilor negative a celorlalte bugete, iar la nivelul bugetului general consolidat deficitul este acoperit parțial de excedentul altor componente bugetare.

Trebuie precizat că transferurile către bugetele locale reprezintă în unele cazuri peste 80% din totalul veniturilor, de exemplu veniturile din TVA, iar bugetul de stat dispune de o sumă redusă, din acesta resursă financiară. În aceste condiții este preferabilă o inițiativă legislativă care să reglementeze cedarea resurselor financiare autorităților pe teritoriul cărora se manifestă activitățile economice ce generează aceste venituri publice, având în vedere și simplificarea si eficientizare relațiilor interbugetare.. În mod logic, ar fi necesar ca membrii colectivităților care generează venituri publice mari să beneficieze de utilități publice proporționale cu resursele create.

Unii autori consideră că raționalizarea interrelațiilor dintre componentele sistemului bugetar public este determinată în principal de modalitatea de fundamentare a transferurilor de echilibrare, deoarece acestea au implicații asupra funcționalității sistemului bugetar în ansamblu.

In vederea realizării unei analize detaliate a resurselor financiare publice ale sistemului bugetar în general, dar și a bugetul de stat in particular, putem clasifica resursele financiare publice după regularitatea folosirii acestora în resurse ordinare și resurse extraordinare. Folosite în condiții de stabilitate și normalitate social-economică, resursele ordinare sunt acele resurse care se regăsesc în bugetul fiecărui an bugetar, fiind folosite în mod curent. Resursele extraordinare sunt acele resurse folosite excepțional de către stat în acei ani în care se înregistrează modificări neobișnuite ale situației- economico-sociale.

Pentru perioada 1992-2012 situația veniturilor bugetului de stat se prezintă astfel:

3.1 Analiza veniturilor ordinare

Analizând resursele financiare ale bugetului central din perspectiva raportului dintre venituri și cheltuieli publice de efectuat, ansamblul resurselor financiare are structuri diferite în fiecare an bugetar, structuri determinate de gradul de acoperire al cheltuielilor. În situația în care resursele financiare acoperă în totalitate cheltuielile de efectuat, se consideră că este vorba de resurse ordinare, formate din:

prelevări la dispoziția statului, din veniturile persoanelor fizice și juridice, sub forma impozitelor, taxelor și contribuțiilor

venituri din exploatarea întreprinderilor de stat

venituri din exploatarea bunurilor publice

În cazul în care veniturile ordinare sunt insuficiente pentru satisfacerea nevoilor publice, ansamblul resurselor publice include și venituri extraordinare, formate din împrumuturi, vânzări de active publice și emisiune de monedă.

Pentru a analiza conținutul bugetului de stat prin prisma relațiilor și proceselor pe care le reflectă, putem delimita:

procese de repartiție primară a PIB, respectiv prelevarea veniturilor din exploatarea întreprinderilor de stat, a întreprinderilor mixte și exploatarea proprietăților statului

procese de repartiție secundară , respectiv prelevările sub forma impozitelor și taxelor

procese de redistribuire pe plan internațional

Prelevările obligatorii se regăsesc în literatura de specialitate sub denumirea de venituri fiscale și regăsim în această categorie impozite, taxe, contribuții și unele vărsăminte. Unii autori consideră că veniturile fiscale reprezintă contravaloarea serviciilor prestate de unele instituții – de exemplu taxa de timbru, echivalentul direct al cheltuielilor publice – în cazul concediilor de maternitate sau medicale.

Din punct de vedere al regularității folosirii resurselor, bugetul de stat încorporează în mod obișnuit resurse financiare ordinare sub forma impozitelor, și taxelor și contribuțiilor suportate de persoane fizice și juridice, dar și veniturile din exploatarea întreprinderilor proprietăților sectorului public.

Resursele bugetului de stat se pot clasifica astfel:

venituri curente

venituri fiscale

impozite directe

impozite indirecte

venituri nefiscale

venituri din capital

încasări din rambursarea împrumuturilor

În cadrul bugetului de stat, structura veniturilor curente delimitează veniturile fiscale și veniturile nefiscale, iar treptele inferioare ale taxelor, impozitelor și contribuțiilor se ramifică după cum am prezentat în anexa nr.

Pentru perioada analizată, 1992-2012, structura resurselor financiare publice mobilizate în cadrul bugetului de stat prezintă următoarea structură:

Din datele prezentate în tabel se poate observa structura resurselor financiare publice ale bugetului de stat în perioada 1992-2012. Astfel, ponderea cea mai mare o dețin veniturile curente cu valori peste 97%, iar veniturile din capital sunt foarte slab reprezentate cu ponderi sub 2% anual. După 2008 sunt evidențiate distinct sumele în curs de distribuire, deși ponderea acestora este in jurul a 2% din totalul veniturilor bugetare.

