Continuitatea Creatiei Materiale Si Spirituale a Poporului Roman pe Teritoriul Fostei Dacii

Ligia Bârzu este unul din cercetătorii importanți pe care i-a avut România în domeniul istoriei vechie a românilor, dar și pe istorie universal, aceasta scriind numeroase lucrări pe acest subiect mai ales în perioada comunistă. Printre lucrările ei mai putem aminti Continuitatea populației autohtone în Transilvania în secolele IV-V, Istoria Orientului Antic, Istorie veche universală, Originea și continuitatea romanilor: arheologie și tradiție istorică.

Pe această tema s-au mai scris numeroase lucrări care au abordat problema continuității viitorului popor romnâ pe teritoriul fostei provincii romane Dacia. Tema se regăsește atât în lucrări generale, cât și speciale, vom da ctâeva exemple în acest sens, Daniel Protase- Autohtonii în Dacia, Octavian Toropu- Romanitatea târzie și străromânii în Dacia Traiană sud-carpatică (secolele III-XI) sau M. Petrescu-Dîmbovița- Istoria României de la începuturi până în secolul al VIII-lea.

Lucrarea de față se împarte în mai multe capitole, pornind de la perioada pre-romană a Daciei până la consecințele celor două războaie daco-romane care au dus la cucerirea acesteia și transformarea în provincie romană. Pe lângă aceste capitole propriu-zise, cartea mai conține și alte elemente, precum abrevierile, cuvântul înainte, o parte atribuită adevarului istoric și bibliografia. O parte din acestea sunt dublate de câteva traduceri în engleză, franceză și rusă. În prima parte a lucrării, Ligia Bârzu justifică importanța pe care o ocupă această cercetare în istoriografia românească, aducând ca argumente originea latină a poporului romnâ, lucru determinat de continuitatea romană în Dacia, așa cum o sugerează și titlul defapt.

Primul capitol este rezervat situației din Dacia premergătoare cuceririi romane, ni se oferă informații generale despre ținutul locuit de geto-daci, pornind din secolul al II-lea i. Hr., fără a insista prea mult pe detalii. În mare măsură aceste informații sunt utile în a înțelege civilizația geto-dacă în ansamblu, pornind de la organizarea lor politică, socială până la cea religioasă. Totodata ne parvin informații referitoare la contactele geto-dacilor cu romanii, acestea fiind premergătoare cuceririi lui Traian. Autoarea nu se rezumă doar la a prezenta, exemplificând și prin descoperiri arheologice sau hărți care ne indică geografic dispunerea Daciei, acest lucru fiind valabil și pentru celelalte capitole.

Următorul capitol are în vedere Dacia în momentul în care aceasta era deja transformată în mod oficial în provincie romană. Odată cu ultimul război daco-roman, împăratul Traian transformă noua cucerire în parte component a imperiului, luând toate măsurile aferente unei asemenea decizii. Cucerirea Daciei și colonizarea ei cu alte populații și administrație nu a însemnat sfârșitul continuității geto-dace, dimpotrivă, deși puterea politică era în mâinile românilor, aceștia au trăit în coeziune cu noii veniți. Mai mult de attâ, provincia romană Dacia constituia doar o parte din fostul mare regat al lui Decebal, iar pe lângă aceasta încă mai locuiau daci liberi care și-au perpetuat cultura, dar fiind sub influența noilor veniți. Așadar, romanii au colaborat în mare parte cu autohtonii, iar la rândul lor aceștia au trăit în pace cu noii lor stăpâni, fara prea multe animozități.

Al III-lea capitol este despre modul în care a funcționat provincia Dacia în cadrul Imperiului Roman și influențele aduse de către acesta. Pe lnâgă provincia Dacia propriu-zisă, avem în vedere și romanitatea sud-dunăreană, acolo unde a avut loc un proces similar, dar diferit ca rezultat. În cadrul Daciei romane au fost aduși numeroși coloniști care au contribuit la dezvoltarea acesteia din punct de vedere economic în primul rând, dar și cultural, pe lângă aceștia, efectivele militare prezente nu au asigurat doar protecția, dar prin lăsarea la vatra a unora aceștia s-au stabilit pe aceste meleaguri. Un mister rămâne modul în care limba dacă a fost înlocuită sau asimilată limbii latine, oricum ar fi fost, s-a dovedit faptul ca în noile provincii cucerite se vorbea latină, asta ca urmare a descoperirilor arheologice.

Romanitatea după retragerea aureliană este tratată în al IV-lea capitol, acest moment practic marchează începutul unei evoluții diferite pentru Dacia post-romană. Și totuși există câteva controverse asupra modului și a perioadei exacte în care a fost făcută retragerea. Importantă a fost însă finalitatea acestei retrageri, chiar dacă romanii nu s-au retras complet, aceștia au preferat să își mute zona de operațiuni la sud de Dunăre, în felul acesta putând exercita o influența și asupra zonei nord-dunărene. Retragerea trupelor romane avea să faciliteze inserția popoarelor migratoare care au venit într-un flux foarte mare mai ales odată cu secolul al IV-lea. Cu toate acestea romanii aveau să mai exercite un control destul de important în Dacia chiar și după retragere, prin dispunerea unor fortificații de-a lungul Dunării și a unor garnizoane, astfel încăt se poate spune că Imperiul Roman nu a pierdut complet provincia dectâ în secolul al VII-lea.

Penultimul capitol are în vedere romanitatea orientală până în momentul în care au început să fie constituite primele formațiuni politice românești. Odată cu destrămarea limes-ului din anul 602 și cu afluxul tot mai mare de popoare slave, Imperiul Roman a dus o politică defensivă, fără a mai conta prea mult pe confruntarea directă cu barbarii, aceștia au preferat să colaboreze cu aceștia prin diverse tratate și atribuirea titlului de foederati. Fără doar și poate elementul slav a fost cel mai pregnant în zona dunăreană, mai puțin la nord. Acest lucru avea să determine viitoarele formațiuni statale românești să ducă o politică tot mai agresivă pentru a se putea apăra de noile amenințări. Și totuși noii veniți aveau să contribuie și la dezvoltarea românilor, acest lucru făcându-se mai cu seamă prin colaborarea cu regatul bulgaro-valah al Asăneștilor și cu alte elemente migratorii, precum cumanii sau pecenegii.

Ultimul capitol prezintă modul cum au fost receptați românii în izvoarele istorice din secolele IX-X. Românii sau valahii așa cum erau denumiți pe atunci, au fost menționați în numeroase izvoare de origine străină, mai cu seamă în cele bizantine, dar și în cele rusești sau chiar unele provenind din occident. Denumirea cu care erau percepuți locuitorii din fosta Dacie nu era aceeași cu cea pe care și-o atribuiau romanii, ei nefolosind termenii de valah sau volohi. Prin faptul că își spuneau români, atestau că erau urmașii romanilor în fosta Dacia și era o dovadă în plus a continuității. Oricum ar fi fost, cert este că românii aveau să se organizeze în formațiuni statale care aveau să ducă în cele din urma la statele feudale românești.

Lucrarea Ligiei Barzu își arogă o importanța destul de mare în ceea ce privește istoria veche a românilor. Se poate spune că autoarea și-a atins scopul dorit, făcând o sinteză clară și concisă a modului în care a perpetuat elementul roman în fosta Dacia, chiar și după retragerea aureliană. Această lucrare este utilă în înțelegerea modului în care s-a format poporul român și a rolului pe care l-au avut romanii, autohtonii și migratorii la acest proces indelungat.