Impozitele constituie forma principală a resurselor financiare publice, prin care se mobilizează resurse la dispoziția statului în vederea satisfacerii nevoilor publice, prin prelevarea unei părți din averea persoanelor fizice sau juridice. Plata impozitelor către stat are caracter obligatoriu, în sensul că statul acționează din ipostază de putere publică, având dreptul de a introduce impozite prin puterea legislativă sau prin intermediul autorităților locale. Prelevarea impozitelor se poate realiza în mod silit, persoanele fizice/juridice fiind obligate să achite impozitul stabilit fără a li se cere consimțământul expres, statul având la dispoziție posibilitatea de a aplica măsuri coercitive în vederea recuperării sumelor restante. Între prelevările sub forma impozitelor și cheltuielile publice ce se doresc a fi finanțate din acestea nu există o corespondență directă. Statul încasează impozitele de la persoanele fizice sau juridice fără a oferi în schimb, în ideea de contraprestație, bunuri sau servicii, similar situației în care beneficiarii serviciilor statului sunt toți cetățenii, indiferent dacă sunt afectați de impozite sau nu. O altă caracteristică a impozitelor o constituie caracterul definitiv al impozitului, întrucât transferul la dispoziția statului se face cu titlu nerambursabil. Plata impozitelor presupune reducerea puterii de cumpărare a contribuabililor în favoarea statului, in scopul acoperirii cheltuielilor generate de satisfacerea nevoilor publice.

Analizat din punct de vedere al conținutului economic, impozitul reprezintă „procesul de redistribuire a produsului creat prin relații economice între persoane fizice și juridice, pe de o parte și stat sau autorități publice, pe de altă parte, cât și un mijloc de influențare asupra activității economice și sociale.”

Impozitul reprezintă principală formă de mobilizare a resurselor bănești la dispoziția statului, reflectând procesul de repartiție a PIB, este motorul care generează redistribuirea resurselor din sfera activităților materiale spre cea a activităților nemateriale.

Rolul impozitelor se concretizează pe plan economic, financiar și social. Pe plan financiar , rolul impozitelor se manifestă prin asigurarea resurselor financiare necesare în vederea acoperirii cheltuielilor publice. În plan economic, impozitul este un mijloc de redistribuire a veniturilor între sfere de activitate, materiale si nemateriale, intre ramuri si subramuri economice. Astfel, impozitele prelevate se depersonalizează, realocarea acestora fiind făcută indiferent de proveniența acestora. Conform politicilor guvernamentale, impozitele joacă rolul unui instrument de încurajare sau de frânare a activității economice, de creștere sau stagnare a unor indicatori economici, cum ar fi cererea, consumul, producția etc. Unii autori consideră că „impozitul a devenit un mijloc de intervenție în domeniul economic și social”(Pierre Lalumière). Pentru a îndeplini rolul activ al impozitelor în stimularea dezvoltării economice, prelevările sub forma impozitelor trebuie corelate cu procesele consumatoare de resurse dar și cu cele care generează valoare nouă, respectiv produs național.

Pe plan social impozitele se manifestă prin intervenția statului în redistribuirea pe baze mai echitabile a veniturilor între membrii societății. Astfel statul distribuie părți din produsul intern brut între „grupuri sociale și indivizi, între persoane fizice și juridice” .

3.2. Analiza veniturilor extraordinare

Resursele financiare extraordinare se deosebesc de resurse ordinare prin caracterul temporar al acestora, statul utilizând aceste resurse numai în anii bugetari în care se confruntă cu situații sau fenomene economico-sociale deosebite, excepționale. În aceste condiții se generează cheltuieli publice impuse de contextul economico-social, pentru acoperirea cărora resursele financiare ordinare sunt insuficiente. Potrivit doctrinei economice și financiare moderne și în contextul situației economice actuale, resursele extraordinare au tendința de a se permanentiza ca și componentă a bugetelor statelor lumii. Finanțarea deficitelor bugetelor de stat din resurse extraordinare, are ca scop relansarea economică a statelor, în vederea generării de excedent bugetar.

Principalele forme ale resurselor extraordinare sunt împrumuturile de stat și emisiunea de monedă. Alături de acestea putem întâlni:

preluarea la bugetul de stat a unor părți din fondul de amortizare, constituit la întreprinderile de stat

sumele rezultate din vânzarea activelor publice

sumele rezultate din lichidarea unor participații la societățile comerciale

rezerve valutare sau rezerve de aur ale țării, utilizate pentru efectuarea plăților externe

Procurarea de resurse financiare în vederea acoperirii deficitului bugetar – împrumuturi publice gestionate prin trezorerie.

Concluzii cap. 3

Execuția bugetară a veniturilor publice presupune vărsarea (plata), încasarea, controlul și urmărirea veniturilor. Obligațiile bugetare se realizează în majoritatea cazurilor la inițiativa plătitorilor ( persoane juridice).Aceștia acționează în nume propriu – plătitori de impozite pe profit,sau în nume unor subiecte de venituri bugetare – salariați pentru impozitul pe salarii.

Realizarea veniturilor bugetare presupune o supraveghere riguroasă a îndeplinirii tuturor indicatorilor specifici pe tot parcursul exercițiului financiar, din momentul așezării și calculului și până în momentul încasării efective a obligațiilor bănești de către contribuabili. Urmărirea și controlul veniturilor bugetare se realizează în practică de către instituții specializate, structurate pe mai multe categorii: instituții care au răspunderea gestionării bugetelor publice, instituțiile Ministerului Finanțelor, alte instituții cu subordonare guvernamentală sau parlamentară.

Având ca bază actele normative existente în domeniul fiscal – bugetar, controlul realizării veniturilor bugetare este un instrument „ pe care formele puterii publice îl folosesc în supravegherea și determinarea, prin metode și tehnici specifice, a resurselor de ordin public.”Sistemul fiscal modern se caracterizează prin două modalități de determinare și realizare a veniturilor bugetare, respectiv conformarea fiscală voluntară – contribuabilul are inițiativa plății , și autoimpunerea.

Structura resurselor financiare publice la bugetElE localE

4.1 Particularități ale resurselor financiare publice

În România unitățile administrativ teritoriale cu personalitate juridică elaborează, aprobă și execută bugete proprii conform normelor stabilite prin Legea privind finanțele publice locale nr. 273/2006, lege ce stabilește formarea, administrarea, utilizarea și controlul resurselor financiare ale unităților administrativ teritoriale, ale instituțiilor și serviciilor de interes local. Legea precizează că unitățile administrativ teritoriale își întocmesc bugetele în condiții de autonomie, iar între bugete nu există relații de subordonare.

În domeniul finanțelor locale, art. 20 din Legea nr.273/2006 actualizată, precizează rolul, competențele și răspunderile autorităților administrației publice locale după cum urmează:

elaborează și aprobă bugetul local în condiții de echilibru bugetar

stabilește, urmărește și încasează toate veniturile unității administrativ teritoriale prin compartimente de specialitate

urmărește și raportează execuția bugetului local, precum și rectificarea acestuia

stabilește prioritățile în aprobarea și realizarea cheltuielilor publice

elaborează, aprobă și urmărește realizarea programelor de dezvoltare a unității administrativ teriotriale

administrează eficient fondurile publice, bunurile din proprietatea publică și privată a unității administrativ teritoriale

contractează direct împrumuturi și urmărește respectarea obligațiilor de plată ce decurg

garantează împrumuturi și urmărește achitarea obligațiilor de plată de către beneficiari

alte atribuții, competențe și responsabilități stabilite de lege

Gestionarea necesităților comunităților la nivel local, reprezintă responsabilitatea autorităților locale, acestea fiind în măsură să cunoască cel mai bine nevoile și modalitatea optimă de satisfacerea a acestora în funcție de specificul comunității. Temeiul legal îl constituie principiile descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice, respectarea unui principiu implicând interrelaționarea celorlalte. Cadrul legislativ asigură condiții pentru ca administrațiile publice locale să își îndeplinească atribuțiile, să își asume responsabilitatea pentru dezvoltarea locală.

Bugetele locale reflectă fluxurile formării veniturilor, respectiv modalitatea de procurare a resurselor financiare în cursul unui exercițiu financiar. Din perspectiva cheltuielilor, bugetele locale reflectă cererea de resurse financiare pentru finanțarea cheltuielilor administrative locale, modalitatea de finanțare a acestora pe destinații. Ținând cont de discrepanța dintre resursele financiare și cheltuielile publice ale administrațiilor publice locale, la întocmirea bugetelor locale se va preciza și modalitatea de acoperire a deficitelor.

Constituția din anul 1991 prevede expres noi principii de organizare a administrațiilor publice locale, respectiv autonomie locală, descentralizare și deconcentrare. Ca efect imediat, administrațiile publice locale elaborează, adoptă și execută bugete proprii autonome. La nivelul sistemului bugetar public se înregistrează o scădere a greutății specifice a bugetului de stat corelată cu o creștere remarcabilă a greutății specifice a bugetelor locale.

4.2 ANALIZA VENITURILOR BUGETELOR LOCALE

4.2.1 analiza ponderii veniturilor fiscale și nefiscale

Veniturile bugetelor locale se manifestă începând cu anul 1994 având drept suport reglementarea impozitelor și taxelor locale. După anul 1998, având la baza reglementarea impozitelor și taxelor locale, veniturile bugetelor locale se apropie de cele ale bugetului asigurărilor sociale pentru ca după anul 2006 veniturile bugetelor locale surclasează pe cele ale bugetului asigurărilor sociale. Principalul factor al dinamicii ascendente a resurselor financiare din cadrul bugetelor locale îl constituie modificarea legislației în domeniul finanțelor publice, prin Ordonanța de Guvern nr. 45/2003 respectiv noua lege a finanțelor publice locale nr. 273/2006. Reglementarea principală care stă la baza evoluției ascendente a bugetelor locale o reprezintă introducerea în veniturile proprii ale bugetelor locale a sumelor provenite din cotele defalcate din impozitul pe venit.

În cadrul interrelațiilor dintre bugetul de stat și bugetele locale în România,se evidențiază obligativitatea respectării principiului echilibrării bugetelor locale ceea ce a determinat existența unor transferuri de la bugetul de stat către bugetele locale sub forma subvențiilor de echilibrare, a veniturilor cu destinație specială. Efectul principal al descentralizării administrative a fost modificarea structurii veniturilor bugetelor locale, cedarea unor surse de venit autorităților locale reflectându-se în creșterea veniturilor proprii în defavoarea transferurilor de echilibrare.

Așa cum se poate remarca din reprezentarea grafică, evoluția transferurilor de la bugetul de stat către bugetele locale a avut o evoluție ascendentă. De remarcat că cea mai mare parte a transferurilor o reprezintă transferurile necondiționate pentru echilibrare, care după 1998 sunt tratate ca si venituri proprii ale autorităților descentralizate. Evoluția ascendentă a veniturilor curente în 1996 și 2000 se manifestă pe fondurilor reglementărilor legislative în materia finanțelor locale (Legea nr. 27/1994 privind impozitele și taxele locale și Legea nr. 189/1998 privind finanțele publice locale). Deși s-a manifestat o creștere de șase procente între 1992-1996, și de încă două procente până în 2000, această creștere este net inferioară preconizărilor specialiștilor cu privire la impactul modificărilor legislative.

În perioada analizată transferurile și prelevările de la bugetul de stat, sub diferite forme, au cunoscut o accentuată creștere în valoare nominală, ceea ce subliniază efectele financiare ale descentralizării administrative. Analizând structura resurselor financiare ale autorităților locale se poate determina gradul de autonomie locală sau de dependență financiară a acestora față de autoritățile centrale. Pentru stabilirea cât mai exactă a gradului de autonomie locală, unii autori optează pentru calcularea raporturilor dintre veniturile proprii și totalul veniturilor colectivităților locale, respectiv a raporturilor dintre veniturile proprii și cheltuielile acestora. Așa cum se poate remarca din datele cuprinse în tabel, pentru primii zece ani analizați, dependența financiară a autorităților publice față de bugetul central a fost ridicată, capacitatea de finanțare având implicit valori reduse. Odată cu apariția reglementărilor legale, respectiv Ordonanța Guvernului nr. 45/2003, gradul de autonomie financiară și capacitatea de autofinanțare cresc, triplându-și valorile. Analizând momentul în care sunt stabilite și modul de fundamentare al transferurilor, cotelor și sumelor defalcate de la bugetul de stat, unii autori își exprimă opinia că ”cuantumul acestor sume ar trebui determinat pe baza deficitelor reale (cuantificate corect) ale secțiunii de funcționare ale bugetelor locale, respectiv pe baza judecării viabilității proiectelor autorităților locale”.

4.2.2 Analiza ponderii altor venituri la bugetele locale

Evoluție ascendentă a transferulurilr din BS către BL , o creștere nominală

4.3 resurse financiare publice în cadrul bugetului primariei botoșani – structură și factori de influență

Concluzii :

Opinie: sumele defalcate din impozitul pe venit ar trebui cedate bugetului local, zona de proveniență

Concluzii și propuneri

Bibliografie